Brosura Conferinta INM NCPP

Consiliul Superior al Magistraturii
Institutul Naţional al Magistraturii
Conferinţele
NOUL COD DE
PROCEDURĂ
PENALĂ
Această publicaţie a fost elaborată în cadrul proiectului „Asistenţă pentru consolidarea
capacităţii instituţionale în domeniul formării judecătorilor şi procurorilor pentru aplicarea noilor
coduri” implementat de Consiliul Superior al Magistraturii, în parteneriat cu Institutul
Naţional al Magistraturii, în cadrul Fondului Tematic Securitate aferent Programului de
Cooperare Elveţiano - Român pentru reducerea disparităţilor economice şi sociale în cadrul
Uniunii Europene extinse
Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 1

reducerea disparităților economice și sociale în cadrul Uniunii Europene extinse
2
343
2 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

În cadrul Proiectului „Asistenţă pentru consolidarea capacităţii instituţionale în domeniul formării
judecătorilor şi procurorilor pentru aplicarea noilor coduri”, implementat de Consiliul Superior al
Magistraturii, în parteneriat cu Institutul Naţional al Magistraturii, în cadrul Fondului Tematic Securitate aferent
Programului de cooperare Elveţiano-Român pentru reducerea disparităţilor economice şi sociale în cadrul
Uniunii Europene Extinse au fost organizate, în perioada ianuarie-februarie 2014, 4 conferinţe naţionale
dedicate noului Cod de procedură penală şi 1 conferinţă internaţională în materia noului Cod penal şi noului
Cod de procedură penală.
Prelegerile susţinute în cadrul acestor conferinţe au fost consemnate şi rezumate de experţii Institutului
Naţional al Magistraturii:
- Georgiana Diana CARPEN
- Florentina DEACONU
- Maria Ecaterina DRAGU
- Răzvan Ovidiu MIHĂILĂ
- Maria SCARLAT
- Nadia-Simona ŢĂRAN
Rezumatele au fost verificate, corectate şi actualizate de autorii prelegerilor, cărora le mulţumim şi pe această
cale pentru efortul depus şi pentru seriozitatea cu care au sprijinit această iniţiativă.
Redactare: Nadia-Simona ŢĂRAN

CUPRINS
Participanții în procesul penal 9
1. Participanţii. Cadru general 9
2. Drepturi procesuale ale părților şi subiecților procesuali principali 9
2.1. Persoana vătămată şi drepturile sale 10
2.2. Suspectul şi drepturile sale 11
3. Partea civilă. Partea responsabilă civilmente. Drepturi procesuale 11
4. Inculpatul şi drepturile sale 12
5. Dreptul de a consulta dosarul 12
6. Avocatul. Asistenţa juridică. Reprezentarea 14
Principiul legalității și loialității probelor 16
1. Principiile legalității și loialității procesuale. Interdicția provocării 16
2. Excluderea probelor nelegal sau neloial administrate 19
3. Excluderea probelor derivate 20
4. Ipoteze de neloialitate procesuală 21
5. Răspunsuri la întrebările adresate de participanții la conferință 22
Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii. Regimul probelor în Noul Cod de procedură
penală. Metode speciale de supraveghere sau cercetare. Expertiza și constatarea 25
1. Reguli generale 25
2. Audierea persoanelor. Identificarea persoanelor și a obiectelor 26
3. Metode speciale de supraveghere sau de cercetare 27
3.1. Supravegherea tehnică 27
3.2. Metode de cercetare: 30
Măsurile preventive și alte măsuri procesuale. Incongruenţe ale Noului Cod de procedură penală în
materia măsurilor preventive 34
1. Consideraţii generale cu privire la măsurile preventive în Noul Cod de procedură penală 34
2. Reţinerea 36
3. Controlul judiciar 38
4. Controlul judiciar pe cauţiune 40
Arestarea preventivă 45
1. Instituția măsurilor preventive 45
2. Dispoziţii speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor – art. 243, 244 NCPP 54
3. Prelungirea măsurii arestării preventive – art. 234-237 NCPP 55
4. Verificarea măsurii arestării preventive în procedura de cameră preliminară – art. 348, raportat la art. 207 NCPP 57
5. Verificarea măsurii arestării preventive în cursul judecăţii – art. 208 NCPP 60
6. Revocarea măsurii arestării preventive – art. 242 alin. (1) NCPP 60
7. Înlocuirea măsurii arestării preventive – art. 242 alin. (2)-(13) NCPP 61
8. Înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura controlului judiciar pe cauţiune – art. 242 alin. (10)-(13) NCPP 62
9. Încetarea de drept a măsurii arestării preventive – art. 241, art. 399 alin. (2) și (3) NCPP 65
10. Procedura constatării încetării de drept a măsurii arestării preventive 65
11. Separarea funcțiilor judiciare. Incompatibilităţi 66
12. Alte dispoziţii legale vizând starea de arest preventiv care au cunoscut modificări 66
13. Dispoziţii tranzitorii – art. 16, 17, 18 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură penală și pentru

modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale 67
14. Compunerea completului care judecă contestaţia împotriva încheierii prin care instanţa de judecată se pronunţă asupra măsurilor
preventive – Legea nr. 304/2004, modificată prin Legea nr. 255/2013 68
Arestul la domiciliu. Atribuțiile judecătorului de drepturi și libertăți. Citarea și comunicarea actelor
procedurale 69
1. Arestul la domiciliu 69
1.1. Noţiune 69
1.2. Condiţii 69
1.3. Competenţa 71
1.4. Obligaţii 71
1.5. Durata 73
1.6. Întrebări ale participanţilor la conferinţă 75
2. Dezbatere cu privire la internarea în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice 77
3. Alte teme de dezbatere 79
4. Procedura audierii anticipate 80
5. Citarea și comunicarea actelor procedurale. Mandatul de aducere 81
6. Întrebări ale participanților la conferință 84
Sancţiunile nulităţii şi excluderii în cursul urmăririi penale 87
1. Nulități și excluderi 87
2. Sancțiunile în materia probelor 88
Urmărirea penală 90
1. Aspecte generale privind urmărirea penală 90
2. Competența organelor judiciare în faza de urmărire penală 90
3. Sesizarea organelor judiciare 91
4. Începerea urmăririi penale 91
5. Suspectul 92
6. Punerea în mișcare a acțiunii penale. Inculpatul 93
7. Extinderea urmăririi penale și schimbarea încadrării juridice 95
8. Clasarea și renunțarea la urmărirea penală. Discuții privind extinderea urmăririi penale 96
8.1. Clasarea 96
8.2. Renunțarea la urmărirea penală 98
8.3. Extinderea urmăririi penale 99
9. Emiterea rechizitoriului ‒ act de sesizare a instanței 101
Reluarea urmăririi penale 102
1. Reluarea urmăririi penale după încetarea cauzei de suspendare 102
2. Reluarea urmăririi penale după dispunerea restituirii de către judecătorul de cameră preliminară 102
3. Reluarea urmăririi penale după dispunerea redeschiderii urmăririi penale 104
3.1. Redeschiderea ca urmare a efectuării controlului ierarhic 104
3.2. Redeschiderea ca urmare a faptului că au apărut împrejurări noi 105
3.3. Redeschiderea după dispunerea renunțării la urmărirea penală 105
3.4. Obligativitatea confirmării de către judecătorul de cameră preliminară a dispoziţiei date de procuror de redeschidere a urmării
penale 105
Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală 107
1. Consideraţii introductive 107
2. Competenţele generale ale JCP 107

3. Plângerile împotriva actelor şi măsurilor din cursul urmăririi penale. Cadrul general. Proceduri speciale 108
4. Procedura internă. Termenul de formulare a plângerii împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată 109
5. Procedura judiciară. Plângerea la JCP împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată 109
5.1. Termenul de formulare a plângerii 109
5.2. Acte care pot fi atacate 110
5.3. Procedura în faţa JCP 110
5.4. Soluții 111
Camera preliminară 115
Precizări punctuale privind instituția camerei preliminare 129
Dezbateri privind procedura camerei preliminare 132
Judecata în primă instanţă 137
Judecata în cazul recunoașterii învinuirii 150
1. Cadru general 150
2. Paşi procedurali prealabili 151
3. Condiţii 151
4. Soluţii cu privire la cererea de judecată în cazul recunoaşterii învinuirii 153
5. Efectele generale şi speciale în cazul recunoaşterii învinuirii (cu sau fără parcurgerea procedurii abreviate) 154
6. Soluţii pe fondul acţiunii penale în urma procedurii abreviate 155
7. Alte precizări 156
Apelul 158
1. Hotărârile supuse apelului 158
2. Persoanele care pot face apel 158
3. Termenul de apel 159
4. Apelul peste termen 160
5. Declararea și motivarea apelului 161
6. Procedura de judecată a apelului 162
7. Dispoziții cu privire la măsurile preventive 165
8. Soluțiile la judecata în apel 165
Căile extraordinare de atac 167
1. Contestaţia în anulare 167
1.1. Cazurile de contestaţie în anulare  167
1.2. Cererea de contestaţie în anulare  168
1.3. Judecarea contestaţiei în anulare  168
2. Recursul în casație 169
2.1. Cazurile de recurs în casație 170
2.2. Titularii recursului în casație 171
2.3. Termenul de introducere a recursului în casație 172
2.4. Forma și motivarea recursului în casație 172
2.5. Alte condiții 173
2.6. Retragerea recursului în casație 173
2.7. Efectele recursului în casație 173
2.8. Procedura de comunicare a recursului în casație 173
2.9. Judecarea recursului în casație 173
2.10. Procedura de judecată 174
2.11. Dispoziții tranzitorii 175

3. Revizuirea 176
3.1. Cazurile de revizuire 176
3.2. Titularii cererii de revizuire 178
3.3. Termenul de introducere a cererii de revizuire 178
3.4. Formă și motivare 178
3.5. Instanța competentă 179
3.6. Suspendarea executării 179
3.7. Admiterea în principiu 179
3.8. Revizuirea în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) 180
3.8.1. Condiții 180
3.8.2. Titulari 180
3.8.3. Cererea de revizuire 180
3.8.4. Instanța competentă 180
3.8.5. Suspendarea executării 180
3.8.6. Procedura de judecată 180
3.8.7. Căile de atac 180
4. Redeschiderea procesului penal în cazul judecăţii în lipsa persoanei condamnate 181
4.1. Condiții pentru formularea cererii 181
4.2. Titularul 181
4.3. Termenul 181
4.4. Formă și motivare 181
4.5. Instanța competentă 182
4.6. Măsuri premergătoare 182
4.7. Soluții 182
4.8. Căile de atac 182
4.9. Efecte 183
5. Alte precizări 183
Mecanisme şi dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare 184
1. Mecanisme pentru unificarea practicii judiciare: recursul în interesul legii şi hotărârea prealabilă 185
1.1. Recursul în interesul legii 185
1.2. Hotărârea prealabilă 185
2. Mecanisme informale de unificare a practicii judiciare 186
2.1. Publicarea pe pagina web a ÎCCJ a unor hotărâri judecătoreşti (rubrica „Selecţii”) 186
2.2. Elaborarea unor ghiduri 186
Acordul de recunoaștere a vinovăției 188
1. Procedura emiterii acordului de recunoaștere a vinovăției 188
2. Procedura în fața instanței 190
3. Soluțiile instanței 191
4. Soluționarea acțiunii civile 192
Contestația privind durata procesului penal 193
1. Înțelesul noțiunii de „acuzație” privind comiterea unei infracțiuni și momentul de început al duratei procedurii. Exemple din
cazuistica Curții 194
2. Momentul finalizării procedurii – dies ad quem 195
3. Criteriile în funcție de care este analizat caracterul rezonabil al procedurii 196
3.1. Complexitatea cauzei 196

3.2. Natura litigiului, miza procesului pentru reclamant 196
3.3. Comportamentul părților 196
3.4. Comportamentul autorităților 196
4. Necesitatea reglementării un recurs efectiv în dreptul intern 197
4.1. Recomandarea Rec(2004)6 a Comitetului de Miniștri către statele membre privind îmbunătățirea recursurilor interne 197
4.2. „Studiu privind eficienţa acţiunilor interne în materie de durată excesivă a procedurilor” 197
5. Posibile remedii anterioare Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală 198
5.1. Plângere întemeiată pe dispozițiile art. 95 din Legea nr. 303/2004 198
5.2. Acţiune întemeiată direct pe dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale 198
5.3. Reducerea pedepsei pronunţate ca urmare a duratei excesive a procedurii penale 199
6. Contestația privind durata procesului – reglementarea internă 199
6.1. Titularul contestaţiei 199
6.2. Termenul de formulare: 199
6.3. Autoritatea competentă în ceea ce privește soluționarea 199
6.4. Procedura 199
6.5. Criteriile în aprecierea duratei rezonabile a cauzei penale 200
6.6. Dispoziții tranzitorii – art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr.135/2010 privind Codul de
procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale 201
Executarea hotărârilor penale 203
1. Introducere 203
2. Prezentarea generală a tipurilor de cauze cu care poate fi sesizată instanța în temeiul Legii privind executarea pedepselor
neprivative de libertate, în funcţie de gradul de jurisdicţie 203
3. Contestaţia la executare în NCPP şi în art. 23 din LPA NCPP 207
4. Contestaţia privind aplicarea legii penale mai favorabile după intrarea în vigoare a NCPP 209
5. Contestație la executare la cerere 216
6. Elemente de noutate în NCPP în materia executării hotărârilor penale 216
6.1. Elemente de noutate 216
6.2. Obligaţiile condamnatului în cazul amânării executării 217
6.3. Întreruperea executării pedepsei 218

Participanții în procesul penal
Prelegere susținută de judecător Mihail UDROIU
1. Participanţii. Cadru general

În Noul Cod de procedură penală (în continuare, NCPP) se realizează o distincţie din punct de vedere
conceptual între părţi şi alţi participanţi, punându-se accent pe faptul că părţile sunt acei „actori” care exercită
sau împotriva cărora se exercită o acţiune în cadrul procesului penal.
În acest context, trebuie făcută o menţiune importantă, în sensul că NCPP include procurorul în
cadrul organelor judiciare, iar acestea nu sunt părţi în cadrul procesului penal. Astfel, procurorul rămâne, ca
şi în reglementarea anterioară, participant în cadrul procesului penal, şi nu parte, chiar dacă acesta exercită
acţiunea penală. Procurorul este subiectul procesual central al activităţii de urmărire penală şi, totodată, un
„actor” important în cadrul politicii penale a statului, ca urmare a implementării principiului oportunităţii în cadrul
procedurilor penale.
În ceea ce priveşte părţile, acestea sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Spre
deosebire de vechea reglementare dispare învinuitul, persoana cu privire la care există o acuzaţie penală în
sens european, dar faţă de care nu a fost pusă în mişcare acţiunea penală, devenind, în noua logică procesuală,
suspect. Suspectul este plasat în categoria subiecţilor procesuali principali, alături de persoana vătămată.
Inculpatul este subiectul pasiv al acţiunii penale, în vreme ce partea civilă este subiectul activ al acţiunii
civile, iar partea responsabilă civilmente, alături de inculpat, subiectul pasiv al acţiunii civile.
Victima infracţiunii nu mai are posibilitatea de a se constitui parte vătămată în cadrul procedurilor penale,
neavând un rol de „actor” în cadrul acţiunii penale alături de procuror, ci aceea de martor cu drepturi principale,
creat ca subiect procesual principal. Astfel, NCPP defineşte persoana vătămată, în art. 79, ca fiind „persoana
care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală prin fapta penală”.
2. Drepturi procesuale ale părților şi subiecților procesuali principali

NCPP prevede, în partea generală, două mari categorii de drepturi procesuale.
Pe de o parte, există setul de drepturi ale persoanei vătămate, prevăzute de art. 81 NCPP: „În cadrul
procesului penal, persoana vătămată are următoarele drepturi: a) dreptul de a fi informată cu privire la drepturile
sale; b) dreptul de a propune administrarea de probe de către organele judiciare, de a ridica excepţii şi de a pune
concluzii; c) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii penale a cauzei; d) dreptul de a fi
informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa expresă, cu condiţia de a
indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poştă electronică sau mesagerie electronică, la care aceste
informaţii să îi fie comunicate; e) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii; f) dreptul de a fi ascultată; g)
dreptul de a adresa întrebări inculpatului, martorilor şi experţilor; g1) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un
interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română; h) dreptul de a
fi asistată de avocat sau reprezentată; i) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; j) alte
drepturi prevăzute de lege”.
La acest set de drepturi, NCPP face trimitere atunci când sunt avute în vedere drepturile părţii civile

(prevăzute de art. 85 NCPP) şi ale părţii responsabile civilmente (prevăzute de art. 87 NCPP).
Pe de altă parte, există drepturile inculpatului, prevăzute de art. 83 NCPP, potrivit căruia: „În cursul
procesului penal, inculpatul are următoarele drepturi: a) dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului
penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă
va da declaraţii acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa; a1) dreptul de a fi informat cu
privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia; b) dreptul de a consulta dosarul, în
condiţiile legii; c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă
obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; d) dreptul de a propune administrarea de probe în
condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii; e) dreptul de a formula orice alte cereri
ce ţin de soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei; f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret
atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română; g) dreptul de a apela la
un mediator, în cazurile permise de lege; g1) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale; h) alte drepturi
prevăzute de lege”.
La acest set de drepturi, NCPP face trimitere atunci când sunt avute în vedere drepturile suspectului, la
care face referire art. 78, cu privire la persoana suspectului.
2.1. Persoana vătămată şi drepturile sale

Referitor la persoana vătămată, trebuie precizat că aceasta devine subiect procesual principal, şi nu
parte procesuală.
Potrivit art. 81 alin. (2) NCPP, „persoana care a suferit o vătămare fizică, materială sau morală printr-o
faptă penală pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu şi care nu doreşte să participe la
procesul penal trebuie să înştiinţeze despre aceasta organul judiciar, care, dacă apreciază necesar, o va
putea audia în calitate de martor”.
Aşadar, victima infracţiunii este a priori persoană vătămată în cadrul procedurilor penale. În ipoteza
în care aceasta îşi manifestă dorinţa de a nu fi persoană vătămată în cadrul procedurilor penale (în cazul
infracţiunilor la care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu), procedura de ascultare va fi cea specifică
martorului.
NCPP introduce drepturi noi pentru persoana vătămată, cum ar fi dreptul prevăzut de art. 81 alin. (1) lit.
d) NCPP („dreptul de a fi informată, într-un termen rezonabil, cu privire la stadiul urmăririi penale, la cererea sa
expresă, cu condiţia de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poştă electronică sau mesagerie
electronică, la care aceste informaţii să îi fie comunicate”). Prin urmare, victima infracţiunii poate fi în contact
activ cu procedura penală, fiind informată despre derularea procedurilor penale în cazul în care îşi manifestă
dorinţa de a beneficia de dreptul prevăzut de art. 81 alin. (1) lit. d) NCPP. De asemenea, posibilitatea de a
consulta dosarul constituie un drept nou de care beneficiază persoana vătămată, alături de suspect şi de părţi.
Un alt drept important este reglementat de art. 111 alin. (5) NCPP, potrivit căruia persoanei vătămate i
se aduce la cunoştinţă, cu ocazia primei audieri, faptul că, în cazul în care inculpatul va fi privat de libertate,
respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, aceasta poate să fie informată cu privire la punerea
acestuia în libertate în orice mod. Aceasta constituie o garanţie importantă, transpusă din standardele Directivei
2012/13/UE cu privire la dreptul la informare în cadrul procedurilor penale.
În esenţă, setul de drepturi prevăzut de art. 81 NCPP include drepturi de participare efectivă în cadrul

procedurilor, cum ar fi drepturile de a solicita probe, de a formula cereri pe latura penală a cauzei, de a fi
ascultat, de a pune întrebări părţilor şi celorlalţi subiecţi procesuali, drepturi şi garanţii care se reflectau şi în
vechiul Cod de procedură penală, cu particularităţile evidenţiate anterior.
2.2. Suspectul şi drepturile sale

În ceea ce priveşte suspectul, NCPP îl defineşte ca persoana cu privire la care, din datele şi probele
existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (art. 77 NCPP).
Articolul 305 alin. (3) NCPP prevede: „Când din datele şi probele existente în cauză rezultă indicii
rezonabile (s.n.) că o anumită persoană a săvârşit fapta pentru care s-a început urmărirea penală, procurorul
dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare faţă de aceasta, care dobândeşte calitatea de
suspect.”
Se observă că cele două texte sunt relativ incoerente sub aspectul terminologiei. În esenţă, prezintă
relevanţă faptul că începerea urmăririi penale se dispune, conform art. 305 alin. (1) NCPP, numai cu privire la
faptă (in rem), se administrează probe, şi atunci când din acestea rezultă suspiciunea că o anumită persoană
a comis o faptă şi când, din punct de vedere al planului de anchetă, organul judiciar este pregătit să cheme
această persoană în vederea aducerii la cunoştinţă a drepturilor, se va dispune continuarea efectuării urmăririi
penale cu privire la această persoană, care dobândeşte astfel calitatea de suspect.
O altă incoerenţă legislativă este aceea că, dacă urmărirea penală poate fi începută de organul de
cercetare penală sau de procuror, continuarea efectuării urmăririi penale faţă de suspect o poate dispune
numai procurorul, însă, ulterior, măsura preventivă a reţinerii suspectului poate fi dispusă fie de organul de
cercetare penală, fie de procuror.
Suspectul beneficiază de drepturile prevăzute de lege pentru inculpat, cu excepţia situaţiilor în care legea
prevede o restricţie a drepturilor lui.
3. Partea civilă. Partea responsabilă civilmente. Drepturi procesuale

NCPP aduce modificări importante şi în ceea ce priveşte partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
Astfel, art. 20 alin. (1) NCPP prevede: „Constituirea ca parte civilă se poate face până la începerea cercetării
judecătoreşti. Organele judiciare au obligaţia de a aduce la cunoştinţa persoanei vătămate acest drept”, iar
alin. (2) completează: „Constituirea ca parte civilă se face în scris sau oral, cu indicarea naturii şi a întinderii
pretenţiilor, a motivelor şi a probelor pe care acestea se întemeiază”.
Articolul 20 alin. (1) NCPP stipulează, aşadar, limita temporală de constituire ca parte civilă (până
la începerea cercetării judecătoreşti). Începerea cercetării judecătoreşti, potrivit NCPP, nu mai este dată de
momentul citirii actului de sesizare, ci de declararea de către instanţa de judecată a începerii acestui stadiu
procesual, după dezbaterea şi încuviinţarea probelor care urmează să fie administrate în cauză. În principiu,
cercetarea judecătorească debutează cu audierea inculpatului. Articolul 20 alin. (1) NCPP stabileşte un set
de reguli imperative pentru ca acţiunea civilă să fie exercitată în cadrul procesului penal. Acţiunea civilă îşi
păstrează caracterul civil, deşi este exercitată în cadrul procesului penal.
În cazul în care declaraţia de constituire sau cererea de constituire ca parte civilă nu respectă aceste
condiţii formale, art. 20 alin. (4) NCPP prevede: „În cazul nerespectării vreuneia dintre condiţiile prevăzute la
alin. (1) şi (2), persoana vătămată sau succesorii acesteia nu se mai pot constitui parte civilă în cadrul procesului

penal, putând introduce acţiunea la instanţa civilă”.
Articolul 27 alin. (7) NCPP specifică: „În cazul prevăzut la alin. (1), judecata în faţa instanţei civile se
suspendă după punerea în mişcare a acţiunii penale şi până la rezolvarea în primă instanţă a cauzei penale, dar
nu mai mult de un an”.
Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (7) NCPP, „Dacă dreptul la repararea prejudiciului a fost transmis pe cale
convenţională unei alte persoane, aceasta nu poate exercita acţiunea civilă în cadrul procesului penal. Dacă
transmiterea acestui drept are loc după constituirea ca parte civilă, acţiunea civilă poate fi disjunsă”.
Art. 24 NCPP prevede următoarele: „(1) Acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz
de deces, reorganizare, desfiinţare sau dizolvare a părţii civile, dacă moştenitorii sau, după caz, succesorii în
drepturi ori lichidatorii acesteia îşi exprimă opţiunea de a continua exercitarea acţiunii civile, în termen de cel
mult două luni de la data decesului sau a reorganizării, desfiinţării ori dizolvării. (2) În caz de deces, reorganizare,
desfiinţare sau dizolvare a părţii responsabile civilmente, acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale
dacă partea civilă indică moştenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părţii responsabile
civilmente, în termen de cel mult două luni de la data la care a luat cunoştinţă de împrejurarea respectivă”.
În cazul în care continuarea sau manifestarea de voinţă fie a moştenitorilor sau succesorilor părţii civile,
în ipoteza art. 24 alin. (1) NCPP, fie a moştenitorilor sau succesorilor părţii responsabile civilmente, în ipoteza art.
24 alin. (2) NCPP, nu intervine în termenul de două luni, soluţia imperativă prevăzută de Noul Cod de procedură
penală în art. 25 alin. (6) este aceea a lăsării nesoluţionate a acţiunii civile. Aceeaşi soluţie va pronunţa instanţa
şi în ipotezele în care dispune încetarea procesului penal în temeiul oricăror motive prevăzute de art. 16, cu
excepţia situaţiei de nepedepsire.
În ceea ce priveşte partea responsabilă civilmente, aceasta este definită de art. 86 NCPP ca fiind
„persoana care, potrivit legii civile, are obligaţia legală sau convenţională de a repara în întregime sau în parte,
singură sau în solidar, prejudiciul cauzat prin infracţiune şi care este chemată să răspundă în proces”, fiind parte
în procesul penal.
Şi în reglementarea părţii responsabile civilmente există o incoerenţă, în sensul că art. 87 NCPP
prevede că „în cursul procesului penal, partea responsabilă civilmente are drepturile prevăzute la art. 81”
(drepturile persoanei vătămate), însă potrivit dispoziţiilor art. 21 alin. (4), „partea responsabilă civilmente are, în
ceea ce priveşte acţiunea civilă, toate drepturile pe care legea le prevede pentru inculpat”. Prin urmare, partea
responsabilă civilmente înglobează toate drepturile în cadrul procedurilor penale.
4. Inculpatul şi drepturile sale

Drepturile inculpatului sunt reglementate de art. 83 NCPP, care reprezintă nivelul maxim de compatibilitate
a unei legislaţii penale cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), în interpretarea art. 6
parag. 1 şi parag. 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului, pe de o parte, şi, totodată, o transpunere
integrală a Directivei 2012/13/UE cu privire la dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, în care este
stabilit setul de drepturi, inclusiv dreptul prevăzut de art. 83 lit. g1): de a fi informat cu privire la drepturile sale.
5. Dreptul de a consulta dosarul

Atât cu privire la părţi, cât şi cu privire la subiecţii procesuali principali şi la avocatul acestora, dreptul
care prezintă caracter de noutate ca reglementare explicită în NCPP este cel prevăzut de art. 94, referitor la

consultarea dosarului. Apreciem că definiţia este exagerată cu privire la conţinutul dreptului. Astfel, potrivit art.
94 alin. (2) NCPP, „consultarea dosarului presupune dreptul de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date
sau informaţii din dosar, precum şi de a obţine fotocopii pe cheltuiala clientului”.
În esenţă, dreptul de a consulta dosarul reprezintă una dintre garanţiile dreptului la apărare. Se regăseşte
şi în jurisprudenţa CEDO şi constituie un drept cu aplicabilitate semnificativă în special în faza de urmărire
penală, care este nepublică. În componenta lui, acest drept presupune un drept general de acces la dosar, de
care beneficiază atât subiecţii procesuali principali, cât şi părţile şi avocatul acestora.
Acest drept nu este unul absolut şi poate fi restrâns. În cazul în care în cauză există suspect, precum şi
persoană vătămată, parte civilă şi parte responsabilă civilmente, nu există o limită până la care acest drept poate
fi restrâns, însă în ipoteza în care a fost pusă în mişcare acţiunea penală în cursul urmăririi penale, restrângerea
se poate face pe o durată de cel mult 10 zile. Trebuie făcută menţiunea că punerea în mişcare a acţiunii penale
este obligatorie pentru o legală sesizare a instanţei, rechizitoriul constituind numai act de sesizare, nu şi act de
inculpare, potrivit NCPP.
Pe lângă această dispoziţie generală cu privire la consultarea dosarului există şi o dispoziţie specială,
prevăzută de art. 145 alin. (4) NCPP, care vizează procedura de informare în cazul supravegherii tehnice:
„Procurorul poate să amâne motivat efectuarea informării sau a prezentării suporturilor pe care sunt stocate
activităţile de supraveghere tehnică ori a proceselor-verbale de redare, dacă aceasta ar putea conduce la:
a) perturbarea sau periclitarea bunei desfăşurări a urmăririi penale în cauză; b) punerea în pericol a siguranţei
victimei, a martorilor sau a membrilor familiilor acestora; c) dificultăţi în supravegherea tehnică asupra altor
persoane implicate în cauză”.
Aşadar, în termenul general de 10 zile de la încetarea supravegherii tehnice, procurorul poate emite o
ordonanţă motivată prin care să dispună amânarea informării. Trebuie subliniat faptul că dreptul procurorului de
a amâna informarea reprezintă un drept de dispoziţie. De asemenea, precizăm că toate actele de dispoziţie ale
procurorului în cursul urmăririi penale se efectuează pe cale de ordonanţă.
O noutate în cadrul procedurii de consultare a dosarului o constituie art. 94 alin. (6) NCPP, potrivit căruia,
„în toate cazurile, avocatului nu îi poate fi restricţionat dreptul de a consulta declaraţiile părţii sau ale subiectului
procesual principal pe care îl asistă ori îl reprezintă”. Aşadar, operează o imposibilitate de restrângere a dreptului
de acces la dosar pentru avocat în ceea ce priveşte declaraţiile părţii sau ale subiectului procesual principal pe
care îl asistă ori îl reprezintă.
Articolul 94 alin. (7) NCPP prevede o garanţie a dreptului la apărare: „În vederea pregătirii apărării,
avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul dosarului de urmărire penală în
procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive de
drepturi, la care avocatul participă”. Totodată, trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 287 alin. (2) NCPP: „În
cazurile în care procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori
alte autorităţi prevăzute de lege, în vederea soluţionării propunerilor ori cererilor formulate în cursul urmăririi
penale, va înainta copii numerotate şi certificate de grefa parchetului de pe actele dosarului ori numai de pe cele
care au legătură cu cererea sau propunerea formulată. Organul de urmărire penală păstrează originalul actelor,
în vederea continuării urmăririi penale”.

6. Avocatul. Asistenţa juridică. Reprezentarea
Instituţia avocatului, asistenţa şi reprezentarea constituie un aspect modelat în NCPP în acord cu
jurisprudenţa CEDO şi a standardelor în materia dreptului la apărare reglementate de directivele Uniunii
Europene.
Se remarcă faptul că, din punct de vedere terminologic, dacă în Codul de procedură penală anterior
se făcea referire la apărător şi la drepturile acestuia, în NCPP, termenul utilizat este cel de avocat, întrucât, în
viziunea noului Cod, apărarea în cadrul procedurilor penale este una calificată şi făcută de un avocat care face
parte numai din Uniunea Naţională a Barourilor din România (UNBR), şi nu din barouri paralele.
În cazul în care asistenţa juridică este obligatorie, apărarea efectuată de o persoană care nu are calitatea
de membru UNBR echivalează cu existenţa cazului de nulitate absolută prevăzut de dispoziţiile art. 281 alin.
(1) lit. f) NCPP: „Determină întotodeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind (...) asistarea de către
avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie”.
O menţiune importantă referitoare la incompatibilităţile avocaţilor în raport cu o anumită cauză se
regăseşte în art. 88 alin. (2) NCPP, care stabileşte: „Nu poate fi avocat al unei părţi sau al unui subiect procesual
principal: a) soţul ori ruda până la gradul al IV-lea cu procurorul sau cu judecătorul; b) martorul citat în cauză; c)
cel care a participat în aceeaşi cauză în calitate de judecător sau de procuror; d) o altă parte sau un alt subiect
procesual”.
O altă precizare importantă se regăseşte în art. 89 alin. (1) NCPP, potrivit căruia, „Suspectul sau
inculpatul are dreptul să fie asistat de unul ori de mai mulţi avocaţi în tot cursul urmăririi penale, al procedurii
de cameră preliminară şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să îi aducă la cunoştinţă acest drept.
Asistenţa juridică este asigurată atunci când cel puţin unul dintre avocaţi este prezent”.
A fost ridicată problema situaţiei în care părţile cu interese contrare sunt reprezentate de acelaşi avocat.
Această problemă prezintă elemente de similitudine cu standardul de practică dezvoltat în baza codului anterior,
în sensul că avocatul va trebui să opteze pentru apărarea uneia dintre acestea. În caz contrar, va exista obligaţia
procedurală pozitivă a organului judiciar de a numi avocat din oficiu pentru una dintre părţile cu interese contrare.
În ceea ce priveşte cazurile de asistenţă juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, trebuie
menţionat faptul că acestea urmează logica Codului de procedură penală anterior, însă, ca urmare a structurării
în alte faze procesuale, pot exista dispoziţii care să nască interpretări contrare. Trebuie avut în vedere faptul că
noua logică a procesului penal este structurată în patru faze: urmărirea penală, camera preliminară, judecata şi
punerea în executare a hotărârilor.
Se observă similitudini cu vechea reglementare în ceea ce priveşte cazurile de asistenţă juridică
obligatorie prevăzute în art. 90 lit. a) şi b): „când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru
de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a
fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute
de lege” şi „în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur
apărarea”.
Dificultăţi ar putea să apară în legătură cu cazul de asistenţă juridică obligatorie prevăzut în art. 90 lit.
c): „în cursul judecăţii în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe
viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani”. Într-o interpretare strictă, s-ar exclude procedura camerei

preliminare. Totuşi, aceasta ar putea fi considerată ca fiind o eroare de reglementare. Având în vedere dispoziţiile
art. 340, concluzia ar fi aceea că şi în procedura de cameră preliminară, în ipotezele în care legea prevede
pentru fapta săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, asistenţa
juridică este obligatorie.
Ipotezele prevăzute de dispoziţiile art. 90 reprezintă reglementările cu caracter general din cadrul
procedurilor penale pentru că dispoziţiile procedurale în materia măsurilor preventive prevăd asistenţa juridică
obligatorie sau reprezentarea obligatorie în majoritatea procedurilor care presupun luarea unei măsuri preventive
privative sau restrictive de libertate, dar şi în procedurile de contestare a acestor măsuri în faţa judecătorului de
drepturi şi libertăţi sau a judecătorului de drepturi şi libertăţi de la instanţa ierarhic superioară.
Dispoziţiile referitoare la avocatul din oficiu din codul anterior sunt similare celor din noua reglementare
(art. 91).
Ar trebui făcută o observaţie cu privire la art. 92, referitor la drepturile avocatului suspectului şi inculpatului,
în sensul că avocatul exercită drepturile părţii pe care o asistă sau reprezintă, cu excepţia drepturilor care se
exercită personal (de exemplu, dreptul de a da declaraţii). Aceasta înseamnă că vor beneficia de drepturile
prevăzute de art. 92 atât suspectul sau inculpatul, cât şi avocatul acestuia.
Articolul 93 NCPP reglementează asistenţa juridică a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii
responsabile civilmente. Şi în privinţa acestora există o obligaţie generală de încunoştinţare cu privire la
efectuarea actelor de urmărire penală, similară celei prevăzute pentru ipoteza suspectului şi inculpatului, în
condiţiile în care persoana vătămată sau partea civilă îşi manifestă dorinţa de a participa în cadrul procedurilor
penale. Toate aceste drepturi de participare sunt corelative noii logici a procesului penal.
Dispărând instituţia prezentării materialului de urmărire penală, există corelativ o compensare în
materia drepturilor procesuale, prin posibilitatea participării subiecţilor procesuali şi a părţilor, personal sau prin
intermediul avocatului, la fiecare act de urmărire penală. De asemenea, dacă se solicită, există posibilitatea
ca aceştia să fie informaţi cu privire la actele de urmărire penală care urmează să fie efectuate, în vederea
participării la proceduri. Totodată, există posibilitatea de a consulta dosarul ca garanţie compensatorie.
Potrivit art. 93 alin. (4), asistenţa juridică este obligatorie când persoana vătămată sau partea civilă este
o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Nerespectarea acestei
dispoziţii atrage sancţiunea nulităţii relative, în cazul în care se dovedeşte vătămarea, şi nu nulitatea absolută,
pentru că dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. f) exclud persoana vătămată din logica nulităţilor absolute.
O reglementare generală existentă şi în vechiul Cod de procedura penală se regăseşte în art. 93 alin.
(5) NCPP, potrivit căruia, „când organul judiciar apreciază că din anumite motive persoana vătămată, partea
civilă sau partea responsabilă civilmente nu şi-ar putea face singură apărarea, dispune luarea măsurilor pentru
desemnarea unui avocat din oficiu”.
NCPP marchează un echilibru procesual între puterile investigative ale organelor de urmărire penală și
drepturile subiecţilor procesuali, fiind, din această perspectivă, varianta procedurală cea mai avansată la nivel
european, ca urmare a transpunerii ultimelor standarde de protecţie a victimelor şi a persoanelor care iau parte
la procedurile penale. Repetabilitatea excesivă a dispoziţiilor procedurale referitoare la aducerea la cunoştinţă
a drepturilor pe parcursul procedurilor penale reprezintă însă una dintre imperfecţiunile noii reglementări.

Principiul legalității și loialității probelor
1. Principiile legalității și loialității procesuale. Interdicția provocării

Pentru început, trebuie distins între cele două principii. Astfel, principiul legalităţii probelor reprezintă o
particularizare în materia probelor a principiului mai general al legalităţii procedurilor şi vizează, în esenţă, unul
dintre efectele aplicării în cadrul procesului penal a principiului statului de drept. Definitoriu pentru acest principiu
– rule of law – este ca, pe întreaga durată a procedurii penale, respectarea legalităţii formale a procedurilor şi
a principiului loialităţii să constituie o exigenţă, un mod de a fi al organelor judiciare. Corectivul nerespectării
acestui principiu îl constituie sistemul de sancţiuni consacrat de Noul Cod de procedură penală (în continuare,
NCPP), respectiv sancţiunea nulităţii şi cea derivată, a excluderii probelor nelegal administrate.
Principiul loialităţii are o consacrare explicită în NCPP, dar şi în practica judiciară a ultimilor 50 de ani.
Sorgintea acestuia se găseşte în principiul legalităţii, aspect demonstrat şi de etimologia cuvântului „loialitate”,
care provine din cuvântul latin legalis (legalitate). Prin urmare, loialitatea este o parte componentă a legalităţii
privită în sens larg.
Semnificaţia acestui principiu constă în aceea că, pe întreg parcursul procedurilor judiciare (urmărire
penală, camera preliminară, judecătorul de drepturi şi libertăţi şi judecata), organele judiciare trebuie să
desfăşoare activităţile specifice abţinându-se de la orice manopere de natură să conducă la administrarea cu
rea-credinţă a probelor.
Principiul loialităţii probelor este strâns legat de caracterul echitabil al procedurii, dar nu se identifică
defel cu acesta. Neloialitatea sau nelegalitatea nu atrage în mod global încălcarea garanţiilor dreptului la un
proces echitabil, prevăzute de dispoziţiile art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale. O ilustrare a acestui fapt se găseşte în Partea specială a NCPP, unde, în art. 346 alin. (4), se
prevede posibilitatea judecătorului de cameră preliminară de a dispune începerea judecăţii chiar dacă a exclus
una sau mai multe probe administrate sau dacă a sancţionat cu nulitatea acte de urmărire penală efectuate cu
încălcarea legii, în măsura în care pot fi stabilite obiectul şi limitele judecăţii.
În realitate, problema loialităţii ţine de moralitatea procedurală, în sensul că activitatea organelor
judiciare, în special a celor de urmărire penală, trebuie, pe de o parte, să se desfăşoare fără a produce în mod
arbitrar sau contrar normelor procesuale probe cu rea-credinţă sau prin utilizarea de manopere sau strategii,
iar pe de altă parte, să fie exclusă orice formă de provocare la comiterea unei infracţiuni. Astfel, art. 101 NCPP,
care reglementează principiul loialităţii administrării probelor, stabileşte, în alin. (1), că nu pot fi utilizate violenţe,
ameninţări sau alte mijloace de constrângere în scopul de a se obţine probe. Dispoziţia nu ridică probleme
deosebite, faptele menţionate fiind incriminate în Partea specială a NCPP ca infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei,
existând şi un corelativ sancţionator pe tărâm procesual, constând în excluderea probelor obţinute în condiţiile
menţionate.
Alin. (2) evocă o situaţie de interes mai degrabă doctrinar, interzicând folosirea de metode sau tehnici de
ascultare care afectează capacitatea persoanei de a-şi aminti şi de a relata în mod conştient şi voluntar faptele
care constituie obiectul probei. În Franţa există la acest moment o largă dezbatere dacă, dat fiind consimţământul
prealabil şi valabil exprimat al persoanei audiate, care are calitate de martor sau de victimă, se poate apela la

un specialist hipnolog pentru a releva fapte pe care victima sau martorul, din cauza traumei produse de faptă,
nu şi le mai aminteşte în mod conştient. În acest context, se pune problema dacă declaraţia martorului sau a
victimei dată în aceste condiţii este valabilă şi dacă specialistul hipnolog poate redacta un raport de constatare
tehnico-ştiinţifică sau un raport de expertiză cu privire la cele constatate. În ceea ce priveşte sistemul de drept
procesual românesc, pe terenul art. 101 alin. (2) se consacră o interdicţie absolută de audiere prin utilizarea
hipnozei, iar pe de altă parte, de redactare de către un specialist atestat în acest domeniu a unui raport de
constatare sau de expertiză ca urmare a participării la o astfel de procedură de audiere.
Alin. (3) al art. 101 NCPC consacră interdicţia provocării, evocată şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie, dar şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), în două cauze contra
României (Ali c. România1 şi Bulfinschy c. România2), plasate, la rândul lor, într-o jurisprudenţă clasică a instanţei
europene în această materie (cauzele Shannon împotriva Marii Britanii3 , Teixeira de Castro împotriva Portugaliei4
, Vanyan împotriva Rusiei5 , Eurofinacom împotriva Franţei6 şi Ramanauskas împotriva Lituaniei7), în care
instanţa europeană a preluat jurisprudenţa dezvoltată în sistemul anglo-saxon de Camera Lorzilor, transpusă, în
ceea ce priveşte comportamentul pur pasiv al autorităţilor, în jurisprudenţa CEDO (cauzele analizate de CEDO
referitoare la provocare au vizat, de regulă, traficul de droguri şi infracţiunile de corupţie). Astfel, criteriile avute
în vedere de Curte atunci când analizează interdicţia provocării sunt:
- existenţa unor date sau indicii din care să rezulte o suspiciune privind implicarea unei persoane în
cadrul unei activităţi infracţionale;
- obligaţia organelor judiciare de a oferi persoanei suspectate de implicarea într-o activitate infracţională
o „oportunitate obişnuită” de a acţiona, orientată către relevarea activităţii infracţionale, şi nu către a o determina
să comită sau să continue comiterea unei infracţiuni.
În măsura în care ambele condiţii se verifică, CEDO a constatat că nu există o încălcare a dispoziţiilor
art. 6 parag. 1 din Convenţie, sub aspectul provocării.
Pe lângă cele două condiţii sus-menţionate, Curtea analizează, în aceste cazuri, şi îndeplinirea unei
condiţii de subsidiaritate şi proporţionalitate a măsurilor. Astfel, în fiecare cauză în care analiza Curţii a conchis
neîncălcarea dispoziţiilor art. 6 parag. 1, aceasta a reţinut că probele obţinute de organele judiciare nu au fost
singurele din cauză, instanţele judecătoreşti având posibilitatea de a administra şi alte mijloace de probă, pe
care persoana interesată le-a putut contesta în cadrul unei proceduri contradictorii, desfăşurată în faţa instanţei.
Art. 150 NCPP reglementează participarea autorizată la anumite activităţi. În raport de definiţia
prevăzută la art. 138 alin. (11) NCPP, prin „participare autorizată la anumite activităţi” se înţelege „comiterea
unei fapte similare laturii obiective a unei infracţuni de corupţie, efectuarea de tranzacţii, operaţiuni sau orice
fel de înţelegeri privind un bun sau privind o persoană despre care se bănuieşte că ar fi dispărută, că este
victima traficului de persoane ori a unei răpiri, efectuarea de operaţiuni privind droguri, precum şi prestarea unui
serviciu, desfăşurate cu autorizarea organului judiciar competent, în scopul obţinerii de mijloace de probă”. Toate
aceste activităţi trebuie corelate cu condiţiile impuse la art. 150 NCPP referitoare la existenţa unor suspiciuni
privind pregătirea sau săvârşirea unor infracţiuni expres şi limitativ prevăzute la lit. a) a alin. (1) al aceluiaşi
1
Cererea nr. 20307/02, Hotărârea din 9 noiembrie 2010.
2
Cererea nr. 28.823/04, Hotărârea din 1 iunie 2010, definitivă în 1 septembrie 2010.
3
Cererea nr. 6563/03, Hotărârea din 4 octombrie 2005, definitivă în 4 ianuarie 2006.
4
Cererea nr. 44/1997/828/1034, Hotărârea din 9 iunie 1998.
5
Cererea nr. 53203/99, Hotărârea din 15 decembrie 2005, definitivă în 15 martie 2006.
6
Cererea nr. 58753/00, Hotărârea din 7 septembrie 2004.
7
Cererea nr. 74420/01, Hotărârea din 5 februarie 2008.

articol sau a oricărei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 7 ani, precum şi a
celor referitoare la proporţionalitate şi subsidiaritate la care fac trimitere dispoziţiile de la lit. b) şi c) ale aceluiaşi
articol. O dată autorizată o măsură de către procuror, cu respectarea condiţiilor impuse de art. 150 alin. (1),
discuţia referitoare la provocare mai poate privi numai activitatea concretă desfăşurată de agenţii autorizaţi, nu
şi ansamblul procedeului, astfel cum a fost autorizat de procuror.
Activitatea de autorizare este, în realitate, o activitate de relevare a activităţii infracţionale, care se pliază
pe comportamentul pur pasiv al autorităţilor şi care, cu o monitorizare concretă din partea procurorului sau a
persoanelor care o desfăşoară (procuror, organe de cercetare penală, cu sau fără delegare, investigatori sub
acoperire sau colaboratori), este de natură să evite orice discuţie ulterioară cu privire la existenţa unei provocări
poliţieneşti.
Tot în ceea ce priveşte participarea autorizată trebuie menţionat că, dacă ea presupune folosirea unui
investigator sub acoperire, ordonanţa procurorului trebuie să conţină două componente de autorizare: autorizarea
investigatorului, cu menţionarea activităţilor pe care acesta trebuie să le desfăşoare, şi împuternicirea participării
autorizate la diferite activităţi (de exemplu, investigatorul, cel care, potrivit CPP 1968, o dată autorizat, putea
să organizeze inclusiv flagrantul, nu mai poate să organizeze flagrantul, potrivit dispoziţiilor NCPP, de pildă la o
infracţiune de trafic de droguri, dacă nu a fost autorizat de procuror pentru participarea la anumite activităţi).
De asemenea, în cazul în care se urmăreşte efectuarea unei înregistrări audio-video ambientale, în
cadrul activităţilor desfăşurate sub acoperire, care se desfăşoară, la rândul ei, în cadrul unei participări autorizate
la activităţi, este necesară fie o autorizare provizorie emisă de procuror (care nu vizează însă componenta
de interceptare, ci pe cea de înregistrare audio-video în spaţii publice sau private), fie o autorizare emisă de
judecătorul de drepturi şi libertăţi, astfel încât, cu ocazia activităţilor desfăşurate, investigatorul sub acoperire să
poată capta imagini sau discuţii ambientale în cadrul activităţii autorizate.
Dacă activitatea investigatorului sub acoperire vizează instituţia livrărilor supravegheate, deşi textul
din NCPP nu mai face referire la posibilitatea substituirii bunurilor, nici nu o interzice. Pe cale de consecinţă,
în logica textului, livrarea supravegheată se va putea face în continuare fie cu substituirea, fie fără substituirea
bunului.
Dacă bunurile se află în spaţii private, autorizarea de înregistrări audio-video care trebuie să fie emisă
de judecătorul de drepturi şi libertăţi vizează, pe de o parte, înregistrarea de imagini şi voce, iar pe de altă
parte, autorizarea dată organului de urmărire penală de a pătrunde într-un spaţiu privat, în vederea activării sau
dezactivării tehnicii cu care se realizează înregistrarea audio-video. O dată autorizată pătrunderea în spaţiul
privat în vederea captării de bunuri sau imagini, nu există nicio interdicţie pentru procuror de a desfăşura alte
activităţi, dacă acestea au fost, la rândul lor, autorizate (de exemplu, în ipoteza unei infracţiuni de trafic de droguri,
acestea găsindu-se într-un spaţiu privat, procurorul va autoriza livrarea supravegheată, dacă, de pildă, drogurile
provin dintr-un trafic internaţional, participarea autorizată la diferite activităţi şi activitatea investigatorului sub
acoperire sau a colaboratorului, însă dacă se pune problema pătrunderii în spaţiul privat, nu există o interdicţie
legală care să limiteze investigatorul sau colaboratorul la fotografierea drogurilor în spaţiul privat ca urmare a
supravegherii tehnice, ci, în vederea evitării unui risc pentru siguranţa publică, organele judiciare pot efectua
livrare supravegheată prin substituirea bunurilor, astfel încât să fie evitat riscul dispariţiei ulterioare a drogurilor a
căror existenţă a fost constatată cu ocazia pătrunderii în spaţiul privat). Concluzia este susţinută de interpretarea
reglementărilor privind tehnicile de supraveghere şi cercetare în scopul de a produce efecte juridice, nefiind

de natură să afecteze principiul legalităţii procesuale sau pe cel al loialităţii, în legătură cu modalitatea în care
organele judiciare desfăşoară activităţile sub acoperire. Orice activitate desfăşurată sub acoperire sau în orice
altă formă care nu respectă însă principiul legalităţii poate pune în discuţie excluderea probelor astfel obţinute.
Când supravegherea tehnică vizează componenta prevăzută de art. 138 alin. (1) lit. c) NCPP
(supravegherea video, audio sau prin fotografiere), aceasta poate fi autorizată, în situaţii de urgenţă, chiar de
procuror (compentenţa substitutivă a procurorului fiind însă ulterior supusă confirmării de către judecătorului de
drepturi şi libertăţi), acesta având posibilitatea de a autoriza, pentru 48 de ore, inclusiv pătrunderea, activarea
şi dezactivarea mijloacelor tehnice din spaţiul privat. Soluţia este susţinută de faptul că, în absenţa urgenţei,
solicitarea urma să fie adresată judecătorului de drepturi şi libertăţi, precum şi de lipsa unei distincţii sub acest
aspect în NCPP, orice aspect de supraveghere tehnică de la lit. a)-e) putând fi autorizat, în toate componentele
lui, de procuror, pentru termenul de 48 de ore, inclusiv sub aspectul activitării/dezactivării tehnicii speciale de
înregistrare audio în spaţii private, sub rezerva validării ulterioare de către judecătorul de drepturi şi libertăţi.
2. Excluderea probelor nelegal sau neloial administrate

Sub aspect procedural, corectivul încălcării principiului legalităţii şi loialităţii este reprezentat de
sancţiunea excluderii probelor. În forma iniţial adoptată a NCPP se realiza o distincţie, astfel că, ori de câte ori
sancţiunea viza acte procesuale sau procedurale, sancţiunea era nulitatea (absolută sau relativă), iar atunci
când era vorba despre probe, art. 102 consacra o sancţiune autonomă, specifică, constând în excluderea
probelor nelegal sau neloial administrate. După modificarea art. 102 prin Legea nr. 255/2013, a fost adoptat un
sistem mixt, care menţine sancţiunea excluderii probelor nelegal sau neloial administrate, subsumând-o însă
nulităţii, prin art. 102 alin. (3): „Nulitatea actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe
ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei”. Potrivit reglementării astfel modificate,
excluderea nu mai este o sancţiune autonomă, ci derivată din sacţiunea nulităţii, aceasta din urmă rămânând
singura sancţiune principală autonomă aplicabilă în cadrul procesului penal.
Articolul 102 alin. (1) NCPP stabileţte o regulă de principiu referitoare la probele obţinute prin tortură:
„Probele obţinute prin tortură, precum şi probele derivate din acestea nu pot fi folosite în cadrul procesului
penal”. Dispoziţiile legale transpun un standard de opinie majoritară la nivelul CEDO, reflectat în jurisprudenţa
Curţii în cauzele Jalloh c. Germania8 şi Gäfgen c. Germania9, în care s-a statuat că tortura atrage excluderea de
drept, ope legis, a probelor obţinute şi a celor derivate din acestea.
În ceea ce priveşte alte categorii de rele tratamente (tratamentele inumane sau degradante), nu există
o opinie unanimă în jurisprudenţa CEDO, opinia majoritară la nivelul Curţii fiind în sensul că încălcarea art. 3 din
Convenţie prin supunerea unei persoane la tratamente inumane sau degradante nu este, în sine, incompatibilă
cu garanţiile dreptului la un proces echitabil, prevăzute de art. 6 din Convenţie, în măsura în care toate acestea
au fost respectate.
Dispoziţiile art. 102 alin. (1) NCPP acoperă, din perspectiva jurisprudenţei CEDO evocate, ipoteza
probelor obţinute prin tortură, în timp ce alin. (2), care face referire la probele obţinute în mod nelegal, urmează
să fie raportat la toate celelalte ipoteze de rele tratamente avute în vedere de art. 3 din Convenţia drepturilor
omului.
Sancţiunea excluderii reglementată de art. 102 alin. (1) NCPP este automată, operând independent de
8
Cererea nr. 54810/00, Hotărârea din 11 iulie 2006.
9
Cererea nr. 22978/05, Hotărârea din 1 iunie 2010.

verificarea legată de existenţa vătămării, a unei încălcări substanţiale sau semnificative a drepturilor procesuale,
din perspectiva art. 1, coroborat cu art. 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Pe de altă parte însă,
nu orice încălcare a dispoziţiilor procedurale atrage nulitatea şi, pe cale de consecinţă, excluderea probelor, ci
doar acelea care se raportează la condiţiile nulităţii prevăzute de art. 281 NCPP şi art. 282 NCPP. Astfel, în ceea
ce priveşte condiţiile nulităţii absolute, dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. a)-d) nu se regăsesc în cadrul activităţii
de strângere şi administrare a probelor în cursul urmăririi penale. În acest context, singurele ipoteze care ar fi
incidente sunt cele de la lit. e) şi f) [e) „prezenţa suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este
obligatorie potrivit legii”; f) „asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului, precum şi a celorlalte părţi,
atunci când asistenţa este obligatorie”]. Acestea sunt singurele ipoteze în care îşi găseşte aplicarea sancţiunea
nulităţii absolute cu referire la activitatea de urmărire penală şi care pot atrage aplicabilitatea dispoziţiilor art.
102 alin. (3), referitor la faza de urmărire penală, independent de verificarea existenţei vreunei vătămări. Toate
celelalte aspecte, inclusiv cele care privesc competenţa materială sau personală a organelor de urmărire penală,
intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 282 NCPP, referitoare la nulităţile relative, cu consecinţa că persoana care
invocă încălcarea dispoziţiilor legale trebuie să facă dovada unei vătămări provocate prin această încălcare,
care nu poate fi înlăturată altfel, precum şi a condiţiei suplimentare constând în existenţa unui interes procesual
propriu. În practică, un accent deosebit va fi pus pe dovada existenţei unei vătămări, care se analizează prin
raportare la drepturile garantate părţilor şi subiecţilor procesuali implicaţi în procedurile penale, în special
drepturile participative garantate de art. 6 al Convenţiei europene (dreptul la un proces echitabil, pentru faza de
urmărire penală).
În ceea ce priveşte termenele în care poate fi invocată nulitatea relativă, enumerarea din conţinutul art.
282 NCPP este alternativă: „(3) Nulitatea relativă se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel
mai târziu în termenele prevăzute la alin. (4)”; „(4) Încălcarea dispoziţiilor legale prevăzute la alin. (1) poate fi
invocată: a) până la închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi
penale sau în această procedură; b) până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă
încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale, când instanţa a fost sesizată cu un acord de recunoaştere a
vinovăţiei; c) până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul
judecăţii”. În realitate, limita temporală maximă în care poate fi invocată nulitatea relativă incidentă în legătură
cu urmărirea penală este finalizarea procedurii camerei preliminare.
Aspectele de nelegalitate şi neloialitate nu vizează activitatea organelor de urmărire penală doar
prin raportare la inculpat, ci şi la alţi subiecţi procesuali principali care participă la etapa urmăririi penale, cu
excluderea însă a aspectelor de nelegalitate şi neloialitate care se ridică în relaţiile dintre subiecţii procesuali,
întrucât acestea vizează un element al statului de drept în cursul procedurilor penale.
Revine judecătorului de cameră preliminară sarcina de a analiza în detaliu activitatea organelor de
umărire penală pentru a statua dacă au fost sau nu respectate, în etapa de urmărire penală, exigenţele impuse
de principiul loialităţii, iar din această perspectivă se poate vorbi şi despre o presiune asupra apărării exercitate
în cursul urmării penale, care trebuie să manifeste diligenţă în învederarea tuturor posibilelor aspecte de
neloialitate identificate în această etapă.
3. Excluderea probelor derivate

Articolul 102 extinde corectivul excluderii probelor şi la cele derivate.

Sistemul probelor derivate reprezintă o creaţie a sistemului american de drept, preluat apoi de sistemul
britanic şi adaptat în unele sisteme de drept continental. Cele mai multe dintre acestea din urmă au refuzat
o reglementare explicită a excluderii probelor derivate, în timp ce statele europene care au o reglementare
explicită a acestei excluderi au operat, pe cale jurisprudenţială, o limitare drastică a aplicării principiului.
Mecanismul probelor derivate presupune constatarea obţinerii în mod nelegal a unui mijloc de probă şi
înlăturarea corelativă a mijloacelor de probă legal administrate care se află într-o relaţie de cauzalitate sine qua
non cu mijlocul de probă nelegal administrat. În dreptul anglo-saxon, în aplicarea principiului excluderii probelor
derivate s-a statuat că, atunci când mijlocul de probă legal administrat nu este indisolubil legat de mijlocul
de probă nelegal administrat, fiind previzibilă obţinerea ulterioară a mijlocului de probă nelegal administrat, în
mod independent de cel legal administrat, doctrina efectelor la distanţă (fruit of the poisonous tree) nu îşi va
găsi aplicarea. În jurisprudenţa instanţelor olandeze este analizat cu maximă precauţie principiul excluderii
probelor derivate, limitându-se sfera de aplicare a acestuia, în timp ce jurisprudenţa instanţelor germane nici nu
abordează această problemă, principiul nefiind preluat în normele procedurale din dreptul german.
Dispoziţiile referitoare la excluderea probelor derivate au o aplicare autonomă atunci când încălcarea
vizează dispoziţiile art. 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului (tortură sau alte rele tratamente), în timp
ce în celelalte cazuri care pot atrage nulitatea actului prin care s-a încuviinţat, autorizat sau administrat proba
se impune ca judecătorul să manifeste o anumită precauţie (în special în ceea ce priveşte verificarea legăturii
necesare care trebuie să existe între actul legal şi cel nelegal administrat). O atare diligenţă se impune întrucât
aplicarea doctrinei efectului la distanţă într-un sistem de drept continental poate fi legată de radierea efectelor
nulităţii, dar nu poate rămâne în cadrele conceptului tradiţional. Astfel, spre deosebire de principiul radierii
efectelor nulităţii consacrat şi în sistemul de drept românesc în art. 280 NCPP (resoluto iure dantis resolvitur ius
accipientis), doctrina efectului la distanţă, astfel cum este reglementată în art. 102, combină instituţia excluderii,
importată din sistemul anglo-saxon, cu instituţia nulităţii, de tradiţie continentală.
4. Ipoteze de neloialitate procesuală

Pot exista, în practică, situaţii în care, în aplicarea principiului loialității, să fie pus în discuție caracterul
echitabil al procedurii, chiar dacă toate dispozițiile procedurale au fost respectate. Potrivit art. 305 NCPP,
începerea urmăririi penale are loc întotdeauna in rem. Conform alin. (3) al aceluiași articol, când din datele
și probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care
s-a început urmărirea penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de
aceasta, care dobândește calitatea de suspect, având, în principiu, aceleași drepturi cu inculpatul, cu excepția
celor pe care legea nu le prevede explicit (de exemplu, deși i se recunoaște dreptul de a consulta dosarul,
perioada pentru care poate fi restricționat acest drept nu mai cunoaște o limitare, ca în ipoteza inculpatului). În
continuare, punerea în mișcare a acțiunii penale este o condiție obligatorie înainte de sesizarea instanței, nefiind
însă limitată la un anumit moment procesual. După punerea în mișcare a acțiunii penale, poate fi interzis accesul
la dosar, cu excepția propriilor declarații, pe o durată de maximum 10 zile. Nu se mai prevede etapa prezentării
materialului de urmărire penală. Dacă toate aceste dispoziții sunt respectate, cel puțin teoretic, nu se ridică
probleme în privința principiului legalității. Pot exista însă în practică situații de posibilă neloialitate procesuală.
De pildă, prelungirea nejustificată a momentul dispunerii efectuării în continuare a urmăririi penale față de
suspect de către organele de urmărire penală, deși probele administrate în cauză relevau încă de la un moment

anterior existența unei acuzații în materie penală (noțiunea de „acuzație în materie penală” cu care operează
art. 6 parag. 1 din Convenția europeană a drepturilor omului fiind autonomă, neținând de o o etapă anume a
procedurii interne, cum ar fi momentul aducerii la cunoștință a învinuirii), echivalează cu încălcarea obligației
procedurale pozitive prevăzute de art. 305 alin. (3) NCPP. Această nelegalitate, urmată de limitarea accesului
suspectului la dosarul de urmărire penală, astfel încât dreptul la apărare să fie semnificativ afectat, și de o punere
în mișcare a acțiunii penale și emitere rapidă a rechizitoriului pe fondul interdicției de a consulta dosarul, poate
constitui, în funcție de particularitățile cauzei, un exemplu-școală de neloialitate procesuală. În această situație,
deși dispozițiile art 305 NCPP sunt, formal, respectate, poate fi dispusă restituirea cauzei procurorului, având în
vedere restrângerea semnificativă și substanțială a dreptului la apărare. Dacă din modalitatea de desfășurare
a procedurilor pe parcursul urmăririi penale rezultă că, în ansamblu, dreptul la apărare nu a fost restrâns de o
manieră care să aducă atingere echitabilității procedurii, nu se vor pune probleme pe tărâmul loialității.
5. Răspunsuri la întrebările adresate de participanții la conferință

Referitor la tematica prezentată, întrebările adresate de participanți și precizările formulate au vizat
următoarele aspecte:
a) Promisiunile la care face referire textul menționat sunt subordonate principiului loialității. Încălcarea
acestui principiu se traduce prin utilizarea de manopere sau strategii în scopul strângerii cu rea-credință a
probelor. Prin urmare, componenta loialității este strâns legată de o componentă de moralitate procesuală,
context în care ceea ce poate fi sancționat pe tărâmul neloialității sunt aspectele de imoralitate procesuală,
traduse în administrarea cu rea-credință a probelor. Aspectele care țin de mersul normal al dezbaterii
judiciare și elementele de justiție negociată implementate pentru prima dată de NCPP nu pun probleme
pe tărâmul principiului loialității.
b) Principiul loialității este o componentă a dreptului la un proces echitabil, beneficiind de o consacrare
la nivel jurisprudențial. Jurisprudența CEDO dezvoltată cu privire la acest principiu nu restrânge însă
componentele lui la cele trei modalități menționate în alin. (1)-(3) ale art. 101 NCPP, ci include aspectele
de loialitate în cuprinsul unei analize generice (a garanțiilor implicite) pe care o realizează pe tărâmul
art. 6 parag. 1, sub aspectul echitabilității procedurilor în ansamblu. Prin urmare, chiar dacă nu este
menționat expres în cuprinsul art. 102, prin faptul că raportul dintre legalitate și loialitate este, în esență,
cel de la parte la întreg, legalitatea este legată de vătămare, iar administrarea nelegală, posibil și neloială
a probelor poate produce o atare vătămare, se poate susține că sancțiunea nulității pentru încălcarea
principiului loialității în administrarea probelor transpare în mod evident.
c) Dispozițiile art. 140 alin. (2) NCPP, care prevăd, cu privire la cererea formulată de procuror în vederea
emiterii unui mandat de supraveghere tehnică, necesitatea motivării caracterului proporțional și subsidiar
al măsurii, trebuie coroborate cu cele ale art. 139 NCPP, care, între condițiile de îndeplinit cumulativ
pentru dispunerea supravegherii tehnice de către judecătorul de drepturi și libertăți, menționează, la lit.
c), și condiția ca probele să nu fi putut fi obținute în alt mod sau obținerea lor să presupună dificultăți
deosebite care ar prejudicia ancheta ori ar exista un pericol pentru siguranța persoanelor sau a unor
bunuri de valoare, text care dă expresie tocmai principiului subsidiarității.
d) Actul prin care judecătorul de drepturi și libertăți încuviințează cererea procurorului de obținere de date
privind situația financiară a unei persoane, în temeiul dispozițiilor art. 153 NCPP, este încheierea.

e) În temeiul dispozițiilor art. 346 alin. (2) NCPP, dacă nu au fost formulate excepții de către inculpat și
nici de către instanță, din oficiu, ca urmare a analizei proprii obligatorii efectuate asupra legalității sesizării
instanței, administrării probelor și efectuării actelor de urmărire penală, judecătorul de cameră preliminară
reține în minută legalitatea celor trei componente și dispune începerea judecății.
f) Statuarea de către judecătorul de cameră preliminară cu privire la neloialitatea administrării unei probe
nu determină, cu necesitate, soluția restituirii cauzei la procuror, dacă acesta alege să continue acuzația
raportat la probele care nu au fost excluse și în măsura în care pot fi determinate limitele și obiectul
judecății. În ipoteza în care se ajunge însă la excluderea tuturor probelor, cauza se va restui la procuror.
g) Utilizarea testului poligraf nu intră în sfera de aplicare a dispozițiilor art. 101 alin. (2) NCPP, întrucât nu
este o tehnică de natură să afecteze capacitatea voluntară a persoanei de a reda. Utilizarea lui poate pune
însă probleme pe tărâmul eliminării caracterului limitativ al probelor și al principiului libertății probelor. Deși,
potrivit legislației speciale, între obiectele expertizei criminalistice figurează și detecția comportamentului
simulat, context în care ar putea fi asimilat, în absența unei prevederi exprese, oricărui mijloc de probă
care nu este interzis de lege, trebuie manifestată prudență în aprecierea valențelor probatorii ale testului
poligraf.
h) Întrucât NCPP nu reglementează actul prin care procurorul va înainta răspunsul judecătorului de
cameră preliminară în ipoteza art. 344, această comunicare se poate face prin orice fel de act: ordonanță,
adresă etc.
i) Caracterul tehnic al discuțiilor referitoare la aspectele de loialitate face ca reglementarea asistenței
juridice obligatorii a inculpatului în procedura camerei preliminare, similar celei prevăzute pentru etapa
judecății, să reprezinte o garanție importantă a dreptului la apărare, cu atât mai mult cu cât încheierea
judecătorului de cameră preliminară leagă judecătorul cauzei de aspectele care țin de legalitatea urmăririi
penale.
j) Potrivit NCPP, orice act de urmărire penală, chiar dacă nu există obligativitatea de a fi comunicat
suspectului sau inculpatului, întrerupe prescripția răspunderii penale.
k) Referirea din cuprinsul art. 374 alin. (7) NCPP la probele necontestate are în vedere contestațiile care
erau la îndemâna părților vizând aspecte de netemeinicie, de fiabilitate a probei, aspectele de nelegalitate
fiind deja definitv tranșate înainte de etapa judecății în faza camerei preliminare.
l) În materie de probațiune, NCPP stabilește, în art. 100 alin. (2), că, „în cursul judecății, instanța
administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate sau a părților și, în mod subsidiar,
din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale”. Având în vedere elementele
de natură adversarială ale procesului pe care acest text le consacră, precum și faptul că intervenția
instanței este una subsidiară (numai în ipoteza în care consideră necesar acest fapt pentru formarea
convingerii sale), în ipoteza în care părțile și subiecții procesuali nu solicită administrarea probelor în
cursul cercetării judecătorești, având în vedere caracterul relativ al acestor drepturi (dreptul de a propune
probe reglementat de art. 6 parag. 3 din Convenție nu are caracter absolut, părțile putând renunța la el),
cercetarea judecătorească poate fi considerată încheiată, urmând să se treacă la soluționarea cauzei
pe fond. Important este ca probele administrate în cursul urmăririi penale să nu fie contestate, persoana
vătămată, părțile și procurorul să nu solicite administrarea de probe, iar instanța, potrivit competențelor
sale subsidiare în materia probațiunii, să nu considere necesară pentru aflarea adevărului readministrarea

unor probe.
m) În procedura de recunoaștere a învinuirii, NCPP nu mai prevede obligativitatea pronunțării unei soluții
de condamnare, legea lăsând posibilitatea aplicării oricărei soluții cu privire la acțiunea penală (achitare,
încetarea procesului penal). Este însă necesară administrarea unui probatoriu în cursul cercetării
judecătorești, de pildă pentru dispunerea unei soluții de achitare în temeiul art. 16 alin. 1 lit. a ) NCPP.
n) Alin. (8) al art. 190 NCPP are caracter autonom, specific, cu aplicabilitate doar în ceea ce privește
infracțiunea de conducere a unui vehicul de către o persoană aflată sub influența băuturilor alcoolice
sau altor substanțe. În ipoteza reglementată de alin. (8) nu mai trebuie dispusă începerea urmăririi
penale, dispozițiile alin. (9) referitoare la dispunerea prin ordonanță a prelevării de probe biologice nefiind
aplicabile.

Probele, mijloacele de probă și procedeele probatorii. Regimul
probelor în Noul Cod de procedură penală. Metode speciale de
supraveghere sau cercetare. Expertiza și constatarea
Prelegere susținută de procuror Marius BULANCEA
1. Reguli generale
Spre deosebire de Codul de procedură penală anterior (în continuare, CPP 1968), în Noul Cod de
procedură penală (în continuare, NCPP), mijloacele de probă nu mai sunt prevăzute limitativ. De asemenea,
NCPP aduce o reglementare la nivel normativ a procedeului probatoriu și a obiectului probațiunii.
NCPP reglementează, cu caracter de noutate, caracterul subsidiar al administrării din oficiu a probelor
de către instanță. Organele de urmărire penală trebuie să dea și în continuare dovadă de rol activ pentru aflarea
adevărului, însă instanța numai în mod subsidiar va administra din oficiu probe.
În ceea ce privește regulile de admisibilitate a cererii, prin NCPP au fost introduse criterii noi, respectiv:
− proba solicitată să fie relevantă și necesară, dispoziție reprezentând o reformulare a condițiilor
referitoare la concludență și utilitate reglementate de Codul de procedură penală anterior;
− cererea de administrare de probe trebuie să fie formulată de o persoană îndreptățită;
− proba solicitată să fie permisă de lege.
Prin NCPP este reglementat, într-o formulare nouă, principiul loialității, care interzice constrângerea,
hipnoza și provocarea de către organe judiciare sau colaboratori în vederea obținerii de probe. Textul de lege
care reglementează interdicția referitoare la provocare a fost reformulat în acord cu practicile Curții Europene
a Drepturilor Omului (CEDO). Astfel, pe de o parte, textul nu mai reglementează expres că este interzis a
determina o persoană să săvârșească infracțiuni, ci că este interzisă provocarea unei persoane să săvârșească
infracțiuni. Pe de altă parte, în mod expres și transpunând o practică a CEDO, se arată că această interdicție se
aplică nu doar organelor judiciare, ci și persoanelor care acționează în numele organelor judiciare.
În Codul de procedură penală anterior nu a fost reglementată o sancțiune distinctă de nulitate, respectiv
excluderea probelor. Ca atare, unii dintre teoreticieni au afirmat că art. 64 alin. (2) CPP 1968 reglementa o
sancțiune proprie în materia probelor, în timp ce, într-o altă opinie, s-a afirmat că este vorba doar despre un
principiu general, cu trimitere la sancțiunea nulității. Dificultatea consta în faptul că nu exista o procedură în
care să opereze sancțiunea distinctă a excluderii probei. Nefiind reglementate limite și circumstanțe în care să
opereze sancțiunea excluderii probei, s-ar fi putut ajunge la concluzia că orice încălcare a legii, indiferent de
gravitate, ar fi atras automat excluderea probei.
NCPP aduce însă elemente de noutate în materia sancțiunilor aplicabile în ipoteza probelor administrate
nelegal și reglementează în mod expres două tipuri de sancțiuni: nulitatea actelor procesuale și procedurale și
sancțiunea excluderii probelor nelegale.
În ceea ce privește aplicarea sancțiunii excluderii probelor nelegale, NCPP face trimitere la condițiile
nulității. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 102 alin. (2) NCPP, probele nelegale nu pot fi folosite în procesul penal, iar
alin. (3) definește proba nelegală ca fiind proba dispusă, autorizată ori administrată printr-un act nul. Rezultă că,
implicit, sunt stabilite și condițiile în care operează sancțiunea excluderii probei nelegale, acestea fiind condițiile

în care a operat nulitatea actului prin care a fost fie dispusă, fie autorizată, fie administrată proba. În practică
vor exista situații în care actul prin care proba a fost dispusă/autorizată/administrată va fi nul absolut și situații în
care actul va fi afectat de o nulitate relativă, care poate fi invocată numai până la un anumit moment și numai de
către o anumită persoană, astfel încât, implicit, condițiile de invocare a nulității se vor răsfrânge asupra condițiilor
în care va putea opera sancțiunea excluderii probelor nelegale.
Nelegalitatea probelor administrate în faza de urmărire penală poate fi invocată numai în cursul
procedurii de cameră preliminară. Trebuie făcută însă distincția între invocarea unei nelegalități a probei și
contestarea probelor administrate în faza de urmărire penală, care poate fi invocată în cursul judecăţii, conform
art. 374 alin. (7) NCPP.
Pe parcursul procedurii de judecată în primă instanță, probele administrate în faza de urmărire penală
și necontestate nu vor mai putea fi administrate de instanță. Contestarea probei se referă la „probă” în sensul de
element de fapt, respectiv conținutul ideatic al probei, informația pe care o cuprinde, urmărind readministrarea de
către instanţă a unei probe administrate legal. Ca atare, trebuie făcută distincție între contestarea probei în faza
de urmărire penală și invocarea nelegalității probei (invocarea nulității actului prin care s-a dispus autorizarea sau
administrarea probei), care urmăreşte excluderea acesteia din procesul penal, întrucât invocarea nelegalității
se poate face doar până în faza de cameră preliminară, pe când contestarea probei sub aspectul informației pe
care o conține (dar fără a invoca o anumită nelegalitate cu prilejul autorizării sau administrării ei) se poate face
și în cursul judecății.
O altă noutate reglementată prin NCPP este reprezentată de valoarea probatorie atenuată a declarațiilor
investigatorului, colaboratorului și martorului protejat. Spre deosebire de reglementarea anterioară, NCPP nu
mai conține o asemenea prevedere expresă în ceea ce privește declarațiile suspectului, inculpatului, părții
vătămate. Astfel, o soluție de condamnare pe NCPP se va putea întemeia în măsură covârșitoare pe declarația
inculpatului. NCPP reglementează o atare valoare atenuată a declarațiilor suspectului, inculpatului, părții
vătămate doar în situația unei soluții de stabilire a vinovăției, nu și în cazul unei soluții de achitare.
2. Audierea persoanelor. Identificarea persoanelor și a obiectelor

În ceea ce privește audierea persoanelor, NCPP nu mai reglementează declarația olografă. Totodată,
este reglementată o nouă modalitate de consemnare a declarațiilor, în care va trebui să se regăsească, în
mod distinct, atât întrebarea adresată persoanei audiate de organul judiciar sau de una dintre părți în faza
de judecată, cât și răspunsul dat de persoana audiată la fiecare dintre întrebări. De asemenea, pe parcursul
procedurii audierii, se prevede în mod expres comunicarea în scris a drepturilor atât pentru suspect, cât și pentru
inculpat.
În NCPP s-a reglementat în mod expres și dreptul martorului de a nu se acuza. Formularea acestui text
de lege este în strânsă legătură cu problema apărută în practică privitoare la calitatea în care ar putea fi audiată
o persoană împotriva căreia s-a formulat un denunț sau o plângere, în intervalul de la începerea urmăririi
penale cu privire la faptă, până la momentul în care se dispune efectuarea urmăririi penale față de suspect. În
situația în care, în acest interval, ar fi nevoie de audierea persoanei indicate în plângere pentru lămurirea unei
împrejurări de fapt, se pune întrebarea în ce calitate va fi audiată persoana în cauză, respectiv dacă poate fi
audiată în calitate de făptuitor, nereglementată expres în rândul subiecților procesuali, însă menționată în NCPP

în cadrul mai multor capitole, de exemplu la tehnici de cercetare. Ca un contraargument, dispozițiile referitoare
la audierea persoanelor par să indice limitativ ce categorii de persoane pot fi audiate în procesul penal și ce
declarații pot constitui mijloace de probă. Astfel, având în vedere, pe de o parte, prevederea legală referitoare
la categoriile de persoane care pot fi audiate ca martor, și pe de altă parte prevederea expresă referitoare la
dreptul martorului de a nu se acuza, se poate trage concluzia că persoana audiată anterior dobândirii calității de
suspect are calitatea de martor care beneficiază de garanția dreptului de a nu se acuza.
De asemenea, cu referire la procedura audierii persoanelor, în NCPP se reglementează mult mai
detaliat problematica martorilor aflați într-o situație specială, respectiv martorii amenințați și martorii vulnerabili.
Față de ambele categorii sunt reglementate și pot fi dispuse numeroase măsuri de protecție (respectiv măsuri
de asigurare a pazei la locuința martorilor, audierea cu o identitate protejată etc.). Potrivit dispozițiilor NCPP,
declarațiile date de martorii amenințați sau vulnerabili și față de care au fost instituite măsuri de protecție au o
valoare probatorie atenuată.
NCPP reglementează în mod expres, în cadrul capitolului dedicat procedeului probatoriu al identificării,
identificarea persoanelor, identificarea obiectelor, vocilor, sunetelor și a oricăror alte elemente care fac obiectul
percepției senzoriale, fiind prevăzută o procedură detaliată cu privire la modul în care se realizează identificarea.
3. Metode speciale de supraveghere sau de cercetare

Metodele speciale de supraveghere sau de cercetare reprezintă procedee probatorii susceptibile să
aducă limitări fie vieţii private a persoanelor vizate, fie caracterului echitabil al procedurii. Ca atare, pentru
majoritatea acestor metode, NCPP a reglementat în mod expres condiții de proporționalitate și de subsidiaritate,
încercându-se, totodată, asigurarea eficienței procesului penal și protecția drepturilor fundamentale ale
persoanelor.
Ca tehnică de reglementare trebuie remarcat că în cazul metodelor speciale de supraveghere sau de
cercetare există două mari categorii de procedee probatorii, metode de supraveghere tehnică și metode de
cercetare, cu condiții diferite de autorizare și de punere în executare.
3.1. Supravegherea tehnică

În cadrul supravegherii tehnice există cinci categorii de procedee probatorii:
− interceptarea comunicațiilor ori a comunicării;
− accesul la un sistem informatic, instituție reglementată anterior prin Legea nr. 161/2003, cu aplicabilitate
îndeosebi în domeniul criminalității informatice; prin introducerea acestui procedeu probatoriu în capitolul
supravegherii tehnice, domeniul de aplicabilitate este lărgit, astfel încât orice infracțiune pentru care se
poate dispune supravegherea tehnică poate fi o premisă și pentru dispunerea accesului la un sistem
informatic;
− supravegherea video, audio sau prin fotografiere;
− localizarea sau urmărirea prin mijloace tehnice, reglementată într-o formă similară și în Codul de
procedură penală anterior; prin NCPP s-a realizat însă o distincție mai clară între instituția localizării, care
se realizează printr-un dispozitiv atașat unei persoane sau unui obiect pentru a-i stabili locația, și instituția
obținerii datelor prelucrate sau generate de furnizorii de servicii de comunicații;

− obţinerea datelor privind tranzacţiile financiare, instituție diferită de celelalte procedee probatorii,
întrucât, dacă toate celelalte instrumente de supraveghere tehnică sunt dispuse pentru viitor și vizează
o supraveghere în timp real pentru obținerea datelor privind tranzacțiile financiare, se pune problema
atât a unei supravegheri în timp real a tranzacțiilor care urmează să fie efectuate de o persoană, cât și a
supravegherii unor aspecte care țin de viața privată a unei persoane, dar care s-au consumat deja și sunt
stocate într-o anumită modalitate, pe un anumit suport, și care se poate întinde pe un termen indefinit în
trecut.
Procedura de autorizare a supravegherii tehnice presupune îndeplinirea acelorași condiții pentru
toate cele cinci procedee probatorii prezentate mai sus. Astfel, cauza trebuie să privească o infracțiune care
fie se regăsește în lista limitativ indicată în NCPP, fie este vorba despre o infracțiune pentru care NCPP
prevede pedeapsa închisorii de cel puțin 5 ani.
Pe de altă parte, toate măsurile de supraveghere tehnică sunt date în competența judecătorului de
drepturi și libertăți. Judecătorul de drepturi și libertăți poate autoriza în mod expres ca pentru punerea în
executare a uneia dintre măsurile de supraveghere tehnică, organul care pune în aplicare măsura să poată
pătrunde în spații private.
Toate măsurile de supraveghere tehnică pot fi autorizate în mod provizoriu de procuror pentru 48 de ore.
Reglementarea era aceeași și sub imperiul Codului anterior, existând câteva modificări aduse prin NCPP cu
privire la procedura confirmării ulterioare de către instanță. Astfel, termenul în care procurorul trebuie să se
adreseze judecătorului de drepturi și libertăți în vederea confirmării este de 24 de ore. De asemenea, prin
NCPP a fost eliminată condiția referitoare la suportul pe care trebuie să fie stocate convorbirile înregistrate în
termenul de 48 de ore. Nu există însă nicio distincție cu privire la măsurile pe care le poate autoriza procurorul.
Astfel, acesta poate autoriza în mod provizoriu orice metodă de supraveghere tehnică.
NCPP a adus noutăți și cu privire la durata maximă pentru care poate fi autorizată măsura supravegherii
tehnice, respectiv pentru maximum 6 luni (cu autorizare și prelungire pentru câte 30 de zile), cu excepția
măsurii supravegherii în spații private, care poate fi dispusă pentru maximum 120 de zile. Se pune problema
cum va fi interpretată această durată maximă de 6 luni în cazul măsurii privind obținerea datelor din tranzacțiile
financiare, având în vedere că acestea sunt anterioare dispunerii măsurii. Concluzia ar fi că durata maximă de
6 luni se referă la perioada de valabilitate a autorizației, urmând să fie verificate atât tranzacțiile efectuate pe
perioada de valabilitate a autorizației, cât și tranzacțiile financiare anterioare.
Se pune problema care este sancțiunea în cazul în care procurorul nu respectă termenul de 24 de ore
în care trebuie să se prezinte la judecătorul de drepturi și libertăți în vederea confirmării autorizației provizorii.
Problema a existat și sub imperiul Codului de procedură penală anterior și chiar dacă prin NCPP nu s-a lămurit
pe deplin, soluția adoptată sub imperiul vechii reglementări urmează să fie aplicată și în prezent, respectiv
termenul este unul de decădere, urmând să fie respinse cererile de confirmare formulate după expirarea
termenului de 24 de ore, întrucât în materia drepturilor fundamentale, natura termenelor este similară celei din
materia măsurilor preventive.
O altă problemă se referă la posibilitatea organelor îndreptățite de a pune în executare mandatul prin care
a fost autorizată o măsură de supraveghere tehnică fără să mai aștepte încheierea motivată a judecătorului
de drepturi și libertăți. Prin dispozițiile NCPP nu a fost impusă o obligație în acest sens.
De asemenea, trebuie făcută o distincție între obținerea datelor privind tranzacțiile financiare, reglementată

de art. 138 alin. (1) lit. e) NCPP, și obținerea datelor privind situația financiară a unei persoane, prevăzută în
art. 153 NCPP. Intenţia iniţiatorului actului normativ a fost ca prima instituție inclusă în supravegherea tehnică
să se refere exclusiv la conținutul tranzacțiilor efectuate, pe când datele privind situația financiară să se refere
exclusiv la existența unor conturi bancare și sumele deținute în conturi, nu și la operațiunile derulate prin
intermediul acestor conturi. Forma adoptată a Codului ridică probleme de interpretare din cauza formulării
generice cuprinse în art. 153, respectiv referirea la „alte situaţii financiare”, care pot include şi tranzacţiile
bancare.
În ceea ce privește supravegherea tehnică, NCPP a urmărit și o standardizare a formei mandatelor de
supraveghere și a autorizațiilor provizorii dispuse de procuror.
Punerea în executare a mandatului de supraveghere tehnică se realizează printr-o procedură
unică, diferită de cea reglementată în Codul de procedură penală anterior. Astfel, s-a reglementat în
mod expres un proces-verbal pentru fiecare activitate de supraveghere tehnică, într-o modalitate care să
asigure confidențialitatea mijloacelor folosite, separat de întocmirea procesului-verbal prin care este redată/
consemnată, de exemplu, o convorbire ambientală înregistrată.
Un alt element de noutate adus de NCPP este dat de reglementarea referitoare la posibilitatea aplicării
semnăturii electronice, procedura având însă, deocamdată, caracter facultativ. Prin aplicarea semnăturii
electronice se urmărește garantarea integrității datelor în care se materializează supravegherea tehnică.
De asemenea, există modificări legislative în ceea ce privește modul de stocare și de inscripționare
a rezultatului activităților de supraveghere tehnică. Astfel, Codul face vorbire despre un „suport” pe care
se află rezultatul supravegherii, despre o „copie a suportului” și despre o „copie certificată a suportului”,
dispărând referirea la „suportul original”, noțiune care a generat în trecut probleme în practică. Astfel, în
lumina jurisprudenței și a modificării exprese de terminologie, prin „suport” se înțelege primul suport, de regulă
optic, pe care este inscripționat rezultatul supravegherii tehnice și care va rămâne, în majoritatea situațiilor, la
unitatea de parchet. Prin urmare, „copia suportului” va însoți dosarul în instanță.
Nu este reglementat însă foarte clar ce anume se stochează pe „copia suportului”, respectiv aceasta
este identică suportului sau pe copie se stochează doar înregistrările care au legătură cu cauza? Există o
prevedere expresă care precizează că datele care nu au legătură cu cauza se arhivează, de unde ar putea
rezulta concluzia că pe „suport” este stocată toată informația, urmând ca acesta să fie arhivat la unitatea de
parchet, iar pe copia suportului care va însoți dosarul în instanță sunt stocate doar datele care au legătură cu
cauza. În ceea ce privește copia certificată a suportului, aceasta ar putea fi necesară în cazul în care suportul
va părăsi unitatea de parchet (de exemplu, în cazul unei disjungeri a dosarului).
În ceea ce privește procedura de punere în executare a mandatului de supraveghere tehnică, NCPP
reglementează, pe de o parte, o procedură de informare a judecătorului de drepturi și libertăți cu privire la
rezultatul supravegherii în momentul în care încetează măsura de supraveghere, iar pe de altă parte este
reglementată o procedură de informare a judecătorului de drepturi și libertăți care a autorizat supravegherea
tehnică în cauză și atunci când se dispune o soluție de clasare în cauză.
De asemenea, prin NCPP s-a reglementat în mod diferit procedura de informare a persoanei supravegheate.
Astfel, termenul de informare este mult mai scurt: 10 zile de la încetarea măsurii. Este reglementată însă și
o procedură prin care, în mod motivat și dacă sunt îndeplinite anumite condiții, se poate dispune amânarea
acestei informări, dar nu mai târziu de momentul terminării urmăririi penale sau al clasării cauzei.

