CERCUL CROMATIC

(ROATA CULORILOR)

Culoarea este senzaţia vizuală care implică o sursă de lumină, obiecte colorate şi
ochii - creierul observatorului uman. Aceste elemente interacţionează unul cu celălalt şi
produc senzaţia de culoare.
Ochiul omului este sensibil la lumina roşie, verde şi albastră iar nuanţa percepută
ca fiind culoarea unui obiect depinde de câtă lumină roşie, verde, albastra este reflectată
de obiect şi ajunge la ochiul observatorului.
Obiectele iluminate de o lumina slabă pot fi văzute dar ochii sunt incapabili să le
perceapă culoarea.
Orice obiect tipărit apare colorat deoarece este acoperit de pigmenţi sau vopsele iar
acestea absorb/transmit sau reflectă părţi din spectrul luminii ce ajunge la ele. Efectul
vizual poate fi diferit depinzând de obiect, sursa de lumină, condiţiile de vizualizare şi
observator. Acest lucru explică de ce condiţiile de vizualizare cu o lumină având o culoare
constantă şi intensitate uniformă sunt importante pentru evaluarea culorii în diferite locaţii,
pentru evaluarea tipăriturilor la intervale diferite de timp sau compararea lor cu proof-ul.
Roata culorilor (invenție pusă la punct de Isaac Newton în anul 1666) este un grafic
în formă de cerc în care este reprezentat întreg spectrul vizibil, de la roșu la violet care
indică precis acele culori care arată bine împreună.  
Relativ simplu de costruit, roata culorilor a devenit un instrument absolut necesar în
design pentru că pune în evidență legăturile dintre culori.
Roata culorilor începe prin reprezentarea echidistantă a culorilor primare, urmând a
fi completată cu cele secundare și terțiare. Nicio culoare nu este mai importantă decât alta
pentru că toate formează un cerc.
Cercul cromatic = culorile primare + culorile secundare + culorile terţiare
Culorile nu sunt nimic altceva decât proprietatea obiectelor din jurul nostru de a
reflecta undele electromagnetice ale luminii într-o anumită proporţie.
Lumina albă conţine toate culorile vizibile pentru ochiul uman: Roşu, Oranj, Galben,
Verde, Albastru, Indigo şi Violet (ROGVAIV).
Culorile suprafeţelor sunt, de fapt, capacitatea acestora de a absorbi anumite unde
luminoase şi de a le reflecta pe celelalte. De aceea percepţia culorii poate fi extrem de
diferită în funcţie suportul pe care o aplicăm, de felul în care este finisat acesta, de
volumetria lui şi chiar de ambientul în care e plasat.
Culoarea înseamnă magie vizuală, un tărâm al iluziei. Când vedem o culoare
vedem de fapt un obiect care absoarbe anumite lungimi de undă ale luminii şi reflectă
altele. Spre exemplu, un obiect roşu absoarbe toate razele de lumină, mai puţin pe cele
roşii care sunt reflectate. Obiectele negre absorb toate razele de lumină nereflectând
nimic, în timp ce obiectele albe nu absorb nimic, reflectând toate razele.
Acest fenomen a fost descoperit de Isaac Newton în anul 1666 când, trecând o
rază de lumină printr-o prismă, a reuşit să obţină spectrul culorilor curcubeului: roşu,
orange, galben, verde, albastru, indigo şi violet.
Culorile sunt clasificate in: primare, secundare si tertiare.
 1. Culorile primare
Culorile primare sunt: rosu, galben si albastru.
Sunt culorile de bază și nu pot fi obținute prin combinarea altor culori. Sunt 3 la
număr (rosu, galben si albastru) și alcătuiesc un triunghi echilateral pe cercul culorilor:

2. Culorile secundare
Sunt obținute prin combinarea a 2 culori primare in proportii egale. Ele completează
cercul, dar nu îl definitivează. Sunt tot 3 la număr: verde, portocaliu (oranj), violet.
Astfel: rosu + galben =  oranj
galben + albastru = verde
albastru + rosu = violet

3. Culorile tertiare
Sunt culori intermediare obtinute din amestecarea unei culori primare cu una
secundara alaturata, fie prin combinarea a 2 nunațe secundare:
roşu + oranj = oranj-roşcat
roşu + violet = violet-roşcat
albastru + violet = violet-albăstrui (indigo)
albastru + verde = verde-albăstrui (turcoaz)
 galben + verde = verde-gălbui
galben + oranj = oranj-gălbui (auriu)
Astfel se obtine cercul cromatic de 12 culori.