3.2. Metode de cercetare:
‒ reţinerea trimiterilor poştale;
‒ utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor;
‒ participarea autorizată la anumite activităţi;
‒ livrarea supravegheată;
‒ obţinerea datelor referitoare la comunicaţiile electronice.
Toate aceste metode de cercetare au fost reglementate, anterior intrării în vigoare a NCPP, fie în codul
penal, fie în diverse legi speciale. Prin includerea în NCPP, acestea au dobândit aplicabilitate generală, fiind
extinsă sfera infracţiunilor pentru care pot fi dispuse. Totodată, au fost aduse unele modificări condiţiilor şi
conţinutului acestor tehnici de investigaţie.
În ceea ce privește reținerea trimiterilor poștale nu există modificări importante față de reglementarea
anterioară. Fiind vorba despre o limitare a vieții private în timp real cu privire la fapte care se vor întâmpla,
reținerea trimiterilor poștale se aseamănă cu supravegherea tehnică, asta cu atât mai mult cu cât și procedura
de autorizare este similară celei de la supravegherea tehnică, diferența constând, în primul rând, în faptul că
aceste comunicări nu se realizează prin mijloace tehnice moderne, ci prin mijloace clasice.
Prin dispozițiile NCPP au fost abrogate toate procedurile referitoare la utilizarea investigatorilor sub
acoperire şi a colaboratorilor din legile speciale și s-a reglementat o singură procedură care acoperă toate
ipotezele de utilizare a investigatorilor sub acoperire.
Prima condiție privește tipul de infracțiuni care poate forma obiectul cauzei în care poate fi autorizată
utilizarea investigatorilor sub acoperire şi a colaboratorilor, existând o listă de infracțiuni sau condiţia ca
pentru infracțiunea respectivă pedeapsa prevăzută de lege să fie închisoarea de cel puțin 7 ani. Competența
de autorizare a acestei proceduri aparține procurorului, perioada de autorizare fiind de 60 de zile, cu o durată
maximă de 1 an. Autorizarea procurorului trebuie să indice în mod expres activitățile pe care le poate desfășura
investigatorul sub acoperire în scopul strângerii de date și informații necesare soluționării cauzei. În paralel
cu instituția investigatorului sub acoperire pot fi folosite/autorizate și alte metode de cercetare. De exemplu,
investigatorul poate fi autorizat să realizeze înregistrări video, respectându-se condițiile procedurii autorizării
supravegherii tehnice, sau să participe la anumite activităţi similare unei infracţiuni.
O altă noutate reglementată prin NCPP constă în prevederea expresă a faptului că investigatorii pot folosi
orice înscrisuri sau obiecte necesare pentru acoperirea lor, iar activitatea persoanei care pune la dispoziţie
sau foloseşte înscrisurile ori obiectele nu constituie infracţiune.
O altă noutate în materie, preluată dintr-o lege specială și generalizată, constă în posibilitatea folosirii
colaboratorilor. De exemplu, înainte de intrarea în vigoare a NCPP, în situația infracțiunii de trafic de droguri
era reglementată posibilitatea folosirii unor colaboratori ai investigatorului sub acoperire. Orice persoană poate
să dobândească această calitate de colaborator și să acționeze în vederea strângerii de date și informații,
având fie o identitate acoperită (similar investigatorului sub acoperire), fie una reală. Condiţia esenţială pentru
a putea folosi colaboratori este ca obţinerea informaţiilor să nu fie posibilă prin intermediul investigatorilor sub
acoperire, măsura având caracter excepţional. Instituția colaboratorului poate fi folosită pentru toată sfera
infracțiunilor la care este posibilă utilizarea investigatorului sub acoperire.
Participarea autorizată la anumite activităţi reglementează posibilitatea de a autoriza un reprezentant
al organului de urmărire penală să participe la săvârșirea unei fapte similare laturii obiective a unei infracțiuni,

cu scopul de a strânge probe și cu respectarea unei proceduri şi a unor condiții stricte prevăzute de lege. Și în
cazul acestei instituții, NCPP a reunit toate procedurile reglementate prin legi speciale, care aveau un domeniu
foarte restrictiv de aplicare, astfel încât, în prezent, orice organ de urmărire penală, nu doar cele specializate,
și pentru o categorie mai largă de infracțiuni, poate autoriza utilizarea acestei proceduri. Din perspectiva
condițiilor de autorizare, NCPP reglementează o listă de infracțiuni sau condiția pedepsei cu închisoarea de 7
ani sau mai mare, iar procedura de autorizare este relativ similară celei de la autorizarea investigatorului sub
acoperire, cele două instituții putând fi folosite în paralel.
În ceea ce privește participarea autorizată la anumite activităţi, legea reglementează, pe de o parte, o
listă de infracțiuni care ar trebui să formeze obiectul cauzei cercetate ca o condiție prealabilă a autorizării
utilizării acestei instituții, iar pe de altă parte există o listă de fapte similare laturii obiective a unei infracțiuni pe
care un investigator sub acoperire poate fi autorizat să le săvârșească în scopul strângerii de probe.
Livrarea supravegheată reia, în principiu, reglementarea existentă anterior în legea specială, aducând-o
în partea generală a NCPP şi extinzând sfera infracţiunilor pentru care poate fi folosită, fără să aducă
modificări esenţiale conţinutului şi condiţiilor de autorizare. Măsura presupune activităţi de cooperare judiciară
internaţională, având în vedere că se referă la transportul controlat al unor bunuri interzise sau provenite din
infracţiuni pe teritoriul mai multor state, iar dispoziţiile NCPP se completează cu prevederile Legii nr. 302/2004
şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte.
De asemenea, obţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii de comunicaţii electronice
preia procedura din legea specială, făcând trimitere la aceasta în ceea ce privește categoriile de date care
intră în domeniul de aplicare al măsurii (date referitoare la originea unei comunicări, la locul de unde s-a
realizat o comunicare, la echipamentul folosit pentru realizarea unei comunicări etc.). Aceste date sunt
prevăzute în mod exhaustiv de legea specială, care stipulează, totodată, și perioada fixă pentru care trebuie
să fie conservate aceste date de către furnizorii de comunicații, precum şi obligaţia acestora de a le şterge la
expirarea termenului.
La analiza acestei instituţii trebuie avut în vedere că prin decizia Curții Constituționale din 8 iulie 2014
s-a constatat că „dispoziţiile Legii nr. 82/2012 privind reţinerea datelor generate sau prelucrate de furnizorii
de reţele publice de comunicaţii electronice şi de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate
publicului, precum şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 506/2004 privind prelucrarea datelor cu
caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul comunicaţiilor electronice sunt neconstituţionale”,
respingându-se, totodată, excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 152 NCPP.
Lipsa normelor speciale la care face trimitere instituţia prevăzută de art. 152 NCPP a generat o
interpretare neunitară cu privire la posibilitatea aplicării în continuare a acestor dispoziţii. Opinia majoritară a
fost că dispoziţiile au rămas în prezent fără aplicabilitate, până la adoptarea unei noi legi speciale sau a unei
modificări a NCPP.
Obținerea datelor privind situația financiară (care nu trebuie confundată cu obținerea datelor privind
tranzacțiile financiare ale unei persoane) se dispune de către procuror, prin ordonanță, cu încuviințarea
judecătorului de drepturi și libertăți.
Modul în care este formulat textul poate da naştere la controverse cu privire la instrumentul investigativ
care trebuie folosit pentru obţinerea extraselor de cont privind tranzacţiile financiare. Astfel, pe de o parte,

datele referitoare la conţinutul conturilor bancare intră în sfera de aplicare a art. 153 NCPP, iar pe de altă
parte, operaţiunile efectuate prin intermediul unei instituţii financiare şi înscrisurile aflate în posesia acesteia
sunt prevăzute în cadrul instituţiei obţinerii datelor privind tranzacţiile financiare ale unei persoane, conform
Mai mult, noţiunea de „alte situaţii financiare” nu are un conţinut suficient de precis, astfel încât pot exista
controverse cu privire la tipurile de date la care se referă.
Conservarea datelor informatice, reglementată anterior NCPP prin Legea nr. 161/2003, presupune
dispoziția dată de procuror unui furnizor de comunicaţii să conserve până în momentul autorizării unei alte
măsuri/metode de cercetare anumite date informatice, care pot fi transmise ulterior organului de urmărire
penală cu autorizarea judecătorului de drepturi şi libertăţi.
Percheziția domiciliară. Potrivit dispozițiilor art. 157 alin. (2) NCPP, „prin domiciliu se înţelege o locuinţă
sau orice spaţiu delimitat în orice mod ce aparţine ori este folosit de o persoană fizică sau juridică”.
Un element de noutate reglementat prin NCPP constă în faptul că percheziția se poate face nu doar
pentru căutarea probelor, ci și pentru căutarea persoanelor. Astfel, în situația în care o persoană se sustrage,
se ascunde, este nevoie de o percheziție domiciliară, însă în cazul în care se dorește punerea în executare
a unui mandat de aducere a unei persoane care nu cooperează se va solicita un mandat de aducere cu
autorizarea pătrunderii în locuință.
Prin NCPP s-a reglementat și obligativitatea ca atât în referatul procurorului, cât și în încheierea dată
de instanță să fie indicate în mod expres, pe de o parte, obiectele și persoanele căutate, iar pe de altă parte,
probele sau datele din care rezultă suspiciunea că obiecte sau persoane se găsesc în domiciliul percheziționat.
NCPP reglementează și o modalitate nouă de punere în executare a mandatului de percheziție domiciliară,
care constă în posibilitatea de a extinde percheziția la locuințele învecinate. Astfel, dacă pe parcursul efectuării
percheziției se constată că persoana căutată se refugiază într-un domiciliu învecinat sau obiectul căutat este
deplasat/mutat într-o locuință învecinată, dispozițiile NCPP permit efectuarea percheziției în baza aceluiași
mandat și în locuința învecinată.
Un element de noutate în materia percheziției constă în reglementarea de către NCPP a lipsei
obligativității martorilor asistenți la percheziție. Cu titlu de excepție, în situația în care în spațiul care urmează
să fie percheziționat nu este prezentă nicio persoană, dispozițiile NCPP prevăd, în continuare, obligativitatea
prezenței unui martor asistent.
NCPP reglementează, de asemenea, ca element de noutate, posibilitatea efectuării percheziției inclusiv
în cazul imobilelor al căror proprietar nu este cunoscut. În acest caz, măsura trebuie să fie autorizată de
judecătorul de drepturi și libertăți.
Ridicarea de obiecte și înscrisuri se poate dispune prin ordonanță sau încheiere de către organul de
urmărire penală sau de către instanţă. Prin NCPP s-a prevăzut în mod expres că prin intermediul acestei
proceduri pot fi ridicate și anumite date informatice sau date referitoare la abonații serviciilor de comunicații.
Trebuie făcută însă distincția între ridicarea de obiecte și înscrisuri și metoda de cercetare constând în
obținerea datelor care sunt prelucrate sau generate de furnizorii de servicii de comunicații. Dacă se dorește
aflarea identității unei persoane care a inițiat sau a primit o comunicare trebuie urmată procedura/metoda de
cercetare care impune obținerea autorizării judecătorului de drepturi și libertăți. În schimb, dacă se dorește

aflarea de date cu privire la un abonat de servicii de comunicații (de exemplu, dacă o persoană este abonat
al unui anumit tip de serviciu de comunicații) se va urma procedura ridicării de obiecte și înscrisuri, care se
dispune de organul de urmărire penală.
În situația în care înscrisurile sau obiectele nu sunt predate de bunăvoie, NCPP reglementează procedura
ridicării silite de obiecte și înscrisuri.
Refuzul de a comunica obiectele sau înscrisurile solicitate poate constitui abatere judiciară prevăzută
de art. 283 alin. (4) lit. d) NCPP, iar dacă este îndeplinită condiția prealabilă ca persoanei solicitate să i se fi
atras atenția asupra consecințelor acestui refuz, constituie infracțiunea de obstrucționare a justiției prevăzută
de art. 271 NCPP.
Expertiza, potrivit dispozițiilor NCPP, se poate dispune pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor
fapte ori împrejurări, iar singura expertiză instituționalizată, conform noii reglementări, este cea medico-legală.
Ca atare, nu este obligatoriu ca expertiza criminalistică să fie efectuată de Institutul de Criminalistică, putând
fi folosiţi orice experţi autorizaţi.
Prin NCPP s-a introdus prevederea ca în cursul judecății, dacă se efectuează o expertiză, și procurorul
să poată desemna un expert recomandat care să participe la efectuarea expertizei.
Ipotezele de efectuare a noii expertize au fost restrânse prin NCPP. Astfel, dacă s-a efectuat deja o
expertiză în cauză, se poate dispune o nouă expertiză doar dacă sunt neclare concluziile sau dacă există
contradicții între concluziile expertizelor.
NCPP reglementează în continuare posibilitatea efectuării unei constatări tehnico-ştiinţifice de către un
specialist, conform unei proceduri simplificate în raport cu expertiza. Articolul 172 alin. (12) conţine, în acest
context, o prevedere controversată şi potenţial neconstituţională, care poate fi interpretată în sensul unei
obligaţii a organului judiciar de a administra mijlocul de probă al expertizei atunci când concluziile constatării
sunt contestate.
Examinarea fizică reprezintă, potrivit prevederilor NCPP, examinarea fizică internă și externă a corpului
unei persoane sau prelevarea de mostre biologice de la o persoană.
Examinarea fizică se poate face fără consimțământul persoanei vizate și poate fi dispusă de judecătorul
de drepturi și libertăți, respectiv de organul de urmărire penală, dacă există riscul de alterare a probelor. În
ipoteza specială a faptei conducerii sub influența alcoolului, măsura prelevării de mostre biologice poate fi
dispusă și de organul de constatare, însă numai cu consimțământul persoanei vizate.
Examinarea fizică este efectuată de personal medical, cu excepția situației când se dispune prelevarea
de mostre biologice prin metode neinvazive, această recoltare putându-se realiza și de către personalul de
specialitate din cadrul poliției.
Rezultatele unei examinări fizice pot fi folosite și într-o altă cauză penală.
NCPP reglementează și posibilitatea organului de urmărire penală de a dispune fotografierea și luarea
amprentelor unei persoane (suspect sau inculpat sau orice persoană care are legătură cu fapta, care a fost
prezentă la locul faptei sau a intrat în contact cu obiecte relevante), chiar în lipsa consimțământului acesteia.
O altă măsură similară reglementată de NCPP este cea de publicare a fotografiei unei persoane.

Măsurile preventive și alte măsuri procesuale. Incongruenţe ale
Noului Cod de procedură penală în materia măsurilor preventive
1. Consideraţii generale cu privire la măsurile preventive în Noul Cod de

procedură penală
Potrivit Noului cod de procedură penală (în continuare, NCPP), modul de reglementare a măsurilor
preventive este asemănător celui din Codul de procedură penală anterior, existând şi o serie de particularităţi
determinate de fazele procesuale. Astfel, potrivit NCPP nu mai există acte premergătoare începerii urmăririi
penale. După sesizare se poate dispune începerea urmăririi penale numai in rem (cu privire la faptă), continuarea
urmăririi penale, atunci când există o suspiciune rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, se dispune
în baza art. 305 NCPP, cu privire la suspect, iar punerea în mişcare a acţiunii penale se face după o procedură
similară celei din vechiul Cod.
Suspectul şi inculpatul sunt subiecţi ai măsurilor preventive care pot fi luate în baza NCPP.
Reglementarea măsurilor preventive se regăseşte într-o dispoziţie generală (art. 202 NCPP), care
tranşează aspectele care ţin de standardele jurisprudenţei Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în
materia măsurilor preventive. De asemenea, prin această reglementare se evită arbitrariul în dispunerea
măsurilor preventive, prin cerinţa necesităţii existenţei unor probe şi indicii temeinice cu privire la comiterea unei
fapte prevăzute de legea penală (baza factuală). Pe de altă parte, este satisfăcut standardul de necesitate şi
proporţionalitate a măsurii preventive cu scopul urmărit de aceasta, adică buna desfăşurare a procesului penal.
Spre deosebire de art. 136 CPP 1968, NCPP nu mai prevede ca scop asigurarea evitării sustragerii
de la executarea pedepsei, întrucât scopul măsurii preventive este asigurarea bunei desfăşurări a procesului
penal.
Măsurile preventive sunt compatibile cu prezumţia de nevinovăţie, întrucât nu presupun dovedirea
comiterii unei fapte dincolo de orice dubiu rezonabil, ci doar existenţa unei suspiciuni rezonabile, astfel cum este
înţeleasă în jurisprudenţa CEDO, ca situaţie în care un observator obiectiv poate bănui, din datele şi probele din
cauza penală, că o persoană a comis sau nu o infracţiune, fără a exista o interferenţă cu principiul prezumţiei
de nevinovăţie.
Pe de altă parte, scopurile reglementate de NCPP vizează strict activitatea procesuală, asigurarea
bunei desfăşurări a procesului penal, a împiedicării sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărirea
penală sau de la judecată sau a prevenirii săvârşirii unei noi infracţiuni.
Prevederea explicită a testului de proporţionalitate apare în art. 202 alin. (3) NCPP: „Orice măsură
preventivă trebuie să fie proporţională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată și
necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia”.
Măsurile preventive sunt enumerate limitativ şi gradual în NCPP: reţinerea, controlul judiciar, controlul
judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă.
Celelalte măsuri procesuale restrictive de libertate, precum internarea nevoluntară în vederea efectuării
expertizei medico-legale psihiatrice şi măsura de siguranţă a internării medicale provizorii, nu intră în categoria

măsurilor preventive. Astfel, instituţia înlocuirii măsurilor preventive se va aplica numai între măsuri preventive,
nu şi între măsurile preventive şi alte măsuri procesuale privative de libertate.
Spre deosebire de Codul de procedură penală anterior, NCPP oferă coerenţă sferei măsurilor preventive
neprivative de libertate, respectiv controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune.
NCPP uneşte măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea, măsura obligării de a nu părăsi
ţara, liberarea provizorie sub control judiciar şi liberarea provizorie pe cauţiune, prevăzute de Codul de procedură
penală anterior, în două instituţii: controlul judiciar şi controlul judiciar pe cauţiune (prevăzute de NCPP), cu
câteva modificări. Cu caracter de noutate apare caracterul autonom al controlului judiciar, care nu mai este
dependent de existenţa în prealabil a unei stări de arest preventiv.
În ceea ce priveşte arestul la domiciliu, precizăm că, la momentul actual, această măsură preventivă
este prevăzută în jumătate din sistemele procesuale din Europa. Totodată, menţionăm că această măsură nu
este funcţională în peste jumătate din sistemele procesuale din Europa în care este reglementată. În România,
practica va dovedi dacă arestul la domiciliu este o măsură eficientă. Totodată, trebuie menţionat că măsura
arestului la domiciliu ar avea o mai mare eficienţă dacă ar exista un sistem funcţional în privinţa supravegherii
prin monitorizarea electronică a locaţiei persoanei prin intermediul brăţărilor.
Pentru a putea fi luată o măsură preventivă restrictivă sau privativă de libertate faţă de o persoană (cu
excepţia reţinerii) este necesar să fie pusă în mişcare acţiunea penală faţă de persoana respectivă.
Punerea în mişcare a acţiunii penale atrage şi o serie de garanţii procesuale pentru inculpat, cea mai
importantă fiind prevăzută de art. 94 NCPP, cu privire la posibilitatea consultării dosarului, având în vedere că
manifestarea de voinţă a statului de a trage la răspundere penală o persoană prin intermediul punerii în mişcare
a acţiunii penale atrage, în mod corelativ, în vederea asigurării principiului egalităţii armelor, o serie de drepturi
pentru persoana inculpatului.
Un sistem de reguli stabilite pentru măsurile preventive de NCPP, în care se evidenţiază o serie de
modificări, este prevăzut de art. 203 alin. (5) NCPP, care prevede că, „în cursul urmăririi penale și al procedurii
de cameră preliminară, cererile, propunerile, plângerile și contestațiile privitoare la măsurile preventive se
soluționează în camera de consiliu, prin încheiere motivată, care se pronunță în camera de consiliu”.
O altă modificare importantă prevăzută de NCPP se referă la comunicarea încheierii pronunţate (de
judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul din camera preliminară sau instanța de judecată) cu privire la
măsurile preventive, atât procurorului, cât şi inculpatului care au lipsit de la pronunţare [art. 203 alin. (7) NCPP].
Articolele 204-206 NCPP stabilesc un regim unitar al căilor de atac exercitate împotriva încheierilor
pronunțate de judecătorul de drepturi și libertăți, de judecătorul de cameră preliminară sau de instanța de
judecată.
Un alt aspect important reglementat de NCPP se referă la asistenţa juridică obligatorie, prevăzută de
art. 204 NCPP (în cazul contestaţiei formulate împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți
dispune asupra măsurilor preventive) şi art. 205 NCPP (în cazul contestaţiei formulate împotriva încheierilor prin
care judecătorul de cameră preliminară dispune asupra măsurilor preventive).
În cazul contestaţiei formulate împotriva încheierilor pronunţate în faza de judecată nu se mai face
nicio precizare cu privire la asistenţa juridică obligatorie, ceea ce înseamnă că asistenţa juridică va fi obligatorie
numai în condiţiile prevăzute de art. 90 NCPP.

Un alt aspect important care trebuie reținut se referă la art. 54 din Legea nr. 304/2004, cu modificările și
completările ulterioare, referitor la compunerea completelor care soluţionează contestaţiile. În cazul judecătorului
de drepturi şi libertăţi, măsura preventivă o ia un singur judecător, iar contestaţia este soluţionată tot de un
singur judecător de drepturi şi libertăţi. Judecătorul de cameră preliminară dispune asupra măsurilor preventive
în complet unic, iar contestaţia este soluţionată tot în complet unic. La instanţa de judecată, cu excepţia Înaltei
Curţi de Casaţie și Justiţie, încheierile pronunţate în materia măsurilor preventive de judecătorii de tribunale sau
curţi de apel în cursul judecăţii sunt atacate cu contestaţie, însă art. 54 din Legea nr. 304/2004, cu modificările
și completările ulterioare, nu prevede compunerea completului. Astfel, singura interpretare posibilă ar fi că
soluţionarea contestaţiilor anterior menţionate se face în complet alcătuit din doi judecători. Nu se poate vorbi
de o eroare în reglementare, ci mai degrabă de o carenţă legislativă care priveşte o instituţie a cărei încălcare
atrage nulitatea absolută a hotărârilor pronunţate.
2. Reţinerea
Reţinerea poate fi luată fie cu privire la suspect, fie cu privire la inculpat. Totodată, menţionăm că este
singura măsură preventivă care poate fi luată cu privire la suspect.
În privinţa măsurii reţinerii, precizăm că aceasta poate fi luată fie de organul de cercetare penală, fie
de procuror. Dacă începerea urmăririi penale poate fi făcută de organul de cercetare penală sau de procuror,
potrivit art. 305 NCPP, continuarea efectuării urmării penale poate fi dispusă numai de procuror cu privire la
suspect, însă reţinerea suspectului poate fi dispusă fie de organul de cercetare penală, fie de procuror. Astfel,
sistemul nu este coerent, întrucât ar trebui stabilit că organul care începe urmărirea penală poate să dispună şi
cu privire la continuarea acesteia.
Condiţiile pentru dispunerea măsurii reţinerii sunt cele generale, pentru că art. 209 NCPP face trimitere
la dispoziţiile art. 202. Dacă la reţinere şi la controlul judiciar este necesară existenţa unor probe sau indicii
temeinice din care rezultă presupunerea rezonabilă, la arestare preventivă şi la măsurile care trimit la condiţiile
arestării preventive, respectiv arestul la domiciliu şi controlul judiciar pe cauţiune, este necesară doar existenţa
probelor, fie că acestea sunt directe, fie că sunt indirecte.
Ceea ce lipseşte din NCPP este definirea indiciilor temeinice, care era reglementată de art. 681 CPP
1968.
În NCPP se face referire la indicii temeinice în art. 202 alin. (1), în care sunt reglementate măsurile
preventive, art. 305 alin. (3), care reglementează continuarea efectuării urmăririi penale faţă de suspect, art. 231
alin. (5), referitor la executarea mandatului de arestare preventivă, şi art. 266 alin. (2), cu privire la executarea
mandatului de aducere. Potrivit standardului Convenţiei europene a drepturilor omului, suspiciunea rezonabilă
ar fi acea situaţie în care, din date sau din elemente de fapt din cauză, rezultă că un observator obiectiv poate
să bănuiască, în mod legitim, că o anumită persoană a comis o infracţiune.
Ar fi trebuit menţinute dispoziţiile din art. 681 CPP 1968, având în vedere că în materia măsurilor
preventive se face distincţia între măsuri pentru care sunt necesare probe sau indicii temeinice şi altele, pentru
care este necesară doar existenţa probelor.
În ceea ce priveşte durata măsurii reţinerii, potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală anterior,
măsura reţinerii putea dura cel mult 24 de ore. Din durata măsurii reţinerii se deducea timpul cât persoana a fost

privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliţiei, prevăzută în art. 31 alin. (1)
lit. b) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române.
Conform dispoziţiilor art. 209 alin. (3) NCPP, „reţinerea se poate dispune pentru cel mult 24 de ore. În
durata reţinerii nu se include timpul strict necesar conducerii suspectului sau inculpatului la sediul organului
judiciar, conform legii”. Aşadar, raportat la prevederile codului anterior, asistăm la o extindere a duratei privării
de libertate. De asemenea, a intervenit o modificare, în sensul că textul legal nu mai face referire la conducerea
administrativă.
O menţiune foarte importantă se regăseşte la art. 265 alin. (12) NCPP, potrivit căruia, „persoanele
aduse cu mandat rămân la dispoziţia organului judiciar numai pe durata impusă de audiere sau de îndeplinirea
actului procesual care a făcut necesară prezenţa lor, dar nu mai mult de 8 ore, în afară de cazul când s-a dispus
reţinerea ori arestarea preventivă a acestora”. Aceasta înseamnă că în durata de 8 ore nu se va include perioada
de timp necesară pentru aducerea efectivă la organul judiciar, în scopul continuării procedurilor, ci această
durată priveşte perioada de timp în care, cu restrângerea libertăţii de circulaţie, o persoană poate rămâne în
baza mandatului de aducere pentru efectuarea actelor procesuale pentru care a fost necesară aducerea sa cu
mandat.
Conform art. 209 alin. (5) NCPP, „măsura reţinerii poate fi luată numai după audierea suspectului sau
inculpatului, în prezenţa avocatului ales ori numit din oficiu”. Aceasta înseamnă că, indiferent dacă în cursul
urmăririi penale asistenţa juridică este sau nu obligatorie, în procedura reţinerii, pe de o parte, ascultarea este
obligatorie (cu o singură excepţie, şi anume situaţia în care suspectul sau inculpatul uzează de dreptul la
tăcere), iar pe de altă parte, asistenţa juridică este obligatorie.
O modificare importantă cu privire la asistenţa juridică se regăseşte în art. 209 alin. (7) şi (8) NCPP.
Astfel, art. 209 alin. (7) NCPP prevede: „Suspectul sau inculpatul reţinut are dreptul de a-şi încunoştinţa
personal avocatul ales sau de a solicita organului de cercetare penală ori procurorului să îl încunoştinţeze pe
acesta. Modul de realizare a încunoştinţării se consemnează într-un proces-verbal. Persoanei reţinute nu i se
poate refuza exercitarea dreptului de a face personal încunoştinţarea decât pentru motive temeinice, care vor fi
consemnate în procesul-verbal”. În continuare, alin. (8) prevede: „Avocatul ales are obligaţia de a se prezenta la
sediul organului judiciar în termen de cel mult două ore de la încunoştinţare. În caz de neprezentare a avocatului
ales, organul de cercetare penală sau procurorul numeşte un avocat din oficiu”. Aceasta înseamnă că dacă
a existat o încunoştinţare, în două ore de la aceasta, avocatul ales are obligaţia de a se prezenta la sediul
organului judiciar. În caz de neprezentare a avocatului ales, organul de cercetare penală sau procurorul poate
desemna un avocat din oficiu.
Reţinerea se dispune prin ordonanţă, cu menţiunea că în cursul urmăririi penale toate actele procurorului
sunt dispuse prin ordonanţă. Trebuie subliniat faptul că nu mai există deosebirea între acte dispuse prin rezoluţie
şi acte dispuse prin ordonanţă, ca în situaţia Codului de procedură penală anterior. De asemenea, nu se emite
mandat de reţinere, ordonanţa fiind actul prin care persoana respectivă este privată de libertate.
Apar modificări foarte importante în privinţa încunoştinţărilor după măsura reţinerii, acestea beneficiind,
din păcate, de o reglementare repetitivă, care nu aduce un plus de garanţii procedurale.
Suspectul/inculpatul are dreptul de a fi ascultat în momentul în care este chemat în vederea luării unei
măsuri preventive. Înainte de prima ascultare, acestuia i se comunică drepturile prevăzute de art. 83 NCPP10.

Totuşi, şi după reţinere, dispoziţiile art. 209 alin. (17) NCPP prevăd că persoanei reţinute i se comunică, sub
semnătură, în scris, drepturile prevăzute la art. 83, adică drepturile generale ale suspectului/inculpatului. Se
observă, aşadar, o incoerenţă a NCPP sub acest aspect, întrucât aceste drepturi erau comunicate suspectului
sau inculpatului şi înainte de prima ascultare. Prin urmare, eficienţa comunicării drepturilor prevăzute de art. 83
NCPP şi înainte de prima ascultare şi după reţinere este puţin discutabilă.
Ca urmare a transpunerii standardelor Uniunii Europene în ceea ce priveşte comunicarea cu aparţinătorii,
NCPP prevede posibilitatea încunoştinţării familiei despre luarea măsurii reţinerii [art. 210 alin. (1)] şi, spre
deosebire de Codul de procedură penală anterior, art. 210 alin. (2) NCPP prevede că „dacă persoana reţinută
nu este cetăţean român, aceasta are şi dreptul de a încunoştinţa sau de a solicita încunoştinţarea misiunii
diplomatice ori oficiului consular al statului al cărui cetăţean este sau, după caz, a unei organizaţii internaţionale
umanitare, dacă nu doreşte să beneficieze de asistenţa autorităţilor din ţara sa de origine, ori a reprezentanţei
organizaţiei internaţionale competente, dacă este refugiat sau, din orice alt motiv, se află sub protecţia unei
astfel de organizaţii. Inspectoratul General pentru Imigrări este informat în toate situaţiile cu privire la dispunerea
măsurii preventive faţă de această categorie de persoane”.
De asemenea, art. 210 alin. (3) NCPP prevede că „dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod
corespunzător şi în cazul schimbării ulterioare a locului de reţinere”.
Articolul 209 alin. (16) NCPP prevede că „procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi de la
instanţa competentă, în vederea luării măsurii arestării preventive faţă de inculpatul reţinut, cu cel puţin 6 ore
înainte de expirarea duratei reţinerii acestuia”. Trebuie menţionat că acest termen este interpretat ca fiind unul
de recomandare.
Tot în privinţa propunerii de arestare preventivă a inculpatului privat de libertate prin reţinere este foarte
important de precizat că, dacă potrivit Codului de procedură penală anterior existau mai multe ascultări ale
inculpatului, în conformitate cu dispoziţiile NCPP, ascultările sunt limitate. Astfel, sunt reglementate ascultarea
suspectului pentru a pregăti o apărare completă şi efectivă şi ascultarea efectuată imediat după punerea în
mişcare a acţiunii penale a inculpatului. De asemenea, se observă că NCPP nu mai stabileşte obligativitatea
ascultării la procuror înainte de formularea propunerii de arestare preventivă, rămânând o singură ascultare în
procedura de privare de libertate în cursul judecăţii.
În esenţă, măsura reţinerii urmează principiile stabilite de Codul de procedură penală anterior. Totodată,
se remarcă o extindere a duratei privării de libertate, prin excluderile menţionate anterior, din durata reţinerii. În
ceea ce priveşte actele procesuale, acestea sunt similare celor stabilite de vechiul cod, fiind schimbate doar
temeiurile de drept.
3. Controlul judiciar
Potrivit dispoziţiilor art. 211 alin. (1) NCPP, „În cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea
măsurii controlului judiciar faţă de inculpat, dacă această măsură preventivă este necesară pentru realizarea
scopului prevăzut la art. 202 alin. (1)”.
10
Potrivit art. 83 alin. (1) NCPP, „în cursul procesului penal, inculpatul are următoarele drepturi: a) dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal,
atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii, acestea vor putea fi folosite ca mijloace de
probă împotriva sa; a1) dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia; b) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile
legii; c) dreptul de a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; d)
dreptul de a propune administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii; e) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de
soluţionarea laturii penale şi civile a cauzei; f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în
limba română; g) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; g1) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale; h) alte drepturi prevăzute de lege”.

Pentru luarea măsurii controlului judiciar pe cauţiune este necesară îndeplinirea condiţiilor prevăzute de
art. 223 alin. (1) şi (2), respectiv criteriile necesare luării măsurii arestării preventive, în condiţiile în care controlul
judiciar pe cauţiune este o măsură preventivă care se grefează pe măsura controlului judiciar pur şi simplu,
la care se adaugă obligaţia de a dispune cauţiunea. Din punct de vedere ştiinţific, este complicată motivarea
opţiunii legiuitorului pentru acest regim.
În ceea ce priveşte condiţiile necesare pentru luarea măsurii controlului judiciar pur şi simplu este
necesar să existe: suspiciunea rezonabilă, probe sau indicii temeinice cu privire la săvârşirea unei infracţiuni
(orice infracţiune, indiferent de limita de pedeapsă, indiferent dacă punerea în mişcare a acţiunii penale se face
din oficiu sau la plângerea prealabilă, indiferent dacă legea prevede împăcarea ca modalitate care înlătură
răspunderea penală), să nu existe un impediment prevăzut de art. 16 NCPP (fostul art. 10 CPC 1968), să se
realizeze audierea prealabilă a inculpatului (cu menţiunea că măsura controlului judiciar vizează doar inculpatul,
nu suspectul) în prezenţa unui avocat ales sau desemnat din oficiu. Măsura nu poate fi luată în lipsă, excepţie
făcând situaţia în care inculpatul prezent înţelege să uzeze de dreptul la tăcere. Dacă inculpatul se sustrage,
este imposibilă luarea acestei măsuri, însă este posibilă propunerea de arestare în lipsă.
În cursul urmăririi penale, măsura controlului judiciar poate fi luată de procuror.
În forma intrată în vigoare în 1 februarie 2014, NCPP nu prevedea durata pentru care se lua măsura
controlului judiciar. Prin Decizia Curţii Constituţionale din 4 decembrie 2014 a fost admisă excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 211-217 NCPP, apreciindu-se că, prin faptul că măsura controlului judiciar
poate fi luată pe durată nedeterminată, sunt încălcate dispoziţiile art. 53 din Constituţie referitor la restrângerea
exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi fundamentale, cu raportare la libertatea individuală (art. 23), la
libera circulaţie (art. 25) şi la viaţa intimă, familială şi privată (art. 26). În urma acestei decizii, prin OUG nr.
82/2014 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală a fost introdus
în NCPP art. 2151, conform căruia, în cursul urmăririi penale, măsura controlului judiciar se poate dispune de
către procuror, pe o durată de cel mult 60 de zile.
În cursul urmăririi penale, în cazul respingerii propunerii de arestare preventivă/arest la domiciliu
a inculpatului, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 211 NCPP, judecătorul de drepturi şi libertăţi
poate dispune, prin aceeaşi încheiere, luarea măsurii controlului judiciar pe o durată de cel mult 60 de zile.
Deopotrivă, în cazul în care judecătorul de drepturi şi libertăţi respinge propunerea de prelungire a măsurii
arestării preventive, poate dispune, prin aceeaşi încheiere, înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura
controlului judiciar, a cărui durată nu poate fi mai mare de 60 de zile.
Va exista obligaţia procedurală pozitivă a judecătorului de cameră preliminară de a verifica legalitatea
şi temeinicia controlului judiciar în procedura preliminară, dacă această măsură a fost luată în cursul urmăririi
penale. De asemenea, va exista şi o obligaţie procedurală pozitivă a instanţei de verificare a măsurii controlului
judiciar la primirea dosarului, în cazul în care judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecăţii.
Măsura controlului judiciar se ia în cursul urmăririi penale de către procuror, prin ordonanţă, cu
respectarea exigenței audierii prealabile a inculpatului. Spre deosebire de Codul de procedură penală anterior,
NCPP prezintă o modificare importantă în ceea ce priveşte obligaţiile. Astfel, măsura controlului judiciar în sine
nu presupune o restricţie a libertăţii de circulaţie.
Conform art. 215 alin. (1), „pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuie să respecte
următoarele obligaţii: a) să se prezinte la organul de urmărire penală, la judecătorul de cameră preliminară sau

la instanţa de judecată ori de câte ori este chemat; b) să informeze de îndată organul judiciar care a dispus
măsura sau în faţa căruia se află cauza cu privire la schimbarea locuinţei; c) să se prezinte la organul de
poliţie desemnat cu supravegherea sa de către organul judiciar care a dispus măsura, conform programului de
supraveghere întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat”.
Prin urmare, măsura nu presupune per se limitarea libertăţii de circulaţie a persoanei, aceasta putând
fi impusă ca obligație de către organul judiciar, în măsura în care apreciază că impunerea unei astfel de limitări
este necesară și proporțională cu scopul urmărit.
Măsura controlului judiciar poate fi luată în procedura de cameră preliminară, în ipoteza în care
procurorul, emiţând rechizitoriul, procedează potrivit art. 330: „Când procurorul dispune trimiterea în judecată a
inculpatului, rechizitoriul poate să cuprindă şi propunerea de luare, menţinere, revocare ori de înlocuire a unei
măsuri preventive sau a unei măsuri asigurătorii”. Aceasta înseamnă că procurorul, prin rechizitoriu, nu va putea
lua măsura controlului judiciar, ci în cazul în care nu a luat-o în cursul urmăririi penale pe cale de ordonanţă, va
trebui să propună judecătorului de cameră preliminară luarea măsurii controlului judiciar.
Procedura prin care judecătorul de cameră preliminară poate, din oficiu, să ia măsura controlului judiciar,
când aceasta este apreciată ca fiind necesară şi proporţională, este una pur teoretică. Aceasta se datorează
faptului că, în esenţă, activitatea camerei preliminare trebuie să fie rapidă şi să vizeze în special verificarea
legalităţii actelor şi probelor din cursul urmăririi penale.
Judecătorul de cameră preliminară dispune cu privire la luarea măsurii controlului judiciar prin încheiere
motivată, pronunţată în camera de consiliu. În ipoteza în care dispune luarea măsurii controlului judiciar, durata
pentru care se dispune măsura preventivă nu poate fi mai mare de 60 de zile.
De asemenea, în cursul judecăţii, instanţa, din oficiu sau la cererea procurorului, poate să pună în
dezbatere şi să dispună luarea măsurii controlului judiciar dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
Dacă măsura controlului judiciar a fost luată în cursul urmăririi penale, odată cu trimiterea în judecată,
procurorul trebuie să propună prin rechizitoriu menţinerea măsurii controlului judiciar. Aceasta presupune că
analiza judecătorului de cameră preliminară va consta în dezbaterea necesităţii menţinerii sau nu a controlului
judiciar luat în cursul urmăririi penale. Dezbaterea este contradictorie, fiind făcută în prezenţa avocatului. De
asemenea, există şi posibilitatea consultării dosarului.
În cursul judecăţii, măsura menţinută în camera preliminară, potrivit dispoziţiilor art. 208, trebuie
verificată de instanţa de judecată.
O prevedere nouă pe care o aduce NCPP este cea prevăzută în art. 399 alin. (10), potrivit căruia, „după
pronunţarea hotărârii, până la sesizarea instanţei de apel, instanţa poate dispune, la cerere sau din oficiu,
luarea, revocarea sau înlocuirea unei măsuri preventive cu privire la inculpatul condamnat, în condiţiile legii”.
Aceasta este o dispoziţie atipică, întrucât instituie o prorogare de competenţă a primei instanţe sub
aspectul măsurilor preventive. Astfel, pe fond, instanţa este dezînvestită prin pronunţarea sentinţei, însă poate
să se pronunţe cu privire la măsurile preventive.
4. Controlul judiciar pe cauţiune

Spre deosebire de controlul judiciar, controlul judiciar pe cauţiune va ridica multe probleme în practică.
Potrivit art. 216 NCPP, „în cursul urmăririi penale, procurorul poate dispune luarea măsurii controlului judiciar pe
cauţiune faţă de inculpat, dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 223 alin. (1) şi (2), luarea acestei măsuri

este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202 alin. (1), iar inculpatul depune o cauţiune a cărei
valoare este stabilită de către organul judiciar”.
Prin urmare, deşi pentru luarea măsurii controlului judiciar sunt necesare condiţiile generale prevăzute
de art. 202 NCPP, pentru dispunerea măsurii controlului judiciar pe cauţiune sunt necesare condiţiile prevăzute
pentru arestarea preventivă. De asemenea, se observă că procedura de luare a acestei măsuri şi conţinutul
acesteia sunt similare celor prevăzute de lege pentru controlul judiciar.
Conţinutul cauţiunii este reglementat de art. 217: „Consemnarea cauţiunii se face pe numele inculpatului,
prin depunerea unei sume de bani determinate la dispoziţia organului judiciar ori prin constituirea unei garanţii
reale, mobiliare ori imobiliare, în limita unei sume de bani determinate, în favoarea aceluiaşi organ judiciar”.
Aşadar, cauţiunea este reprezentată fie de o sumă de bani, obligatoriu depusă înainte de dispunerea măsurii,
fie de o garanţie reală, mobiliară ori imobiliară, în limita unei sume de bani determinate. Rămâne de stabilit
în practică dacă scrisoarea de garanţie bancară poate sau nu constitui obiect al cauţiunii, în condiţiile în care
aceasta garantează o creanţă anterioară. Limita este de cel puţin 1 000 de lei, însă limita maximă nu este
determinată. Articolul 217 alin. (2) stabileşte criteriile la care magistratul se raportează în stabilirea conţinutului
cauţiunii, respectiv „gravitatea acuzaţiei aduse inculpatului, situaţia materială şi obligaţiile legale ale acestuia”.
Articolul 217 alin. (4) prevede: „Cauţiunea garantează participarea inculpatului la procesul penal şi respectarea
de către acesta a obligaţiilor impuse”.
Procedura de luare a măsurii şi de verificare a menţinerii acesteia este identică aceleia aplicabile
controlului judiciar, însă trebuie făcute anumite observaţii. Atunci când se respinge propunerea de arestare
preventivă, legea permite atât luarea măsurii controlului judiciar, cât şi a controlului judiciar pe cauţiune. Totuşi,
se poate aprecia ca fiind aproape imposibilă luarea măsurii controlului judiciar pe cauţiune, întrucât judecătorul
trebuie să se pronunţe prin aceeaşi încheiere cu privire la respingerea propunerii de arestare preventivă şi
luarea măsurii controlului judiciar pe cauţiune, însă la această măsură trebuie stabilite în prealabil cauţiunea
şi termenul în care aceasta trebuie depusă. Aşadar, la respingerea propunerii de arestare preventivă nu este
posibilă luarea măsurii controlului judiciar pe cauţiune, decât în ipoteza, puțin probabilă, în care inculpatul a
depus în prealabil o sumă cu titlu de cauțiune, iar judecătorul o apreciază ca fiind îndestulătoare.
În ceea ce priveşte înlocuirea măsurii arestării preventive cu controlul judiciar pe cauţiune trebuie avut
în vedere faptul că toate condiţiile necesare luării acestor măsuri sunt comune. Prin urmare, trebuie avute
în vedere proporţionalitatea şi necesitatea măsurii preventive în raport cu scopul urmărit. Dacă judecătorul
constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 223, s-ar impune revocarea arestării preventive ca
urmare a încetării temeiurilor prevăzute de lege.
Codul de procedură penală stabileşte, la înlocuirea măsurilor preventive, o procedură de înlocuire a
arestării preventive cu controlul judiciar pe cauţiune. Procedura este prevăzută în art. 242 alin. (10)-(12) NCPP.
Articolul 242 alin. (10) NCPP prevede următoarele: „Dacă cererea are ca obiect înlocuirea măsurii
arestării preventive sau a măsurii arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, dacă găseşte
cererea întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de
judecată, prin încheiere, dată în camera de consiliu, admite în principiu cererea şi stabileşte valoarea cauţiunii,
acordând inculpatului termen pentru depunerea ei”.
Împotriva acestei încheieri se poate formula contestaţie, întrucât art. 242 alin. (13) NCPP stabileşte
că „termenul prevăzut la alin. (10) curge de la data rămânerii definitive a încheierii prin care se stabileşte

valoarea cauţiunii”. Dacă coroborăm aceste prevederi cu dispoziţiile generale privind contestarea oricăror
încheieri cu privire la măsurile preventive, există un termen de contestare împotriva acestei încheieri prealabile
de admisibilitate în principiu.
În continuare, art. 242 alin. (11) prevede: „Dacă se depune cauţiunea în termenul fixat, judecătorul de
drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere dată în camera de
consiliu, admite cererea de înlocuire a măsurii preventive cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, stabileşte
obligaţiile ce vor reveni inculpatului pe durata măsurii şi dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului,
dacă nu este arestat în altă cauză”.
Potrivit art. 242 alin. (11) NCPP, „dacă nu se depune cauţiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi
şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu,
în lipsa inculpatului şi a procurorului, respinge ca neîntemeiată cererea formulată de inculpat”.
Dispoziţiile art. 217 alin. (5) NCPP prevăd că „instanţa de judecată dispune prin hotărâre confiscarea
cauţiunii, dacă măsura controlului judiciar pe cauţiune a fost înlocuită cu măsura arestului la domiciliu sau a
arestării preventive, pentru motivele prevăzute la alin. (9)”, adică atunci când au fost încălcate cu rea-credinţă
obligaţiile impuse. Alineatul (6) al aceluiaşi articol precizează: „în celelalte cazuri, instanţa de judecată, prin
hotărâre, dispune restituirea cauţiunii”, iar dispoziţiile alin. (7), alin. (5) şi (6) se aplică în măsura în care nu s-a
dispus plata din cauţiune, în ordinea următoare, a despăgubirilor băneşti acordate pentru repararea pagubelor
cauzate de infracţiune, a cheltuielilor judiciare sau a amenzii.
Aşadar, când cauza se află în faza de judecată, atunci când instanţa se pronunţă cu privire la cauza
respectivă, indiferent de soluţia pronunţată prin hotărâre, dispune şi confiscarea cauţiunii, dacă au fost încălcate
obligaţiile impuse. Dacă există constituire de parte civilă în cauză, înainte de confiscare se vor reţine despăgubirile
civile pe care instanța a apreciat că trebuie să le plătească inculpatul părții civile. Dacă există cheltuieli judiciare
către stat, dar şi către subiecţii procesuali, se vor reţine şi acestea, precum şi amenda, dacă a fost stabilită şi
plata acesteia, iar apoi se va dispune confiscarea restului.
Articolul 217 alin. (8) NCPP prevede că, „în cazul în care dispune o soluţie de netrimitere în judecată,
procurorul dispune şi restituirea cauţiunii”. Aşadar, indiferent dacă s-au încălcat sau nu cu rea-credinţă obligaţiile
impuse, procurorul va trebui să dispună restituirea cauţiunii atunci când dispune o soluţie de netrimitere în
judecată. Aceasta ar fi o dispoziţie nefirească, întrucât cauţiunea are rolul de a garanta prezenţa şi respectarea
obligaţiilor de către inculpat. În cazul în care inculpatul încălcă cu rea-credinţă obligaţiile impuse, în faza de
judecată, cauţiunea este confiscată, însă în cazul în care se dispune o soluţie de netrimitere în judecată,
cauţiunea este restituită. Se creează astfel un regim diferit în această ipoteză, fără să existe o justificare.
Articolul 217 alin. (6) trebuie interpretat şi prin raportare la dispoziţiile art. 399 alin. (7) NCPP: „În caz
de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului
penal, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii faţă de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului
judiciar pe cauţiune, instanţa va dispune restituirea sumei depuse drept cauţiune, dacă nu s-a dispus plata
din aceasta a despăgubirilor acordate pentru repararea pagubelor şi dacă nu s-a dispus plata din cauţiune
prevăzută la art. 217 alin. (7)”.
Trebuie precizat că indiferent de soluţia pronunţată de instanţa de judecată (renunţare la aplicarea
pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei, de achitare sau de încetare a procesului penal sau condamnare cu

suspendarea executării pedepsei sau cu executare în regim de detenţie), dacă nu intervine motivul de la alin.
(9) din art. 217, care determină confiscarea cauţiunii, aceasta va fi restituită.
O altă problemă care trebuie pusă în discuţie este aceea că art. 217 alin. (8) NCPP prevede că, „în
cazul în care dispune o soluţie de netrimitere în judecată, procurorul dispune şi restituirea cauţiunii”, fără să se
facă trimitere la dispoziţiile alin. (7). Problema despăgubirilor civile nu s-ar fi pus oricum, având în vedere faptul
că procurorul nu se pronunţă asupra acestora, însă s-ar fi putut ivi situaţia cheltuielilor judiciare (de exemplu,
în ipoteza în care s-ar fi dispus efectuarea unei expertize). Apare, prin urmare, o situaţie nejustificată, având
în vedere faptul că în cursul judecăţii se pot reţine în prealabil din cauţiune despăgubirile civile şi cheltuielile
judiciare, urmând să se restituie partea rămasă din cauţiune. În cursul urmăririi penale, legea stabileşte
posibilitatea obligării la cheltuieli judiciare, dar acestea nu pot fi reţinute din cauţiune.
NCPP face trimitere la luarea măsurii controlului judiciar pe cauţiune în toate ipotezele în care judecătorul
de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, respinge o propunere de prelungire a măsurii arestării preventive,
de luare a măsurii preventive, sau când judecătorul de cameră preliminară dispune respingerea propunerii de
luare a măsurii arestării preventive sau instanţa dispune respingerea propunerii de luare a măsurii arestării
preventive.
Şi în aceste cazuri se pot ivi probleme, întrucât procedura admisibilităţii în principiu vizează o singură
ipoteză, şi anume când se formulează o cerere de înlocuire a măsurii arestării preventive sau a arestului la
domiciliu cu controlul judiciar pe cauţiune.
La respingerea propunerii de prelungire a măsurii arestării preventive sau de luare a măsurii arestării
preventive se poate lua măsura controlului judiciar, însă nu poate fi luată măsura controlului judiciar pe cauţiune
prin aceeaşi încheiere, în cadrul aceluiaşi proces de deliberare.
Deşi legea permite, în anumite ipoteze, luarea controlului judiciar pe cauţiune de către judecătorul de
drepturi şi libertăţi, în concret nu este posibilă luarea acestei măsuri.
După luarea măsurii controlului judiciar sau a controlului judiciar pe cauţiune pot fi modificate obligaţiile
impuse, prin impunerea unor noi obligaţii sau prin reducerea obligaţiilor existente. Articolul 215 alin. (8) NCPP, la
care face trimitere şi controlul judiciar pe cauţiune, prevede următoarele: „În cursul urmăririi penale, procurorul
care a luat măsura poate dispune, din oficiu sau la cererea motivată a inculpatului, prin ordonanţă, impunerea
unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial, dacă apar motive temeinice
care justifică aceasta, după audierea inculpatului”. Problema care se ridică este ce se va întâmpla în situaţia
în care, în cursul urmăririi penale, măsura este luată de judecătorul de drepturi şi libertăţi. În această ipoteză
nu se poate formula o cerere de modificare, întrucât nu există o procedură în acest sens. De asemenea, nici
judecătorul de drepturi şi libertăţi nu se poate autosesiza să modifice obligaţiile impuse. Interpretarea care ar
trebui să fie dată acestei ipoteze astfel încât instituţia să fie funcţională ar fi aceea că procurorul poate dispune
impunerea unor noi obligaţii pentru inculpat ori înlocuirea sau încetarea celor dispuse iniţial, indiferent dacă
acesta a luat măsura sau măsura a fost dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăţi.
Măsura controlului judiciar poate fi luată în procedura de cameră preliminară, caz în care procurorul,
emiţând rechizitoriul, va proceda potrivit dispoziţiilor art. 330 NCPP: „Când procurorul dispune trimiterea în
judecată a inculpatului, rechizitoriul poate să cuprindă şi propunerea de luare, menţinere, revocare ori de înlocuire
a unei măsuri preventive sau a unei măsuri asigurătorii”. Aceasta înseamnă că procurorul, prin rechizitoriu, nu

va putea lua măsura controlului judiciar, ci în cazul în care nu a luat-o în cursul urmăririi penale, pe cale de
ordonanţă, va trebui să propună luarea ei judecătorului de cameră preliminară.
Este posibil ca cererea de modificare să vizeze reducerea unor obligaţii ale persoanei supuse controlului
judiciar. Procurorul care efectuează urmărirea penală, care astfel analizează situaţia concretă din cauză, poate
să modifice măsura.
În ceea ce priveşte problema restituirilor şi a confiscării, reglementarea din art. 217 NCPP poate fi
îmbunătăţită.

Arestarea preventivă
Prelegere susținută de judecător Claudia JDERU și judecător Amalia ANDONE-BONTAȘ
1. Instituția măsurilor preventive

A fost profund modificată de Noul Cod de procedură penală (în continuare, NCPP). Astfel, au fost
modificate condițiile în care se poate dispune măsura arestării preventive, acestea regăsindu-se în dispozițiile
art. 223 NCPP, text legislativ care, la alin. (1), reglementează posibilitatea luării măsurii arestării preventive
numai în situația în care „din probe (s.n.) rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune
şi există una dintre următoarele situaţii: a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns, în scopul de a se sustrage de la
urmărirea penală sau de la judecată, ori a făcut pregătiri de orice natură pentru astfel de acte; b) inculpatul
încearcă să influenţeze un alt participant la comiterea infracţiunii, un martor ori un expert sau să distrugă, să
altereze, să ascundă ori să sustragă mijloace materiale de probă sau să determine o altă persoană să aibă un
astfel de comportament; c) inculpatul exercită presiuni asupra persoanei vătămate sau încearcă să realizeze
o înţelegere frauduloasă cu aceasta; d) există suspiciunea rezonabilă că, după punerea în mişcare a acţiunii
penale împotriva sa, inculpatul a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune sau pregăteşte săvârşirea unei noi
infracţiuni”.
O primă modificare pe care o observăm în articol este aceea că textul nu mai vorbește despre probe
sau indicii temeinice, ci doar despre probe. Există o definiție a indiciilor temeinice în dispozițiile art. 681 din
Codul de procedură penală din 1968 (în continuare, CPP 1968), respectiv sunt „indicii temeinice atunci când
din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează acte
premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârșit fapta”. După cum s-a precizat, în prezent putem avea
în vedere exclusiv probe, iar nu indicii temeinice. Definiția suspiciunii rezonabile rezultă din jurisprudența Curții
Europene a Drepturilor Omului (CEDO), respectiv aspecte de natură să convingă un observator obiectiv cu
privire la posibilitatea ca persoana în cauză să fi comis infracțiunea imputată.
Se poate observa faptul că, potrivit dispozițiilor NCPP, pentru primul alineat nu mai există o condiție
vizând maximul special prevăzut de lege, cum se prevedea în dispozițiile art. 148 CPP 1968, de unde rezultă
că se poate lua măsura privativă de libertate indiferent de infracțiunea a cărei săvârșire se impută inculpatului,
însă trebuie îndeplinită și o condiție de proporționalitate, prevăzută de art. 202 NCPP, și, de asemenea, trebuie
să se țină cont și de jurisprudența CEDO, care vorbește de proporționalitatea măsurii privative de libertate care
trebuie să existe atât în momentul luării măsurii, cât și pe parcursul derulării acesteia.
Trebuie să atragem atenția și asupra dispozițiilor art. 272 din noul Cod penal (NCP), care reglementează
infracțiunea de influențarea declarațiilor. Astfel, în alin. (2) se stipulează că „nu constituie infracţiune înţelegerea
patrimonială dintre infractor şi persoana vătămată, intervenită în cazul infracţiunilor pentru care acţiunea penală
se pune în mişcare la plângere prealabilă sau pentru care intervine împăcarea”. Dispoziția legală citată trebuie
avută în vedere atunci când este analizată incidența în cauză a art. 223 alin. (1) lit. c), raportat la înțelegerea
frauduloasă. Astfel, ori de câte ori se încearcă o înțelegere patrimonială între inculpat și partea vătămată fără a
avea conotații frauduloase, fără a se exercita presiuni asupra acesteia din urmă, o astfel de conduită nu poate
conduce la o privare de libertate, atâta timp cât nu este sancționată ca un ilicit penal.

Alin. (2) al art. 223 NCPP dispune că „măsura arestării preventive a inculpatului poate fi luată şi dacă
din probe rezultă suspiciunea rezonabilă că acesta a săvârşit o infracţiune intenţionată contra vieţii, o infracţiune
prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane, o infracţiune contra securităţii naţionale
prevăzută de Codul penal şi alte legi speciale, o infracţiune de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de
persoane, acte de terorism, spălare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, şantaj, viol, lipsire de libertate,
evaziune fiscală, ultraj, ultraj judiciar, o infracţiune de corupţie, o infracţiune săvârşită prin mijloace de comunicare
electronică sau o altă infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de 5 ani ori mai mare (...)”.
Primul aspect care trebuie semnalat este cel de interpretare a normei legale, respectiv textul folosește
noțiunile de „infracțiune intenționată contra vieții” și „infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau
moartea unei persoane”. Astfel, se pune întrebarea dacă textul citat are în vedere și infracțiunile comise din
culpă contra integrității corporale, deoarece nu se face vorbire în mod clar despre infracțiunea de vătămare
corporală, ci despre infracțiunea prin care s-a cauzat vătămarea corporală. În opinia exprimată nu poate fi vorba
decât despre o infracțiune intenționată, de vreme ce legiuitorul a exclus uciderea din culpă, infracțiune cu un
pericol generic superior celei de vătămare corporală din culpă. Sintagma „infracțiune care a cauzat moartea unei
persoane” vizează infracțiunile praeterintenționate, de exemplu infracțiunea de lovituri cauzatoare de moarte.
O altă problemă care se ridică referitor la dispozițiile art. 223 NCPP este de a stabili în ce măsură condiția
privind maximul special prevăzut de lege, „5 ani sau mai mare”, se aplică și infracțiunilor enumerate în prima teză
a art. 223 alin. (2). Dacă se verifică limitele de pedeapsă prevăzute în dispozițiile substanțiale noi se va observa
faptul că, în cazul unor infracțiuni dintre cele enumerate, maximul special prevăzut de lege este inferior valorii de
5 ani. De exemplu, în cazul infracțiunii de ultraj sau ultraj judiciar în formă simplă, maximul special este inferior
valorii de 5 ani. Textul art. 223 enumeră infracțiunile sau folosește sintagma „o altă infracțiune pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare”. Referitor la această sintagmă, în doctrină au fost exprimate
opinii potrivit cărora condiția privind maximul special s-ar aplica și în cazul infracțiunilor enumerate anterior. O
atare concluzie ar putea părea surprinzătoare în condițiile în care legiuitorul a enumerat unele infracțiuni, ulterior
fiind impusă o condiție unică privind maximul special prevăzut de lege. Considerăm că legiuitorul a apreciat că,
în cazul infracțiunilor menționate expres, pericolul generic este ridicat. În consecință, în astfel de situații se poate
lua măsura privativă de libertate chiar dacă, de exemplu, în cazul infracțiunii de ultraj, maximul special nu este
de 5 ani sau mai mare.
Textul art. 223 alin. (2) NCPP este edificator, întrucât menționează expressis verbis care sunt aspectele
care trebuie avute în vedere atunci când se apreciază că privarea de libertate a inculpatului este necesară
pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, respectiv evaluarea gravității faptei, modul/
circumstanțele de comitere a acesteia, anturajul, mediul din care provine inculpatul, antecedentele penale și
orice alte împrejurări privitoare la persoana acestuia.
Condiții suplimentare privind luarea măsurii arestării preventive sunt menționate în dispozițiile art. 202
NCPP:
− nu există o cauză care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale;
− măsura este proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată;
− măsura este necesară în scopul asigurării bunei desfășurări a procesului penal, a împiedicării sustragerii
inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată ori al prevenirii săvârșirii unei alte infracțiuni.

S-a renunțat la dispoziția privind împiedicarea sustragerii de la executarea pedepsei, deși executarea
este o fază a procesului penal, întrucât este contrară prezumției de nevinovăție de care beneficiază inculpatul
până la pronunțarea unei soluții definitive de condamnare.
Noua dispoziție procesual penală s-a dorit a încorpora aspecte vizând jurisprudența CEDO
corespunzătoare art. 5 din Convenție, pentru a facilita activitatea practicianului, căruia i se impune să realizeze
un control în urma căruia să se stabilească dacă prin Convenție se conferă drepturi mai favorabile justițiabilului
decât prin legislația internă, iar în situația unui răspuns afirmativ, să procedeze la aplicarea prioritară a normelor
decurgând din jurisprudența Curții. Incident în ceea ce privește măsura privativă de libertate este art. 5 parag.
1 lit. c) din Convenție, care stipulează că „orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță, nimeni nu poate
fi lipsit de libertatea sa cu excepția următoarelor cazuri și potrivit căilor legale: (...) c) dacă a fost arestat sau
reținut în vederea aducerii sale în fața autorităților judiciare competente atunci când există motive verosimile
de a bănui că a săvârșit o infracțiune” (suspiciunea rezonabilă pe care o menționează norma procesual penală
internă, n.n.).
Suspiciunea rezonabilă presupune existența unor fapte sau informații apte să convingă un observator
obiectiv că este posibil ca persoana în cauză să fi săvârșit infracțiunea. Nu este suficient ca bănuiala să se
bazeze pe buna-credință a autorităților, însă nefinalizarea urmăririi penale prin pronunțarea unei soluții de
trimitere în judecată nu viciază retroactiv măsura privării de libertate. Controlul exercitat de CEDO cu privire la
acest aspect, respectiv existența unei suspiciuni rezonabile, este unul limitat, Curtea intervenind numai dacă
motivarea este evident arbitrară sau lipsită de orice bază factuală.
Tulburarea ordinii publice este o noțiune care a fost contestată în doctrină. De asemenea, Curtea pare
să o rețină cu o oarecare reticență, precizând că este normal ca anumite infracțiuni, având în vedere gravitatea
lor în mod concret, să cauzeze o tulburare a opiniei publice de natură să justifice această măsură extremă
a privării de libertate. Pericolul pentru ordinea publică trebuie dedus din circumstanțele cauzei, gravitatea și
natura infracțiunii, circumstanțele săvârșirii, eventuala publicitate, reacția victimei, intervalul de timp scurs. Se
poate constata faptul că se regăsesc elemente enumerate de legiuitor în textul art. 223 alin. (2) teza finală
NCPP. Curtea reține însă, în principiu, acest motiv împreună cu altele.
Riscul sustragerii de la proces descrește odată cu trecerea timpului, depinde de gravitatea pedepsei
la care se expune inculpatul (maximul special prevăzut de lege pentru infracțiunea imputată), dar nu poate
decurge exclusiv din aceasta. Poate decurge și din alte aspecte, precum caracterul celui interesat, moralitatea,
domiciliul, profesia, resursele, legăturile familiale, legăturile de orice natură cu țara în care este urmărit, faptul
că înaintea arestării s-a sustras urmăririi penale sau arestării. Simpla posibilitate sau ușurința cu care inculpatul
ar putea părăsi teritoriul țării nu este suficientă pentru a reține riscul sustragerii de la proces. Un alt element
esențial folosit de Curte în aprecierea acestui aspect este că nu se poate vorbi despre o sustragere de la
procesul penal în absența unei acuzații în materie penală, respectiv în absența unei notificări oficiale cu privire
la bănuiala din partea autorităților că persoana în cauză a comis infracțiunea.
Arestarea preventivă a inculpatului în cursul urmăririi penale este reglementată de dispozițiile art.
224-230 NCPP, conform cărora:
− se poate dispune la propunerea motivată a procurorului, cu indicarea temeiului de drept;
− se soluționează de judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să

judece cauza în primă instanță, de la instanța corespunzătoare în grad în a cărei circumscripție se află
locul de reţinere sau locul unde s-a constatat săvârşirea infracţiunii ori sediul parchetului din care face
parte procurorul care a întocmit propunerea;
− se soluționează în prezența inculpatului, în afară de cazul când acesta lipseşte nejustificat, este dispărut,
se sustrage ori din cauza stării sănătăţii, din cauză de forţă majoră sau stare de necesitate nu se prezintă
sau nu poate fi adus în faţa judecătorului;
− asistența juridică și participarea procurorului sunt obligatorii;
− audierea inculpatului prezent este obligatorie despre fapta pentru care este acuzat și despre motivele
pe care se întemeiază propunerea de arestare;
− se dispune prin încheiere motivată;
− judecătorul de drepturi și libertăți fixează termen înainte de expirarea duratei reținerii;
− este prevăzut expressis verbis că, în situația în care inculpatul se află în libertate, acesta este citat;
− avocatul are posibilitatea de a studia dosarul.
În legătură cu această din urmă dispoziție, potrivit art. 94 alin. (7) NCPP, „în vederea pregătirii apărării,
avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoştinţă de întreg materialul dosarului de urmărire penală în
procedurile desfăşurate în faţa judecătorului de drepturi şi libertăţi privind măsurile privative sau restrictive
de drepturi, la care avocatul participă”. Și în prezent, în absența unei dispoziții exprese, se permite accesului
avocatului la dosarul de cauzei, în vederea exercitării unei apărări efective. În legătură cu acest aspect este
foarte importantă opisarea dosarelor de urmărire penală și numerotarea filelor dosarului. Dispoziția legală
internă pare să acorde drepturi mai largi inculpatului decât jurisprudența Curții în materie. Astfel, în momentul
inițial al sesizării judecătorului cu propunerea de arestare preventivă, devine incident în cauză art. 5 parag. 3
din Convenție, care vorbește despre aducerea de îndată în fața unui magistrat a persoanei private de libertate,
garanțiile procesuale impuse de art. 5 parag. 3 fiind mult inferioare celor reglementate de dispozițiile art. 5
parag. 4.
Egalitatea armelor, contradictorialitatea, accesul la informațiile relevante pentru măsura privativă de
libertate sunt garanții despre care Curtea vorbește atunci când analizează procedura întemeiată pe dispozițiile
art. 5 parag. 4 și precizează că doar în situația în care legislația internă nu permite recurarea unei soluții dispuse
de un magistrat în sensul art. 5 parag. 3, în situația controlului încorporat aceleași garanții trebuie să existe și în
momentul incipient al sesizării instanței.
Trebuie să atragem atenția asupra dispozițiilor art. 287 alin. (2) NCPP, conform cărora, „în cazurile în
care procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară ori alte autorităţi
prevăzute de lege, în vederea soluţionării propunerilor ori cererilor formulate în cursul urmăririi penale, va
înainta copii numerotate şi certificate de grefa parchetului de pe actele dosarului ori numai de pe cele care
au legătură cu cererea sau propunerea formulată (s.n.). Organul de urmărire penală păstrează originalul
actelor, în vederea continuării urmăririi penale”. Astfel, deși există o dispoziție legală în faza de urmărire penală
care obligă parchetul să înainteze întreg dosarul de urmărire penală judecătorului, dispoziția citată mai sus ar
putea fi interpretată în sensul că procurorul poate să înainteze, în vederea luării măsurii de arestare preventivă,
numai ceea ce consideră că are legătură cu propunerea de arestare preventivă, iar nu întreg dosarul de urmărire
penală. În situația în care textul de lege citat intră în vigoare în această formă ar trebui să se creeze un standard

de practică, în sensul înaintării întregului dosar de urmărire penală odată cu propunerea de luare a măsurii
privative de libertate.
O altă problemă ivită în practică la prelungirea măsurii de arestare preventivă se referă la sesizarea
instanței de către inculpat cu privire la transmiterea în mod trunchiat de către organul de urmărire penală a
dosarului de urmărire penală, acesta omițând să transmită instanței anumite acte procesuale considerate de
inculpat ca fiind favorabile situației lui. În această situație, procedura prelungirii permite acordarea unui termen
scurt pentru trimiterea unei adrese către parchet pentru a comunica dacă există sau nu actul procesual la care
face referire inculpatul în sesizarea înaintată instanței.
Durata arestării preventive este de cel mult 30 de zile. Durata reținerii nu se deduce din durata arestului
preventiv. Potrivit dispozițiilor art. 158 alin. (11) NCPP, „în cursul judecăţii, din oficiu sau la cererea procurorului,
instanţa de judecată poate dispune efectuarea unei percheziţii în vederea punerii în executare a mandatului de
arestare preventivă a inculpatului (...)”. Se pune întrebarea, raportat la dispozițiile legale citate, dacă este nevoie
de autorizație de percheziție pentru punerea în executare a mandatului de arestare preventivă în condițiile
în care art. 27 din Constituție, care statuează inviolabilitatea domiciliului, „permite” o ingerință în dreptul la
inviolabilitatea domiciliului în vederea executării mandatului de arestare preventivă. De asemenea, conform
dispozițiilor art. 231 alin. (5) NCPP, „în vederea executării mandatului de arestare preventivă, organul de poliţie
poate pătrunde în domiciliul sau reşedinţa oricărei persoane fizice, fără învoirea acesteia, precum şi în sediul
oricărei persoane juridice, fără învoirea reprezentantului legal al acesteia (...)”. Considerăm că nu este nevoie
de emiterea unei autorizații de percheziție pentru punerea în executare a mandatului de arestare preventivă.
Dispozițiile art. 226 alin. (3) NCPP prevăd că, „după luarea măsurii, inculpatului i se aduc la cunoştinţă,
de îndată, în limba pe care o înţelege, motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă”. Și în Codul
de procedură penală anterior există o dispoziție asemănătoare, respectiv art. 1371, potrivit căruia „persoanei
reţinute sau arestate i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii sau ale
arestării (...)”. Din analiza celor două texte de lege rezultă că nu a fost operată nicio modificare, textul actual
reprezentând o transpunere a jurisprudenței relevante în materia art. 5 parag. 2 din Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Alte aspecte referitoare la punerea în executare a mandatului de arestare preventivă vizează:
− întocmirea unei adrese de comunicare a drepturilor prevăzute de art. 83, art. 210 alin. (1) şi (2)
NCPP (dreptul de acces la asistență medicală de urgență, dreptul de a contesta măsura, dreptul de
a solicita revocarea sau înlocuirea arestării cu o altă măsură preventivă); în situația în care inculpatul
nu poate sau refuză să semneze adresa se întocmește un proces-verbal.
− se încunoștințează un membru al familiei desemnat de inculpat [art. 228 alin. (3) NCPP];
− se întocmesc adresă şi proces-verbal de încunoştinţare a misiunii diplomatice/oficiului consular/
organizaţiei internaţionale umanitare/a reprezentanţei organizaţiei internaţionale competente (dacă
persoana arestată nu este cetăţean român) [art. 228 alin. (3), raportat la art. 210 alin. (2) NCPP];
− se întocmesc adresă şi proces-verbal de înştiinţare a Inspectoratului General pentru Imigrări (dacă
persoana arestată nu este cetăţean român) [art. 228 alin. (3), raportat la art. 210 alin. (2) NCPP];
− se întocmește proces-verbal de încunoştinţare a reprezentantului legal/a persoanei în îngrijirea
ori supravegherea căreia se află minorul (dacă persoana arestată este minoră) [art. 243 alin. (4),

raportat la art. 228 alin. (3) NCPP];
− întocmirea procesului-verbal de încunoştinţare a autorităţii competente să ia măsuri de ocrotire
(art. 229 NCPP);
− întocmirea procesului-verbal de consemnare a solicitării persoanei vătămate de înştiinţare cu
privire la eliberarea în orice mod a persoanei arestate [art. 230 alin. (5) NCPP].
Dacă măsura arestării preventive este admisă, aceasta se dispune pe o durată de 30 de zile, cu drept
de contestație în termen de 48 de ore de la comunicarea minutei inculpatului și procurorului care au lipsit la
pronunțare.
Model minută – admiterea măsurii arestării preventive
„DISPUNE:
Admite propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria... de arestare preventivă a inculpatului

A.B.
Dispune arestarea preventivă a inculpatului A.B. (date potrivit art. 107 alin. (1) C. proc. pen.) pe
o durată de 30 de zile, de la... la... inclusiv.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina
acestuia. Onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de... lei, se avansează din fondurile Ministerului
Justiţiei.
Cu drept de contestaţie în termen de 48 de ore de la pronunţare/comunicare.
Pronunţată în camera de consiliu, azi..., ora...”
În situația respingerii propunerii măsurii de arestare preventivă în cursul urmăririi penale, potrivit
dispozițiilor legale, judecătorul de drepturi și libertăți poate lua măsura controlului judiciar, controlului judiciar pe
cauțiune sau măsura arestului la domiciliu.
Model minută – respingerea măsurii arestării preventive
„DISPUNE:
Respinge cererea Parchetului de pe lângă Judecătoria... de luare a măsurii arestării preventive

a inculpatului A.B., ca neîntemeiată.
În baza art. 227 alin. (2), raportat la art. 211, art. 215 C. proc. pen., ia faţă de inculpatul A.B.
măsura controlului judiciar.
În baza art. 215 alin. (1) C. proc. pen., pe timpul cât se află sub control judiciar, inculpatul trebuie
să respecte următoarele obligaţii: (...)
În baza art. 215 alin. (2) C. proc. pen., pe timpul controlului judiciar, impune inculpatului să
respecte următoarele obligaţii: (...)
În baza art. 215 alin. (2) C. proc. pen., atrage atenţia inculpatului că, în caz de încălcare cu
rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, măsura controlului judiciar se poate înlocui cu măsura arestului
la domiciliu sau măsura arestării preventive.

Justiţiei.
Pronunţată în camera de consiliu, azi...”
Potrivit noii reglementări, onorariul cuvenit apărătorului din oficiu rămâne întotdeauna în sarcina statului,
potrivit art. 274 alin. (1) NCPP.
În ceea ce privește mandatul de arestare preventivă emis în lipsa inculpatului, art. 231 NCPP impune
următoarele obligații:
− audierea inculpatului în prezenţa avocatului;
− evaluarea declaraţiei inculpatului în contextul probelor administrate şi al motivelor avute în vedere la
luarea măsurii.
Soluțiile pe care le poate dispune judecătorul în cauză sunt:
− confirmarea arestării preventive şi a executării mandatului;
− revocarea arestării preventive;
− înlocuirea arestării preventive cu măsura controlului judiciar, controlului judiciar pe cauţiune sau
arestului la domiciliu.
Soluționarea propunerii de arestare preventivă se face în prezența inculpatului, cu excepția situațiilor
în care acesta lipsește nejustificat, este dispărut, se sustrage sau, din cauza stării de sănătate, în caz de forță
majoră, stare de necesitate, nu poate fi adus în fața judecătorului. În această situație, propunerea de arestare
preventivă se soluționează în lipsă, se emite mandatul în lipsă și se înmânează pentru a fi executat. În situația
în care organul de poliție însărcinat cu executarea mandatului de arestare preventivă localizează persoana în
cauză, dispozițiile art. 231 alin. (4) NCPP impun ca acesta să o conducă în cel mult 24 de ore la judecătorul de
drepturi și libertăți care a dispus măsura arestării preventive sau, după caz, la judecătorul de cameră preliminară
ori completul la care se află spre soluţionare dosarul cauzei. Rezultă că, potrivit noii norme procesual-penale,
în situația în care mandatul a fost emis în lipsă de judecătorul de drepturi și libertăți, organul de poliție nu va
conduce inculpatul la judecătorul care a emis mandatul (așa cum se proceda anterior), dacă dosarul a ajuns în
faza procedurii de cameră preliminară ori în faza judecății, ci la judecătorul de drepturi și libertăți, dacă dosarul
se află în faza urmăririi penale, la judecătorul de cameră preliminară, dacă dosarul se află în cursul procedurii
de cameră preliminară, sau la instanță, dacă dosarul este în faza judecății. Dispozițiile art. 231 alin. (6) NCPP
statuează faptul că, în situația în care arestarea preventivă s-a dispus în lipsă din cauza stării sănătăţii, din
cauză de forţă majoră sau stare de necesitate, inculpatul este prezentat, la încetarea acestor motive (deci nu
în termen de 24 de ore), judecătorului de drepturi şi libertăţi care a luat măsura ori, după caz, judecătorului de
cameră preliminară sau completului la care se află spre soluţionare dosarul cauzei.
În continuare, prin art. 231 alin. (7) NCPP se dispune că judecătorul de drepturi şi libertăţi procedează la
audierea inculpatului în prezenţa avocatului acestuia şi, evaluând declaraţia inculpatului, dispune prin încheiere
una dintre soluțiile amintite mai sus. Raportat la această dispoziție legală se pune problema dacă judecătorul
de cameră preliminară sau instanța poate proceda la audieri sau reevalua declarația ori confirma/înlocui/revoca
măsura arestului preventiv. Considerăm că este vorba despre o simplă omisiune a dispoziției legale, care,
probabil, va fi remediată ulterior, urmând să se precizeze expressis verbis că o astfel de analiză va fi făcută și
de judecătorul de cameră preliminară sau de instanță, dacă procesul penal a atins acea fază procesuală.

Arestarea preventivă a inculpatului în procedura de cameră preliminară şi în cursul judecăţii este
reglementată de art. 238 NCPP. Se dispune în aceleași condiții și pentru aceleași temeiuri și condiții ca şi
arestarea preventivă dispusă de judecătorul de drepturi şi libertăţi în cursul urmăririi penale. Se dispune din
oficiu ori la propunerea motivată a procurorului, pentru o perioadă de cel mult 30 de zile. Actualmente există
practică neunitară, însă majoritară, în sensul că arestarea inculpatului în cursul judecății nu se dispune pentru o
anumită perioadă, ci se face verificarea legalității și temeiniciei acesteia și a necesității menținerii, revocării sau
înlocuirii în intervalul de 60 de zile prevăzut de dispozițiile art. 3002 CPP 1968.
Durata totală a arestării preventive a inculpatului în cursul judecății în primă instanță nu poate depăși un
termen rezonabil și nu poate fi mai mare de jumătatea maximului special prevăzut de lege pentru infracțiunea
care face obiectul sesizării. În toate cazurile, durata arestării preventive în primă instanță nu poate depăși 5 ani.
Jumătatea maximului special prevăzut de lege presupune, în mod obligatoriu, să se țină de cont de principiul
aplicării legii penale mai favorabile, iar dacă limitele de pedeapsă diferă, raportarea se va face la maximul
special cel mai mic prevăzut de dispoziția penală substanțială succesivă. Modul de calcul al termenului de
5 ani este reglementat în cuprinsul art. 239 NCPP, respectiv de la data sesizării instanței, dacă în momentul
respectiv inculpatul era privat de libertate, sau de la data punerii în executare a mandatului, dacă inculpatul a
fost arestat în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecății. Potrivit jurisprudenței CEDO, limitele
analizei duratei rezonabile a arestării preventive sunt reprezentate de ziua arestării efective (dies a quo) și
hotărârea de condamnare în primă instanță (dies ad quem), iar caracterul rezonabil este apreciat in concreto.
În ceea ce privește analiza duratei privării de libertate (în temeiul art. 5 parag. 3 din Convenție), instanțele
naționale au următoarele obligații:
− să indice in concreto motivele care au condus la prelungirea sau menţinerea măsurii arestării preventive;
argumentele pro şi contra menţinerii în detenţie nu trebuie să fie „generale şi abstracte”;
− să procedeze la audierea inculpatului şi să aibă în vedere toate elementele de natură să releve sau nu
necesitatea menţinerii detenţiei;
− să analizeze periodic necesitatea menţinerii arestării preventive și, de asemenea,
− autorităţile sunt obligate să manifeste o „diligenţă specială” în conducerea procesului.
Potrivit jurisprudenței CEDO, termenul rezonabil al privării de libertate în temeiul art. 5 parag. 3 se
analizează în funcție de aceleași criterii ca și termenul vizând soluționarea cauzei potrivit art. 6. Conduita
diligentă a autorităţilor, raportată la durata rezonabilă a măsurii arestării preventive, se apreciază în funcţie de
complexitatea cauzei şi a particularităţilor acesteia, în funcţie de comportamentul autorităţilor şi al reclamantului.
Curtea are în vedere, între altele, numărul martorilor, co-acuzaţilor şi al părţilor vătămate, volumul dosarului,
necesitatea realizării unor expertize, întârzierile ca urmare a reluării judecăţii după admiterea unor căi de atac
sau a urmăririi penale, perioadele de inactivitate, faptul că ancheta s-a desfăşurat pe teritoriul mai multor state
etc.
Potrivit dispozițiilor art. 367 NCPP, care reglementează instituția suspendării judecății, instanţa dispune,
prin încheiere, suspendarea judecăţii până când starea sănătății inculpatului permite participarea acestuia la
judecată. Dacă sunt mai mulţi inculpaţi, iar temeiul suspendării îl priveşte numai pe unul dintre ei şi disjungerea
nu este posibilă, se dispune suspendarea întregii cauze. Prin alin. (8) se statuează faptul că, în situația în care
inculpatul se află în arest la domiciliu sau este arestat preventiv, se aplică în mod corespunzător prevederile

art. 208, care reglementează verificarea măsurilor preventive în cursul judecății, respectiv, dacă se suspendă
judecata din cauza imposibilității inculpatului de a participa, judecătorul trebuie să verifice periodic atât
subzistența temeiurilor care au condus la suspendare, cât și legalitatea și temeinicia măsurii arestului preventiv.
Diferenţe esenţiale între cele două reglementări
Nr.
CPP 1968 NCPP
crt
1 Învinuit/inculpat Inculpat
2 Audierea inculpatului de către procuror Nu mai este necesară audierea
înainte de formularea unei propuneri de inculpatului de către procuror
arestare preventivă
3 Preşedintele instanţei sau judecătorul Judecătorul de drepturi şi libertăţi/
delegat de acesta/instanţa judecătorul de cameră preliminară/
instanţa
4 Condiţii Condiţii
5 Durata arestării în cursul urmăririi Durata arestării în cursul urmăririi penale:
penale: pentru zilele care au rămas cel mult 30 de zile. Durata reţinerii nu se
după scăderea din 30 de zile a deduce din durata arestării preventive
perioadei în care acesta a fost reţinut
sau arestat
6 Durata pe care se ia măsura arestării Durata pe care se ia măsura arestării
preventive a inculpatului în cursul preventive a inculpatului în cursul
judecăţii: practică neunitară procedurii de cameră preliminară sau al
judecăţii: 30 de zile
7 Pronunţare în şedinţă publică Pronunţare în camera de consiliu/şedinţă
publică
8 Practică neunitară: dispunerea punerii În cazul respingerii propunerii de arestare
de îndată în libertate a învinuitului/ preventivă se dispune punerea în
inculpatului în cazul respingerii libertate a inculpatului reţinut
propunerii de arestare preventivă
9 Încheiere recurabilă în termen de 24 Încheiere supusă contestaţiei, în termen
de ore de la pronunţare, pentru cei de 48 de ore de la pronunţare sau, după
prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei caz, de la comunicare
absenţi
10 Conţinutul mandatului de arestare Conţinutul mandatului de arestare
preventivă preventivă: durata pentru care s-a dispus
arestarea preventivă a inculpatului, cu
menţionarea datei la care încetează, art.
230 alin. (3) lit. e) NCPP
11 Neascultarea inculpatului în cadrul Ascultarea inculpatului în cadrul
procedurii prelungirii măsurii arestării procedurii prelungirii măsurii arestării
preventive preventive

Trebuie precizat, de asemenea, că în ceea ce privește ascultarea inculpatului în cadrul procedurii
prelungirii măsurii arestării preventive, potrivit jurisprudenței CEDO, art. 5 parag. 3, cu garanțiile procesuale pe
care le impune, se aplică doar în momentul prezentării inițiale a inculpatului în fața instanței, ulterior orice cerere
fiind reglementată de dispozițiile art. 5 parag. 4 din Convenție, fie că se soluționează o cerere de revocare/
înlocuire/prelungire sau soluționare a unei contestații împotriva soluției dispuse de autoritatea competentă. În
situația în care calea de atac vizează o chestiune care se circumscrie art. 5 parag. 1 lit. c), respectiv luarea unei
măsuri preventive privative de libertate, dispozițiile acestuia impun audierea inculpatului. Această dispoziție nu
impune însă să se procedeze la audierea inculpatului ori de câte ori formulează o cerere de revocare/înlocuire
ori o contestație împotriva unei astfel de soluții, ci impune ca aceste audieri repetate să se succeadă la intervale
rezonabile. Astfel, potrivit NCPP, inculpatul va fi audiat la soluționarea propunerii de arestare de către judecătorul
de drepturi și libertăți/judecătorul de cameră preliminară/instanța, în cazul luării măsurii arestării preventive în
lipsa inculpatului, în momentul în care acesta este localizat și condus în fața judecătorului de drepturi și libertăți/
judecătorului de cameră preliminară/instanței care a emis mandatul, la soluționarea prelungirii [art. 235 alin. (3)
NCPP], în situația revocării/înlocuirii [art. 242 alin. (8) NCPP], când inculpatul este prezent.
Inculpatul nu va fi audiat în momentul soluționării contestațiilor (art. 204-205 NCPP), însă este necesară
prezența lui, cu excepția situațiilor în care acesta lipsește nejustificat, este dispărut, se sustrage sau starea de
sănătate, forța majoră sau starea de necesitate nu permit să fie adus în fața instanței.
De asemenea, prezența inculpatului este necesară la soluționarea contestațiilor împotriva încheierilor
prin care se dispune asupra măsurilor preventive în cursul urmăririi penale, contestațiilor împotriva încheierilor
prin care se dispune asupra măsurilor preventive în procedura camerei preliminare, la soluționarea propunerii
de arestare preventivă, a propunerii de prelungire, cu excepția cazului în care inculpatul este internat în spital
și, din cauza sănătății, nu poate fi adus, sau în caz de forță majoră sau stare de necesitate, la soluționarea
propunerii de arestare a inculpatului în procedura de cameră preliminară sau de judecată, la verificarea măsurii
preventive în procedura de cameră preliminară sau în cursul judecății, cu excepția cazului în care inculpatul este
internat în spital și, din cauza sănătății, nu poate fi adus, sau în caz de forță majoră sau stare de necesitate, și
la soluționarea cererilor de revocare/înlocuire, dacă este privat de libertate.
2. Dispoziţii speciale privind măsurile preventive aplicate minorilor – art.

243, 244 NCPP
În ceea ce privește măsurile preventive, în NCPP nu mai există dispoziții derogatorii, nu mai există limite
reduse ale măsurilor privative de libertate, se menționează însă expressis verbis natura excepțională a acestora,
în sensul că pot fi luate numai dacă efectele pe care privarea de libertate le-ar avea asupra personalității și
dezvoltării minorului nu sunt disproporționate faţă de scopul urmărit prin luarea măsurii. Există, de asemenea,
o dispoziție expresă, potrivit căreia, la stabilirea duratei pentru care se ia măsura arestării preventive, se are în
vedere vârsta inculpatului de la data când se dispune asupra luării, prelungirii sau menţinerii acestei măsuri.
În ceea ce privește luarea măsurii arestării preventive mai trebuie precizat faptul că, spre deosebire de
dispozițiile art. 350 CPP 1968, dispozițiile art. 399 alin. (1) NCPP nu mai prevăd posibilitatea luării măsurii arestării
preventive direct prin sentință, iar alineatul final al art. 399 permite instanței ca, după pronunțarea hotărârii, să
pună în dezbatere înainte de sesizarea instanței de apel necesitatea luării măsurii arestării preventive atunci
când există situații excepționale. De asemenea, în privința minorilor, faptul că se au în vedere personalitatea

și efectele pe care măsura le produce asupra acestora trebuie să genereze o preocupare a organelor care
formulează propunerea de arestare preventivă de a depune diligențe ca în materialul de urmărire penală sau în
motivarea propunerii de arestare preventivă să învedereze îndeplinirea acestei condiții.
3. Prelungirea măsurii arestării preventive – art. 234-237 NCPP

În ceea ce privește condițiile, prelungirea măsurii arestării preventive se dispune dacă temeiurile care
au determinat arestarea iniţială impun în continuare privarea de libertate a inculpatului sau există temeiuri noi
care justifică prelungirea măsurii.
Raportat la procedură, prelungirea măsurii arestării preventive se dispune la propunerea motivată a
procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, cu 5 zile înaintea expirării duratei arestării
preventive. Spre deosebire de reglementarea anterioară, nu se mai prevede că organul de cercetare penală
trebuie să-l sesizeze pe procuror cu 8 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive, astfel încât propunerea
procurorului de prelungire a duratei arestării preventive nu va mai avea la bază propunerea organului de
cercetare penală, ci procurorul va sesiza în mod direct judecătorul de drepturi și libertăți.
Competența teritorială de soluționare aparține judecătorului de drepturi și libertăți de la instanţa căreia
i-ar reveni competenţa în momentul soluţionării propunerii de prelungire să judece cauza în primă instanţă/de
la instanţa corespunzătoare în grad în a cărei circumscripţie se află locul de reţinere/locul unde s-a constatat
săvârşirea infracţiunii/sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea. Spre deosebire
de actuala reglementare, care prevede că, în cazul în care sunt mai mulți inculpați arestați, procurorul trebuie să
sesizeze instanța cu propunere de prelungire pentru toți inculpații, în NCPP se lasă la latitudinea procurorului
să sesizeze judecătorul de drepturi și libertăți cu propunerea de prelungire a duratei arestării preventive pentru
toți inculpații, deoarece dispozițiile art. 234 alin. (5) statuează faptul că procurorul va putea sesiza judecătorul
de drepturi și libertăți cu propunere de prelungire a arestării preventive pentru toţi inculpaţii. Astfel, în funcție de
circumstanțe, procurorul va aprecia dacă se impune sesizarea judecătorului de drepturi și libertăți cu propunere
de prelungire a arestării preventive pentru toți inculpații sau doar pentru cei pentru care expiră durata arestării
preventive.
Propunerea de prelungire a arestării preventive se soluţionează în prezenţa inculpatului, în afară de
cazul când acesta este internat în spital şi, din cauza stării sănătăţii, nu poate fi adus în faţa judecătorului de
drepturi şi libertăţi, sau când, din cauză de forţă majoră ori stare de necesitate, deplasarea lui nu este posibilă
(aceleași excepții ca în actuala reglementare). De asemenea, asistenţa juridică şi participarea procurorului sunt
obligatorii, însă, spre deosebire de CPP 1968, art. 235 alin. (3) NCPP prevede că „este obligatorie ascultarea
inculpatului” prezent despre toate motivele pe care se întemeiază propunerea de prelungire a arestării preventive.
Se pune întrebarea ce se înțelege prin „ascultare”: luarea unei declarații și consemnarea ei în condițiile art. 110
NCPP sau doar consemnarea concluziilor inculpatului referitor la propunerea de prelungire a măsurii arestării
preventive? Inițial, prin „ascultare”, intenția legiuitorul a fost de a se înțelege doar concluzii asupra aspectului
pus în discuție, iar prin „audiere”, luarea unei declarații în scris, în conformitate cu dispozițiile art. 110 NCPP.
Dispozițiile art. 101 NCPP, care reglementează principiul loialității administrării probelor, fac vorbire despre
„tehnici de ascultare și persoana ascultată”, ceea ce ar putea duce la concluzia că nu există nicio deosebire
între ascultare și audiere. În art. 104 NCPP, legiuitorul folosește termenul audiere – „persoanele audiate în
cursul procesului penal”. Pe de altă parte, textul art. 106 se referă la regulile speciale privind ascultarea, însă

în conținutul lui este folosită și sintagma „audierea persoanei”, iar în cuprinsul alin. (1) al aceluiași articol sunt
menționați ambii termeni: audiere și ascultare. De asemenea, ascultarea părților, a persoanei vătămate și a
procurorului este reglementată și în cuprinsul art. 352, care prevede publicitatea ședinței de judecată și faptul
că instanța poate să declare ședința nepublică „după ascultarea părţilor prezente, a persoanei vătămate şi
a procurorului”. Rezultă în mod clar că intenția legiuitorului nu este de a lua o declarație scrisă acestor părți,
ci doar concluzii cu privire la aspectul pus în discuție. Diferențele enumerate dovedesc o inconsecvență a
legiuitorului în folosirea noțiunilor de „ascultare” și „audiere”, urmând să fie interpretate în funcție de instituția
procesuală incidentă și specificul ei și cu respectarea drepturilor procesuale ale părților.
Față de CPP 1968, respectiv obligația pe care o are judecătorul de a încunoștința părțile cu privire la
ziua și ora soluționării doar a propunerii de arestare preventivă, nu și la prelungirea măsurii arestării preventive,
în cuprinsul art. 235 alin. (2) NCPP se prevede că avocatul inculpatului este încunoştinţat cu privire la data și
ora de soluționare a propunerii de prelungire a arestării preventive.
Arestarea preventivă se poate dispune inițial pentru o durată de 30 de zile, ulterior se poate prelungi cu
încă 30 de zile, în final, în cursul urmăririi penale, nu poate depăși un termen rezonabil, respectiv nu mai mult
de 180 de zile.
Judecătorul de drepturi și libertăți se pronunță prin încheiere motivată asupra propunerii de prelungire
a măsurii arestării preventive.
Model minută – admitere propunere prelungire arestare preventivă
„DISPUNE:
Admite propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria... de prelungire a măsurii arestării

preventive a inculpatului A.B.
Dispune prelungirea măsurii arestării preventive a inculpatului A.B. (date potrivit art. 107 alin. 1
C. proc. pen.), arestat în baza M.A.P. nr. .../..., emis de Judecătoria..., pe o durată de 30 de zile, de la... la...
inclusiv.
Justiţiei.
Model minută – respingere propunere prelungire arestare preventivă
„DISPUNE:
Respinge propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria... de prelungire a măsurii arestării

preventive a inculpatului A.B., ca neîntemeiată.
Dispune punerea în libertate a inculpatului A.B. (date potrivit art. 107 alin. 1 C. proc. pen.) de sub
puterea M.A.P. nr. .../..., emis de Judecătoria..., la expirarea duratei arestării preventive, respectiv la...,
dacă nu este arestat în altă cauză.
Justiţiei.

sau
„DISPUNE:
Respinge propunerea Parchetului de pe lângă Judecătoria... de prelungire a măsurii arestării

preventive a inculpatului A.B., ca neîntemeiată.
În baza art. 237 alin. (2), raportat la art. 211, art. 215 C. proc. pen., înlocuiește măsura arestării
preventive a inculpatului A.B. cu măsura controlului judiciar.
Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea M.A.P. nr. .../..., emis de
Judecătoria..., dacă nu este arestat în altă cauză.
Justiţiei.
4. Verificarea măsurii arestării preventive în procedura de cameră prelim-

inară – art. 348, raportat la art. 207 NCPP
În această materie au intervenit schimbări importante, în primul rând pentru că această fază a procesului
penal este nou introdusă. Ea debutează după sesizarea instanței cu rechizitoriul, până la sesizarea instanței
de judecată. Dacă instanța este sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției nu mai există procedura de
cameră preliminară, trecându-se direct la sesizarea instanței de judecată.
Procedura de cameră preliminară are ca obiect verificarea competenței, a legalității sesizării instanței,
a legalității administrării probelor în cursul urmăririi penale și a efectuării actelor de urmărire penală.
Procedura de cameră preliminară durează maximum 60 de zile și debutează în momentul în care
judecătorul de cameră preliminară fixează un termen, care nu poate fi mai mic de 20 de zile, în care inculpatul
poate să depună cereri și excepții referitoare la legalitatea sesizării instanței și legalitatea administrării
probatoriului sau efectuării actelor de urmărire penală. La expirarea acestui termen, cererile și excepțiile
invocate de inculpat sau din oficiu de către instanță se transmit parchetului, care trebuie să răspundă în 10 zile.
După expirarea acestui termen, instanța se pronunță asupra acestor cereri și excepții prin încheiere motivată,
iar în cazul în care sancționează actele de urmărire penală sau exclude una sau mai multe probe administrate în
cursul urmăririi penale pronunță o încheiere care se comunică parchetului care a emis rechizitoriul, acesta fiind
obligat ca în termen de 5 zile să remedieze neregularitățile constatate de judecătorul de cameră preliminară și

să comunice acestuia din urmă dacă menține dispoziția de trimitere în judecată sau solicită restituirea cauzei.
În procedura de cameră preliminară, judecătorul de drepturi și libertăți are posibilitatea să dispună fie începerea
judecății, fie restituirea cauzei la parchet. Procedura de cameră preliminară este singura fază a procesului penal
în care se poate dispune restituirea cauzei la parchet.
În procedura de cameră preliminară, dacă inculpatul se află în arest preventiv, NCPP prevede că dosarul
trebuie înaintat de procuror la judecătorul de cameră preliminară cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei
măsurii arestării preventive.
În termen de 3 zile de la înregistrarea dosarului, judecătorul de cameră preliminară verifică din oficiu
legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive, înainte de expirarea duratei acesteia, cu citarea inculpatului.
Această verificare se face în prezența inculpatului, însă, în anumite situații (de exemplu, inculpatul este internat
în spital și, din cauza sănătății, nu poate fi adus în fața judecătorului de cameră preliminară sau din cauză de
forță majoră sau stare de necesitate nu este posibilă deplasarea lui), se poate face în lipsa acestuia, dar numai
în prezența apărătorului său, care poate să pună concluzii. Participarea procurorului este obligatorie. În practică
s-ar putea ivi o problemă, în situația în care judecătorul de cameră preliminară fixează termen pentru verificarea
legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive în cea de a treia zi, ceea ce înseamnă că mai rămân două
zile până la expirarea duratei măsurii arestării preventive.
Împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară dispune revocarea măsurii arestării
preventive se poate formula contestație, în termen de 48 de ore de la pronunțare, pentru cei prezenți, respectiv
comunicare, pentru cei absenți. Dacă aceste 48 de ore se adaugă la cele 3 zile ne situăm în momentul
expirării duratei măsurii arestării preventive, respectiv a termenului de contestație, ceea ce face inutilă și fără
obiect dispoziția din Cod care statuează că recursul procurorului se soluționează înainte de expirarea duratei
arestării preventive dispuse anterior. Pentru a evita o astfel de situație, primul termen de verificare a legalității și
temeiniciei măsurii arestării preventive trebuie să fie fixat mai repede de ultima zi permisă de legiuitor (a treia zi
din momentul înregistrării dosarului).
În urma verificării măsurii arestării preventive în procedura de cameră preliminară, judecătorul de
cameră preliminară poate pronunța următoarele soluții [art. 207 alin. (4) și (5) NCPP]:
● menţinerea măsurii arestării preventive;
● revocarea măsurii arestării preventive;
● înlocuirea măsurii arestării preventive.
De asemenea, în tot cursul procedurii de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară, din
oficiu, verifică periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile, dacă subzistă temeiurile care au determinat luarea
măsurii arestării preventive şi a măsurii arestului la domiciliu.
Model minută de verificare a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive

în procedura de cameră preliminară
„DISPUNE:
În baza art. 348 C. proc. pen., constată legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a
inculpatului A.B. (date potrivit art. 107 alin. 1 C. proc. pen.), arestat în baza M.A.P. nr. .../..., emis de

Judecătoria..., şi menţine măsura arestării preventive a acestuia.
sau
„DISPUNE:
În baza art. 348 alin. (1), raportat la art. 211, art. 215 C. proc. pen., înlocuieşte măsura arestării
preventive a inculpatului A.B. (date potrivit art. 107 alin. 1 C. proc. pen.) cu măsura controlului judiciar.
Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea M.A.P. nr. ... /..., emis de
sau
„DISPUNE:

În baza art. 348 alin. (1) C. proc. pen., revocă măsura arestării preventive a inculpatului A.B. (date
potrivit art. 107 alin. 1 C .proc. pen.) arestat în baza M.A.P. nr. .../..., emis de Judecătoria...
Dispune punerea în libertate a inculpatului de sub puterea M.A.P. nr. ... /..., emis de
În ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară dispune luarea măsurii arestării preventive la
propunerea procurorului sau din oficiu, în cazul în care procedura nu se încheie în primele 30 de zile de
când s-a dispus măsura arestării preventive, judecătorul de cameră preliminară va pune în discuție din oficiu
necesitatea menținerii, iar nu a prelungirii stării de arest. NCPP nu reglementează ce se întâmplă cu măsura
arestării preventive când judecătorul de cameră preliminară dispune restituirea cauzei la parchet, neexistând
o dispoziție similară celei din CPP 1968, respectiv menținerea măsurii pe o durată de 30 de zile. Considerăm
că și sub imperiul NCPP trebuie interpretat că se poate dispune menținerea măsurii arestării preventive în
ipoteza restituirii cauzei la procuror, cu condiția ca durata arestării preventive în cursul urmăririi penale să nu
depășească 150 de zile.

5. Verificarea măsurii arestării preventive în cursul judecăţii – art. 208
NCPP
Dacă se dispune începerea judecății potrivit dispozițiilor art. 346 alin. (7) NCPP, judecătorul de cameră
preliminară care a verificat legalitatea sesizării, administrării probelor etc. exercită funcția de instanță de
judecată în cauză. Dacă judecătorul de cameră preliminară dispune sesizarea instanței de judecată, dosarul se
înaintează instanței cu cel puţin 5 zile înainte de expirarea duratei măsurii arestării preventive.
În tot cursul judecăţii, instanţa, din oficiu, prin încheiere, verifică periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile,
dacă subzistă temeiurile care au determinat menţinerea măsurii arestării preventive dispuse faţă de inculpat.
În cursul judecării cauzei, această verificare se face în ședință publică, iar durata măsurii arestării preventive
poate ține până la atingerea a jumătate din maximul special prevăzut de lege pentru infracțiunea care constituie
obiectul judecății și nu mai mult de 5 ani în primă instanță.
Model minută de verificare a legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive

în cursul judecăţii
„DISPUNE:
În baza art. 362 alin. (2) C. proc. pen., constată legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive
a inculpatului A.B. (date potrivit art. 107 alin. 1 C. proc. pen.), arestat în baza M.A.P. nr. .../..., emis de
Judecătoria..., şi menţine măsura arestării preventive a acestuia.
Pronunţată în şedinţă publică, azi..., ora...”
6. Revocarea măsurii arestării preventive – art. 242 alin. (1) NCPP

Se dispune din oficiu sau la cerere, dacă au încetat temeiurile care au determinat-o ori au apărut
împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii.
Sub imperiul CPP 1968, exista practică neunitară cu privire la situația în care este incident cel puțin
un caz de nulitate absolută, respectiv o nerespectare a unei dispoziții legale sancționate cu nulitatea absolută
(coinculpați cu interese contrare asistați de același apărător, sau, din eroare, în cursul judecății, ședința a fost
condusă nepublic, deși cauza privea un inculpat minor împreună cu unul major, de natură să vicieze întreaga
măsură a privării de libertate). Astfel, într-o opinie se apreciază că, fiind vorba despre o nulitate absolută, aceasta
produce efecte și asupra actelor procesuale ulterioare (eventuale mențineri/prelungiri de arest preventiv). Într-o
altă opinie s-a considerat că pot fi avute în vedere de către instanță doar cauze de nelegalitate ivite ulterior
constatării legalității și temeiniciei și menținerii măsurii arestării preventive, vorbindu-se despre o autoritate
parțială de lucru judecat. Soluția consacrată de NCPP a valorificat cea de-a doua orientare, conform căreia
cauzele de nelegalitate neconstatate anterior nu mai pot fi avute în vedere pentru a dispune revocarea măsurii
arestării preventive.
Această dispoziție legală poate ridica însă probleme din perspectiva jurisprudenței CEDO întemeiate pe
art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului. Astfel, conform art. 5 parag. 1 din Convenție, „orice persoană
are dreptul la libertate și la siguranță, nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția următoarelor cazuri
și potrivit căilor legale”. „Potrivit căilor legale” presupune respectarea atât a legii penale de drept substanțial,

cât şi a legii procesual penale. Există, de asemenea, standarde cu privire la lege, respectiv să fie accesibilă,
previzibilă, precisă, să ofere garanții împotriva arbitrariului etc. Inițial, Curtea a apreciat că orice încălcare a
dispozițiilor legale interne conduce la încălcarea art. 5. Ulterior, Curtea a revenit asupra jurisprudenței inițiale și
a făcut diferența între nelegalități vădite, flagrante și aspecte de încălcare a dispozițiilor legale care nu îmbracă
această natură. Această diferență este detaliată în cauza Calmanovici împotriva României11. Cauza Mooren
împotriva Germaniei12 este relevantă cu privire la definirea noțiunilor „potrivit căilor legale” și „încălcare flagrantă
a dispozițiilor legale interne”.
Exemple de încălcări ale dispozițiilor legale interne pe care Curtea le-a considerat „încălcări flagrante”:
încălcări care vizează arbitrariul (de exemplu, actul prin care se dispune privarea de libertate nu este motivat,
reaua-credință a autorităților statale, care au procedat la privarea de libertate a inculpatului, inducându-l în
eroare: o persoană este citată și audiată ca martor, după care este pusă sub învinuire, pusă în mișcare acțiunea
penală și formulată propunere de arestare preventivă, apreciindu-se că persoana în cauză a fost citată inițial în
calitate de martor pentru a-l determina pe martorul devenit inculpat să se prezinte de bunăvoie la sediul unității
de parchet), depășirea competenței instanței, neaudierea persoanei în procedura prevăzută de art. 5 parag. 3
sau nelegala citare a acesteia, în situația în care măsura arestării preventive s-a dispus în lipsă.
În situația în care o dispoziție legală internă este încălcată flagrant vor exista consecințe și cu privire la
privarea de libertate ulterioară, art. 5 parag. 1, cum este interpretat în jurisprudența CEDO, conferind drepturi
mai favorabile inculpatului. Drept urmare, va fi aplicat cu prioritate față de norma procesual penală internă, care
impune să se aibă în vedere doar cauze de nelegalitate ivite ulterior menținerii cu caracter definitiv a măsurii
privative de libertate.
7. Înlocuirea măsurii arestării preventive – art. 242 alin. (2)-(13) NCPP

Se poate dispune din oficiu sau la cerere, în orice stadiu al procesului penal, fie de judecătorul de
drepturi și libertăți, fie de judecătorul de cameră preliminară, fie de instanța de judecată.
Înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsură mai ușoară se dispune dacă sunt îndeplinite condițiile
prevăzute de lege şi, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei procesuale a inculpatului,
se apreciază că măsura preventivă mai uşoară este suficientă pentru realizarea scopului prevăzut la art. 202
alin. (1).
Înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsură mai grea se dispune dacă sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege pentru luarea acesteia şi, în urma evaluării împrejurărilor concrete ale cauzei şi a conduitei
procesuale a inculpatului, se apreciază că măsura preventivă mai grea este necesară pentru realizarea scopului
prevăzut la art. 202 alin. (1).
Sub imperiul CPP 1968, înlocuirea/revocarea măsurii arestării preventive nu se poate dispune în faza
executării mandatului de arestare preventivă emis în lipsă, singura posibilitate pe care o are instanța fiind
să dispună executarea mandatului de arestare. În noua procedură de executare a mandatului de arestare
preventivă emis în lipsa inculpatului se poate dispune, evaluând declarația inculpatului în contextul celorlalte
probe administrate în cauză, și înlocuirea/revocarea măsurii arestării preventive.
Sub imperiul CPP 1968, în cazul în care se respingea o cerere de revocare/înlocuire a măsurii arestării
11
Cererea nr. 42.250/02, Hotărârea din 1 iulie 2008, publicată în M. Of. nr. 283 din 30 aprilie 2009.
12
Cererea nr. 11364/03, Hotărârea Marii Camere din 9 iulie 2009.

preventive, încheierea prin care instanța se pronunța asupra acestui aspect era definitivă, iar soluția de admitere
putea fi atacată cu recurs. Potrivit NCPP, indiferent de soluție, fie că se admite, fie că se respinge o cerere de
revocare/înlocuire a măsurii arestării preventive, aceasta este supusă contestației, în termen de 48 de ore de la
pronunțare sau de la comunicare.
Trebuie pus în discuție și aspectul legat de imposibilitatea de a recura, potrivit CPP 1968, încheierea
prin care se respingea cererea de înlocuire/revocare a măsurii arestării preventive. În practică existau soluții,
în sensul că un astfel de recurs este admisibil, întrucât s-a apreciat că este vorba despre principul egalității
armelor. Astfel, dacă instanța ar fi admis cererea de înlocuire/revocare a măsurii arestării preventive, unitatea
de parchet ar fi avut posibilitatea să exercite recurs și, de asemenea, în situația unei soluții de respingere,
conform principiului egalității armelor, inculpatul ar trebui să aibă aceeaşi posibilitate, invocându-se în susținere
jurisprudența CEDO. Se constată însă că, în cauza Stephens împotriva Maltei13 , Curtea a apreciat că într-o
astfel de situație nu suntem în prezența unei încălcări a art. 5 parag. 4, întrucât partea interesată are posibilitatea
de a formula o nouă cerere de revocare/înlocuire oricând dorește.
În noua reglementare, viziunea legiuitorului este de a conferi posibilitatea formulării unei contestații și
împotriva unei soluții de respingere, astfel că, dacă standardul de protecție pe care statul semnatar al Convenției
apreciază că este cazul să-l confere este unul superior, acesta va fi aplicat cu prioritate față de cel conferit prin
Convenție.
Model minută de admitere a cererii parchetului de înlocuire a măsurii arestului la domiciliu cu măsura
arestării preventive
„DISPUNE:
Admite cererea Parchetului de pe lângă Judecătoria...

În baza art. 221 alin. (11) C. proc. pen., raportat la art. 223 alin. (...) C. proc. pen. şi art. 238 C.
proc. pen., înlocuieşte măsura arestului la domiciliu, dispusă prin încheierea din..., a Judecătoriei..., cu
măsura arestării preventive a inculpatului A.B. (date potrivit art. 107 alin. 1 C. proc. pen.), pe o durată
de... zile, de la... la... inclusiv.
În baza art. 238 C. proc. pen., raportat la art. 230 C. proc. pen., dispune emiterea mandatului de
arestare preventivă a inculpatului.
Justiţiei.
8. Înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura controlului judiciar pe

cauţiune – art. 242 alin. (10)-(13) NCPP
Este dificil să se dispună luarea măsurii controlului judiciar pe cauțiune în situația în care judecătorul
învestit cu soluționarea propunerii de arestare preventivă respinge o astfel de propunere, întrucât legiuitorul
nu a prevăzut în mod practic o procedură de aplicare a acestei dispoziții, însă pentru ipoteza înlocuirii măsurii
13
Cererea nr. 11956/07, Hotărârea din 14 septembrie 2009.

arestării preventive cu măsura controlului judiciar pe cauțiune există dispoziții exprese în NCPP, respectiv art.
242 alin. (10)-(13).
Astfel, potrivit dispozițiilor art. 242 alin. (10) NCPP, „dacă cererea are ca obiect înlocuirea măsurii arestării
preventive sau a măsurii arestului la domiciliu cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, dacă găseşte cererea
întemeiată, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată,
prin încheiere, dată în camera de consiliu, admite în principiu (s.n.) cererea şi stabileşte valoarea cauţiunii,
acordând inculpatului termen pentru depunerea ei”. Prin această primă încheiere de admitere în principiu,
instanța face o analiză a temeiniciei cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura controlului
judiciar pe cauțiune, deși este vorba despre o încheiere de admitere în principiu. Aceasta se pronunță în camera
de consiliu, chiar dacă instanța este sesizată în ședință publică privind o astfel de cerere de înlocuire a măsurii
arestării preventive cu măsura controlului judiciar pe cauțiune. Prin încheierea de admitere în principiu, instanța
trebuie să stabilească și cuantumul cauțiunii. Alin. (10) trebuie interpretat în strânsă legătură cu alin. (13) al
aceluiași articol, care prevede că „termenul prevăzut la alin. (10) curge de la data rămânerii definitive a încheierii
prin care se stabileşte valoarea cauţiunii”. Rezultă că încheierea de admitere în principiu este supusă contestației,
ca orice încheiere pronunțată pe măsuri preventive, respectiv în termen de 48 de ore de la pronunțare sau de
la comunicare.
Dacă se admite în principiu cererea de înlocuire se trece la o a doua etapă, reglementată prin alin.
(11) al art. 242 NCPP, conform căruia, „dacă se depune cauţiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi şi
libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu,
admite cererea de înlocuire (s.n.) a măsurii preventive cu măsura controlului judiciar pe cauţiune, stabileşte
obligaţiile ce vor reveni inculpatului pe durata măsurii şi dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului,
dacă nu este arestat în altă cauză”. Există și o a doua ipoteză pentru situația admiterii în principiu a cererii,
reglementată în alin. (12): „Dacă nu se depune cauţiunea în termenul fixat, judecătorul de drepturi şi libertăţi,
judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, prin încheiere dată în camera de consiliu, în lipsa
inculpatului şi a procurorului, respinge ca neîntemeiată (s.n.) cererea formulată de inculpat”.
Model minută de admitere a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura controlului
judiciar pe cauțiune
„DISPUNE:
În baza art. 242 alin. (10) C. proc. pen., admite în principiu cererea inculpatului A.B. (date potrivit
art. 107 alin. 1 C. proc. pen.) de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura controlului judiciar pe
cauţiune.
Stabileşte valoarea cauţiunii la suma de... lei.
Acordă inculpatului un termen de... de la data rămânerii definitive a prezentei încheieri pentru
depunerea cauţiunii.
Dată în camera de consiliu şi pronunţată în camera de consiliu/şedinţă publică, azi...”
sau

„DISPUNE:
În baza art. 242 alin. (11) C. proc. pen., admite cererea inculpatului A.B. (date potrivit art. 107 alin.
1 C. proc. pen.) de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura controlului judiciar pe cauțiune.
În baza art. 242 alin. (11), raportat la art. 216 C. proc. pen., înlocuiește măsura arestării preventive
a inculpatului A.B. cu măsura controlului judiciar pe cauțiune.
În baza art. 217 alin. (3), raportat la art. 215 alin. (1) C. proc. pen., pe timpul cât se află sub control
judiciar pe cauțiune, inculpatul trebuie să respecte următoarele obligaţii: (...)
În baza art. 217 alin. (3), raportat la art. 215 alin. (2) C. proc. pen., pe timpul controlului judiciar
pe cauțiune, impune inculpatului să respecte următoarele obligaţii: (...)
În baza art. 217 alin. (3), raportat la art. 215 alin. (3) C. proc. pen., atrage atenţia inculpatului că,
în caz de încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor care îi revin, măsura controlului judiciar pe cauțiune se
poate înlocui cu măsura arestului la domiciliu sau măsura arestării preventive.
Dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului de sub puterea M.A.P. nr. ... /..., emis de
Justiţiei.
Dată în camera de consiliu și pronunțată în camera de consiliu/ședință publică, azi...”
sau
„DISPUNE:
În baza art. 242 alin. (12) C. proc. pen., respinge ca neîntemeiată cererea inculpatului A.B. (date
potrivit art. 107 alin. 1 C. proc. pen.) de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura controlului
judiciar pe cauţiune.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă inculpatul la plata sumei de... lei, cu titlu de cheltuieli
judiciare avansate de stat. Onorariul apărătorului din oficiu, în cuantum de... lei, se avansează din
fondurile Ministerului Justiţiei.
Dată în camera de consiliu şi pronunţată în camera de consiliu/şedinţă publică, azi...”
În ceea ce privește calea de atac împotriva încheierii de admitere sau respingere a cererii de înlocuire
a măsurii arestării preventive cu măsura controlului judiciar pe cauțiune, spre deosebire de prima situație, a
încheierii de admitere în principiu a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura controlului
judiciar pe cauțiune, în care, în mod clar, NCPP reglementează calea de atac a contestației, nu mai este oferită
o soluție în acest sens. Ca atare, ar trebui să se facă uz de dispozițiile generale cuprinse în art. 204-206 NCPP,
care reglementează căile de atac împotriva încheierilor prin care judecătorul de drepturi și libertăți/judecătorul
de cameră preliminară/instanța dispune asupra măsurilor preventive, întrucât prin cea de-a doua încheiere, cea
de admitere sau respingere a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura controlului judiciar pe
cauțiune, se dispune asupra măsurii preventive efective. Prin urmare, calea de atac împotriva acestei din urmă
încheieri ar trebui să fie contestația, în termen de 48 de ore de la pronunțare sau de la comunicare.

9. Încetarea de drept a măsurii arestării preventive – art. 241, art. 399 alin.
(2) și (3) NCPP
Cazurile în care se poate dispune încetarea de drept a măsurii arestării preventive:
● la expirarea termenelor prevăzute de lege (180 zile/5 ani/durata pedepsei pronunţate în hotărârea de
condamnare chiar nedefinitivă) sau stabilite de organele judiciare, în cazurile în care procurorul dispune
o soluţie de netrimitere în judecată ori instanţa de judecată pronunţă o hotărâre de achitare, de încetare a
procesului penal, de renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de suspendare
a executării pedepsei sub supraveghere, chiar nedefinitivă. În Codul de procedură penală anterior exista
art. 140 alin. (1) lit. b), neexistând diferențe față de reglementarea din NCPP. În ceea ce privește soluția
de renunțare la aplicarea pedepsei, se precizează că această instituție corespunde achitării în temeiul
dispozițiilor art. 10 lit. b1) CPP 1968 și, în consecință, în această ipoteză, art. 140 alin. (1) lit. b) CPP
1968 reglementează soluția de încetare de drept a măsurii arestării preventive. De asemenea, instituția
amânării aplicării pedepsei din NCPP corespunde instituției suspendării condiționate a executării pedepsei
închisorii din Codul de procedură penală anterior. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
din NCPP corespunde dispozițiilor art. 350 alin. (3) lit. b) CPP 1968.
● la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus condamnarea inculpatului; la data la care
instanţa pronunţă o pedeapsă cu închisoare cel mult egală cu durata reţinerii şi arestării preventive, o
pedeapsă cu amendă, care nu însoţeşte pedeapsa închisorii, sau o măsură educativă.
10. Procedura constatării încetării de drept a măsurii arestării preventive

Constatarea încetării de drept a măsurii arestării preventive se face din oficiu, la cerere sau la sesizarea
administraţiei locului de deţinere. Se dispune de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră
preliminară ori instanţa de judecată, în funcție de faza procesului penal, chiar şi în lipsa inculpatului. Asistenţa
juridică a inculpatului şi participarea procurorului sunt obligatorii. Se dispune prin încheiere motivată. Efectul
constatării încetării de drept a măsurii arestării preventive constă în punerea de îndată în libertate, dacă nu este
reţinut ori arestat în altă cauză.
Referitor la momentul punerii în libertate a inculpatului ca urmare a constatării încetării de drept a
măsurii arestării preventive, în jurisprudența sa, atunci când analizează celeritatea cu care se dispune punerea
în libertate, CEDO distinge în funcție de cauza care a determinat punerea în libertate a inculpatului, afirmând
că, în situația în care este vorba despre o revocare/înlocuire, respectiv o soluție care nu putea fi anticipată, este
normal ca punerea efectivă în libertate a persoanei respective să dureze un anumit interval de timp, însă este
necesar ca reprezentanții autorității statale să manifeste diligență în îndeplinirea formalităților administrative
pentru punerea în libertate a persoanei în cauză. În situația în care măsura privativă de libertate încetează prin
ajungerea la termen, Curtea este mult mai exigentă, existând situații de condamnare pentru intervale mai mici
de o oră (de exemplu, în cauza K. împotriva Austriei14 s-a apreciat că, într-o astfel de situație, autoritatea statală
trebuia să cunoască faptul că durata prevăzută de lege sau durata stabilită de organul judiciar urmează să
expire, astfel încât trebuia să înceapă și să deruleze din timp procedurile administrative pentru punerea efectivă
în libertate, pentru ca privarea de libertate să nu se prelungească peste ceea ce era necesar). În situația în care
deși se dispune punerea în libertate de îndată, dispoziție care este executorie, persoana este în continuare
14
Cererea nr. 16002/90.

privată de libertate, această privare nu este legală, urmând să se constate o încălcare a art. 5 parag. 1 din
Convenție.
Model minută de renunţare la aplicarea unei pedepse
“HOTĂRĂȘTE:
În baza art. 396 alin. (3) C. proc. pen., raportat la art. 80 C. pen., renunţă la aplicarea pedepsei
față de inculpatul A.B. (date prevăzute de art. 107 alin. 1 C. proc. pen.) sub aspectul săvârşirii infracţiunii/
infracţiunilor de... prev. de art. ... C. pen.
(...)
În baza art. 241 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., constată încetată de drept măsura arestării preventive
dispuse prin încheierea de şedinţă din..., pronunţată de..., în dosarul nr. ...
În baza art. 399 alin. (2) C. proc. pen., dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului de
sub puterea mandatului de arestare preventivă nr. .../..., emis de Judecătoria..., dacă nu este reţinut sau
arestat în altă cauză. (...)
Cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţă publică, azi...”
În legătură cu încetarea de drept a măsurilor preventive trebuie adăugat faptul că, dacă încetarea de
drept a unei măsuri preventive intervine între momentul desesizării instanței de fond prin pronunțarea unei
hotărâri, până la data sesizării instanței de apel, potrivit dispozițiilor art. 399 alin. (6) teza a II-a NCPP, liberarea,
în această situație, se dispune de administrația locului de deținere, nemaifiind nevoie de o încheiere a instanței
prin care să se constate încetată de drept măsura arestării preventive.
11. Separarea funcțiilor judiciare. Incompatibilităţi

Competența judecătorului de drepturi și libertăți nu vizează exclusiv măsurile preventive, ci și măsuri
asigurătorii, măsuri de siguranță cu caracter provizoriu, actele procurorului (cererea de anulare, de reducere
a amenzii aplicate prin ordonanță, încuviințarea perchezițiilor, a folosirii metodelor și tehnicilor speciale de
supraveghere sau de cercetare), procedura audierii anticipate și alte situații prevăzute expres de lege.
Potrivit dispozițiilor art. 3 NCPP, „(1) În procesul penal se exercită următoarele funcţii judiciare: a)
funcţia de urmărire penală; b) funcţia de dispoziţie asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei
în faza de urmărire penală; c) funcţia de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată; d) funcţia de
judecată. (...) (3) În desfăşurarea aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă
cu exercitarea unei alte funcţii judiciare, cu excepţia celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu
funcţia de judecată”.
12. Alte dispoziţii legale vizând starea de arest preventiv care au cunoscut
modificări
Articolul 364 NCPP reglementează posibilitatea inculpatului privat de libertate de a solicita judecarea în
lipsă: „Pe tot parcursul judecății, inculpatul, inclusiv în cazul în care este privat de libertate, poate cere în scris
să fie judecat în lipsă (...)”. Este un aspect de natură să faciliteze judecata.

O altă mențiune vizează celeritatea. Astfel, pe durata rezonabilă a arestului preventiv, CEDO analizează
și obligația de diligență a autorităților statale. Articolul 355 alin. (1) NCPP stabilește că, dacă în cauză sunt
inculpați arestați preventiv sau aflați în arest la domiciliu, judecata se face de urgență și cu precădere, termenele
de judecată fiind, de regulă, de 7 zile. Pentru motive temeinic justificate, instanța poate acorda termene mai
scurte sau mai lungi.
Articolul 399 NCPP reglementează posibilitatea instanței, după pronunţarea hotărârii, până la sesizarea
instanţei de apel, de a dispune, la cerere sau din oficiu, luarea, revocarea sau înlocuirea unei măsuri preventive
cu privire la inculpatul condamnat.
13. Dispoziţii tranzitorii – art. 16, 17, 18 din Legea nr. 255/2013 pentru
punerea în aplicare a Codului de procedură penală și pentru modificarea și
completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale
Art. 16: „(1) Măsurile preventive aflate în curs de executare la data intrării în vigoare a legii noi
continuă şi se menţin pe durata pentru care au fost dispuse, în condiţiile prevăzute de legea veche. La
expirarea acestei durate, măsurile preventive pot fi prelungite ori, după caz, menţinute, revocate sau înlocuite
cu o altă măsură preventivă, în condiţiile legii noi. (2) La expirarea duratei măsurii preventive a obligării
de a nu părăsi localitatea ori a obligării de a nu părăsi ţara, aflate în curs de executare la data intrării în
vigoare a legii noi, se poate lua împotriva inculpatului oricare dintre măsurile preventive prevăzute de legea
nouă. (3) În cauzele aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, măsura preventivă a obligării
de a nu părăsi localitatea ori cea a obligării de a nu părăsi ţara, aflată în curs de executare, se menţine până
la termenul de judecată acordat în cauză, când instanţa poate lua împotriva inculpatului oricare dintre
măsurile preventive (s.n.) prevăzute de legea nouă”.
Nu se poate lua însă o măsură preventivă mai grea decât aceea a obligării de a nu părăsi localitatea ori
ţara dacă nu s-au ivit alte împrejurări care să o justifice.
Potrivit dispozițiilor art. 17, „(1) propunerile, cererile sau orice alte cauze privind luarea, prelungirea,
revocarea, înlocuirea sau încetarea măsurilor preventive, în cursul urmăririi penale, aflate în curs de
soluţionare în primă instanţă la data intrării în vigoare a legii noi, se soluţionează de către judecătorul de
drepturi şi libertăţi competent conform legii noi (s.n.), potrivit regulilor prevăzute de aceeaşi lege”.
Articolul 18 LPA NCPP reglementează, de asemenea, situația tranzitorie a recursurilor aflate în curs
de judecată la data intrării în vigoare a legii noi, declarate împotriva încheierilor prin care, în cursul judecății,
s-a dispus luarea, menținerea, revocarea, înlocuirea sau încetarea măsurilor preventive, în sensul că acestea
rămân în competenţa aceleiaşi instanţe şi se judecă potrivit regulilor prevăzute de legea veche. Suntem în
prezența unei excepții de la principiul activității legii procesual penale noi. Dacă instanţa admite însă recursul
şi casează încheierea, va proceda la rejudecarea cauzei conform legii noi, putând lua oricare dintre măsurile
preventive prevăzute de aceasta.

14. Compunerea completului care judecă contestaţia împotriva încheierii
prin care instanţa de judecată se pronunţă asupra măsurilor preventive –
Legea nr. 304/2004, modificată prin Legea nr. 255/2013
Legea nr. 304/2004, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 255/2013, nu oferă o soluție situației
compunerii completului care judecă contestaţia împotriva încheierii prin care instanţa de judecată se pronunţă
asupra măsurilor preventive. Astfel, la art. 54 din Legea nr. 304/2004 s-a introdus alin. (11), cu următoarea
redactare: „Contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate în materie penală de judecătorii de drepturi şi libertăţi
şi judecătorii de cameră preliminară de la judecătorii şi tribunale (s.n.) se soluţionează în complet format
dintr-un judecător”. S-a omis ipoteza în care contestația este formulată împotriva unei încheieri pronunțate de
instanța de judecată15.
15
Articolul 54 din Legea nr. 304/2004 a fost completat de OUG nr. 3/2014 cu un alineat nou (12), care acoperă și ipoteza contestaţiilor împotriva hotărârilor pronunţate în
cursul judecăţii în materie penală în primă instanţă de judecătorii şi tribunale, în sensul că acestea se soluţionează în complet format dintr-un judecător.

Arestul la domiciliu. Atribuțiile judecătorului de drepturi și
libertăți. Citarea și comunicarea actelor procedurale
1. Arestul la domiciliu
1.1. Noţiune
Este cea mai nouă măsură preventivă introdusă de Noul Cod de procedură penală (în continuare, NCPP)
şi are natura juridică a unei măsuri preventive privative de libertate. În această logică, NCPP face precizarea
că durata acestei măsuri se deduce din durata pedepsei aplicate, paritatea fiind de o zi de arest la domiciliu
la o zi de deducere, exact ca și în cazul măsurii arestării preventive, aceasta însemnând că numărul zilelor de
arest la domiciliu care au fost avute în vedere în cursul urmăririi penale sau în cursul judecății urmează să fie
dedus din pedeapsa aplicată, în cazul în care se aplică o pedeapsă în cursul procesului penal.
1.2. Condiţii
Condițiile arestului la domiciliu sunt similare condițiilor arestării preventive, având în vedere că ambele
sunt măsuri preventive privative de libertate.
Astfel, art. 218 alin. (1) NCPP face referire la condițiile prevăzute de art. 223 NCPP, respectiv la cele
două mari cazuri în care se poate dispune măsura arestării preventive:
a) prima ipoteză: este autonomă de cazul pericolului pentru ordinea publică, respectiv atunci când există
o suspiciune cu privire la comiterea unei infracțiuni, indiferent de infracțiune și indiferent de gravitatea
acesteia, condiția proporționalității măsurii cu scopul urmărit, precum și în cazul în care există unul dintre
riscurile prevăzute de art. 223 alin. (1) lit. a)-d);
b) a doua ipoteză: este dependentă de condiția pericolului concret față de ordinea publică, respectiv
cea prevăzută de art. 223 alin. (2) NCPP, care stipulează un set limitativ de infracțiuni, independent de
limitele de pedeapsă pe care legea le prevede pentru acestea, precum și orice altă infracțiune pentru
care maximul special al pedepsei cu închisoarea este de 5 ani sau mai mare. Având în vedere dispozițiile
legii penale mai favorabile, limitele în privința cărora se va aprecia vor fi cele date de maximul special al
pedepsei prevăzute de Noul Cod penal, care, în majoritatea cazurilor, va fi pentru infracțiuni lege penală
mai favorabilă.
Pe lângă condițiile generale prevăzute de art. 223 NCPP, există atât condițiile prevăzute de art. 202
NCPP, respectiv măsura să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei aduse persoanei faţă de care este luată
şi necesară pentru realizarea scopului urmărit prin dispunerea acesteia, cât și alte două condiții specifice
arestului la domiciliu, prevăzute de art. 218 alin. (3) NCPP: „Măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul
faţă de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de familie şi nici cu
privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracţiunea de evadare”.
În ceea ce privește prima condiție enumerată mai sus, inculpatul faţă de care există suspiciunea
rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de familie, deși textul pare să facă trimitere la

un capitol autonom de infracțiuni din Noul Cod penal, respectiv la art. 199-200, care fac parte din capitolul
„Infracțiuni săvârșite împotriva unui membru de familie”, respectiv „Violenţa în familie”, precum și „Uciderea
ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă”, în realitate, condiția aceasta face trimitere la orice
infracțiune săvârșită împotriva unui membru de familie, având subiectul pasiv calificat, constituit dintr-un
membru de familie (viol săvârșit împotriva unui soț sau unei rude în linie directă, actul sexual cu un minor
săvârșit împotriva unei rude în linie directă, un act de agresiune sexuală, o situație de rele tratamente aplicate
minorului, o situație de trafic de persoane care sunt minori și membri de familie). De asemenea, în practică
ar mai putea apărea o problemă cu privire la această primă condiție, și anume atunci când în dosarul în care
se propune de către procuror măsura arestului la domiciliu nu există o infracțiune asupra unui membru de
familie, însă într-o altă cauză există începută urmărirea penală și continuată față de suspect sau, eventual,
pusă în mișcare acțiunea penală pentru o infracțiune asupra unui membru de familie. Apreciem că sintagma
„suspiciunea rezonabilă că a săvârşit o infracţiune asupra unui membru de familie” nu se referă doar la sfera
acțiunii penale din dosarul pus în discuție, ci la existența oricărei suspiciuni rezonabile cu privire la comiterea
unei infracțiuni asupra unui membru de familie. Acest caz, coroborat cu definiția suspectului, prevăzută de art.
77 NCPP („persoana cu privire la care, din datele şi probele existente în cauză, rezultă bănuiala rezonabilă
că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală se numeşte suspect”), trimite la ideea că ori de câte ori
intervine necesitatea analizării luării măsurii arestului la domiciliu, indiferent că este vorba despre o suspiciune
rezonabilă că un inculpat a comis o infracțiune asupra unui membru de familie în dosarul în care urmează să
se propună sau să se ia această măsură preventivă ori într-o altă cauză, această calitate atrage după sine o
interdicție de luare a măsurii arestului la domiciliu.
În ceea ce privește cea de-a doua condiție enumerată mai sus, inculpatul care a fost anterior condamnat
definitiv pentru infracţiunea de evadare, legea prevede necesitatea existenţei unei hotărâri definitive de
condamnare pentru infracțiunea de evadare, asumând, în această ipoteză, că numai pentru inculpatul
major ar exista această interdicție. Această prevedere se explică prin faptul că, dacă, potrivit vechiului Cod
penal, minorilor li se puteau aplica atât pedepse, cât și măsuri educative, actualul Cod penal prevede pentru
sancționarea minorilor doar măsuri educative privative sau neprivative de libertate. În mod corelativ, dacă
se „evadează” dintr-o măsură educativă privativă de libertate, nu se va putea vorbi despre infracțiunea de
evadare, ci va fi incidentă infracțiunea de neexecutare a sancțiunilor penale, prevăzută de art. 288 alin. (2)
NCP: „Sustragerea de la executarea unei măsuri educative privative de libertate prin părăsirea fără drept
a centrului educativ sau a centrului de detenţie ori prin neprezentarea după expirarea perioadei în care s-a
aflat legal în stare de libertate se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă”. Dacă
interpretarea se face strict pe conținutul acestei prevederi, interdicția prevăzută de art. 218 alin. (3) NCPP nu
poate fi incidentă față de minorul care se face vinovat de infracțiunea de neexecutare a sancțiunilor penale, dar
în analiza necesității și proporționalității măsurii, existența în antecedență a unei condamnări pentru această
infracțiune trebuie să fie evaluată prin raportare la necesitatea luării măsurii arestului la domiciliu.
De asemenea, deși NCPP conține referiri la condamnarea pentru infracțiunea de evadare, dar nicio
referire la infracțiunea de înlesnire a evadării, totuși această infracțiune va trebui avută în vedere când se
apreciază necesitatea și proporționalitatea măsurii, prin analiza condițiilor generale prevăzute de art. 202
NCPP.

1.3. Competenţa
Competența luării măsurii arestului la domiciliu aparține, în cursul urmăririi penale, judecătorului de
drepturi și libertăți, în camera preliminară, judecătorului de cameră preliminară sau, în cursul judecății, instanței
de judecată, pe o durată de 30 de zile și se poate prelungi, în mod similar măsurii arestării preventive, din 30
în 30 de zile în cursul urmăririi penale pe o procedură similară.
Dacă a fost luată în faza urmăririi penale, măsura poate fi verificată sub aspectul temeiniciei și al legalității
la primirea dosarului în camera preliminară, iar când cauza trece în faza de judecată, există obligația de
verificare în sarcina instanței sub cele două aspecte.
În cursul urmăririi penale, art. 219 alin. (1) NCPP stabilește o competență similară de soluționare a
propunerii de arest la domiciliu celei de la arestarea preventivă, excluzând însă din sfera judecătorului de
drepturi și libertăți competent teritorial să dispună măsura arestului la domiciliu pe judecătorul de drepturi
și libertăți de la instanța în a cărei rază teritorială se află locul de reținere al persoanei față de care se face
propunerea, deși nu este întotdeauna necesar să fie formulată propunere de arest la domiciliu cu inculpatul în
stare de libertate. Se poate lua măsura reținerii față de un suspect sau față de un inculpat, pentru ca ulterior să
se pună în mișcare acțiunea penală şi să se formuleze propunere de arest la domiciliu cu privire la inculpatul
care se află în stare de reținere, astfel încât și locul de reținere ar fi trebuit să fie avut în vedere la stabilirea
sferei competenței teritoriale a judecătorului de drepturi și libertăți.
Înaintarea dosarului de către procuror la judecătorul de drepturi și libertăți se face, potrivit art. 287 alin.
(2) NCPP, astfel: „În cazurile în care procurorul sesizează judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul
de cameră preliminară ori alte autorităţi prevăzute de lege, în vederea soluţionării propunerilor ori cererilor
formulate în cursul urmăririi penale, va înainta copii numerotate şi certificate de grefa parchetului de pe actele
dosarului ori numai de pe cele care au legătură cu cererea sau propunerea formulată. Organul de urmărire
penală păstrează originalul actelor, în vederea continuării urmăririi penale”. Aici va apărea, probabil, discuția,
similară celei de la arestarea preventivă, conform căreia apărarea va invoca faptul că probele în apărare, care
existau în dosarul de urmărire penală, au rămas la parchet și nu au fost înaintate de procuror, fiind înaintate
doar cele în acuzare, iar acest caz de inechitate ar impieta asupra analizei ansamblului situației de fapt
realizată de judecător. Chiar dacă textul de lege prevede însă faptul că procurorul poate trimite parțial actele
dosarului, nimic nu îl împiedică pe judecător să solicite de la parchet înaintarea integrală a dosarului, iar față
de dispoziția judecătorului de drepturi și libertăți nu există situație de excepție pe care procurorul să o poată
invoca în susținerea refuzului de a înainta integral dosarul, eschivându-se de la aceasta.
În ceea ce privește asistența juridică obligatorie la luarea măsurii există o incongruență a NCPP:
dispozițiile art. 219 alin. (8) NCPP prevăd că „dosarul cauzei se restituie organului de urmarire penală, în
termen de 24 de ore (s.n.) de la expirarea termenului de formulare a contestației”, iar conform art. 204
alin. (14) NCPP, „dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore (s.n.) de la soluționarea
contestației”.
1.4. Obligaţii
Odată cu luarea măsurii arestului la domiciliu, persoanei arestate i se impun, în mod obligatoriu, unele
obligații, enumerate de art. 221 alin. (2) NCP: „a) să se prezinte în fața organului de urmărire penală, a

judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară sau a instanței de judecată ori de
câte ori este chemat; b) să nu comunice cu persoana vătămată sau membrii de familie ai acesteia, cu alți
participanți la comiterea infracțiunii, cu martorii ori experții, precum și cu alte persoane stabilite de organul
judiciar”. Ultima parte a prevederii legale trebuie pe larg circumstanțiată, deoarece trebuie avut în vedere în
ce masură arestatul la domiciliu își poate respecta efectiv obligația impusă.
O obligație „facultativă” care poate fi impusă pe durata arestului la domiciliu este aceea ca inculpatul să
poarte permanent un sistem electronic de supraveghere. Probabil că această prevedere nu se va aplica, și
nu pentru că acest sistem de supraveghere ar fi scump, costul lui ridicându-se la 1-2 milioane de euro, ceea
ce pentru statul român nu reprezintă un efort financiar disproporționat. Fără acest sistem de supraveghere,
măsura arestului la domiciliu va apărea însă ca o măsură golită de conținut, ca o situație foarte confortabilă
pentru inculpat, deoarece, având în vedere excepțiile instituite de art. 221 NCPP, în cazul aplicării acestei
măsuri, inculpatului îi incumbă doar obligația de „a dormi” acasă.
Astfel, art. 221 alin. (5) NCPP prevede, ca o obligație generală, că, „pe durata măsurii, inculpatul poate
părăsi imobilul prevăzut la alin. (1) pentru prezentarea în fața organelor judiciare, la chemarea acestora”.
Mai departe, alin. (6) prevede o serie de excepții: „la cererea scrisă și motivată a inculpatului, judecătorul de
drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau instanța de judecată, prin încheiere, îi poate permite
acestuia părăsirea imobilului pentru prezentarea la locul de muncă, la cursuri de învătământ sau de pregătire
profesională ori la alte activități similare sau pentru procurarea mijloacelor esențiale de existență, precum
și în alte situații temeinic justificate, pentru o perioadă determinată de timp, dacă acest lucru este necesar
pentru realizarea unor drepturi ori interese legitime ale inculpatului” (de exemplu, având în vedere o justificare
întemeiată pe dreptul la educație, pe dreptul de a participa la activitatea unui cult religios etc.).
Mai mult decât atât, alin. (7) prevede că, „în cazuri urgente, pentru motive întemeiate, inculpatul poate
părăsi imobilul fără permisiunea judecătorului de drepturi și libertăți, a judecătorului de cameră preliminară
sau a instanței de judecată, informând imediat despre aceasta instituția, organul sau autoritatea desemnate
cu supravegherea sa și organul judiciar care a luat măsura arestului la domiciliu ori în fața căruia se află
cauza”. Cazurile urgente sunt determinate în Legea cu privire la executarea pedepselor privative de libertate
și a măsurilor preventive privative de libertate, însă urgența care, teoretic, are caracter excepțional se poate
manifesta în orice perspectivă dezastruoasă pe care o are persoana respectivă despre o anumită situație
concretă, așadar gradul de subiectivism este mare și nu poate fi imputat. Această cascadă de excepții de la
măsura arestului la domiciliu face ca supravegherea electronică sa dea eficiență însăși măsurii preventive
impuse.
Arestul la domiciliu are un mare avantaj, și anume acela al scutirii statului de la efectuarea de cheltuieli
pentru persoanele private de libertate, costuri care au fost estimate la 2 300 de lei/lună pentru fiecare persoană
privată de libertate. Fără această minimă supraveghere, arestul la domiciliu este însă o măsură golită de
conținutul coercitiv.
Dacă aruncăm o privire în dreptul execuțional comparat (această măsură fiind implementată prima dată
în sistemul de drept anglo-saxon și mai apoi în cel continental, într-o formă tehnică), purtarea sistemului de
supraveghere este de esența acestei măsuri, pentru ca persoana arestată să poată fi monitorizată, mai ales
în condițiile în care însăși legea instituie atâtea excepții, în considerarea drepturilor generale, la învățământ,
la muncă, la un standard decent de existență etc.

Diferența de esență dintre măsura controlului judiciar și cea a arestului la domiciliu devine insesizabilă,
cu beneficiul suplimentar că perioada arestului la domiciliu se deduce din durata pedepsei aplicate. Din
păcate, nu există capacitatea de a implementa această măsură tehnică și se pare că nici în viitor nu va exista.
Un alt exemplu de dispoziție aflată deja în Codul de procedură penală adoptat în 2009 dar care, din
păcate, nu se aplică este cea care transpune un standard al Comitetului de Prevenție a Torturii în aplicarea
art. 3 din Convenția europeană a drepturilor omului, pentru evitarea situațiilor în care persoana interogată
ar putea fi supusă relelor tratamente. În cursul urmăririi penale ‒ fază nepublică ‒ ar trebui să se procedeze
la înregistrarea declarațiilor suspectului sau inculpatului, dacă ar exista capacitatea tehnică. Având acest
exemplu și extrapolându-l la NCPP, înseamnă că acesta va intra în vigoare și va funcționa pe excepții, și nu
pe regulile instituite în cuprinsul lui, cu rezerve motivate în situații concrete. Se întâmplă astfel deoarece în
sediile organelor de cercetare penală ale poliției judiciare, precum și în sediile parchetelor, unde se realizează
interogatoriile, nu există tehnică pentru înregistrarea audierii suspectului sau inculpatului. Este adevărat că
nu este o problemă procedurală, de sancțiune procedurală, deoarece legea penală, pe cale de excepție, este
permisivă sub acest aspect. Dacă această măsură, care nu este atat de costisitoare, nu a fost transpusă,
atunci punerea în practică a măsurii arestului la domiciliu în varianta supravegherii cu ajutorul brățărilor
electronice va fi de și mai lungă durată în procesul de implementare a NCPP.
1.5. Durata
Potrivit art. 222 alin. (1) și (2) NCPP, în cursul urmăririi penale, arestul la domiciliu poate fi luat pe o
durată de cel mult 30 de zile și poate fi prelungit numai în caz de necesitate, dacă se mențin temeiurile care
au determinat luarea măsurii sau au apărut temeiuri noi, fiecare prelungire neputând să depășească 30 de
zile. De asemenea, potrivit alin. (9) și (10) ale aceluiași articol, durata maximă a măsurii arestului la domiciliu,
în cursul urmăririi penale, este de 180 de zile, iar durata privării de libertate dispusă prin măsura arestului la
domiciliu nu se ia în considerare pentru calculul duratei maxime a măsurii arestării preventive a inculpatului
în cursul urmăririi penale.
Dacă se trece de faza urmăririi penale și cauza se află în camera preliminară, legea nu mai prevede,
ca în cazul arestării preventive, un termen maxim al arestului la domiciliu și nici măcar nu face trimitere
la noțiunea de termen rezonabil al arestului la domiciliu, prevederea aceasta fiind incidentă doar arestării
preventive16. Durata rezonabilă la care face referire art. 5 din Convenția europeană a drepturilor omului se
aplică ipotezelor de privare de libertate, indiferent dacă aceasta îmbracă forma unei măsuri preventive sau o
16
Prin decizia Curții Constituționale nr. 361/2015 au fost declarate neconstituționale dispozițiile art. 222 NCPP. În motivarea deciziei, instanța de contencios constituțional
a arătat că: „24. Raportând condițiile arătate la prezenta cauză, Curtea reține că ingerința generată de măsura arestului la domiciliu vizează drepturi fundamentale,
respectiv dreptul la libertate individuală, libera circulație, viața intimă, familială și privată, dreptul la învățătură și muncă și protecția socială a muncii, este reglementată
prin lege, respectiv art. 218-222 din Codul de procedură penală, are ca scop legitim desfășurarea instrucției penale, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi
penale, al procedurii de cameră preliminară și al judecății în primă instanță, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie și este
necesară într-o societate democratică, pentru protejarea valorilor statului de drept. 25. Ingerința analizată nu este însă proporțională cu cauza care a determinat-o, așa
încât Curtea reține că dispunerea măsurii arestului la domiciliu, în procedura de cameră preliminară și a judecății în primă instanță, fără a se reglementa cu privire la
termenele pentru care poate fi dispusă și durata maximă a acesteia, nu asigură un just echilibru între interesul public și cel individual, întrucât această măsură poate fi
dispusă pentru o perioadă nelimitată de timp. Principiul proporționalității, astfel cum este reglementat în ipoteza particulară a art. 53 din Constituție, presupune caracterul
excepțional al restrângerilor exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, și caracterul lor temporar. Din moment ce autoritățile
publice pot recurge la restrângerea exercițiului unor drepturi în lipsa unor alte soluții, pentru salvgardarea valorilor statului democratic, este logic ca această măsură gravă
să înceteze de îndată ce a încetat și cauza care a provocat-o (a se vedea Decizia nr. 872 din 25 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 433,
din 28 iunie 2010). Acesta este și sensul dat dispozițiilor art. 53 din Legea fundamentală de către Curtea Constituțională, prin jurisprudența sa constantă. De altfel, aceste
considerente de principiu se regăsesc și în Decizia nr. 712 din 4 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33, din 15 ianuarie 2015, prin
care Curtea a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 211-217 din Codul de procedură penală, statuând faptul că măsura controlului judiciar reprezintă
o măsură intruzivă ce afectează atât dreptul fundamental al libertății individuale, cât și libera circulație, viața intimă, familială și privată, libertatea întrunirilor, munca și
protecția socială a muncii și libertatea economică, așa încât nereglementarea termenelor și a duratei maxime pentru care controlul judiciar și controlul judiciar pe cauțiune

altă formă prevăzută de Convenție în art. 5 parag. 1.
În jurisprudența CEDO, preluată ulterior și de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a stabilit că arestul
la domiciliu este o măsură preventivă privativă de libertate. Or, fiind o ipoteză de privare de libertate, în
accepțiunea art. 5 din Convenție, ar trebui să fie aplicabile prevederile legislative referitoare la durata rezonabilă,
cu referire la prelungirea sau menținerea măsurii arestului la domiciliu. Înșiruirea de criterii pe care o face
instanța europeană, care vizează complexitatea și durata cauzei, atitudinea părților în cadrul procedurilor, se
raportează în realitate la un singur fapt, și anume activitatea sau inactivitatea organelor judiciare, raportată la
o anumită cauză concretă, precum și efectele pe care privarea de libertate le produce asupra unei persoane
aflate în cadrul unei proceduri penale.
Pentru că analogia privind interpretarea este permisă în favoarea, și nu în defavoarea persoanei supuse
unei măsuri procesual penale, nu se poate trece cu vederea că termenul rezonabil ar trebui raportat atât la
durata arestului la domiciliu, cât și în procedurile de menținere sau prelungire a măsurii arestului la domiciliu,
deoarece și aceasta este, în esență, o măsură preventivă privativă de libertate.
De asemenea, trebuie privite cu atenție, din acest punct de vedere, dispozițiile art. 207 alin. (4) NCPP,
potrivit cărora, „când constată că temeiurile care au determinat luarea măsurii se mențin sau există temeiuri
noi care justifică o măsură preventivă, judecatorul de cameră preliminară dispune prin încheiere menținerea
măsurii preventive față de inculpat”, precum și cele ale alin. (5), conform cărora, „când constată că au încetat
temeiurile care au determinat luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive și nu există temeiuri noi care
să o justifice ori în cazul în care au apărut împrejurări noi din care rezultă nelegalitatea măsurii preventive,
judecătorul de cameră preliminară dispune prin încheiere revocarea acesteia și punerea în libertate a
inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză”, dispoziţii referitoare la verificarea măsurilor preventive în
procedura de cameră preliminară.
Judecătorul de cameră preliminară are obligația să verifice din oficiu măsurile preventive, fie că este
vorba despre control judiciar, control judiciar pe cauțiune, arest la domiciliu sau arestare preventivă. În alin. (4)
al art. 207, referitor la arestul la domiciliu, se stipulează că, dacă se constată că temeiurile care au determinat
luarea măsurii se mențin sau există temeiuri noi, se dispune menținerea măsurii preventive față de inculpat,
prin raportare generală la măsurile preventive. Dar la alin. (5) se face referire la temeiurile care au determinat
luarea sau prelungirea măsurii arestării preventive, realizându-se o distincție nejustificată față de regimul
general al măsurilor preventive prin raportarea doar la arestarea preventivă. Opinia că dispozițiile generale
referitoare la revocare și înlocuire trebuie aplicate în mod general în procedura de cameră preliminară se
impune, iar acest text se prezintă ca o eroare de redactare.
În ipoteza formulării propunerii de arest la domiciliu, procedura este similară celei de la arestarea
preventivă, soluțiile care se pot adopta fiind următoarele: fie propunerea este admisă și se dispune arestul
la domiciliu, fie propunerea este respinsă, dar se poate lua măsura controlului judiciar sau cea a controlului
judiciar pe cauțiune.
pot fi dispuse aduce atingere principiului proporționalității, astfel cum este reglementat în art. 53 din Constituție, și care presupune caracterul excepțional al restrângerilor
exercițiului drepturilor sau libertăților fundamentale, ceea ce implică, în mod necesar, și caracterul lor temporar. 26. Față de dispozițiile constituționale la care s-a făcut
referire, Curtea constată că normele procesual penale ale art. 222 cu denumirea marginală „Durata arestului la domiciliu”, prin faptul că nu reglementează nici termenele
pentru care poate fi dispusă și nici durata maximă a acestei măsuri în procedura de cameră preliminară și de judecată în primă instanță, sunt neconstituționale, de
vreme ce organele judiciare pot dispune măsura arestului la domiciliu pentru perioade nelimitate de timp, pe cale de consecință fiind restrâns, în mod nelimitat temporal,
exercițiul drepturilor și libertăților fundamentale vizate de conținutul acestei măsuri. Așa încât, potrivit standardelor de constituționalitate anterior arătate, Curtea constată
că o asemenea restrângere este neconstituțională, întrucât încalcă principiul proporționalității, afectând substanța drepturilor fundamentale vizate, nerezumându-se la
restrângerea exercițiului acestora”.

O altă incongruență a NCPP de semnalat în legătură cu arestul la domiciliu este cea de la art. 219
alin. (9) NCPP, care prevede că „judecătorul de drepturi și libertăți care respinge propunerea de arestare
preventivă (deși acest text se află la secțiunea referitoare la arestul la domiciliu, n.n.) a inculpatului poate
dispune, prin aceeași incheiere, luarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4) lit. b) și
c), dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege”. Este clar că acest text se interpretează în sensul că, dacă
se respinge propunerea de arest la domiciliu, se pot lua celelalte măsuri preventive.
1.6. Întrebări ale participanţilor la conferinţă

Întrebare: În condițiile în care art. 218 NCPP face trimitere la dispozițiile art. 223 alin. (2), prin sintagma
„infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane” se înțeleg și infracțiunile
din culpă, și dacă nu, de ce nu, care ar fi argumentul de interpretare?
Răspuns: Articolul 223 alin. (2) are mai multe teze: prima se referă la infracțiune intenționată contra
vieții, iar cea de-a doua la o infracțiune prin care s-a cauzat vătămarea corporală sau moartea unei persoane.
La infracțiunile intenționate contra vieții, asumând în mod expres intenția, sunt excluse cele comise din culpă.
La a doua teză se admite de plano intenția, se admite de plano praeterintenția, singura în discuție rămânând
culpa. Dacă aceasta a fost exclusă la prima teză, dar s-ar admite la cea de-a doua, ar însemna că s-ar anula
și din prima teză. Greutatea în luarea măsurilor preventive cade pe aprecierea proporționalității. Cea mai
relevantă transpunere a standardului de necesitate și proporționalitate există în Codul de procedură penală
francez, care consacră două măsuri impuse judecătorului: pe de o parte, judecătorul trebuie să motiveze de
ce măsura arestării preventive este necesară raportat la scopul urmărit și o altă măsură preventivă nu poate
atinge acest scop, pe de altă parte, de ce măsura arestării preventive este singura aptă să asigure buna
desfășurare a procesului penal. Acest standard de motivare se regăsește în art. 5 al Convenției europene a
drepturilor omului. Asadar, indiferent de ce infracțiuni ar fi impus legiuitorul, dacă s-a săvârșit o infracțiune și
există un set de riscuri, de sustragere, de fugă, de influențare a martorilor, un risc pentru ordinea publică, iar
măsura necesară și proporțională cu scopul urmărit este doar privarea de libertate, aceasta se va lua, pentru
că, nefiind incompatibilă cu prezumția de nevinovăție, vizează doar buna desfășurare a procedurilor penale,
și nu faptul că persoana respectivă este vinovată sau nevinovată. Faptul că unei persoane i se restrânge
dreptul de circulație nu înseamnă că este considerată vinovată. În acest sens este jurisprudența Curții în
materia acordării despăgubirilor, la art. 5.5., neraportându-se la privările nejustificate de libertate, ci doar la
cele nelegale. Astfel, în ipoteza privării de libertate și a constatării la final că se dispune o soluție de achitare,
privarea respectivă nu poate fi considerată nelegală, ci nejustificată. Având în vedere că măsurile preventive
au ca scop asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, greutatea aprecierii la luarea lor cade, pe de
o parte, pe probele cu privire la comiterea unei infracțiuni, adică pe primul standard (să nu existe o privare
de libertate arbitrară), și pe de altă parte, pe testul de necesitate și proporționalitate al măsurii, indiferent de
natura infracțiunii.
Întrebare: Cu privire la art. 218 alin. (3) NCPP, unde se menționează că „măsura nu poate fi dispusă cu
privire la inculpatul față de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit o infracțiune asupra unui membru
de familie”, s-a menționat că există această suspiciune și atunci când în dosarul în care se propune de către
procuror măsura arestului la domiciliu nu există o infracțiune asupra unui membru de familie, însă într-o altă
cauză există începută urmărirea penală și continuată față de suspect sau, eventual, pusă în mișcare acțiunea

penală pentru o infracțiune asupra unui membru de familie.
Nu ar trebui ca judecatorul de drepturi și libertăți să aibă posibilitatea să verifice existența acestei
suspiciuni, să-și formeze propria părere?
Răspuns: Se pune problema dacă suspectul în cauza în care se face propunerea de arest la domiciliu
este subiectul unei alte proceduri penale, în calitate de suspect sau inculpat. Judecătorul de drepturi și libertăți,
în exercitarea competenței pe care o are, se poate referi strict la privarea sau neprivarea de libertate, iar nu la
aprecierea validității actelor procurorului. În condițiile în care procurorul dispune continuarea urmăririi penale,
acordându-i unei persoane calitatea de suspect sau de inculpat în cauză, nu există loc de cenzură pentru
judecătorul de drepturi și libertăți în această ipoteză, astfel încât, față de definiția legală a suspectului și față de
cea a inculpatului, este exclusă varianta în care judecătorul de drepturi și libertăți ar putea aprecia că nu există
suspiciuni cu privire la comiterea unei infracțiuni cu privire la un membru de familie, atâta timp cât procurorul, în
actele sale, într-o altă cauză conexă, a apreciat că există astfel de suspiciuni. Această suspiciune se formează
nu de când procurorul a început urmărirea penală, pentru că urmărirea penală în NCPP începe in rem. Ordinea
etapelor în procedură este aceasta: începerea urmăririi penale cu privire la faptă, strângerea de probe, și abia
când acestea există și din ele rezultă suspiciunea rezonabilă că persoana a comis o infracțiune, procurorul
dispune continuarea urmăririi penale față de suspect, acordând persoanei respective calitate procesuală de
subiect procesual principal și, pe cale de consecință, aducându-i la cunoștință drepturile. În NCPP nu mai există
etapa actelor premergătoare, astfel încât, din actul de sesizare, dacă aceasta îndeplinește condițiile prevăzute
de lege și nu există niciunul dintre impedimentele de la art. 16 NCPP (fostul art. 10), decurge obligația începerii
urmăririi penale sau, dacă nu, să fie dată o soluție de clasare pentru existența unui impediment de la art. 16
NCPP, sau, în ipoteza în care nu sunt îndeplinite condițiile de formă, să fie dispusă restituirea sesizării. Toate
actele făcute în noua logică procesuală se fac doar în cursul urmăririi penale, nemaiexistând o începere de
urmărire penală in personam. Acordarea calității de suspect se face pe baza art. 305 NCPP, atunci când din
probele efectuate în cursul urmăririi penale rezultă suspiciunea rezonabilă că persoana respectivă a comis o
infracțiune. În acest moment, procurorul, căci doar el poate, va dispune continuarea efectuării urmăririi penale
față de suspect. De fapt, judecătorul de drepturi și libertăți, pentru a se pronunța pe o propunere de arestare la
domiciliu, aceasta trebuie să fie formulată de procuror. Niciun procuror care a început urmărirea penală împotriva
unei persoane pentru comiterea unei infracțiuni asupra unui membru de familie nu ar face propunere de arest
la domiciliu în același domiciliu cu privire la inculpat, ca standard de practică. Judecătorul este omnipotent, dar
numai în procedura lui de referință, doar în etapa în care este sesizat și doar pe măsura preventivă pentru care
este sesizat. Nici pe vechiul Cod și nici pe NCPP, judecătorul nu poate cenzura încadrarea juridică din cursul
urmăririi penale stabilită de procuror, dacă este legală sau nelegală punerea în mișcare a acțiunii penale în
procedura care vizează strict măsurile preventive. Astfel, în ipoteza în care propunerea de arest la domiciliu
s-ar face pentru un caz de tentativă de omor, dar, în același timp, în aceeași cauză sau într-un alt dosar,
persoana pentru care se face propunerea are calitatea de suspect pentru o infracțiune de agresiune sexuală
față de persoana subiect pasiv al tentativei de omor, procurorul nici nu are obligația să înainteze judecătorului
celălalt dosar, ci doar referatul cu propunerea. Judecătorul nu va avea acces la actele celuilalt dosar, ci doar,
de exemplu, la ordonanța prin care s-a dispus continuarea efectuării urmăririi penale față de suspect pentru
agresiune sexuală împotriva unui membru de familie, cu descrierea faptei, sau la ordonanța de punere în
mișcare a acțiunii penale cu privire la această infracțiune.

Întrebare: Cum văd colegii de la IGPR posibilitatea de a se exercita supravegherea la domiciliu în cazul
arestului la domiciliu?
Răspuns din partea reprezentantului IGPR: Nu am un mandat potrivit căruia să pot expune pe larg
măsurile care se iau. În acest moment, IGPR se reorganizează pentru a crea anumite structuri menite să
pună în aplicare măsura arestului la domiciliu. Acum se finalizează procedurile de lucru. Se pot stabili o serie
de obligații, dar eficiența măsurii crește când persoana arestată la domiciliu este monitorizată. Aceasta din
punct de vedere tehnic este foarte simplă, pe sistem GPS. Oricine poartă asupra sa un dispozitiv poate fi
localizat. În casă, dacă există telefonie fixă, prin conectarea unei brățări la aparatul de telefonie fixă se poate
indica locația exactă sau distanța față de aparatul de telefonie fixă în cadrul acelei suprafețe. Măsura arestului
la domiciliu nu este un succes la nivel european. Este o măsură eficientă în țările de tradiție anglo-saxonă.
Jumătate dintre țările din Europa nu au această măsură, iar în mare parte dintre cele în care există nu pare
să fie foarte eficientă, potrivit statisticilor, ca evaluare. Poate că în România, odată cu intrarea în vigoare
a NCPP, să fie o măsură de succes, foarte eficientă, care exercită constrângerea astfel încât oamenii își
respectă obligațiile, contribuind în acest fel la reducerea cheltuielilor bugetare, dar un pas important ar fi fost
mecanismul de supraveghere electronică. Un alt pas, la fel de important, ar fi abilitatea Ministerului de Interne
de a asigura o verificare eficientă a punerii în executare a măsurii arestului la domiciliu. Există prevăzut în
NCPP controlul inopinat, însă eficiența acestei măsuri va depinde de modalitatea în care Ministerul de Interne
va face dosarul personal al arestatului la domiciliu. Există situații-limită, cand soluția arestului la domiciliu pare
cea mai salvatoare.
Lucrurile se vor așeza în timp, rolul poliției fiind foarte important în monitorizarea și implementarea
măsurii. Dacă poliția se va dovedi eficientă în executarea măsurii preventive, deficiența constând în lipsa
sistemului electronic de supraveghere va putea fi surmontată .
Întrebare: Cu privire la cererea scrisă și motivată că dorește să părăsească domiciliul pentru prezentarea
la locul de muncă și la cursuri de învățământ, textul nu face precizări suplimentare referitoare la localitatea
locului de muncă sau locația cursurilor de învățământ. În practică există și astăzi inculpați care încearcă să
uzeze cu rea-credință de prevederile legale.
Cum apreciați situația?
Răspuns: Bineînțeles că judecătorul va aprecia asupra oportunității cererii inculpatului, asupra eficienței
ei reale. Abuzul în exercitarea acestui drept procesual trebuie să fie cenzurat. Este importantă rezonabilitatea
aprecierii, adică, în cazul abuzului de drept procesual, măsura de respingere trebuie să fie corelativă, dar în
cazul unei cereri bine motivate, făcută de o persoană care își respectă cu bună-credință obligațiile, nu ar trebui
să existe impedimente la aprobare, cu o determinare însă foarte precisă a limitelor ca dovadă de precauție,
pentru a nu goli de conținut măsura. Situațiile de abuz de drept procesual sunt inevitabile. Importantă pentru
succesul acestei măsuri este decența, deopotrivă a celui care formulează și a celui care încuviințează cererea.
2. Dezbatere cu privire la internarea în vederea efectuării expertizei medico-

legale psihiatrice
O altă măsură procesuală privativă de libertate este prevazută de art. 184 NCPP, privind internarea în
vederea efectuării expertiei medico-legale psihiatrice. Articolul 184 este cel mai mare articol scris vreodată în
istoria dreptului procesul penal într-un cod, avand 28 de alineate.

Potrivit NCPP, expertiza medico-legală psihiatrică nu mai este obligatorie decât în două ipoteze: în
cazul infracțiunilor comise de minorii cu vârsta între 14 și16 ani, cand există în continuare o prezumție relativă a
lipsei de discernământ, precum şi în cazul uciderii sau vătămării copilului nou-născut ori a fătului de către mamă,
respectiv infracțiunea prevăzută de art. 200 NCP.
Celor două ipoteze li se adaugă dispoziția generală privind ipoteza în care organul de urmarire penală
sau instanța are o îndoială asupra discernământului suspectului ori inculpatului în momentul săvârșirii infracțiunii
care face obiectul acuzației.
În esență, expertiza medico-legală psihiatrică se poate face cu sau fără internare. Dacă se face fără
internare, persoana se prezintă la comisia medico-legală stabilită, este evaluată și se întocmește raportul de
expertiză medico-legală psihiatrică. Dacă se face cu internare, iar persoana respectivă este de acord cu aceasta,
lucrurile decurg similar: pentru că este vorba despre o internare voluntară, persoana respectivă a consimțit la
restrângerea libertății sale, astfel încât nu există o stare de conflict între măsura procesuală și restrângerea
libertății persoanei.
Situația cea mai delicată se înregistrează când suspectul sau inculpatul nu este de acord cu internarea.
În contextul CPP 1968 exista o prevedere care încălca dispozițiile art. 5 din Convenție, respectiv cea potrivit
căreia internarea medicală pentru efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice se poate dispune de organul
de cercetare penală, cu încuviințarea procurorului, sau de procuror, în condițiile în care această măsură poate fi
supusă plângerii la procurorul ierarhic superior sau la procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea
penală, în contradicție cu art. 5 parag. 4 din Convenție, conform căruia orice privare de libertate prevăzută de
art. 5 parag. 1 trebuie să aibă o cale de contestație în fața unui tribunal independent și imparțial. Așadar, dreptul
de acces la justiție sub imperiul CPP 1968 este limitat, în contradicție cu art. 5 parag. 4 din Convenție. Nu este
exclusă crearea unei proceduri sui generis de contestare a măsurii efectiv pe textul Convenției, însă dificultățile
create de regulile procedurale sunt insurmontabile.
În NCPP, în acord cu jurisprudența CEDO, s-a apreciat că, față de caracterul privativ de libertate al
măsurii internării nevoluntare în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice, procedura de urmat este
una similară celei de la arestarea preventivă. Astfel, primul pas este chemarea la comisia medicală a persoanei
care urmează să fie expertizată. În acest context este de remarcat o altă incongruență a NCPP, care poate fi
decelată în conținutul art. 184 alin. (4): „În cazul în care suspectul sau inculpatul refuză în cursul urmăririi penale
efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, organul de
cercetare penală sesizează procurorul sau judecătorul de drepturi și libertăți în vederea emiterii unui mandat de
aducere în scopul prezentării la comisia medico-legală psihiatrică. Dispozițile art. 265 alin. (4)-(9) se aplică în
mod corespunzător”. Dacă se va verifica art. 265, care se referă la mandatul de aducere, acesta poate fi emis
inclusiv de către organul de urmarire penală sau, când se dorește intrarea în domiciliu, de către judecătorul
de drepturi și libertăți, la sesizarea procurorului. Așadar, nu există nicio rațiune să se considere că organul
de cercetare penală ar sesiza procurorul să emită mandat de aducere, în condițiile în care chiar dispozițiile
generale de la mandatul de aducere îi permit lui însuși să emită mandatul.
O dispoziție importantă este cea prevăzută de alin. (5) al art. 184: „În cazul în care consideră că
este necesară o examinare complexă, ce necesită internarea medicală a suspectului sau a inculpatului într-o
instituție sanitară de specialitate, iar acesta refuză internarea, comisia medico-legală sesizează organul de
urmarire penală sau instanța cu privire la necesitatea luării măsurii internării nevoluntare”.

Aprecierea caracterului complex al examinării se face de către comisia medico-legală, este prerogativa
medicilor. În acest caz, propunerea se face de către procuror, iar competența de soluționare aparține judecătorului
de drepturi și libertăți, care va putea dispune internarea medicală pe 30 de zile, cu posibilitatea prelungirii o
singură dată, tot pe 30 de zile, ca urmare a situațiilor în care expertiza nu a fost terminată sau este necesară o
evaluare suplimentară.
Practica medico-legală atestă că, în general, evaluarea psihiatrică se poate face într-un interval situat
între 5 zile și 20-25 de zile de internare într-un spital de psihiatrie.
Această practică este foarte importantă deoarece este destul de ușor să fie obținută aprobarea pentru
a mai ține suspectul/inculpatul într-un spital de psihiatrie, mai ales în condiţiile în care măsura se dispune
când comisia consideră că este necesară o examinare complexă. Lejeritatea cu care se solicită internarea în
vederea efectuării expertizelor medico-psihiatrice trebuie privită cu mare atenție, mai ales că este o practică
obișnuită, deși nu întotdeauna absolut necesară. Întrucât efectele internării într-un spital de psihiatrie asupra
unei persoane pot fi mai grave decât efectele arestării preventive, se impune ca organele judiciare să manifeste
o mare diligență la dispunerea măsurii, dar o și mai mare precauție la prelungirea ei, similară celei manifestate
la prelungirea măsurii arestării preventive.
Similar procedurilor în materia măsurilor privative de libertate, aceasta se desfășoară în prezența unui
avocat ales sau numit din oficiu, în camera de consiliu, deși nu există o dispoziție expresă în sensul acesta.
Codul reglementează o procedură proactivă de revocare a măsurii, în ipotezele în care internarea nu
mai este necesară, explicabilă prin aceea că, dacă expertiza se finalizează mai înainte de finalizarea termenului
pe care a fost dispusă internarea, comisia sau procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi și libertăți pentru
revocarea acesteia.
Procedura prevăzută de NCPP pentru această măsură se apropie foarte mult de standardele stabilite
de jurisprudența CEDO în privința privărilor de libertate pentru motive medicale, în special în privința internării
în vederea efectuării unui procedeu probator psihiatric. Ea aduce cu sine însă și elemente de disconfort pentru
procurori, deoarece este mai complicată, presupune mandate, asistență judiciară, îndeplinirea cerințelor de
citare. În plus față de aceste prevederi, durata privării de libertate în considerarea măsurii internării nevoluntare
în vederea efectuării expertiei psihiatrice se deduce din durata pedepsei aplicate.