4. Scheme de culori
În funcţie de componenta calorică pe care o au, culorile se împart în calde şi reci.
În primul rând cercul se împarte în două pentru a separa culorile calde de cele reci.
Nuanțele calde sunt de la roșu, galben spre verde deschis sunt colori calde.
De la violet, albastru spre verde închis sunt culori reci. 
Astfel, galbenul şi oranjul dau o senzaţie de căldură, în timp ce albastrul una de
răcoare.

5. Culori complementare
Culorile diametral opuse in cercul cromatic se numesc culori complementare.
Perechile de culori complementare sunt: rosu cu verde, galben cu violet , albastru
cu oranj. Alaturate produc un contrast foarte puternic determinand o stare de discomfort
vizual.
Prin amestecarea a doua culori complementare in proportii egale se obtin griurile
neutre, iar prin amestecarea in proportii diferite se obtin griurile colorate.
 6. Culori analog
Sunt culorile vecine, cele care se găsesc una lângă alta pe cerc. Folsirea în
compoziții a culorilor analog nu înseamnă utilizarea a doar 2 dintre ele, ci pot fi 3 sau 4, în
funcție de tema aleasă.

Steaua cromatica - de Johannes Itten.

7. Nonculori
Albul si negrul sunt nonculori si nu au fost incluse in cercul cromatic (culori
acromatice), ele nu se pot găsi în natură în formă pură.
Daca adaugam alb unei culori din cercul cromatic, obtinem nuante mai deschise ale
aceleiasi culori.
Daca adaugam negru, se obtin nuante mai inchise ale aceleiasi culori. 
In prezenta albului, culorile devin mai inchise, iar in prezenta negrului devin mai
luminoase.
Existenta albului si negrului in aceeasi compozitie face sa sporeasca efectul de
luminozitate a culorilor.
Griul se obţine prin combinarea albului cu negrul în proporţii diferite. Toate nuanţele
de la alb la negru se numesc gri. 
Când vorbim despre alb şi negru şi combinaţiile dintre ele, adică despre
nenumărate tonuri de gri neutru, vorbim despre nonculori.
Albul este rezultatul reflecţiei totale în timp ce negrul este rezultatul absorbţiei totale
a luminii.

Albul, negrul şi griurile derivate sunt considerate neutre, de aceea ele pot fi
combinate cu orice culoare, punând-o în valoare, temperând-o sau despărţind-o de o alta
cu care nu crează armonie.
O nonculoare poate fi folosită împreună cu o culoare pură atunci când se doreşte
obţinerea contrastului simultan (proprietatea unei culori de a vira tonurile neutre cu care
vine în contact către complementara sa).
Culorile complementare sunt culorile opuse una faţă de cealaltă ca şi poziţie
ocupată pe cercul cromatic (galben şi indigo, oranj şi albastru, roşu şi verde).
Atunci când combinăm o singură culoare cu alb, negru sau gri fără a mai adăuga
nicio altă culoare rezultă monocromia (folosită în designul de interior, monocromia creează
o stare de liniste şi relaxare, fiind rafinată şi discretă). Această schemă cromatică se
caracterizează prin faptul că utilizează o singură culoare însoţită de non-culori sau de
tonuri ale acesteia.
Deşi îl încadrăm în categoria culorilor, negrul de fapt nu este o culoare, ci este un
fenomen de lipsă a luminii, spun fizicienii. Mai mult, nu există negrul absolut. Senzaţia de
culoare este de fapt percepţia produsă de atingerea de către lumină a retinei ochiului.
De fapt, negrul nu este o culoare, ci e un fenomen de ‘’lipsă’’ a luminii. Fizicienii
explică că negrul este zona din câmpul nostru vizual care în comparaţie cu alte zone este
mai puţin luminoasă.  
„Negrul nu face parte din spectrul luminii şi nu există negrul absolut, deoarece are
şi el spectrul lui, cu intensităţi mici la toate lungimile de undă vizibile (funcţie de reperul
ales).
Negrul «absolut» reprezintă lipsa completă a luminii, adică intensitate egală cu zero
(absorbţie totală a luminii, fără a o reflecta).
Un obiect, în funcţie de cât de intensă este lumina ce cade asupra lui, poate fi alb
sau negru’’.  
Cu toate acestea, ochiul o percepe ca pe o culoare, iar senzaţia de culoare este
dată de câtă lumină atinge retina.  
Culoarea percepută de ochiul uman este o mărime tridimensională-intensitatea
luminoasă, diferenţa dintre culori şi claritatea (puritatea). Senzaţia de culoare este acea
percepţie vizuală produsă de «atingerea» de către lumină a retinei ochiului. Culoarea este
energia electromagnetică de anumită intensitate a lungimilor de undă componente
(intensitatea determină strălucirea) şi o anumită lungime de undă (care produce senzaţia
de diferite culori).
Culoarea neagră reprezintă fenomenul de absorbţie totală a luminii (a radiaţiei)
electromagnetice, fără a o reflecta. De aceea şi explicaţia că îmbrăcaţi în culoarea neagră
ne e mai cald: căldura emanată de corpul îmbrăcat în negru nu se transmite mai departe,
ci se reflectă înapoi spre corp’’.  
Absenţa luminii „produce” culoarea neagră. Fizicianul Kirchholf a prezentat pentru
prima oară noţiunea de corp „absolut negru” datorită faptului că nici o rază de lumină nu
va fi reflectată de suprafaţa sa.