3. Alte teme de dezbatere
Întrebare: Considerați că noțiunea de judecător de cameră preliminară care participă la judecata în
fond este contrară ideii de separare a funcțiilor judiciare?
Răspuns: Noțiunile nu sunt contrare, deoarece alin. (3) al art. 3 NCPP prevede că, „în desfăşurarea
aceluiaşi proces penal, exercitarea unei funcţii judiciare este incompatibilă cu exercitarea unei alte funcţii
judiciare, cu excepţia celei prevăzute la alin. (1) lit. c), care este compatibilă cu funcţia de judecată, adica funcţia
de verificare a legalităţii trimiterii ori netrimiterii în judecată”, reprezentată de cea a camerei preliminare.
Întrebare: Dar, în mod natural, ele nu sunt compatibile? Oare nu de la necesitatea separării funcțiilor
judiciare s-a plecat în demersul de elaborare a noilor coduri?
Răspuns: Da, dar Codul este un organism viu, care s-a tot modificat pe parcursul procedurii
parlamentare față de proiectul inițial al Ministerului Justiției, pe parcursul procedurii parlamentare de aprobare
a LPA CPP, astfel încât, în momentul actual, cele două funcții judiciare nu sunt considerate incompatibile. Chiar

dacă la început s-a plecat de la filozofia separării funcțiilor judiciare, având în vedere realitatea instanțelor mici
și mijlocii din Romania, prevederea din alin. (3) al art. 3 NCPP a fost considerată o soluție salvatoare, deoarece
o incompatibilitate absolută între judecătorul de drepturi și libertăți, cel de camera preliminară și instanța de
judecată ar fi dus cu certitudine la disfuncționalități.
Întrebare: Credeți totuși că, atunci când vor exista resurse materiale și umane suficiente, se va lua în
considerare această incompatibilitate?
Răspuns: Se poate modifica orice în CPP, dar sistemul judiciar funcționează și în forma actuală,
codurile funcționează, nu sunt disfuncționalități. Va exista o încărcătură individuală mare a fiecărui judecător.
4. Procedura audierii anticipate

Este o procedură nou creată în cursul urmăririi penale. Urmarirea penală este nepublică, necontradictorie
și cu preponderență scrisă. Procedura audierii anticipate creează însă o insulă de contradictorialitate în cursul
urmăririi penale, prevăzând că, „atunci când există riscul ca un martor să nu mai poată fi audiat în cursul
judecăţii, procurorul poate sesiza judecătorul de drepturi şi libertăţi în vederea audierii anticipate a martorului”.
Scopul acestei instituții decurge dintr-o raportare la jurisprudența CEDO pe ipoteza în care martorii
audiați în cursul urmăririi penale în fața procurorului nu pot fi reaudiați în fața unui judecător, astfel încât să
se asigure efectivitatea dispozițiilor art. 6 parag. 2 lit. d) din Convenție referitoare la posibilitatea efectivă a
acuzatului de a adresa martorului audiat în fața unui tribunal independent și imparțial întrebări într-o procedură
contradictorie pentru asigurarea efectivității dreptului la apărare.
În consecință, sunt situații în cursul urmăririi penale în care există riscul ca un martor să nu mai
poată fi audiat ulterior: vârsta foarte înaintată, starea de boală, posibilitatea de a nu mai putea fi contactat
din cauza obligațiilor de serviciu, a distanței mari interpuse (de pilă, o persoană care lucrează pe un vapor),
care nu afectează însă cele constatate de martor. Apărarea va putea oricând să ridice excepția că nu s-a
respectat principiul contradictorialității, neexistând posibilitatea de a-i pune martorului întrebări. Se pun în
discuție efectivitatea dreptului la apărare a suspectului sau inculpatului și valoarea probantă condiționată sau
necondiționată, determinantă sau nedeterminantă a declarației acestui martor. Dar în procedura de la art. 308
alin. (1) NCPP se prevede posibilitatea ca procurorul să sesizeze judecătorul de drepturi și libertăți în vederea
efectuării unei asemenea audieri. Faptul că procurorul sesizează nu înseamnă neapărat că judecătorul îl va și
audia pe martor, deoarece alin. (2) stipulează că „judecătorul de drepturi şi libertăţi, dacă apreciază cererea
întemeiată, stabileşte de îndată data şi locul audierii, dispunându-se citarea părţilor şi subiecţilor procesuali
principali”. Asadar, el se va raporta în aprecierea ca întemeiată a cererii procurorului la existența unui risc cu
privire la neaudierea martorului, ceea ce înseamnă că sesizarea procurorului trebuie să fie motivată. Vor fi citați
suspectul sau inculpatul, persoana vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente, aceștia fiind subiecții
procesuali principali, cu participarea obligatorie a procurorului, astfel cum dispune alin. (3).
Procedura de audiere este una clasică, exact ca și cum audierea s-ar desfășura în cursul judecății,
declarația fiind consemnată după asigurarea posibilității apărării sau a persoanei vătămate să pună întrebări
martorului audiat, plenitudinea dreptului la apărare al acuzatului în cadrul procedurii judiciare fiind astfel
asigurată. Sunt importante, pe de o parte, o exigență de motivare de către procuror a necesității riscului audierii,
pe de altă parte, o privire atentă a judecătorului de drepturi și libertăți dacă există riscul cu adevărat, deoarece

normalitatea este reprezentată de desfășurarea judecății în ședință publică în momentul în care acuzarea deține
toate armele.
Întrebare: Așadar, mai întâi judecătorul apreciază dacă solicitarea este întemeiată și abia apoi se
fixează termenul?
Răspuns: Fiind o procedură în cursul urmăririi penale, este important să fie contradictorie, să se
pronunțe judecătorul prin încheiere, nu are prevăzută nicio cale de atac stipulată în mod explicit, deoarece
nefiind o problemă de judecată efectivă, nefiind necesară îndeplinirea exigenței dublului grad de jurisdicție,
controlul judiciar este încorporat în prezența în fața judecătorului de drepturi și libertăți. Și procedura de
arestare preventivă este contradictorie. În cursul urmăririi penale există mai multe insule de contradictorialitate
create de CPP. Procurorul îl poate audia pe acest martor. Procedura aceasta este una de excepție, dacă
procurorul apreciază că există un risc și dorește ca declarația acestuia să prezinte o valoare probantă în toată
plenitudinea ei. El poate face această audiere în cursul urmăririi penale în mod contradictoriu, în prezența
avocatului suspectului sau inculpatului sau a persoanei vătămate, procedura nefiind obligatorie. Procedura este
contradictorie, în fața unui judecător, se relizează cu citarea principalilor subiecți procesuali.
Întrebare: Ce se întâmplă cu declarația martorului?
Răspuns: Constituie probă în cursul urmăririi penale, făcută într-o dezbatere contradictorie, în fața unui
organ judiciar, cu caracter de excepție. Proba face parte din dosarul urmăririi penale.
5. Citarea și comunicarea actelor procedurale. Mandatul de aducere

În această materie, NCPP aduce modificări importante. Prima dintre acestea este prevăzută în art.
257 alin. (2) NCPP: „Comunicarea citaţiilor şi a tuturor actelor de procedură se va face, din oficiu, prin agenţii
procedurali ai organelor judiciare sau prin orice alt salariat al acestora, prin intermediul poliţiei comunitare ori
prin serviciul poştal sau de curierat”. Această teză referitoare la poliția locală nu exista în Cod până acum.
Poliția comunitară are cea mai bună reprezentare la nivel teritorial, astfel încât această mențiune va asigura o
celeritate a procedurilor de citare și de comunicare a actelor procedurale, potrivit NCPP.
O altă mențiune importantă se regăsește în alin. (4) al aceluiași articol: „În cazul prevăzut la art. 80,
persoanele vătămate şi părţile civile pot fi citate prin reprezentantul legal sau printr-o publicaţie de circulaţie
naţională”. Această teză se referă la situația descrisă și potrivit CPP anterior, și potrivit NCPP, când există
un număr mare de persoane vătămate. De exemplu, în cazul FNI, două miliarde de lei vechi a costat doar
procedura de citare. Așadar, dispoziția este de natură să faciliteze procedura de citare în asemenea cazuri.
Citarea se poate face într-un ziar, dar care să nu fie de circulație locală, ci de circulație națională, pe o procedură
clasică, similară celei civile, nu pe o variantă electronică.
Alin. (5) prevede că „citarea se poate realiza şi prin intermediul poştei electronice sau prin orice alt
sistem de mesagerie electronică, în cazul în care organul judiciar are mijloacele tehnice pentru a dovedi că
citaţia a fost primită”. Așadar, dacă cel citat își dă acordul în prealabil, i se poate trimite comunicarea prin poștă
electronică.
Alin. (13) al art. 259 NCPP prevede că „citarea prin intermediul poştei electronice sau al unui sistem
de mesagerie electronică se face la adresa electronică ori la coordonatele care au fost indicate în acest scop
organului judiciar de către persoana citată sau de către reprezentantul ei”.

Similar situației din Codul de procedură civilă, citarea şi comunicarea actelor procedurale se fac în
plic închis, care va purta menţiunea „Pentru justiţie. A se înmâna cu prioritate”, potrivit art. 257 alin. (8). În felul
acesta se vor evita discuțiile cu privire la protecția datelor cu caracter personal.
O prevedere similară cu cea din CPP anterior cu privire la locul de citare este prevăzută în alin. (3) al
art. 259, care stipulează că „suspectul sau inculpatul care a indicat, printr-o declaraţie dată în cursul procesului
penal, un alt loc pentru a fi citat este citat la locul indicat”. Dar, în alin. (4) se prevede că „suspectul sau inculpatul
poate fi citat la sediul avocatului ales, dacă nu s-a prezentat după prima citare legal îndeplinită”, ceea ce
presupune inexistența asistenței juridice din oficiu, ci a unui avocat ales, prima citare să fi fost făcută, iar cel
citat să nu se fi prezentat, deoarece dacă s-ar fi prezentat ar fi avut termen luat la cunoștință. Dacă se prezintă
avocatul ales, se consideră că cel citat are, de asemenea, termen luat în cunoștință. Așadar, această prevedere
vizează ipoteza în care cel citat are avocat ales, dar nu se prezintă nici el, și nici avocatul ales, deși este legal
citat. În această situație, va fi citat la sediul avocatului ales pentru următorul termen.
O altă modificare importantă este cuprinsă în art. 259 alin. (6): „Bolnavii sau persoanele aflate, după
caz, în spitale, aşezăminte medicale ori de asistenţă socială se citează prin administraţia acestora”. Modificarea
se referă la extinderea sferei persoanelor care ar putea fi citate.
În privința persoanelor care locuiesc în străinătate, alin. (9) stipulează că, „dacă suspectul sau inculpatul
locuieşte în străinătate, citarea se face, pentru primul termen, potrivit normelor de drept internaţional penal
aplicabile în relaţia cu statul solicitat, în condiţiile legii. În absenţa unei asemenea norme sau în cazul în care
instrumentul juridic internaţional aplicabil o permite, citarea se face prin scrisoare recomandată. În acest caz,
avizul de primire a scrisorii recomandate, semnat de destinatar, sau refuzul de primire a acesteia ţine loc de
dovadă a îndeplinirii procedurii de citare. Pentru primul termen de judecată, suspectul sau inculpatul va fi
înştiinţat prin citaţie că are obligaţia de a indica o adresă pe teritoriul României, o adresă de poştă electronică
sau mesagerie electronică, unde urmează să i se facă toate comunicările privind procesul. În cazul în care nu
se conformează, comunicările i se vor face prin scrisoare recomandată, recipisa de predare la poşta română
a scrisorii, în cuprinsul căreia vor fi menţionate actele care se expediază, ţinând loc de dovadă de îndeplinire
a procedurii”. Modificarea intervine în vederea asigurării celerității procesului penal. Primele teze sunt similare
celor din actualul CPP, modificările intervenind în partea a doua a articolului.
Instituția mandatului de aducere, al cărei sediu al materiei se află în art. 265, a suferit câteva modificări.
Astfel, în alin. (1) sunt identificate ipotezele în care se poate emite mandatul de aducere: „O persoană poate fi
adusă în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată pe baza unui mandat de aducere, dacă,
fiind anterior citată, nu s-a prezentat, în mod nejustificat, iar ascultarea ori prezenţa ei este necesară, sau dacă
nu a fost posibilă comunicarea corespunzătoare a citaţiei şi împrejurările indică fără echivoc că persoana se
sustrage de la primirea citaţiei”.
Mandatul de aducere poate fi emis de organele prevazute în alin. (3): „În cursul urmăririi penale,
mandatul de aducere se emite de către organul de urmărire penală (poliție sau procuror, n.n.), iar în cursul
judecăţii de către instanţă. De asemenea, va putea emite acest mandat și judecătorul de drepturi și libertăți,
când propunerea de arestare preventivă se formulează pentru o persoană care nu este reținută, dar pentru care
există necesitatea de a fi ascultată, nefiind vorba neapărat despre o sustragere. Spre deosebire de actualul
CPP, care prevede în cazul refuzului, când s-a emis mandat de aducere, executarea prin constrângere doar

pentru categoria de învinuit, inculpat, martor, NCPP, în art. 266 alin. (1) teza finală, stipulează că, „în cazul
în care persoana indicată în mandat refuză să însoţească persoana care execută mandatul sau încearcă să
fugă, aceasta va fi adusă prin constrângere”. Această prevedere se explică, nefăcându-se referire la o anumită
calitate procesual penală, prin aceea că mandatul se poate executa prin constrângere și referitor la ceilalți
subiecți procesuali principali, suspect, persoană vătămată, părți, parte vătămată, parte responsabilă civilmente,
inculpat, martor.
În ceea ce privește victimele infracțiunii, trebuie manifestată o anumită precauție.
Există situații în care prezența victimei infracțiunii în fața instanței sau în fața organelor de urmărire penală
este absolut necesară, însă aceasta refuză să se prezinte din diverse motive (revictimizare prin repovestirea
situației de fapt a infracțiunii, teamă, amenințare, persoană vătămată minor pentru care nu se primește acordul
părinților). Ceea ce s-a avut în vedere prin introducerea acestei prevederi legale delicate, de absolută noutate, a
fost ca organul judiciar să aprecieze ca absolut necesară prezența persoanei vătămate pentru aflarea adevărului
în cauză (recunoașterea din grup, declarația persoanei vătămate, declarația inculpatului de nerecunoaștere
a vinovăției). Există situații în care trebuie puse în balanță drepturile victimei, judecătorul trebuie să evite
victimizarea secundară în cursul procesului penal, cu sau fără asigurarea protecției victimei infracțiunii, dar cu
asigurarea respectării adevărului în cauza respectivă, prin asigurarea principiului contradictorialității. Așadar,
potrivit NCPP nu se fac distincții cu privire la persoanele care pot fi aduse prin constrângere, ceea ce înseamnă
că orice persoană care este subiect al unui mandat de aducere poate fi adusă prin constrângere.
O procedură importantă în respectarea garanțiilor fundamentale în cadrul procesului penal este cea
referitoare la mandatul de aducere emis de judecătorul de drepturi și libertăți în cursul urmăririi penale, care se
poate face în condițiile alin. (4) al art. 265 NCPP, care dispune: „În cazul în care pentru executarea mandatului
de aducere este necesară pătrunderea fără consimţământ într-un domiciliu sau sediu, în cursul urmăririi penale
mandatul de aducere poate fi dispus, la cererea motivată a procurorului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi de
la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă sau de la instanţa corespunzătoare
în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care face parte procurorul”.
Conform procedurii aplicabile sub imperiul CPP 1968, dacă persoana din mandat se află într-un spațiu
privat, mandatul de aducere are valoarea unei simple proceduri de citare, când este emis de un organ de
urmărire penală. Când mandatul era emis de instanță, se poate interpreta, potrivit dispozițiilor constituționale,
că acesta constituie o dispoziție a instanței. Procedura din practică era cea de emitere a unui mandat de
percheziție, iar abia apoi a unui mandat de aducere în baza căruia persoana este adusă la sediul organului
judiciar. Potrivit NCPP nu este nevoie de artificiul percheziției. În acest caz, procedura de urmat este cea de la
percheziție, conform căreia adresarea se face judecătorului de drepturi și libertăți, se motivează necesitatea
audierii persoanei și solicitarea mandatului de aducere. Procedura este similară celei de la percheziție, cu o
singură excepție: cererea se soluționează în camera de consiliu, fără citarea părților, neexistand nicio mențiune
cu privire la participarea procurorului. Se presupune că participarea sa este facultativă.
În alin. (8) al art. 265 NCPP este normat conținutul mandatului de aducere, indiferent de emitent:
„Mandatul de aducere emis de judecătorul de drepturi şi libertăţi trebuie să cuprindă: a) denumirea instanţei;
b) data, ora şi locul emiterii; c) numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de aducere;
d) scopul pentru care a fost emis; e) numele persoanei care urmează a fi adusă cu mandat şi adresa unde

locuieşte. În cazul suspectului sau inculpatului, mandatul de aducere trebuie să menţioneze infracţiunea care
constituie obiectul urmăririi penale; f) indicarea temeiului şi motivarea necesităţii emiterii mandatului de aducere;
g) menţiunea că mandatul de aducere poate fi folosit o singură dată; h) semnătura judecătorului şi ştampila
instanţei”. Concluzia se impune având în vedere dispozițiile alin. (10), care prevede că „mandatul de aducere
emis de organul de urmărire penală, în cursul urmăririi penale, sau de instanţă, în cursul judecăţii, trebuie să
cuprindă, în mod corespunzător, menţiunile prevăzute la alin. (8)”.
Acest mecanism devine mai eficient prin extinderea subiecților care pot fi aduși prin constrângere,
procedura se realizează cu celeritate, nemaifiind nevoie de artificiul percheziției, se poate obține mandatul de
aducere de la judecătorul de drepturi și libertăți, astfel încât condiția inviolabilității domiciliului este respectată.
O altă mențiune importantă este cuprinsă în alin. (12) al art. 265: „Persoanele aduse cu mandat rămân
la dispoziţia organului judiciar numai pe durata impusă de audiere sau de îndeplinirea actului procesual care a
făcut necesară prezenţa lor, dar nu mai mult de 8 ore, în afară de cazul când s-a dispus reţinerea ori arestarea
preventivă a acestora”. Acest text va impune o practică nouă, mai ales în cazul parchetelor specializate,
deoarece va trebui ca organul judiciar să lucreze cu maximă eficiență. Acțiunile de anvergură, care presupun
grupuri de criminalitate organizată, grupuri mari de infractori, vor trebui mai atent gândite de către parchetele
specializate. Legea nu prevede de când curge termenul de 8 ore, dar se referă la persoanele aduse cu mandat,
ceea ce înseamnă că acestea ar trebui să fi ajuns la sediul organului judiciar. Drumul până la organul judiciar nu
intră în calculul celor 8 ore.
În acest context, s-a ridicat problema în ce măsură prevederea legală ar putea fi interpretată și în sensul
ca din momentul începerii audierilor să nu curgă mai mult de 8 ore, deoarece au existat cazuri când acestea au
durat și două zile.
Referitor la acest aspect s-a subliniat că mandatul de aducere este personal, așadar procedura care
implică persoana respectivă nu trebuie să dureze mai mult de 8 ore, după acest interval de timp persoana
adusă cu mandat putând părăsi sediul organului judiciar dacă nu a fost reținută. Cele 8 ore pot pune în discuție
atitudinea loială sau neloială a anchetatorului.
6. Întrebări ale participanților la conferință

a) Referitor la dreptul martorului de a nu se acuza, prevăzut de art. 118 NCP, declaraţia de martor
dată de o persoană care, în aceeaşi cauză, anterior declaraţiei, a avut sau, ulterior, a dobândit calitatea de
suspect ori inculpat nu poate fi folosită împotriva sa. Organele judiciare au obligaţia să menţioneze, cu ocazia
consemnării declaraţiei, calitatea procesuală anterioară.
Potrivit standardului Convenției europene a drepturilor omului, dreptul la tăcere și privilegiul împotriva
autoincriminării, pe lângă faptul că este un drept reglementat după multe ezitări ale CEDO, art. 6 neprevăzând
între garanțiile explicite dreptul la tăcere, spre deosebire de Pactul cu privire la drepturile civile și politice din
1966, a beneficiat de recunoaștere abia în anul 1991. A existat o încercare inițială în 1988, într-o hotărâre a
fostei Comisii Europene, în care s-a apreciat cu privire la un drept la tăcere și privilegiul împotriva incriminării,
dar nu pe art. 6, ci pe art. 10 din Convenție. Curtea s-a pronunțat apoi asupra dreptului în discuție, apreciind
că suntem în prezența unei garanții inerente a dreptului la un proces echitabil. Ulterior s-a constatat că acest
drept nu este cantonat doar la sfera persoanelor care au calitatea de acuzat în cauză, ci el trebuie recunoscut

și persoanelor care, prin declarațiile pe care le dau, pot atrage un efect de răspundere penală asupra lor.
Textul art. 118 se mulează pe ipoteza cauzelor cu mulți participanți, în care unii își recunosc vinovăția,
alții nu, se dipune disjungerea, sunt trimiși în judecată cei care recunosc, iar pentru cei care nu recunosc se
administrează în continuare probe în cursul urmăririi penale.
Persoanele care au semnat un acord de recunoaștere a vinovăției vor avea parte de o soluționare rapidă
a procesului. În dosarul disjuns, care rămâne în cursul urmăririi penale, aceștia nu mai au calitatea de parte
procesuală, nu sunt nici suspecți, nici inculpați. În măsura în care cunosc fapte și împrejurări care au legătură cu
cauza respectivă, singura posibilitate de audiere este aceea în calitate de martor în cauza respectivă. Este însă
vorba despre un martor care, prin declarațiile pe care le dă, își atrage, în cursul procesului penal, posibilitatea
autoincriminării. În acest caz, NCPP stipulează că trebuie menționată calitatea anterioară avută în cauză și că
declarația dată nu poate fi folosită împotriva sa.
b) O altă problemă ridicată în cursul dezbaterilor a vizat calitatea în care se audiază persoana care
urmează să devină suspect, de la momentul începerii urmăririi penale in rem până la începerea urmăririi penale
in personam.
Legat de acest aspect, s-a precizat că, plecând de la sesizare va trebui începută urmărirea penală,
dar nu există o perspectivă clară cu privire la persoana suspectă. În cazul în care nu sunt participanți implicați,
deocamdată, raportarea se face la categoria de participanți și de declarații prevăzute de NCPP, fie persoană
vătămată, fie martor. Nu poate exista o suspiciune ab initio cu privire la o anumită persoană fără să fie facute
înainte cercetări. Procesul penal va decurge raportat la declarațiile care se fac în cursul urmăririi penale, fie de
martor, fie de suspect, fie de inculpat. Sub imperiul CPP 1968, în cursul actelor premergătoare, audierea se
realiza în calitate de făptuitor, calitate nespecifică. Din sesizare, pe mijloacele de probă pe care legea le permite
în cazul audierilor care se strâng în cursul urmăririi penale se vor decela calitățile persoanelor implicate. Abia
după ce s-a procedat la strângerea unui minimum de probatoriu care determină îndreptarea suspiciunilor către
o anumită persoană se va proceda la audierea acesteia. Suspiciunile care transpar doar din sesizare trebuie
completate cu mijloace de probă care să fixeze calitățile infracționale ale participanților la infracțiune. Din punct
de vedere strategic, de regulă, sunt strânse alte declarații, și abia apoi este investigat suspectul.
c) În cadrul dezbaterilor a fost ridicată și problema corelării dispozițiilor art. 314 alin. (1) lit. b) NCPP,
care se referă la renunțarea la urmărirea penală [„după examinarea sesizării, când constată că au fost strânse
probele necesare potrivit dispoziţiilor art. 285, procurorul, la propunerea organului de urmărire penală sau din
oficiu, soluţionează cauza prin ordonanţă, dispunând: (...) b) renunţarea la urmărirea penală, când nu există
interes public în urmărirea penală a inculpatului”], text care pare să acrediteze soluția că renunțarea poate fi
dispusă doar după punerea în mișcare a acțiunii penale, deci când există un inculpat, cu dispozițiile art. 318
NCPP, care lămurește în alt sens acest text.
Referitor la problema sesizată s-a subliniat că suntem în prezența unei alte incongruențe a NCPP,
context în care trebuie avute în vedere dispozițiile art. 318. Necorelarea începe de la principiile NCPP. Forma
inițială a codului viza o renunțare la urmărirea penală doar după punerea în mișcare a acțiunii penale, adică o
renunțare la urmărirea penală doar ca soluție de netrimitere în judecată față de inculpat. Prin LPA NCPP s-au
modificat dispozițiile art. 318, dar nu au fost corelate cu dispozițiile altor articole. Astfel, analizând dispozițiile
cu caracter de principiu cuprinse în art. 7 alin. (2), care are ca denumire marginală Obligativitatea punerii în

mişcare şi a exercitării acţiunii penale, vom observa că, potrivit textului, „în cazurile şi în condiţiile prevăzute
expres de lege, procurorul poate renunţa la exercitarea acţiunii penale dacă, în raport cu elementele concrete
ale cauzei, nu există un interes public în realizarea obiectului acesteia”. S-a pornit de la un concept de renunțare
la exercitarea acțiunii penale. Prin modificarea art. 318, dispozițiile nu mai sunt condiționate de punerea în
mișcare a acțiunii penale, ceea ce înseamnă că varianta de principiu rămâne prin raportare la ipotezele de
punere în mișcare a acțiunii penale, iar art. 318 se va aplica indiferent dacă există suspect sau inculpat în
cauză. De asemenea, mai există o necorelare cu art. 314. Se va aplica art. 318 indiferent dacă s-a pus sau nu în
mișcare acțiunea penală în cauză. Dacă s-a pus în mișcare acțiunea penală în cauză se va dispune renunțarea
la exercitarea acțiunii penale, iar dacă nu s-a pus în mișcare acțiunea penală în cauză va exista o situație de
netrimitere în judecată, ambele ipoteze fiind fundamentate pe principiul generos al oportunității.
Prin modificarea definiției din NCP a dispărut pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii.
Infracțiunea, potrivit NCP, este definită ca fiind fapta prevăzută de legea penală care este nejustificată
și imputabilă, cu cele trei trăsături esențiale: tipicitate, antijuridicitate, imputabilitate. Nu mai există pericolul
social, care este inclus de plano în lege în noțiunea de „faptă prevăzută de legea penală”, NCP asumând că
fapta prevăzută de legea penală implică minimul de pericol social cerut de legislație, astfel încât să constituie
infracțiune. Nici Codul penal din 1969 nu avea o ipoteză de înlăturare a caracterului penal al faptei prin înlăturarea
pericolului social, de aici decurgând necesitatea apariției art. 18¹ CP și a art. 10, lit. b¹) CPP în 1973. Având în
vedere că o faptă tipică, antijuridică și imputabilă constituie întotdeauna o infracțiune, apare problema dacă este
oportun pentru stat să fie investigate toate infracțiunile și să fie trimise în judecată.
Asistăm la o revenire la o mai veche tradiție a dreptului procesual penal, care prevedea principiul
oportunității în perioada interbelică și o adaptare la standardele tradițiilor procesual penale europene în materia
principiului oportunității. Principiul oportunității se regăsește și în faza de judecată, la renunțarea la aplicarea
pedepsei, prevăzută în art. 80 NCP. Una dintre condițiile la care textul menționat face referire este aceea că,
„în raport de persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse de
acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de îndreptare,
instanţa apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar avea asupra
persoanei acestuia”.

Sancţiunile nulităţii şi excluderii în cursul urmăririi penale
Prelegere susținută de procuror Irina KUGLAY

1. Nulități și excluderi
Dintre sancțiunile aplicabile actelor procesuale și procedurale, doar excluderile și nulitățile prezintă
interes în privința noutăților aduse de Noul Cod de procedură penală (NCPP).
Trebuie să facem la început o precizare: în NCPP, în special în cadrul dispozițiilor referitoare la camera
preliminară, dar nu numai, vom găsi o distincție între noțiunile de „efectuare a actelor de urmărire penală” și
„administrarea probelor”. De exemplu, se prevede că în camera preliminară se verifică în mod distinct actul de
sesizare, rechizitoriul, ulterior se verifică separat legalitatea efectuării actelor de urmărire penală și legalitatea
administrării probelor. Pornind de aici se pune întrebarea dacă administrarea probelor nu este tot un act de
urmărire penală. Răspunsul este pozitiv: administrarea mijloacelor de probă este tot un act de procedură, în
sensul cel mai larg.
Această distincție apare pentru că NCPP instituie în mod explicit o sancțiune specifică în materia
probelor: excluderea probelor nelegal administrate, care este diferită de nulitate.
Cadrul legal al sancțiunii nulității este cuprins în art. 280-art. 282 NCPP:
Art. 280: „(1) Încălcarea dispozițiilor legale care reglementează desfășurarea procesului penal atrage
nulitatea actului în condițiile prevăzute expres de prezentul cod. (2) Actele îndeplinite ulterior actului care a
fost declarat nul sunt la rândul lor lovite de nulitate, atunci când există o legătură directă între acestea și actul
declarat nul. (3) Atunci când constată nulitatea unui act, organul judiciar dispune, când este necesar și dacă
este posibil, refacerea acelui act cu respectarea dispozițiilor legale”.
Se instituie astfel explicit principiul radierii efectelor nulității, pe care îl aplicam în mod indirect și până
acum.
În ceea ce privește cazurile de nulitate absolută, acestea au rămas, în principiu, aceleași, cu o
singură precizare referitoare la cazul prevăzut la litera b): numai necompetența instanțelor judecătorești (nu și
necompetența organelor judiciare) determină nulitatea absolută și numai când judecata a fost efectuată de o
instanță inferioară celei stabilite ca fiind competentă de către NCPP.
Art. 281: „(1) Determină întotdeauna aplicarea nulității încălcarea dispozițiilor privind: a) compunerea
completului de judecată; b) competența materială și competența personală a instanțelor judecătorești, atunci
când judecata a fost efectuată de o instanță inferioară celei legal competente; c) publicitatea ședinței de
judecată; d) participarea procurorului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; e) prezența
suspectului sau a inculpatului, atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; f) asistarea de către
avocat a suspectului sau a inculpatului, precum și a celorlalte părți, atunci când asistența este obligatorie”.
Există diferențe și în ceea ce privește momentul și modul în care pot fi invocate cazurile de nulitate
absolută. Astfel, art. 281 alin. (2)-(4) prevede: „(2) Nulitatea absolută se constată din oficiu sau la cerere. (3)
Încălcarea dispozițiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. a)-d) poate fi invocată în orice stare a procesului. (4)
Încălcarea dispozițiilor legale prevăzute la alin. (1) lit. e) și f) trebuie invocată: a) până la încheierea procedurii în
camera preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în procedura camerei preliminare;

b) în orice stare a procesului, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății; c) în orice stare a procesului,
indiferent de momentul la care a intervenit încălcarea, când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere
a vinovăției”.
În ceea ce privește nulitatea relativă se păstrează regula potrivit căreia cazurile de nulitate sunt
dependente de producerea unei vătămări care nu poate fi înlăturată altfel.
O precizare suplimentară este introdusă de alin. (2) al art. 282 NCPP, în sensul că nulitatea relativă
poate fi invocată „atunci când există un interes procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate”.
Art. 282: „(1) Încălcarea oricăror dispoziții legale în afara celor prevăzute la art. 281 determină nulitatea
actului atunci când prin nerespectarea cerinței legale s-a adus o vătămare drepturilor părților ori ale subiecților
procesuali principali, care nu poate fi înlăturată altfel decât prin desființarea actului. (2) Nulitatea relativă poate
fi invocată de procuror, suspect, inculpat, celelalte părți sau persoana vătămată, atunci când există un interes
procesual propriu în respectarea dispoziției legale încălcate”.
Se pune întrebarea care ar fi interesul propriu al procurorului. Răspunsul îl găsim în dispozițiile
constituționale referitoare la atribuțiile Ministerului Public, în dispozițiile cu caracter de principiu al NCPP, în
legile de organizare a justiției. De asemenea, interesul procesual propriu al procurorului ar trebui văzut în
considerarea interesului general în care acționează în fiecare caz.
Prevederile referitoare la momentul invocării nulității se regăsesc în alin. (3) și (4) ale art. 282 NCPP:
„(3) Nulitatea relativă se invocă în cursul sau imediat după efectuarea actului ori cel mai târziu în termenele
prevăzute la alin. (4). (4) Încălcarea dispozițiilor legale prevăzute la alin. (1) poate fi invocată: a) până la
închiderea procedurii de cameră preliminară, dacă încălcarea a intervenit în cursul urmăririi penale sau în
această procedură; b) până la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită, dacă încălcarea a
intervenit în cursul urmăririi penale, când instanța a fost sesizată cu un acord de recunoaștere a vinovăției; c)
până la următorul termen de judecată cu procedura completă, dacă încălcarea a intervenit în cursul judecății”.
Se pune întrebarea dacă judecătorul poate sau nu să respingă o excepție de nulitate relativă care nu a
fost invocată în cursul efectuării actului, dar este invocată în camera preliminară. Legat de acest aspect credem
că textul trebuie interpretat în sensul că toate nulitățile relative pot fi invocate, în orice condiții, în faza de camera
preliminară.
În ceea ce privește acoperirea nulității relative, alin. (5) al art. 282 NCPP prevede: „Nulitatea relativă se
acoperă atunci când: a) persoana interesată nu a invocat-o în termenul prevăzut de lege; b) persoana interesată
a renunțat în mod expres la invocarea nulității”.
2. Sancțiunile în materia probelor

În CPP 1968, în art. 64 alin. (2) se prevedea că „mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi
folosite în procesul penal”.
Această dispoziție a fost interpretată în două moduri: unii dintre teoreticieni au susținut că aceasta este o
dispoziție cu caracter de principiu și că aplicarea ei se va face tot după legile aplicabile nulității, alții au considerat
această instituție o sancțiune distinctă: imposibilitatea folosirii unei probe nelegal administrate, excluderea, care
ar opera independent de dispozițiile aplicabile nulității. Motivația este aparent bună, însă această abordare
poate fi vătămătoare pentru persoana în favoarea căreia acționează proba. Astfel, de exemplu, o probă care ar

confirma declarațiile incuplatului (declarația unui martor, rezultatul unei percheziții etc.) nu ar trebui înlăturată
dacă a fost administrată nelegal din diferite motive care nu constituie cazuri de nulitate absolută, în situația în
care această nelegalitate nu aduce o vătămare, ci, din contră, ar aduce un beneficiu procesual pentru persoana
în favoarea căreia era instituită această sancțiune.
De aici rezultă că nu este suficient să avem în vedere numai criteriul nelegalității, ci acesta ar trebui
însoțit de criteriul producerii unei vătămări, de cel al interesului. Din acest motiv, apare ca fiind corectă teza
celor care interpretează fostul art. 64 alin. (2) prin raportare la art. 197, din necesitatea asigurării unei proceduri
echitabile.
Observând neajunsurile din interpretările date prevederilor CPP 1968, noul Cod instituie o regulă a
excluderii, iar alin. (3) al art. 102 detaliază condițiile în care operează această sancțiune.
Art. 102: „(1) Probele obtinute prin tortură, precum și probele derivate din acestea nu pot fi folosite în
cadrul procesului penal. (2) Probele obținute în mod nelegal nu pot fi folosite în procesul penal. (3) Nulitatea
actului prin care s-a dispus sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată
determină excluderea probei”.
Noțiunea de „probă” este folosită în acest text în sensul ei substanțial, de fapt probator dedus aprecierii
organului judiciar, nu în sensul de mijloc de probă.
Așadar, textul se citeşte: informațiile obținute printr-un mijloc de probă nul absolut sau relativ nu pot
fi folosite. Din acest motiv, sancțiunea excluderii va opera subsecvent constatării unei nulități absolute sau
relative. Pentru nulitatea absolută este suficient ca aceasta să fie constatată, iar în cazul nulității relative trebuie
motivată, cu observarea îndeplinirii condiției ca aceasta să fi fost invocată de persoana îndreptățită, persoana
cu interes procesual propriu, că a fost invocată în termenul prevăzut de lege. Trebuie verificată, de asemenea,
condiția producerii unei vătămări procesuale și trebuie identificată acea vătămare procesuală, precum și faptul
că vătămarea nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

Urmărirea penală
Prelegere susținută de procuror Marius BULANCEA și procuror Irina KUGLAY
1. Aspecte generale privind urmărirea penală

Începerea urmăririi penale marchează doar fixarea cadrului procesual. Momentul formulării unei acuzații
împotriva unei persoane este distinct de cel al începerii urmăririi penale.
În ceea ce privește participanții la procesul penal, NCPP face distincție între părți și subiecți principali.
Astfel, nu mai vorbim de parte vătămată, ci de persoană vătămată, pornind de la principiul că parte în procesul
penal este doar cea care exercită o acțiune. Persoana vătămată nu exercită acțiunea penală, deci nu este parte
în procesul penal, este numai un subiect principal. Distincția este însă pur teoretică, întrucât există un text în
NCPP care dispune că subiecții procesuali principali au aceleași drepturi și obligații ca și părțile.
2. Competența organelor judiciare în faza de urmărire penală

În ceea ce privește competența funcțională, o distincție care vine din separarea funcțiilor judiciare este
aceea că unele dintre atribuțiile organelor de urmărire penală vor fi exercitate acum de judecătorul de drepturi
și libertăți (spre exemplu, plângerea împotriva unei ordonananțe prin care s-a dispus instituirea unei măsuri
asigurătorii).
Tot din perspectiva competenței funcționale există modificări în ceea ce privește competența de
efectuare a urmării penale de către procuror, în sensul că aceasta se restrânge foarte mult. Astfel, procurorul
va efectua urmărirea penală doar în cauzele în care s-au săvârșit infracțiuni contra vieții, infracțiuni săvârșite cu
intenție depășită, precum și infracțiuni în care competența de primă instanță aparține curții de apel sau ÎCCJ.
Există o modificare de esență în ceea ce privește competența parchetelor militare: în cauzele în care
sunt implicați civili împreună cu militari nu va mai fi competent parchetul civil, ci parchetul militar (fără a se
încălca decizia Curții Constituționale-parchetul miltar va sesiza instanța civilă, nu cea militară, dar urmărirea
va fi efectuată de parchetul militar). Nu este vorba doar despre o modificare a unui principiu, ci este singura
modificare de competență cu aplicare imediată, fiind o excepție de la regula impusă în situațiile tranzitorii.
Din perspectiva competenței materiale urmăririi penale sunt aplicabile aceleași reguli ca și fazei de
judecată: sunt anumite infracțiuni pentru care competența se va modifica de la judecătorie la tribunal, dar și de
la tribunal la judecătorie, astfel încât volumul de activitate va rămâne aproximativ același. Astfel, vor trece în
competența judecătoriilor lipsirea de libertate pentru practicarea prostituției sau, dacă se cere îndeplinirea unui
act, violul asupra unei victime care nu a împlinit 15 ani, tâlhăria, pirateria şi înşelăciunea cu consecinţe deosebit
de grave, supunerea la rele tratamente, evadarea şi înlesnirea evadării, instigarea la discriminare, conflictul de
interese, evaziunea fiscală şi spălarea de bani. Vor trece în competența tribunalelor infracțiunile: distrugerea
calificată, divulgarea informaţiilor secrete, obţinerea ilegală de fonduri, deturnarea de fonduri, delapidarea,
abuzul în serviciu, neglijenţa în serviciu şi uzurparea de calităţi oficiale care au produse consecinţe deosebit de
grave, transmiterea SIDA, infracțiunile în care urmărirea penală a fost efectuată de DIICOT sau DNA.
NCPP instituie o regulă diferită cu privire la competența teritorială, o ordine destul de complicată încât
să poată genera dificultăți de interpretare, probleme care ar trebui rezolvate de o eventuală ordonanță de

urgență de modificare a NCPP. Așadar, potrivit NCPP nu vom mai avea o competență teritorială alternativă, ci
este instituită o anumită ordine în care pot fi sesizate organele judiciare.
În cazul sesizărilor succesive va fi competent primul organ sesizat.
Art. 41: „(1) Competența după teritoriu este determinată, în ordine, de: a) locul săvârșirii infracțiunii; b)
locul în care a fost prins suspectul sau inculpatul; c) locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică ori,
după caz, sediul inculpatului persoană juridică, la momentul la care a săvârșit fapta; d) locuința sau, după caz,
sediul persoanei vătămate. (2) Prin locul săvârșirii infracțiunii se înțelege locul unde s-a desfășurat activitatea
infracțională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs urmarea acesteia. (3) În cazul în care, potrivit alin.
(2), o infracțiune a fost săvârșită în circumscripția mai multor instanțe, oricare dintre acestea este competentă
să o judece. (4) Când niciunul dintre locurile prevăzute la alin. (1) nu este cunoscut sau când sunt sesizate
succesiv două sau mai multe instanțe dintre cele prevăzute la alin. (1), competența revine instanței mai întâi
sesizate. (5) Ordinea de prioritate prevăzută la alin. (1) se aplică în cazul în care două sau mai multe instanțe
sunt sesizate simultan ori urmarirea penală s-a efectuat cu nerespectarea acestei ordini”.
3. Sesizarea organelor judiciare

Modalitățile de sesizare sunt, în principiu, cele cunoscute. Noutăți sunt aduse în cazul infracțiunii
flagrante (aceasta înseamnă mai mult în NCPP). Etapele pe care trebuie să le urmeze organele judiciare în
momentul în care primesc o sesizare sunt relativ asemănătoare. Verificarea actului de sesizare a organului de
urmărire penală seamănă destul de mult cu cea din vechea reglementare și ar trebui să înceapă cu verificarea
competenței proprii. În cazul în care constată că nu este competent, fie va declina cauza la organul de urmărire
penală (dacă este procuror), fie va transmite cauza la procuror în vederea declinării (dacă este organ de
cercetare penală).
În privința sesizărilor informe, și NCPP prevede soluția restituirii pe cale administrativă (în vederea
completării) celui care a transmis-o. Un element de noutate adus de NCPP este distincția făcută între lipsuri
esențiale și lipsuri neesențiale. Dacă sesizarea cuprinde anumite lipsuri neesențiale, aceasta va fi restituită
în vederea completării. Dacă sesizarea cuprinde lipsuri esențiale, soluția va fi de clasare a acesteia [art. 294
alin. (2): „ În situația în care plângerea sau denunțul nu îndeplinește condițiile de formă prevăzute de lege ori
descrierea faptei este incompletă ori neclară, se restituie pe cale administrativă petiționarului, cu indicarea
elementelor care lipsesc”; art. 315 alin. (1): „Clasarea se dispune când: a) nu se poate începe urmărirea penală,
întrucât nu sunt întrunite condițiile de fond și formă esențiale ale sesizării (...)”].
Se pune întrebarea care este criteriul de delimitare între cele două categorii de lipsuri. Lipsurile esențiale
sunt acelea care nu pot fi remediate (de exemplu, lipsa oricărui nume, lipsa totală a descrierii faptei). Pot fi
considerate lipsuri neesențiale lipsa CNP, descrierea incompletă a faptei, lipsa semnăturii etc.
Se poate întâlni situația în care, deși organul de urmărire penală este competent și sesizarea este
corectă, să se constate, totuși, că există un caz care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale. Soluția va
fi, în acest caz, tot aceea de clasare.
4. Începerea urmăririi penale

Următorul pas este acela de începere a urmăririi penale, etapă diferită de vechea reglementare.
Urmărirea penală se dispune numai cu privire la faptă, imediat după primirea în mod legal a sesizării [art. 305

alin. (1): „Când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege și se constată că nu există vreunul
dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute la art. 16 alin. (1), organul de urmarire
penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă”].
Așadar, nu mai există acea etapă cunoscută de noi, a actelor premergătoare. Nu vor mai exista
procese-verbale de consemnare a actelor premergătoare (care puteau sau nu constitui mijloc de probă). Tot
ceea ce se face este în cursul procesului penal, tot ceea ce se administrează constituie mijloc de probă.
După administrarea mijloacelor de probă, în momentul în care există anumite date și probe suficiente
din care rezultă bănuiala rezonabilă că o anumită persoană a săvârșit fapta, se va dispune efectuarea urmăririi
penale cu privire la persoană. Din acest moment, persoana respectivă dobândește calitatea procesuală de
suspect și, corelativ, o serie de drepturi și obligații (acest moment poate fi asimilat cu cel al formulării unei acuzații
împotriva unei persoane, asa cum este amintit în jurisprudența CEDO). Este importantă această terminologie:
nu se dispune începerea urmăririi penale cu privire la persoană, nici continuarea urmăririi penale cu privire la
o persoană, ci se dispune efectuarea urmăririi penale cu privire la persoană. Terminologia este asemănătoare
celei prevăzute în Constituție în cazul răspunderii penale a miniștrilor.
Dispunerea efectuării urmăririi penale este, în versiunea actuală a NCPP, un act exclusiv al procurorului,
iar acest fapt ar putea ridica unele probleme în practică, de exemplu în cazul infracțiunilor flagrante, în situația
în care s-ar impune luarea unei măsuri preventive de reținere a persoanei de către organul de cercetare penală.
Acestă dificultate va fi soluționată probabil de o viitoare ordonanță de urgență de modificare a NCPP, în sensul
ca dispunerea efectuării urmăririi penale să poată fi făcută de organul de urmărire penală, oricare ar fi acesta.
5. Suspectul
În NCPP, suspectul este reglementat ca fiind persoana în legătură cu care există bănuiala rezonabilă
că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală [art. 305 alin. (3): „Când din datele și probele existente în cauză
rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea penală,
procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care dobândește calitatea
de suspect”].
Probabil că o definiție mai exactă a suspectului este aceea ca persoana față de care s-a dispus
efectuarea urmăririi penale, iar existența bănuielii rezonabile este o condiție pentru existența acestui moment
procesual.
Din momentul în care a devenit suspect, persoana dobândește o serie de drepturi și obligații. Multe dintre
acestea sunt cele pe care le cunoaștem, dar unele sunt reglementate diferit. De exemplu, există o procedură de
informare în scris a suspectului cu privire la drepturile și obligațiile pe care le are. Este vorba despre un formular
tipizat care va cuprinde toate prevederile relevante, pe care îl vom înmâna suspectului la fiecare audiere, înainte
de a-i aduce la cunoștință învinuirile, potrivit art. 307: „Persoanei care a dobandit calitatea de suspect i se aduc
la cunostință, înainte de prima sa audiere, această calitate, fapta pentru care este suspectată, încadrarea
juridică a acesteia, drepturile procesuale prevăzute la art. 83, încheindu-se în acest sens un proces-verbal”.
Trebuie realizată distincția între noțiunea de „suspect” în sens procesual penal (persoana față de care
s-a dispus efectuarea urmăririi penale) și noțiunea de „suspect” folosită de organele de urmărire penală în
sensul activității de investigare, de obținere a probelor.

Un alt drept al suspectului în faza de urmărire penală, reglementat în mod expres, este acela de a avea
acces la dosar în cursul urmăririi penale (în CPP 1968, faza de urmărire penală nu era publică și se asigura accesul
neîngrădit la dosar doar în faza de prezentare a materialului de urmărire penală). Acest drept este reglementat
în primul rând ca un drept al avocatului, dar în urma modificărilor ulterioare aduse codului s-a corectat acest
aspect, în sensul că de aceste drepturi se bucură și părțile, și subiecții procesuali [art. 94: „(1) Avocatul părților
și al subiecților procesuali principali are dreptul de a solicita consultarea dosarului pe tot parcursul procesului
penal. Acest drept nu poate fi exercitat, nici restrâns în mod abuziv. (2) Consultarea dosarului presupune dreptul
de a studia actele acestuia, dreptul de a nota date sau informații din dosar, precum și de a obține fotocopii pe
cheltuiala clientului. (3) În cursul urmăririi penale, procurorul stabilește data și durata consultării într-un termen
rezonabil. Acest drept poate fi delegat organului de cercetare penală. (4) În cursul urmăririi penale, procurorul
poate restricționa motivat consultarea dosarului, dacă prin aceasta s-ar putea aduce atingere bunei desfășurări
a urmăririi penale. După punerea în mișcare a acțiunii penale, restricționarea se poate dispune pentru cel mult
10 zile. (5) În cursul urmăririi penale, avocatul are obligația de a păstra confidențialitatea sau secretul datelor
și actelor de care a luat cunoștință cu ocazia consultării dosarului. (6) În toate cazurile, avocatului nu îi poate
fi restricționat dreptul de a consulta declarațiile părții sau ale subiectului procesual principal pe care îl asistă
ori îl reprezintă. (7) În vederea pregătirii apărării, avocatul inculpatului are dreptul de a lua cunoștință de întreg
materialul dosarului de urmărire penală în procedurile desfășurate în fața judecătorului de drepturi și libertăți
privind măsurile privative sau restrictive de drepturi, la care avocatul participă. (8) Dispozițiile prezentului articol
se aplică în mod corespunzător cu privire la dreptul părților și al subiecților procesuali principali de a consulta
dosarul”].
Nu este vorba despre un drept absolut. Sunt anumite condiții în care poate fi exercitat. Instituția trebuie
privită corelativ și trebuie avut în vedere că în NCPP nu mai este prevăzută obligația organelor de urmărire
penală de a prezenta materialul de urmărire penală. Această procedură/obligație a fost cumva înlocuită cu
dreptul de a avea acces la dosar în cursul urmăririi penale.
6. Punerea în mișcare a acțiunii penale. Inculpatul

Punerea în mișcare a acțiunii penale este reglementată în art. 309 NCPP17. Principala diferență față
de CPP 1968 este că acțiunea penală va fi pusă în mișcare exclusiv în cursul urmăririi penale, nemaiexistând
posibilitatea punerii în mișcare a acțiunii penale prin actul de sesizare a instanței. În consecință, în lumina
actualei reglementări nu va mai exista urmărire penală fără acțiune penală pusă în mișcare, iar punerea în
mișcare a acțiunii penale va fi o fază a urmăririi penale.
În legătură cu acest aspect există o serie de măsuri care depind de punerea în mișcare a acțiunii
penale, cum ar fi unele măsuri procesuale existente și în vechea reglementare, dar și instituții noi, precum
acordul de recunoaștere a vinovăției, care nu se poate încheia decât după punerea în mișcare a acțiunii penale.
În vederea punerii în mișcare a acțiunii penale trebuie îndeplinite condițiile de fond reglementate în art.
7 alin. (1) NCPP:
‒ existența unor probe din care rezultă săvârșirea unei infracțiuni;
17
Art. 309: „(1) Acţiunea penală se pune în mişcare de procuror, prin ordonanţă, în cursul urmăririi penale, când acesta constată că există probe din care rezultă că o
persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute la art. 16 alin. (1). (2) Punerea în mişcare a acţiunii penale este comunicată
inculpatului de către organul de urmărire penală care îl cheamă pentru a-l audia. Dispoziţiile art. 108 se aplică în mod corespunzător, încheindu-se în acest sens un
proces-verbal. (3) La cerere, inculpatului i se eliberează o copie a ordonanţei prin care a fost dispusă măsura. (4) Atunci când consideră necesar, procurorul poate
proceda personal la audierea inculpatului şi la comunicarea prevăzute la alin. (2). (5) Organul de urmărire penală continuă urmărirea şi fără a-l audia pe inculpat atunci
când acesta lipseşte nejustificat, se sustrage sau este dispărut”.
‒ inexistența unei cauze legale care să împiedice punerea în mișcare a acțiunii penale18 prevăzute de
În legătură cu această fază a urmăririi penale se pune problema de a se ști care este momentul la
care trebuie efectuată (imediat înainte de trimiterea în judecată, imediat după dispunerea efectuării urmăririi
penale cu privire la o persoană sau chiar prin actul prin care s-a dispus efectuarea urmăririi penale cu privire
la o persoană), în ipoteza în care, deși punerea în mișcare a acțiunii penale este obligatorie, nu este necesară
luarea măsurilor preventive și nici încheierea vreunui act din categoria celor care reclamă condiția punerii în
mișcare a acțiunii penale. Din modul în care urmărirea penală este reglementată prin dispozițiile NCPP ar
trebui să rezulte, ca principiu, teza că punerea în mișcare a acțiunii penale trebuie să fie un moment distinct
de efectuare a urmăririi penale cu privire la o anumită persoană. În ceea ce privește poziționarea în timp,
acest moment procesual este mai apropiat de momentul trimiterii în judecată decât de cel al începerii urmăririi
penale, împrejurare care rezultă inclusiv din faptul că punerea în mișcare a acțiunii penale prin ordonanță, în
cursul urmăririi penale, este singurul act de inculpare pe care îl va emite procurorul, rechizitoriul nemaifiind act
de inculpare, ci doar un act de transmitere a actului de inculpare către instanța de judecată, trecut prin filtrul
judecătorului de cameră preliminară.
Punerea în mișcare a acțiunii penale prezintă o importanță deosebită din următoarele puncte de vedere:
‒ reprezintă actul de inculpare emis de procuror;
‒ actul de inculpare delimitează cadrul procesual, judecătorul nesoluționând rechizitoriul, ci acțiunea
penală ale cărei limite sunt trasate prin ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale.
În consecință, cuprinsul actului de inculpare prezintă o importanță deosebită atât prin prisma faptului că
prin intermediul lui se stabilesc limitele în fapt ale acțiunii penale (ceea ce nu este descris în ordonanță nefiind
dedus judecății, indiferent de cuprinsul rechizitoriului), cât și prin prisma faptului că persoanele ale căror fapte
nu sunt suficient precizate în actul de inculpare, deși nu se vor putea apăra în cursul urmăririi penale, se vor
putea apăra în faza de cameră preliminară, invocând necunoașterea acuzației cuprinse în ordonanța de punere
în mișcare a acțiunii penale. Prin urmare, acest act emis de procuror trebuie să fie cât mai elaborat și mai clar,
de el depinzând limitele soluției pe care o va pronunța instanța de judecată.
Din coroborarea dispozițiilor alin. (2) cu cele ale alin. (5) din art. 309 NCPP rezultă faptul că, după
punerea în mișcare a acțiunii penale, procurorul sau organul de urmărire penală are obligația de a-l asculta pe
inculpat (obligație existentă și în vechea reglementare). Elementul de noutate față de reglementarea anterioară
este dat de faptul că, potrivit dispozițiilor art. 309 alin. (3), inculpatului i se comunică o copie a ordonanței prin
care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, atunci când există o cerere în acest sens. De asemenea,
după punerea în mișcare a acțiunii penale, inculpatului i se aduc la cunoștință drepturile prevăzute în art. 83
NCPP19, elementul de noutate față de reglementarea anterioară fiind dat de faptul că inculpatului trebuie să i se
18
Dispozițiile art. 309 alin. (1) au fost puse în acord, din punct de vedere terminologic, cu dispozițiile art. 7 alin. (1), prin OUG nr. 3/2014 pentru luarea unor măsuri de
implementare necesare aplicării Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru implementarea altor acte normative. Anterior intrării în vigoare a acestei
ordonanțe, art. 309 alin. (1) avea următorul conținut: „Acţiunea penală se pune în mişcare de procuror, prin ordonanţă, în cursul cercetării penale, de îndată ce se
constată că există probe din care rezultă motive întemeiate de a crede că o persoană a săvârşit o infracţiune şi nu există vreunul dintre cazurile de împiedicare prevăzute
la art. 16 alin. (1)”.
19
Art. 83: „În cursul procesului penal, inculpatul are următoarele drepturi: a) dreptul de a nu da nicio declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că
dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii, acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa; a1)
dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia; b) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii; c) dreptul de
a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; d) dreptul de a propune
administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii; e) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii
penale şi civile a cauzei; f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română; g)

aducă la cunoștință și posibilitatea încheierii unui acord ca urmare a recunoașterii vinovăției.20
Acest text nu își găsește însă aplicabilitatea în acele situații în care infracțiunea pentru care este
cercetat inculpatul nu face parte din categoria celor pentru care legea prevede posibilitatea încheierii unui astfel
de acord.
7. Extinderea urmăririi penale și schimbarea încadrării juridice

Sediul materiei este dat de dispozițiile art. 311 NCPP21.
În legătură cu extinderea urmăririi penale și schimbarea încadrării juridice trebuie menționat faptul că
textul de lege care le reglementează este necorelat cu dispozițiile art. 305 NCPP. Astfel, în conformitate cu
dispozițiile art. 305 alin. (3) NCPP, efectuarea urmăririi penale față de o persoană poate fi dispusă numai de
procuror, în timp ce extinderea urmăririi penale față de alte persoane și schimbarea încadrării juridice pot fi
dispuse și de organul de cercetare penală. În ipoteza în care nu va opera o modificare legislativă care să pună
în acord aceste dispoziții, textele anterior menționate ar trebui interpretate teleologic, prin prisma art. 305, ceea
ce însemnă că, în măsura în care voința legiuitorului a fost aceea ca numai procurorul să aibă competența de
a dispune efectuarea urmăririi penale față de o persoană, atunci competența de a extinde urmărirea penală ar
trebui să aparțină tot numai procurorului, chiar dacă textele de lege nu explicitează acest lucru.
Trebuie observat că actul prin care se dispune extinderea urmăririi penale va avea un conținut diferit
după cum:
‒ urmărirea penală a fost începută cu privire la faptă fără a se fi dispus efectuarea urmăririi penale și
cu privire la o anumită persoană, caz în care extinderea urmăririi penale va putea fi dispusă numai cu
privire la o altă faptă aflată în legătură cu cea pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale, în
această etapă a urmăririi penale neputându-se pune problema extinderii cu privire la alte persoane, dar
putându-se dispune schimbarea încadrării juridice;
‒ s-a dispus efectuarea urmării penale față de o anumită persoană, caz în care extinderea urmăririi
penale va putea fi dispusă atât cu privire la o altă faptă săvârșită de aceeași persoană, cât și cu privire
la o altă persoană.
Deși nu reprezintă un element de noutate și având în vedere problemele apărute în practică sub vechea
reglementare, trebuie să atragem atenția asupra distincțiilor care pot exista în cadrul operațiunii de extindere a
urmăririi penale și schimbare a încadrării juridice, atunci când aceste două operațiuni trebuie dispuse simultan
sau atunci când schimbarea încadrării juridice trebuie precedată, în mod obligatoriu, de o extindere a urmăririi
penale. Cu titlu de exemplu, atunci când cercetarea vizează săvârșirea unei infracțiuni de furt (indiferent de
faza în care se află cercetările cu privire la faptă sau cu privire la persoană), iar din probe rezultă că, după
săvârșirea infracțiunii de furt, inculpatul, în scopul asigurării produsului infracțiunii, a lovit o persoană, ceea ce
dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; g1) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale; h) alte drepturi prevăzute de lege”.
20
Art. 108 alin. (4): „Organul judiciar trebuie să aducă la cunoștința inculpatului posibilitatea încheierii, în cursul urmăririi penale, a unui acord, ca urmare a recunoașterii
vinovăției, iar în cursul judecății, posibilitatea de a beneficia de reducerea pedepsei prevăzute de lege, ca urmare a recunoașterii învinuirii”.
21
Art. 311: „(1) În cazul în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte noi, date cu privire la participarea unor alte persoane sau
împrejurări care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei, dispune extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice. (2) Organul de cercetare penală
care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe procuror cu privire la măsura dispusă, propunând, după caz,
punerea în mişcare a acţiunii penale. (3) Organul judiciar care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice este obligat să îl informeze pe
suspect despre faptele noi cu privire la care s-a dispus extinderea. (4) În cazul în care extinderea urmăririi penale s-a dispus cu privire la mai multe persoane, organul de
urmărire penală are obligaţia să procedeze faţă de aceste persoane potrivit art. 307. (5) Procurorul sesizat de organul de cercetare în urma extinderii urmăririi penale sau
din oficiu cu privire la ipotezele prevăzute la alin. (1) poate dispune extinderea acţiunii penale cu privire la aspectele noi”.

poate duce la concluzia că infracțiunea săvârșită întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie,
din punct de vedere procesual operațiunea corectă este aceea de a se constata, într-o primă etapă, săvârșirea
unui nou fapt material (o nouă faptă), de a se proceda la extinderea cadrului procesual în fapt cu privire la
noul fapt material, de a se constata că cele două acte materiale sunt componente ale unei complexități legale
și ulterior de a se dispune schimbarea încadrării juridice (din infracțiunea de furt în infracțiunea de tâlhărie, în
exemplul dat)22. Simpla schimbare a încadrării juridice nu este suficientă, întrucât această operațiune nu extinde
cadrul procesual cu privire la aspectele de fapt. Același raționament trebuie utilizat și când este vorba despre
săvârșirea unei infracțiuni în formă continuată.
8. Clasarea și renunțarea la urmărirea penală. Discuții privind extinderea

urmăririi penale
Sesizarea organelor de urmărire penală impune acte procedurale de verificare a sesizării, de începere
a urmăririi penale, de punere în mișcare a acțiunii penale, de administrare a mijloacelor de probă, astfel încât
acestă etapă să se finalizeze prin emiterea unei soluții.
Soluțiile pe care procurorul le poate da la sfârșitul acestei etape sunt:
1. clasarea, care este o instituție care înlocuiește soluția neînceperii urmăririi penale, soluția scoaterii de
sub urmărire penală și soluția de încetare a urmăririi peanle;
2. renunțarea la urmărirea penală, instituție în mare măsură nouă, asimilată cu o soluție de scoatere de
sub urmărire penală, însoțită de aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ;
3. emiterea rechizitoriului prin care se dispune trimiterea în judecată.
O altă modalitate de finalizare a urmăririi penale este încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției,
care nu reprezintă însă o soluție dată în cauză.
8.1. Clasarea
În toate situațiile în care procurorul se află în prezența unei cauze de împiedicare a punerii în mișcare a
acțiunii penale va dispune clasarea cauzei. Această soluție este dispusă de procuror prin ordonanță [art. 314
alin. (1) NCPP23].
Articolul 16 alin. (1) NCPP24 enumeră cazurile care împiedică punerea în mișcare și exercitarea acțiunii
penale. Acesta reia, în mare măsură, dispozițiile art. 10 CPP 196825, cu unele diferențe, determinate fie de o
22
Aceste operaţiuni se vor concretiza, cel mai adesea, în dispoziţii cuprinse în acelaşi act/aceeaşi ordonanţă. Este însă important de observat respectarea succesiunii
acestor etape procedurale.
23
Art. 314 NCPP: „(1) După examinarea sesizării, când constată că au fost strânse probele necesare potrivit dispozitților art. 285, procurorul, la propunerea organului
de urmărire penală sau din oficiu, soluționează cauza prin ordonanță, dispunând: a) clasarea, când nu exercită acțiunea penală ori, după caz, stinge acțiunea penală
exercitată, întrucât există unul dintre cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1); b) renunțarea la urmărirea penală, când nu există interes public în urmărirea penală a
inculpatului (...)”.
24
Art. 16. NCPP: „(1) Acțiunea penală nu poate fi pusa în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă: a) fapta nu există; b) fapta nu este
prevazută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege; c) nu există probe că o persoană a săvârșit infracțiunea; d) există o cauză justificativă
sau de neimputabilitate; e) lipsește plângerea prealabilă, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzuta de lege, necesară pentru punerea în
mișcare a acțiunii penale; f) a intervenit amnistia sau prescripția, decesul suspectului ori al inculpatului persoană fizică sau s-a dispus radierea suspectului ori inculpatului
persoană juridică; g) a fost retrasă plângerea prealabilă, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea acesteia înlătură răspunderea penală, a intervenit împăcarea ori a
fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii; h) există o cauză de nepedepsire prevăzuta de lege; i) există autoritate de lucru judecat; j) a intervenit un transfer de
proceduri cu un alt stat, potrivit legii”.
25
Art. 10 CPP 1968: „Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: a) fapta nu există; b) fapta nu este
prevăzută de legea penală; b1) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni; c) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat; d) faptei îi lipseşte
unul din elementele constitutive ale infracţiunii; e) există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei; f) lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale; g) a intervenit amnistia,
prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de făptuitor; h) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au

nouă abordare a legiuitorului, fie de noua reglementare a infracțiunii din partea generală a Codului penal, care
a impus modificări și pe plan procedural, astfel:
‒ art. 16 lit. b) NCPP prevede două cazuri de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale: când
fapta nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârșită cu vinovăția prevăzută de lege. Acest
articol încorporează art. 10 lit. b) și d) CPP 1968, în sensul că fapta săvârșită nu se circumscrie tipicității
prevăzute de lege. Dacă sub imperiul CPP 1968, încadrarea faptei în sfera art. 10 lit. b) sau d) era
adeseori dificilă, sub noua reglementare, art. 16 lit. b), cuprinde ambele situații;
‒ art. 16 lit. d) este un caz de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale care rezultă din Codul
penal;
‒ art. 16 lit. j) este un caz reglementat pentru situația în care se dispune un transfer de proceduri către un
alt stat. Este o cauză nouă, care acoperă o lipsă de procedură, anterior neexistând un temei foarte clar
pentru încheierea unui conflict de drept penal din țara de origine, când se proceda la transferarea acestui
conflict către un alt stat. Soluția NCPP este clasarea, deoarece intervine un conflict de proceduri.
În lumina CPP 1968, diferențele dintre clasare și soluțiile de netrimitere în judecată, referitor la dispozițiile
ordonanței procurorului, nu sunt esențiale.
În ceea ce privește NCPP, acesta reglementează două proceduri speciale relative la procedura clasării,
care acoperă problemele ridicate sub imperiul CPP 1968:
‒ ipoteza în care se dispune clasarea când se dispune confiscarea unui bun (de exemplu, un bun produs
printr-o faptă prevăzută de legea penală chiar dacă fapta nu este infracțiune);
‒ ipoteza desființării unui înscris (de exemplu, desființarea unui înscris în situația în care nu se mai poate
angaja răspunderea penală ca urmare a împlinirii termenului de prescripție).
În reglementarea CPP 1968, procurorul se găsea în dificultate în ceea ce privește posibilitatea de a
confisca bunuri, deoarece se încălca un drept fundamental, dreptul de proprietate.
NCPP reglementează în mod expres, în Partea specială-Titlul IV Proceduri speciale, Capitolul IX, atât
procedura de confiscare, cât și procedura de desființate a unui înscris în cazul clasării. Procedurile intră
în competența judecătorului de cameră preliminară și sunt nepublice. Instanța este sesizată de procuror
prin ordonanța de clasare, iar aceasta se pronunță asupra cererii în camera de consiliu, fară participarea
procurorului sau a altor persoane, însă pe baza notelor scrise depuse de persoanele interesate: părți, subiecții
procesuali principali, alte persoane pe care aceste proceduri le-ar putea afecta direct (persoane care nu sunt
participante în procesul penal, de exemplu participanții în procedura confiscării bunurilor de la terți).
Mai trebuie precizat faptul că, în situația în care, la data intării în vigoare a NCPP, într-un dosar de
urmărire penală era emisă propunerea de scoatere de sub urmărire penală în temeiul art. 10 CPP 1968,
procurorul nu dispune efectuarea urmăririi penale urmată de clasare, ci va dispune direct soluția clasării.
împăcat ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii, în cazul infracţiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea
penală ; i) s-a dispus înlocuirea răspunderii penale; i1) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege; j) există autoritate de lucru judecat. Împiedicarea produce
efecte chiar dacă faptei definitiv judecate i s-ar da o altă încadrare juridică. În cazul prevăzut la lit. f), acţiunea penală poate fi pusă în mişcare ulterior în condiţii legale”.
dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii, acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa; a1)
dreptul de a fi informat cu privire la fapta pentru care este cercetat şi încadrarea juridică a acesteia; b) dreptul de a consulta dosarul, în condiţiile legii; c) dreptul de
a avea un avocat ales, iar dacă nu îşi desemnează unul, în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un avocat din oficiu; d) dreptul de a propune
administrarea de probe în condiţiile prevăzute de lege, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii; e) dreptul de a formula orice alte cereri ce ţin de soluţionarea laturii
penale şi civile a cauzei; f) dreptul de a beneficia în mod gratuit de un interpret atunci când nu înţelege, nu se exprimă bine sau nu poate comunica în limba română; g)
dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege; g1) dreptul de a fi informat cu privire la drepturile sale; h) alte drepturi prevăzute de lege”.

8.2. Renunțarea la urmărirea penală
Renunțarea la urmărirea penală este o instituție bazată pe principiul oportunității, utilizat la nivel
internațional, prin care se urmărește gestionarea eficientă a resurselor pe care statul le alocă în activitatea de
combatere a infracționalității și prin care se acceptă faptul că, în realitate, nu pot fi trase la răspundere penală
toate persoanele care au săvârșit infracțiuni. Acest principiu al oportunității este bazat pe noțiunea de interes
public. Statul poate aprecia, in concreto, că nu există interes public în a trage la răspundere o persoană, deși
aceasta a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și nu există niciun impediment legal pentru angajarea
răspunderii penale.
Deși această instituție se aseamănă cu cea reglementată de art. 181 CPP 196826, fundamentul teoretic
este diferit. Renunțarea la urmărirea penală nu își are temeiul în dreptul penal. Din punct de vedere al dreptului
substanțial nu există niciun impediment pentru cercetarea faptei, deoarece aceasta este infracțiune și poate
atrage răspunderea penală. Ceea ce lipsește este interesul societății de a angaja resursele pe care le are
pentru tragerea la răspundere penală.
În ceea ce privește cadrul în care este reglementată instituția, acesta a suferit modificări prin Legea
nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, în sensul
flexibilizării ei, renunțarea la urmărirea penală putând fi dispusă oricând, inclusiv în momentul sesizării organului
judiciar (renunțându-se la identificarea persoanei autorului, la ridicarea urmelor papilare, la cercetarea la fața
locului, la aplicarea sancțiunii).
Renunțarea la urmărirea penală poate interveni și pe parcursul urmăririi penale, după ce au fost strânse
probe, după identificarea autorului, după constatarea împrejurărilor săvârșirii faptei. Instituția renunțării la
urmărirea penală poate fi aplicată pur și simplu, fără atașarea vreunei condiții sau obligații în sarcina suspectului
(în majoritatea cazurilor, în situația în care nu au fost administrate suficiente probe pentru a determina autorul
faptei) sau poate fi dispusă împreună cu instituirea unor obligații în sarcina suspectului.
Conform art 318 alin. (1) NCPP27, infracțiunile care beneficiază de posibilitatea aplicării renunțării la
urmărire penală sunt cele pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult
7 ani. Având în vedere faptul că în NCPP pedepsele sunt destul de mici, o sferă largă de infracțiuni intră sub
incidența acestei reglementări.
Este de precizat faptul că dacă o persoană este indicată în plângere ca fiind autor al faptei descrise, nu
înseamnă că este și determinată de organul de urmărire penală, iar acesta poate dispune direct renunțarea
la urmărirea penală. Dacă fapta prezintă gravitate, organul de urmărire penală administrează probe, identifică
autorul faptei și poate lua în calcul criteriile referitoare la persoana autorului [art. 318 alin. (2) NCPP28], instituind
anumite obligații în sarcina sa [art. 318 alin. (3) NCPP29].
26
Art. 181 CP 1969: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei
concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni. La stabilirea în concret a gradului de pericol social se ţine seama de
modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, de scopul urmărit, de împrejurările în care fapta a fost comisă, de urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, precum şi de
persoana şi conduita făptuitorului, dacă este cunoscut”.
27
Art. 318 alin. (1) NCPP: „În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau pedeapsa închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunța la
urmarirea penală cand, în raport cu conținutul faptei, cu modul și mijloacele de săvârșire, cu scopul urmărit și cu împrejurările concrete de săvârșire, cu urmările produse
sau care s-ar fi putut produce prin săvârșirea infracțiunii, constată ca nu există un interes public în urmărirea acesteia”.
28
Art. 318 alin. (2) NCPP: „Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita
avută anterior săvârșirii infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor infracțiunii”.
29
Art. 318 alin. (3) NCPP: „Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului, ca acesta să îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele
obligații: a) să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia; b) să ceară public
scuze persoanei vătămate; c) sa presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afara de cazul în care, din cauza
stării de sănătate, persoana nu poate presta această muncă; d) să frecventeze un program de consiliere”.

Mai mult, singura soluție care poate fi pronunțată fără începerea urmăririi penale este clasarea, iar
renunțarea la urmărirea penală nu este un caz de clasare. Ca urmare, pentru a putea dispune renunțarea la
urmărirea penală trebuie dispusă, într-o primă etapă, începerea urmăririi penale.
Nu este exclusă, prin același act, începerea urmăririi penale cu privire la faptă și făptuitor, numai în
măsura în care există suficiente probe cu privire la acea persoană30. Efectuarea urmăririi penale asupra unei
persoane și transformarea acesteia în suspect se dispune numai în prezența probelor din care rezultă o
bănuială rezonabilă. Dacă există o sesizare cu privire la o anumită persoană care a săvârșit o faptă penală,
iar procurorul are în vedere o soluție de renunțare la urmărirea penală, va dispune începerea urmăririi penale
doar cu privire la faptă și apoi renunțarea la urmărirea penală. Faptul că o persoană este menționată în
cuprinsul sesizării nu îl obligă pe procuror să îi confere calitatea de suspect și să îi impună anumite obligații.
Impunerea unor obligații apare doar cu privire la persoana față de care s-a dispus începerea urmăririi penale,
a avut calitatea de suspect și există probe că este autoarea faptei penale.
Procurorul poate stabili anumite obligații în sarcina persoanei suspectului. NCPP nu mai prevede
posibilitatea aplicării unei amenzi, ci a unor obligații cu caracter de noutate. Aceste obligații sunt stabilite
după ce procurorul se consultă cu suspectul sau cu inculpatul, astfel încât să fie aplicate măsuri rezonabile
și acceptabile pentru acesta, însă aceste obligații nu vor fi aplicate întotdeauna, deoarece NCPP îi conferă
suspectului/inculpatului posibilitatea de a solicita continuarea urmăririi penale dacă acesta consideră că este
lipsit de vinovăție și nu este justificată o asemenea măsură.
Pe de altă parte, NCPP reglementează și posibilitatea revocării renunțării la urmărirea penală dacă
obligațiile nu sunt îndeplinite în termenul fixat de procuror, nepuntându-se dispune o nouă renunțare la
urmărirea penală în aceeași cauză.
Renunțarea la urmărirea penală nu este definitivă, deoarece împotriva ei se poate formula plângere, se
poate solicita continuarea procesului penal de către suspectul sau inculpatul care are interesul de a demonstra
nevinovăția sau se poate formula plângere de către orice persoană interesată (ca împotriva oricărei soluții de
netrimitere în judecată).
8.3. Extinderea urmăririi penale

În practică, sub vechea reglementare au fost pronunțate soluții diferite pentru situația în care, în cursul
urmăririi penale, acțiunea penală fiind pusă în mișcare, trebuie extinsă cu privire la alte persoane. Problema
ridicată anterior în practică era aceea a actului procesual care conferă calitatea de inculpat persoanei față de
care s-a extins urmărirea penală. Într-o primă opinie s-a susținut faptul că persoana față de care s-a extins
urmărirea penală devine inculpat prin dispoziția de extindere a urmăririi penale, în timp ce într-o a doua opinie
s-a susținut necesitatea emiterii unui act procesual separat prin care să fie pusă în mișcare acțiunea penală.
Credem că voinţa legiuitorului fostului CPP a fost aceea de a conferi extinderii urmăririi penale semnificația
lărgirii cadrului procesual. Interpretările restrictive cerute și de garantarea dreptului la apărare au impus însă,
în practică, și concluzia necesității emiterii unui act procesual separat, care să confere calitatea de inculpat
30
Se impune precizarea referitoare la începutul urmăririi penale cu privire la faptă și începutul urmăririi penale cu privire la persoană în situația flagrantului. Dacă de la
început există probe suficiente pentru a dispune începerea urmăririi penale și cu privire la persoană, ca în situația flagrantului, nu se mai impune emiterea a două acte
separate de începere a urmăririi penale. În această situație, ordonanța cuprinde un dispozitiv întemeiat pe art. 305 alin. (1) și (3) NCPP, prin care se dispune:
1) Începerea urmăririi penale cu privire la faptă;
2) Începerea urmăririi penale cu privire la făptuitor, care dobândește calitatea de suspect.
31
Art. 311 alin. (1) NCPP: „În cazul în care, după începerea urmăririi penale, organul de urmărire penală constată fapte noi, date cu privire la participarea unor alte
persoane sau împrejurări, care pot duce la schimbarea încadrării juridice a faptei, dispune extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării juridice”.

persoanei față de care s-a extins urmărirea penală, dispoziție care poate fi cuprinsă în aceeași ordonață de
extindere.
Pentru a unifica tendințele anterioare, art. 311 alin. (2) NCPP31 dispune că, după extinderea urmăririi
penale, organul de cercetare penală propune, dacă este cazul, punerea în mișcare a acțiunii penale, iar
art. 311 alin. (5) NCPP32 statuează că procurorul, sesizat în urma extinderii urmăririi penale, poate dispune
extinderea acțiunii penale cu privire la aspecte noi. Prin urmare, aceste texte statuează explicit că simpla
dispoziție de extindere nu valorează punerea în mișcare a acțiunii penale, ci că este necesară o dispoziție
separată de punere în mișcare a acțiunii penale. Această dipoziție separată de punere în mișcare a acțiunii
penale poate fi circumscrisă aceluiași act al procurorului, dar într-o dispoziție clară, distinctă, sau poate fi emis
un alt act procesual ulterior.
Referitor la competența materială și la situația de extindere a competenței materiale, instituția preluării
cauzei de către parchetul ierarhic superior apare sub o nouă lumină, deoarece NCPP prevede că parchetul
ierarhic superior poate prelua cauzele în vederea supravegherii sau efectuării urmăririi penale.
În ceea ce privește legea aplicabilă cauzelor aflate în curs de urmărire penală la data intrării în vigoare
a NCPP (1 februarie 2014) pentru care procurorul a emis referatul de terminare a urmăririi penale, dar pentru
care nu s-a pus în mișcare acțiunea penală, dispozițiile art. 3 ale Legii nr. 255/201333 pentru punerea în aplicare
a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și modificarea și completarea unor acte normative
care cuprind dispoziții procesual penale statuează principiul aplicabil. Însă Legea nr. 255/2013 nu prevede
excepții privind momentul terminării urmăririi penale fără acțiunea penală pusă în mișcare. Prin urmare, vor fi
aplicabile dispozițiile NCPP, urmând ca trimiterea în judecată să se facă după emiterea ordonanței de punere
în mișcare a acțiunii penale.
Mai mult, de la data intării în vigoare a NCPP, prin rechizitoriu nu se mai dispune punerea în mișcare a
acțiunii penale și trimiterea în judecată. Ca urmare, punerea în mișcare a acțiunii penale trebuie dispusă prin
ordonanță, deoarece o persoană nu poate fi trimisă în judecată fără acțiunea penală pusă în mișcare.
În ceea ce privește probele, din redactarea art. 305 alin. (3) NCPP34 rezultă faptul că se pot administra
probe înainte de efectuarea urmăririi penale față de suspect.
În vechea reglementare, actele premergătoare erau efectuate în afara cadrului procesului penal, ceea ce
determina dificultatea de a fi valorificate în faza de judecată.
Sub imperiul CPP 1968 se extinsese în mod nejustificat interpretarea art. 22435, astfel încât cele mai multe
dintre probe erau strânse în etapa actelor premergătoare. Această practică eronată a determinat legiuitorul să
reglementeze obligativitatea începerii urmăririi penale pentru a asigura un cadru procesual încă de la debutul
cercetărilor penale. De aceea, interceptările telefonice și toate aspectele care țin de supravegherea tehnică
sunt prevăzute de NCPP să fie efectuate în timpul urmăririi penale. Prin urmare, efectuarea urmăririi penale cu
32
Art. 311 alin. (5) NCPP: „Procurorul sesizat de organul de cercetare în urma extinderii urmăririi penale sau din oficiu cu privire la ipotezele prevăzute la alin. (1) poate
dispune extinderea acțiunii penale cu privire la aspectele noi”.
33
Art. 3 din Legea nr. 255/2013: „Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare, cu excepțiile prevăzute în
cuprinsul prezentei legi”.
34
Art. 305 alin. (3) NCPP: „Când din datele și probele existente în cauză rezultă indicii rezonabile că o anumită persoană a săvârșit fapta pentru care s-a început urmărirea
penală, procurorul dispune ca urmărirea penală să se efectueze în continuare față de aceasta, care dobândește calitatea de suspect”.
35
Art. 224 CPP 1968: „În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare. De asemenea, în vederea strângerii datelor
necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din
celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa
siguranţei naţionale. Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de probă”.
privire la persoană este condiționată de obținerea, în prealabil, a unor probe care fac rezonabilă presupunerea
că o persoană a săvârșit o infracțiune.
Trebuie menționat faptul că, fiind de imediată aplicare, dipozițiile NCPP impun aducerea lor la cunoștință
față de persoana care avea calitatea de învinuit la data intrării în vigoare a acestora, respectiva persoană fiind
chemată pentru a i se aduce la cunoștință calitatea de suspect și drepturile pe care le are conform NCPP.
9. Emiterea rechizitoriului ‒ act de sesizare a instanței

În NCPP, rechizitoriul nu mai este un act de inculpare, ci un act de sesizare a instanței.
Și în această reglementare, ca și în reglementarea anterioară, rechizitoriul este verificat de procurorul
ierarhic superior. Elementul de noutate care garantează dreptul la apărare privește comunicarea rechizitoriului
fiecărui inculpat din cauză și traducerea lui, atunci când este nevoie, astfel încât orice inculpat să poată lua la
cunoștință învinuirea care i se aduce.
Mai mult, NCPP reglementează expres posibilitatea de a cuprinde în rechizitoriu propunerea de luare a
măsurii asigurătorii sau a măsurilor preventive.
Reluarea urmăririi penale
Prelegere susținută de procuror Irina KUGLAY
Reluarea urmăririi penale este reglementată în art. 332-335 NCPP.