8. Caracteristicile culorii
Caracteristicile culorii sunt: nuanţa, tonul şi saturaţia.

Nuanţa este numele generic al culorii.

Culorile pure, ca roşu, galben sau albastru, sunt cunoscute ca nuanţe.
Culorile monocromatice reprezinta toate nuanţele unei culori.
Nuanţele pure, necontaminate se numesc culori primare.
O singură nuanţă va avea mai multe variaţii ale culorii ei pure (de la deschis la
închis), variaţii sunt cunoscute sub denumirea de tonuri.
Când o nuanţă este folosită fără un procentaj tonal, aceasta este cunoscută ca
„solid”.
 Nuanţele unei culori sunt nelimitate ca număr, iar combinaţiile sunt de ordinul
sutelor de mii. Nuanţele unei culori sunt obţinute prin virarea unei culori către o altă
culoare; de exemplu, roşul virează către galben, prin oranj:

O culoare căreia i s-a adăugat alb se numeşte tentă, iar dacă i s-a adăugat negru
se numeşte umbră.
Culorile deschise (galben, orange, verde) dau cele mai bune tente, în timp ce
culorile închise (roşu, albastru, violet) dau cele mai bune umbre.
Dacă adăugăm alb sau negru într-o culoare pură, obţinem nuanţe deschise sau
închise ale aceleiaşi culori:
- culoare + alb = tentă (tint), ex. roşu + alb = roz
- culoare + negru = umbră (shade), ex. oranj + negru = ruginiu
- culoare + gri = ton (tone), ex. violet + gri = lila
Nuanţa mai poate varia în funcţie de strălucirea ei, cunoscută şi ca saturaţie sau
intensitate. Saturaţia unei nuanţe se întinde între intensitate completă şi intensitate
redusă, sau între strălucire şi întunecare.
Tonurile sunt obţinute prin adăugare de alb sau negru
Tonurile unei culori sunt nelimitate ca număr, iar combinaţiile sunt de ordinul sutelor
de mii. Tonurile unei culori sunt drumul pe care o culoare îl poate parcurge către alb sau
negru; roşul virează către negru; de la rosu la negru: în funcţie de "cantitatea" de negru
adăugat roşului, obţinem multe tonuri. De asemenea, putem obţine multe tonuri de roşu
virând către alb.