În conformitate cu dispozițiile art. 332 alin. (1) NCPP, urmărirea penală se reia în următoarele situații:
1. când a încetat cauza de suspendare;
2. când judecătorul de cameră preliminară a dispus restituirea cauzei;
3. când s-a dispus redeschiderea urmăririi penale.
1. Reluarea urmăririi penale după încetarea cauzei de suspendare

În ceea ce privește cauzele de suspendare, NCPP nu conține elemente de noutate față de Codul de
procedură penală din 1968, cauzele de suspendare fiind, potrivit dispozițiilor art. 312 NCPP36, următoarele:
a. când se constată că suspectul sau inculpatul suferă de o boală care îl împiedică să ia parte la procesul
penal;
b. când există un impediment legal temporar pentru punerea în mișcare a acțiunii penale față de
o persoană, ipoteză care are în vedere cazurile speciale de imunitate de procedură (de exemplu, pe
perioada mandatului, președintele României nu poate fi urmărit penal);
c. pe perioada desfășurării procedurii de mediere.
Ca element de noutate în ceea ce privește instituția suspendării, potrivit art. 313 alin. (3) teza finală
NCPP, la reluarea urmăririi penale, actele efectuate în timpul suspendării pot fi refăcute, dacă este posibil, la
cererea suspectului sau inculpatului. Deși o astfel de prevedere nu exista în reglementarea anterioară, totuși,
având în vedere atât regulile impuse de caracterul echitabil al procesului, cât și cerința respectării dreptului
la apărare al părților stipulat în mod expres, și sub imperiul vechii reglementări exista posibilitatea ca după
suspendare, în măsura în care au fost administrate probe față de care respectarea dreptului la apărare ar fi
impus readministrarea, să se dispună o astfel de soluție.
În ceea ce privește actul prin care se dispune reluarea urmăririi penale după suspendare, acesta este
ordonanța procurorului.
2. Reluarea urmăririi penale după dispunerea restituirii de către judecătorul

de cameră preliminară
În procedura de cameră preliminară, restituirea se poate dispune în mai multe situații:
a. Judecătorul de cameră preliminară a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale. În
această ipoteză, restituirea cauzei în vederea reluării urmăririi penale este obligatorie.
b. Judecătorul de cameră preliminară a dispus restituirea numai pentru remedierea neregularităților
actului de sesizare a instanței. În această ipoteză, există posibilitatea ca, în urma examinării motivelor
pentru care judecătorul de cameră preliminară apreciază că actul de sesizare este neregulat întocmit,
36
Art. 312 – Cazurile de suspendare: „(1) În cazul când se constată printr-o expertiză medico-legală că suspectul sau inculpatul suferă de o boală gravă, care îl împiedică
să ia parte la procesul penal, organul de cercetare penală înaintează procurorului propunerile sale, împreună cu dosarul, pentru a dispune suspendarea urmăririi penale.
(2) Suspendarea urmăririi penale se dispune și în situația în care există un impediment legal temporar pentru punerea în mișcare a acțiunii penale față de o persoană.(3)
Susupendarea urmăririi penale se dispune și pe perioada desfășurării procedurii de mediere, potrivit legii”.
să se ajungă la concluzia că se impune nu doar completarea, precizarea sau îndreptarea în orice alt
mod a neregularităților constatate, ci chiar completarea urmăririi penale. Reluarea se dispune de către
conducătorul parchetului ori procurorul ierarhic superior, iar prin ordonanța de reluare a urmăririi penale,
acesta va menționa și actele care urmează să fie efectuate.37
Având în vedere faptul că, în situația în care reluarea urmăririi penale se întemeiază pe încheierea
prin care judecătorul de cameră preliminară a dispus restituirea cauzei în vederea remedierii neregularităților
actului de sesizare a instanței, NCPP prevede în mod expres faptul că reluarea urmăririi penale se dispune
prin ordonanță a conducătorului parchetului sau a procurorului ierarhic superior, se pune problema dacă și în
situația în care restituirea a fost dispusă în temeiul faptului că judecătorul de cameră preliminară a exclus toate
probele administrate este necesară emiterea unei ordonanțe de reluare a urmăririi penale. În sprijinul soluției
potrivit căreia și în această ipoteză este necesară emiterea unei ordonanțe de reluare pot fi aduse următoarele
argumente:
● prevederile art. 334 alin. (1) NCPP, potrivit cărora urmărirea penală se reia atunci când judecătorul
de cameră preliminară a dispus restituirea cauzei la parchet, iar art. 346 alin. (3) prevede faptul că
judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet, ceea ce înseamnă că încheierea prin care
a dispus restituirea nu conține și o dispoziție de reluare a urmăririi penale;
● din interpretarea coroborată a tuturor textelor care reglementează reluarea urmăririi penale se poate
trage concluzia că reluarea urmăririi penale este un act de dispoziție dat printr-o ordonanță a procurorului
sau a procurorului ierarhic superior;
● prevederile art. 334 alin. (3) NCPP, potrivit cărora „procurorul efectuează urmărirea penală ori, după
caz, trimite cauza la organul de cercetare, dispunând prin ordonanță (s.n.) actele de urmărire penală
ce urmează a fi efectuate”.
În consecință, în cazul în care se admite faptul că și în ipoteza în care judecătorul de cameră preliminară
a dispus restituirea întrucât a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale este necesară
emiterea unei ordonanțe prin care să se dispună reluarea urmăririi penale, aceasta va fi emisă de procurorul
care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.
În ceea ce privește competența de efectuare a urmăririi penale după ce s-a dispus reluarea, dispozițiile
art. 334 alin. (3), potrivit cărora, „în cazurile de restituire, procurorul efectuează urmărirea penală sau, după
caz, trimite cauza la organul de cercetare, dispunând prin ordonanță actele de urmărire penală ce urmează a fi
efectuate”, pot primi mai multe interpretări:
● competența revine procurorului, indiferent de cauza care a determinat reluarea urmăririi penale sau
de natura infracțiunii cu privire la care se efectuează urmărirea penală. Dispozițiile acestui text pot fi
interpretate în sensul că reluarea după restituire dă naștere unei obligații de efectuare a urmăririi penale
de către procuror, cu atât mai mult cu cât un judecător a constatat deja existența unor neregularități, fie cu
privire la actul de sesizare, fie cu privire la probele administrate în cursul urmăririi penale. În consecință,
în măsura în care procurorul trimite cauza la organul de cercetare, în temeiul art. 334 alin. (3) teza finală
este necesar să se aplice regulile prevăzute pentru instituția delegării, arătând în mod expres actele de
urmărire penală care trebuie efectuate;
● competența nu aparține în mod obligatoriu procurorului, trimiterea cauzei la organul de cercetare
37
Art. 334 alin. (2) NCPP.
penală în această situație fiind similară cu ipoteza restituirii cauzei de către procuror atunci când cauza
a fost înaintată cu propunere de către organul de cercetare penală și procurorul dispune restituirea. În
această situație, prin ordonanța de restituire, procurorul indică mijloacele de probă care urmează să fie
administrate, probele ca situație de fapt care trebuie stabilite. Prin urmare, trimiterea cauzei la organul de
cercetare penală în temeiul dispozițiilor art. 334 alin. (3) teza finală nu este asimilată instituției delegării
organului de cercetare penală, ci poate fi considerată o formă calificată de trimitere a cauzei la organul de
cercetare penală, care are în continuare o competență proprie funcțională de a efectua urmărirea penală,
cu luarea în considerare a celor stabilite de procuror, așa cum se întâmplă și în ipoteza restituirii cauzei
de către procuror la organul de cercetare penală.
Indiferent de interpretarea care poate fi dată textului este necesar să se indice actele de urmărire care
trebuie refăcute sau efectuate.
3. Reluarea urmăririi penale după dispunerea redeschiderii urmăririi

penale38
NCPP instituie, prin dispozițiile art. 335, următoarele ipoteze de redeschidere a urmăririi penale:
3.1. Redeschiderea ca urmare a efectuării controlului ierarhic39

Astfel, potrivit dispozițiilor alin. (1), „dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția constată,
ulterior, că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea (împrejurare de fapt sau de drept, n.n.),
infirmă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale”. În ceea ce privește momentul la care procurorul
ierarhic superior constată că nu a existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, textul de lege stabilește
că acest lucru are loc ulterior, ceea ce nu înseamnă că împrejurările de fapt sau de drept ar fi descoperite
după emiterea ordonanței de netrimitere în judecată de către procurorul care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală, ci că ele sunt reevaluate de procurorul ierarhic superior ulterior emiterii soluţiei.
În cazul în care redeschiderea se întemeiază pe această ipoteză, art. 335 alin. (1) teza finală statuează
faptul că dispozițiile art. 31740 se aplică în mod corespunzător, ceea ce înseamnă că procurorul ierarhic
superior care a infirmat soluția dispune restituirea, dând indicații procurorului a cărui soluție a fost infirmată.
Aplicarea în mod corespunzător a dispozițiilor art. 317 nu poate fi interpretată în sensul că, după dispunerea
redeschiderii urmăririi penale de către procurorul ierarhic superior, procurorul care a efectuat sau supravegheat
urmărirea penală va dispune trimiterea la organul de cercetare penală.
În legătură cu acest aspect s-a ridicat problema dacă aceleași principii funcționează și în ipoteza în
care controlul ierarhic se exercită în contextul soluționării plângerii împotriva soluției dispuse de procuror41,
răspunsul fiind afirmativ, cauza care a determinat efectuarea controlului ierarhic neavând relevanță.
38
Redeschiderea urmăririi penale este, prin ipoteză, o evaluare a actelor de urmărire penală și a situației de fapt ‒ fie că este o situație de fapt veche, fie că este o situație
de fapt nouă ‒ chiar de către procuror, și nu ca urmare a restituirii.
39
Acest control se efectuează, prin ipoteză, asupra împrejurărilor pe care le-a avut în vedere sau ar fi trebuit să le aibă în vedere și procurorul de caz și asupra modului în
care dispozițiile legale au fost aplicate acestor împrejurări.
40
Art. 317 – Restituirea dosarului organului de cercetare penală: „Procurorul sesizat cu propunerea de clasare de către organul de cercetare penală, atunci când constată
că nu sunt îndeplinite condițiile legale pentru a dispune clasarea sau când dispune clasarea parțial și disjunge cauza conform art. 46, restituie dosarul organului de
cercetare penală”.
41
Art. 304 – Infirmarea actelor procesuale sau procedurale: „(1) Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de cercetare penală nu este dată
cu respectarea dispozițiilor legale sau este neîntemeiată, o infirmă motivat, din oficiu sau la plângerea persoanei interesate.(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul
verificării efectuate de către procurorul ierarhic superior cu privire la actele procurorului ierarhic inferior”.
3.2. Redeschiderea ca urmare a faptului că au apărut împrejurări noi42
Articolul 335 alin. (2) NCPP prevede faptul că, „în cazul în care au apărut fapte sau împrejurări noi
din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanța și
dispune redeschiderea urmăririi penale”. Cât privește noțiunea de „împrejurări noi”, sunt avute în vedere acele
împrejurări care nu au fost cunoscute de procurorul care a efectuat sau a supravegheat efectuarea urmăririi
penale la momentul adoptării soluției inițiale.
În ceea ce privește competența de a dispune redeschiderea urmăririi penale, aceasta aparține
procurorului care a dispus soluția inițială (și nu procurorului ierarhic superior), textul prevăzând în mod expres
faptul că procurorul revocă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi penale, revocarea fiind operațiunea
de retractare a propriului act. Rațiunea acestei soluții este dată de faptul că, spre deosebire de controlul
ierarhic superior, care presupune constatarea unei culpe a procurorului care a dat o soluție greșită în raport
de împrejurările pe care le avea la dispoziție, în această ipoteză este vorba despre lipsa oricărei culpe și doar
despre apariția unor fapte noi, pe care nu ar fi putut să le cunoască în momentul pronunțării soluției inițiale.
3.3. Redeschiderea după dispunerea renunțării la urmărirea penală43

Articolul 335 alin. (3) prevede că, atunci când procurorul constată faptul că suspectul sau inculpatul
nu și-a îndeplinit cu rea-credință obligațiile stabilite44, revocă ordonanța și dispune redeschiderea urmăririi
penale. În această ipoteză, dovada îndeplinirii sau a motivelor neîndeplinirii obligațiilor aparține suspectului
sau inculpatului, dispozițiile art. 318 alin. (6) teza a II-a stabilind că „sarcina de a face dovada îndeplinirii
obligațiilor sau prezentarea motivelor de neîndeplinire a acestora revine suspectului ori inculpatului”. Din
interpretarea acestor texte se poate trage concluzia că, în caz de renunțare la urmărirea penală, procurorul
are un rol pasiv, singura sa posibilitate fiind aceea de a aștepta să vadă dacă obligațiile impuse sunt sau nu
respectate, iar în cazul în care nu sunt respectate, să dispună revocarea renunțării la urmărirea penală.
În legătură cu această ipoteză de redeschidere a urmăririi penale se poate pune problema dacă,
dispunând redeschiderea urmăririi penale ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor, procurorul poate să dispună
de îndată și trimiterea în judecată, ținând cont de faptul că, prin ipoteză, toate probele sunt administrate, iar
vinovăția este stabilită. Având în vedere faptul că, indiferent de motivele care au determinat redeschiderea
urmăririi penale, judecătorul de cameră preliminară trebuie să confirme o astfel de soluție, procurorul nu
are și posibilitatea trimiterii în judecată în ipoteza anterior menționată, înainte ca judecătorul să fi confirmat
redeschiderea.
3.4. Obligativitatea confirmării de către judecătorul de cameră preliminară a

dispoziţiei date de procuror de redeschidere a urmării penale
Art. 335 alin. (4) prevede că „redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de
42
Echivalentul revizuirii din faza de judecată.
43
Renunțarea la urmărirea penală este reglementată de dispozițiile art. 318 NCPP.
44
În conformitate cu dispozițiile art. 318 alin. (3), în cazul renunțării la urmărirea penală, procurorul poate dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească una sau mai
multe dintre următoarele obligații:
a) să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;
b) să ceară public scuze persoanei vătămate;
c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o perioadă cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana
nu poate presta această muncă;
d) să frecventeze un program de consiliere.
cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancțiunea nulității”45 .
O astfel de prevedere nouă constituie o garanție a respectării caracterului echitabil și a duratei
rezonabile a procedurii, având în vedere faptul că sub imperiul vechii reglementări au existat discuții cu privire
la oportunitatea și caracterul echitabil al redeschiderii urmăririi penale pentru motive de nelegalitate sau
netemeinicie, atunci când redeschiderea era dispusă după trecerea unei perioade de timp însemnate de la
dispunerea soluției de netrimitere în judecată, mai ales în cazul acelor situații în care soluțiile de netrimitere
în judecată nu fuseseră atacate în instanță (în cazul în care erau atacate nu putea fi dispusă redeschiderea
decât dacă apăreau împrejurări noi). În aceste ipoteze, dreptul procurorului ierarhic superior de a redeschide
urmărirea penală era nelimitat în timp, singurul impediment în calea unei astfel de soluții fiind prescripția
răspunderiii penale, în termenul de prescripție putându-se dispune oricând redeschiderea urmăririi penale.
În lumina noii reglementări, judecătorul de cameră preliminară va putea evalua redeschiderea din toate
perspectivele: legalitate, caracter echitabil al procedurii, durata rezonabilă a procedurii, putând aplica toate
criteriile pentru a stabili dacă actul redeschiderii este legal.
În ceea ce privește termenul de 3 zile, acesta se referă la perioada în care procurorul trebuie să înainteze
dosarul judecătorului de cameră preliminară, nefiind un termen global în care și judecătorul de cameră
preliminară trebuie să se pronunțe asupra soluției de redeschidere a urmăririi penale. Din perspectiva naturii
lui, termenul de 3 zile este unul de decădere46, în ipoteza în care dosarul nu este trimis cu respectarea acestui
termen, redeschiderea neproducând niciun efect.
45
Potrivit dispozițiilor art. 335 alin. (4), „Redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub
sancțiunea nulității. Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a suspectului sau, după
caz, a inculpatului, asupra legalității și temeiniciei ordonanței prin care s-a dispus redeschiderea urmăririi penale. Încheierea judecătorului de cameră preliminară este
definitivă”.
46
Potrivit dispozițiilor art. 268 alin. (1) NCPP, „Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din
exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”.
Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală

1. Consideraţii introductive
Modificările operate de Noul Cod de procedură penală (în continuare, NCPP) sub aspectul actelor
de urmărire penală se reflectă, în mod corelativ, şi în componenta plângerii împotriva măsurilor și actelor de
urmărire penală
Plângerile împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală pot fi grupate în două categorii:
a) plângerea în faţa judecătorului de cameră preliminară (în continuare, JCP) împotriva soluţiilor de
neurmărire sau netrimitere în judecată;
b) plângerea împotriva actelor de urmărire penală care nu presupun soluţii de netrimitere în judecată
sau de neurmărire penală, a cărei soluţionare intră în competenţa procurorului sau, după caz, a procurorului
ierarhic superior.
2. Competenţele generale ale JCP

Nu se poate vorbi de un sediu al materiei cantonat în prevederile art. 342-348 NCPP pentru procedurile
desfăşurate în faţa JCP, iar celelalte dispoziţii procedurale să fie privite ca specie a acestora, pentru că toate
aceste competențe stabilite de NCPP pentru JCP sunt distincte, în funcţie de obiectul lor. De exemplu, sub
aspectul măsurilor preventive este reglementată competenţa judecătorului de cameră preliminară de a lua
măsura arestării preventive, fie la propunerea procurorului, fie din oficiu, pe parcursul procedurii de cameră
preliminară, sau competenţa judecătorului de cameră preliminară de a confirma mandatul de arestare preventivă
emis în lipsă.
Pe lângă aceste dispoziţii, în ipoteza în care cauza nu s-a finalizat printr-o soluţie de trimitere în judecată,
este reglementată posibilitatea formulării de plângeri împotriva soluţiilor care pot fi dispuse de procuror în cursul
urmării penale.
În această privinţă trebuie notat că:
i) nu mai există o reglementare a trei soluţii distincte de netrimitere în judecată, așa cum prevedea
vechiul cod: scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmării penale şi clasarea. NCPP stipulează o
singură soluţie, anume clasarea, raportat la impedimentele prevăzute de art. 16 NCPP, şi, de asemenea,
o soluţie în oportunitate, de renunţare la urmărirea penală, care presupune constatarea lipsei interesului
public în urmărirea penală a unei persoane, având în vedere şi noua definiţie a infracţiunii, care nu mai
prevede drept trăsătură esenţială pericolul social. Împotriva acestor soluţii se poate formula plângere la
judecătorul de cameră preliminară;
ii) în ipoteza în care s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată, indiferent dacă aceasta a fost
contestată sau nu în faţa JCP, redeschiderea urmăririi penale este supusă întotdeauna confirmării JCP,
pentru a asigura o anumită securitate a soluţiilor pronunţate de procuror de neurmărire sau de netrimitere
în judecată.
Se închide astfel un al doilea cerc al competențelor JCP. În ambele situații descrise mai sus, NCPP
stipulează un set de reguli procedurale proprii, distincte față de procedura de bază prevăzută în art. 342-348 NCPP.
Astfel, suntem în prezența a trei proceduri şi reguli procedurale distincte, în funcţie de competenţa
judecătorului de cameră preliminară, obiectul principal al camerei preliminare fiind acela de verificare a
regularităţii trimiterii în judecată, a legalităţii şi loialităţii probelor administrate în cursul urmăririi penale, precum
şi a legalităţii actelor procesuale efectuate în cursul urmăririi penale.

3. Plângerile împotriva actelor şi măsurilor din cursul urmăririi penale.
Cadrul general. Proceduri speciale
Articolul 336 NCPP înlocuieşte prevederile art. 275 CPP 1968 şi reglementează un drept general de
plângere împotriva actelor şi măsurilor organelor de urmărire penală. Astfel, art. 336 NCPP prevede: „(1) Orice
persoană poate face plângere împotriva măsurilor și actelor de urmărire penală, dacă prin acestea s-a adus
o vătămare intereselor sale legitime. (2) Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea
organului de cercetare penală și se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală. (3) Introducerea
plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau a actului care formează obiectul plângerii”.
Se poate conchide că art. 336-339 NCPP (care înlocuiește prevederile art. 275-278 CPP 1968)
reglementează o procedură generală de petiţionare, accesibilă persoanelor ale căror drepturi şi interese legitime
au fost vătămate în cursul urmăririi penale.
Deopotrivă, NCPP reglementează şi o serie de proceduri speciale. De exemplu, împotriva ordonanţei
prin care organul de urmărire penală a dispus luarea măsurii reţinerii se poate face plângere la procurorul care
supraveghează activitatea organului de cercetare penală sau la procurorul ierarhic superior, după caz.
Tot astfel, la măsurile asigurătorii, dacă regula reglementată de art. 336-339 NCPP este plângere
împotriva soluţiei la procurorul ierarhic superior, în acest caz plângerea poate fi adresată judecătorului de
drepturi şi libertăţi. Pentru această din urmă ipoteză constatăm o încetare a efectelor dispoziţiilor din vechiul
Cod (implicit și ale deciziei ÎCCJ pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii nr. LXXI/2007) care
reglementau faptul că în cursul urmăririi penale se poate formula plângere împotriva măsurilor asigurătorii
doar la procuror, şi în cadrul judecăţii doar la judecător, modificare fundamentată pe considerente generate de
drepturi şi libertăţi fundamentale, şi anume dreptul de acces la justiţie şi evitarea oricărei restricţii arbitrare a
jus utendi, jus fruendi, jus abutendi, care să nu fie supusă unui control judiciar pe parcursul urmăririi penale, în
conformitate cu art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Ceea ce face NCPP în acest caz este să stabilească următorul mecanism: în cursul urmăririi penale,
ordonanţa prin care procurorul a dispus luarea măsurilor asigurătorii poate fi contestată în faţa judecătorului
de drepturi şi libertăţi, asigurându-se astfel un control judiciar eficient al măsurilor care implică o restrângere,
chiar şi temporară, a drepturilor fundamentale. Din acest motiv, este important ca ordonanţele prin care se
dispun măsuri restrictive de drepturi să prevadă în mod detaliat bunurile pe care le vizează, precum şi locul în
care acestea se găsesc, în cazul în care este identificat un asemenea loc. NCPP instituie obligaţia procedurală
pozitivă a procurorului de a administra probe atunci când apreciază că în cauză se impune luarea unei măsuri
de siguranţă (fie confiscarea specială, fie confiscarea extinsă). Judecătorul, în schimb, trebuie să privească
soluţionarea plângerii şi sub aspectul necesităţii asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, având în vedere
obiectivele măsurilor asigurătorii care vizează repararea prejudiciului, dar şi asigurarea măsurii confiscării şi
a confiscării extinse. În concluzie, cu privire la această componentă a măsurilor asigurătorii avem un text şi o
procedură derogatorie de la procedura plângerii împotriva soluţiilor reglementată de art. 336-339 NCPP, dată
de Noul Cod, pe parcursul urmăririi penale, în competenţa funcţională a judecătorului de drepturi şi libertăţi.
4. Procedura internă. Termenul de formulare a plângerii împotriva soluţiilor

de netrimitere în judecată
Potrivit art. 339 alin. (4) NCPP, „în cazul soluțiilor de clasare ori de renunțare la urmărire, plângerea se
face în termen de 20 de zile de la comunicarea copiei actului prin care s-a dispus soluția”.
Termenul de formulare a plângerii este, la fel ca în vechea reglementare, de 20 zile, astfel încât, atunci
când procurorul dispune o soluţie (de exemplu, o soluţie de clasare) care se comunică persoanelor interesate,
împotriva soluţiei se poate formula plângere la procurorul ierarhic superior celui care a pronunţat-o, în termen
de 20 de zile de la comunicarea actului.
Similar CPP 1968, NCPP prevede necesitatea parcurgerii procedurii interne pe cale ierarhică. Procurorul
ierarhic superior are la dispoziţie un termen procedural de 20 de zile în care trebuie să rezolve plângerea în
cadrul procedurii interne.
În ceea ce privește posibilitatea de a ataca pe cale ierarhică alte măsuri sau soluţii ale procurorului
decât cele de neurmărire sau de netrimitere în judecată, NCPP prevede dreptul la o singură plângere pe cale
ierarhică. Dacă procurorul ierarhic superior a respins plângerea, petentul nu se mai poate adresa pe cale
ierarhică din grad în grad procurorului ierarhic superior celui care a dispus soluția. Prin urmare, mecanismul
plângerii care nu vizează soluții de netrimitere în judecată sau neurmărire este similar cu mecanismul din Codul
de procedură penală anterior, neapărând modificări importante.
Referitor la aceste plângeri trebuie menţionat că, potrivit art. 304 NCPP, există posibilitatea procurorului
ierarhic superior sau procurorului care supraveghează activitatea de urmărire penală să infirme actul nelegal
sau să dispună refacerea probei administrate în mod nelegal sau neloial. Acest control pe cale internă, în cazul
actelor care nu presupun soluții de netrimitere în judecată, este extrem de important, pentru că, în mod previzibil,
aspectele de nelegalitate vor fi reiterate în cadrul procedurii de cameră preliminară. Astfel, de modul în care
procurorul ierarhic superior sau cel care supraveghează activitatea de urmărire penală va soluționa o plângere
referitoare la aspecte de nelegalitate ale urmăririi penale va depinde ușurința sau greutatea sarcinii JCP, pentru
că aceste nelegalități, în mod sigur, vor fi reiterate în procedura de cameră preliminară. Riscul de a admite
excepțiile formulate în camera preliminară și de a dispune restituirea cauzei la parchet este unul semnificativ, în
condițiile în care există o veritabilă nelegalitate sau în care există o vătămare procesuală importantă.
În concluzie, procedura internă cu privire la acte care nu presupun soluții de netrimitere în judecată va
funcționa exact ca în Codul de procedură penală anterior.
5. Procedura judiciară. Plângerea la JCP împotriva soluțiilor de neurmări-

re sau netrimitere în judecată
5.1. Termenul de formulare a plângerii

Potrivit art. 340 NCPP, „(1) Persoana a cărei plângere împotriva soluției de clasare sau renunțare
la urmărirea penală, dispusă prin ordonanță sau rechizitoriu, a fost respinsă conform art. 339 poate face
plângere, în termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la instanța
căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță. (2) Dacă plângerea nu a fost
rezolvată în termenul prevăzut la art. 338, dreptul de a face plângere poate fi exercitat oricând după împlinirea
termenului de 20 de zile în care trebuia soluționată plângerea, dar nu mai târziu de 20 de zile de la data
comunicării modului de rezolvare”.
Dacă procurorul ierarhic superior nu soluționează plângerea în termen de 20 de zile, de la data expirării
termenului începe să curgă termenul peremptoriu de a formula plângere în fața JCP.
Codul de procedură penală anterior prevedea că, în cazul în care procurorul ierarhic superior nu
soluționează plângerea în 20 de zile, persoana nemulțumită se putea adresa judecătorului la expirarea
termenului respectiv, ceea ce înseamnă că persoanei nemulțumite i se crea un drept de a se adresa instanței
mai repede, fără a mai aștepta soluția procurorului ierarhic superior. Prin efectul recursului în interesul
Legii nr. 9/2009, acest drept a fost transformat într-o obligație. NCPP așează într-o formă normală această
procedură. Respectiv, persoana interesată ale cărei drepturi au fost vătămate poate alege să se adreseze
JCP, dacă procurorul ierarhic superior a soluționat plângerea în termen de 20 de zile de la data la care a fost
înregistrată la acesta, însă dacă nu procedează astfel, nu înseamnă că această cale de atac va fi tardivă, ci
persoana interesată se poate adresa JCP oricând până la expirarea termenului procedural de 20 de zile de
la comunicarea soluției procurorului ierarhic superior. Prin urmare, plângerea se poate adresa JCP începând
cu prima zi în care a expirat termenul de 20 de zile în care procurorul ierarhic superior trebuia să soluționeze
plângerea formulată în procedura internă. Plângerea în fața JCP poate fi formulată şi după 20, 30 sau 40 de
zile de la expirarea termenului în care procurorul ierarhic superior trebuia să se pronunţe, dar nu mai târziu de
20 de zile de la data la care procurorul ierarhic superior a soluționat plângerea în procedura internă. Această
procedură vizează strict componenta de plângeri împotriva soluțiilor de neurmărire sau netrimitere în judecată.
5.2. Acte care pot fi atacate

În această privință, potrivit NCPP, în procedura judiciară pot fi atacate numai ordonanţele sau dispoziţiile
din rechizitoriu prin care se dispune clasarea sau renunţarea la urmărirea penală.
Începerea urmăririi penale, continuarea efectuării urmăririi penale față de suspect, punerea în mișcare a
acțiunii penale și dispozițiile cu privire la probe nu pot fi atacate cu plângere în faţa JCP.
5.3. Procedura în faţa JCP

Potrivit art. 341 NCPP, „(1) După înregistrarea plângerii la instanța competentă, aceasta se trimite în
aceeași zi judecătorului de cameră preliminară. Plângerea greșit îndreptată se trimite pe cale administrativă
organului judiciar competent. (2) Judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul de soluționare, care
este comunicat, împreună cu un exemplar al plângerii, procurorului și părților, care pot depune note scrise
cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Petentului i se va comunica termenul de soluționare.
Persoana care a avut în cauză calitatea de inculpat poate formula cereri și ridica excepții și cu privire la
legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale. (3) Procurorul, în termen de cel mult 3 zile de
la primirea comunicării prevăzute la alin. (2), transmite judecătorului de cameră preliminară dosarul cauzei.
(4) În situația în care plângerea a fost depusă la procuror, acesta o va înainta, împreună cu dosarul cauzei,
instanței competente. (5) Judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii prin încheiere
motivată, în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului și a intimaților. (6) În cauzele în
care nu s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, judecătorul de cameră preliminară poate dispune una
dintre următoarele soluții: a) respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată; b)
admite plangerea, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza la procuror pentru a începe sau pentru
a completa urmărirea penală ori, dupa caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a completa urmărirea
penală; c) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin aceasta
nu se creează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea. (7) În cauzele în care s-a dispus
punerea în mișcare a acțiunii penale, judecătorul de cameră preliminară: 1. respinge plângerea ca tardivă
sau inadmisibilă; 2. verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, exclude probele
nelegal administrate ori, după caz, sancționează potrivit art. 280-282 actele de urmărire penală efectuate
cu încălcarea legii și: a) respinge plângerea ca nefondată; b) admite plângerea, desființează soluția atacată
și trimite motivat cauza la procuror pentru a completa urmărirea penală; c) admite plangerea, desființează
soluția atacată și dispune începerea judecății cu privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul cercetării
penale, a fost pusă în mișcare acțiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimițând
dosarul spre repartizare aleatorie; d) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare
atacate, dacă prin aceasta nu se creează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea. (8)
Încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute la alin. (6) și la alin. (7) pct. 1, pct. 2 lit. a), b) si
d) este definitivă. (9) În cazul prevăzut la alin. (7) pct. 2 lit. c), în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii,
procurorul și inculpatul pot face, motivat, contestație cu privire la modul de soluționare a excepțiilor privind
legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale. Contestația nemotivată este inadmisibilă. (10)
Contestația se depune la judecătorul care a soluționat plângerea și se înaintează spre soluționare judecătorului
de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară ori, cand instanța sesizată cu plângere este Înalta
Curte de Casație și Justiție, completului competent potrivit legii, care se pronunță prin încheiere motivată,
fără participarea procurorului și a inculpatului, putând dispune una dintre următoarele soluții: a) respinge
contestația ca tardivă, inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată și menține dispoziția de începere a judecății;
b) admite contestația, desființează încheierea și rejudecă plângerea potrivit alin. (7) pct. 2, dacă excepțiile
cu privire la legalitatea administrării probelor ori a efectuării urmăririi penale au fost greșit soluționate. (11)
Probele care au fost excluse nu pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei.”
Soluționarea plângerii formulate la JCP împotriva soluțiilor de clasare sau de renunțare la urmărirea
penală se va face în camera de consiliu.
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 599 din 21 octombrie 2014 a fost admisă excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 341 alin. (5) NCPP şi s a constatat că soluția legislativă potrivit căreia
judecă¬torul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii formulate împotriva soluțiilor de netrimitere
în judecată „fără participarea petentului, a procurorului şi a intimaților” este neconstituțională. Pe cale de
consecinţă, procedura de soluţionare a plângerii se va desfăşura în şedinţă nepu¬blică, dar contradictorie cu
participarea petentului, intimatului şi a procurorului.

5.4. Soluții
NCPP face o distincție în funcție de exercitarea sau neexercitarea acțiunii penale în cursul urmăririi
penale.
1. În cauzele în care nu s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, JCP poate dispune una dintre
următoarele soluții [art. 341 alin. (6) NCPP]:
a) respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată;
b) admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza la procuror pentru a începe
sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în mișcare acțiunea penală și a
completa urmărirea penală;
c) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin aceasta nu
se creează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.
Dacă nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală, analiza pe care o va face JCP exclude
posibilitatea admiterii plângerii cu reținere și continuarea judecății.
În situația în care s-a dispus clasarea ca soluție de neurmărire penală, JCP poate să admită
plângerea și să trimită cauza în vederea începerii urmăririi penale. Este important de notat art. 335 alin.
final NCPP pentru ipoteza de redeschidere, care precizează că, „în cazul în care s-a dispus clasarea sau
renunțarea la urmărirea penală, redeschiderea are loc și atunci când judecătorul de cameră preliminară
a admis plângerea împotriva soluției și a trimis cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale.
Dispozițiile judecătorului de cameră preliminară sunt obligatorii pentru organul de urmărire penală”.
Dacă JCP admite plângerea și trimite cauza în vederea începerii urmăririi penale, aceasta va fi
începută in rem de către procuror, și nu prin soluţia JCP.
Judecătorul de cameră preliminară poate să dispună continuarea urmăririi penale și, eventual,
punerea în mișcare a acțiunii penale în vederea continuării urmăririi penale și completării acesteia, când
ar mai fi necesar de efectuat o serie de acte în cursul urmăririi penale.
În acest context, își menține valabilitatea soluția din decizia Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și
Justiție nr. 26/2008, pronunțată într-un recurs în interesul legii, potrivit căreia în considerente, iar nu în
minuta încheierii, se vor preciza actele care ar mai trebui făcute în cursul urmăririi penale sau dispunerii
sau, după caz, trimiterii în vederea punerii în mișcare a acțiunii penale. Dispozițiile sunt obligatorii pentru
organul de urmărire penală.
Mențiunea „în condițiile legii” din CPP 1968, pentru cazurile de redeschidere a urmăririi penale,
se păstrează și în condiţiile NCPP, obligația procurorului de a dispune reluarea urmăririi penale sau
începerea urmăririi penale prin ordonanță rămânând autonomă față de actul JCP. Acest aspect este
important în următoarea logică procesuală: dacă de la momentul pronunțării încheierii definitive a JCP
și până la momentul în care cauza ajunge la procuror pentru ca acesta să dispună începerea urmăririi
penale sau redeschiderea urmăririi penale apare vreun impediment la exercitarea acțiunii penale dintre
cele prevăzute de art. 16 NCPP (de exemplu, suspectul decedează în acest interval de timp, se împlineşte
termenul prescripţiei speciale etc.), chiar dacă dispoziția JCP este obligatorie pentru procuror, nu este
obligatorie începerea urmăririi penale față de, în exemplul dat, o persoană decedată. În această ipoteză,
procurorul va putea trece peste decizia JCP şi va dispune o nouă soluţie de clasare, având în vedere
impedimentul nou la exercitarea acţiunii penale, necunoscut JCP.
2. În cauzele în care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, JCP poate dispune una dintre
următoarele soluții [art. 341 alin. (7) NCPP]:
A. respinge plângerea ca tardivă sau inadmisibilă;
B. verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, exclude probele nelegal
administrate ori, după caz, sancționează potrivit art. 280-282 NCPP actele de urmărire penală efectuate
cu încălcarea legii și:
a) respinge plângerea ca nefondată;
b) admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza la procuror pentru a
completa urmărirea penală;
c) admite plângerea, desființează soluția atacată și dispune începerea judecății cu privire la faptele
și persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în mișcare acțiunea penală, când
probele legal administrate sunt suficiente, trimițând dosarul spre repartizare aleatorie;
d) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin aceasta nu
se creează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.
O primă ipoteză de la care pleacă legiuitorul în cea de-a doua categorie de soluții o reprezintă
cazurile în care ab initio s-a pus în mișcare acțiunea penală, adică atunci când s-a început urmărirea
penală, s-a pus în mișcare acțiunea penală și s-a constatat că există un impediment la exercitarea acțiunii
penale sau se decide netrimiterea în judecată, aplicându-se soluția de renunțare la urmărirea penală.
O altă ipoteză este cea în care nu s-a pus în mișcare acțiunea penală, s-a admis, într-o primă
fază, plângerea fomulată împotriva soluţiei de neurmărire sau de netrimitere în judecată, s-a dispus
completarea urmăririi penale și punerea în mișcare a acțiunii penale (încheierea JCP fiind obligatorie),
procurorul a reluat urmărirea penală și a fost obligat să pună în mișcare acțiunea penală, dispunând,
în continuare, o soluție de netrimitere în judecată, clasare sau renunțare la urmărirea penală față de
aspectele pe care le-a constatat în cauză ulterior. Spre deosebire de CPP 1968, NCPP stabilește pentru
aceste ipoteze o procedură similară celei de cameră preliminară.
În toate cauzele în care s-a dispus o soluție de clasare sau de renunțare la urmărirea penală
după punerea în mișcare a acțiunii penale, înainte de a se pronunța cu privire la temeinicia plângerii,
JCP analizează mai întâi legalitatea și loialitatea probelor administrate în urmărirea penală, respectiv
legalitatea actelor de urmărire penală.
În ceea ce priveşte nulităţile relative, JCP le poate avea în vedere numai dacă au fost invocate în
plângerea petentului, în vreme ce, cu referire la nulităţile absolute, JCP le poate invoca din oficiu doar pe
cele prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. e) şi f) NCPP [„e) prezența suspectului sau a inculpatului, atunci cand
participarea sa este obligatorie potrivit legii; f) asistarea de către avocat a suspectului sau a inculpatului,
precum și a celorlalte părți, atunci când asistența este obligatorie”], acestea fiind singurele care vizează
activitatea de urmărire penală. De aceea, în aceste ipoteze, petenții care urmăresc o soluție de admitere
a plângerii și reținere a cauzei spre judecare vor trebui să motiveze, pe de o parte, pe componenta
legalității și loialității probelor administrate în urmărirea penală, pe de altă parte, pe netemeinicia soluției
de netrimitere în judecată și pe necesitatea constatării existenței unor probe suficiente pentru adoptarea
unei soluţii de trimitere în judecată.
După verificarea legalităţii probelor şi a actelor de urmărire penală, prin raportare numai la cele
constate ca legale, JCP poate:
a) respinge plângerea ca nefondată;
b) admite plângerea și dispune începerii judecății. Trebuie menţionat că deși, ca regulă generală,
nu există o incompatibilitate între JCP și judecătorul fondului în cazul admiterii plângerii şi dispunerii
începerii judecăţii, dispozițiile art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) NCPP prevăd că JCP, după ce admite
plângerea, trimite dosarul spre repartizare aleatorie. În acest caz, opinăm că efectele deciziei
pronunțate în recursul în interesul Legii nr. 15/2006, în sensul că judecătorul care admite plângerea
și reține cauza spre judecare este incompatibil să judece cauza în fond, se vor menține în condiţiile
NCPP, în caz contrar fiind înfrânt standardul de imparțialitate impus de art. 6 parag. 1 din Convenţia
europeană a drepturilor omului;
c) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluţiei de netrimitere în judecată. Și în cazul în
care nu se schimbă temeiul de drept al soluţiei de netrimitere în judecată este posibilă admiterea
unei plângeri, de exemplu ipotezele prevăzute de art. 16 alin (1) lit. d) NCPP. Astfel, dacă procurorul
a dispus o soluţie de clasare constatând existenţa unei cauze de neimputabilitate, petentul poate
formula plângere la JCP pentru a obţine nu schimbarea temeiului de drept şi a tezei acestuia,
solicitând constatarea existenţei nu a unei cauze de neimputabilitate, ci a uneia justificative.
Încheierea prin care s-a pronunțat una dintre soluțiile prevăzute la art. 341 alin. (6) și la alin. (7)
pct. 1, pct. 2 lit. a), b) și d) NCPP este definitivă.
Alin. (9) al art. 341 stipulează: „În cazul prevăzut la alin. (7) pct. 2 lit. c), în termen de 3 zile
de la comunicarea încheierii, procurorul și inculpatul pot face, motivat, contestație cu privire la modul
de soluționare a excepțiilor privind legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale.
Contestația nemotivată este inadmisibilă.” În acest fel se creează o procedură similară procedurii de
cameră preliminară, de contestare a soluțiilor privind legalitatea probelor.
După soluționarea contestației, probele care au fost excluse nu vor fi avute în vedere la judecata
în fond.
Camera preliminară
Prelegere susținută de judecător Rodica-Aida POPA
Noua filosofie impusă de Noul Cod de procedură civilă (în continuare, NCPP) este cea de a vedea în
ce măsură un judecător distinct ‒ judecătorul de cameră preliminară ‒ poate verifica legalitatea şi administrarea
dispoziţiilor din competenţa sa.
Competenţa judecătorului de cameră preliminară este prevăzută de art. 54 NCPP:
– verifică legalitatea trimiterii în judecată dispusă de procuror;
– verifică legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor procesuale de către organele de urmărire
penală;
– soluţionează plângerile împotriva soluţiilor de neurmărire sau de netrimitere în judecată;
– soluţionează alte situaţii expres prevăzute de lege.
„Actorul” principal, organul judiciar, prevăzut ca o instituţie nouă în dispoziţiile NCPP, care verifică tot
ansamblul actelor din cadrul urmăririi penale, este judecătorul de cameră preliminară.
Cuvântul-cheie care guvernează această instituţie este legalitatea. În cadrul Comisiei Juridice a
Camerei Deputaţilor au existat dezbateri aprinse la momentul în care, împreună, CSM, ÎCCJ şi PÎCCJ au
formulat observaţii asupra acestei instituţii. Factorul politic a amendat dispoziţiile existente, introducând şi
verificarea temeiniciei actului de trimitere în judecată: rechizitoriul. A fost o victorie a competenţei celor care
aplică legea în ceea ce priveşte dispoziţia de a rămâne în vederea verificării doar aspectul legalităţii actului de
sesizare, deoarece aspectele de temeinicie trebuie ulterior verificate de judecătorul cauzei respective.
Procedura camerei preliminare îşi are reglementarea, ca sediu al materiei, în dispoziţiile art. 342-348
NCPP. Durata procedurii prevăzută de legiuitor este de cel mult 60 de zile de la data înregistrării cauzei la
instanţă, considerând-o ca fiind oportună pentru verificarea legalităţii ansamblului de măsuri procesuale şi de
probe care constituie obiectul verificării în camera preliminară.
Obiectul verificărilor în camera preliminară este prevăzut de legiuitor în art. 342: „Obiectul procedurii
camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în judecată, a competenței și a legalităţii sesizării
instanţei, precum şi verificarea legalităţii administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de
urmărire penală”.
Legiuitorul a ales să circumstanţieze şi competenţa în această verificare a legalităţii trimiterii în judecată,
alături de celelalte dispoziţii.
În continuare, legiuitorul detaliază în ce măsură se verifică aceste acte în ansamblul lor, în sensul larg,
prin măsurile pregătitoare pentru judecarea lor. Astfel, în art. 344 sunt reglementate măsurile premergătoare
procedurii camerei preliminare. Sistemul informatic Ecris, care va fi adus la zi, modificându-se în funcţie de
NCPP, va fi un instrument util informatic în realizarea repartiţiei aleatorii a dosarelor judecătorului de cameră
preliminară. Prima măsură este trimiterea dosarului de către parchetul de pe lângă instanţa competentă în
primă instanţă către instanţă, apoi, instanţa respectivă, pe baza repartiţiei aleatorii, îl trimite judecătorului de
cameră preliminară. Există şi varianta în care dosarul ajunge direct la judecătorul de cameră preliminară, fără
să fie înregistrat într-un sistem generalizat.
Comunicările necesare pentru soluţionarea dosarului în camera preliminară sunt copia certificată a
rechizitoriului, precum şi traducerea autorizată a acestuia, în cazul în care inculpatul este cetăţean străin. Se
va comunica inculpatului fie la locul de deţinere, fie la adresa unde locuieşte, fie la adresa la care a solicitat
comunicarea actelor de procedură.
Un element de noutate în procedura camerei preliminare îl constituie reglementarea unei proceduri
scrise privind formularea de cereri şi excepţii şi angajarea de apărător. Aşadar, filosofia acestei instituţii este
de a pune accentul pe caracterul scris în vederea soluţionării dosarului, a solicitării. În prezent, ca urmare a
modificării procedurii de către instanța de contencios constituțional, procedura este mixtă, în sensul că se
menține forma scrisă pentru cereri și excepții, însă acestea vor fi susținute oral, de către parte sau apărătorii ei.
Pe lângă comunicarea copiei certificate şi/sau a traducerii autorizate a acesteia, inculpatului i se prezintă
anumite garanţii procesuale, aşa cum le-a înţeles legiuitorul: i se atrage atenţia asupra obiectului procedurii
în camera preliminară (art. 342), adică ce se verifică în cadrul procedurii de cameră preliminară, dreptul de
a-şi angaja un apărător, termenul pentru formularea în scris a cererilor și excepțiilor cu privire la legalitatea
administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de umărire penală, care nu poate fi mai scurt de
20 de zile. Acest termen se regăseşte atât în prezentarea generală a garanţiilor pentru formularea cererilor şi
a excepţiilor, cât şi pentru desemnarea apărătorului din oficiu, atunci când asistenţa juridică este obligatorie,
în cazurile prevăzute de art. 90 din CPP. Stabilirea termenului rămâne la latitudinea judecătorului de cameră
preliminară, în funcţie de complexitatea şi particularităţile cauzei.
Accentul pe care îl pune legiuitorul în gestionarea obiectului de verificare a procedurii din camera
preliminară cade pe libertatea de apreciere a judecătorului ‒ în funcţie de cele două criterii ‒ cu privire la
termenul util îndeplinirii acestei proceduri, prin formularea de cereri şi excepţii de către procuror, suspect sau
inculpat, sau chiar din oficiu, de către judecătorul de cameră preliminară.
Un grup de lucru constituit în cadrul Programului de cooperare elveţiano-român a încercat să vină în
întâmpinarea nevoilor de simplificare a muncii de asimilare a noilor proceduri, prin redactarea unor formulare
privind formele de comunicare şi chiar a unui ghid de bune practici, care conține modele de încheieri aplicabile
mai multor instituţii, printre care şi camera preliminară. Acestea prezintă propuneri și sugestii de formulare a
modalităţii în care se transmite copia certificată şi/sau traducerea autorizată, fiind create în vederea facilitării
modalităţii de comunicare pentru asigurarea unor garanţii procesuale. Formulele utilizate sunt standard, fiind
preluate din dispoziţiile legale, și sunt, fără îndoială, perfectibile. Importanţa lor constă în cunoaşterea chestiunilor
esenţiale privind obiectul camerei preliminare, dreptul la apărare şi celelalte garanţii scrise pe care le au părţile,
de a formula cereri şi excepţii în termenul prevăzut de lege.
Un exemplu de astfel de formular este următorul:
ROMÂNIA
Dosar nr .........../.../..........
(INSTANŢA).....................
Emisă la...........................
Sediul ..............................
Tel.:......................
Fax: .....................
Operator de date cu caracter personal nr. ...

C ă t r e..........
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria... aţi fost trimis în judecată, în stare de arest
preventiv, pentru infracţiunea de..., prevăzută de art. ... C. pen.
Vă comunicăm că, potrivit art. 342 C. proc. pen., obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie
verificarea, după trimiterea în judecată, a competenţei şi a legalităţii sesizării instanţei, precum şi verificarea
legalităţii administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.
Totodată, vă aducem la cunoştinţă că aveţi dreptul de a vă angaja un apărător şi până la ... (un
termen nu mai scurt de 20 zile de la data comunicării copiei certificate a rechizitoriului şi, după caz a traducerii
autorizate) puteţi formula cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării probelor şi a efectuării actelor de
către organele de urmărire penală.

GREFIER,
În cazurile de asistență juridică a suspectului sau a inculpatului (art. 90), desemnează un apărător
din oficiu, stabilește termen pentru formulare în scris de cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării
probelor, efectuarea actelor de către organele de urmărire penală în funcție de complexitatea și particularitățile
cauzei, care nu poate fi mai scurt de 20 de zile.
Adresa de desemnare a apărătorului din oficiu ar putea arăta astfel:
ROMÂNIA
Dosar nr. .......... /.../..........
(INSTANŢA)......................
Emisă la............................
Sediul ...............................
Tel.:.....................
Fax:.....................
Către Baroul...
În conformitate cu dispoziţiile art. 344 alin. (3) C. proc. pen. cu referire la art. 90 alin. a)/lit. b) din acelaşi
cod, vă solicităm desemnarea unui apărător din oficiu în cauza având ca obiect..., privind pe inculpatul..., în
procedura de cameră preliminară.
Până în ... (nu mai puțin de 20 zile de la data comunicării copiei certificate a rechizitoriului şi, după caz
a traducerii autorizate), apărătorul din oficiu poate formula cereri şi excepţii cu privire la legalitatea administrării
probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală.

GREFIER,
Procedura de judecată în camera preliminară, prevăzută de art. 345 NCPP, implică judecătorul care
dispune, pronunţând o încheiere motivată, în camera de consiliu, fără participarea inculpatului şi a procurorului 47.
Conţinutul unei încheieri de şedinţă a judecătorului de cameră preliminară ar putea arăta astfel:
DOSAR NR. ...

ROMÂNIA
JUDECĂTORIA...
ÎNCHEIERE
Şedinţa de cameră de consiliu din...
JUDECĂTOR DE CAMERĂ PRELIMINARĂ: ...
GREFIER: ...
MINISTERUL PUBLIC, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ..., reprezentat prin PROCUROR...
Pe rol, examinarea cererii de constatare a neregularităţii rechizitoriului cu nr. .../P/... al Parchetului de pe

lângă Judecătoria..., formulată de apărătorul inculpatului (inclusiv judecătorul de cameră preliminară din oficiu),
în condiţiile art. 345 alin. (1) C. proc. pen.
Se va cita inculpatul, partea civilă, partea responsabilă civilmente.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de şedinţă, după care,
JUDECĂTORUL DE CAMERĂ PRELIMINARĂ
Prin rechizitoriul nr. ... din..., al Parchetului de pe lângă Judecătoria..., inculpatul A.B. a fost trimis în
judecată, pentru săvârşirea infracţiunii de..., reţinându-se în fapt că...
Prin cererea din..., apărătorul inculpatului/judecătorul de cameră preliminară din oficiu... a solicitat/
constată, în temeiul dispoziţiilor art. 345 alin. (1) C. proc. pen., neregularităţi ale rechizitoriului cu nr. .../P/..., ...
În motivarea cererii, apărătorul inculpatului (fie judecătorul de cameră preliminară din oficiu) menţionează
următoarele neregularităţi ale actului de sesizare/învederează următoarele aspecte cu privire la legalitatea
administrării probelor şi a efectuării actelor de către organele de urmărire penală: ...
Examinând cererea formulată/din oficiu, rechizitoriul emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria... cu
privire la constatarea neregularităţii rechizitoriului, aspecte cu privire la legalitatea administrării probelor şi a
efectuării actelor de către organele de urmărire penală..., prin prisma dispoziţiilor art. 345 alin. (1) C. proc. pen.
, constată că acestea sunt întemeiate pentru considerentele care se vor arăta în continuare.
47
A se vedea decizia Curții Constituționale nr. 641 din 11 noiembrie 2014 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 344 alin. (4), art. 345, art. 346 alin.
(1) și art. 347 CPP, publicată în M. Of. nr. 887 din 5 decembrie 2014, prin care s-a constatat neconstituționalitatea dispozițiilor art. 346 alin. (1), întrucât omit citarea și,
respectiv, comunicarea documentelor către toate părțile interesate.
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă că... (se vor descrie neregularităţile actului de
sesizare constatate, actele de urmărire penală sancţionate potrivit art. 280-282 C. proc. pen./una sau mai multe
probe excluse, cu motivarea concretă, în raport cu dispoziţiile legale încălcate şi arătarea sancţiunii lor).
Faţă de aceste considerente, în temeiul art. 345 alin. (1) C. proc. pen., va admite cererea formulată
de apărătorul inculpatului... (în ipoteza constatării din oficiu, se va menţiona direct că se va constata
neregularitatea...).
Va constata neregularitatea rechizitoriului nr. .../P/..., emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria.../va
sancţiona potrivit art. 280 - 282 C. proc. pen. actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, respectiv.../
va exclude următoarele probe administrateîn cursul urmăririi penale... (cu arătarea concretă a neregularităţilor
actului de sesizare constatate, actele de urmărire penală sancţionate şi una sau mai multe din probele
administrate care sunt excluse).
În baza art. 345 alin. (2) C. proc. pen., va dispune comunicarea încheierii Parchetului de pe lângă
Judecătoria..., în vederea remedierii neregularităţilor constatate în actul de sesizare, procurorul urmând
a comunica judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită
restituirea cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,
DISPUNE:
Admite cererea formulată de apărătorul inculpatului...

Constată neregularitatea rechizitoriului nr. .../P/..., emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria.../
sancţionează potrivit art. 280-282 C. proc. pen. actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, respectiv.../
exclude următoarele probe administrate în cursul urmăririi penale... (cu arătarea concretă a neregularităţilor).
Dispune comunicarea prezentei încheieri Parchetului de pe lângă Judecătoria..., în vederea remedierii
neregularităţilor constatate în actul de sesizare, procurorul urmând a comunica judecătorului de cameră
preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.
Cu drept de contestaţie în termen de 3 zile de la comunicare.
Dată în camera de consiliu, azi...
JUDECĂTOR DE CAMERĂ PRELIMINARĂ,

GREFIER,
De asemenea, comunicarea încheierii de cameră preliminară, care se face în baza art. 345, alin. (2) din
CPP, poate arăta astfel:
(INSTANŢA.....................
Emisă la..........................
Sediul .............................
Tel:.....................
Fax: ....................

Către
Parchetul de pe lângă Judecătoria...
În baza art. 345 alin. (2) C. proc. pen., vă comunicăm încheierea din camera de consiliu din..., pronunţată
de judecătorul de cameră preliminară în dosarul nr. …
Vă rugăm să ne comunicaţi dacă menţineţi trimiterea în judecată a inculpatului sau solicitaţi restituirea
cauzei.
GREFIER,
În ceea ce priveşte soluţiile pe care judecătorul de cameră preliminară le poate dispune, ele au fost
prevăzute expres de art. 344 alin. (2) NCPP și detaliate în funcție de mai multe aspecte de verificare.
În ipoteza în care nu s-au formulat cereri și excepții și nici n-au fost ridicate din oficiu excepții, la
expirarea termenelor prevăzute de art. 344 alin. (2) - 20 zile - sau alin. (3), se va constata legalitatea sesizării
instanței, administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală și se va dispune începerea
judecății.
O asemenea încheiere este foarte simplă, deoarece nu face altceva decât să certifice legalitatea tuturor
aspectelor care ţin de obiectul verificării în camera preliminară: trimiterea în judecată, legalitatea administrării
probelor, legalitatea actelor de urmărire penală:
DOSAR NR. ...

ROMÂNIA
ÎNCHEIERE
GREFIER: ...
Pe rol fiind constatarea legalităţii sesizării instanţei, a administrării probelor şi a efectuării actelor de
urmărire penală în dosarul nr. .../P/... al Parchetului de pe lângă Judecătoria..., privind pe inculpatul A.I., trimis
în judecată în stare de libertate, pentru infracţiunea de..., prevăzută de art. ... C. pen.
Prin rechizitoriul nr. .../P/... al Parchetului de pe lângă Judecătoria..., a fost trimis în judecată, în stare de
libertate, inculpatul A.I., pentru infracţiunea de..., prevăzută de art. ... C. pen.
În actul de sesizare s-a reţinut în fapt că..........
Situaţia de fapt mai sus menţionată se susţine cu următoarele mijloace de probă:............
Totodată, rechizitoriul cuprinde datele referitoare la faptă, încadrarea juridică, la profilul moral şi de
personalitate al inculpatului, la actele de urmărire penală efectuate, la trimiterea în judecată şi cheltuielile
judiciare.
De asemenea, se constată că nu au fost formulate cereri şi excepţii de către apărătorul inculpatului şi
nici din oficiu nu se impun a fi invocate.
În raport cu cele mai sus menţionate, în temeiul art. 346 alin. (2) C. proc. pen., constată legalitatea
rechizitoriului cu nr. .../P/... emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria..., fiind respectate dispoziţiile art. 328 C.
proc. pen., a administrării probelor, respectiv..., cu respectarea dispoziţiilor art. 114-123 din acelaşi cod, precum
şi ale actelor de urmărire penală, respectiv...
Totodată, va dispune începerea judecăţii în cauza privind pe inculpatul A.I., pentru infracţiunea de...,
prevăzută de art. ... C. pen.

ÎN NUMELE LEGII,
DISPUNE:

În baza art. 346 alin. (2) C. proc. pen., constată legalitatea sesizării instanţei cu rechizitoriul nr. .../P/...
al Parchetului de pe lângă Judecătoria..., privind pe inculpatul A.I., trimis în judecată în stare de libertate, pentru
infracţiunea de..., prevăzută de art. ... C. pen., a administrării probelor şi a efectuării actelor de urmărire penală.
Dispune începerea judecăţii cauzei privind pe inculpatul A.I.
Definitivă.
Pronunţată în camera de consiliu, azi...

GREFIER,
O altă soluţie pe care o poate dispune judecătorul de cameră preliminară este aceea de restituire a
cauzei la parchet, dacă rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată
de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3), sau dacă neregularitatea atrage imposibilitatea
stabilirii obiectului sau a limitelor judecății. Şi în acest caz, încheierea de cameră preliminară consacră
neregularitatea actului de sesizare, în condiţiile textului de lege, cu argumentele şi motivele invocate şi constatate
de judecătorul de cameră preliminară, restituindu-se cauza în vederea remedierii actului de sesizare:
ÎNCHEIERE
GREFIER: ...
Pe rol, examinarea cauzei având ca obiect dosarul cu nr. .../P/..., privind pe inculpatul D.I., trimis în
judecată pentru infracţiunea de..., prevăzută de art. ... C. pen.
Prin rechizitoriul cu nr. .../P/..., emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria..., a fost trimis în judecată,
în stare de libertate, inculpatul D.I., pentru infracţiunea de..., prevăzută de art. ... C. pen.
În actul de sesizare, s-a reţinut în fapt că..........
Situaţia de fapt a fost susţinută cu........................
Prin încheierea nr. ..., din..., a judecătorului de cameră preliminară, s-a constatat neregularitatea actului
de sesizare............................
Încheierea a fost comunicată procurorului în vederea remedierii neregularităţii actului de sesizare, însă
acesta, în termenul prevăzut de art. 345 alin. (3) C. proc. pen., a comunicat menţinerea trimiterii în judecată a
inculpatului D.I., fără a remedia neregularităţile constatate de judecătorul de cameră preliminară.
În consecinţă, constată că rechizitoriul este neregulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost
remediată de procuror în termenul prevăzut la art. 345 alin. (3) C. proc. pen., ceea ce atrage imposibilitatea
stabilirii obiectului sau limitelor judecăţii, întrucât...
Faţă de aceste considerente, în baza 346 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., judecătorul de cameră preliminară
va restitui cauza privind pe inculpatul D.I., trimis în judecată pentru infracţiunea de..., prevăzută de art. ... C.
pen., Parchetului de pe lângă Judecătoria...
În baza art. 275 alin. (3), cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia. Onorariul
avocatului din oficiu, în cuantum de... lei, se va avansa din fondurile Ministerului Justiţiei.

ÎN NUMELE LEGII,
DISPUNE:
În baza art. 346 alin. (3) lit. a) C. proc. pen., restituie cauza privind pe inculpatul D.I., trimis în judecată
pentru infracţiunea de..., prevăzută de art. ... C. pen., Parchetului de pe lângă Judecătoria...
În baza art. 275 alin. (3), cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia. Onorariul
avocatului din oficiu, în cuantum de... lei, se va avansa din fondurile Ministerului Justiţiei.
Cu drept la contestaţie în 3 zile de la comunicare.

GREFIER,
De asemenea, există şi soluţia în care, excluzând toate probele administrate în cursul urmăririi
penale, judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet. Această situaţie există în practică în
cazul în care probele decurg dintr-o probă derivată, de exemplu constatarea unei încălcări în ceea ce priveşte
o anumită probă şi care conduce la afectarea tuturor celorlalte probe derivate.
În cele ce urmează prezentăm un model al încheierii de şedinţă în care se dispune excluderea tuturor probelor:
DOSAR NR. ...

ROMÂNIA
JUDECĂTORIA...
ÎNCHEIERE
GREFIER: ...
Prin rechizitoriul cu nr. .../P/..., emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria..., a fost trimis în judecată
inculpatul M.S., pentru infracţiunea de..., prevăzută de art. ... C. pen.
În actul de sesizare, s-a reţinut în fapt că............
Situaţia de fapt a fost susţinută cu.......................
Examinând cauza, constată în cursul urmăririi penale că au fost administrate ca probe... (indicarea
acestora şi modul în care au fost administrate, se vor motiva încălcările constatate, în raport cu fiecare probă
administrată, faţă de dispoziţiile legale care le guvernează şi se va arăta sancţiunea acestora).
În raport cu încălcările constatate, se vor exclude toate probele administrate în cursul urmăririi penale.
Faţă de aceste considerente, în baza art. 346 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., va restitui cauza privind pe
inculpatul M.S., trimis în judecată pentru infracţiunea de..., prevăzută de art. ... C. pen., Parchetului de pe lângă
Judecătoria...
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina
acestuia. Onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de... lei, se va avansa din fondurile Ministerului Justiţiei.

ÎN NUMELE LEGII,
DISPUNE:
În baza art. 346 alin. (3) lit. b) C. proc. pen., restituie cauza privind pe inculpatul M.S., trimis în judecată
pentru infracţiunea de..., prevăzută de art. ... C. pen., Parchetului de pe lângă Judecătoria...
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
Onorariul avocatului din oficiu, în cuantum de... lei, se va avansa din fondurile Ministerului Justiţiei.
Cu drept la contestaţie în 3 zile de la comunicarea încheierii.

GREFIER,
De asemenea, o altă soluţie dispusă de judecătorul de cameră preliminară o poate constitui restituirea cauzei
la parchet în condiţiile art. 345 alin. (3):
DOSAR NR. ...

ROMÂNIA
JUDECĂTORIA...
ÎNCHEIERE
GREFIER: ...
inculpatul O.L., pentru infracţiunea de..., prevăzută de art. ... C. pen.
În actul de sesizare, s-a reţinut în fapt că................
Situaţia de fapt a fost susţinută cu...........................
Prin încheierea din... a judecătorului de cameră preliminară, s-a constatat neregularitatea actului de
sesizare/au fost sancţionate potrivit art. 280-282 C. proc. pen. următoarele acte de urmărire penală efectuate
cu încălcarea legii.../au fost excluse următoarele probe administrate în cursul urmăririi penale...
Încheierea a fost comunicată procurorului, în condiţiile art. 345 alin. (2) C. proc. pen., iar în termenul
prevăzut de lege, procurorul a solicitat restituirea cauzei la parchet, întrucât... (arătarea motivelor care stau la
baza solicitării restituirii cauzei).
Examinând cauza având ca obiect rechizitoriul cu nr. .../P/..., emis de Parchetul de pe lângă Judecătoria...,
şi faţă de solicitarea de restituire a cauzei, în baza art. 346 alin. (3) lit. c) teza I C. proc. pen., va restitui cauza
privind pe inculpatul O.L., trimis în judecată pentru infracţiunea de..., prevăzută de art. ... C. pen., Parchetului
de pe lângă Judecătoria...

ÎN NUMELE LEGII,
DISPUNE:
În baza art. 346 alin. (3) lit. c) teza I C. proc. pen., restituie cauza privind pe inculpatul O.L., trimis în
judecată pentru infracţiunea de..., prevăzută de art. ... C. pen., Parchetului de pe lângă Judecătoria...
Dată camera de consiliu, azi...

GREFIER,
O altă situaţie o constituie lipsa unui răspuns în termenul prevăzut de aceleaşi dispoziţii, caz în care
judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet:
DOSAR NR. ...

ROMÂNIA
JUDECĂTORIA...
ÎNCHEIERE
GREFIER: ...
JUDECĂTORUL DE CAMERĂ PRELIMINARĂ,
inculpatul D.N., pentru infracţiunea de..., prevăzută de art. ... C. pen.
În actul de sesizare, s-a reţinut în fapt....................
Situaţia de fapt a fost susţinută cu..........................
Prin încheierea nr. ..., din ..., judecătorul de cameră preliminară a constatat neregularităţi ale actului de
sesizare/a sancţionat potrivit art. 280-282 C. proc. pen. actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii/a
exclus următoarele probe administrate în cursul urmăririi penale...
Încheierea a fost comunicată procurorului, în condiţiile art. 345 alin. (2) C. proc. pen., însă în termenul
prevăzut de lege, procurorul nu a răspuns, motiv pentru care, în baza art. 346 alin. (3) lit. c) teza a II-a C. proc.
pen., va restitui cauza privind pe inculpatul D.N., trimis în judecată pentru infracţiunea de..., prevăzută de art. ...
C. pen., Parchetului de pe lângă Judecătoria...

ÎN NUMELE LEGII,
DISPUNE:
În baza art. 346 alin. (3) lit. c) teza a II-a C. proc. pen., restituie cauza privind pe inculpatul D.N., trimis
în judecată pentru infracţiunea prevăzută de art. ... C. pen., Parchetului de pe lângă Judecătoria...
JUDECĂTOR DE CAMERĂ PRELIMINARĂ, GREFIER,
În toate celelalte cazuri în care a constatat neregularități ale actului de sesizare, a exclus una sau mai
multe probe administrate ori a sancționat, potrivit dispozițiilor art. 280-282 NCPP, actele de urmărire penală
efectuate cu încălcarea legii, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea judecății, potrivit propunerii
de formular :
DOSAR NR. ...

ROMÂNIA
JUDECĂTORIA...
ÎNCHEIERE
GREFIER: ...
Pe rol, examinarea cauzei având ca obiect dosarul cu nr... /P/..., privind pe inculpatul D.I., trimis în
Prin rechizitoriul cu nr. .../P/..., al Parchetului de pe lângă Judecătoria..., a fost trimis în judecată
inculpatul..., pentru săvârşirea infracţiunii de..., prevăzută de art. ... C. pen.
În esenţă, se reţine ca situaţie de fapt că................
Situaţia de fapt se susţine cu...................................
Examinând rechizitoriul cu nr. .../P/..., al Parchetului de pe lângă Judecătoria..., privind pe inculpatul...,
trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de..., prevăzută de art. ..., în condiţiile art. 346 alin. (4) C. proc.
pen., constată că... (descrie neregularităţile actului de sesizare/proba sau probele administrate excluse ori
actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii, în raport cu dispoziţiile legale şi sancţiunile care se
impun), apreciind că se impune începerea judecăţii, întrucât neregularităţile nu atrag imposibilitatea stabilirii
obiectului sau limitelor judecăţii.

ÎN NUMELE LEGII,
DISPUNE:
În baza art. 346 alin. (4) C. proc. pen., dispune începerea judecăţii în cauza privind pe inculpatul F.H.
..., pentru infracţiunea de..., prevăzută de art. ... C. pen.
JUDECĂTOR DE CAMERĂ PRELIMINARĂ, GREFIER,
Dacă apreciază că instanța sesizată nu este competentă, judecătorul de cameră preliminară procedează
potrivit art. 50 și 51 NCPP, care se aplică în mod corespunzător, adică va declina competenţa.
Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății exercită funcția de judecată în
cauză.
Calea de atac împotriva încheierii pronunţate în camera preliminară este contestaţia, reglementată de
art. 347 CPP. Împotriva încheierii pronunţate în temeiul art. 346 alin. (1), precum și împotriva soluțiilor prevăzute
la art. 346 alin. (3)-(5), procurorul şi inculpatul pot face contestaţie în termen de 3 zile de la comunicare.
Contestaţia se judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanţa ierarhic superioară celei
sesizate. Când instanţa sesizată este ÎCCJ, contestaţia se judecă de către completul competent, potrivit legii.
Dispoziţiile art. 343-346 se aplică în mod corespunzător.
Judecătorul de cameră preliminară se pronunţă, la cerere sau din oficiu, cu privire la luarea, menţinerea,
înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor preventive, potrivit art 348 NCPP. În cazurile în care faţă
de inculpat s-a dispus o măsură preventivă, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea şi temeinicia
măsurii preventive, procedând potrivit dispoziţiilor art. 207.
Precizări punctuale privind instituția camerei preliminare
1. O cauză penală parcurge procedura de cameră preliminară în ipoteza în care sesizarea s-a făcut
prin rechizitoriu. Dacă sesizarea instanţei se face prin acordul de recunoaştere a vinovăţiei, imediat după
finalizarea fazei de urmărire penală cauza trece în faza de judecată, fără a se parcurge faza procesuală a
camerei preliminare.
2. Obiectul procedurii de cameră preliminară priveşte aspecte referitoare la: competență, nulități,
excluderea probelor nelegale sau neloiale, regularitatea actului de sesizare, soluțiile fiind diferite în funcție de
constatările făcute pe aceste aspecte.
3. Termenul de 60 de zile al procedurii de cameră preliminară este unul de recomandare.
4. Asistenţa juridică este obligatorie în procedura de cameră preliminară, în condiţiile art. 90 NCPP.
Astfel, este obligatorie asistenţa juridică în cauzele în care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 5
ani pentru infracţiunea de care este acuzat inculpatul.
5. Soluțiile pe care JCP le poate da în cauză printr-o nouă încheiere sunt prevăzute de art. 346 NCPP.
Astfel, JCP poate dispune începerea judecății atunci când nimeni nu a formulat cereri și excepții sau dacă a
respins toate cererile şi excepţiile formulate în cauză. Deopotrivă, JCP poate dispune excluderea uneia, a mai
multora sau a tuturor probelor, ori se poate dispune anularea unor acte procesuale sau procedurale. Trebuie
avute în vedere aici dispozițiile art. 102 alin. (3) NCPP, care prevăd că „nulitatea actului prin care s-a dispus
sau autorizat administrarea unei probe ori prin care aceasta a fost administrată determină excluderea probei”.
În această ipoteză, se constată nulitatea acestui act și, ca efect subsecvent al nulității, se dispune excluderea
probei.
În privința probelor derivate, sub acest aspect, NCPP consacră un element de doctrină și de
jurisprudență specific și sistemului anglo-saxon, care legiferează teoria „fructelor pomului otrăvit” [fruits of the
poison tree, „teoria efectului la distanță”]. Conceptul de „probe derivate” este cunoscut fie din jurisprudența
instanțelor americane sau britanice, fie din jurisprudența CEDO, în cauza Gäfgen contra Germaniei, în care
dezbaterea se concentrează asupra faptului dacă relele tratamente la care a fost supus inculpatul pot afecta
legalitatea probelor derivate, deoarece acestea sunt probe legal administrate, dar care se află într-o relație de
condiționalitate sine qua non cu probe nelegal administrate. Referitor la această cauză, Curtea face o distincție
importantă între categoriile de probe, constatând că, în esență, tortura atrage o excludere automată a tuturor
probelor, însă relele tratamente nu presupun o excludere automată, ci aceasta trebuie raportată la respectarea
echitabilității procedurii conform art. 6.
Este importantă, totodată, şi opinia disidentă din cauza Gäfgen contra Germaniei, potrivit căreia
o încălcare a art. 3 din Convenție nu ar putea să atragă reținerea unor probe legal administrate în cadrul
procesului penal în caz de rele tratamente. Acesta este sensul în care merge și legiuitorul român, având în
vedere dispozițiile art. 102 alin. (3) NCPP, deoarece, deși acest articol pare să se aplice doar în ipoteza torturii,
vor exista excluderi automate și în ipotezele unor nulități absolute.
6. În privinţa nulităţilor absolute, singurele care pot fi invocate de JCP în faza de cameră preliminară
şi care vizează faza de urmărire penală sunt cele prevăzute de art. 281 alin. (1) lit. e) și f) NCPP: „Determină
întotdeauna aplicarea nulităţii încălcarea dispoziţiilor privind: (...) e) prezenţa suspectului sau a inculpatului,
atunci când participarea sa este obligatorie potrivit legii; f) asistarea de către avocat a suspectului sau a
inculpatului, precum şi a celorlalte părţi, atunci când asistenţa este obligatorie”. În aceste cazuri, vătămare este
prezumată.
În ceea ce priveşte nulităţile relative trebuie avute în vedere condițiile prevăzute de art. 282 NCPP, care
stipulează, pe de o parte, ca acestea să fie invocate de procurorul sau inculpatul al cărui interes legitim a fost
vătămat prin actul procesual, iar pe de altă parte, vătămarea respectivă să nu poată fi înlăturată altfel decât prin
anularea actului. Aceste nulităţi nu mai pot fi invocate din oficiu de către instanță sau de către judecător, ci doar
de subiectul vătămat.
7. În ipoteza în care se dispune excluderea uneia sau mai multor probe, se va comunica încheierea
JCP către procuror, așa cum se prevede în art. 345 alin. (2) NCPP: „În cazul în care judecătorul de cameră
preliminară constată neregularităţi ale actului de sesizare, în cazul în care sancţionează potrivit art. 280-282
actele de urmărire penală efectuate cu încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate,
încheierea se comunică de îndată parchetului care a emis rechizitoriul”. În continuare, alin. (3) al art. 345
NCPP prevede că: „În termen de 5 zile de la comunicare, procurorul remediază neregularităţile actului de
sesizare şi comunică judecătorului de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori
solicită restituirea cauzei”. Acest aspect se explică prin faptul că, potrivit art. 345 alin. (3) NCPP, „în termen de
5 zile de la comunicare, procurorul remediază neregularităţile actului de sesizare şi comunică judecătorului
de cameră preliminară dacă menţine dispoziţia de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei”. Aceste
dispoziții se referă doar la neregularitățile actului de sesizare, ceea ce înseamnă că dintre cele trei categorii de
elemente care intră sub incidența verificării în camera preliminară, și anume probe (excluderea), acte (nulități)
ori neregularitatea actului de sesizare, doar aceasta din urmă poate fi remediată de procuror. Probele excluse nu
pot fi refăcute de procuror, deoarece nu se mai află în faza de urmărire penală, acesta nemaiavând competență
funcțională.
Când sunt excluse toate probele, soluția de restituire la parchet în vederea reluării urmăririi penale se
impune „de pe scaun”, deoarece nu mai rămâne nimic legal de administrat sub aspect probator. Dacă unele
dintre probe sunt excluse ca urmare a constatării nulităților absolute sau relative cu privire la efectuarea actelor
procesuale prin care au fost administrate, procurorul poate exprima un punct de vedere prin care să arate că
înțelege să solicite restituirea cauzei la parchet sau, față de ceea ce a rămas valabil administrat sub aspect
probator, că își asumă susținerea acuzației penale în continuare, dacă din actul de sesizare pot fi stabilite
obiectul și limitele judecății, adică fapta și persoana pentru care urmează să fie sesizată instanța.
Acest algoritm se aplică similar și nulităților actelor procesuale. Cu alte cuvinte, nu se pot reface
actele procesuale din cursul urmăririi penale în urma constatării nelegalităţii acestora în procedura de cameră
preliminară. De pildă, dacă s-a constatat o nulitate în procedura de extindere a acțiunii penale cu privire la
o persoană care a fost trimisă în judecată, soluția de restituire este de plano, deoarece procurorul nu poate
reface, în faza de cameră preliminară, actul prin care trebuie acordată prin extindere calitatea de inculpat prin
raportare la unele acuzaţii, neavând competența funcțională.

8. Neregularitatea actului de sesizare are același sens cu cel exprimat în art. 300 CPP 1968, fiind
necesar să se analizeze dacă rechizitoriul a fost emis de organul competent, dacă a fost verificat sub aspectul
legalităţii şi temeiniciei de procurorul ierarhic superior, dacă este descrisă fapta etc.
O precizare se impune: spre deosebire de CP 1969, care la infracțiunea continuată nu prevedea condiția
unității de subiect pasiv, NCP o prevede, ceea ce înseamnă că săvârșirea mai multor acte materiale prin care a
rezultat un prejudiciu global cu privire la mai multe persoane vătămate, în condiţiile NCP, reprezintă un concurs
de infracțiuni. Această soluție impune ca în actul de sesizare să fie descrisă cât mai explicit fiecare infracţiune
concurentă.
În ipoteza constatării unei neregularități a actului de sesizare, procurorul are posibilitatea de a o remedia,
raportându-se la încheierea dată de judecătorul de cameră preliminară. Totuși, chiar în cazul în care procurorul
procedează la remedierea neregularităţii, JCP va trebui să verifice dacă procurorul s-a conformat încheierii prin
care s-au constatat neregularităţile, deoarece este posibil ca nici după acest moment să nu poată fi stabilite
obiectul și limitele judecății.
9. Potrivit art. 334 alin. (1) NCPP, „urmărirea penală este reluată atunci când judecătorul de cameră
preliminară a dispus restituirea cauzei la parchet în temeiul art. 346 alin. (3) lit. b) NCPP, când s-au exclus toate
probele”. În această situație este necesar ca procurorul de caz să dispună prin ordonanţă reluarea urmăririi
penale.
Potrivit art. 334 alin. (2) NCPP, „în cazul în care hotărârea se întemeiază pe dispoziţiile art. 346 alin. (3) lit. a),
reluarea se dispune de către conducătorul parchetului ori procurorul ierarhic superior prevăzut de lege, numai
atunci când constată că pentru remedierea neregularităţii este necesară efectuarea unor acte de urmărire
penală”.
Dezbateri privind procedura camerei preliminare
Importante în ceea ce privește camera preliminară sunt obiectul acesteia și drepturile procesuale de
pe parcursul procedurii. Ele trebuie circumscrise inculpatului și Ministerului Public. Se au în vedere legalitatea
actului de sesizare, legalitatea administrării probelor, posibilitatea formulării de cereri și excepții, chiar și a celor
din oficiu.
Filosofia acestei instituții a fost aceea de a scurta faza de judecată și de a oferi garanții procedurale scrise
inculpatului și Ministerului Public în ceea ce privește verificarea obiectului camerei preliminare propriu-zise. Deși
se mai adaugă cele 60 de zile la actul de judecată, totuși această fază contribuie la scurtarea procesului penal,
deoarece toate cererile și excepțiile se circumscriu verificării judecătorului de cameră preliminară, chiar supuse
unui control judiciar pe calea contestației.
1. Referitor la excluderea probelor în camera preliminară, în faza de urmărire penală s-a depus o
împuternicire avocațială prin care avocatul solicită să fie înștiințat cu privire la orice act de urmărire penală.
Se audiază martorii, fără încunoștințarea avocatului. Inculpatul solicită, în camera preliminară, eliminarea din
probatoriu a mijloacelor de probă, respectiv a declarațiilor martorilor. Procurorul consimte să trimită actul de
sesizare la instanța de judecată. În fața instanței, în virtutea rolului activ al judecătorului sau al procurorului
de ședință, solicită readministrarea probei cu martori, exclusă anterior în camera preliminară. Este posibilă
formularea unei atare solicitări?
Judecător Rodica-Aida Popa: În competența judecătorului de cameră preliminară intră și procedura
plângerii împotriva soluțiilor de neurmărire penală și de netrimitere în judecată. Se pune întrebarea dacă acestă
procedură ar trebui sau nu circumscrisă camerei preliminare. Această procedură ar trebui să fie una specifică,
și nu circumscrisă camerei preliminare, deoarece competențele judecătorului de cameră preliminară sunt strict
prevăzute de art. 342, cu situațiile particulare specifice acesteia. Cele două instituții nu trebuie confundate.
Reprezentantul Direcției Legislație a Consiliului Superior al Magistraturii a precizat că modificarea
adusă Regulamentului de ordine interioară al instanțelor a vizat și posibilitatea fiecărei instanțe de a-și organiza,
în funcție de numărul de judecători de care dispune, separat, dacă dorește, activitatea judecătorului de drepturi
și libertăți. Dacă toți judecătorii instanței vor intra și în procedura de cameră preliminară, cu excepția celui
desemnat doar ca judecător de drepturi și libertăți, dosarul va fi repartizat tuturor judecătorilor care realizează
judecata de fond. În acest context, prevederea din LPA NCPP referitoare la faptul că se va scoate cauza de pe
rol dacă există deja dosar repartizat, nu s-a efectuat verificarea actului de sesizare și se trimite judecătorului de
cameră preliminară nu trebuie să constituie un pretext pentru a trimite dosarul altui judecător. Exceptând ipoteza
restituirii, judecata pe fond se va realiza de către același judecător.
De asemenea, în ceea ce privește măsurile preventive, dat fiind jocul trimiterilor de la camera preliminară
la procedura prevăzută de art. 207 și apoi la procedura prelungirii, există trimiteri la art. 235 alin. (4)-(6), care se
referă la neaducerea inculpatului la judecată, dar citarea inculpatului este prevăzută expres de art. 207 alin. (2),
așadar nu mai este adus de procuror în camera preliminară, însă nu este prevăzut expres dreptul avocatului
de acces la dosar, chiar dacă apărarea este obligatorie. În acest context, este de semnalat faptul că nu mai
există text care să prevadă ascultarea inculpatului. La soluționarea măsurilor preventive în camera preliminară,
prezența inculpatului nu trebuie să fie formală, ci el trebuie să pună concluzii. Această neprevedere nu poate
atrage o eventuală nulitate în control.
Camera preliminară are rolul de a verifica legalitatea actelor de urmărire penală. Nulitățile relative pot fi
invocate până în faza de cameră preliminară. Nulitățile absolute pot fi invocate în orice fază a procesului penal.

2. În camera preliminară se verifică și aspectele cu privire la competență. În momentul în care dosarul
este pe rol, nu s-a citit actul de sesizare în camera preliminară, dar sunt și aspecte care nu țin de procedura
camerei preliminare, cum ar fi schimbarea de încadrare juridică, legea penală mai favorabilă aplicabilă, se
procedează totuși la verificarea competenței?
Judecător Rodica-Aida Popa: Din această perspectivă, dacă nu s-a intrat pe cercetarea judecatorească,
astfel cum prevede art. 6 ca dispoziție tranzitorie, se trimite la camera preliminară și se verifică doar competența,
nu se discută alte aspecte. Aspectele de schimbare de încadrare juridică au fost lămurite, se discută doar
despre competență, așa cum s-a solicitat.
Judecător Mihail Udroiu: Prin NCPP se extinde sfera incompatibilităților. Pe cale de consecință,
judecătorii care vor da mandat pentru percheziții, interceptări, tehnici speciale de supraveghere în cursul urmăririi
penale în calitate de judecător de drepturi și libertăți nu vor mai putea să judece nici în camera preliminară, nici
în fond.
3. Având în vedere că se pare că toți judecătorii vor îndeplini, pe anumite perioade de timp, prin rotație,
toate cele trei funcții judiciare, de judecător de drepturi și libertăți, judecător de cameră preliminară și judecător
care judecă pe fond cauza, cum se preconizează să fie organizată această activitate la alte instanțe? Sistemul
Ecris va fi adaptat pentru a prelua activitatea în mod corespunzător?
Judecător Mihail Udroiu: Colegiul de conducere al instanței poate decide ca anumiți judecători să
exercite doar funcțiunea de judecător de drepturi și libertăți pentru o anumită perioadă de timp, la fel cum se
poate decide ca un judecător să exercite toate cele trei funcții judiciare: camera preliminară, drepturi și libertăți
și instanță de judecată. Important de reținut este faptul că nu există incompatibilitate între judecătorul de cameră
preliminară și instanța de fond, repartizându-se dosarul completului care va soluționa cauza în fond, acesta
preluându-l și urmând procedura de cameră preliminară. Din această perspectivă nu vor exista probleme în
Ecris.
4. Deși, aparent, în procedura citării lucrurile sunt simple, pot apărea probleme în practică în ceea ce
privește respectarea termenului de 60 de zile în procedura camerei preliminare, chiar dacă suntem în prezența
unui termen de recomandare. Practica instanțelor civile a relevat uneori disfuncționalități în colaborarea cu
agenții procedurali și mai ales cu serviciile Poștei Române.
Judecător Mihail Udroiu: În materia procedurii penale, avantajul este că se poate înmâna citația prin
intermediul poliției locale, spre deosebire de procedura civilă. Există o diversificare a mecanismelor de citare,
și având în vedere localizarea relativ omogenă a poliției locale, procedura de citare va fi mai facilă dacă se va
realiza în această manieră. Pe de altă parte, pot apărea dificultăți chiar și în cazul citării în acest fel, având în
vedere restructurările operate la nivelul poliției locale, specificul unor zone ale țării (așezări izolate etc.), ceea
ce poate determina depășiri ale termenului de 60 de zile. Trebuie remarcat însă că, dacă până acum procedura
de citare prin intermediul poliției locale se realiza prin buna înțelegere, acum acest fapt este prevăzut de lege.
Se vor putea verifica date conforme realității, chiar dacă acestea nu decurg din bazele de date interogate. De
asemenea, o alternativă în ceea ce privește procedura de citare sunt serviciile de curierat, care, deși sunt mai
scumpe, oferă eficiență sporită.
Dispozițiile cu privire la starea de arest în camera preliminară prevăd verificarea din 30 în 30 de zile a
legalității măsurii preventive. Dacă se apreciază că întârzierea procedurilor conduce la o schimbare a temeiurilor
față de situația în cauză, față de poziția manifestată în cursul urmăririi penale, temeiurile înlocuindu-se sau
apărând temeiuri noi care justifică înlocuirea măsurii, se poate lua orice altă măsură mai puțin grea în sistemul
gradual al măsurilor preventive reglementate de NCPP.
NCPP prevede mecanisme mai largi de citare, astfel încât nu se vor înregistra alte dificultăți față de cele
de până acum. Există mecanisme suplimentare care vor facilita citarea: sistemul termenelor în cunoștință sau
posibilitatea citării prin poșta electronică. Toate acestea arată că procedura citării se poate face cu celeritate în
sistemul NCPP.
5. Pentru infracțiunile care sunt acum în faza de cercetare la poliție, de exemplu cele din Codul rutier,
care în viitor vor fi prevăzute în CP, în faza de urmărire penală se va proceda la o schimbare a încadrării juridice
potrivit NCP, din art. 85-86 Codul rutier În Capitolul II-Infracțiuni contra siguranței circulației pe drumurile publice,
art. 334-341?
Judecător Mihail Udroiu: Dacă aceeași faptă penală concretă este incriminată identic în două legi
penale succesive, cu aceeași pedeapsă, astfel încât nu se poate determina care lege este mai favorabilă, se va
alege textul incriminator din legea nouă, în vigoare la momentul pronunţării soluţiei de către instanţă.
Dacă s-au adus însă în discuție infracțiunile rutiere, nu trebuie omise câteva particularități. Acestea
sunt prevăzute în art. 336-337. De exemplu, în ceea ce privește refuzul sau sustragerea de la prelevarea de
mostre biologice, art. 337 prevede că „refuzul ori sustragerea conducătorului unui vehicul pentru care legea
prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere ori a instructorului auto, aflat în procesul de instruire,
sau a examinatorului autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru
obţinerea permisului de conducere, de a se supune prelevării de mostre biologice necesare în vederea stabilirii
alcoolemiei ori a prezenţei unor substanţe psihoactive se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani”. De lege
lata, textul vizează, pe de o parte, supunerea la testarea cu etilotestul, și apoi refuzul la prelevarea în vederea
stabilirii alcoolemiei. Se constată că, sub aspectul refuzului la supunerea la testul cu etilotestul, fapta nu mai
este incriminată, ci doar dacă refuzul se referă la prelevarea de mostre biologice. Astfel, chiar dacă textele
par similare, ele diferă totuși sub anumite aspecte. De asemenea, NCP se identifică drept lege penală mai
favorabilă, deoarece norma de incriminare include mai puține obligații.
6. Pe durata procedurii, potrivit art. 343, termenul de 60 de zile este unul de recomandare. Dacă
inculpatul formulează o contestație pentru tergiversarea procesului penal, aceasta va fi admisibilă? Camera
preliminară intră sub incidența acestor prevederi?
Judecător Mihail Udroiu: În ceea ce priveşte contestația privind durata rezonabilă a procesului penal,
art. 4881 alin. (1) NCPP prevede că, „dacă activitatea de urmărire penală sau de judecată nu se îndeplineşte
într-o durată rezonabilă, se poate face contestaţie, solicitându-se accelerarea procedurii”. Durata rezonabilă
se apreciază în ansamblu. Depășirea termenului de recomandare de 60 de zile destinat îndeplinirii procedurii
camerei preliminare nu duce automat la aprecierea că s-a depășit termenul rezonabil al procesului penal.
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), această apreciere se face global. Dacă în
procedura de cameră preliminară s-ar dispune restituirea, abia atunci s-ar putea face contestație cu privire la
prelungirea urmăririi penale, deoarece erorile statului în desfășurarea procedurii sunt imputabile statului, din
perspectiva duratei rezonabile a procesului. Având în vedere că natura camerei preliminare impune soluționarea
cu precădere în procedură camerală, fără participare lărgită, fără prezența procurorului, nu ridică probleme cu
privire la durata rezonabilă a procesului penal. Condițiile contestației se completează cu cele referitoare la
termene: „Contestaţia poate fi formulată după cum urmează: a) după cel puţin un an de la începerea urmăririi
penale, pentru cauzele aflate în cursul urmăririi penale; b) după cel puţin un an de la trimiterea în judecată,
pentru cauzele aflate în cursul judecăţii în primă instanţă; c) după cel puţin 6 luni de la sesizarea instanţei cu o
cale de atac, pentru cauzele aflate în căile de atac ordinare sau extraordinare”. Textul din materia contestației
privind durata rezonabilă a procesului penal vine să suplinească o carență legislativă de transpunere a unui
standard al CEDO impus de la cauza Kudla contra Polonia, în care s-a stabilit ca standard obligatoriu existența
a două remedii cumulative și efective la depășirea termenului rezonabil al procesului sau pentru prevenirea
depășirii acestuia: un remediu în accelerare și unul în despăgubiri. Remediul în despăgubiri nu este reglementat
de Cod, ceea ce înseamnă că se aplică reglementările generale privind răspunderea delictuală, iar remediul în
accelerare este reglementat de NCPP în art. 4881. Este important ca aceste remedii să fie efective. CEDO a
sancționat mai multe state (Italia, Croația, Slovenia), deoarece, deși aveau reglementat un astfel de remediu,
acesta nu era unul efectiv, apreciind ca modele de bune practici apropiate de standardul Curții modelele din
Cehia, Polonia, Portugalia și Spania. Remediul vizează efectiv activitățile desfășurate în mod concret în cursul
procesului penal, în vreme ce faza camerei preliminare este o procedură filtru, de purgare între urmărirea penală
și judecată, care se presupune a fi, în esență, una rapidă, aspect rezultat din modul în care este reglementată
procedura camerală.

Reprezentantul Direcției Legislație a Consiliului Superior al Magistraturii a precizat, în acest context,
că există o hotărâre-pilot referitoare și la cea de-a două componentă, în legătură cu faptul că CEDO nu a fost
mulțumită de instituirea doar a acestui mecanism de accelerare, motiv pentru care a obligat statul român să
reglementeze și cea de-a doua parte, respectiv o procedură expresă de despăgubiri. Inițiatorul proiectului este
Ministerul Justiției.
7. S-ar putea ca această instituție să atragă răspunderea disciplinară a magistraților, în condițiile în care
Legea nr. 303/2004 reglementează o abatere disciplinară în ipoteza nesoluționării cu celeritate a procesului
penal. Va exista o hotărâre dată chiar de o instanță de judecată, se pare, în acest sens.
8. Eventualele probleme de drept semnalate în procedura camerei preliminare pot fi supuse dezlegării
ÎCCJ?
Judecător Rodica-Aida Popa: Fiecare judecător, când va îndeplini procedura camerei preliminare,
va aprecia, exact pe obiectul cauzei, în ce măsura va putea sesiza ÎCCJ, dacă se circumscrie judecății, cu o
dezlegare a unei probleme de drept.
Judecata în primă instanţă
În structura normelor privind judecata în primă instanţă, în actuala reglementare, legiuitorul a renunţat
la a mai face precizări referitoare la repartizarea pe complete şi stabilirea primului termen de judecată, la
cele privind citarea inculpatului în stare de libertate şi în stare de arest, la prezenţa inculpatului la judecată, la
prezenţa procurorului şi rolul acestuia.
Legiuitorul a simţit nevoia să intre direct în ceea ce se numeşte obiectul judecăţii, aducând modificări
legate, în ceea ce priveşte circumstanţierea lui, de faptele şi persoanele arătate în actul de sesizare a instanţei.
Aspectele legate principial de repartizarea aleatorie pot fi completate prin norme secundare elaborate
de Consiliul Superior al Magistraturii, pe calea regulamentelor, motiv pentru care renunțarea la reglementarea
în conținutul Codului poate fi considerată o soluție firească şi fericită.
Judecata în primă instanţă a fost reglementată de legiuitor prin statuarea unor norme referitoare la
desfăşurarea judecării cauzelor, cu definirea obiectului judecăţii (faptele, persoanele arătate în actul de
sesizare a instanţei), ca şi la verificările privitoare la inculpat: identitatea inculpatului persoană fizică, identitatea
inculpatului persoană juridică (denumire, sediu social, sediile secundare, codul unic de identificare, identitatea,
calitatea persoanelor abilitate să îl reprezinte), măsurile premergătoare privind martorii, experţii şi interpreţii,
referitoare la intrarea şi părăsirea sălii de şedinţă, aducerea la cunoştinţă a învinuirii, lămuriri şi cereri. O garanţie
suplimentară este prevăzută în art. 374 alin. (3) NCPP: „Preşedintele încunoştinţează partea civilă, partea
responsabilă civilmente şi persoana vătămată cu privire la probele administrate în faza urmăririi penale care au
fost excluse şi care nu vor fi avute în vedere la soluţionarea cauzei şi pune în vedere persoanei vătămate că se
poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti”.
Legiuitorul stabileşte explicit că la primul termen la care procedura de citare este legal îndeplinită
şi cauza se află în stare de judecată (aşadar, cu îndeplinirea cumulativă a celor două condiţii), preşedintele
dispune măsuri care asigură un complex de garanţii procesuale referitoare la conţinutul actului de trimitere şi,
respectiv, începere a judecăţii, conţinutul învinuirii, posibilitatea formulării de întrebări părţilor, unuia din subiecţii
procesuali principali şi altor subiecţi procesuali, prevederi care constituie conţinutul art. 374 alin. (1): „La primul
termen la care procedura de citare este legal îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, preşedintele
dispune ca grefierul să dea citire actului prin care s-a dispus trimiterea în judecată ori, după caz, a celui prin care
s-a dispus începerea judecăţii sau să facă o prezentare succintă a acestuia”.
Se observă că în conţinutul normei se păstrează aspectele privind publicitatea, pentru respectarea
principiului publicităţii şi oralităţii, prin citirea de către grefierul de şedinţă a actului prin care s-a dispus trimiterea
în judecată ori, după caz, a celui prin care s-a dispus începerea judecăţii sau, după caz, grefierul urmează să
facă o prezentare succintă a acestuia.
Se păstrează regulile privind obligația de a explica inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce,
înştiinţarea inculpatului cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i-se atenţia că ceea ce
declară poate fi folosit şi împotriva sa, cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei vătămate,
celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când socoteşte că
este necesar, potrivit art. 374 alin. (2): „Preşedintele explică inculpatului în ce constă învinuirea ce i se aduce, îl
înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nicio declaraţie, atrăgându-i atenţia că ceea ce declară
poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, persoanei
vătămate, celorlalte părţi, martorilor, experţilor şi de a da explicaţii în tot cursul cercetării judecătoreşti, când
socoteşte că este necesar”. Toate acestea s-au păstrat în actuala reglementare deoarece acesta este spiritul
impus de CEDO şi trendul întregului sistem judiciar românesc, constituindu-se într-o garanţie foarte puternică în
ceea ce priveşte circumstanţierea învinuirii.
De asemenea, se prevede încunoştințarea părții civile, părții responsabile civilmente şi persoanei
vătămate cu privire la probele administrate în cursul urmăririi penale care au fost excluse ca urmare a verificărilor
judecătorului de cameră preliminară, în procedura de cameră preliminară rămasă definitivă, chiar şi în urma
soluţionării contestaţiei, şi care nu au fost avute în vedere la soluţionarea cauzei şi se pune în vedere persoanei
vătămate că se poate constitui parte civilă până la începerea cercetării judecătoreşti. Aşadar, este vorba despre
o obligaţie a judecătorului cauzei, ca o noutate absolută care decurge din noutatea instituţiei reglementate de
NCPP.
Ordinea cercetării judecătoreşti, reglementată în art. 376 NCPP, nu diferă foarte mult de vechea
reglementare, fiind doar actualizată și completată, în funcţie de cadrul procesual stabilit prin noua reglementare.
Legiuitorul a simţit nevoia să păstreze vechile reglementări referitoare la ordinea cercetării judecătoreşti
pentru a da rigoare procedurii din faţa primei instanţe în raport cu noua reglementare. Astfel, instanţa începe
efectuarea cercetării judecătoreşti când cauza se află în stare de judecată. Ordinea de efectuare a actelor de
cercetare judecătorească este cea prevăzută în dispoziţiile cuprinse în secţiunea 1 („Desfășurarea judecării
cauzelor” a Capitolului II („Judecata în primă instanță”) .
După audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se
procedează la administrarea probelor încuviinţate.
Administrarea de probe din oficiu poate fi făcută oricând pe parcursul cercetării judecătoreşti.
Instanţa poate dispune schimbarea ordinii când acesta este necesară.
În ceea ce priveşte audierea inculpatului, al cărei sediu al materiei se află în dispozițiile art. 378 NCPP,
instituţia conţine garanţii procesuale prin care se asigură respectarea principiului contradictorialității şi nemijlocirii,
prin posibilitatea formulării de întrebări de către procuror sau de către unul dintre subiecţii procesuali principali,
respectiv persoana vătămată, părţi, avocaţii acestora, de către preşedinte şi ceilalţi membri ai completului,
aceştia din urmă apreciind asupra necesităţii lor.
Instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei. Întrebările respinse se
consemnează în încheierea de şedinţă. Dacă în reglementarea anterioară întrebările respinse puteau sau nu
să fie consemnate în încheierea de şedinţă, în actuala reglementare se prevede în mod expres consemnarea
lor în încheierea de şedinţă. Sancţiunea care s-ar putea aplica în cazul nerespectării acestei norme, în afara
celor care privesc răspunderea disciplinară şi dincolo de controlul judiciar pe calea apelului, în condiţiile în care
şedinţa de judecată se înregistrează audio-video, nu ar putea fi sub nicio formă nulitatea absolută. Legiuitorul a
stabilit foarte clar să fie consemnate în încheierea de şedinţă doar întrebările respinse. Respingerea acestora
se face în baza unui proces de apreciere din partea judecătorului de şedinţă, sub aspectul concludenţei şi
utilităţii relativ la cauză. Legiuitorul a înţeles să păstreze noţiunile de concludenţă şi utilitate în raport cu cele de
nerelevanţă şi neimportanţă. Respingerea lor urmează să fie motivată, așa cum impune jurisprudenţa CEDO,
nu numai făcându-se referire în mod generic la noţiunile de „concludenţă” şi „utilitate”.
În situaţiile în care legea prevede posibilitatea ca inculpatul să fie obligat la prestarea unei munci
neremunerate în folosul comunităţii, acesta va fi întrebat dacă îşi manifestă acordul în acest sens, în ipoteza în
care va fi găsit vinovat. În ceea ce priveşte această manifestare a acordului de voinţă expresă și exteriorizată
nu suntem în prezența unei dispoziţii care să conducă la antepronunţare, scopul ei fiind de a oferi o garanție
procesuală suplimentară în procedura de audiere a inculpatului, în ceea ce privește consimţământul pe care o
astfel de persoană, în condiţiile în care este găsită vinovată, îl va manifesta în ipoteza în care i se va aplica o
pedeapsă cu munca în folosul comunităţii. În momentul introducerii acestei prevederi au fost avute în vedere
toate convenţiile referitoare la munca neforţată sau la tortură, conţinând o garanţie procesuală suplimentară
relativ la audierea inculpatului.
Când inculpatul nu îşi mai aminteşte anumite fapte sau împrejurări ori când există contraziceri între
declaraţiile făcute de inculpat în instanţă şi cele date anterior, preşedintele îi cere acestuia explicaţii şi poate
da citire în întregime sau în parte declaraţiilor anterioare. Înscrisurile de care inculpatul se foloseşte în darea
declaraţiilor trebuie depuse la dosar pentru a se putea da veridicitatea susţinerilor sale. Acest fapt constituie o
garanţie necesară, utilă, care asigură şi instanţei de control judiciar posibilitatea verificării in extenso, dincolo de
ascultarea înregistrării, a declaraţiei inculpatului.
Când inculpatul refuză să dea declaraţii, instanţa dispune citirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat
anterior. Este o normă de suplinire, pentru ipoteza în care inculpatul uzează de dreptul său la tăcere. Toate
aceste aspecte vor fi consemnate în încheierea de şedinţă, în partea sa de expunere.
Inculpatul poate fi audiat ori de câte ori este necesar.
Toate aceste garanţii suplimentare sunt benefice bunului mers al procedurilor judiciare.

Referitor la tematica abordată, în cursul dezbaterilor au fost formulate întrebări și precizări care au vizat
următoarele aspecte:
- utilitatea consemnării în declaraţia inculpatului a persoanelor care pun întrebările.

Legat de acest aspect s-a precizat că la ascultarea inculpatului este important să se vadă cine a pus
întrebarea, care apărător, apărătorul inculpatului, respectiv apărătorii coinculpaţilor, apărătorii celorlalte părţi.
Prin evidenţierea întrebărilor puse se aduc lămuriri chiar cu privire la împrejurările faptei respective. Se poate
observa utilitatea acestor întrebări din perspectiva realizării apărării din partea mai multor apărători în cauză, din
perspectiva identităţii dreptului la apărare exercitat în mod nemijlocit de către unul sau altul dintre apărătorii în
cauză. Dacă este vorba despre un singur apărător, evidenţierea acestuia apare ca inutilă. De asemenea, există
şi posibilitatea adoptării strategiei de a desemna un singur apărător care să facă pledoariile, care să exercite
dreptul de a pune întrebări, deşi sunt mai mulţi apărători în cauză. Acest aspect va fi consemnat în încheierea
de şedinţă, dar se poate consemna şi pe declaraţia formulată de apărătorul respectiv, care a exercitat la acel
termen de judecată dreptul la apărare. La un termen ulterior sau la o ascultare ulterioară a inculpatului este
posibil ca un alt apărător să uzeze de aceeaşi modalitate sau de o alta, de exemplu mai mulţi avocaţi care să
pună mai multe întrebări. Aşadar, există o varietate sub aspectul identităţii şi a modului de consemnare. De
asemenea, există posibilitatea ca inculpatul să refuze să răspundă la anumite întrebări (adresate de procuror,
persoana vătămată ori de partea civilă), context în care consemnarea întrebării este extrem de importantă. Deşi
o chestiune de detaliu, este un aspect important în exercitarea dreptului la apărare.

- utilitatea dispoziţiilor alin. (5) al art. 378 („când inculpatul refuză să dea declaraţii, instanţa
dispune citirea declaraţiilor pe care acesta le-a dat anterior”).
Având în vedere că aceste declarații sunt cunoscute în momentul trimiterii în judecată, aflându-se la
dosar, părţile urmând să se prezinte pregătite sub acest aspect, în măsura în care doresc să invoce orice
chestiune legată de declaraţia inculpatului din cursul urmăririi penale, procedura poate părea excesiv de
formală și consumatoare de timp. Referitor la această problemă s-a subliniat că ceea ce se pune, de fapt, în
discuţie este respectarea principiului contradictorialităţii. Astfel, este dreptul inculpatului de a refuza să dea
declaraţii în cadrul cercetării judecătoreşti. Dreptul la tăcere îi este garantat. Citirea declaraţiilor date anterior
de către inculpat dă posibilitatea celorlalţi inculpaţi sau celorlalte părţi să cunoască, într-un mod nemijlocit şi
contradictoriu, conţinutul declaraţiilor date anterior, putând, eventual, să formuleze cereri în apărare în faţa
instanţei de judecată, raportându-se la conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în judecată inculpatul. Prin
poziţia anterioară cunoscută în acest mod de către celelalte părţi pot fi formulate cereri, excepţii sau lămuriri
în apărare. De asemenea, nu se prezumă că toţi apărătorii şi toate părţile cunosc toate piesele dosarului de
urmărire penală. Situația din practică este, adesea, alta. Este posibil chiar ca unele dintre părţi să solicite citirea
tocmai prin prisma acestei norme. Judecătorul poate aprecia că nu este cazul, dar având în vedere existența
normei care prevede această posibilitate, judecătorul poate uzita de ea din oficiu sau la cererea unuia dintre
apărători. Necesitatea citirii, atunci când inculpatul refuză să o facă printr-o declaraţie nemijlocită, poate decurge
din posibilitatea repercutării conţinutului declaraţiilor acestuia asupra situaţiei altor părţi.

- posibilitatea instanței de a dispune amânarea aplicării pedepsei sau a suspendării executării
sub supraveghere, în situaţia în care inculpatul nu a fost întrebat dacă doreşte să presteze muncă
neremunerată în folosul comunităţii.
Legat de acest aspect s-a precizat că este vorba despre un acord necesar, expres menţionat. Este o
condiţie care asigură buna aplicabilitate a dispoziţiilor respective. Este esenţial ca acest acord să existe într-un
mod nemijlocit, deoarece, în caz contrar, poate conduce la imposibilitatea de aplicare a dispoziţiilor respective.
Răspunsul la această problemă se regăseşte în art. 83 alin. (1) lit. c) NCP: „Instanţa poate dispune amânarea
aplicării pedepsei, stabilind un termen de supraveghere, dacă sunt întrunite următoarele condiţii: (...) infractorul
şi-a manifestat acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii”. Aceste condiţii trebuie întrunite
cumulativ.

- modalitatea de adresare nemijlocită a întrebărilor, respectiv posibilitatea președintelui
completului de a reformula o întrebare adresată, de exemplu, de apărător inculpatului, în contextul în
care nu se dorește respingerea întrebării, ci doar reformularea ei.
Aceasta constituie o chestiune de detaliu. Preşedintele completului de judecată poate cere apărătorului
să reformuleze întrebarea, dacă nu a fost clar exprimată sau concisă. Conţinutul acelei întrebări poate fi explicat
inculpatului, dar numai după ce instanţa de judecată a apreciat că întrebarea este concludentă şi utilă. Astfel,
apărătorul adreseză întrebarea ‒ mai mult sau mai puţin explicită ‒ care este necesar să fie lămurită, dar este
posibil ca preşedintele completului de judecată şi ceilalţi membri să aibă reprezentarea că este corect formulată
şi să aprecieze utilitatea şi concludenţa ei. În momentul în care întrebarea lansată nu este lămurită, preşedintele
completului va da posibilitatea ca ea să fie reformulată într-un mod clar şi explicit pentru a se da posibilitatea
concretă inculpatului să răspundă. S-a mai precizat că oricine trebuie să accepte că întrebarea formulată nu este
suficient de explicită astfel încât inculpatul să poată răspunde. Există variate motive ‒ obiective sau subiective ‒
care pot duce la confuzii sau incoerenţe. Judecătorul poate reformula întrebările şi în funcţie de răspunsurile pe
care le primeşte de la inculpat. Deşi aceste chestiuni sunt de detaliu, sunt foarte importante în lămurirea cauzei.
Există cazuri când, la un termen, toate declaraţiile luate şi consemnate sunt considerate suficient de lămuritoare
pentru acel moment al procesului penal. Odată cu trecerea timpului însă, la un alt termen, este posibil, după
studierea declaraţiilor deja existente, să se constate că anumite aspecte nu au fost lămurite, iar declaraţiile luate
la termenul anterior să nu mai pară suficiente. În aceste cazuri trebuie luate suplimente de declaraţii, cu acordul
inculpatului.

- succesiunea etapelor în cadrul judecății, din dispozițiile legale rezultând următoarea succesiune
a lor: se dă citire actului de sesizare, se înştiinţează inculpatul şi celelalte părţi cu privire la drepturile lor, se
propun probe, dacă nu se contestă, după care se trece la audierea inculpatului, a părţilor, deoarece art. 376 alin.
(3) NCPP prevede că, „după audierea inculpatului, a persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile
civilmente, se procedează la administrarea probelor încuviinţate”. Pare stranie această situaţie: îi aducem la
cunoştinţă învinuirea inculpatului, îi prezentăm drepturile, îl lăsăm deoparte, îi luăm pe ceilalţi şi procedăm
similar şi cu ei, discutăm probele, dar nu ştim care este poziţia inculpatului în declaraţia sa, şi apoi îl audiem pe
inculpat.
Legat de aspectul pus în discuție s-a precizat că din conţinutul dispoziţiilor art 376 alin. (4) reiese
că legiuitorul a simţit nevoia să reglementeze administrarea de probe, a celor din oficiu: „Administrarea de
probe din oficiu poate fi făcută oricând pe parcursul cercetării judecătoreşti”. În vechea reglementare nu era
expres menţionată o sub-etapă a administrării probelor. Faptul că în încheierile de şedinţă era consemnată,
după audierea părţilor în sens larg, propunerea de probe nu era acoperită de un text legal. În prezent, în art.
376, legiuitorul, după audierea persoanelor menționate în alin. (3), prevede că se procedează la administrarea
probelor încuviinţate, iar în alin. (4) face referire la probele administrate din oficiu. Este o chestiune de detaliu.
Referirea se face, evident, la instanţa de judecată. Aşadar, judecătorul poate face asta oricând pe parcursul
cercetării judecătoreşti.

- Având în vedere dispozițiile art. 374 alin. (5), conform cărora „preşedintele întreabă procurorul,
părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe”, este necesar ca această procedură
să se desfăşoare conform succesiunii prevăzute de textele NCPP, înainte de audierea inculpatului şi a
părţilor?
Legat de acest aspect s-a precizat că, având în vedere că textul este unul imperativ, aceasta este
ordinea în care trebuie să decurgă lucrurile. Propunerea de probe nu reprezintă o încălcare a normelor cu
caracter imperativ. Pornesc din faza de urmărire penală, care este nepublică, iar înainte de a începe cercetarea
judecătorească, după ce i s-a adus la cunoştinţă învinuirea inculpatului sau chiar şi înainte, pot fi propuse probe.
Aceasta nu înseamnă că ele sunt şi încuviinţate şi administrate. Ele provin dintr-un drept la apărare extins,
lărgit. Nu se consideră a fi o vătămare faptul că se propun probe înainte de ascultarea părţilor. Norma exista şi
înainte, chiar dacă nu a făcut obiect al unor articole de doctrină. Libertatea părţilor este dată de reglementarea
care îi conferă această posibilitate, aceea de a-şi exercita apărările, de a formula, de a propune. Reprezintă o
garanţie utilă chiar şi înainte de datele legate de ordinea cercetării judecătoreşti. Există foarte multe texte care
vizează probele administrate: preşedintele întreabă dacă se propun, acestea se administrează după audieri, iar
administrarea lor din oficiu poate fi făcută oricând pe parcursul cercetării judecătoreşti. Necesar este ca ele să
se regăsească în consemnările încheierilor de şedinţă şi în conţinutul declaraţiilor atunci când textele prevăd
aceasta pentru respectarea rigorii procedurii.

- Declaraţia inculpatului trebuie semnată şi de avocat în faţa instanţei de judecată? Care ar fi
sancţiunea dacă nu se procedează astfel?
Într-adevăr, suntem în prezența unei garanţii suplimentare, iar sancţiunea este cea specifică încălcării
oricărei norme de procedură, respectiv nulitatea relativă. Această prevedere întăreşte dreptul la apărare, ceea
ce s-a consemnat, pentru a nu se putea contesta conţinutul declaraţiei inculpatului. În condiţiile în care întrebarea
este consemnată, avocatul semnează conţinutul conferind veridicitate din perspectiva apărării. Dispoziția nu
trebuie interpretată ca o atenuare a autorităţii judecătorului, ci ca o garanţie suplimentară.

- momentul începerii cercetării judecătoreşti.
În ceea ce priveşte ordinea cercetării, NCPP prevede că instanţa începe efectuarea cercetării când
cauza se află în stare de judecată. Interpretarea art. 376 NCPP se face coroborat cu toate celelalte aspecte
referitoare la aducerea la cunoştinţă a învinuirii. La primul termen la care procedura de citare este legal
îndeplinită şi cauza se află în stare de judecată, mai întâi preşedintele dispune citirea actului prin care s-a adus
la cunoştinţă învinuirea, acesta fiind momentul în care cauza se află pendinte pe rolul instanţei. Nu se poate
începe cercetarea judecătorească fără să fie aduse la cunoştinţă învinuirea şi conţinutul rechizitoriului. Dacă
procedura este legal îndeplinită se poate solicita termen pentru angajarea avocatului (dacă nu a fost solicitat
la momentul citării), se acordă termen pentru lipsă de apărare şi este angajat avocat. Urmează un nou termen
de judecată, la care trebuie să existe procedura de citare legal îndeplinită şi cauza să se afle din nou în stare
de judecată. La acest termen se aduce la cunoştinţă învinuirea, după care instanţa începe efectuarea cercetării
judecătoreşti. Aşadar, ca moment fixat, ar fi după citirea actului de sesizare, deoarece din acel moment se intră
în cercetarea judecătorescă.

- modalitatea de aducere la cunoștința inculpatului a drepturilor și obligațiilor prevăzute de
art. 108 şi 83 NCPP, respectiv dacă se realizează pe formular, indiferent dacă aceste cerințe au fost
îndeplinite în faza de urmărire penală.
Practica instanței supreme este cea a mențiunilor pe formular, respectiv exact pe conţinutul declaraţiei de
inculpat. Astfel, inculpatului i se aduc la cunoştinţă aceste drepturi, trecându-se în conţinutul declaraţiei și norma
care prevede dreptul respectiv, asigurându-se astfel rapiditatea, utilitatea etapei respective în timpul şedinţei.
De asemenea, inculpatul, semnând declaraţia, certifică respectarea acestor garanţii. Fie aceste drepturi se
citesc şi se regăsesc şi în conţinutul declaraţiei, fie, fiind trecute în conţinutul declaraţiei, inculpatul ia cunoştinţă
despre ele în momentul semnării acesteia. Legat de aspectul supus discuției, într-una dintre intervențiile din
partea participanților s-a exprimat temerea că durata audierilor va crește foarte mult, ca urmare a necesității de a
explica drepturile inculpatului (în vederea asigurării unei apărări efective), consemnării întrebărilor în încheierea
de ședință, semnării declaraţiei persoanei audiate de către toate părţile implicate în proces, avocaţi etc. De
asemenea, se pune problema posibilității judecătorului de a interveni în reformularea răspunsurilor, aşa cum se
făcea până acum, chiar în lipsa unui text de lege. Rolul activ al judecătorului scade, primii care pun întrebările
fiind procurorul, apoi părţile, apoi persoana vătămată şi la sfârşit preşedintele de instanţă. Firul roşu urmărit în
audieri s-ar putea să nu se potrivească celui urmărit de celelalte părţi, astfel că s-ar părea că audierile vor dura
foarte mult.
Legat de acest punct de vedere s-a apreciat că, în ciuda acestor posibile inconveniente legate de durată,
noile dispoziții aduc un plus de calitate actului de judecată. Deși îndeplinirea tuturor acestor cerinţe durează
mai mult, ele constituie garanţii suplimentare. Faptul că judecătorul pune ultimul întrebările nu afectează nici
prestigiul instanţei, nici conţinutul logic al declaraţiei. Judecătorul este un garant al procesului echitabil, şi dacă
pune ultimul întrebările nu înseamnă că pierde din relevanţă. Acest fapt îi conferă mai multă moderaţie, mai mult
echilibru. Faptul că a ascultat deja toate părţile conferă un plus de substanţă, de greutate întrebărilor pe care le
adresează, în privința oralităţii, a oficialităţii, nemijlocirii şi contradictorialităţii. Faptul că judecătorul adresează
ultimul întrebările este o corelare cu art. 99 alin. (1), care prevede că, „în acţiunea penală, sarcina probei
aparţine în principal procurorului, iar în acţiunea civilă, părţii civile ori, după caz, procurorului care exercită
acţiunea civilă în cazul în care persoana vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu sau are capacitate de
exerciţiu restrânsă”, dar şi cu art. 100, care prevede: „(1) În cursul urmăririi penale, organul de urmărire penală
strânge şi administrează probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu
ori la cerere. (2) În cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea procurorului, a persoanei vătămate
sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar pentru formarea convingerii sale”.
În acest context, era firesc să apară modificări cu privire la modul în care se audiază părţile. Modificarea este
salutară. Judecătorul nu mai trebuie să joace rolul procurorului sau al avocatului, iar intervenţia sa se realizează
doar în subsidiar. Totodată, ea reprezintă un pas spre normalitate și modificând filozofia procedurii şi a raţiunii
rolului jucat de judecător.
Legiuitorul foloseşte noţiunea de audiere în locul celei de ascultare, conţinutul art. 379 fiind identic
celui din reglementarea anterioară, diferenţele referindu-se doar la acest aspect. Referindu-se la audierea
coinculpaţilor, legiuitorul renunţă la sintagma ascultare, care în etimologia mai veche duce cu gândul la aflarea
în slujba cuiva. Or, folosind sintagma audiere, legiuitorul doreşte să exprime faptul că se consemnează pur şi
simplu ceea ce el are de spus.
Audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente sunt prevăzute de art. 380
NCP: „(1) Instanţa procedează la audierea persoanei vătămate, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente
potrivit dispoziţiilor art. 111 şi 112, după ascultarea inculpatului şi, după caz, a coinculpaţilor. (2) Persoanele
menţionate sunt lăsate să arate tot ce ştiu despre fapta care face obiectul judecăţii, apoi li se pot pune în mod
nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, avocatul inculpatului, persoana vătămată, partea civilă, partea
responsabilă civilmente şi avocaţii acestora. Preşedintele şi ceilalţi membri ai completului pot de asemenea pune
întrebări, dacă apreciază necesar, pentru justa soluţionare a cauzei. (3) Instanţa poate respinge întrebările care
nu sunt concludente şi utile cauzei. Întrebările respinse se consemnează în încheierea de şedinţă. (4) Persoana
vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente pot fi reascultate ori de câte ori este necesar”.
Audierea acestora are loc în condiţiile art. 111 şi 112. Potrivit art. 111, se aduc la cunoştinţă persoanei
vătămate următoarele drepturi şi obligaţii:
a) dreptul de a fi asistată de avocat, iar în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a i se desemna un
avocat din oficiu;
b) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii, în condiţiile
prevăzute de lege;
d) dreptul de a fi încunoştinţată cu privire la desfăşurarea procedurii, dreptul de a formula plângere
prealabilă, precum şi dreptul de a se constitui parte civilă;
e) obligaţia de a se prezenta la chemările organelor judiciare;
f) obligaţia de a comunica orice schimbare de adresă.
Dispoziţiile art. 109 alin. (1) şi (2) şi ale art. 110 se aplică în mod corespunzător.
În cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau
audiovideo, atunci când organul de urmărire penală consideră necesar sau atunci când persoana vătămată a
solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este posibilă.
Persoanei vătămate i se aduce la cunoştinţă, cu ocazia primei audieri, faptul că, în cazul în care
inculpatul va fi privat de libertate, respectiv condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, aceasta poate să fie
informată cu privire la punerea acestuia în libertate în orice mod.
Potrivit dispozițiilor art. 112 NCPP, părții civile și părții responsabile civilmente li se aduc la cunoştinţă
următoarele drepturi:
a) dreptul de a fi asistate de avocat, iar în cazurile de asistenţă obligatorie, dreptul de a li se desemna un
avocat din oficiu;
b) dreptul de a apela la un mediator, în cazurile permise de lege;
c) dreptul de a propune administrarea de probe, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii în legătură cu
soluţionarea laturii civile a cauzei, în condiţiile prevăzute de lege.
Audierea părţii civile şi a părţii responsabile civilmente se fac potrivit dispoziţiilor art. 111 alin. (1): „La
începutul primei audieri, organul judiciar adresează persoanei vătămate întrebările prevăzute la art. 107, care
se aplică în mod corespunzător”, iar potrivit alin. (3), „Dispoziţiile art. 109 alin. (1) şi (2) şi ale art. 110 se aplică
în mod corespunzător”. De asemenea, potrivit alin. (4), „În cursul urmăririi penale, audierea persoanei vătămate
se înregistrează prin mijloace tehnice audio sau audiovideo, atunci când organul de urmărire penală consideră
necesar sau atunci când persoana vătămată a solicitat aceasta în mod expres, iar înregistrarea este posibilă”.
Persoanele menţionate sunt lăsate să arate tot ce ştiu despre fapta care face obiectul judecăţii, apoi
li se pot pune întrebări în mod nemijlocit. Instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile
cauzei, întrebările respinse consemnându-se în încheierea de şedinţă. Persoana vătămată, partea civilă şi
partea responsabilă civilmente pot fi ascultate ori de câte ori este necesar.
În conţinutul art. 381, legiuitorul a reglementat în mod detaliat reguli privind audierea martorului şi a
expertului: asigurarea respectării principiului contradictorialităţii şi nemijlocirii, existenţa unor înscrisuri, citirea
depoziţiei date în cursul urmăririi penale, citirea declaraţiilor anterioare: „(1) Audierea martorului se face potrivit
dispoziţiilor art. 119-124, care se aplică în mod corespunzător. (2) Dacă martorul a fost propus de către procuror,
acestuia i se pot pune în mod nemijlocit întrebări de către procuror, inculpat, persoana vătămată, partea civilă,
partea responsabilă civilmente. Dacă martorul sau expertul a fost propus de către una dintre părţi, i se pot pune
întrebări de către aceasta, de către procuror, persoana vătămată şi de către celelalte părţi. (3) Preşedintele
şi ceilalţi membri ai completului pot adresa întrebări martorului ori de câte ori consideră necesar, pentru justa
soluţionare a cauzei”.
În ceea ce priveşte prezenţa martorilor în sala de judecată, dispoziţiile art. 381 alin. (1)-(10) se aplică în
mod corespunzător.
Regulile audierii martorilor se aplică în mod corespunzător şi la audierea expertului sau interpretului
[art. 391 alin. (1)-(10)]. Dispoziţiile art. 130-134 şi art. 306 alin. (6) se aplică în mod corespunzător.
Legiuitorul a reglementat în norme distincte (art. 382-385) modul de consemnare a declaraţiilor:
renunţarea la probe şi imposibilitatea administrării probelor, prezentarea mijloacelor materiale de probă,
amânarea pentru probe noi.
Spre deosebire de vechea reglementare, care conţinea norme referitoare la renunţarea la martori
(art. 329 CPP 1968), în actuala reglementare a fost extinsă renunţarea la probe şi imposibilitatea administrării
acestora.
În conţinutul art. 383, prin regulile prevăzute în norma mai sus-menţionată este asigurată respectarea
principiului oralităţii şi al contradictorialităţii.
Dispoziţiile referitoare la schimbarea încadrării juridice (art. 386 NCPP) sunt complexe, respectând
garanţia contradictorialităţii, prin punerea în discuţie a noii încadrări juridice dată faptei. De asemenea, este
asigurată respectarea dreptului la apărare prin atragerea atenţiei inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea
cauzei mai la urmă sau amânarea judecăţii.
Sunt prevăzute reguli referitoare la încadrarea juridică în cazul unei infracţiuni pentru care este necesară
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Dispoziţiile art. 390 NCPP conţin reguli referitoare la terminarea cercetării judecătoreşti, dezbaterile şi
ordinea în care se dă cuvântul, ultimul cuvânt al inculpatului, concluzii scrise.
În ceea ce priveşte etapa dezbaterilor, sunt reglementate reguli cu privire la durata concluziilor, iar
durata întreruperii acestora nu poate fi mai mare de 3 zile.
În dispoziţiile art. 391-407 din Secţiunea a 2-a, legiuitorul a reglementat etapa deliberării, precum şi
normele referitoare la hotărârea instanţei.
Soluţionarea cauzei presupune deliberarea şi pronunţarea hotărârii în ziua în care au avut loc dezbaterile
sau la o dată ulterioară, dar nu mai târziu de 15 zile de la închiderea dezbaterilor. În situaţii excepţionale,
raportate la complexitatea cauzei, dacă deliberarea şi pronunţarea nu pot avea loc în termenul prevăzut la alin.
(1) al art. 391 NCPP, instanţa poate amâna pronunţarea o singură dată, pentru cel mult 15 zile. Preşedintele
completului informează părţile prezente asupra datei la care se va pronunţa hotărârea, întărind astfel garanţia
publicităţii.
Legiuitorul a reglementat reguli referitoare la deliberare, obiectul deliberării, luarea hotărârii, reluarea
cercetării judecătoreşti sau a dezbaterilor.
Articolul 396 cuprinde șase reguli referitoare la rezolvarea acţiunii penale, respectiv la soluţiile pe care
le pronunţă instanţa: condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitarea,
încetarea procesului penal: „(2) Condamnarea se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială
rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat. (3) Renunţarea la aplicarea
pedepsei se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie
infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 80-82 din Codul penal. (4) Amânarea aplicării pedepsei
se pronunţă dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracţiune
şi a fost săvârşită de inculpat, în condiţiile art. 83-90 din Codul penal. (5) Achitarea inculpatului se pronunţă în
cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. a)-d). (6) Încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la
art. 16 alin. (1) lit. e)-j). (7) Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se constată,
ca urmare a continuării procesului, că sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanţa
de judecată pronunţă achitarea. (8) Dacă inculpatul a cerut continuarea procesului penal potrivit art. 18 şi se
constată că nu sunt incidente cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. a)-d), instanţa de judecată pronunţă
încetarea procesului penal. (9) În cazul în care, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară
sau al judecăţii, faţă de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune sau s-a dispus
înlocuirea unei alte măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune şi inculpatul este
condamnat la pedeapsa amenzii, instanţa dispune plata acesteia din cauţiune, potrivit dispoziţiilor art. 217. (10)
Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1) şi (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă
loc în aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5)
ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută
de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de
lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime”.
În ceea ce priveşte rezolvarea acţiunii civile, art. 397 NCPP prevede: „(1) Instanţa se pronunţă prin
aceeaşi hotărâre şi asupra acţiunii civile. (2) În cazul când admite acţiunea civilă, instanţa examinează, potrivit
art. 249-254, necesitatea luării măsurilor asigurătorii privind reparaţiile civile, dacă asemenea măsuri nu au fost
luate anterior. (3) De asemenea, instanţa se pronunţă prin hotărâre şi asupra restituirii lucrurilor şi restabilirii
situaţiei anterioare, potrivit dispoziţiilor art. 255 şi 256. (4) Dispoziţiile din hotărâre privind luarea măsurilor
asigurătorii şi restituirea lucrurilor sunt executorii. (5) În cazul în care, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (5), instanţa
lasă nesoluţionată acţiunea civilă, măsurile asigurătorii se menţin. Aceste măsuri încetează de drept dacă
persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă
a hotărârii. (6) În cazul în care, în cursul urmăririi penale, al procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii,
faţă de inculpat s-a luat măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune sau s-a dispus înlocuirea unei alte
măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune şi este admisă acţiunea civilă, instanţa
dispune plata din cauţiune a despăgubirilor acordate pentru repararea pagubelor cauzate de infracţiune, potrivit
dispoziţiilor art. 217”.
În dispoziţiile art. 398-400, legiuitorul a statuat asupra cheltuielilor judiciare, dispoziţiilor cu privire la
măsurile preventive şi minutei, particularităţile fiind conferite de specificul noilor instituţii, renunţarea la aplicarea
pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitării sau încetării procesului penal, restituirea sau confiscarea
cauţiunii.
În conţinutul dispoziţiilor art. 401-404 sunt reglementate norme referitoare la cuprinsul hotărârii, elemente
care intră în conţinutul părţii introductive, conţinutul expunerii şi conţinutul dispozitivului. Astfel, potrivit art. 402
NCPP („Conţinutul părţii introductive”), „(1) Partea introductivă cuprinde menţiunile prevăzute la art. 370 alin.
(4). (2) Când s-a redactat o încheiere de şedinţă, potrivit dispoziţiilor art. 370, partea introductivă se limitează
numai la următoarele menţiuni: denumirea instanţei care a judecat cauza, data pronunţării hotărârii, locul unde
a fost judecată cauza, precum şi numele şi prenumele membrilor completului de judecată, ale procurorului şi
ale grefierului, făcându-se menţiune că celelalte date au fost trecute în încheierea de şedinţă. (3) În hotărârile
instanţelor militare trebuie să se indice şi gradul militar al membrilor completului de judecată şi al procurorului.
Când inculpatul este militar, se menţionează şi gradul acestuia”. Potrivit art. 403, care reglementează conținutul
expunerii, „(1) Expunerea trebuie să cuprindă: a) datele privind identitatea părţilor; b) descrierea faptei ce face
obiectul trimiterii în judecată, cu arătarea timpului şi locului unde a fost săvârşită, precum şi încadrarea juridică
dată acesteia prin actul de sesizare; c) motivarea soluţiei cu privire la latura penală, prin analiza probelor care
au servit ca temei pentru soluţionarea laturii penale a cauzei şi a celor care au fost înlăturate, şi motivarea
soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei, precum şi analiza oricăror elemente de fapt pe care se sprijină soluţia
dată în cauză; d) arătarea temeiurilor de drept care justifică soluţiile date în cauză. (2) În caz de condamnare,
renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, expunerea trebuie să cuprindă fiecare
faptă reţinută de instanţă în sarcina inculpatului, forma şi gradul de vinovăţie, circumstanţele agravante sau
atenuante, starea de recidivă, timpul ce se deduce din pedeapsa pronunţată, respectiv timpul care se va deduce
din pedeapsa stabilită în caz de anulare sau revocare a renunţării la aplicarea pedepsei ori a amânării aplicării
pedepsei, precum şi actele din care rezultă perioada ce urmează a fi dedusă. (3) Dacă instanţa reţine în sarcina
inculpatului numai o parte dintre faptele ce formează obiectul trimiterii în judecată, se va arăta în hotărâre pentru
care anume fapte s-a pronunţat condamnarea ori, după caz, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea
aplicării pedepsei şi pentru care anume fapte, încetarea procesului penal sau achitarea.(4) În cazul renunţării
la aplicarea pedepsei şi al amânării aplicării pedepsei, precum şi în cazul suspendării executării pedepsei sub
supraveghere, se vor prezenta în hotărâre motivele care au determinat renunţarea sau amânarea ori, după caz,
suspendarea şi se vor arăta consecinţele la care persoana faţă de care s-au dispus aceste soluţii se expune
dacă va mai comite infracţiuni sau, după caz, dacă nu va respecta măsurile de supraveghere ori nu va executa
obligaţiile ce îi revin pe durata termenului de supraveghere”.
Articolul 404 NCPP reglementează conținutul dispozitivului: „(1) Dispozitivul trebuie să cuprindă
datele prevăzute la art. 107 privitoare la persoana inculpatului, soluţia dată de instanţă cu privire la infracţiune,
indicându-se denumirea acesteia şi textul de lege în care se încadrează, iar în caz de achitare sau de
încetare a procesului penal, şi cauza pe care se întemeiază potrivit art. 16, precum şi soluţia dată cu privire la
soluţionarea acţiunii civile. (2) Când instanţa dispune condamnarea, în dispozitiv se menţionează pedeapsa
principală aplicată. În cazul în care dispune suspendarea executării acesteia, în dispozitiv se menţionează
şi măsurile de supraveghere şi obligaţiile, prevăzute la art. 93 alin. (1)-(3) din Codul penal, pe care trebuie
să le respecte condamnatul, se pun în vedere acestuia consecinţele nerespectării lor şi ale săvârşirii de noi
infracţiuni şi se indică două entităţi din comunitate unde urmează a se executa obligaţia de a presta o muncă
neremunerată în folosul comunităţii, prevăzută la art. 93 alin. (3) din Codul penal, după consultarea listei privind
posibilităţile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probaţiune. Consilierul de probaţiune,
pe baza evaluării iniţiale, va decide în care din cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea
judecătorească urmează a se executa obligaţia şi tipul de activitate. Când instanţa dispune măsura educativă a
supravegherii, în dispozitiv se menţionează persoana care realizează supravegherea şi îndrumarea minorului.
(3) Când instanţa dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, în dispozitiv se face menţiune despre aplicarea
avertismentului, potrivit art. 81 din Codul penal, iar când dispune amânarea aplicării pedepsei, în dispozitiv se
menţionează pedeapsa stabilită a cărei aplicare se amână, precum şi măsurile de supraveghere şi obligaţiile,
prevăzute la art. 85 alin. (1) şi (2) din Codul penal, pe care trebuie să le respecte inculpatul, se pun în vedere
acestuia consecinţele nerespectării lor şi ale săvârşirii de noi infracţiuni, iar dacă a impus obligaţia de a presta
o muncă neremunerată în folosul comunităţii, se menţionează două entităţi din comunitate unde urmează a
se executa această obligaţie, după consultarea listei privind posibilităţile concrete de executare existente la
nivelul fiecărui serviciu de probaţiune. Consilierul de probaţiune, pe baza evaluării iniţiale, va decide în care
din cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia
şi tipul de activitate şi îndrumarea minorului. (4) Dispozitivul trebuie să mai cuprindă, după caz, cele hotărâte
de instanţă cu privire la: a) deducerea duratei măsurii preventive privative de libertate şi a internării medicale,
indicându-se partea din pedeapsă executată în acest mod; b) măsurile preventive; c) măsurile asigurătorii;
d) măsurile de siguranţă; e) cheltuielile judiciare; f) restituirea lucrurilor; g) restabilirea situaţiei anterioare; h)
cauţiune; i) rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluţionare a cauzei. (5) Când instanţa pronunţă
pedeapsa închisorii, în dispozitiv se face menţiune că persoana condamnată este lipsită de drepturile sau,
după caz, unele dintre drepturile prevăzute la art. 65 din Codul penal, pe durata prevăzută în acelaşi articol.
(6) Când instanţa a pronunţat pedeapsa închisorii, iar persoana vătămată a solicitat înştiinţarea cu privire la
eliberarea în orice mod a condamnatului, instanţa face o menţiune în acest sens în dispozitivul hotărârii. (7)
Dispozitivul trebuie să cuprindă menţiunea că hotărârea este supusă apelului, cu arătarea termenului în care
acesta poate fi exercitat, indicarea datei în care hotărârea a fost pronunţată şi a faptului că pronunţarea s-a
făcut în şedinţă publică”.
În conţinutul dispoziţiilor art. 406-407, legiuitorul a reglementat pronunţarea hotărârii, redactarea şi
semnarea hotărârii, precum şi comunicarea hotărârii. Potrivit art. 405, „(1) Hotărârea se pronunţă în şedinţă
publică de către preşedintele completului de judecată, asistat de grefier. (2) La pronunţarea hotărârii, părţile nu
se citează. (3) Preşedintele completului pronunţă minuta hotărârii”. Articolul 406 dispune, referitor la redactarea
și semnarea hotărârii, astfel: „(1) Hotărârea se redactează în cel mult 30 de zile de la pronunţare. (2) Hotărârea
se redactează de unul dintre judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei, în cel mult 30 de zile de la
pronunţare, şi se semnează de toţi membrii completului şi de grefier. (3) Dispozitivul hotărârii trebuie să fie
conform cu minuta. (4) În caz de împiedicare a vreunuia dintre membrii completului de judecată de a semna,
hotărârea se semnează în locul acestuia de preşedintele completului. Dacă şi preşedintele completului este
împiedicat a semna, hotărârea se semnează de preşedintele instanţei. Când împiedicarea îl priveşte pe grefier,
hotărârea se semnează de grefierul-şef. În toate cazurile se face menţiune pe hotărâre despre cauza care a
determinat împiedicarea”.
În ceea ce privește comunicarea hotărârii, art. 407 dispune: „(1) După pronunţare, o copie a minutei
hotărârii se comunică procurorului, părţilor, persoanei vătămate şi, în cazul în care inculpatul este arestat,
administraţiei locului de deţinere, în vederea exercitării căii de atac. În cazul în care inculpatul nu înţelege limba
română, o copie a minutei hotărârii se comunică într-o limbă pe care o înţelege. După redactarea hotărârii,
acestora li se comunică hotărârea în întregul său. (2) În cazul în care instanţa a dispus amânarea aplicării
pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, hotărârea se comunică serviciului de
probaţiune şi, după caz, organului sau autorităţii competente să verifice respectarea obligaţiilor dispuse de
instanţă”.
Judecata în cazul recunoașterii învinuirii
1. Cadru general
Potrivit Noului Cod de procedură penală (NCPP) există două forme de sesizare a instanței:
‒ prin rechizitoriu (s-a parcurs faza de cameră preliminară, judecătorul de cameră preliminară dispunând
începerea judecății);
‒ prin soluția pronunțată de judecătorul de cameră preliminară, însă nu în cadrul procedurii de cameră
preliminară, ci ca urmare a soluționării plângerii împotriva soluției de netrimitere în judecată dispuse de
procuror, respectiv a soluției de clasare sau soluției de renunțare la urmărirea penală, în ipotezele în care,
în cursul urmăririi penale a fost pusă în mișcare acțiunea penală.
Potrivit dispozițiilor legale care reglementează plângerea împotriva soluțiilor de netrimitere în judecată,
judecătorul de cameră preliminară care are competența de a analiza această plângere poate dispune admiterea
plângerii și începerea judecății doar în ipoteza în care soluția de netrimitere în judecată a fost dispusă după
punerea în mișcare a acțiunii penale. Trebuie făcută însă mențiunea că, deși pe această procedură a admiterii
plângerii și dispunerii începerii judecății nu se urmează o procedură similară cu cea a camerei preliminare, în
realitate, dispozițiile pe care le stabilește NCPP prealabil admiterii plângerii vizează o obligație a judecătorului
de cameră preliminară care analizează plângerea formulată împotriva unei soluții de netrimitere în judecată
într-o cauză în care s-a pus în mișcare acțiunea penală să urmeze o procedură de analiză a legalității actelor
de urmărire penală similară procedurii de cameră preliminară. Diferența dintre procedura camerei preliminare
și procedura prealabilă pronunțării pe fondul plângerii constă în aceea că judecătorul de cameră preliminară,
în această procedură abreviată, nu analizează și regularitatea actului de sesizare, deoarece în cauză nu a fost
emis un act de sesizare, procurorul finalizând procedura în cursul urmăririi penale, printr-o soluție de clasare
sau de renunțare la urmărirea penală.
Astfel, instanța poate fi sesizată în această ipoteză prin două acte:
‒ rechizitoriu, după parcurgerea fazei de cameră preliminară;
‒ încheierea judecătorului de cameră preliminară prin care se dispune începerea judecății, când soluția
inițială în cursul urmăririi penale a fost de clasare sau de renunțare la urmărirea penală.
În ceea ce privește procedura de recunoaștere a învinurii, dispozițiile NCPP grupează aceste norme
de procedură abreviată în cinci articole, respectiv art. 374 alin. (4), art. 375, art. 377, art. 395 alin. (2) și 396
alin. (10). Aceste dispoziții legale privesc procedura de recunoaștere a învinurii, semnificativ modificată față de
reglementarea din Codul de procedură penală anterior (CPP 1969), cuprinsă în art. 3201.
Astfel, pe de o parte există o mai mare coerență a procedurii în ceea ce privește începerea acesteia după
ce inculpatul ia cunoștință de acuzație, natura și cauza ei, precum și a aspectelor probatorii. Pe de altă parte,
prin dispozițiile NCPP în această materie s-a realizat și o regularizare a aspectelor controversate în practică sau
care anterior au făcut obiectul unui control de constituționalitate (referitoare la încheierea de admitere a cererii
de chemare în judecată în cazul recunoașterii învinuirii, motivarea acestei încheieri, soluțiile pe care le poate
pronunța instanța după admiterea procedurii abreviate a judecății în cazul recunoașterii învinuirii, respectiv
soluțiile care pot fi pronunțate sub aspectul efectelor în ceea ce privește limitele de pedeapsă în ipotezele în
care, deși a fost respinsă procedura recunoașterii învinuirii, se trage concluzia că nu există o culpă procesuală
a inculpatului în opțiunea de a urma această procedură).
2. Paşi procedurali prealabili

Noile dispoziții care reglementează procedura de recunoaștere a învinuirii conțin modificări importante
ale regulilor procedurale, începând cu momentul de debut al fazei de judecată a procesului (de exemplu, citirea
actului de sesizare nu mai echivalează cu începerea cercetării judecătorești).
Procedura în faza de judecată, indiferent că procesul urmează procedura unei judecăți de drept comun
sau una abreviată în cazul recunoașterii învinuirii, presupune, în aspectele prealabile cercetării judecătorești:
a. Verificarea legalităţii procedurii de citare, în conformitate cu dispozițiile NCPP.
b. Dacă procedura citării a fost legal îndeplinită, instanţa dispune citirea de către grefier, în ședință
publică, a actului de sesizare (fie rechizitoriu, fie încheiere prin care s-a dispus începerea judecății de
către judecătorul de cameră preliminară), astfel încât, încă de la momentul de debut al procesului penal,
acuzația, sub aspectul faptului și dreptului, să fie cunoscută în totalitate de inculpat. Citirea actului de
sesizare nu echivalează cu începerea cercetării judecătorești, ci cu debutul fazei de judecată.
c. Aducerea la cunoştinţa inculpatului a învinuirii şi a drepturilor (dreptul la tăcere, dreptul de a propune
probe, dreptul de a formula cereri și excepții pe parcursul procesului penal).
d. După citirea actului de sesizare (in integrum sau în rezumat) și încunoștințarea inculpatului cu privire
la drepturile sale urmează un aspect de echitate față de ceilalți subiecți procesuali care nu au participat
la procedura camerei preliminare, constând în informarea acestora cu privire la principalele aspecte din
procedura camerei preliminare (dacă s-au validat sau invalidat toate probele din cursul urmăririi penale,
respectiv care sunt probele excluse și cele păstrate, actele procesuale a căror nulitate a fost constatată,
dacă este cazul, actele procesuale considerate legale).
e. După parcurgerea etapelor menționate mai sus, judecătorul procedează la chestionarea inculpatului
cu privire la procedura de urmat: o procedură abreviată ca urmare a recunoaşterii învinuirii, o procedură
de drept comun cu readministrarea tuturor probelor din cursul urmăririi penale şi/sau a altor probe noi ori
o procedură de drept comun restrânsă [în afara procedurii abreviate, deoarece contradictorialitatea poate
fi restrânsă în cursul judecății, având în vedere că, potrivit dispozițiilor art. 6 parag. 3 lit. d) din Convenție,
dreptul de a solicita audierea martorilor este unul relativ, astfel încât titularii acestui drept pot renunța la
beneficiul lui în mod explicit în fața organelor judiciare]. Din dispozițiile art. 374 alin. (7) NCPP („probele
administrate în cursul urmăririi penale şi necontestate de către părţi nu se readministrează în cursul
cercetării judecătoreşti. Acestea sunt puse în dezbaterea contradictorie a părţilor şi sunt avute în vedere
de instanţă la deliberare”) rezultă că și în cazul în care nu se urmează o procedură abreviată, în situația
recunoașterii învinuirii nu există o obligație generală de readministrare a tuturor probelor administrate în
cursul urmăririi penale.
3. Condiţii
Dacă inculpatul optează pentru procedura de judecată a recunoașterii învinuirii trebuie avute în vedere
următoarele aspecte care diferențiază modalitatea de derulare a acestei proceduri pe NCPP față de CPP 1968:
a) Ca și în CPP 1968, este reglementată o opțiune cu privire la recunoașterea faptelor, iar nu cu privire la
încadrarea juridică a faptei. Potrivit dispozițiilor art. 374 alin. (4) NCPP, inculpatul trebuie să recunoască
în totalitate faptele reținute. Astfel, dacă a fost trimis în judecată pentru o singură infracțiune (fie că este
sub forma unității naturale, fie sub forma unității legale), trebuie să recunoască fapta/faptele de care a fost
acuzat prin rechizitoriu. Dacă recunoașterea vizează numai una dintre fapte nu este îndeplinită condiția
inițială pentru judecata în cazul recunoașterii învinuirii.
b) Inculpatul trebuie să fie de acord să se judece în temeiul probelor administrate în cursul urmăririi
penale, precum şi a înscrisurilor prezentate de părți și persoana vătămată (orice tip de înscrisuri care
vizează atât latura penală, cât și latura civilă și care pot fi propuse atât de inculpat, cât și de partea civilă,
partea responsabilă civilmente și partea vătămată).
c) Legea să nu prevadă pentru infracțiunea pentru care s-a dispus trimiterea în judecată pedeapsa
detențiunii pe viață (ca pedeapsă unică sau alternativ cu pedeapsa închisorii sau pentru una dintre
infracțiunile concurente). NCPP prevede și o ipoteză sui generis de aplicare a pedepsei detențiunii pe
viață, respectiv atunci când există mai multe infracțiuni concurente pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mare de 20 de ani și când, ca urmare a aplicării noului regim de sancționare a concursului
cu spor obligatoriu de o treime din restul pedepselor care nu se adaugă la pedeapsa de bază, s-ar
depăși maximul general al pedepsei cu mai mult de 10 ani. Ipoteza prezentată nu va fi avută în vedere
la aprecierea condiţiilor pentru parcurgerea procedurii abreviate, întrucât, în acest caz, la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă se ajunge numai pe calea unui proces de individualizare a pedepsei pentru infracţiuni
pentru care legea prevede numai pedeapsa închisorii.
d) Inculpatul să fi comis infracțiunea după ce a împlinit vârsta de 18 ani. Potrivit NCP, inculpaților, fie
minori, fie majori, care au comis o infracțiune în timp ce erau minori li se vor aplica măsuri educative
privative sau neprivative de libertate. Judecata în cazul recunoașterii învinuirii are ca efect, pe de o
parte, o procedură abreviată, iar pe de altă parte, o procedură în care se tinde către un regim atenuat,
prin raportare la pedepse, iar nu la măsuri educative. Și în cazul celei de-a doua proceduri abreviate
reglementate prin NCPP – acordul de recunoaștere a vinovăției – este prevăzută condiția ca inculpatul să
fie major. În plus, instanţa de judecată trebuie să urmeze procedura specială în cazul infractorilor minori,
din care se degajă necesitatea existenţei unei diligenţe sporite a instanţelor de judecată.
e) Recunoașterea și solicitarea judecății abreviate trebuie făcute in personam (spre deosebire de
reglementarea CPP 1968, potrivit căreia recunoașterea învinuirii se putea desfășura fie ca urmare a
declarației personale a inculpatului, fie ca urmare a unei solicitări ca procedura să urmeze în baza unui
înscris autentic sau în baza unui reprezentant cu mandat special).
Potrivit dispozițiilor art. 374 alin. (4) NCPP [„inculpatul prezent în instanță să solicite (...)”] și art. 375 alin.
(1) NCPP („instanța procedează la ascultarea inculpatului – stabilește caracterul obligatoriu al ascultării
inculpatului”) rezultă în mod clar că doar dacă inculaptul este prezent personal în instanță înainte de
începerea cercetării judecătorești și este audiat personal poate fi urmată procedura recunoașterii învinuirii.
De asemenea, în reglementarea din NCPP nu mai este valabilă situația reglementată în CPP 1968 în
care era admisibilă o procedură de recunoaștere a învinuirii și în cazul în care inculpatul opta pentru
păstrarea tăcerii, dar depunea un înscris autentic în baza căruia înțelegea să urmeze această procedură.
4. Soluţii cu privire la cererea de judecată în cazul recunoaşterii învinuirii
După solicitarea formulată de inculpat, prin care acesta optează pentru parcurgerea procedurii abreviate,
se procedează la luarea unei declarații inculpatului.
Din punct de vedere strict teoretic, declarația inculpatului trebuie interpretată ca o condiție de
procedibilitate. Practica a relevat că este necesară o audiere concisă cu privire la natura faptei/faptelor
recunoscute. În continuare va avea loc o dezbatere contradictorie între toți participanții la procesul penal (inclusiv
persoana vătămată).
În cuprinsul art. 375 NCPP sunt stabilite soluțiile pe care le poate dispune instanța, respectiv admiterea
sau respingerea cererii.
Spre deosebire de CPP 1968, NCPP nu mai reglementează motivele pentru care se poate dispune
admiterea sau respingerea cererii, fiind evidențiată astfel condiția generală pe care trebuie să o aibă satisfăcută
o cauză pentru a parcurge fazele dezbaterii și pronunțării, respectiv judecătorul să fie convins că nu sunt
necesare alte mijloace probatorii pentru soluționarea cauzei.
Potrivit dispozițiilor art. 374 alin. (10) NCPP, „instanţa poate dispune din oficiu administrarea de probe
necesare pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei”. Rezultă că, pe de o parte, este reglementată
posibilitatea de intervenție din oficiu a judecătorului într-o procedură generală, iar pe de altă parte, este
evidențiat faptul că intervenția judecătorului în cursul unei proceduri în faza de judecată este subsidiară
în materia probațiunii [art. 100 alin. (2) NCPP: „În cursul judecăţii, instanţa administrează probe la cererea
procurorului, a persoanei vătămate sau a părţilor şi, în mod subsidiar, din oficiu, atunci când consideră necesar
pentru formarea convingerii sale” – sistem de drept principal adversial în care judecătorul are un rol retras în
cadrul procedurilor și intervine doar pentru respectarea principiului aflării adevărului, ceea ce semnifică și o
întărire a rolului judecătorului și a garanțiilor fundamentale în cadrul procesului penal, în special în ceea ce
privește componenta de imparțialitate, aceasta reflectându-se în separația funcțiilor judiciare, în prezumția de
nevinovăție, în legalitatea și loialitatea administrării probelor].
Hotărâtor în admiterea sau respingerea unei cereri de judecată în cazul recunoașterii învinuirii este
dacă instanța consideră că mijloacele probatorii sunt suficiente pentru a se proceda la judecată, deoarece,
potrivit NCPP, nu mai există o descrierea limitativă a elementelor pe care instanţa trebuie să le constate pentru
a admite judecata abreviată.
Astfel, NCPP permite admiterea sau respingerea unei astfel de proceduri după o dezbatere contradictorie,
nefiind limitate soluțiile pe care le poate dispune instanța ulterior în urma judecării cauzei (orice soluție pe
acțiunea penală: de achitare, de încetare a procesului penal în caz de prescripție sau de existență a unei
cauze de nepedepsire, de renunțare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, de condamnare cu
executare în regim de detenție sau cu suspendare sub supraveghere).
Ca atare, în ipoteza în care judecătorul apreciază că nu mai este necesară administrarea niciunui alt
mijloc de probă se poate trece la judecarea potrivit procedurii abreviate.
Dacă cererea este admisă se dezbate necesitatea administrării probei cu înscrisuri, în vreme ce dacă
cererea este respinsă se urmează o procedură de drept comun.
5. Efectele generale şi speciale în cazul recunoaşterii învinuirii (cu sau
fără parcurgerea procedurii abreviate)
În practică se pot ivi situații în care instanța respinge cererea de judecată în cadrul procedurii recunoașterii
învinuirii, iar la final se constată că situația de fapt pentru care s-a dispus trimiterea în judecată și recunoscută
de către inculpat este aceea care reiese în urma deliberării.
În această situație, NCPP conține o prevedere explicită cu privire la beneficiul cauzei de reducere a
pedepselor, în cuprinsul art. 396 alin. (10), potrivit căruia și în ipoteza în care instanța respinge cererea de
judecată în cazul recunoașterii învinuirii și urmează o procedură de drept comun administrând toate probele,
dacă în final se constată că situația de fapt reținută după deliberare este aceeași cu situația de fapt pentru care
s-a dispus trimiterea în judecată și aceeași cu situația de fapt recunoscută de către inculpat, acesta va beneficia
de reducerea limitelor de pedeapsă, în cazul pedepsei cu închisoarea, cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii,
cu o pătrime.
Această soluție reprezintă, în fapt, o certificare a soluțiilor din jurisprudență raportat la art. 3201 CPP
1968, prin care se reținea că lipsa culpei procesuale a inculpatului care a avut o atitudine procesuală loială și a
recunoscut integral faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată nu poate conduce la efecte contrare sub
aspectul reducerii limitelor de pedeapsă. Poate exista și o situație de inechitate generată ab initio prin actul de
sesizare, respectiv inculpatul, la primul termen de judecată, recunoaște faptele, dar nu pe acelea care au fost
descrise prin actul de sesizare, ci pe acelea pe care el le-a comis. În mod automat, instanța va respinge cererea,
deoarece nu este îndeplinită prima condiție, potrivit căreia recunoașterea trebuie să privească faptele pentru
care s-a dispus trimiterea în judecată. După efectuarea cercetării judecătorești se constată însă că faptele
recunoscute sunt aceleași cu faptele pe care instanța le-a reținut în urma deliberării. Pentru această ipoteză,
legea nu mai prevede reducerea pedepselor. Totodată, NCPP limitează drastic circumstanțele atenuante
judiciare [art. 72 alin. (2) lit. b) NCP - situațiile de individualizare sunt prevăzute doar in rem, și nu in personam],
însă în ipoteza prezentată anterior, în cadrul individualizării concrete a pedepsei, ar trebui să se țină cont și de
atitudinea procesuală loială a inculpatului.
În cazul în care este admisă cererea de judecată, în baza art. 375 alin. (2) NCPP, „instanţa întreabă
părţile şi persoana vătămată dacă propun administrarea de probe cu înscrisuri”.
Există o necorelare între textul art. 374 alin. (4) NCPP – „judecata să aibă loc numai pe baza probelor
administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi” (persoana vătămată fiind exclusă
în aparență) și art. 375 alin. (2) NCPP – „instanţa întreabă părţile şi persoana vătămată (s.n.) dacă propun
administrarea de probe cu înscrisuri”. Din reglementarea art. 375 alin. (2) NCPP rezultă însă că și persoana
vătămată poate să propună înscrisuri, iar procedura abreviată a recunoașterii învinuirii după admitere vizează
și înscrisurile propuse de persoana vătămată.
O precizare legală explicită stabilește regula că înscrisurile care au fost solicitate și care sunt
încuviințate se administrează chiar la acel termen, judecata având loc, în principiu, la termenul la care s-a
recunoscut învinuirea, legiuitorul permițând, potrivit art. 377 alin. (2) NCPP, o singură amânare de un singur
termen: „Înscrisurile pot fi prezentate la termenul la care instanţa se pronunţă asuprea cererii prevăzute la
art. 375 alin. (1) sau la un termen ulterior, acordat în acest scop. Pentru prezentarea de înscrisuri, instanţa nu
poate acorda decât un singur termen”. În cazul în care sunt necesare mai multe termene pentru administrarea
probatoriului, soluția ar trebui să fie de respingere a cererii de judecată în cazul recunoașterii învinuirii și
urmarea unei proceduri de drept comun, însă faptul că se depun înscrisurile la primul termen sau la termenul
următor nu exclude posibilitatea efectuării unei cercetări judecătorești în cauză pe diferite componente, astfel
cum rezultă din cuprinsul art. 377 alin. (5) NCPP, potrivit căruia, pentru stabilirea încadrării juridice, precum și
după schimbarea încadrării juridice, dacă este necesară administrarea de probe, instanța urmează procedurile
de drept comun.
Această ipoteză presupune că ab initio există o procedură abreviată a judecății în cazul recunoașterii
învinuirii, sunt administrate probele cu înscrisuri, sunt puse în dezbatere orice aspecte care țin de drept și se
constată că pentru soluționarea problemei care vizează strict încadrarea juridică a faptei sau, după schimbarea
încadrării juridice, a fondului cauzei este necesară administrarea de probe, caz în care este declanșată o
procedură de cercetare judecătorească, limitată însă la aspectele menționate.
Această ipoteză ‒ care apare ca o procedură mixtă ‒ nu lipsește de efecte admiterea procedurii în cazul
recunoașterii învinuirii și drepturile inculpatului care a optat pentru această procedură, deoarece art. 396 alin.
(10) NCPP statuează că, în ipoteza prevăzută de art. 377 alin. (5) NCPP, dacă se reține tripla identitate chiar
și în urma acestei proceduri mixte în care se administrează probe pe componenta încadrării juridice sau după
încadrarea juridică și se constată că fapta pentru care s-a dispus trimiterea în judecată este aceeași cu fapta
recunoscută de inculpat și cu cea reținută de instanță, chiar și în urma administrării probatoriului și efectuării
cercetării judecătorești restrânse, va opera reducerea cu o treime, respectiv o pătrime a limitelor de pedeapsă.
O altă ipoteză de efectuare a cercetării judecătorești după admiterea procedurii de judecată în
cazul recunoașterii învinuirii și care, de asemenea, nu lipsește de efectele reducerii de pedeapsă este cea
reglementată de art. 395 alin. (2) NCPP, care vizează repunerea cauzei pe rol. În ipoteza în care se admite
procedura de judecată în cazul recunoașterii învinuirii, se administrează probele cu înscrisuri, au loc dezbaterile,
se acordă ultimul cuvânt inculpatului, instanța rămâne în pronunțare, și pe parcursul deliberării apreciază că
există necesitatea administrării și a altor mijloace de probă şi efectuarea cercetării judecătorești, instanța poate
să repună cauza pe rol și să administreze probele necesare după o procedură de drept comun. Și în urma
acestei proceduri însă, dacă se constată tripla indentitate (faptă pentru care s-a dispus trimiterea în judecată,
faptă recunoscută și faptă reținută după deliberare), art. 396 alin. (10) NCPP permite aplicarea efectelor de
reducere cu o treime, respectiv o pătrime a limitelor de pedeapsă.
Astfel, atâta timp cât inculpatului nu i se poate reproșa o culpă procesuală în atitudinea pe care trebuie
să o aibă ab initio referitor la recunoașterea faptei, admiterea judecății doar în baza înscrisurilor etc., în ipotezele
prezentate mai sus ‒ care reprezintă un mixaj între procedura abreviată și necesitatea aflării adevărului prin
administrarea de probe ‒ efectele cauzei de reducere a limitelor de pedeapsă vor opera în continuare.
6. Soluţii pe fondul acţiunii penale în urma procedurii abreviate

Limitele de reducere a pedepselor de o treime în cazul pedepsei închisorii, respectiv o pătrime în
cazul pedepsei amenzii se referă strict la ipotezele în care judecătorul stabilește o pedeapsă. În aspectele
de individualizare pot exista și situații în care judecătorul nu stabilește o pedeapsă, dacă se aplică principiul
oportunității în faza de judecată pe renunțarea la aplicarea pedepsei.
Faptul că inculpatul a optat pentru o procedură abreviată nu înseamnă, în mod automat, că judecătorul
trebuie să și aplice o pedeapsă în cauză. Astfel, chiar și în urma judecății în procedura recunoașterii învinuirii,
inculpatul nu este exclus de la instituția renunțării la aplicarea pedepsei, dacă dispozițiile prevăzute de NCPP
sunt îndeplinite în cauză, situație în care limitele de pedeapsă nu mai prezintă importanță.
În cazul în care instanța constată existența infracțiunii și apreciază că nu se impune o soluție de
condamnare, soluția mai blândă este cea de amânare a aplicării pedepsei, caz în care instanța stabilește
pedeapsa (producând efecte reducerile cu o treime sau o pătrime a limitelor pedepsei) și amână aplicarea
acesteia pentru un termen de supraveghere fix de 2 ani.
NCPP nu exclude nici soluția de achitare sau de încetare a procesului penal. Procedura recunoașterii
învinuirii presupune recunoașterea faptelor de care este acuzat inculpatul. Aceasta nu înseamnă și recunoașterea
calității de subiect activ nemijlocit calificat al infracțiunii, situație în care, dacă după deliberare se constată că,
deși a recunoscut faptele, inculpatul nu îndeplinește condițiile privind o anumită calitate, nu este exclusă soluția
de achitare.
O altă ipoteză de încetare a procesului penal în cadrul procedurii abreviate a recunoașterii învinuirii o
reprezintă prescripția.
De asemenea, în ceea ce privește retragerea mărturiei mincinoase – cauză de nepedepsire – nu
este exclusă soluția de încetare a procesului penal pentru existenţa unei cauze de nepedepsire (inculpatul
recunoaște fapta – mărturie mincinoasă – și o retrage înainte de a produce efecte).
Ca excepţie ar fi posibilă şi soluţia achitării, de pildă în ipoteza faptelor care au fost dezincriminate odată
cu intrarea în vigoarea a NCP.
În ceea ce privește circumstanțele atenuante, cauzele de reducere a pedepselor din Legea nr. 143/2000,
Legea nr. 39/2003 și Legea 678/2001, nu există noutăți aduse prin NCPP față de reglementarea din CPP 1968.
Calea de atac în procedura de recunoaștere a învinuirii este apelul, cu efect devolutiv restrâns (doar cu
privire la încadrarea juridică a faptei și la elementele de individualizare).
Calea extraordinară de atac a revizuirii pentru fapte și împrejurări noi nu este admisibilă în procedura
recunoașterii învinuirii.
Nu poate fi invocată pe calea contestației la executare reducerea limitelor de pedeapsă ca urmare a
procedurii abreviate.
Motivele recursului în casație nu se încadrează în niciuna dintre ipoteze pentru a fi formulat în procedura
de judecată în cazul recunoașterii învinuirii.
În concluzie, beneficiile procedurii de judecată în cazul recunoașterii învinuirii sunt mai mari pe NCPP
decât sub imperiul CPP 1968, având în vedere limitele de pedeapsă mai reduse prevăzute în NCP și coerența
mai mare în individualizarea pedepsei, ca urmare a uniformizării practicii la nivelul curților de apel.
7. Alte precizări
a) Schimbarea de încadrare juridică a faptei operează în toate cazurile în care, la confluența dintre
coduri, nu operează numai o schimbare a numărului de articol sau a limitei de pedeapsă. În cazul în care
conținutul constitutiv al infracțiunii este identic în CP 1968 și NCP, operând doar schimbări în ceea ce privește
numărul de articol sau limitele de pedeapsă, nu poate fi vorba de schimbarea încadrării juridice, ci doar de o
ipoteză de aplicare a legii penale mai favorabile. Dacă în NCP sunt operate schimbări sub aspectul agravării sau
atenuării răspunderii penale, schimbări în conținutul constitutiv al infracțiunii, putem vorbi despre o schimbare
de încadrare juridică. Instanţa are obligația de a pune în discuție fie aplicarea legii penale mai favorabile, fie
schimbarea încadrării juridice. Diferența între cele două ipoteze constă în faptul că la schimbarea încadrării
juridice se poate acorda, la cerere, un termen sau se poate lăsa cauza la urmă, iar în ipoteza aplicării legii
penale mai favorabile nu există o astfel de procedură, dar, avându-se în vedere complexitatea schimbărilor
legislative, se poate acorda un termen rezonabil pentru pregătirea apărării, strict pentru formularea unei apărări
efective pe problema spinoasă a legii penale mai favorabile.
b) Momentul în care se pot administra înscrisuri în procedura recunoașterii învinuirii. Nu este atât o
chestiune de administrare de înscrisuri, cât una de încuviințare a administrării probei cu înscrisuri. Inculpatul își
asumă judecata în baza acuzației formulate de procuror, în baza probelor administrate în cursul urmăririi penale,
precum și a oricărei probațiuni care constă în înscrisuri (dacă judecătorul consideră că pentru încadrarea juridică
sau pentru lămurirea situației de fapt este necesar să se administreze alte probe).
c) Administrarea probațiunii testimoniale în ceea ce privește latura civilă a cauzei. Se pune problema
dacă disjungerea pentru administrarea probațiunii testimoniale în ceea ce privește latura civilă a cauzei este
sau nu obligatorie, având în vedere modificarea textului legal referitor la disjungerea acțiunii civile și care
condiționează disjungerea de depășirea termenului rezonabil de soluționare a cauzei. În esență, procedura
recunoașterii învinuirii nu exclude posibilitatea disjungerii soluţionării acţiunii civile, cu excepția situațiilor în care
latura civilă este intim legată de latura penală a cauzei. În ipoteza în care nu poate opera disjungerea și este
nevoie, în același timp, de efectuarea unei cercetări judecătorești aprofundate strict pe latura civilă care este
intim legată de tipicitatea faptei, cererea de judecată pe procedura în cazul recunoașterii învinuirii urmează să
fie respinsă, însă trebuie avută în vedere poziția inculpatului de recunoaștere a faptei, pentru ca, în final, să fie
aplicată reducerea pedepsei aplicate. Disjungerea este însă, în toate cazurile, facultativă.
d) Momentul până la care inculpatul poate solicita procedura de judecată în cazul recunoașterii învinuirii.
În situația în care inculpatul nu este prezent la primul termen cu procedura îndeplinită, solicitarea poate fi făcută
până la începerea cercetării judecătoreşti.
Apelul
Prelegere susținută de judecător Lucia ROG
Este singura cale ordinară de atac (alături de contestație).
1. Hotărârile supuse apelului

Fiind singura cale ordinară de atac, legiuitorul a schimbat modul în care sunt prezentate hotărârile
supuse apelului. În reglementarea anterioară, acestea erau prezentate prin excluderea celor care erau suspuse
recursului.
Potrivit art. 408 NCPP, „(1) Sentințele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel. (2) Încheierile
pot fi atacate cu apel numai odată cu sentința, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu
apel. (3) Apelul declarat împotriva sentinței se socotește făcut și împotriva încheierilor”.
Au fost prezentate, exemplificativ, situațiile în care sentința nu este supusă apelului: cea prin care instanța
se pronunță asupra unei cereri de strămutare [art. 74 alin. (6) NCPP], hotărârea de declinare a competenței, dar
şi cele în care sentința care nu este supusă apelului, ci contestației (în materia punerii în executare a hotărârilor
judecătorești).
Au fost, de asemenea, prezentate încheierile care pot fi atacate separat cu apel. Acestea sunt cele
prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare, indemnizațiilor cuvenite martorului, expertului, interpretului și
amenzilor judiciare. În reglementarea anterioară [art. 361 alin. (2) CPP 1968], încheierile date în primă instanță
puteau fi atacate doar odată cu fondul.
Alineatul (3) al art. 408 NCPP are un conținut identic celui din vechea reglementare.
2. Persoanele care pot face apel

Acestea sunt prevăzute în art. 409 NCPP. O primă modificare faţă de reglementarea anterioară se
regăsește la lit. c): partea responsabilă civilmente poate introduce apel în ceea ce privește latura civilă, iar
în ceea ce privește latura penală, numai în măsura în care a influențat soluția asupra laturii civile. Putem
observa, în art. 86 NCPP, că legiuitorul a intenționat să extindă sfera persoanelor care pot avea calitatea de
parte responsabilă civilmente, incluzând și asigurătorul în această categorie. De asemenea, putem remarca şi o
restrângere a posibilităţii de a ataca în orice condiţii soluţia sub aspectul laturii penale, aspect care decurge din
dispozițiile art. 87 alin. (2) NCPP, potrivit cărora, „drepturile părţii responsabile civilmente se exercită în limitele
şi în scopul soluţionării acţiunii civile”.
O altă modificare apare în art. 409 lit. e), referitor la martor, expert, interpret și avocat, în ceea ce
privește cheltuielile judiciare, indemnizațiile cuvenite acestora și amenzile judiciare aplicate. Forma anterioară
nu cuprindea amenzile judiciare aplicate. Astfel, s-a prevăzut expres posibilitatea de a fi apelată şi dispoziţia
de amendare, eliminându-se controversele existente în jurisprudență sub acest aspect (practica judiciară nu
era unitară, existau hotărâri în care calea de atac era respinsă ca inadmisibilă, cu menţiunea că persoana
amendată avea la dispoziţie doar procedura prevăzută de art. 199 CPP 1968). Admisibilitatea căii de atac
nu este condiţionată de urmarea procedurii prevăzute de art. 284 NCPP, respectiv formularea unei cereri de
anulare sau de reducere a amenzii [nu există o dispoziţie care să confere caracter definitiv încheierii prin care
s-a soluţionat cererea formulată în temeiul dispoziţiilor art. 284 alin. (2) NCPP]. Aceste încheieri pot fi atacate
separat cu apel. Termenul în care poate fi declarat apelul este prevăzut la art. 410 alin. (2) NCPP: „În cazul
prevăzut la art. 409 alin. (1) lit. e), apelul poate fi exercitat de îndată după pronunțarea încheierii prin care
s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare, indemnizațiilor și amenzilor judiciare și cel mai târziu în 10 zile de la
pronunțarea sentinței prin care s-a soluționat cauza”.
Spre deosebire de art. 363 alin. (3) CPP 1968, noile dispoziţii nu mai prevăd că judecarea apelului
se face numai după soluționarea cauzei, cu excepția situației în care procesul este suspendat. În consecință,
în actuala reglementare, apelul va fi soluționat separat, conform procedurii prevăzute de art. 420 alin. (12),
în camera de consiliu, fără prezenţa părţilor, care pot depune concluzii scrise, cu excepţia cazurilor în care
legea dispune altfel ori a celor în care instanţa apreciază că este necesară judecata în şedinţă publică și cu
participarea obligatorie a procurorului, astfel cum dispune art. 420 alin. (3).
3. Termenul de apel
Articolul 410 NCPP stabilește un singur moment de la care curge termenul de apel, și anume 10 zile
de la comunicarea minutei: „(1) Pentru procuror, persoana vătămată şi părţi, termenul de apel este de 10 zile,
dacă legea nu dispune altfel, și curge de la comunicarea copiei minutei. (2) În cazul prevăzut la art. 409 alin.
(1) lit. e), apelul poate fi exercitat de îndată după pronunțarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor
judiciare, indemnizațiilor și amenzilor judiciare și cel mai târziu în 10 zile de la pronunțarea sentinței prin care
s-a soluționat cauza. (3) Pentru persoanele prevăzute la art. 409 alin. (1) lit. f), termenul de apel este de 10 zile
și curge de la data la care acestea au aflat despre actul sau măsura care a provocat vătămarea”.
Potrivit art. 407 alin. (1) NCPP, „După pronunțare, o copie a minutei hotărârii se comunică procurorului,
părților, persoanei vătămate și, în cazul în care inculpatul este arestat, administrației locului de deținere, în
vederea exercitării căii de atac. În cazul în care inculpatul nu înțelege limba română, o copie a minutei hotărârii
se comunică într-o limbă pe care o înțelege. După redactarea hotărârii, acestora li se comunică hotărârea în
întregul său”.
Pentru ca termenul de apel să poată curge în mod legal este necesar ca minuta să fie comunicată cu
respectarea dispozițiilor legale (comunicarea se face cu respectarea dispozițiilor prevăzute pentru citarea părților).
S-a făcut referire la practica Înaltei Curţi de Casație și Justiție, respectiv decizia nr. 3347 din 27 septembrie 2010,
instanţa supremă asimilând comunicării dispozitivului şi înmânarea unui exemplar al mandatului de executare a
pedepsei închisorii, caz în care termenul de declarare a căii de atac curge de la momentul punerii în executare
a mandatului (ipoteza în care comunicarea minutei nu s-a făcut legal).
Articolul 411 NCPP introduce modificări în ceea ce privește repunerea în termen, în sensul că limitează
termenul până la care poate fi formulată cererea de repunere în termen: 10 zile de la încetarea cauzei temeinice
de împiedicare. Anterior, termenul era de 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.
În ceea ce privește înțelesul noțiunii de „cauză temeinică de împiedicare”, aceasta este definită în
jurisprudenţă şi constă în existenţa cazului fortuit sau a forţei majore, fie în existenţa unei alte cauze care l-a pus
pe inculpat în situaţia de a nu putea acţiona în conformitate cu interesele sale şi în lipsa căreia ar fi acţionat în
conformitate cu aceste interese (ÎCCJ, secţia penală, decizia nr. 3180 din 18 mai 2006).
Alineatul (2) al art. 411 introduce o precizare care nu era neapărat necesară, fiind evident că hotărârea
este definitivă până la momentul în care instanța de apel admite cererea de repunere în termen, art. 551 pct.
2 lit. a) NCPP prevăzând expres că hotărârea este definitivă la data expirării termenului de apel, când nu s-a
declarat apel.
În ceea ce privește alin. (3) al art. 411, nu există modificări faţă de reglementarea anterioară [364 alin.
(2) CPP 1968].
Cererea de repunere în termenul de apel nu poate fi formulată în situaţia redeschiderii procesului penal
cerută de persoana condamnată în lipsă.
4. Apelul peste termen

O modificare esențială este însă eliminarea instituției apelului peste termen. În noua reglementare,
remediul procesual pentru partea care a lipsit de la toate termenele de judecată și la pronunțare și nu a solicitat
judecarea sa în lipsă este redeschiderea procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate
(art. 466 NCPP), care este reglementată drept cale extraordinară de atac: „(1) Persoana condamnată definitiv
care a fost judecată în lipsă poate solicita redeschiderea procesului penal în termen de o lună din ziua în care a
luat cunoștință, prin orice notificare oficială, ca s-a desfășurat un proces penal împotriva sa. (2) Este considerată
judecată în lipsă persoana condamnată care nu a fost citată la proces și nu a luat cunoștință în niciun alt mod
oficial despre acesta, respectiv, deși a avut cunoștință de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei
și nu a putut încunoștința instanța. Nu se consideră judecată în lipsă persoana condamnată care și-a desemnat
un apărător ales ori un mandatar, dacă aceștia s-au prezentat oricând în cursul procesului, și nici persoana care,
după comunicarea, potrivit legii, a sentinței de condamnare, nu a declarat apel, a renunțat la declararea lui ori
și-a retras apelul”.
Este considerată judecată în lipsă:
‒ persoana condamnată care nu a fost citată la proces şi nu a luat cunoştinţă în niciun alt mod oficial
despre acesta;
‒ deşi a avut cunoştinţă de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut
încunoştinţa instanţa.
Nu se consideră judecată în lipsă:
‒ persoana condamnată care şi-a desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă aceştia s-au
prezentat oricând în cursul procesului;
‒ persoana care, după comunicarea, potrivit legii, a sentinţei de condamnare, nu a declarat apel, a
renunţat la declararea lui ori şi-a retras apelul;
‒ persoana condamnată care a solicitat să fie judecată în lipsă.
În ipoteza în care judecarea în lipsă a avut loc în faţa instanţei de fond, faţă de condiţiile impuse de
art. 466 NCPP se ridică probleme de calificare a cererii ca apel, respectiv cerere de redeschidere a procesului
penal.
În cazul în care persoana a fost condamnată în lipsă, însă, după comunicarea legală a sentinței de
condamnare, aceasta nu a declarat apel sau apelul a fost tardiv, nu va putea utiliza procedura prevăzută de art.
466, întrucât apelul tardiv este considerat inexistent, deci se află în situația în care, după comunicarea legală a
sentinței de condamnare, nu a declarat apel. Așadar, în acest caz, textul devine inaplicabil.
În cazul în care comunicarea nu s-a făcut potrivit legii, partea este în termen oricând să declare calea
ordinară de atac, deoarece o comunicare nelegală nu determină curgerea termenului de apel. În situaţia în care
s-ar formula o cerere de redeschidere a procesului, instanța trebuie să o recalifice ca apel, întrucât hotărârea
atacată nu este definitivă.
Se pune astfel întrebarea când poate fi aplicabil acest text. S-a făcut referire la jurisprudența ÎCCJ
(decizia nr. 3347/2010), care a statuat că, pentru a curge termenul de apel/recurs, comunicarea sentinței trebuie
să fie făcută cu respectarea dispozițiilor legii, însă a asimilat înmânarea mandatului de executare a pedepsei
închisorii cu o comunicare a sentinței. Așadar, s-a stabilit că termenul de 10 zile pentru declararea apelului
curge şi de la înmânarea mandatului de executare a pedepsei închisorii (mandatul cuprinde toate dispozițiile
din minută).
Noile reglementări permit menținerea raționamentului ÎCCJ din decizia amintită.
Astfel, în ipoteza în care comunicarea hotărârii nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale şi se
formulează apel în termen de 10 zile de la înmânarea mandatului de executare, instanța va reține cererea
și o va judeca ca apel. În această situaţie, dacă instanţa de apel constată că judecarea cauzei s-a făcut de
către prima instanţă în condiţiile în care partea nu a fost legal citată sau dacă s-a aflat în imposibilitate de
prezentare şi de a încunoștința instanţa despre această imposibilitate, va dispune trimiterea spre rejudecare,
conform dispozițiilor art. 421 pct. 2 lit. b) teza finală NCPP. Dacă cererea de apel este formulată după expirarea
termenului de 10 zile de la data înmânării mandatului de executare a pedepsei, instanţa de apel va recalifica
cererea ca fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 466, dacă formal sunt îndeplinite condiţiile legii, şi o va trimite
instanţei de fond, sau va respinge apelul ca tardiv, dacă nu sunt îndeplinite celelalte condiţii ale art. 466 (de
exemplu, a avut apărător ales).
Această interpretare este posibilă, iar instituția prevăzută de art. 466 poate să funcționeze doar dacă
se consideră că comunicarea mandatului de executare a pedepsei (notificare oficială, care, așa cum s-a arătat,
potrivit jurisprudenţei ÎCCJ, determină curgerea termenului de apel) nu echivalează cu neîndeplinirea condiţiei
prevăzute de art. 466 alin. (2) teza finală, care prevede că nu se consideră judecată în lipsă persoana care,
după comunicarea, potrivit legii, a sentinţei de condamnare, nu a declarat apel, a renunţat la declararea lui ori
şi-a retras apelul.
5. Declararea și motivarea apelului

În ceea ce privește declararea și motivarea apelului există modificări față de vechea reglementare.
Astfel, apelul nu mai poate fi declarat oral, legiuitorul nereluând dispoziţiile art. 366 alin. (4) CPP 1968, potrivit
cărora procurorul şi părţile puteau să declare apel la pronunţarea hotărârii, oral, în şedinţă, instanţa fiind obligată
să ia act de această declaraţie şi să o consemneze într-un proces-verbal.
Se elimină şi posibilitatea atestării cererii de apel de către primarul sau secretarul consiliului local sau
funcţionarul desemnat de aceștia, pentru persoana care nu poate să semneze.
Se instituie obligativitatea motivării în scris a apelului, fără a exista un termen pentru depunerea
motivelor de apel, vreo sancţiune procedurală pentru nerespectarea acestei dispoziţii sau să se limiteze în
vreun fel efectul devolutiv integral al căii de atac [potrivit art. 417 alin. (2) NCPP, instanţa este obligată ca, în
afară de temeiurile invocate şi cererile formulate de apelant, să examineze cauza sub toate aspectele de fapt
şi de drept, iar art. 420 alin. (10) prevede că instanţa de apel se pronunţă asupra tuturor motivelor de apel
invocate].
Nu sunt modificări în ceea ce privește instanța la care se depune cererea de apel, renunțarea la apel,
retragerea apelului, efectele apelului.
Efectul devolutiv al apelului este limitat:
‒ în cazul acordului de recunoaştere a vinovăţiei; potrivit art. 488 alin. (2) NCPP, împotriva sentinţei prin
care acordul de recunoaştere a fost admis se poate declara apel numai cu privire la felul şi cuantumul
pedepsei ori la forma de executare a acesteia;
‒ în cazul în care apelul vizează o hotărâre pronunţată în procedura prevăzută de art. 375 NCPP privind
recunoaşterea învinuirii, când efectul devolutiv al apelului inculpatului este limitat la aspectele privind
încadrarea juridică şi referitoare la elementele de individualizare a pedepsei;
‒ aspectele statuate cu caracter definitiv prin contestaţia formulată împotriva încheierii judecătorului de
cameră preliminară (art. 347 NCPP) nu mai pot face obiectul cenzurii instanţei de apel.
Nu există modificări nici în ceea ce privește principiul non reformatio in pejus, nici în ceea ce privește
efectul extensiv al apelului.
6. Procedura de judecată a apelului