Orice obiect tipărit apare colorat deoarece este acoperit de pigmenţi sau vopsele
iar acestea absorb/transmit sau reflectă părţi din spectrul luminii ce ajunge la ele. Efectul
vizual poate fi diferit depinzând de obiect, sursa de lumină, suportul (hartia) folosit pentru
desen, condiţiile de vizualizare şi observator.
Hartia este fabricata printr-o serie intreaga de procese chimice. Cea mai cunoscuta
si mai raspandita ”reteta” de fabricare a hartiei, pe care cunoscatorii o numesc ”Procesul
Kraft”, implica eliminarea structurii ligninei (materialul organic care tine fibrele impreuna)
din pulpa supusa procesului.
Hârtia este obținută din fibre de celuloză amestecate, care se mențin împreună fără
un alt liant cu excepția legăturilor de hidrogen și a împletirii fibrelor. De aici, fibrele ramase
in urma procesului pot fi utilizate pentru realizarea hartiei de culoare maronie folosite
pentru pungi si ambalaje. Prin prelucrari avansate, se obtine hartia alba pentru scris si
tiparit.
Dupa toate tratamentele aplicate, hartia alba trebuie uscata prin anumite procedee
menite sa impiedice deteriorarea ei, in realitate, fabricile de hartie folosesc o linie de 30 de
cilindri cu aburi pentru uscarea progresiva a colilor de hartie.
 Deși cele mai căutate materiale celulozice pentru fabricarea hârtiei sunt pulpa
lemnoasă a unor specii de arbori de esență moale, în special cea a coniferelor, datorită
existenței fibrelor de celuloză în structura multor plante, de la ierburi până la arbori, se pot
folosi și multe alte fibre, așa cum ar fi cele ale plantelor de bumbac, in, cânepă sau orez.
In România primele fabrici s-au construit în 1539 la Sibiu și în 1546 la Brașov, iar
primul act oficial scris pe hârtie este dat de Mircea cel Bătrân Mănăstirii Tismana în anul
1406.
Pentru desenul tehnic, hartia poate fi alba si opaca sau hartie de calc. Cele doua
tipuri difera prin gradul de densitate (prima fiind foarte densa, iar cea de-a doua foarte
transparenta) si sunt recomandate fie pentru realizarea unor copii, cum este cazul celei de
calc, fie pentru toate genurile de desen, asa cum este cea opaca.
Pentru fiecare tip de hartie se considera 4 caracteristici: luminozitatea, opacitatea,
greutatea si textura.
Luminozitatea
Mai exact cat de alba este hartia, cat de multa lumina reflecta. O hartie cu
luminozitate mica inseamna un contrast mai mic intre hartie si cerneala. Astfel, tonurile de
alb nu vor fi atat de albe, iar tonurile de negru nu vor fi la fel de profunde.
Luminozitatea este masurata pe o scala de la 1 la 100, iar in domeniul comercial
exista hartie de la 80 pana la 100. Chiar daca nu toti producatorii de hartie folosesc
aceeasi scala ISO, regula este: cu cat este mai mare numarul, cu atat mai bine. Media
luminozitatii pentru hartia de copiator este de 92, pe cand hartia de copiator premium
variaza intre 96 si 97. Exista producatori care cresc aceasta luminozitate, prin diferite
tehnici specifice; de aceea, sa nu va speriati daca veti vedea luminozitate 104. 
Opacitatea 
Este gradul de patrundere a luminii prin foaie.
Exista tipuri de hartie slabe calitativ, care au un grad de opacitate atat de mic, incat
orice se printeaza pe o parte, se imprima si pe cealalta. Regula de baza este cu cat foaia
este mai opaca, cu atat mai bine.
Greutatea (Grosimea, densitatea)
Hartia groasa are un aspect si se simte intr-un fel care denota calitate si importanta.
Greutatea se masoara in g/m2 (in mare parte, toate produsele care au un gramaj
sub 170 g/m2 intra in categoria hartiei, iar toate produsele cu un gramaj peste 170 g/m 2,
intra in categoria cartonului).
Hartia de 80 g/m2 poate fi utilizata pentru majoritatea copiatoarelor si imprimantelor
si pentru diverse scopuri (scrisori, antete, documente etc.) iar hartia de 100 g/m 2 poate fi
folosita pentru brosuri, cataloage, fluturasi, coperti etc.
Textura
Are in vedere cum arata si cum se simte o foaie de hartie. Depinzand de mai multi
factori (cum este produsa, daca i-a fost aplicat un strat protector sau nu, daca sunt
utilizate materiale reciclate etc.), hartia poate fi fina sau aspra, granulata, mata sau cu
aspect lucios.
Textura afecteaza modul in care cerneala este depozitata sau imprastiata pe hartie.