Potrivit dispozițiilor art. 420 alin. (1) NCPP, „judecarea apelului se face cu citarea părților și a persoanei
vătămate”.
Se aplică dispozițiile referitoare la citare și luarea termenului în cunoștință. Persoana este obligată să
notifice în scris organelor judiciare orice schimbare a adresei de domiciliu în termen de 3 zile. Sancțiunea este
prevăzută în art. 108 alin. (2) lit. b): citațiile și orice alte acte comunicate la prima adresă rămân valabile și se
consideră că au fost luate la cunoștință.
Nu mai există un text similar celui al art. 177 alin. (3) CPP 1968, potrivit căruia partea era citată la noua
adresă în situaţia în care organul judiciar aprecia, pe baza datelor obţinute potrivit 180 CPP 1968, că a intervenit
o schimbare a acesteia (agentul se informa pentru a afla noua adresă în vederea înmânării citaţiei).
O altă noutate o reprezintă posibilitatea părților de a solicita judecarea în lipsă chiar și atunci când
inculpatul este arestat [art. 420 alin. (2), coroborat cu art. 364 alin. (4) NCPP].
În cazul în care inculpatul este arestat preventiv sau în stare de arest la domiciliu sunt incidente şi
dispoziţiile art. 355 alin. (1), potrivit cărora judecata se face de urgență și cu precădere, termenele de judecată
fiind, de regulă, de 7 zile.
Articolul art. 90 NCPP reglementează cazurile în care asistența juridică a suspectului sau a inculpatului
este obligatorie: „Asistența juridică este obligatorie: a) când suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un
centru de detenție ori într-un centru educativ, când este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, când față de
acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale, chiar în altă cauză, precum și în alte cazuri
prevăzute de lege; b) în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu și-ar putea face
singur apărarea; c) în cursul judecății în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa
detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani”.
Textul consacră o diferență față de vechea reglementare. Astfel, dacă în reglementarea anterioară se
prevedea că în cursul judecății asistența juridică este obligatorie și în cauzele în care legea prevede pentru
infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, așadar permitea
includerea cazurilor de la lit. b) și c), formularea de la lit. c) a art. 90 NCPP nu mai permite această soluție. Este
vorba însă doar de o scăpare a legiuitorului, așa cum se poate deduce din cuprinsul art. 93 alin. (4) lit. b) și c)
NCPP, care consacră obligativitatea asistenţei juridice a celorlalte părţi: „(4) Asistența juridică este obligatorie
când persoana vătămată sau partea civilă este o persoană lipsită de capacitate de exercițiu ori cu capacitate
de exercițiu restrânsă. (5) Când organul judiciar apreciază că din anumite motive persoana vătămată, partea
civilă sau partea responsabilă civilmente nu și-ar putea face singură apărarea, dispune luarea măsurilor pentru
desemnarea unui avocat din oficiu”.
În ceea ce privește procedura de judecată în cazul asistenței juridice obligatorii se aplică textele de la
judecata în primă instanță: se acordă un singur termen de judecată pentru angajarea de avocat și pregătirea
apărării și se prevede posibilitatea instanței de a mai acorda un termen în cazul în care apărătorul ales renunță
la asistența juridică acordată.
Un aspect de noutate apare în cuprinsul alin. (4) al art. 420: „Instanța de apel procedează la ascultarea
inculpatului, când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata în fond”. Așadar, ascultarea inculpatului
de către instanța de apel devine obligatorie, indiferent de soluția pronunțată. În reglementarea anterioară,
ascultarea inculpatului era obligatorie în cazul în care acesta refuzase să dea declarații sau dacă nu a existat o
soluție de condamnare.
Neascultarea inculpatului constituie motiv de contestație în anulare.
Exigența textului nu este satisfăcută printr-o simplă mențiune în sensul că inculpatul își menține
declarațiile actuale. Trebuie făcută o distincție în sensul că dreptul inculpatului la tăcere nu echivalează cu poziția
inculpatului de menținere a declarațiilor anterioare (în acest ultim caz, instanţa fiind obligată să procedeze la
ascultare). S-a făcut referire, în acest context, la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO),
care a statuat că, atunci când o instanţă sesizată cu soluţionarea unei cauze în fapt şi în drept este învestită
să analizeze, în ansamblul ei, problema vinovăţiei sau nevinovăţiei, aceasta nu poate, din motive de echitate
a procedurii, să decidă asupra acestor probleme fără aprecierea directă a mărturiilor prezentate personal de
inculpatul care susţine că nu a comis fapta considerată infracţiune. Or, aprecierea directă a mărturiilor celor
acuzaţi nu se poate realiza doar din simpla afirmaţie a menţinerii declaraţiilor anterioare, iar o atare modalitate
formală de ascultare nu satisface exigenţele art. 420 alin. (4) NCPP şi cele ale art. 6 parag. 1 din Convenția
europeană a drepturilor omului.
S-a pus întrebarea dacă se impune emiterea unui mandat de aducere în vederea ascultării inculpatului
dacă acesta nu este prezent pentru a fi ascultat.
Legat de acest aspect s-a precizat că, dacă persoana a fost legal citată, i s-a pus în vedere că poate fi
judecată în lipsă, nu s-ar impune emiterea unui mandat de aducere pentru ascultarea sa. Având însă în vedere
jurisprudența CEDO, este totuși nevoie ca judecătorul să manifeste un rol activ accentuat, textul urmând să fie
aplicat în funcție de particularitățile fiecărui caz (de exemplu, în cazul în care inculpatul nu este prezent nu există
această obligație, însă dacă se invocă o imposibilitate de prezentare ar fi indicată amânarea cauzei pentru a-l
asculta).
În ceea ce privește alin. (5) al art. 420 NCPP, potrivit căruia instanţa de apel poate readministra probele
administrate la prima instanţă şi poate administra probe noi, în condiţiile art. 100, s-a menționat că, dat fiind
faptul că apelul este singura cale ordinară de atac, se impune ca instanţa de apel să suplinească toate lipsurile
cercetării judecătorești efectuate de instanța de fond, întrucât nu există, printre soluțiile care pot fi pronunţate în
apel, aceea de a trimitere a cauzei spre rejudecare pentru lipsa/completarea cercetării judecătorești.
A fost prezentată jurisprudenţa ÎCCJ incidentă în această materie: decizia nr. 2957 din 1 octombrie 2013,
prin care s-a statuat că hotărârea de condamnare a inculpatului întemeiată în mod determinant pe declaraţiile
coinculpaţilor care au uzat de procedura judecăţii în cazul recunoaşterii vinovăţiei prevăzute în art. 3201 CPP
1968, declaraţii date în cadrul acestei proceduri simplificate, în condiţiile în care coinculpaţii nu au fost ascultaţi
în calitate de martori în cauza privitoare la inculpat, iar inculpatul nu a avut posibilitatea, nici în cursul urmăririi
penale, nici în cursul judecăţii în primă instanţă şi în apel, să adreseze întrebări şi să conteste credibilitatea
persoanelor ale căror declaraţii au fundamentat condamnarea sa, este contrară principiilor care guvernează
judecata: contradictorialitatea, nemijlocirea şi egalitatea de arme. Decizia nr. 3011 din 26 septembrie 2012,
în care Înalta Curte a reţinut că hotărârea de condamnare pronunţată în primă instanţă şi menţinută în apel
bazată în mod determinant pe declaraţii ale martorilor pe care nici prima instanţă şi nici instanţa de apel nu i-au
audiat nu asigură respectarea exigenţelor dreptului la un proces echitabil înscrise în art. 6 parag. 1 şi 3 lit. d) din
Convenţie.
S-a arătat, de asemenea, că posibilitatea instanței de apel menționată de art. 420 alin. (5) trebuie să se
transforme într-o obligație atunci când apelul vizează o soluție de achitare. În acest context au fost menţionate
şi prevederile art. 420 alin. (9), care statuează că, în vederea soluţionării apelului, instanţa, motivat, poate da o
nouă apreciere probelor, însă dreptul instanţei de apel de reapreciere a probelor, cu referire expresă la probele
testimoniale, este subsumat obligaţiei acesteia de a asigura respectarea art. 6 parag. 1 şi 3 lit. d) din Convenţie,
ceea ce impune administrarea lor nemijlocită. Este citată, în acest sens, jurisprudența CEDO (cauzele Dănilă,
Mircea, Spânu, Flueraș, Popa și Tănăsescu, Găitănaru, Stanca, Manolachi, Hanu, Hogea c. României), care
a constatat caracterul inechitabil al procedurii, din cauza omisiunii instanțelor judecătorești, care au pronunțat
hotărâri de condamnare față de reclamanți fără a proceda la audierea acestora sau fără a realiza o ascultare
nemijlocită a martorilor, înainte de a infirma hotărârile instanțelor inferioare prin care se dispusese achitarea,
în contextul interpretării diferite a acelorași probe. Împrejurarea că, dată fiind soluţia de achitare pronunţată de
prima instanţă, nu s-au formulat cereri de administrare de probe este apreciată de Curte ca lipsită de relevanţă,
obligaţiile care îi incumbă instanţei de control judiciar în temeiul art. 6 din Convenţie impunându-i să ia măsuri
pozitive pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil.
În acest context s-a ridicat problema soluției care ar urma să fie adoptată în ipoteza în care într-o cauză
ar exista mai mulți inculpați, însă numai unii ar utiliza procedura prevăzută de art. 320¹ CPP 1968. În acest caz
s-a arătat că este recomandat să se procedeze la o audiere şi a celor care au folosit procedura recunoașterii
săvârșirii faptei, astfel încât să fie acordată posibilitatea celorlalți coinculpați să le adreseze întrebări. Soluția
ideală ar fi disjungerea cauzei şi ascultarea acestora în calitate de martori.
În legătură cu judecata în apel s-a menționat că partea civilă poate renunța, în tot sau parte, la pretenții
până la judecarea cauzei în apel (art. 22 NCPP).
7. Dispoziții cu privire la măsurile preventive
Competența de a se pronunța asupra măsurilor preventive, după momentul pronunțării hotărârii instanței
de fond și până la momentul sesizării instanței de apel, aparține instanței de fond, potrivit dispozițiilor art. 399
alin. (10) NCPP: „După pronunțarea hotărârii, până la sesizarea instanței de apel, instanța poate dispune, la
cerere sau din oficiu, luarea, revocarea sau înlocuirea unei măsuri preventive cu privire la inculpatul condamnat,
în condițiile legii”.
Încheierile prin care instanţa de apel se pronunţă asupra măsurilor preventive sunt definitive, în acest
sens fiind dispoziţiile art. 206 alin. (1) NCPP: „Împotriva încheierilor prin care instanța dispune, în primă instanță,
asupra măsurilor preventive, inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la
pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune la instanța care a pronunțat încheierea
atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de la
înregistrare”.
8. Soluțiile la judecata în apel

Potrivit art. 421 NCPP, „Instanța, judecând apelul, pronunță una dintre următoarele soluții: 1. respinge
apelul, menținând hotărârea atacată: a) dacă apelul este tardiv sau inadmisibil; b) dacă apelul este nefondat; 2.
admite apelul și: a) desființează sentința primei instanțe și pronunță o nouă hotărâre procedând potrivit regulilor
referitoare la soluționarea acțiunii penale și a acțiunii civile la judecata în fond; b) desființează sentința primei
instanțe și dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată pentru motivul că judecarea
cauzei la acea instanță a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau care, legal citată, a fost în imposibilitate
de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea
de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată se dispune și atunci când există vreunul dintre cazurile
de nulitate absolută, cu excepția cazului de necompetență, când se dispune rejudecarea de către instanța
competentă”.
Se poate observa că nu mai este prevăzută soluția de restituire a cauzei la parchet. Reglementarea
este firească, având în vedere introducerea procedurii camerei preliminare, iar aspectele soluţionate definitiv
prin contestaţie nu mai pot fi invocate în calea apelului.
Probleme apar în cauzele aflate pe rolul instanţelor la data intrării în vigoare a NCPP care nu au parcurs
procedura camerei preliminare. Apelul se judecă potrivit legii noi (art. 7-9 din Legea nr. 255/2013), fiind astfel
imposibilă cenzurarea dispoziţiilor de respingere a cererilor de restituire a cauzei la parchet, având în vedere că
legea nouă nu mai prevede o asemenea soluţie. Ca atare, toate situațiile pe care inculpatul le-ar fi putut invoca,
toate cazurile de nulitate absolută prevăzute în art. 332 CPP 1968 se acoperă prin voința legiuitorului, care, așa
cum s-a arătat, nu mai prevede soluţia de restituire a cauzei la parchet, nici la judecata în fond, nici la judecata
în apel, şi nici nu a instituit dispoziţii pentru situațiile tranzitorii.
Referitor la cazurile de nulitate absolută prevăzute în art. 281 alin. (1) lit. e)-f) NCPP, s-a precizat că
acestea vor constitui temei de trimitere spre rejudecare doar dacă au intervenit în cursul judecăţii, iar în ceea
ce priveşte competenţa, desfiinţarea sentinţei va interveni doar în cazurile în care judecata a fost efectuată de
o instanţă ierarhic inferioară celei legal competente.
În ceea ce privește chestiunile complementare prevăzute de art. 422 NCPP, s-a subliniat faptul că, în
cazul judecății la instanța de fond, onorariul avocatului din oficiu nu se suportă de către inculpatul condamnat,
pe când în apel, acest onorariu este suportat de inculpat, în cazul respingerii/retragerii apelului.
O altă noutate este faptul că din pedeapsa aplicată se deduce şi durata arestului la domiciliu, respectiv
durata internării medicale, dacă este cazul.
În ceea ce privește art. 424 NCPP, se introduce ca noutate, în alin. (5), obligaţia comunicării deciziei:
„decizia instanței de apel se comunică procurorului, părților, persoanei vătămate și administrației locului de
deținere”.
Comunicarea se face în scopul exercitării recursului în casație.
S-a pus întrebarea dacă este obligatorie participarea inculpatului arestat la judecata în apel,
menționându-se în acest sens dispozițiile art. 420 alin. (2), respectiv în ce măsură acest articol derogă de la
regulile stabilite pentru judecata în primă instanță. Legat de acest aspect s-a precizat că, dacă în primă instanță
este posibilă judecarea fără participarea inculpatului aflat în stare de deținere, nu ar exista motive pentru care
acest fapt nu ar fi posibil la judecata în apel. Așadar, în cazul în care ar exista o cerere de judecare în lipsă
formulată de inculpatul aflat în stare de deținere, nu ar exista un impediment pentru a proceda la judecarea
apelului.
O altă problemă ridicată de participanți a vizat obligația instanței de a se pronunța asupra motivelor de
apel invocate oral sau numai asupra celor formulate în scris. Opinia exprimată de moderator a fost în că, deși
nu există o prevedere expresă în acest sens, instanța de apel ar trebui să se pronunțe asupra tuturor motivelor
de apel (invocate oral sau în scris).
În ceea ce privește termenul în care apelul ar trebui motivat de procuror s-a precizat că este vorba
despre termenul stabilit de Regulamentul de ordine interioară al instanțelor și parchetelor: 10 zile pentru cei
arestați, respectiv 20 de zile în celelalte cazuri.
Căile extraordinare de atac
Prelegere susținută de judecător Andreea UZLĂU
1. Contestaţia în anulare
1.1. Cazurile de contestaţie în anulare 
Cazurile de contestaţie în anulare sunt, în esenţă, cele prevăzute de Codul de procedură penală din
1968, la care se adaugă alte cinci, corespunzând unor motive de recurs din reglementarea anterioară. Astfel,
împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri:
a) Când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau când, deşi legal citată, a fost
în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această imposibilitate. Acest caz
corespunde celor de la art. 386 lit. a) şi b) CPP 1968. Hotărârea care poate fi atacată trebuie să fie una
pronunţată în apel, şi nu în recurs, ca în reglementarea anterioară, aceasta întrucât, conform Noului Cod
de procedură penală (NCPP), recursul nu mai este prevăzut drept cale de atac ordinară, suspensivă de
executare. Acest caz de contestaţie în anulare ridică probleme din prisma suprapunerii, în anumite situaţii,
cu cazurile de redeschidere a procesului penal în cazul judecăţii în lipsa persoanei condamnate. Astfel,
poate fi introdusă cerere de redeschidere a procesului de către persoana faţă de care s-a pronunţat
hotărârea şi care, deşi a avut cunoştinţă de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu
a putut încunoştinţa instanţa. Cererea de redeschidere a procesului penal se adresează instanţei care a
judecat cauza în lipsă, fie în primă instanţă, fie în apel. În această ipoteză se pune problema dacă cererea
inculpatului – judecat în lipsă – care, deşi legal citat, nu a putut participa la judecarea apelului şi nici nu
a putut încunoştinţa instanţa va fi calificată drept contestaţie în anulare sau cerere de redeschidere a
procesului. Având în vedere consecinţele admiterii celor două căi de atac, respectiv faptul că, potrivit
art. 155 alin. (5) NCP, în cazul admiterii în principiu a cererii de redeschidere a procesului curge un nou
termen de prescripţie a răspunderii penale, apreciem că în această situaţie ar urma să se dea prioritate
calificării cererii drept contestaţie în anulare, cale de atac care nu produce o astfel de consecinţă.
b) Când inculpatul a fost condamnat deşi existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului
penal. Cazul corespunde celui de la art. 386 lit. c) CPP 1968. Inculpatul trebuie să fi fost însă condamnat
prin hotărârea atacată. De asemenea, nu mai este prevăzută condiţia existenţei la dosar a probelor cu
privire la cauza de încetare a procesului.
c) Când hotărârea a fost pronunţată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a
procesului: caz nou-introdus, care corespunde unuia dintre motivele de recurs din Codul de procedură
penală din 1968 [prevăzut la art. 3859 alin. (1) pct. 3].
d) Când instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate: caz nou-introdus,
care corespunde unuia dintre motivele de recurs din Codul de procedură penală din 1968 [prevăzut la
art. 3859 alin. (1) pct. 3].
e) Când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului când aceasta era obligatorie,
potrivit legii: caz nou introdus, care corespunde unuia dintre motivele de recurs din Codul de procedură
penală din 1968 [prevăzut la art. 3859 alin. (1) pct. 5].
f) Când judecata a avut loc în lipsa avocatului când asistenţa juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit
legii: caz nou-introdus, care corespunde unuia dintre motivele de recurs din Codul de procedură penală
din 1968 [prevăzut la art. 3859 alin. (1) pct. 6].
g) Când şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel: caz
nou-introdus, care corespunde unuia dintre motivele de recurs din Codul de procedură penală din 1968
[prevăzut la art. 3859 alin. (1) pct. 4].
h) Când instanţa nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă. Cazul
corespunde celui de la art. 386 lit. e) CPP 1968. Potrivit textului anterior, acesta era condiţionat însă
de existenţa caracterului obligatoriu al ascultării la instanţa de recurs. Noua reglementare prevede că
„instanţa de apel procedează la ascultarea inculpatului, când aceasta este posibilă (...)”, potrivit art. 420
alin. (4) NCPP, motiv pentru care şi conţinutul cazului de contestaţie în anulare incident a fost modificat
în mod corespunzător.
i) Când împotriva unei persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă, caz care
corespunde celui de la art. 386 lit. d) CPP 1968.
1.2. Cererea de contestaţie în anulare 
Titulari pot fi oricare dintre părţi, persoana vătămată sau procurorul. Potrivit Codului de procedură penală
din 1968, procurorul putea introduce contestaţie în anulare doar pentru două dintre cazuri (cele referitoare
la încetarea procesului penal şi la autoritatea de lucru judecat). Termenul de introducere este de 10 zile de
la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoştinţă de hotărârea a cărei anulare se
cere, cu excepţia cazului prevăzut la art. 426 lit. b), când inculpatul a fost condamnat deşi existau probe cu
privire la o cauză de încetare a procesului penal, când contestaţia în anulare poate fi formulată oricând. În
reglementarea anterioară, contestaţia în anulare putea fi introdusă oricând pentru cazul când împotriva unei
persoane s-au pronunţat două hotărâri definitive pentru aceeaşi faptă.
Textul nu prevede momentul de la care începe să curgă termenul pentru ceilalţi titulari ai căii de atac,
împotriva cărora nu se face executare (procuror, alte părţi, persoana vătămată). Prin coroborare cu dispoziţiile
art. 407 alin. (1) NCPP şi ale art. 424 alin. (5) NCPP, referitoare la comunicarea către procuror, părţi, persoana
vătămată a hotărârilor pronunţate în primă instanţă şi în apel, apreciem că termenul de 10 zile nu poate curge
decât de la momentul comunicării sau, în cazul nelegalei comunicări, de la momentul la care aceştia au luat
cunoştinţă, în orice mod, de conţinutul hotărârii.
1.3. Judecarea contestaţiei în anulare 
Instanţa competentă este:
– instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, spre deosebire de reglementarea anterioară,
când putea fi vorba doar de instanţa de recurs;
– instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre, pentru cazul în care se invocă autoritatea de lucru
judecat.
Prin urmare, contestaţia în anulare poate fi introdusă şi împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă
cu privire la care nu a fost exercitată calea de atac a apelului. De exemplu, dacă judecata în fond a avut loc
în lipsa inculpatului, deşi prezenţa lui era obligatorie, iar hotărârea pronunţată în primă instanţă este nelegal
comunicată faţă de acesta, el este, în intervalul de 10 zile de la punerea în executare a hotărârii, în termen
şi pentru declararea căii de atac a apelului şi pentru declararea contestaţiei în anulare. În această ipoteză
şi în altele similare, apreciem că este firesc să se dea prioritate căii de atac ordinare, care este apelul.
Suspendarea executării este reglementată similar legii vechi: până la soluţionarea contestaţiei în anulare,
instanţa sesizată, luând concluziile procurorului, poate suspenda executarea hotărârii a cărei anulare se cere.
Procedura de judecată presupune, ca şi până în prezent, două etape: admiterea în principiu şi judecata
după admiterea în principiu a contestaţiei, dispoziţiile în materie fiind asemănătoare cu cele din Codul de
procedură penală din 1968. Rămân valabile, aşadar, şi cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
Secţiile Unite, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. X/2009, în aplicarea dispoziţiilor art.
391 alin. (1) CPP 1968: „Examinarea admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare, fără citarea părţilor,
nu încalcă dreptul acestora la un proces echitabil, consacrat prin art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor
omului”. Căi de atac: sentinţa dată în contestaţia în anulare este supusă apelului, iar decizia dată în apel este
definitivă. Potrivit reglementării anterioare, decizia dată în apel era supusă recursului, dat fiind că acesta din
urmă era prevăzut drept cale de atac ordinară. După cum rezultă din interpretarea art. 432 alin. (1) NCPP,
în cazul în care este atacată o hotărâre rămasă definitivă prin neapelare, instanţa, dacă găseşte contestaţia
întemeiată, desfiinţează prin decizie hotărârea a cărei anulare se cere şi procedează la rejudecarea cauzei
după desfiinţare, cealaltă posibilitate prevăzută de lege fiind aceea a rejudecării apelului, ceea ce nu este cazul
în speţă. În cazul hotărârilor definitive prin neapelare putem avea o judecată în două etape, ulterior admiterii în
principiu. Astfel, instanţa, dacă găseşte contestaţia întemeiată, urmează să pronunţe două hotărâri:
– decizie de admitere a contestaţiei, de desfiinţare a hotărârii a cărei anulare se cere şi de acordare a
unui termen pentru rejudecarea cauzei după desfiinţare;
– sentinţă dată ca urmare a rejudecării cauzei după desfiinţare, care este supusă apelului, conform art.
432 alin. (4) NCPP.
Dacă instanţa, desfiinţând hotărârea a cărei anulare se cere, procedează însă de îndată la rejudecarea
cauzei după desfiinţare, va pronunţa o singură hotărâre, în opinia noastră, o „sentinţă”, prin care se
desfiinţează hotărârea a cărei anulare se cere şi, totodată, în rejudecare, se soluţionează cauza. Sentinţa
este supusă apelului, conform art. 432 alin. (4) NCPP (cu excepţia dispoziţiei de admitere a contestaţiei şi de
desfiinţare a hotărârii, desigur). Textul art. 432 alin. (1) NCPP, care prevede doar „decizia” ca hotărâre prin
care se desfiinţează hotărârea a cărei anulare se cere, conţine o evidentă eroare de reglementare. Intenţia
legiuitorului este vădită: aceea de a da posibilitatea exercitării căii de atac a apelului împotriva soluţiei date în
primă instanţă, cu respectarea principiului asigurării dublului grad de jurisdicţie în materie penală.
2. Recursul în casație
Este calea extraordinară de atac reglementată de dispozițiile art. 433-451 NCPP, dată în competența
exclusivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Hotărârile supuse recursului în casație sunt deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel,
cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.
Prin dispozițiile NCPP au fost prevăzute în mod expres hotărârile care nu pot fi atacate cu recurs în
casație:
‒ hotărârile pronunţate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de revizuire;
‒ hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă;
‒ hotărârile pronunţate în materia executării pedepselor şi a reabilitării;
‒ soluţiile pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate;
‒ soluţiile pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii;
‒ hotărârile pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei.
Ultimele două cazuri constituie proceduri abreviate, simplificate. Chiar dacă duc la soluții pronunțate pe
fond, aceste hotărâri nu sunt atacabile cu recurs în casație.
Potrivit art. 439 alin. (41) NCPP, în cazul în care cererea de recurs în casaţie este formulată împotriva
unei hotărâri din categoria celor menționate anterior, „preşedintele instanţei a cărei hotărâre se atacă, unde
se depune cererea, sau judecătorul delegat de către acesta restituie părţii, pe cale administrativă, cererea de
recurs în casaţie”.
2.1. Cazurile de recurs în casație

Sunt puține ca număr și exclusiv de drept. Ca atare, recursul în casație nu mai reprezintă principalul
instrument de unificare a practicii judiciare. Au fost însă prevăzute și reglementate alte instrumente mai
eficiente: recursul în interesul legii și hotărârea pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:
‒ „În cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea
persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente” [art. 438
alin. (1) pct. 1 NCPP]. Dacă problema competenței procurorului a fost scoasă din sfera nulităților absolute
și inclusă în categoria nulităților relative, putând fi invocată numai până la etapa camerei preliminare,
problema competenței instanțelor a fost împărțită în două categorii, respectiv când judecata a fost
efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente, caz în care se poate formula recurs în casație,
și când judecata a fost efectuată de o instanță superioară instanței competente, caz în care nu se mai
poate formula recurs în casație. Ipoteza corespunde, în principiu, celei reglementate în cuprinsul art. 3859
alin. (1) pct. 1 CPP 1968, însă cu instituirea unei condiții suplimentare: ca judecata să fi fost efectuată de
o instanţă inferioară celei legal competente.
‒ „Inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală” [art. 438 alin. (1)
pct. 7 NCPP]. Cazul corespunde celui de la art. 3859 alin. (1) pct. 13 CPP 1968.
‒ „În mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal” [art. 438 alin. (1) pct. 8 NCPP]. Cazul corespunde
celui de la art. 3859 alin. (1) pct. 16 CPP 1968.
‒ „Nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost
graţiată” [art. 438 alin. (1) pct. 11 NCPP]. Cazul corespunde celui de la art. 3859 alin. (1) pct. 15 CPP
1968.
‒ „S-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege” [art. 438 alin. (1) pct. 12 NCPP]. Cazul
corespunde celui de la art. 3859 alin. (1) pct. 14 CPP 1968.
Față de dispozițiile exprese enumerate mai sus este evident că nu se mai poate pune problema, chiar
în lipsa unei dispoziții exprese, a unei eventuale condamnări în această cale de atac. Totodată, nu se mai
prevede în mod distinct că se poate declara o cale de atac: când nu sunt întrunite elementele constitutive
ale unei infracțiuni (astfel, nu mai există distincția din CPP 1968 între cele două cazuri de achitare: „fapta nu
este prevăzută de legea penală” și „fapta nu este săvârșită cu forma de vinovăție cerută de lege”) sau când
instanța a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost
trimis în judecată, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 334-337; când hotărârea este contrară legii sau când
prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii. Aceste trei ipoteze antamează și fondul (și situația de fapt,
alături de situația de drept), caz în care calea de atac nu ar mai fi putut avea caracter de casație, exclusiv
întemeiat pe motive de drept.

2.2. Titularii recursului în casație
Sunt diferențiați pe latura penală și latura civilă:
‒ Procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă. Recursul în casaţie exercitat de procuror
împotriva hotărârilor prin care s-a dispus achitarea inculpatului nu poate avea ca scop obţinerea
condamnării acestuia de către instanţa de recurs în casaţie. Recursurile declarate înainte de intrarea
în vigoare a NCPP și care au fost înaintate Înaltei Curți de Casație și Justiție au fost consacrate la nivel
legislativ ca recursuri reglementate de CPP 1968 (ca atare, judecata continuă conform reglementării CPP
1968). Au primit însă, prin dispozițiile legii de punere în aplicare, o reglementare diferită recursurile care
au fost declarate, dar nu și înaintate către Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și cele care se aflau
în interiorul termenului de declarare a recursului, dar acesta nu a fost declarat pînă în 1 februarie 2014.
Astfel, într-o primă interpretare ar părea că aceste recursuri ar trebui să se transforme la momentul intrării
în vigoare a NCPP în recursuri în casație. Ca atare, hotărârea ar urma să rămână definitivă la momentul
intrării în vigoare a NCPP, cu consecința emiterii de mandate de executare la momentul respectiv (soluție
aleasă în practică pentru hotărârile aflate în termenul de declarare a căii de atac). Pentru recursurile
declarate deja la momentul intrării în vigoare a NCPP (termenul de declarare a recursului fiind expirat),
soluția unanim îmbrățișată în practică a fost că persoana respectivă nu a fost privată de o cale ordinară
de atac, pe considerentul că nu a depins de partea care a declarat calea de atac a recursului momentul în
care respectivul recurs a fost înaintat instanței de control judiciar. Ca atare, atât recursurile deja înaintate
până în 1 februarie 2014, cât şi recursurile declarate, dar care nu fuseseră înaintate Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie vor fi considerate recursuri-cale ordinară de atac (reglementat de CPP 1968). Dintr-o
anumită perspectivă, această interpretare a legii pare mai favorabilă inculpatului, întrucât hotărârea
atacată nu rămâne definitivă în 1 februarie 2014, însă, în situația inculpatului achitat în apel, dacă
hotărârea este atacată cu recurs în casație declarat de procuror, inculpatul nu mai poate fi condamnat
(hotărârea fiind definitivă), iar dacă hotărârea este atacată cu recurs (cale ordinară de atac), hotărârea nu
este definitivă, existând posibilitatea ca inculpatul să fie condamnat în raport de dispozițiile CPP 1968. În
concluzie, dispoziția tranzitorie poate fi mai favorabilă pentru o categorie de persoane (pentru inculpații
condamnați după exercitarea căii de atac a apelului, deoarece există posibilitatea teoretică de a primi o
soluție mai favorabilă în recurs) și mai puțin favorabilă pentru inculpații achitați în urma exercitării apelului
(de asemenea, existând posibilitatea teoretică de a primi o soluție mai puțin favorabilă în recurs).
‒ Inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus
condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului
penal, numai prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie. Rezultă că inculpatul nu are la dispoziție calea de atac a recursului în casație dacă soluția a fost
de achitare (neexistând interes). Potrivit art. 439 alin. (41) NCPP, „în cazul în care cererea de recurs în
casaţie nu este formulată prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii în faţa Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie (...), preşedintele instanţei a cărei hotărâre se atacă [unde se depune cererea, n.n.] sau
judecătorul delegat de către acesta restituie părţii, pe cale administrativă, cererea de recurs în casaţie”.
Este o procedură prealabilă formală care constă în verificarea și restituirea cererilor de recurs în casație
care nu îndeplinesc condițiile impuse prin lege pe cale administrativă.
‒ Partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la
latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă, numai prin
intermediul unui avocat care poate pune concluzii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În general,
în ceea ce privește căile de atac, s-a revenit la o concepție anterioară, care consacra această împărțire
a posibilității declarării căii de atac în funcție de calitatea procesuală a părții. De asemenea, potrivit art.
439 alin. (41) NCPP, „în cazul în care cererea de recurs în casaţie nu este formulată prin intermediul unui
avocat care poate pune concluzii în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (...), preşedintele instanţei a
cărei hotărâre se atacă [unde se depune cererea, n.n.] sau judecătorul delegat de către acesta restituie
părţii, pe cale administrativă, cererea de recurs în casaţie”.
2.3. Termenul de introducere a recursului în casație

Este de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanţei de apel.
2.4. Forma și motivarea recursului în casație

Cererea de recurs în casaţie se formulează în scris şi va cuprinde:
‒ numele şi prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţii, numele, prenumele şi domiciliul profesional al
avocatului sau, după caz, numele şi prenumele procurorului care exercită recursul în casaţie, precum şi
organul judiciar din care acesta face parte;
‒ indicarea hotărârii care se atacă;
‒ indicarea cazurilor de recurs pe care se întemeiază cererea şi motivarea lor;
‒ semnătura persoanei care exercită recursul şi/sau semnătura avocatului.
La cerere se anexează toate înscrisurile invocate în motivarea acesteia.
Cererea de recurs în casaţie, împreună cu înscrisurile anexate se depun, însoţite de copii pentru procuror
şi părţi, la instanţa a cărei hotărâre se atacă.
Persoana vătămată nu poate exercita calea de atac a recursului în casație. Având în vedere noua concepție
din NCPP, în sensul că persoana vătămată nu mai este parte procesuală, ci subiect procesual principal, s-a renunțat
la posibilitatea ca persoana vătămată să mai exercite recursul în casație, pe considerentul că, în ceea ce privește
latura penală a cauzei, titularul acțiunii penale este procurorul, care exercită acțiunea penală și căile de atac
în consecință
2.5. Alte condiții
În ceea ce privește exercitarea recursului în casație:
‒ persoanele să fi exercitat calea de atac a apelului și să nu-și fi retras apelul;
‒ cazurile de recurs să nu fi fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, dacă au
fost invocate, să fi fost respinse sau instanţa să fi omis să se pronunţe asupra lor;
‒ partea sau procurorul să nu mai fi declarat recurs în casaţie împotriva aceleiaşi hotărâri, iar acesta le-a
fost respins, indiferent de motivul invocat.

2.6. Retragerea recursului în casație
Poate avea loc în aceleași condiții prevăzute de reglementarea anterioară, NCPP nemaiprevăzând însă
posibilitatea însușirii recursului formulat de procuror de partea în favoarea căreia a fost declarat, în cazul
retragerii acestuia.

2.7. Efectele recursului în casație
‒ dispozițiile privind efectul devolutiv, extensiv și limitele acestora, precum și neagravarea situației în
propriul recurs sunt aceleași cu cele din CPP 1968;
‒ fiind o cale de atac extraordinară, potrivit noii reglementări, recursul în casație nu are efect suspensiv
de executare, suspendarea executării putând fi dispusă în cazul admiterii în principiu a cererii de recurs
în casație.
2.8. Procedura de comunicare a recursului în casație

Este nou introdusă prin NCPP și se îndeplinește de către preşedintele instanţei a cărei hotărâre se
atacă, unde se depune cererea de recurs, ori de judecătorul delegat de acesta. Procedura de comunicare a
recursului în casație presupune comunicarea de copii de pe cererea de recurs în casaţie şi celelalte înscrisuri
doveditoare către procuror şi părţi, cu menţiunea că se pot depune concluzii scrise în termen de 10 zile
de la primirea comunicărilor la aceeaşi instanţă. Astfel, întreaga procedură de comunicare a recursului în
casație revine instanței a cărei hotărâre se atacă (curtea de apel). Dosarul se înaintează după expirarea
termenului de 10 zile, însoțit de cererea de recurs în casaţie, înscrisurile anexate, dovezile de comunicare
efectuate, precum şi, după caz, concluziile scrise, la Înalta Curţi de Casaţie şi Justiţie, în termen de 5 zile de
la depunerea concluziilor scrise sau de la expirarea termenului de depunere a acestora.
În cazul în care procedura de comunicare menționată nu este îndeplinită ori dacă aceasta nu este
completă, magistratul-asistent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie desemnat cu verificarea îndeplinirii
procedurii de comunicare şi de întocmire a raportului referitor la cererea de recurs în casaţie va îndeplini sau
va completa, după caz, procedura.

2.9. Judecarea recursului în casație
Instanța competentă este Înalta Curte de Casație și Justiție. Raportul referitor la cererea de recurs în
casaţie se întocmește de magistratul-asistent de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie desemnat în acest
sens, care verifică și îndeplinirea procedurii de comunicare. Raportul pe care trebuie să-l întocmească
magistratul-asistent cu această ocazie nu este reglementat în mod expres, dar se deduce din analiza
prevederilor art. 439 și art. 440 alin. (1) NCPP. Întrucât recursul în casație nu mai este suspensiv de drept,
se poate dispune suspendarea executării în tot sau în parte, motivat, prin încheiere, de instanţa care admite
în principiu cererea de recurs în casaţie sau completul care judecă recursul în casaţie, care poate impune
respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2) NCPP. Revocarea
măsurii suspendării şi reluarea executării pedepsei se pot dispune de completul care va judeca recursul în
casaţie, din oficiu sau la cererea procurorului, în cazul în care persoana condamnată nu respectă obligaţiile
impuse. Suspendarea, însoțită de obligațiile prevăzute la controlul judiciar, presupune și supravegherea și
aducerea la îndeplinire a acestor dispoziții de suspendare de către instanța de executare.
2.10. Procedura de judecată

Presupune, ca și în CPP 1968, două etape: admiterea în principiu și judecarea recursului în casaţie.
I. Admiterea în principiu se discută după depunerea raportului magistratului-asistent, cu procedura de
comunicare legal îndeplinită, în camera de consiliu, de un complet format dintr-un judecător. Instanța se
pronunță de fiecare dată prin încheiere.
Soluții care pot fi pronunțate:
‒ respinge cererea de recurs în casaţie, dacă: (1) nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau (2)
nu s-au respectat dispoziţiile referitoare la hotărârile supuse recursului în casație, declararea
recursului, motivarea acestuia şi cazurile în care se poate face ori (3) este vădit nefondată;
‒ ia act de retragerea cererii de recurs în casaţie, dacă aceasta a fost retrasă;
‒ admite în principiu cererea de recurs în casaţie şi trimite cauza în vederea judecării recursului în
casaţie, în cazul în care se constată că cererea îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege.
Încheierea este definitivă [art. 440 alin. (2) NCPP].
II. Judecarea recursului în casaţie:
‒ cu citarea părților și participarea obligatorie a procurorului;
‒ asigurarea asistenței juridice obligatorii, potrivit art. 90 și 93 alin. (5) NCPP;
‒ se verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, instanţa fiind obligată să se pronunţe asupra tuturor
cazurilor de recurs în casaţie invocate prin cerere de procuror sau de părţi;
‒ instanța se pronunță prin decizie.
După admiterea în principiu a recursului în casație pot fi pronunțate următoarele soluții:
‒ respinge recursul în casaţie, menţinând hotărârea atacată, dacă recursul în casaţie este nefondat;
nu mai există posibilitatea de a analiza cazuri de recurs în casație din oficiu și nu mai este prevăzută
ca soluție respingerea recursului ca tardiv sau inadmisibil, condițiile referitoare la admisibilitate, inclusiv
respectarea termenului de declarare a căii de atac, fiind verificate în etapa admiterii în principiu;
‒ admite recursul în casaţie, casează hotărârea atacată, şi:
a) îl achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal ori înlătură greşita aplicare a legii;
instanţa de recurs în casaţie desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi
încălcări de lege ca în decizia recurată;
b) dispune rejudecarea de către instanţa de apel ori de către instanţa competentă material sau după
calitatea persoanei, dacă sunt incidente celelalte cazuri de casare prevăzute la art. 438 NCPP.
În cazul în care condamnatul se găseşte în cursul executării pedepsei, instanţa, admiţând recursul în
casaţie şi pronunţând casarea cu trimitere, dispune asupra stării de libertate a acestuia, putând lua o
măsură preventivă.
În ceea ce privește latura civilă a cauzei, dacă recursul în casație vizează greşita soluţionare a laturii
civile, instanţa, după admiterea recursului, înlătură nelegalitatea constatată sau dispune rejudecarea de
către instanţa a cărei hotărâre a fost casată, în condiţiile de la pct. 2 lit. b) NCPP.
Dispozițiile din NCPP privind desfiinţarea hotărârii şi conţinutul deciziei, limitele judecării și procedura de
rejudecare nu diferă de cele corespunzătoare din reglementarea anterioară.

2.11. Dispoziții tranzitorii
În ceea ce privește recursul, dispozițiile din CPP 1968 ultra-activează în următoarele ipoteze: recursurile
aflate în curs de judecată la curțile de apel și la Înalta Curte de Casație și Justiție vor fi soluționate potrivit
CPP 1968, nemaiputând fi atacate cu recurs în casație, și cazul în care recursul nu a fost înaintat, deși a fost
declarat în termen. În toate celelalte situații, regula aleasă este de aplicare imediată a dispozițiilor legii noi.
Hotărârile rămase definitive anterior intrării în vigoare a legii noi nu mai pot fi atacate cu recurs în casație.
Rejudecarea cauzei de către instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată ori de către instanţa competentă
dispusă după intrarea în vigoare a Codului de procedură penală se desfăşoară conform legii noi. Rezultă
că, în cazul judecății în fond a cauzei, etapele de urmat sunt camera preliminară, judecata în fond și apelul,
ca singură cale de atac ordinară, iar în cazul judecății în apel, hotărârea pronunțată va fi definitivă, putând fi
atacată cu recurs în casație.
Se pune problema în ce ordine vor fi judecate un recurs în casație și o contestație în anulare declarate
împotriva aceleiași hotărâri în aceeași perioadă de timp, respectiv dosarul va fi înaintat Înaltei Curți de Casație
și Justiție pentru judecarea recursului sau va rămâne la curtea de apel pentru judecarea contestației? Nu există
o dispoziție expresă în acest sens pentru a da întâietate uneia sau alteia dintre cele două căi extraordinare de
atac. De asemenea, în acest caz, judecarea uneia sau alteia dintre cele două căi de atac nu are prioritate din
punct de vedere al rezultatului asupra celeilalte, astfel încât, în măsura în care ar fi admisă una dintre aceste
căi extraordinare de atac, ar mai justifica sau nu exercitarea celeilalte căi de atac. Ca atare, se poate proceda
în oricare din cele două ipoteze posibile.
Se pune problema ce se întâmplă cu declarațiile de recurs formulate până în 1 februarie 2014, dacă
termenul pentru declarare expiră după 1 februarie 2014, respectiv se pune întrebarea dacă aceste recursuri
trebuie motivate, având în vedere că, potrivit dispozițiilor CPP 1968, motivarea recursului nu era obligatorie.
Dacă recursul a fost declarat înainte de 1 februarie 2014, chiar dacă termenul de declarare a recursului s-a
împlinit după această dată, recursul se va judeca potrivit reglementării din CPP 1968. Astfel, în situația în care
recursul declarat înainte de 1 februarie 2014 nu a fost înaintat instanței de control judiciar, s-a considerat că
dreptul părții decurge din exercitarea căii de atac și va beneficia de dispozițiile recursului pe legea veche,
aceasta fiind interpretarea dată de instanțe. Într-o altă ipoteză, calea de atac a recursului nu a fost depusă
până în 1 februarie 2014, termenul de depunere începând să curgă pe legea veche, dar a expirat după intrarea
în vigoare a NCPP. Nu se poate face distincție între cele două ipoteze, respectiv între cei care au depus
recursul înainte de 1 februarie 2014 și, deși termenul de depunere a expirat, calea de atac nu a fost înaintată
instanței de control judiciar până la momentul intrării în vigoare a NCPP și cei care au depus recursul înainte
de 1 februarie 2014, dar termenul de declarare a recursului a expirat după intrarea în vigoare a NCPP. Dacă
aceste situații ar fi interpretate strict în lumina dispozițiilor tranzitorii, recursurile aflate în cursul termenului de
declarare în 1 februarie 2014, indiferent că au fost depuse sau nu, ar trebui transformate în recurs în casație.
Instanțele au îmbrățișat însă opinia contrară, plecându-se de la ideea că, odată cu exercitarea/depunerea căii
de atac, partea dobândește dreptul de a beneficia de dispozițiile legale care reglementează respectiva cale
de atac la momentul declarării. Intenția legiuitorului a fost ca toate recursurile declarate și înaintate până în
1 februarie 2014 să beneficieze de dispozițiile CPP 1968, în toate celelalte situații, fără deosebire, urmând
să fie transformate automat în recursuri în casație, conform dispozițiilor NCPP. Instanțele au ales însă, în
mod unitar, o interpretare diferită, apreciind că este nejustificat ca o persoană să fie lipsită de o cale de atac
ordinară pe considerentul că respectiva cale de atac nu a fost înaintată instanţei de control judiciar la data
intrării în vigoare a noilor dispoziții legale.

3. Revizuirea
3.1. Cazurile de revizuire

Sunt, în esență, cele prevăzute de CPP 1968.
În ceea ce privește recursul în interesul legii, există o dispoziție expresă, în sensul că deciziile în interesul
legii pronunţate în raport de dispozițiile CPP 1968 îşi menţin valabilitatea dacă dispoziţia legală care a generat
problema de drept dezlegată subzistă în noua reglementare. Această dispoziţie a fost modificată prin OUG
nr. 3/2014, în forma anterioară prevăzând că Procurorul General trebuie să sesizeze Înalta Curte de Casație
și Justiție cu privire la menținerea valabilității deciziilor pronunțate anterior în soluționarea recursurilor în
interesul legii, în sensul modificării sau constatării încetării valabilității acestora.
Referitor la revizuire apreciem că rămân valabile ‒ mutatis mutandis ‒ cele statuate de ÎCCJ-Secțiile
Unite în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. LX (60)/200748, respectiv „cererea de
revizuire care se întemeiază pe alte motive decât cazurile prevăzute de art. 394 din Codul de procedură
penală este inadmisibilă”.
În ceea ce privește latura penală, cazurile de revizuire sunt următoarele:
a) s-au descoperit fapte sau împrejurări care nu au fost cunoscute la soluţionarea cauzei şi care dovedesc
netemeinicia hotărârii pronunţate în cauză.
Cazul corespunde celui de la art. 394 alin. (1) lit. a) CPP 1968. Potrivit noii reglementări însă, cazul poate
fi invocat ca motiv de revizuire numai în favoarea persoanei condamnate sau a celei faţă de care s-a
dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei și constituie motiv de revizuire
dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de condamnare, de
renunţare la aplicarea pedepsei, de amânare a aplicării pedepsei ori de încetare a procesului penal, prin
urmare nu și a hotărârii de achitare. Se mențin și în această situație ‒ mutatis mutandis ‒ cele statuate
de ÎCCJ-Secțiile Unite în soluționarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 9/201149: „Hotărârile
definitive în care persoana condamnată nu este autorul infracţiunii, o altă persoană utilizând în mod
48
M. Of. nr. 574 din 30 iulie 2008.
49
M. Of. nr. 717 din 12 octombrie 2011.
fraudulos identitatea celui condamnat, sunt supuse cazului de revizuire prevăzut de art. 394 alin. (1) lit.
a) din Codul de procedură penală”.
b) hotărârea a cărei revizuire se cere s-a întemeiat pe declaraţia unui martor, opinia unui expert sau pe
situaţiile învederate de un interpret, care a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei
revizuire se cere, influenţând astfel soluţia pronunţată.
Cazul corespunde celui de la art. 394 alin. (1) lit. b) CPP 1968. Situația se dovedește prin hotărâre
judecătorească definitivă prin care instanţa s-a pronunţat asupra fondului cauzei constatând existenţa
infracțiunii de mărturie mincinoasă şi săvârşirea ei de respectivele persoane. Este reglementată și o
condiție suplimentară față de reglementarea anterioară, respectiv mărturia mincinoasă să fi influențat
soluția pronunțată.
c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul
judecăţii sau după pronunţarea hotărârii, împrejurare care a influenţat soluţia pronunţată în cauză.
Cazul corespunde celui de la art. 394 alin. (1) lit. c) CPP 1968. Situația se dovedește prin hotărâre
falsului sau a faptelor şi săvârşirea lor de respectivele persoane (nemaifiind, așadar, prevăzută
posibilitatea dovedirii prin ordonanța procurorului). Dacă dovada nu poate fi făcută astfel din cauza
existenţei unei cauze care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, aceasta se
poate face în procedura de revizuire, prin orice mijloc de probă.
d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de urmărire penală
a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influenţat soluţia
pronunţată în cauză.
Cazul corespunde celui de la art. 394 alin. (1) lit. d) CPP 1968. Situația se dovedește prin hotărâre
falsului sau existenţa faptelor şi săvârşirea lor de respectivele persoane (nemaifiind, așadar, prevăzută
posibilitatea dovedirii prin ordonanța procurorului). Dacă dovada nu poate fi făcută astfel din cauza
existenţei unei cauze care împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, aceasta se
poate face în procedura de revizuire, prin orice mijloc de probă.
e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia.
Cazul corespunde celui de la art. 394 alin. (1) lit. e) CPP 1968.
f) hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală care a fost declarată neconstituţională după ce hotărârea
a devenit definitivă, în situaţia în care consecinţele încălcării dispoziţiei constituţionale continuă să se
producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.
Cazul corespunde celui de la art. 4082 alin. (1) CPP 1968. Potrivit noii reglementări însă, cazul constituie
motiv de revizuire dacă a dus la pronunţarea unei hotărâri nelegale sau netemeinice, indiferent de
invocarea excepției de neconstituționalitate în cauza în care s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se
cere.
În ceea ce privește latura civilă, revizuirea hotărârilor judecătoreşti penale definitive, exclusiv cu
privire la latura civilă, poate fi cerută numai în faţa instanţei civile, potrivit Codului de procedură civilă.
Reglementarea anterioară nu făcea această distincție, în funcție de aspectele ‒ penale sau civile ‒ care
făceau obiectul revizuirii, prevăzând, la art. 408, că „regulile (...) se aplică în mod corespunzător și în ce
privește revizuirea hotărârii penale cu privire la latura civilă”.
3.2. Titularii cererii de revizuire:

‒ procurorul;
‒ părţile din proces, în limitele calităţii lor procesuale;
‒ un membru de familie al condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, numai dacă cererea este
formulată în favoarea condamnatului. Reglementarea anterioară prevedea că pot solicita revizuirea
„soțul sau rudele apropiate”, terminologia fiind diferită. De asemenea, nu era prevăzută anterior condiția
formulării cererii în favoarea condamnatului.
3.3. Termenul de introducere a cererii de revizuire

Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar după ce pedeapsa a fost
executată sau considerată executată ori după moartea condamnatului, cu excepţia cazului prevăzut la art.
453 alin. (1) lit. f), când cererea de revizuire poate fi formulată în termen de un an de la data publicării deciziei
Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, Partea I.
Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de care s-a încetat
procesul penal se poate face în termen de 3 luni, care curge diferențiat, astfel:
a) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), când nu sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la
data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de persoana care face cererea sau de la data când
aceasta a luat cunoştinţă de împrejurările pentru care constatarea infracţiunii nu se poate face printr-o
hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora;
b) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), dacă sunt constatate prin hotărâre definitivă, de la
data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea, dar nu mai târziu de un an de la
data rămânerii definitive a hotărârii penale;
c) în cazul prevăzut la art. 453 alin. (1) lit. e), de la data când hotărârile care nu se conciliază au fost
cunoscute de persoana care face cererea.

3.4. Formă și motivare
Cererea de revizuire se formulează în scris şi trebuie motivată, cu arătarea cazului de revizuire pe care
se întemeiază şi a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia.
La cerere se vor alătura copii pentru comunicare de pe înscrisurile de care cel care a formulat cererea
de revizuire înţelege a se folosi în proces, certificate pentru conformitate cu originalul. Când înscrisurile sunt
redactate într-o limbă străină, ele se vor alătura în traducere efectuată de un traducător autorizat.
Cererea de revizuire se adresează instanţei care a judecat cauza în primă instanţă.
În cazul în care cererea nu îndeplineşte condiţiile menționate, instanţa pune în vedere celui care a
formulat cererea să o completeze, într-un termen stabilit de instanţă, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă
[art.456 alin. (4), raportat la art. 459 alin. (5) NCPP].
Cererea de revizuire nu se mai adresează procurorului de la parchetul de pe lângă instanţa care a judecat
cauza în prima instanţă, așa cum prevedea art. 397 alin. (1) CPP 1968, în noua reglementare renunțându-se
la etapa ‒ prealabilă sesizării instanței ‒ efectuării actelor de cercetare de către procuror. Instanța poate
solicita procurorului, dacă o consideră necesar, sa facă anumite verificări.

3.5. Instanța competentă
Este cea care a judecat cauza în primă instanţă.

3.6. Suspendarea executării
Se poate dispune, în tot sau în parte, motivat, prin încheiere, de instanţă, odată cu admiterea în principiu
a cererii de revizuire sau ulterior acesteia, putându-se impune respectarea de către condamnat a unora dintre
obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2). Revocarea măsurii suspendării şi reluarea executării pedepsei
se pot dispune de instanță, din oficiu sau la cererea procurorului, în cazul în care persoana condamnată nu
respectă obligaţiile impuse (obligațiile prevăzute la controlul judiciar).

3.7. Admiterea în principiu
Se poate dispune după atașarea dosarului cauzei, în camera de consiliu, fără citarea părților.
Soluțiile care pot fi pronunțate:
‒ Sentință de respingere a cererii de revizuire, ca inadmisibilă, dacă nu sunt îndeplinite condițiile
prevăzute de lege. În cazul respingerii cererii de revizuire ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată, nu va
putea fi formulată o nouă cerere pentru aceleaşi motive (art. 464 NCPP).
‒ Încheiere de admitere în principiu a cererii de revizuire, în cazul în care constată că cererea îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege. Încheierea este definitivă [art. 459 alin. (7) NCPP].
Rejudecarea cauzei se face potrivit regulilor de procedură privind judecata în primă instanţă. Instanţa,
dacă găseşte necesar, administrează din nou probele din cursul primei judecăţi. În cazul în care instanţa
constată că situaţia de fapt nu poate fi stabilită în mod nemijlocit sau aceasta nu s-ar putea face decât cu mare
întârziere, dispune efectuarea cercetărilor necesare de către procurorul de la parchetul de pe lângă această
instanţă, într-un interval care nu poate depăşi 3 luni. După efectuarea cercetărilor, procurorul înaintează întreg
materialul instanţei competente.
Persoanele prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b) şi d) NCPP nu pot fi audiate ca martori în cauza supusă
revizuirii, dacă dovada acestor cazuri de revizuire s-a făcut prin hotărâre judecătorească.
După admitere și rejudecare, revizuirea poate fi respinsă ca neîntemeiată, caz în care se reia executarea
pedepsei dacă a fost suspendată. Revizuirea nu mai poate fi respinsă ca inadmisibilă în această etapă.
Dacă este admisă, este anulată hotărârea sau hotărârile care nu se pot concilia și se pronunță o nouă
hotărâre, potrivit dispoziţiilor art. 395-399, care se aplică în mod corespunzător. De asemenea, instanța poate
lua act de retragerea cererii de revizuire, dacă revizuentul își manifestă voința în acest sens.
Sentinţa prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de revizuire după rejudecarea cauzei este supusă
aceleiaşi căi de atac ca şi hotărârea la care se referă revizuirea. Potrivit art. 434 alin. (2) lit. a) NCPP, „nu pot
fi atacate cu recurs în casație (...) hotărârile pronunţate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii
de revizuire”.
3.8. Revizuirea în cazul hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO)

3.8.1. Condiții:
‒ hotărârea a cărei revizuire se cere să fi fost pronunțată în cauza în care CEDO a constatat o încălcare
a drepturilor sau libertăţilor fundamentale ori a dispus scoaterea cauzei de pe rol ca urmare a soluţionării
amiabile a litigiului dintre stat şi reclamanţi, posibilitatea revizuirii hotărârii și în cauzele în care CEDO a
dispus scoaterea cauzei de pe rol ca urmare a soluţionării amiabile a litigiului dintre stat şi reclamanţi fiind
nou introdusă;
‒ să existe vreuna dintre consecinţele grave ale încălcării Convenţiei sau a protocoalelor adiţionale la
aceasta, iar respectiva consecinţă gravă să nu poate fi remediată decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

3.8.2. Titulari
Ai cererii de revizuire în cazul hotărârilor CEDO:
‒ persoana al cărei drept a fost încălcat;
‒ membrii de familie ai condamnatului, chiar şi după moartea acestuia, numai dacă cererea este formulată
în favoarea condamnatului;
‒ procurorul.

3.8.3. Cererea de revizuire
Se poate face cel mai târziu în termen de 3 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României,
Partea I, a hotărârii definitive pronunţate de CEDO. Potrivit reglementării anterioare, termenul era de 1 an
și curgea de la data rămânerii definitive a hotărârii CEDO.

3.8.4. Instanța competentă
Este cea care a pronunţat hotărârea a cărei revizuire se cere. Prin urmare, cererea nu se mai introduce
la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, potrivit reglementării anterioare, o judeca în complet de nouă
judecători.

3.8.5. Suspendarea executării
Se poate dispune, după sesizare, în tot sau în parte, motivat, prin încheiere, de instanţă, din oficiu,
la propunerea procurorului sau la cererea părții, putându-se impune respectarea de către condamnat a
unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi (2) NCPP. Revocarea măsurii suspendării şi reluarea
executării pedepsei se pot dispune de instanță, din oficiu sau la cererea procurorului, în cazul în care persoana
condamnată nu respectă obligaţiile impuse (obligațiile prevăzute la controlul judiciar).

3.8.6. Procedura de judecată
Este identică celei reglementate în CPP 1968.

3.8.7. Căile de atac
Spre deosebire de dispozițiile CPP 1968, potrivit cărora cererea soluționată prin decizie de ÎCCJ nu era
supusă niciunei căi de atac, potrivit art. 465 alin. (12) NCPP, „hotărârea pronunţată este supusă căilor de
atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită”, iar conform art. 465 alin. (9) NCPP, „instanţa examinează
cererea în baza actelor dosarului şi se pronunţă prin decizie” (s.n.).
4. Redeschiderea procesului penal în cazul judecăţii în lipsa persoanei

condamnate
Nu reprezintă o instituție nou introdusă, dar este fundamental regândită față de reglementarea din
CPP 1968, care permitea doar persoanelor judecate și condamnate în lipsă care au fost extrădate ori predate
printr-un mandat european de arestare să uzeze de această procedură.

4.1. Condiții pentru formularea cererii:
a) existența unei hotărâri definitive de condamnare, de renunţare la aplicarea pedepsei sau de amânare
a aplicării pedepsei;
b) persoana față de care s-a pronunțat hotărârea să fi fost judecată în lipsă [art. 466 alin. (2) NCPP];
Astfel, este considerată judecată în lipsă persoana care:
‒ nu a fost citată la proces şi nu a luat cunoştinţă în niciun alt mod oficial despre acesta;
‒ deşi a avut cunoştinţă de proces, a lipsit în mod justificat de la judecarea cauzei şi nu a putut încunoştinţa
instanţa;
Nu se consideră judecată în lipsă persoana care:
‒ şi-a desemnat un apărător ales ori un mandatar, dacă aceştia s-au prezentat oricând în cursul procesului;
‒ după comunicarea sentinţei de condamnare potrivit legii, nu a declarat apel, a renunţat la declararea
lui ori şi-a retras apelul;
c) persoana condamnată să nu fi solicitat să fie judecată în lipsă;
d) motivele în baza cărora este formulată cererea să nu fi fost prezentate într-o cerere anterioară de
redeschidere a procesului penal și care a fost judecată definitiv.

4.2. Titularul
Este persoana judecată în lipsă.

4.3. Termenul
Termenul de introducere este de o lună și curge:
‒ din ziua în care persoana a luat cunoştinţă, prin orice notificare oficială, că s-a desfăşurat un proces
penal împotriva sa;
‒ de la data la care, după aducerea în ţară, i-a fost comunicată hotărârea de condamnare, pentru persoana
condamnată definitiv, judecată în lipsă, faţă de care un stat străin a dispus extrădarea sau predarea în
baza mandatului european de arestare.
4.4. Formă și motivare

Cererea se formulează în scris şi trebuie motivată, cu privire la îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege.
Cererea poate fi însoțită de copii de pe înscrisurile de care persoana judecată în lipsă înţelege a se folosi
în proces, certificate pentru conformitate cu originalul. Când înscrisurile sunt redactate într-o limbă străină, ele
vor fi însoțite de traducere.
Cererea de redeschidere a procesului penal se adresează instanţei care a judecat cauza în lipsă, fie în
primă instanţă, fie în apel. Când persoana judecată în lipsă este privată de libertate, cererea poate fi depusă
la administraţia locului de deţinere, care o va trimite de îndată instanţei competente.
În cazul în care cererea nu îndeplineşte condiţiile menționate, instanţa pune în vedere celui care a
formulat-o să o completeze până la primul termen de judecată sau, după caz, într-un termen scurt, stabilit de
instanţă.
4.5. Instanța competentă

Este cea care a judecat cauza în lipsă, fie în primă instanţă, fie în apel.
4.6. Măsuri premergătoare:

‒ se atașează dosarul cauzei;
‒ se citează părţile şi subiecţii procesuali principali interesaţi și se procedează la aducerea persoanelor
private de libertate la judecată;
‒ când persoana care a solicitat redeschiderea procesului penal este privată de libertate, chiar într-o altă
cauză, preşedintele dispune încunoştinţarea acesteia despre termen şi ia măsuri pentru desemnarea
unui avocat din oficiu.
Se poate dispune suspendarea executării, în tot sau în parte, motivat, prin încheiere, de instanţă,
putându-se impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligaţiile prevăzute la art. 215 alin. (1) şi
(2) NCPP (obligațiile prevăzute la controlul judiciar).
Această cale de atac se soluționează de urgență.
4.7. Soluții:
‒ Sentință de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal, dacă nu sunt îndeplinite condițiile
prevăzute de lege (art. 466 NCPP, referitor la condițiile de exercitare a procedurii, termenul de introducere
a cererii și titularii acesteia). Instanţa examinează și dacă motivele în baza cărora este formulată cererea
nu au fost prezentate într-o cerere anterioară de redeschidere a procesului penal, care a fost judecată
definitiv [art. 469 alin. (1) lit. c) NCPP].
‒ Dacă nu se pronunță o sentință de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal se va
pronunța admiterea în principiu prin încheiere, în cazul în care instanța constată că cererea îndeplineşte
condiţiile prevăzute de lege. Încheierea poate fi atacată odată cu fondul [art. 469 alin. (5) NCPP]. Odată
cu admiterea cererii de redeschidere a procesului penal, instanţa, din oficiu sau la cererea procurorului,
poate dispune luarea faţă de inculpat a uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202 alin. (4), lit.
b)-e). Dispoziţiile titlului V al părţii generale „Măsurile preventive și alte măsuri procesuale” se aplică în
mod corespunzător.
4.8. Căile de atac:

‒ Sentința de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal este supusă aceleiaşi căi de atac
ca şi hotărârea pronunţată în lipsa persoanei condamnate. Potrivit art. 434 alin. (2) lit. b) NCPP, nu pot fi
atacate cu recurs în casație hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul
judecării în lipsă.
‒ Încheierea de admitere în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal poate fi atacată odată
cu fondul.
4.9. Efecte:
‒ desfiinţarea de drept a hotărârii pronunţate în lipsa persoanei condamnate;
‒ instanţa redeschide procesul penal prin extindere şi cu privire la părţile care nu au formulat cerere,
putând hotărî şi în privinţa lor, fără să le poată crea acestora o situaţie mai grea.
Rejudecarea cauzei se desfășoară potrivit regulilor de procedură aplicabile etapei procesuale pentru
care s-a dispus redeschiderea procesului penal.
5. Alte precizări
5.1. Se pune problema ce cale de atac este reglementată prin noile dispoziții legale în competența
parchetului în situația în care inculpatul este achitat în apel. În reglementarea NCPP nu se poate cere și obține
condamnarea inculpatului achitat în apel, după cum nici în raport de CPP 1968, dacă inculpatul era achitat în
recurs, nu mai exista o cale de atac în urma exercitării căreia să se poată obțină condamnarea.
5.2. O altă problemă se ridică referitor la recursurile declarate împotriva sentințelor pronunțate cu
privire la cererile de liberare condiționată după intrarea în vigoare a NCPP, respectiv dacă recursurile se vor
transforma în apel sau în contestație. Întrucât în NCPP nu a fost reglementată în mod expres această situație,
urmează ca recursurile să fie soluţionate drept contestații, prin analogie cu materia măsurilor preventive, unde
există reglementare expresă în acest sens.
5.3. În ceea ce privește rațiunea pentru care nu au fost reglementate dispoziții tranzitorii în materia
liberării provizorii sub control judiciar, această situație ar trebui interpretată prin analogie cu celelalte măsuri
preventive, respectiv măsura preventivă rămâne în ființă până la primul termen (în faza judecății), când
instanța poate dispune, eventual, luarea unei măsuri preventive corespondente, respectiv măsura controlului
judiciar sau a controlului judiciar pe cauțiune.
Mecanisme şi dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare
unitare
Prelegere susținută de judecător Ştefan PISTOL
Este normal ca într-o ţară să existe o practică judiciară neunitară?

O practică judiciară neunitară este inerentă, dar ar fi de dorit ca aceasta să fie limitată cât se poate de
mult. Chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în continuare, CEDO) s-a pronunţat în acest sens.
● Astfel, în cauza Schimanek contra Austria50 , reclamantul a fost condamnat la 15 ani de închisoare
pentru activităţi inspirate de ideologia naţional-socialistă. Instanţa a stabilit că acesta, în calitate de lider al
unei grupări neonaziste, a fost implicat în recrutarea de noi membri şi a organizat reuniuni în care participanţii
glorificau cel de-al treilea Reich şi negau existenţa uciderilor sistematice prin utilizarea de gaz toxic în lagărele
de concentrare. În recurs, ţinând cont de faptul că reclamantul şi-a mărturisit faptele, instanţa i-a redus pedeapsa
la 8 ani de închisoare. În acest caz, CEDO a considerat că jurisprudenţa şi doctrina din Austria dezvoltaseră
deja criterii la data când persoana s-a plâns Curții. Existau, prin urmare, suficiente criterii care făceau ca legea
sa fie suficient de clară, accesibilă şi previzibilă, permiţând judecătorului să distingă cu claritate între încadrări
juridice diferite. Curtea Europeană a constatat că nu a fost încălcat dreptul la un proces echitabil.
● În schimb, CEDO a sancţionat destul de sever diversitatea jurisprudenţei chiar la judecătorii care făceau
parte din acelaşi complet de judecată într-o cauză contra Bulgariei (Iordan Iordanov și altii c. Bulgaria51 ). Astfel, în
ceea ce priveşte jurisprudenţa divergentă, Curtea Europeană a indicat faptul că instanţa supremă din Bulgaria
adoptase două soluţii diferite cu privire la problema concedierii agenţilor Ministerului de Interne: printr-o serie
de decizii considerase că ancheta internă trebuia să ofere aceleaşi garanţii procedurale ca și cea oficială, iar în
acelaşi timp, alte decizii consacrau soluţia inversă. În această hotărâre contra Bulgariei s-a arătat clar care este
rolul instanţei supreme în aplicarea uniformă a legii şi în adoptarea unor decizii care să unifice jurisprudenţa. De
asemenea, în această hotărâre au fost reamintite şi aspectele pe care CEDO este ţinută să le examineze când
analizează acțiunile întreprinse de un stat în reglementarea problemei jurisprudenţei divergente. În aceste sens,
a reamintit cele trei criterii cunoscute:
1. existența unor divergenţe de jurisprudenţă profunde şi persistente; în consecinţă, nu orice hotărâre care
aparent nu se conciliază cu altă/alte hotărâri în mod izolat poate caracteriza şi poate justifica intervenţia
curţii supreme a statului bulgar;
2. prevederea, în legislaţia interna a statului, a unor mecanisme care să permită sistarea acestei situaţii;
3. aplicarea efectivă a acestor mecanisme.
Faptul că există mecanisme de unificare a practicii judiciare iar curtea supremă din statul respectiv nu
le foloseşte îndreptăţeşte CEDO să examineze însăşi diligenţa statului în materia reglementării divergenţelor
de opinie şi stabilirii unei jurisprudenţe constante. Astfel, CEDO a constatat că, în speţă, patru dintre cei cinci
judecători în complete din zile diferite au pronunțat soluţii diferite.
50
Cererea 32307/96, Hotărârea din 1 februarie 2000.
51
Cererea 23530/02, Hotărârea din 2 iulie 2009.
Este necesară unificarea practicii chiar dacă uneori aceasta intervine după soluţionarea unei cauze cu
care este sesizată curtea supremă.
În final, se reţine că jurisprudenţa CEDO acceptă că statele au nevoie de un anumit interval de timp
pentru unificarea jurisprudenţei.
● În Hotărârea CEDO din 2007 în cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României s-a prevăzut,
pentru prima dată, că prin noţiunea de „lege” trebuie să se înţeleagă nu numai textul respectiv de lege, ci şi
jurisprudenţa statului în materia interpretării textului respectiv.
CEDO recunoaşte că, indiferent de tehnica legislativă, este aproape imposibil ca textele să fie foarte
clare, să nu presupună aproape niciun fel de libertate de interpretare, iar izvorul principal al acestei situaţii îl
constituie faptul că tocmai din respectarea principiului generalităţii legilor, formularea acestora nu poate prezenta
o precizie absolută. Sarcina instanţelor este să clarifice textele legale, să le interpreteze, pe cât posibil într-o
manieră unitară, iar în felul acesta, jurisprudenţa creată de instanţe să fie înglobată în noţiunea de „lege”, astfel
cum jurisprudenţa CEDO o acceptă.
Faptul că doctrina interpretează în mod liber un text de lege nu înseamnă că ea se poate substitui
jurisprudenţei, însă, în privinţa interpretării textelor de drept penal substanţial, CEDO este foarte reticentă în
ceea ce priveşte libertatea de interpretare a acestora. Nu i se recunoaşte judecătorului decât o libertate extrem
de redusă, în acest caz.
● În hotărârea pronunțată în cauza Beian impotriva Romaniei (nr. 1), CEDO îşi exprimă îngrijorarea că
tocmai în interiorul ÎCCJ a apărut o practică neunitară. Acest fapt are drept consecinţă micşorarea încrederii
publice în sistemul judiciar, întrucât însăşi ÎCCJ este sursa nesiguranţei juridice.
1. Mecanisme pentru unificarea practicii judiciare: recursul în interesul

legii şi hotărârea prealabilă
1.1. Recursul în interesul legii

Odată cu apariţia acestor îngrijorări din partea CEDO s-au intensificat sesizările pentru recursuri în
interesul legii.
ÎCCJ încearcă să reducă, pe cât se poate, durata de timp dintre comunicarea privind un recurs în
interesul legii şi motivarea hotărârii. O anumită durată este inerentă, pentru că atunci când se redactează se
face o primă propunere de hotărâre, apoi aceasta este transmisă tuturor judecătorilor care au făcut parte din
complet, fiecare având dreptul să intervină asupra textului. De obicei, toţi judecătorii din complet contribuie la
forma finală a textului, această procedură durând destul de mult.
În situaţia de faţă, având în vedere intrarea în vigoare a noilor coduri, în jurisprudenţă se va pune
întrebarea legitimă care hotărâri pronunţate în recursuri în interesul legii mai sunt de actualitate şi care nu.
1.2. Hotărârea prealabilă

Legiuitorul român a introdus, prin dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă, republicată, un nou mijloc procedural de unificare a practicii judiciare, şi anume hotărârea prealabilă
pe care ÎCCJ urmează să o pronunţe pentru dezlegarea unor probleme de drept care nu au fost soluţionate
unitar de către instanţele judecătoreşti. Sistemul hotărârii prealabile reprezintă un mecanism menit să confere
instanţelor mijloacele pentru asigurarea unei interpretări şi aplicări uniforme a dreptului român la nivelul tuturor
instanţelor judecătoreşti din România.
În situaţia sesizării ÎCCJ cu o astfel de solicitare de pronunţare a unei hotărâri prealabile, instanţa care a
sesizat ar trebui să suspende dezbaterile până când ÎCCJ va pronunţa hotărârea în acest caz. Acest mecanism
procedural pare să fie cel mai rapid pentru unificarea practicii judiciare. Este mijlocul cel mai la îndemână, mult
mai uşor de declanşat decât mecanismul recursului în interesul legii, aparent mai complex şi care presupune,
de regulă, preexistenţa unor hotărâri definitive contradictorii la nivelul mai multor curţi de apel.
Secţia civilă a ÎCCJ a opinat în sensul că instanţele pot sesiza curtea supremă atât cu o normă, cu
interpretarea sau explicaţii privind o normă de drept substanţial, cât şi cu o normă de drept procesual, cu
condiţia să vizeze soluţionarea pe fond a cauzei respective.
Apreciem că două treimi dintre judecătorii completului reprezintă o majoritate calificată suficientă pentru
a forma convingerea că soluţia dată în hotărârea prealabilă este în spiritul legii şi voinţei legiuitorului.
Publicitatea hotărârilor este asigurată prin două modalităţi: a) prin publicare pe pagina web a ÎCCJ, de
regulă chiar în ziua adoptării hotărârii; b) prin publicare în Monitorul Oficial.
2. Mecanisme informale de unificare a practicii judiciare
2.1. Publicarea pe pagina web a ÎCCJ a unor hotărâri judecătoreşti (rubrica „Selecţii”).
Deciziile (ordonate pe ani) sunt publicate pe pagina web numai în măsura în care există o majoritate a
judecătorilor din secţia respectivă a ÎCCJ care hotărăşte că acestea sunt importante/relevante din punct de
vedere al jurisprudenţei ÎCCJ (în materia dreptului substanţial, respectiv în materia dreptului procesual).
Hotărârile sunt asumate de secţie şi sunt folosite, de regulă, ca punct de referinţă în conceperea de
subiecte pentru examenele/concursurile specifice profesiei de magistrat, mai ales la secţiunea „cunoaşterea
jurisprudenţei ÎCCJ”.
Prin accesarea jurisprudenţei relevante a ÎCCJ (rubrica „Selecţii”), magistrații au posibilitatea cunoaşterii
interpretării date de instanţa supremă textelor de lege, constituindu-se astfel într-un instrument util în adoptarea
unor soluţii legale şi temeinice în cauzele pe care le au spre soluţionare. De asemenea, prin accesarea facilă a
paginii de internet a ÎCCJ, cetăţenii, justiţiabilii şi persoanele care îşi desfăşoară activitatea în domeniul juridic
ori se pregătesc pentru acest domeniu au posibilitatea de a se informa cu privire la interpretarea textelor de
lege (texte de drept substanţial şi texte de drept procesual), legea fiind astfel accesibilă şi previzibilă tuturor
destinatarilor ei.
2.2. Elaborarea unor ghiduri

S-a constatat o varietate foarte mare a pedepselor în cauze similare. Soluţiile care erau pronunţate la
nivel național în cauze similare erau foarte diferite (de exemplu, în aplicarea dispoziţiilor art. 181 CP 1969,
în cauze comparabile, soluțiile mergeau de la aplicarea unei pedeapse cu suspendare până la pedepse
cu executare). Din acest motiv, ÎCCJ a elaborat şi va elabora ghiduri în diferite materii, pentru a fi folosite
ca instrumente de lucru, în scopul de a simplifica activitatea judecătorilor şi, în subsidiar, pentru a încerca
unificarea practicii judiciare în domeniile respective (de exemplu, Ghidul privind individualizarea judiciară a
pedepselor aplicate pentru infracţiunile de corupţie).
Din perspectivă constituţională, aplicarea ghidurilor pe care ÎCCJ le-a elaborat nu reprezintă o obligaţie
pentru judecători, acestea constituind doar un instrument de lucru.
Acordul de recunoaștere a vinovăției
Prelegere susținută de procuror Irina KUGLAY și procuror Marius BULANCEA
Acordul de recunoaștere a vinovăției este o instituție nouă, prevăzută de Noul Cod de procedură penală
(NCPP), sediul materiei regăsindu-se în Partea specială a NCPP, Titlul IV (Proceduri speciale), Capitolul I.
Acordul de recunoștere a vinovăției reprezintă un element de justiție negociată. Acesta nu poate fi
încheiat decât cu respectarea anumitor condiții prevăzute de art. 480 NCPP52.
O primă condiție impune limita maximă a pedepsei prevăzute pentru infracțiunea cercetată, care nu
poate depăși 7 ani.
O a doua condiție stabilește necesitatea existenței unor date suficiente cu privire la existența faptei
pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului.
Termenul de vinovăție nu trebuie interpretat în sensul de latură subiectivă a infracțiunii, regăsit în partea
specială a dreptului penal, ci trebuie interpretat lato sensu, prin acesta înțelegându-se că săvârșirea faptei și
condițiile în care aceasta a fost săvârșită sunt susceptibile de a angaja răspunderea penală a inculpatului.
Expresia date suficiente permite concluzia conform căreia, în cadrul procedurii acordului de recunoaștere
a vinovăției, standardul probatoriu poate fi mai redus decât cel impus pentru întocmirea unui rechizitoriu și
trimiterea în judecată, unde probațiunea trebuie să fie exhaustivă [art. 327 lit. a) NCPP53]. Acest lucru este
justificat de faptul că inculpatul recunoaște săvârșirea faptei și este de acord cu aplicarea unei pedepse, evitând
faza procesuală a urmăririi penale și a judecății. Acest standard probatoriu redus este permis și prin prisma
garantării dreptului la apărare al inculpatului [art. 480 alin. (2) teza a II-a].
Această condiție presupune administrarea probatoriului până la momentul la care există suficiente date
din care să rezulte faptul că poate fi angajată răspunderea penală a inculpatului.
1. Procedura emiterii acordului de recunoaștere a vinovăției

Articolul 478 NCPP54 instituie titularii acordului de recunoaștere a vinovăției și limitele acestuia.
În privința momentului procesual, acordul de recunoaștere a vinovăției se poate încheia numai după
punerea în mișcare a acțiunii penale. Acest acord poate fi încheiat numai cu inculpați majori, inculpații minori
neputând încheia acorduri de recunoștere a vinovăției.
Pentru încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției, procurorul ierarhic superior trebuie să
emită un aviz, reprezentând acceptarea condițiilor particulare ale încheierii acordului (persoana inculpatului,
încadrarea juridică a faptei, pedeapsa stabilită etc). Astfel, din dispozițiile art. 478 alin. (4) NCPP rezultă că
înaintea de încheierea unui acord de recunoaștere a vinovăției între inculpat și procuror, procurorul ierarhic
52
Art. 480 NCPP: „(1) Acordul de recunoaștere a vinovăției se poate încheia numai cu privire la infracțiunile pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii
de cel mult 7 ani. (2) Acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă suficiente date cu privire la existența faptei pentru care
s-a pus in mișcare acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului. La încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției, asistența juridică este obligatorie”.
53
Art. 327 NCPP: „Atunci când constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele
necesare și legal administrate, procurorul: a) emite rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de urmarire penală rezultă că fapta există, că
a fost săvârșită de inculpat și că acesta răspunde penal; b) emite ordonanța prin care clasează sau renunță la urmărire, potrivit dispozițiilor legale”.
54
Art. 478 NCPP: „ (1) În cursul urmăririi penale, după punerea în mișcare a acțiunii penale, inculpatul și procurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoașterii
vinovăției de către inculpat. (2) Efectele acordului de recunoaștere a vinovăției sunt supuse avizului procurorului ierarhic superior. (3) Acordul de recunoaștere a vinovăției
poate fi inițiat atât de către procuror, cât și de către inculpat. (4) Limitele încheierii acordului de recunoaștere a vinovăției se stabilesc prin avizul prealabil și scris al
procurorului ierarhic superior. (5) Dacă acțiunea penală s-a pus în mișcare față de mai multi inculpați, se poate încheia un acord de recunoaștere a vinovăției distinct cu
fiecare dintre aceștia, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție a inculpaților pentru care nu s-a încheiat acord. (6) Inculpații minori nu pot încheia acorduri de
recunoaștere a vinovăției”.
superior stabilește, în scris, limitele acestuia, emițând un aviz, urmând ca acordul de recunoaștere a vinovăției
să reia toate condițiile prevăzute în aviz.
În practică, art. 478 alin. (2) și alin. (4) NCPP au fost greșit interpretate, în sensul că, după încheierea
acordului se solicită procurorului ierarhic superior emiterea unui aviz asupra efectelor acordului de recunoștere
a vinovăției, deși efectele se produc ex lege, și nu prin avizul procurorului ierarhic superior.
Din economia art. 478 NCPP rezultă că primul act în cadrul procedurii acordului de recunoștere a
vinovăției este avizul procurorului ierarhic superior, urmat de acordul propriu-zis, semnat de procuror, inculpat
și avocat, și care cuprinde datele prevăzute de art. 482 NCPP55.
Din conținutul actului prin care se consemnează încheierea acordului de recunoaștere a vinovăției
prezintă importanță:
‒ descrierea faptei care formează obiectul acordului;
‒ încadrarea juridică a faptei;
‒ soluția procesuală.
Fapta care formează obiectul acordului trebuie descrisă exhaustiv, deorece asupra acesteia urmează
să se pronunțe instanța de judecată. Prin urmare, descrierea faptei în cadrul acordului de recunoaștere a
vinovăției trebuie se circumscrie exigențelor dintr-un rechizitoriu.
Acordul de recunoaștere a vinovăției trebuie să cuprindă încadrarea juridică a faptei, declarația expresă
a inculpatului prin care recunoaște comiterea faptei și acceptarea încadrării juridice. Procurorul și inculpatul
trebuie să ajungă la un acord cu privire la soluția care urmează să fie pronunțată în cauză și la pedeapsa care
va fi aplicată în caz de condamnare.
NCPP instituie două noi soluții ale acțiunii penale (pe lângă cele de condamnare, achitare și încetare
a procesului penal): amânarea aplicării pedepsei și renunțarea la aplicarea pedepsei. Aceste soluții nu sunt
măsuri de individualizare a tratamentului sancționator, ci sunt soluții distincte ale acțiunii penale. Prin urmare,
procurorul și inculpatul trebuie să ajungă la un acord asupra soluției procesuale: condamnarea, renunțarea la
aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei. În cazul în care acordul vizează o soluție de condamnare,
trebuie stabilite, in concreto, pedeapsa aplicabilă și modalitatea de executarea a acesteia. Pedeapsa nu trebuie
stabilită între limite expres precizate, ci trebuie indicat cuantumul ei56.
În prezența concursului de infracțiuni se stabilește o pedeapsă pentru fiecare infracțiune, și nu pedeapsa
rezultantă ca urmare a concursului infracțional.
În prezența circumstanțelor atenuante, acestea trebuie menționate în cuprinsul acordului de recunoaștere
a vinovăției, justificând astfel stabilirea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege.
Totuși, există și interpretarea conform căreia procurorul nu poate reține circumstanțe atenuante,
existând riscul de respingere a acordului de recunoaștere a vinovăției de către judecător dacă acesta consideră
că pedeapsa prevăzută în acord este prea mică raportat la faptă și făptuitor. Această interpretare impune
procurorului aplicarea pedepsei concrete în limitele judiciare, fără reținerea circumstanțelor atenuante, revenind
judecătorului aplicarea unei pedepse sub minimul special prevăzut de lege.
55
Art. 482 NCPP: „Acordul de recunoaștere a vinovăției cuprinde: a) data și locul incheierii; b) numele, prenumele și calitatea celor între care se încheie; c) date privitoare
la persoana inculpatului, prevăzute la art. 107 alin. (1); d) descrierea faptei ce formează obiectul acordului; e) încadrarea juridică a faptei și pedeapsa prevăzuta de
lege; f) probele și mijloacele de probă; g) declarația expresă a inculpatului prin care recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă
în mișcare acțiunea penală; h) felul și cuantumul, precum și forma de executare a pedepsei ori soluția de renunțare la aplicarea pedepsei sau de amânare a aplicării
pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat; i) semnăturile procurorului, ale inculpatului și ale avocatului”.
56
Prin Decizia nr. 25/2014 a ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a stabilit că „procurorul nu poate, în faza de urmărire penală,
în procedura acordului de recunoaştere a vinovăţiei, să reţină dispoziţiile art. 396 alin. (10), cu consecinţe directe asupra reducerii limitelor de pedeapsă prevăzute de
lege pentru infracţiunea săvârşită”.
Pentru a da eficența maximă acestei instituții, prin Legea de punere în aplicare nr. 255/2013 s-a instituit
ca acordul de recunoaștere a vinovăției să cuprindă și pedeapsa stabilită, pe care instanța poate doar să o
micșoreze. Într-o formă inițială a acestei instituții se prevedea ca acordul de recunoaștere a vinovăției să cuprindă
doar recunoșterea faptei și a încadrării juridice, efectul asupra pedepsei fiind izvorât ex lege, prin reducerea
limitelor pedepsei cu o treime. În aceste condiții, acestă instituție se suprapunea cu procedura simplificată a
recunoașterii și nu mai exista nicio rațiune pentru inculpat de a încheia un acord de recunoaștere a vinovăției,
acesta procedând la recunoșterea faptei săvârșite în faza de judecată și beneficiind de același efect: reducerea
limitelor de pedeapsă cu o treime. Diferența este aceea că, în cadrul procedurii simplificate de recunoaștere a
faptei, instanța poate să aplice maximul special al pedepsei prevăzute de lege, pe care îl reduce cu o treime, pe
când în cadrul acordului de recunoaștere a vinovăției, pedeapsa este deja stabilită prin acord, aceasta putând
fi doar micșorată de judecător, neputând fi niciodată majorată în fața instanței.
2. Procedura în fața instanței

Similar procedurii de cameră preliminară este instituită și pentru această procedură o etapă preliminară
[art. 484 alin. (1) NCPP57], în care judecătorul poate restitui acordul de recunoaștere a vinovăției pentru completări
formale (de exemplu, acordul nu cuprinde pedeapsa stabilită, nu poartă semnăturile procurorului, inculpatului
sau avocatului etc).
În cazul acordului de recunoștere a vinovăției, dosarul de urmărire penală este înaintat instanței de
judecată, neexistând etapa camerei preliminare. Instanța nu procedeză la verificarea legalității urmăririi penale
și a probelor.
Judecata propriu-zisă a acordului de recunoaștere a vinovăției presupune o procedură necontencioasă
desfășurată în ședință publică, după ascultarea procurorului, inculpatului, avocatului și părții civile, dacă este
prezentă.
Din dispozițiile art. 484 alin. (2) NCPP rezultă prezența obligatorie a procurorului în această fază și
pezența obligatorie a inculpatului asistat de avocat, ceea ce presupune citarea inculpatului și asigurarea apărării
acestuia.
În această etapă, procurorul și avocatul sunt ascultați, în sensul că aceștia pun concluzii pe fondul
acordului de recunoaștere a vinovăției. Procurorul poate să pună concluzii și asupra modului de individualizare
a pedepsei. Procedura necontencioasă presupune lipsa dezbaterilor, astfel încât niciuna dintre susțineri nu
poate viza fapta, vinovăția, probele sau pedeapsa stabilită.
În privința inculpatului, judecătorul nu solicită o declarație de inculpat, ci urmărește să își formeze
convingerea asupra faptului că inculpatul are cunoștință despre consecințele încheierii acordului. Prin Decizia
nr. 235/2015, Curtea Constituţională a constatat că soluţia legislativă cuprinsă în art. 484 alin. (2), care exclude
persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente de la audierea în faţa instanţei de fond, este
neconstituțională.
Procedura în fața instanței de judecată nu presupune reevaluarea materialului probator stabilit în faza
urmăririi penale. Ca urmare a lipsei dezbaterilor, instanța nu poate schimba încadrarea juridică, putând achiesa
57
Art. 485 NCPP: „(1) Instanța, analizând acordul, pronunță una dintre următoarele soluții: a) admite acordul de recunoaștere a vinovăției și dispune una dintre soluțiile
prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4), care nu poate crea pentru inculpat o situație mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condițiile
prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului; b) respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și
trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina
inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este nejustificat de blândă în
raport cu gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului (...)”.
doar la încadrarea juridică stabilită în cadrul acordului de recunoaștere a vinovăției. Astfel, raportat la încadrarea
juridică reținută în cadrul acordului de recunoaștere a vinovăției, instanța poate să scadă pedeapsa stabilită în
acord, în temeiul existenței circumstanțelor atenuante judiciare. Instanța nu poate reține circumstanțe faptice
care nu se regăsesc în acord. Inculpatul poate beneficia de o soluție mai favorabilă doar pe baza situației de
fapt reținute în acordul de recunoaștere a vinovăției.
3. Soluțiile instanței
Instanța, analizând acordul, poate să pronunțe admiterea sau repingerea acordului de recunoaștere a
vinovăției (art. 485 NCPP)58.
În cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției, se pronunță cu privire la toate
faptele care fac obiectul acordului, o soluție de admitere parțială neputând fi pronunțată.
În situația în care instanța consideră lipsite de temei anumite aspecte care privesc fapte din conținutul
acordului de recunoștere a vinovăției, respinge acordul în totalitate, dispunând efectuarea urmăririi penale și
trimiterea în judecată.
Instanța cercetează îndeplinirea condițiilor de formă ale acordului de recunoaștere a vinovăției și pronunță
o soluție de respingere în cazul în care constată neîndeplinirea condiției existenței datelor suficiente care să
probeze vinovăția lato sensu a inculpatului. Soluția de respingere a acordului poate fi favorabilă inculpatului,
care poate beneficia, ca urmare a administrării probatoriului, de o soluție de achitare sau de clasare.
Instanța poate respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și când constată greșita stabilire a
pedepsei în raport cu gravitatea faptei și cu persoana inculpatului.
În cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției, dispune condamnarea, renunțarea
la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei, nefiind ținută să aplice pedeapsa stabilită în acordul de
recunoaștere a vinovăției. Dispozițiile legale limitează instanța, în sensul că aceasta nu poate stabili o pedeapsă
mai grea decât cea prevăzută în acord. În cazul în care instanța apreciază că pedeapsa aplicabilă trebuie să fie
mai mare decât cea stabilită în acord, respinge acordul, urmând ca pedeapsa să fie stabilită în faza de judecată,
în procedura obișnuită.
Mai mult, un acord de recunoaștere a vinovăției care stabilește o pedeapsă prea mică și este respins de
instanța de judecată nu poate fi considerat mijloc de probă și nu constituie o declarație de recunoaștere a faptei,
astfel că inculpatul poate beneficia de o soluție de achitare, ca urmare a probării faptului că nu este autorul
faptei.
Admiterea acordului de recunoaștere a vinovăției și condamnarea inculpatului sunt stabilite printr-o
hotărâre care are autoritate de lucru judecat. În practică există riscul de a se abuza de încheierea acordului
privind o infracțiune pentru care se prevede o pedeapsă mai mică, pentru acoperirea unei alte infracțiuni mai
grave, autoritatea de lucru judecat fiind un impediment ulterior în cercetarea infracțiunii mai grave.
Respingerea acordului de recunoaștere a vinovăției nu echivalează cu antepronunțarea judecătorului
asupra cuantumului pedepsei sau asupra vinovăției inculpatului, însă judecătorul devine incompatibil pentru
judecarea fondului.
58
Art. 485 NCPP: „(1) Instanța, analizând acordul, pronunță una dintre următoarele soluții: a) admite acordul de recunoaștere a vinovăției și dispune una dintre soluțiile
prevăzute de art. 396 alin. (2)-(4), care nu poate crea pentru inculpat o situație mai grea decât cea asupra căreia s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condițiile
prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului; b) respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și
trimite dosarul procurorului în vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina
inculpatului, care au făcut obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror și inculpat este nejustificat de blândă în
raport cu gravitatea infracțiunii sau periculozitatea infractorului (...)”.
4. Soluționarea acțiunii civile
Sentința pronunțată de instanța de judecată în cadrul acestei proceduri speciale cuprinde elementele
unei sentințe prin care se soluționează acțiunea penală.
În ceea ce privește acțiunea civilă, art. 486 alin. (1) NCPP59 dispune că dacă s-a încheiat un acord de
mediere sau o tranzacție, instanța ia act de acest acord de mediere sau de tranzacția încheiată.
În cazul în care partea vătămată s-a constituit parte civilă și nu s-a încheiat un acord de mediere sau o
tranzacție, instanța de judecată lasă nesoluționată acțiunea civilă.
59
Art. 486 NCPP: „(1) În cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți s-a încheiat tranzacție sau acord de mediere cu privire la acțiunea
civilă, instanța ia act de aceasta prin sentință. (2) În cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți nu s-a încheiat tranzacție sau acord de
mediere cu privire la acțiunea civilă, instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă. În această situație, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției nu
are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în fața instanței civile”.
Contestația privind durata procesului penal
Prelegere susținută de judecător Claudia JDERU
Subiectul va fi abordat prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (în continuare,
CEDO), respectiv art. 6 din Convenție, care reglementează dreptul la un proces echitabil, și art. 13 din Convenția
pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care instituie obligația statelor semnatare să
reglementeze pe plan intern un remediu efectiv, accesibil, prin care justițiabilul să se plângă de încălcarea
drepturilor garantate de Convenție.
Dreptul la un proces echitabil reprezintă unul dintre fundamentele unei societăţi democratice. Durata
excesivă a procedurilor judiciare este una dintre principalele cauze ale încălcării acestui drept, jurisprudenţa
constantă a CEDO punând în evidenţă în mod repetat acest element. Fenomenul „justiţiei întârziate” este,
astfel, o realitate concretă într-un număr important de state din cadrul Consiliului Europei, cazul României
încadrându-se în acest context general.
Cauzele care generează întârzierea procedurilor judiciare sunt multiple. Ele pot varia de la insuficiența
resurselor alocate sistemului judiciar (numărul judecătorilor și procurorilor care operează în instituțiile
respective), încărcătura organelor judiciare, elemente specifice ale procedurii penale, până la cauze legate de
fenomenologia socială care pot determina anumite trăsături ale comportamentului părţilor sau participanţilor la
procesul penal.
În mod evident, celeritatea procesului penal nu trebuie să fie unicul obiectiv al statului în administrarea
justiției. Comisia Europeană pentru Eficiența Justiției a identificat cel puţin patru elemente interdependente de
care depinde calitatea actului de justiţie: numărul de cauze, resursele disponibile, durata procedurilor şi calitatea
hotărârilor. Nu trebuie să existe o preocupare excesivă față de unul dintre cele patru elemente în detrimentul
celorlalte. Situațiile în care sunt puse în discuție durata procedurii și remediul național prin care se poate invoca
tergiversarea soluționării cauzei sunt reglementate prin articolele din Convenția europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv art. 6, care instituie dreptul la un proces echitabil
și soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, și art. 13, care impune statelor semnatare ale Convenției să
reglementeze în dreptul intern o cale de atac prin care să se poată analiza temeinicia unei plângeri credibile cu
privire la încălcarea unui drept garantat de Convenție. Necesitatea existenței unui remediu în dreptul intern este
cerută de principiul subsidiarității, care guvernează sistemul de protecție de contencios european al drepturilor
omului. Ca atare, Curtea va interveni doar dacă instanțele naționale nu au reușit să remedieze încălcarea
drepturilor materiale consacrate de Convenție. Astfel, una dintre condițiile de admisibilitate pentru promovarea
oricărei cereri adresate Curții este aceea de epuizare a căilor de atac efective, eficiente, accesibile, reglementate
în dreptul intern.
Potrivit dispozițiilor art. 6 parag. 1 din Convenție, „Orice persoană are dreptul la judecarea (...) într-un
termen rezonabil (s.n.) a cauzei sale, de către o instanță (...), care va hotărî (...) fie asupra încălcării drepturilor
şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva
sa”. Modalitatea în care Curtea analizează cauzele care privesc depășirea termenului rezonabil de soluționare
a cauzei reprezintă mecanismul care trebuie aplicat de instanțele naționale ori de câte ori sunt soluționate
contestații privind durata procesului penal, pentru a se constata dacă mijlocul pus la dispoziție de legislația
română în materie penală prin Legea nr. 135/2010 răspunde cerințelor care decurg din jurisprudența Curții.
Primul aspect pe care îl analizează Curtea atunci când este sesizată cu acest gen de cauze, după
parcurgerea fazei admisibilității cererii, este acela de stabili care este durata care trebuie avută în vedere.
Momentul de la care începe să curgă această durată – dies a quo – este cel în care o persoană este „acuzată”
de comiterea unei infracțiuni. „Acuzarea”, în sensul art. 6 parag. 1 din Convenție, poate fi definită ca „notificarea
oficială, emanând de la autoritatea competentă, a imputării săvârșirii unei infracțiuni” care este de natură să
producă efecte asupra situației suspectului. Raportarea la acest moment se face din punctul de vedere al
suspectului, ca titular al cererii de constatare a tergiversării soluționării cauzei. Dacă partea civilă este cea care
invocă depășirea termenului rezonabil, Curtea a apreciat că se aplică art. 6, din punct de vedere al laturii civile.
Astfel, pentru partea civilă, durata procesului începe să curgă din momentul constituirii ca parte civilă în procesul
penal. Situația este similară pentru partea responsabilă civilmente, respectiv momentul care trebuie avut în
vedere este cel al introducerii în cauză ca parte responsabilă civilmente. Prima concluzie care se desprinde
este că jurisprudența Curții nu vorbește despre persoana vătămată, iar potrivit reglementării interne, persoana
vătămată poate fi titular al unei contestații cu privire la durata procesului. Dacă este doar persoană vătămată,
fără să se fi constituit parte civilă, procedura în derulare nu are caracter civil, iar art. 6 instituie drepturi, garanții
procedurale și garanții privitoare la instanță doar cu privire la persoana acuzată de săvârșirea unei infracțiuni.
Rezultă că reglementarea internă conferă drepturi mai favorabile decât blocul convențional în ceea ce privește
persoana vătămată. Momentul care trebuie avut în vedere în cazul persoanei vătămate este cel în care aceasta
își manifestă interesul de a participa la derularea cauzei penale prin formularea unei plângeri penale, de
exemplu.
1. Înțelesul noțiunii de „acuzație” privind comiterea unei infracțiuni și

momentul de început al duratei procedurii. Exemple din cazuistica Curții
1.1. „În ceea ce îl priveste pe domnul Reiner, Curtea constată că, deși a fost audiat în anul 1991 de
poliție, el nu avea niciun motiv să presupună că este vizat personal și nimic nu indica faptul că în acest stadiu
era el însuși bănuit de săvârșirea infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Deși este adevărat
că martorul F.G. l-a menționat printre agresorii lui A.A., nu a fost luată nicio măsură care ar fi putut avea urmări
importante asupra situației sale. În plus, din 1991 până în 1997, el nu a fost citat pentru a depune mărturie și
nicio altă măsură nu a fost luată împotriva lui. Deși numărul dosarului penal indică faptul că a fost constituit
în anul 1990, nu e mai puțin adevărat faptul că era vorba de o urmărire penală in rem și că era posibil ca
ancheta împotriva reclamantului să înceapă mai târziu. Abia în 13 noiembrie 1997, parchetul l-a audiat și l-a
informat oficial că era bănuit de săvârșirea unei infracțiuni. Prin urmare, Curtea apreciază că abia la această
dată a început procedura penală în ceea ce îl privește (...)”. De asemenea, ea reaminteşte că, în materie
penală, dreptul de a fi judecat într-un termen rezonabil are tocmai scopul de a evita „ca o persoană inculpată
sa rămână prea mult în incertitudine privind soarta sa”60.
Hotărârea este relevantă întrucât în situația analizată sunt prezente cele două momente care se
regăseau în cursul urmăririi penale, respectiv începerea urmăririi penale in rem și începerea urmăririi penale
60
Reiner ș.a. c. României, Hotărârea din 27 septembrie 2007, cererea 1.505/02, parag. 48, 54.
in personam, cumulate cu aducerea la cunoștință a învinuirii. Una dintre rațiunile soluționării cauzei într-un
termen rezonabil este de a evita ca o persoană inculpată să rămână prea mult în incertitudine privind soarta
sa.

1.2. Situația analizată mai sus este diferită de cea din cauza Shabelnik c. Ucraina, raportarea fiind la
cerința de transparență cu care trebuie să lucreze organul de urmărire penală. „Curtea constată că, odată ce
reclamantul a fost audiat, a devenit evident că acesta nu relata aspecte privind asistarea la comiterea unei
infracțiuni, ci mărturisea comiterea unui ilicit penal. Din momentul în care reclamantul a mărturisit comiterea
faptei nu se poate susține că organul de anchetă nu suspecta participarea reclamantului la comiterea faptei.
Existența unei astfel de suspiciuni este confirmată de faptul că organul de cercetare penală a verificat
credibilitatea susținerilor reclamantului, efectuând o reconstituire a faptei, procedeu probator ce se derulează
de obicei cu participarea suspectului. În opinia Curții, situația reclamantului a fost substanțial afectată din
momentul în care suspiciunea care-l privea a fost investigată. În consecință, Curtea precizează că, în cauză,
art. 6 a fost aplicabil începând cu 15 februarie 2002, când reclamantul a mărturisit că l-a ucis pe domnul K61”.
1.3. Alte momente considerate de început al duratei procedurii din cazuistica Curții
a) Data ridicării imunității parlamentare: cauza Frau c. Italia62;
b) Data efectuării unei percheziții domiciliare raportat la dovezile incriminatoare care au fost descoperite
cu ocazia percheziției domiciliare de natură să ridice suspiciuni cu privire la posibilitatea săvârșirii unei
infracțiuni de către persoana căreia îi aparțin bunurile respective: cauza Coëme ș.a. c. Belgia63, nu însă și
derularea unei campanii de presă susținute împotriva reclamantului64.
Potrivit procedurii penale actuale, există un moment al începerii urmăririi penale in rem, iar în momentul
în care apar elemente suplimentare de natură să conducă la identificarea persoanei participante la comiterea
infracțiunii, procurorul dispune continuarea efectuării urmăririi penale față de persoana respectivă [art. 305
alin. (2) NCPP]. De asemenea, potrivit dispozițiilor art. 10 NCPP, suspectului i se aduc de îndată la cunoștință
calitatea sa și drepturile sale.
2. Momentul finalizării procedurii – dies ad quem

‒ momentul soluționării definitive a acțiunii penale în cazul persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni
(suspect, inculpat);
‒ momentul soluționării definitive a acțiunii civile în cazul părții civile sau părții responsabile civilmente;
‒ durata procedurii în fața Curții Constituționale va fi avută în vedere în cazul în care rezultatul procedurii
este apt să afecteze modul de soluționare a cauzei pe fond, în situația în care instanța națională a dispus
suspendarea judecății până la finalizarea judecății în fața Curții Constituționale;
‒ în situații excepționale, data executării hotărârii definitive cu referire la aspectele vizând latura civilă a
cauzei, respectiv când executarea este mult întârziată.
61
Shabelnik c. Ucraina, Hotărârea din 19.02.2009, cererea 16404/03, parag. 57.
62
Hotărârea din 19 februarie 1991, §14.
63
Hotărârea din 22 iunie 2000, §133.
64
Ibidem.
3. Criteriile în funcție de care este analizat caracterul rezonabil al procedurii
Unele dintre aceste criterii sunt conținute în legislația procesual-penală internă. Curtea analizează
rezonabilitatea duratei procedurii având în vedere mai multe criterii: complexitatea cauzei, natura litigiului,
comportamentul părţilor şi al celorlalţi participanţi la proces.
3.1. Complexitatea cauzei

a) complexitatea situației de fapt: numărul mare și natura particulară a capetelor de acuzare, natura
extrem de sensibilă a infracțiunilor imputate (de exemplu siguranța națională), numărul mare al inculpaților
și al martorilor, numărul mare al expertizelor efectuate în cauză etc.;
b) complexitatea problemelor de drept incidente în cauză (aspecte vizând conflictul de jurisdicții,
interpretarea normelor unui tratat internațional etc.);
c) complexitatea procedurii (numărul părților, al martorilor, necesitatea efectuării de cereri de cooperare
judiciară, comisii rogatorii, aspecte vizând citarea etc.).
Dimpotrivă, dacă modul de reglementare legislativă a procedurii în cauză este unul greoi, complicat, de
natură să producă efecte și asupra celorlalte drepturi garantate persoanei în cauză de art. 6 din Convenție
și să lipsească de conținut dreptul de acces la instanță, acest aspect poate fi avut în vedere în defavoarea
statului.

3.2. Natura litigiului, miza procesului pentru reclamant
Situații în care Curtea a apreciat că se impune o diligență specială:
a) reclamantul se află în stare privativă de libertate65. Durata privării de libertate este analizată prin prisma
art. 5 parag. 3 și în mod distinct de durata rezonabilă a procedurii reglementată de art. 6, cele două
aspecte fiind însă legate între ele.
b) reclamantul se pretinde victima unei infracțiuni de violență sau unei infracțiuni imputate unui reprezentant
al autorității statale66.
3.3. Comportamentul părților

Sesizarea inițială a unei instanțe necompetente, sustragerea de la derularea anchetei penale, cereri
repetate de amânare a cauzei, schimbarea repetată a apărătorilor cu necesitatea amânării cauzei pentru
pregătirea apărării, formularea abuzivă de cereri repetate de punere în libertate, cereri repetate de recuzare,
încercări eșuate de împăcare a părților. În astfel de situații, statul nu este responsabil de durata care s-a scurs
ca urmare a admiterii unor astfel de cereri, dar reprezentanții autorității statale nu trebuie să aibă o atitudine
pur pasivă.
3.4. Comportamentul autorităților

Se impută statelor perioade de inactivitate prelungite în cursul urmăririi penale sau acordarea de termene
excesiv de mari, citarea defectuoasă a părților, martorilor, casări sau desființări cu trimitere spre rejudecare
succesive, depunerea cu întârziere a rapoartelor de expertiză dispuse în cauză, cumulată cu pasivitatea
65
Kalashnikov c. Rusia, Hotărârea din 15 iulie 2002, §132.
66
Caloc c. Franța, Hotărârea din 20 iulie 2000, § 119, 120.
organului judiciar, conexarea sau disjungerea inutilă a cauzelor, motivarea cu întârziere a hotărârilor
judecătorești, redactarea cu întârziere a rechizitoriului, trimiterea cu întârziere a dosarului către instanța de
control judiciar.
4. Necesitatea reglementării un recurs efectiv în dreptul intern
4.1. Recomandarea Rec(2004)6 a Comitetului de Miniștri către statele membre

privind îmbunătățirea recursurilor interne
Adoptată de Comitetul de Miniștri în 12.05.2004) prevede: „(...) subliniind că, potrivit art. 13 din Convenție,
statele membre s-au angajat să asigure că orice persoană care are o plângere credibilă privind încălcarea
drepturilor și libertăților sale garantate de Convenție are dreptul la un recurs efectiv în fața autorităților naționale
(...)”.
Recomandă statelor membre:
I. să se asigure, printr-o revizuire constantă, în lumina jurisprudenței Curții, că există recursuri interne
pentru orice persoană care reclamă, într-o manieră credibilă, o încălcare a Convenției și că aceste
recursuri sunt efective, în măsura în care pot conduce la o decizie pe fondul plângerii și la un remediu
adecvat pentru fiecare încălcare constatată;
II. să reexamineze, ca urmare a hotărârilor Curții care relevă deficiențe structurale sau generale în dreptul
sau practica statului, eficiența remediilor interne existente și, în măsura în care este necesar, să creeze
remedii efective pentru a evita prezentarea la Curte a cauzelor repetitive;
III. să acorde o atenție particulară, în legătură cu punctele I și II de mai sus, existenței recursurilor efective
în caz de reclamație credibilă privind durata excesivă a procedurilor jurisdicţionale”.
4.2. „Studiu privind eficienţa acţiunilor interne în materie de durată excesivă a

procedurilor”
[documentul CDL - AD(2006)036], Comisia Europeană pentru Democraţie prin Drept (Comisia de la
Veneţia), 15-16 decembrie 2006
În general, cele mai multe dintre statele membre ale Consiliului Europei (cu excepţia Armeniei,
Azerbaidjanului, Greciei, României şi Turciei) dispun de un instrument procedural care le permite justiţiabililor
să depună plângere în cazul duratei excesive a unei proceduri. În cuprinsul aceluiaşi studiu se identifică două
categorii de remedii: remedii acceleratorii, care pot avea ca efect scurtarea procedurii, atunci când aceasta
este în curs, şi remedii compensatorii, care se caracterizează prin faptul că urmăresc despăgubirea persoanei
prejudiciate prin durata excesivă a procedurii. Recomandarea Comisiei de la Veneţia este implementarea
ambelor remedii.
Curtea a pronunțat numeroase hotărâri-pilot împotriva statelor semnatare ale Convenției pentru
încălcarea art. 6, coroborat cu art. 13 din Convenție, în care analizează măsurile generale pe care statele
trebuie să le adopte pentru a preveni încălcări similare. Astfel, în cauzele Scordino (No. 1), Riccardi Pizzati,
Musci, Giuseppe Mostacciuolo (Nos. 1 and 2), Cocchiarella, Apicella, Ernestina Zullo, Giuseppina și Orestina
Procaccini v. Italia, Curtea a precizat că: „(...) Cea mai bună soluție este, indiscutabil, remediul preventiv.
Curtea reamintește că a precizat în repetate rânduri că art. 6 parag. 1 impune statelor semnatare ale Convenției
să-și organizeze în așa fel sistemul judiciar încât să respecte garanțiile impuse de norma anterior menționată,
inclusiv obligația de a soluționa cauza într-un termen rezonabil. În cazul în care sistemul judiciar este deficient
din acest punct de vedere, un remediu destinat să accelereze procedura spre a preveni derularea acesteia cu
depășirea termenului rezonabil este cea mai bună soluție. Un astfel de remediu oferă avantaje evidente față
de cel compensatoriu, de vreme ce nu repară doar a posteriori o încălcare a Convenției. Curtea a precizat
în repetate rânduri că acest tip de remediu este efectiv în măsura în care grăbește procedura. Pe de altă
parte, este de asemenea evident că, în cazul țărilor în care există deja încălcări ale duratei rezonabile ale
procedurilor judiciare, un remediu destinat a accelera procedurile, deși dezirabil pentru viitor, ar putea să nu
fie adecvat spre a remedia situația în care deja a fost depășită durata rezonabilă a procesului. Diferite tipuri de
remedii pot fi adecvate unor situații particulare. Curtea deja a confirmat, sub acest aspect, caracterul adecvat
al remediului constând în reducerea în mod expres și cuantificat a cuantumului pedepsei aplicate ca urmare
a duratei excesive a procedurii. Mai mult, anumite state semnatare ale Convenției, precum Austria, Croația,
Spania, Polonia, Slovacia, au ales să combine două tipuri de remedii, unul acceleratoriu și unul compensatoriu.
Cu toate acestea, unele state, precum Italia, au înțeles să introducă doar un remediu compensatoriu, fără
ca acesta să fie apreciat ca neefectiv de Curte. Statele dispun de o largă marjă de apreciere cu privire la
modalitatea de a institui un recurs efectiv în sensul art. 13 din Convenție.”
5. Posibile remedii anterioare Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură

penală
5.1. Plângere întemeiată pe dispozițiile art. 95 din Legea nr. 303/2004

Adresată Consiliul Superior al Magistraturii în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare
a unui magistrat, cu încălcarea obligaţiilor profesionale ori cu săvârşirea de către acesta a unor abateri
disciplinare. Conform art. 97 lit. f) din lege se consideră abatere disciplinară nerespectarea în mod repetat
a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor. „Curtea apreciază că o procedură
disciplinară împotriva judecătorilor poate avea efecte numai asupra situaţiei personale a magistratului
respectiv şi, prin urmare, nu poate să fie considerată drept un recurs efectiv împotriva duratei excesive a
procedurilor (a se vedea, mutatis mutandis, Karrer şi alţii împotriva Austriei, nr. 7464/76, decizia Comisiei din
5 decembrie 1978, DR 14, Horvat împotriva Croaţiei, nr. 51585/99, pct. 47, CEDO 2001 VIII, şi Kormacheva
împotriva Rusiei, nr. 53084/99, pct. 62, 29 ianuarie 2004)”.

5.2. Acţiune întemeiată direct pe dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale
Posibilă faţă de Constituţia României, care acordă întâietate tratatelor în materie de drepturi ale omului
care conțin drepturi mai favorabile justițiabililor şi permite aplicarea directă a Convenţiei şi a jurisprudenţei
Curţii. „Curtea consideră că o hotărâre unică nu este suficientă pentru a demonstra existenţa unei jurisprudenţe
interne care să dovedească eficienţa acţiunii examinate. Absenţa jurisprudenţei dovedeşte incertitudinea
actuală a acţiunii în practică (a se vedea, mutatis mutandis, Horvat împotriva Croaţiei, nr. 51585/99, pct. 44,
CEDO 2001 VIII). În plus, hotărârea în cauză viza doar situaţia obţinerii unei reparaţii pentru procedurile deja
finalizate, fără a avea în vedere existenţa unei acţiuni care să accelereze o procedură în derulare. Guvernul
nu a oferit niciun exemplu de jurisprudenţă în această privinţă (Rachevi împotriva Bulgariei, nr. 47877/99, pct.
64, 23 septembrie 2004, Abramiuc împotriva României, nr. 37411/02, pct.128, 26 februarie 2009)”.

5.3. Reducerea pedepsei pronunţate ca urmare a duratei excesive a procedurii
penale
Curtea aminteşte că un reclamant nu poate susţine că este victimă în sensul art. 34 din Convenţie atunci
când autorităţile naţionale au recunoscut – explicit sau în esenţă – şi apoi au reparat încălcarea Convenţiei
de care acesta se plânge în faţa ei (a se vedea, de exemplu, Dalban împotriva României [MC], nr. 28114/95,
pct. 44, CEDO 1999 VI, Scordino împotriva Italiei (nr. 1) [MC], nr. 36813/97, pct. 180-181, CEDO 2006-V,
şi Delle Cave şi Corrado împotriva Italiei, nr. 14626/03, pct. 26, CEDO 2007-VI). Fiind vorba, mai exact, de
o încălcare a art. 6 § 1 datorită duratei unei proceduri penale, o atenuare a pedepsei constituie în această
privinţă o reparaţie corespunzătoare, din moment ce este măsurabilă şi substanţială (a se vedea Beck
împotriva Norvegiei, nr. 26390/95, pct. 27, 26 iunie 2001, Beheyt împotriva Belgiei (dec.), nr. 41881/02, 9
octombrie 2007).
6. Contestația privind durata procesului – reglementarea internă
6.1. Titularul contestaţiei

Suspectul, inculpatul, persoana vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. În cursul
judecăţii, contestaţia poate fi introdusă şi de procuror.
6.2. Termenul de formulare:

a) după cel puţin un an de la începerea urmăririi penale, pentru cauzele aflate în cursul urmăririi penale;
b) după cel puţin un an de la trimiterea în judecată, pentru cauzele aflate în cursul judecăţii în primă
instanţă;
c) după cel puţin 6 luni de la sesizarea instanţei cu o cale de atac, pentru cauzele aflate în căile de atac
ordinare sau extraordinare.
6.3. Autoritatea competentă în ceea ce privește soluționarea:

a) judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă
instanţă, în cauzele aflate în cursul urmăririi penale;
b) instanţa ierarhic superioară celei pe rolul căreia se află cauza, în cauzele penale aflate în cursul
judecăţii sau în căile de atac;
c) un alt complet din cadrul aceleiaşi secţii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în cauzele penale aflate
pe rolul instanţei supreme.
6.4. Procedura
După înregistrarea dosarului, judecătorul:
‒ îl informează pe procuror sau instanța inferioară despre formularea contestației, cu mențiunea posibilității
de a formula un punct de vedere cu privire la aceasta;
‒ solicită transmiterea în cel mult 5 zile a dosarului sau a unei copii certificate a dosarului cauzei;
‒ informează pe suspect/inculpat, persoana vătămată, partea civilă și partea responsabilă civilmente
despre formularea contestației și posibilitatea de a formula concluzii scrise într-un anumit termen.
Contestaţia se soluţionează prin încheiere, în camera de consiliu, fără participarea părţilor şi a
procurorului, procedura fiind astfel lipsită de publicitate şi oralitate, cerinţe care nu sunt impuse nici de
blocul convenţional. Trebuie precizat însă că standardul de protecţie conferit de dispoziţiile Convenţiei şi
de jurisprudenţa instanţei de contencios al drepturilor omului este unul minimal, legea fundamentală sau
jurisprudenţa Curţii Constituționale putând oferi un standard mai ridicat de protecţie a drepturilor omului.
În 9 iunie 2015, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art. 146 lit. d) din Constituţia României şi al
art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere
excepţia de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4884 alin. (5) NCPP şi, în urma deliberărilor, cu majoritate
de voturi, Curtea a admis excepția de neconstituționalitate a textului legal menţionat şi a constatat că soluţia
legislativă potrivit căreia contestaţia privind durata procesului penal se soluţionează „fără participarea părţilor
şi a procurorului” este neconstituţională67.
6.5. Criteriile în aprecierea duratei rezonabile a cauzei penale

În reglementarea internă și care se suprapun criteriilor enunțate de Curte:
a) complexitatea cauzei, inclusiv prin luarea în considerare a numărului de participanţi şi a dificultăţilor de
administrare a probelor;
b) elementele de extraneitate ale cauzei;
c) faza procesuală în care se află cauza şi durata fazelor procesuale anterioare;
d) comportamentul contestatorului în procedura judiciară analizată, inclusiv din perspectiva exercitării
drepturilor sale procesuale şi procedurale şi a îndeplinirii obligaţiilor sale în cadrul procesului;
e) comportamentul celorlalţi participanţi în cauză, inclusiv al autorităţilor;
f) intervenţia unor modificări legislative aplicabile cauzei;
g) alte elemente de natură să influenţeze durata procedurii.
Curtea a afirmat în repetate rânduri că nu se impune persoanei acuzate de săvârșirea unei infracțiuni să
colaboreze în totalitate cu organul judiciar. Interesează doar exercitarea abuzivă a drepturilor procesuale, iar
nu formularea unor cereri pertinente în cadrul dispozițiilor legale.
Variante minută

I. DISPUNE:
În baza art. 4886 alin. (1) C. proc. pen., admite contestaţia privind durata procesului formulată de persoana
vătămată... (date prevăzute de art. 107 C. proc. pen.).
Stabileşte drept termen pentru finalizarea urmăririi penale...
67
Nepublicată în Monitorul Oficial al României la data redactării prezentei lucrări.
Contestatoarea persoană vătămată nu poate formula o nouă contestaţie mai devreme de...

În baza art. 275 alin. (3) C. proc pen., cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi...
II. DISPUNE:
În baza art. 4886 C. proc. pen., respinge ca neîntemeiată contestaţia privind durata procesului formulată
de suspectul... (date prevăzute de art. 107 C. proc. pen.).
În baza art. 275 alin. (2) C. proc pen., obligă pe suspect la plata sumei de..., cu titlu de cheltuieli judiciare
avansate de stat.
Definitivă.
III. DISPUNE:
În baza art. 4881 alin. (4) C. proc. pen., ia act de retragerea contestaţiei formulate de suspectul... privind
durata procesului obiect al dosarului nr.../..., aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria...
În baza art. 4886 alin. (4) C. proc. pen., aplică suspectului o amendă judiciară în cuantum de... lei, pentru
formularea cu rea-credinţă a prezentei contestaţii.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc pen., obligă pe suspect la plata sumei de..., cu titlu de cheltuieli judiciare
avansate de stat.
Definitivă.
Precizări
Nu se poate formula contestație mai devreme de împlinirea unui termen de 1 an de la începerea urmăririi
penale. Se pune însă întrebarea ce se întâmplă în situația în care se formulează contestație la 1 an și două
luni de la începerea urmăririi penale, dar, între timp, s-a dispus trimiterea în judecată. O astfel de contestație
este inadmisibilă, întrucât, pe de o parte, legiuitorul a stabilit pașii de urmat în situația admiterii contestației
(respectiv stabilirea unui termen pentru finalizarea urmăririi penale), iar pe de altă parte, Curtea, atunci când
analizează o cauză raportat la art. 6, are în vedere cauza în ansamblu, analizând întreaga procedură, în care
momentul final este cel al rămânerii definitive a hotărârii.
6.6. Dispoziții tranzitorii – art. 105 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare
a Legii nr.135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi
completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale
„Dispoziţiile art. 4881- art. 4886 din Legea nr. 135/2010 cu modificările şi completările aduse prin prezenta
lege, referitoare la contestaţia privind durata rezonabilă a procesului penal, se aplică numai proceselor penale
începute după intrarea în vigoare a Legii nr. 135/2010”.
Nu s-a reglementat un remediu compensatoriu, instanțele urmând să facă aplicarea directă a dispozițiilor
Convenției. De asemenea, nu există un remediu în situația în care nu ne aflăm în ipoteza normei, pentru
procese penale începute anterior intrării în vigoare a NCPP urmând să se recurgă la remediile indicate de
Curte ca fiind efective, respectiv remediul compensatoriu, constând fie în despăgubiri prin exercitarea unei
acțiuni civile întemeiate pe regulile răspunderii civile delictuale, fie în reducerea pedepsei.
Executarea hotărârilor penale
Prelegere susținută de judecător Raluca MOROȘANU

1. Introducere
Intenţia Comisiei de elaborare a părţii din Noul Cod de procedură penală (în continuare, NCPP)
referitoare la executarea penală nu a fost neapărat să modifice textele, deoarece, oricum, în cuprinsul noului
Codul penal (în continuare, NCP) au intervenit multiple modificări, ci s-a încercat transpunerea în partea
referitoare la executarea hotărârilor penale a celor mai bune modalităţi de punere în executare a modificărilor
din NCP, în concret modalităţile de individualizare a executării pedepsei şi tot ceea ce a apărut nou în Codul
penal. Trebuie observat că partea de executare a pedepselor din NCPP, ca şi în privința tuturor dispoziţiilor
din NCP, este dublată și mult detaliată de ceea ce s-a reglementat în legile de executare. Dacă se are în
vedere dispunerea unei anumite soluţii, unei anumite modalităţi de punere în executare, trebuie avută în vedere
şi modalitatea prevăzută în cele două legi: Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor
educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal şi
Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele
judiciare în cursul procesului penal. În consecință, instanța ar trebui să aibă în vedere, la pronunțarea soluției, și
redactarea minutei și aceste dispoziții din legile speciale. Spre exemplu, în materia minorilor se regăsesc foarte
puţine reglementări în Cod, practic sunt reglementate măsurile educative, iar modalitatea în care se execută
ele, ce se întâmplă după pronunțarea soluției, se regăsește, de fapt, în Legea nr. 253/2013.

2. Prezentarea generală a tipurilor de cauze cu care poate fi sesizată
instanța în temeiul Legii privind executarea pedepselor neprivative de
libertate, în funcţie de gradul de jurisdicţie
Instanţa de executare a rămas, în continuare, cea care a judecat cauza în primă instanţă.
Hotărârile privind măsurile de siguranţă, măsurile asigurătorii şi măsurile preventive se pun în executare,
după caz, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa care le-a
dispus.
Când hotărârea instanţei de apel a fost modificată prin hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie
(ÎCCJ), pronunţată în recurs în casaţie, ÎCCJ trimite instanței de executare un extras de pe hotărâre, în ziua
pronunțării, cu datele necesare punerii în executare, în măsura în care se modifică în calea extraordinară de
atac, cum a devenit acum recursul în casaţie.
Hotărârile care se pun în executare rămân aceleași ca și în codul anterior: hotărârile care rămân
definitive, fiind executorii, sau hotărâri care sunt nedefinitive, dar executorii, cum sunt cele din materia măsurilor
preventive sau alte situaţii în care legea prevede în mod expres, de exemplu în cazul măsurilor asigurătorii.
Ce se înţelege prin punerea în executare? Depinde de fiecare măsură: când vorbim despre o hotărâre
pronunţată în fond, fie că instanţa a fost sesizată cu rechizitoriu, fie cu un acord de recunoaştere a vinovăţiei,
punerea în executare va fi efectuată de judecătorul delegat cu executarea, acesta căpătând numeroase atribuţii
sub imperiul NCPP, reglementate în art. 15 din Legea nr. 253/2013: „În realizarea activităţii de îndrumare şi
control al executării pedepselor şi măsurilor educative şi a altor măsuri prevăzute de prezenta lege, neprivative
de libertate, judecătorul delegat cu executarea exercită următoarele atribuţii: a) asigură punerea în executare,
prin comunicarea, către serviciul de probaţiune şi alte instituţii prevăzute de prezenta lege implicate în
executarea pedepselor şi măsurilor neprivative de libertate, a copiilor de pe hotărâre sau, după caz, de pe
dispozitivul acesteia, prin care s-au dispus aceste pedepse sau măsuri; b) asigură punerea în executare a
măsurilor educative neprivative de libertate, prin exercitarea competenţelor prevăzute de prezenta lege; c)
sesizează instanţa de executare în cazul în care, cu prilejul punerii în executare a hotărârii sau în cursul
executării, se iveşte vreo nelămurire ori împiedicare; d) rezolvă incidentele ivite în cursul executării date prin
lege în competenţa sa; e) sesizează instanţa de executare, în cazurile prevăzute de prezenta lege, pentru
modificarea conţinutului, înlocuirea, încetarea unor obligaţii sau revocarea unor pedepse ori măsuri neprivative
de libertate; f) soluţionează plângerile împotriva deciziilor consilierului de probaţiune; g) aplică amenzi judiciare
în cazul comiterii unor abateri judiciare prevăzute de prezenta lege; h) îndeplineşte alte atribuţii date prin lege în
competenţa sa”.
Când este vorba despre măsuri de siguranţă, măsuri asigurătorii şi măsuri preventive, acestea se pun
în executare de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa care le
dispune, prin Biroul executări penale.
La nivelul instanţei de fond, la judecătorie, judecătorul de drepturi şi libertăţi se ocupă de măsurile
preventive în cursul urmăririi penale, măsuri de siguranță provizorii, percheziții etc. (în camera de consiliu).
Aceste încheieri se pun în executare de către judecătorul de drepturi și libertăți. Termenul de declarare a căii de
atac curge de la pronunțare sau de la comunicare, după caz. Soluția se comunică și procurorului, dacă nu a fost
prezent la pronunţare.
Se pune problema dacă se comunică dispozitivul încheierii sau încheierea integral. Soluția va fi probabil
diferită de la o instanță la alta. Este un aspect care va fi stabilit de jurisprudență.
Un alt tip de cauze pe care îl va judeca judecătorul de drepturi şi libertăţi va viza contestația împotriva
tergiversării urmăririi penale (în camera de consiliu). În acest caz nu se pun probleme de executare, doar soluţia
va fi comunicată procurorului, în măsura în care este admisă sau respinsă.
Mai departe, la judecătorie, judecătorul de cameră preliminară va dispune asupra măsurilor preventive
în cursul procedurii de cameră preliminară (în camera de consiliu). Termenul de declarare a căii de atac curge
de la pronunțare sau de la comunicare, după caz. Soluția se comunică și procurorului.
Un alt tip de cauză de care se va ocupa judecătorul de cameră preliminară îl reprezintă procedura de
cameră preliminară în cauzele în care sesizarea se face prin rechizitoriu, precum şi plângerile împotriva soluțiilor
procurorului de neurmărire sau de netrimitere în judecată. Măsurile se pun în executare de către judecătorul de
cameră preliminară. Nu se pune problema executării, dacă plângerile se resping sau în cazul restituirii cauzei
la parchet, ci doar a comunicării soluţiei. Dacă judecătorul reţine cauza spre judecare înseamnă că va urma
procedura obişnuită, iar punerea în executare la final o va face Biroul executări penale.
Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită funcţia de judecată în
cauză, potrivit art. 346 alin. (7) NCPP: „Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății
exercită funcția de judecată în cauză”.
Măsurile preventive în cursul judecăţii se pun în executare de către instanţa de judecată, aceasta
urmând să comunice toate adresele, în funcţie de măsura preventivă dispusă.
În cazul sesizării cu acord de recunoaştere a vinovăţiei, fiind în prezența unei soluţii pronunţate prin
sentinţă, similară, din punct de vedere al executării, celei din ipoteza sesizării prin rechizitoriu, punerea în
executare se va face de către judecătorul delegat.
Alte tipuri de cauze care mai pot fi puse în executare de Biroul executări penale sunt diferite cereri ale
condamnaţilor în materia executărilor.
Şi la tribunal, judecătorul de drepturi şi libertăţi este cel care deţine atribuţii în ceea ce priveşte măsurile
preventive în cursul urmăririi penale, măsuri de siguranță provizorii, percheziții etc. (în camera de consiliu),
punându-le în executare.
În ceea ce priveşte contestația împotriva încheierilor pronunțate în primă instanță de judecătorul de
drepturi și libertăți de la judecătorie (camera de consiliu), încheierile se pun în executare de către judecătorul de
drepturi și libertăți. Procedura este similară celei de la judecătorie şi în cazul contestației împotriva tergiversării
urmăririi penale.
Se pune problema care este felul hotărârii și al ședinței în cazul contestației: decizie în ședință publică,
potrivit art. 4251 NCPP, sau încheiere în camera de consiliu, potrivit art. 203 alin. (5) NCPP?
Deși problema s-a ridicat cu privire la contestaţia împotriva încheierilor privind măsurile preventive,
considerentele se mențin și în ceea ce privește contestația referitoare la tergiversare.
Procedurile din camera preliminară şi cele de la drepturi şi libertăţi sunt nepublice. Articolul 4251
NCPP intervine doar să reglementeze în segmentul unde legea nu reglementează de fapt: „(1) Calea de atac
a contestației se poate exercita numai atunci când legea o prevede expres, prevederile prezentului articol
fiind aplicabile când legea nu prevede altfel. (2) Pot face contestație procurorul și subiecții procesuali la care
hotărârea atacată se referă, precum și persoanele ale căror interese legitime au fost vătămate prin aceasta, în
termen de 3 zile, care curge de la pronunțare pentru procuror și de la comunicare pentru celelalte persoane,
dispozițiile art. 411 alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător. (3) Contestația se depune la judecătorul de
drepturi și libertăți, judecătorul de cameră preliminară sau, după caz, la instanța care a pronunțat hotărârea care
se atacă și se motivează până la termenul stabilit pentru soluționare, dispozițiile art. 415 aplicându-se în mod
corespunzător.(4) La soluționarea contestației, dispozițiile art. 416 și art. 418 se aplică în mod corespunzător;
în cadrul acestor limite, la soluționarea contestației împotriva încheierii privind o măsură preventivă se poate
dispune o măsură mai puțin gravă decât cea solicitată sau decât cea dispusă prin încheierea contestată ori se
pot modifica obligațiile din conținutul măsurii contestate. (5) Contestația se soluționeaza de către judecătorul de
drepturi și libertăți, respectiv de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța superioară celei sesizate
sau, după caz, de către instanța superioară celei sesizate, respectiv de completul competent al Înaltei Curți de
Casație și Justiție, în ședință publică, cu participarea procurorului. (6) La soluționarea contestației se citează
persoana care a făcut contestația, precum și subiecții procesuali la care hotărârea atacată se referă, dispozițiile
art. 90 și art. 91 aplicându-se în mod corespunzător. (7) Contestația se soluționează prin decizie, care nu este
supusă niciunei căi de atac, putându-se pronunța una dintre următoarele soluții: 1. respingerea contestației,
cu menținerea hotărârii atacate: a) când contestația este tardivă sau inadmisibilă; b) cand contestația este
nefondată; 2. admiterea contestației și: a) desființarea hotărârii atacate și soluționarea cauzei; b) desființarea
hotărârii atacate și dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul sau completul care a pronunțat-o, atunci
când se constată că nu au fost respectate dispozițiile privind citarea”.
Dacă art. 203 alin. (5) stabileşte explicit că, „în cursul urmăririi penale și al procedurii de cameră
preliminară, cererile, propunerile, plângerile și contestațiile privitoare la măsurile preventive se soluționează
în cameră de consiliu, prin încheiere motivată, care se pronunță în camera de consiliu”, nu se poate pune
problema aplicării celuilalt text.
În ceea ce priveşte contestaţia la măsurile preventive din cursul judecăţii, sunt aplicabile dispozițiile
art. 4251, care stabileşte, în alin. (5): „Contestația se soluționează de către judecătorul de drepturi și libertăți,
respectiv de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța superioară celei sesizate sau, după caz, de
către instanța superioară celei sesizate, respectiv de completul competent al Înaltei Curți de Casație și Justiție,
în ședință publică, cu participarea procurorului”.
Aceleaşi tipuri de cauze soluţionează judecătorul de drepturi şi libertăţi de la nivelul tribunalului: măsuri
preventive în cursul urmăririi penale, măsuri de siguranță provizorii, percheziții etc. (camera de consiliu), care
sunt puse în executare de judecătorul de drepturi și libertăți, contestația împotriva încheierilor pronunțate în
primă instanță de judecătorul de drepturi și libertăți de la judecătorie (camera de consiliu), care, de asemenea,
este pusă în executare de judecătorul de drepturi și libertăți, contestația împotriva tergiversării urmăririi penale.
În camera preliminară: măsurile preventive în cursul procedurii de cameră preliminară (camera de
consiliu), care sunt puse în executare de judecătorul de cameră preliminară, contestația împotriva încheierilor
pronunțate în primă instanță de judecătorul de cameră preliminară de la judecătorie, procedura de cameră
preliminară în cauzele în care sesizarea se face prin rechizitoriu, plângeri împotriva soluțiilor procurorului de
neurmărire sau de netrimitere în judecată (pentru infracțiuni de competența tribunalului).
Atunci când este vorba despre tribunal ca instanţă de fond, acesta judecă în şedinţă publică. În ceea ce
priveşte sesizarea prin rechizitoriu, judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită
funcţia de judecată în cauză. Măsurile preventive, în cursul judecății, sunt puse în executare de instanță. De
asemenea, alte tipuri de cauze cu care poate fi sesizat tribunalul ca instanţă de fond pot fi: sesizarea cu acord
de recunoaștere a vinovăției, contestația împotriva încheierilor pronunțate în primă instanță în materia măsurilor
preventive de judecătorie (ședință publică, decizie), care sunt puse în executare de instanță, contestația
împotriva tergiversării judecății de către judecătorie, alte cereri (de exemplu, în materia executării).
La nivelul curţii de apel, judecătorul de drepturi şi libertăţi poate fi sesizat cu: măsuri preventive în
cursul urmăririi penale, măsuri de siguranță provizorii, percheziții etc. (camera de consiliu), contestația împotriva
încheierilor pronunțate în primă instanță de judecătorul de drepturi și libertăți de la tribunal, contestația împotriva
tergiversării urmăririi penale. Tot la acest nivel, judecătorul de cameră preliminară poate fi sesizat cu: măsuri
preventive în cursul procedurii de cameră preliminară (camera de consiliu), contestația împotriva încheierilor
pronunțate în primă instanță de judecătorul de cameră preliminară de la tribunal, procedura de cameră
preliminară în cauzele în care sesizarea se face prin rechizitoriu, plângeri împotriva soluțiilor procurorului de
neurmărire sau de netrimitere în judecată (camera de consiliu).
Cauzele cu care poate fi sesizată curtea de apel ca instanţă de fond, aceasta judecând în şedinţă publică,
vizează următoarele ipoteze: dacă sesizarea s-a făcut prin rechizitoriu, fiind în discuţie judecarea unei cauze în
fond, judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită funcţia de judecată în cauză
[art. 346 alin. (7) NCPP: „Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecăţii exercită funcţia
de judecată în cauză”], măsuri preventive în cursul judecății (sunt puse în executare de instanță), sesizarea cu
acord de recunoaștere a vinovăției, contestația împotriva încheierilor pronunțate în primă instanță în materia
măsurilor preventive de tribunal (ședință publică, decizie), contestația împotriva tergiversării judecății de către
tribunal, alte cereri (de exemplu, în materia executării). De asemenea, în cazul apelurilor împotriva sentințelor
pronunțate de judecătorii, curtea de apel se pronunță prin decizie definitivă și se emite extras de la judecătorul
delegat cu executarea, care va fi trimis spre judecătorie în ziua în care s-a pronunţat decizia. În cazul apelurilor
împotriva sentințelor pronunțate de tribunale, curtea de apel se pronunță prin decizie definitivă, se emite extras
de către judecătorul delegat cu executarea către tribunal. Deciziile pronunțate în apel sunt comunicate în
integralitate. Dacă se discută măsurile preventive în cursul judecării apelului, se pronunță încheiere definitivă
(fiind ultima cale de atac).
Termenul de recurs în casaţie de 30 de zile curge de la momentul comunicării integrale a deciziei, motiv
pentru care nu se comunică doar dispozitivul, ci decizia, imediat după ce a fost redactată, către toate părţile.
În ceea ce priveşte rămânerea definitivă a hotărârii sub imperiul NCPP, hotărârile primei instanţe rămân
definitive:
1. la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestaţiei sau apelului (de exemplu, hotărârile
de declinare);
2. la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestaţiei:
a) când nu s-a declarat apel sau contestaţie în termen;
b) când apelul sau, după caz, contestaţia declarată a fost retrasă înăuntrul termenului;
3. la data retragerii apelului sau, după caz, a contestaţiei, dacă aceasta s-a produs după expirarea
termenului de apel sau de introducere a contestaţiei;
4. la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestaţia.
În noțiunea de „contestaţie” se includ şi contestaţiile formulate împotriva hotărârilor din materia
executării, care, potrivit art. 597 alin. (7) şi (8) NCPP, pot fi atacate cu contestaţie: „(7) Hotărârile pronunțate
în primă instanță în materia executării potrivit prezentului titlu pot fi atacate cu contestație la instanța ierarhic
superioară, în termen de 3 zile de la comunicare. (8) Judecarea contestației la hotărârea primei instanțe se face
în ședință publică, cu citarea persoanei condamnate. Condamnatul aflat în stare de detenție sau internat într-un
centru educativ este adus la judecată. Participarea procurorului este obligatorie. Decizia instanței prin care se
soluționează contestația este definitivă. Prevederile alin. (5) se aplică în mod corespunzător”.
Hotărârea instanţei de apel rămâne definitivă la data pronunţării acesteia, atunci când apelul a fost
admis şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei de apel.
Hotărârea pronunţată în calea de atac a contestaţiei rămâne definitivă la data pronunţării acesteia,
atunci când contestaţia a fost admisă şi procesul a luat sfârşit în faţa instanţei care o judecă.
Din acest moment, hotărârea devenind executorie, poate fi pusă în executare.
Instanţa de executare rămâne cea care a judecat cauza în prima instanţă.
3. Contestaţia la executare în NCPP şi în art. 23 din LPA NCPP

Hotărârile pronunţate în primă instanţă în materia executării pot fi atacate cu contestaţie la instanţa
ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare.
Judecarea contestaţiei la hotărârea primei instanţe se face în sedinţă publică, cu citarea persoanei
condamnate. Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru educativ este adus la judecată.
Participarea procurorului este obligatorie. Decizia instanţei prin care se soluţionează contestaţia este definitivă.
Prevederile alin. (5) se aplică în mod corespunzător.
Procedura la instanţa de executare este comună pentru toate situaţiile din cursul executării (amânare,
întrerupere, liberare condiţionată, revocarea sau anularea suspendării sub supraveghere, amânarea pedepsei
ş.a.m.d.) şi este prevăzută de art 597 NCPP: „(1) Când rezolvarea situaţiilor reglementate în prezentul titlu
este dată în competenţa instanţei de executare, preşedintele completului de judecată dispune citarea părţilor
interesate şi, în cazurile prevăzute la art. 90, ia măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu în cazurile
în care asistenţa juridică este obligatorie. Condamnatul aflat în stare de detenţie sau internat într-un centru
educativ este adus la judecată. Şedinţa în care se judecă contestaţia la executare sau celelalte tipuri de cauze
din cursul executării este publică. La judecarea cazurilor de întrerupere a executării pedepsei închisorii sau a
detenţiunii pe viaţă se citează şi administraţia penitenciarului în care execută pedeapsa condamnatul. (...) (3)
Participarea procurorului este obligatorie. (4) După ascultarea concluziilor procurorului și a părților, instanța se
pronunță prin sentință. (5) Dispozițiile cuprinse în titlul III al părții speciale privind judecata care nu sunt contrare
dispozițiilor prezentului capitol se aplică în mod corespunzător. (6) Dispozițiile alin. (1)-(5) se aplică și în cazul în
care rezolvarea uneia dintre situațiile reglementate în prezentul titlu este dată în competența instanței în a cărei
circumscripție se află locul de deținere. În acest caz, soluția se comunică instanței de executare”.
Se pune problema în ce măsură este posibilă judecarea contestaţiei la executare în lipsă, la cerere,
conform art. 597 alin. (5), raportat la art. 353 alin. (6). În cursul judecăţii, oricare dintre părţi poate solicita ca
judecata să aibă loc în lipsă. Având în vedere textul care face trimitere la dispoziţiile din cursul judecăţii care nu
sunt contrare acestui capitol, se apreciază că ar fi posibilă şi judecarea în lipsă în cazul contestaţiei la executare,
dacă este formulată o cerere în acest sens.
Calea de atac împotriva hotărârii care se pronunţă în contestaţia la executare şi în materia executării în
general o reprezintă contestația la instanţa ierarhic superioară.
Se pune problema în ce măsură sunt incidente dispozițiile art. 4251 NCPP şi în cazul hotărârilor
pronunţate în materia executării. Apreciem că textul menționat este incident cel puţin în parte, măcar pentru
faptul că prevede cum anume se soluţionează contestaţia, în alin. (7): „Contestația se soluționează prin decizie,
care nu este supusă niciunei căi de atac, putându-se pronunța una dintre următoarele soluții: 1. respingerea
contestației, cu menținerea hotărârii atacate: a) când contestația este tardivă sau inadmisibilă; b) când
contestația este nefondată; 2. admiterea contestației și: a) desființarea hotărârii atacate și soluționarea cauzei;
b) desființarea hotărârii atacate și dispunerea rejudecării cauzei de către judecătorul sau completul care a
pronunțat-o, atunci când se constată că nu au fost respectate dispozițiile privind citarea”.
Trebuie observat însă că judecarea contestaţiei la contestaţia la executare se face de către un singur
judecător, ca în toate celelalte cazuri de contestaţie.
În ceea ce privește cazurile de contestaţie la executare, dispozițiile lit. a)-c) ale art. 598 NCPP sunt
identice cu cele din art. 461 CPP 1969: a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă; b) când
executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare; c) când
se iveşte vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare. Pentru
cazul prevăzut la lit. d) (când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de
micşorare a pedepsei) s-au eliminat incidentele ivite în cursul executării, considerându-se că acestea vor fi
soluţionate de judecătorul delegat cu executarea, conform dispoziţiilor din Legea nr. 253/2013.
Referitor la deciziile pronunţate în soluționarea recursurilor în interesul legii, nu sunt foarte multe
pronunţate în materia executării, unele fiind în continuare de actualitate, altele nu. De exemplu, decizia care
se referă la situaţia în care o persoană este condamnată sub o identitate falsă (Decizia nr. 9/2011), care este
supusă cazului de contestaţie la executare prevăzut de art. 461 lit. d) CPP 1968, cu referire la orice alt incident
ivit în cursul executării. Pentru că în NCPP nu mai există situaţia de la art. 461 lit. d), prin eliminarea referirii la
incidentul ivit în cursul executării, decizia nu mai este de actualitate, dar situaţia s-ar putea încadra la lit. b). Este
de actualitate, în schimb, Decizia nr. 8/2007, care se referă tot la contestaţia la executare [lit. d] teza penultimă
– cauze de stingere ori de micșorare a pedepsei], cu referire la modificarea cuantumului consecinţelor deosebit
de grave. Ea rămâne valabilă, mai ales în contextul existenţei unor discuţii cu privire la aplicarea legii penale
mai favorabile, din această perspectivă.
În ceea ce priveşte instanţa competentă, ca şi până acum, în cazurile prevăzute la art. 598 alin. (1) lit.
a), b) şi d) NCPP, contestaţia se face, după caz, la instanţa prevăzută la art. 597 alin. (1) sau (6), iar în cazul
prevăzut la alin. (1) lit. c), la instanţa care a pronunţat hotărârea care se execută.
În cazul în care nelămurirea priveşte o dispoziţie dintr-o hotărâre pronunţată în apel sau în recurs în
casaţie, competenţa revine, după caz, instanţei de apel sau ÎCCJ. Soluţia este valabilă şi în cazul contestaţiei
formulate împotriva soluției pronunțate în contestaţia la executare.
4. Contestaţia privind aplicarea legii penale mai favorabile după intrarea

în vigoare a NCPP
Articolul 23 din LPA NCPP a fost modificat în mai multe rânduri. În forma iniţială, se făcea referire
la instanţa de executare ca fiind cea care urma să soluţioneze aceste contestaţii. Articolul s-a modificat în
sensul că aceste contestaţii vor fi soluționate de instanţele de la locurile de deţinere. Competenţa a rămas la
instanţa de deţinere corespunzătoare în grad instanţei de executare pentru persoanele aflate în penitenciar
în executarea hotărârilor de condamnare, în timpul amânării sau întreruperii executării pedepsei sau în cursul
executării măsurilor educative din oficiu, de fapt, la sesizarea Comisiei desemnate la penitenciar. În continuare,
se pun pe rol contestaţiile la executare, însă se judecă în conformitate cu procedura specială prevăzută de
art. 23. Textul modificat face referire la un termen de 6 luni, în care trebuie formulată sesizarea, pentru a face
aplicabile dispozițiile speciale de procedură. După trecerea acestui termen, cererile vor fi judecate ca orice
contestaţie la executare.
În cazul mandatelor nepuse în executare pentru pedepse pentru care a intervenit prescripţia specială,
instanţa de executare ar trebui sesizată de judecătorul delegat, dar nu în baza art. 23. Ar trebui retrase
mandatele, deoarece unii condamnați sunt daţi în urmărire internaţională. În asemenea cazuri este sesizată
instanţa pentru a dispune prin sentinţă şi, în consecință, să se retragă mandatul. Totodată, în mod periodic se
verifică pedepsele care nu mai pot fi executate din cauza faptului că persoana respectivă a decedat ori s-a
împlinit termenul de prescripţie. O situație relativ nouă apărută este cea în care, invocând stabilirea rezidenţei în
străinătate, condamnaţii solicită aplicarea legii mai favorabile din țara de rezidență privind amnistia şi graţierea
pentru infracţiuni pentru care au fost condamnaţi în România.
Procedura în faţa instanţei de executare se desfăşoară fără participarea condamnatului, fără participarea
procurorului și fără asistenţă juridică. Dispozitivul hotărârii se comunică în ziua pronunţării condamnatului şi
procurorului (felul hotărârii – sentinţă) în şedinţă publică, hotărârea fiind executorie în situaţia în care instanţa
de executare constată intervenirea legii penale de dezincriminare ori a legii penale mai favorabile şi prin care se
dispune punerea în libertate. Instanţa competentă este fie instanţa de la locul de deţinere corespunzătoare în
grad instanţei de executare, fie chiar instanţa de executare.
În continuare au fost puse în discuție unele situații și probleme practice.
1. Condamnatul are trei mandate de executat, necontopite. Una dintre sentințe este pronunțată de
judecătorie, alta de tribunal, a treia de curtea de apel.
Ce instanță va fi sesizată? Dar dacă se apreciază de către comisie că numai pentru pedeapsa aplicată
prin sentința pronunțată de judecătorie se impune aplicarea legii mai favorabile, ce instanță va fi sesizată?
Dacă cele trei mandate sunt emise de instanţe egale în grad, competența aparține instanţei
corespunzătoare circumscripţiei locului de deţinere. Dacă mandatele sunt emise de instanţe de grade diferite,
competentă este instanţa cu gradul cel mai mare de la locul de deţinere cu privire la toate mandatele. Apreciem
că mandatele ar trebui contopite.
A fost exprimată și opinia că aplicarea procedurii speciale pentru contopire ar conduce la încălcarea unor
drepturi fundamentele ale condamnatului, în contextul în care se realizează în camera de consiliu. Regula
este şedinţa publică, cu participarea condamnatului, cu asistenţă juridică și prezenţa obligatorie a procurorului,
mandatele de executare urmând să fie emise ulterior. Ce conţinut vor avea acestea? Dar dacă contestaţia ar
fi trebuit admisă pentru amândouă?
Contestaţia poate viza un singur mandat, existând posibilitatea disjungerii şi formării unui dosar separat
pentru fiecare. Într-o situație concretă, același judecător a soluționat ambele contestații, contopirea urmând să
aibă loc după aplicarea legii penale mai favorabile.
2. Condamnatul are de executat o pedeapsă rezultantă, aplicată de judecătorie în contopire. Au fost

contopite o pedeapsă aplicată printr-o sentință pronunțată de judecătorie și o alta de tribunal.
Ce instanță va fi sesizată?
Instanţa sesizată va fi judecătoria, deoarece ea a fost ultima instanţă care a contopit pedepsele.
În ipoteza în care tribunalul este instanţa care emite o hotărâre la o sesizare unde există contopite
trei hotărâri judecătoreşti, prima pentru care s-a primit rechizitoriul de la DNA, a doua pentru care s-a primit
rechizitoriul de la parchetul de pe lângă tribunal şi a treia pentru care s-a primit rechizitoriul de la parchetul de
pe lângă judecătorie, se pune problema cărui parchet din cele trei i se comunică soluţia. De la ce dată curge
termenul pentru calea de atac, având în vedere dispoziţiile finale ale art. 23, care prevăd că hotărârea se
comunică? Deci care dintre cele trei parchete poate formula contestaţie?
Parchetul care poate iniţia calea de atac, respectiv parchetul corespunzător, adică cel de pe lângă
tribunal, în acest caz.
S-a arătat că, la nivelul DNA există un ordin intern care obligă aceste structuri să iniţieze căile de atac
atunci când este nevoie. În momentul soluţionării contestaţiilor s-au primit adrese prin care se solicita ca
soluţiile să le fie comunicate în vederea promovării căilor de atac. Aceste structuri sunt interesate strict de
soluţiile din cauzele instrumentate de ele. Aşadar, dacă se discută despre o contopire, aceasta va rămâne în
competența parchetului obişnuit.
În art. 23 se prevede că dispozitivul hotărârii se comunică procurorului şi condamnatului în ziua
pronunţării. Aşadar, hotărârea, în integralitatea ei, poate fi atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară,
în termen de 3 zile de la comunicare. De asemenea, nefăcându-se distincţie, hotărârea trebuie comunicată şi
parchetului, în vederea formulării căii de atac.
Potrivit dispozițiilor alin. (3) al art. 23 LPA NCPP, în cazurile prevăzute la alin. (2) – persoane aflate în
executare – dacă, potrivit Codului de procedură penală, competența ar reveni mai multor instanțe de grad
diferit, competența de a soluționa cauza cu privire la toate incidentele la executare privind aceeași persoană
revine instanței superioare în grad, iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol, instanța sesizată cu privire la situațiile
prevăzute la alin. (2) va examina și rezolva, din oficiu, referitor la aceeași persoană, orice aspecte necesare
soluționării cauzei.
Ca ordine de prioritate se vor lua în discuţie următoarele: faptele dezincriminate, situaţiile care pot duce
la punerea în libertate, pedepsele care, prin aplicarea legii mai favorabile, trebuie reduse și sunt executate
integral, situaţie care, de asemenea, poate duce la punere în libertate, pedepsele care trebuie reduse. Toate
aceste situații au în vedere condamnați aflați în executarea pedepsei şi se iniţiază din oficiu, prin sesizarea
comisiei desemnate în acest scop.
Există şi alte situaţii de sesizare, nu neapărat pentru reducerea pedepsei sau pentru punerea în libertate,
ci doar, de exemplu, pentru pedepse complementare mai favorabile potrivit NCP.
S-a pus problema dacă este posibilă formularea unei contestații la executare pentru condamnați pentru
care s-au recunoscut sentințe pronunțate în străinătate și aceștia au fost transferați în România în vederea
executării pedepsei. Care este instanța competentă?
Referitor la această problemă s-a arătat că, în practică, la Curtea de Apel Braşov, o atare contestație
a fost considerată admisibilă, fiind deja pronunțate hotărâri în acest sens. În concret, tribunalul a respins
contestația ca indmisibilă, iar curtea de apel a judecat contestația pe fond și a admis-o. Instanţa competentă
este aceea corespunzătoare raportat la infracţiunile pentru care s-a pronunțat condamnarea, respectiv instanța
corespunzătoare celei care ar fi judecat în primă instanţă. Spre exemplu, dacă respectiva condamnare s-a
pronunțat pentru omor, competența aparține tribunalului.
Argumentul ar trebui să fie acela că, hotărârea fiind recunoscută, este ca şi când ar fi fost pronunţată
de o instanţă română. Alt argument ar fi că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 302, în decembrie 2013,
adaptarea pedepsei la maximul special prevăzut de legea română pentru infracţiunea respectivă este
obligatorie. După modificările intervenite la Legea nr. 302/2004, conversiunea condamnării este obligatoriu
să fie făcută prin compararea maximului special de pedeapsă, nu cel general, ceea ce impune să se facă şi
cu hotărâri definitive pentru sentinţe pronunţate în străinătate pentru condamnaţi transferaţi în România în
vederea executării pedepsei.
În ipoteza unei hotărâri recunoscute în România prin care s-a dispus condamnarea pentru trei infracţiuni
(viol, lipsire de libertate şi vătămare corporală), fiind menționat doar cuantumul total al pedepsei, 21 de ani,
conform cumulului aritmetic din legislația statului de condamnare, care va fi soluția? Aceeași întrebare pentru
ipoteza a trei furturi în care s-a aplicat cumulul aritmetic, de 11 ani.
Referitor la acest aspect s-a precizat că, în practica unei instanțe, într-o situație similară, s-a analizat
fiecare pedeapsă aplicată efectiv în raport de legea română. Dacă pedeapsa aplicată efectiv a fost mai mare,
aceasta a fost redusă, apoi pedepsele au fost cumulate, conform normelor aplicabile potrivit legislației statului
de condamnare.
S-a apreciat însă că se va face comparaţia cu maximul prevăzut în legea nouă.
3. Inculpata X execută o pedeapsă de 1 an închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală

din culpă prevăzută de art. 184 alin. (2), (4) CP 1969. Se reține că în 11.01.2012 a provocat un accident de
circulație care a cauzat 70-80 de zile de îngrijire medicală părții vătămate Y.
Se impune promovarea unei contestații la executare? Dar dacă inculpata executa o pedeapsă pentru
săvârșirea infracțiunii de prostituție prevăzută de art. 328 CP 1969? Dar dacă i s-a aplicat o pedeapsă cu
suspendarea condiționată a executării?
Pentru prima faptă a intervenit dezincriminarea, nu mai sunt întrunite toate condiţiile prevăzute de
lege, pentru prostituţie a intervenit, de asemenea, dezincriminarea, chiar dacă i s-a aplicat condamnatei o
pedeapsă cu suspendarea executării, acest aspect nu are relevanță, având în vedere intervenţia unei legi de
dezincriminare.
Se pune problema cum se rezolvă această situaţie din punct de vedere procedural: din oficiu sau se
aşteaptă să se formuleze cerere de către condamnat? Se observă că nu este întrunită condiţia urgenţei.
Dacă ar fi fost o suspendare sub supravegherea serviciului de probaţiune, în acest caz sesizarea ar fi
venit de la serviciul de probaţiune spre judecătorul delegat cu executarea, aplicându-se dispozițiile art. 23, iar
judecătorul delegat sesizează instanţa.
Model minută
În baza art. 595 C. proc. pen., admite sesizarea .../ cererea formulată de persoana condamnată... (date
prevăzute de art. 107 alin. (1) C. proc. pen.), de aplicare a legii penale mai favorabile.
Constată că infracţiunea de prostituţie, prevăzută de art. 328 din Codul penal din 1969, pentru care a
fost condamnată inculpata... prin sentinţa penală nr. ..., din..., pronunţată de..., definitivă prin..., a fost
dezincriminată.
În baza art. 4 C. pen., constată că executarea pedepsei pronunţate în baza legii vechi, prin sentinţa
penală nr. ..., din..., pronunţată de..., definitivă prin..., precum şi toate celelalte consecinţe penale ale
hotărârii judecătoreşti privitoare la această faptă încetează prin intrarea în vigoare a Noului Cod penal,
în 1.02.2014.
Dispune punerea de îndată în libertate a persoanei condamnate..., dacă nu este deţinută în altă cauză.
Executorie.
4. Condamnatul X, aflat în Penitenciarul Giurgiu, execută pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare pentru
săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 208 alin. (1), 209 alin. (1) lit. e) CP 1969, fiind condamnat de Judecătoria
Sector 3. Se reține că în 12.02.2012, orele 13:00, a sustras o geantă care conținea bani dintr-un autoturism,
portiera acestuia nefiind încuiată, fiind arestat preventiv în aceeași zi.
Se impune promovarea unei contestații la executare din oficiu în 1.02.2014? În caz afirmativ, cum va fi
soluționată? Dar dacă fapta era comisă în 10.02.2011, și contestația era soluționată în 14.02.2014?
S-a arătat că în contestația la executare nu se poate schimba încadrarea juridică, pentru că există
autoritate de lucru judecat, dar există obligația instanței să analizeze corespondentul din legea nouă [furt
simplu, art. 228 alin. (1), cu pedeapsă de la 6 luni la 3 ani, aspect care trebuie să fie cuprins în motivare].
Așadar, se impune promovarea unei contestații la executare, dar aceasta nu ar reprezenta o situație de
urgență, întrucât ceea ce s-ar întâmpla într-o asemenea contestație ar fi reducerea pedepsei de la 3 ani și 6
luni la 3 ani, cu deducerea perioadei deja executate, anularea mandatului de executare și emiterea unui nou
madat de executare.
Referitor la cea de-a doua problemă se constată că deja a executat câteva zile peste 3 ani, se admite
contestația la executare, se constată că pedeapsa a fost executată în perioada 10.02.2011-10.02.2014 și se
dispune punerea de îndată în libertate a persoanei condamnate.
Minută
În baza art. 595 C. proc. pen., admite sesizarea .../ cererea formulată de persoana condamnată... (date
prevăzute de art. 107 alin. (1) C. proc. pen.), de aplicare a legii penale mai favorabile.
Constată intervenirea legii penale mai favorabile pentru pedeapsa la care a fost condamnată inculpata...
prin sentinţa penală nr. ..., din ..., pronunţată de ..., definitivă prin ..., pentru infracţiunea de ..., prevăzută
de...
În baza art. 6 alin. (1) C. pen., reduce pedeapsa aplicată inculpatei... prin sentinţa penală nr. ..., din ...,
pronunţată de..., definitivă prin..., pentru infracţiunea de..., prevăzută de ..., de la 3 ani şi 6 luni la 3 ani
închisoare.
În cea de a doua ipoteză:
Constată că pedeapsa a fost executată în perioada 10.02.2011-10.02.2014.

Dispune punerea de îndată în libertate a persoanei condamnate..., dacă nu este deţinută în altă cauză.
Executorie.
5. O altă problemă care s-a ridicat în cursul dezbaterilor a vizat ipoteza în care, în cursul judecății unei
cauze în apel, se ia pentru prima dată măsura arestării preventive. S-a pus întrebarea dacă există cale de atac
împotriva acestei încheieri pronunțate de instanța în apel.
Răspunsul care s-a conturat din intervențiile participanților a fost acela care rezultă din interpretarea art.
206 alin. (1) NCPP, conform căruia, „(1) Împotriva încheierilor prin care instanța dispune, în primă instanță,
asupra măsurilor preventive, inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de ore de la
pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune la instanța care a pronunțat încheierea
atacată și se înaintează, împreună cu dosarul cauzei, instanței ierarhic superioare, în termen de 48 de ore de
la înregistrare”.
Așadar, se poate formula contestație doar împotriva încheierilor pronunțate în primă instanță prin care
instanța dispune asupra măsurilor preventive, iar sintagma „primă instanță” trebuie înţeleasă în sensul de
instanța care judecă fondul, instanța de primă instanță.
6. Condamnatul X execută o pedeapsă rezultantă de 12 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii

prevăzute de art. 215 alin. (1), (2), (3), (5) CP 1969, înșelăciune cu consecințe deosebit de grave, și a
infracțiunii de uz de fals, prevăzută de art. 291 CP 1969, prin folosirea unui act de identitate fals, fapte pentru
care a fost condamnat la 12 ani, respectiv 2 ani închisoare. Executarea pedepsei a început în 23.08.2011.
Se impune promovarea unei contestații la executare? În caz afirmativ, cum va fi soluționată? Dar dacă
pedeapsa rezultantă era de 13 ani închisoare, urmare a aplicării unui spor de 1 an închisoare?
S-a arătat că infracțiunea de înșelăciune cu consecințe deosebit de grave nu mai este prevăzută de
legea penală, însă nu a fost dezincriminată, ci se regăsește în dispozițiile art. 244 alin. (1) și (2) NCP. În
consecință, pedeapsa va fi redusă la maximul de 5 ani.
Pentru infracțiunea de uz de fals nu se pune problema reducerii pedepsei, întrucât limitele de pedeapsă
au rămas aceleași. Așadar, pedeapsa de 12 ani va fi redusă la 5 ani, cea de 2 ani rămâne identică.
În cazul celei de a doua situații s-a pus întrebarea dacă instanța ar fi obligată să mențină sporul și s-a
atras atenția că, având în vedere autoritatea de lucru judecat, acesta nu poate fi ignorat. În consecință, sporul
fie va fi redus la maximul prevăzut de legea nouă, fie va fi menținut.
7. Condamnatul X execută o pedeapsă de 9 ani închisoare pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de

art. 211 alin. (21) lit. a), c) CP 1969, tâlhărie săvârșită de două persoane împreună și în locuință, și art. 192
alin. (2) CP 1969, pentru care a fost condamnat la 9, respectiv 3 ani închisoare. Faptele au fost săvârșite în
stare de recidivă postcondamnatorie, fiind revocat un rest de 220 de zile dintr-o pedeapsă de 4 ani închisoare
aplicată pentru furt calificat, prevăzut de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. i) NCP, escaladare.
Se impune promovarea unei contestații la executare? În caz afirmativ, cum va fi soluționată?
Răspunsul a fost acela că nu se impune promovarea unei astfel de contestații, întrucât pedeapsa
aplicată condamnatului X este de 9 ani, mai mică decât maximul prevăzut de NCPP (de la 3 la 10 ani) pentru
infracțiunea complexă de tâlhărie prin violare de domiciliu.
Minută
În baza art. 595 C. proc. pen., respinge ca neîntemeiată cererea formulată de persoana condamnată...
(date prev. de art. 107 alin. (1) C. proc. pen.), de aplicare a legii penale mai favorabile.
În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă persoana condamnată... la... lei cheltuieli judiciare către stat.
8. Condamnatul X execută o pedeapsă de 11 ani închisoare pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de

art. 211 alin. (21) lit. a), c) NCP, tâlhărie săvârșită de două persoane împreună și în locuință, și art. 192 alin. (2)
CP 1969, pentru care a fost condamnat la 11, respectiv 3 ani închisoare. Faptele au fost săvârșite în stare de
recidivă postcondamnatorie, fiind revocat un rest de 220 de zile dintr-o pedeapsă de 5 ani și 6 luni închisoare
aplicată pentru furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1), art. 209 alin. (1) lit. i) CP 1969, escaladare.
Apreciem că, pe calea unei contestații la executare, nu se poate interveni într-o hotărâre judecătorească
definitivă prin care s-a constatat starea de recidivă (postexecutorie sau postcondamnatorie). Așadar, nu ar
trebui să se procedeze în analiza primului termen al recidivei, ci ar trebui să se constate că trebuie redusă
pedeapsa, conform limitelor prevăzute de NCPP, pentru infracțiunea complexă de tâlhărie prin violare de
domiciliu.
Minută
În baza art. 23 din Legea nr. 255/2013, raportat la art. 595 C. proc. pen., admite contestaţia la executare
ca urmare a sesizării din oficiu..., privind pe condamnatul (date prevăzute de art. 107 alin. (1) C. proc.
pen.).
Reduce pedeapsa aplicată condamnatului prin sentinţa penală nr. ..., definitivă în..., pentru infracţiunea
de..., care are corespondent şi în Codul penal, respectiv art. ..., de la... ani închisoare la... ani închisoare.
Deduce din pedeapsă durata executată din.. la zi/Constată că pedeapsa a fost executată din.. la zi.
Dispune anularea MEPI nr. ..., emis în baza sentinţei penale nr. ..., şi emiterea unui nou mandat de
executare a pedepsei închisorii/Dispune punerea în libertate de îndată a condamnatului, dacă nu este
arestat în altă cauză.
În baza art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Pronunțată în şedinţă publică, azi...
În ceea ce privește conținutul mandatului de executare a pedepsei închisorii, apreciem că acesta ar

trebui să cuprindă mențiunile din minută referitoare la corespondentul pedepsei din NCPP în CPP 1968.
9. Condamnatul X execută o pedeapsă de 13 ani închisoare pentru comiterea infracțiunii prevăzute de

art. 211 alin. (21) lit. a) CP 1969, tâlhărie săvârșită de două persoane împreună. Fapta a fost săvârșită în stare
de recidivă postexecutorie.
Răspunsul a fost acela că nu se poate proceda la analiza primului termen al recidivei (autoritate de lucru
judecat). Așadar, se va compara pedeapsa aplicată potrivit legii vechi (13 ani) cu pedeapsa maximă posibilă
pe legea nouă, în cazul în care ar fi recidivist postexecutoriu (7 ani + 3 ani și jumătate = 10 ani și jumătate).
Prin urmare, soluția va fi de admitere a contestației la executare și reducerea pedepsei de la 13 ani la 10 ani
și 6 luni.
5. Contestație la executare la cerere

Au fost amintite următoarele cazuri de contestaţii la executare admisibile:
‒ contestaţii la executare care vizează înlăturarea măsurilor de siguranţă şi a pedepselor complementare
neexecutate şi neprevăzute în legea nouă, precum şi modificarea conţinutului şi a limitelor acelor măsuri
de siguranţă şi a acelor pedepse complementare conform noilor dispoziţii;
‒ când faptele au fost dezincriminate și s-au aplicat pedepse cu suspendarea executării.
Exemple de situaţii în care contestaţiile la executare sunt nefondate:
‒ renunțarea la aplicarea pedepsei;
‒ amânarea aplicării pedepsei pentru fapte pentru care s-a dispus definitiv suspendarea condiționată a
executării pe legea nouă;
‒ reducerea termenului de încercare stabilit definitiv în cazul suspendării sub supraveghere;
‒ încetarea procesului penal ca urmare a reglementării posibilității împăcării părților.
Contestaţia la executare ar putea exista şi la sesizarea judecătorului delegat cu executarea, în situații
în care s-a emis mandat de executare a pedepsei închisorii și nu a fost executat, intervenind prescripția (se
impune mai ales în cazul persoanelor aflate în urmărire internațională, situație în care se impune retragerea
mandatului).
6. Elemente de noutate în NCPP în materia executării hotărârilor penale
6.1. Elemente de noutate

Sunt consacrate în ceea ce priveşte cazurile de întrerupere şi amânare a executării pedepsei, în sensul
că a fost eliminat cazul prevăzut la art. 453 lit. c) CPP 1968: „când din cauza unor împrejurări speciale,
executarea imediată a pedepsei ar avea consecinţe grave pentru condamnat, familie sau unitatea la care
lucrează. În acest caz, executarea poate fi amânată cel mult 3 luni şi numai o singură dată”.
Modificări de mai mică importanță au suferit și dispozițiile de la lit. a) şi b).
Astfel, art. 589 NCPP prevede: „(1) Executarea pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă poate fi
amânată în următoarele cazuri: a) când se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că persoana
condamnată suferă de o boală care nu poate fi tratată în reţeaua sanitară a Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor şi care face imposibilă executarea imediată a pedepsei, dacă specificul bolii nu permite
tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii şi dacă instanţa
apreciază că amânarea executării şi lăsarea în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. În
această situaţie, executarea pedepsei se amână pentru o durată determinată; b) când o condamnată este
gravidă sau are un copil mai mic de un an. În aceste cazuri, executarea pedepsei se amână până la încetarea
cauzei care a determinat amânarea”.
Referitor la specificul bolii care nu permite tratarea acesteia cu asigurarea pazei permanente în reţeaua
sanitară a Ministerului Sănătăţii s-a pus întrebarea dacă ar mai fi necesar să se transmită o adresă la
penitenciar pentru a verifica dacă specificul bolii permite tratarea în penitenciar, în condiţiile în care comisiile
constituite pentru a analiza cazurile de amânare şi întrerupere a executării pedepsei au în componenţa lor un
medic care face parte din reţeaua ANP. S-a apreciat că nu s-ar impune o asemenea adresă, însă expertiza
întocmită ar trebui să cuprindă exact prevederea din textul legal: „specificul bolii nu permite tratarea acesteia
cu asigurarea pazei permanente în reţeaua sanitară a Ministerului Sănătăţii”.
O altă întrebare a vizat dispozițiile alin. (2) al art. 589, în cazul în care din partea penitenciarului s-ar
comunica faptul că deţinutul nu poate fi tratat în reţeaua sanitară a ANP: „În cazul prevăzut la alin. (1) lit.
a), amânarea executării pedepsei nu poate fi dispusă dacă cel condamnat şi-a provocat singur starea de
boală, prin refuzul tratamentului medical, al intervenţiei chirurgicale, prin acţiuni de autoagresiune sau prin alte
acţiuni vătămătoare, sau în situaţia în care se sustrage efectuării expertizei medico-legale”.
Textul este însă destul de clar: amânarea executării pedepsei nu poate fi dispusă în ipotezele prevăzute
de alin. (2), chiar dacă deţinutul nu ar putea fi tratat în reţeaua sanitară a ANP. În aceste cazuri se va proceda
la efectuarea tratamentului, sub pază, în rețeaua Ministerului Sănătății.
Cererea poate fi retrasă de persoana care a formulat-o.
Hotărârile prin care se dispune amânarea executării pedepsei sunt executorii de la data pronunţării.
În cazul în care, în timpul amânării executării pedepsei, pe numele condamnatului este emis un alt
mandat de executare a pedepsei închisorii, acesta nu poate fi executat până la expirarea termenului de
amânare stabilit de instanţă sau, după caz, până la încetarea cauzei care a determinat amânarea.
Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra cererii de amânare a executării pedepsei poate fi
atacată cu contestaţie la instanţa ierarhic superioară, în termen de 3 zile de la comunicare, soluţiile care pot
fi pronunțate fiind cele prevăzute de art. 425 alin. (7) NCPP.
6.2. Obligaţiile condamnatului în cazul amânării executării

Pe durata amânării executării pedepsei, condamnatul trebuie să respecte următoarele obligaţii:
a) să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de instanţă;
b) să ia legătura, în termenul stabilit de instanţă, cu organul de poliţie desemnat de aceasta în cuprinsul
hotărârii de amânare a executării pedepsei închisorii pentru a fi luat în evidenţă şi a stabili mijlocul de
comunicare permanentă cu organul de supraveghere, precum şi să se prezinte la instanţă ori de câte ori
este chemat;
c) să nu îşi schimbe locuinţa fără informarea prealabilă a instanţei care a dispus amânarea (obligație nou
introdusă);
d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme;
e) pentru cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. a), să se prezinte de îndată la unitatea sanitară la care
urmează să facă tratamentul, iar pentru cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. b), să îngrijească copilul
mai mic de un an.
Pe lângă acestea, există anumite obligaţii pe care instanţa le poate impune condamnatului:
a) să nu se afle în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice,
stabilite de instanţă;
b) să nu comunice cu persoana vătămată sau cu membri de familie ai acesteia, cu persoanele cu care a
comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori să nu se apropie de acestea;
c) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite.
În caz de nerespectare a acestor obligaţii se poate dispune revocarea amânării sau întreruperii executării
pedepsei.
Instanţa competentă să se pronunţe asupra acordării amânării executării pedepsei este instanţa de
executare.
Potrivit art. 591 alin. (2) NCPP, „În cazul prevăzut la art. 589 alin. (1) lit. a), cererea de amânare a executării
pedepsei se depune la judecătorul delegat cu executarea (s.n.), însoţită de înscrisuri medicale. Judecătorul
delegat cu executarea verifică competenţa instanţei şi dispune, după caz, prin încheiere [definitivă conform
art. 16 alin. (2) din Legea 253/2013, n.n.], declinarea competenţei de soluţionare a cauzei sau efectuarea
expertizei medico-legale. După primirea raportului de expertiză medico-legală, cauza se soluţionează de
instanţa de executare, potrivit dispoziţiilor prezentului capitol”.
Aşadar, cererea de amânare a executării pedepsei ajunge la judecătorul delegat cu executarea şi rămâne
la acesta până la efectuarea expertizei dispuse prin încheiere. Ulterior, va fi sesizată instanţa de judecată şi
atunci dosarul va fi înregistrat.
S-a pus întrebarea cum va fi ţinută evidenţa acestor cereri de către judecătorul delegat, dacă dosarul nu
este înregistrat până în momentul sesizării instanţei. S-a subliniat, de asemenea, necesitatea ca activitatea
judecătorului delegat să se reflecte în încărcătura pe care o are fiecare judecător, având în vedere caracterul
complex al acestei activități. Pentru a se putea realiza acest deziderat este necesar ca sistemul Ecris să
permită acest lucru. S-a subliniat faptul că, potrivit dispozițiilor NCPP și ale Legii 253/2013, judecătorul delegat
cu executarea va avea numeroase atribuții, pronunțându-se prin încheiere, astfel că nu există un impediment
legal pentru a emite încheieri și în această materie. Scopul acestui text a fost de a evita trenarea pe rolul
instanțelor a cererilor de amânare a executării pedepsei din cauza duratei ridicate de efectuare a expertizei
medico-legale.
6.3. Întreruperea executării pedepsei

La acest capitol au fost subliniate următoarele aspecte:
‒ instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanţa în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere, corespunzătoare în grad instanţei de executare;
‒ cererea de prelungire a întreruperii anterior acordate este soluţionată de instanţa care a dispus
întreruperea executării pedepsei;
‒ pedeapsa accesorie se execută şi pe durata întreruperii executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii
pe viaţă.

Brosura Conferinta INM NCPP

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Brosura Conferinta INM NCPP

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Consiliul Superior al Magistraturii

Institutul Naţional al Magistraturii

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 1

2 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Redactare: Nadia-Simona ŢĂRAN

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 3

4 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 5

6 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 7

8 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Prelegere susținută de judecător Mihail UDROIU

1. Participanţii. Cadru general

2. Drepturi procesuale ale părților şi subiecților procesuali principali

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 9

2.1. Persoana vătămată şi drepturile sale

10 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

2.2. Suspectul şi drepturile sale

3. Partea civilă. Partea responsabilă civilmente. Drepturi procesuale

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 11

4. Inculpatul şi drepturile sale

5. Dreptul de a consulta dosarul

12 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 13

14 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 15

Prelegere susținută de judecător Mihail UDROIU

1. Principiile legalității și loialității procesuale. Interdicția provocării

16 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 17

18 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

2. Excluderea probelor nelegal sau neloial administrate

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 19

3. Excluderea probelor derivate

20 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

4. Ipoteze de neloialitate procesuală

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 21

5. Răspunsuri la întrebările adresate de participanții la conferință

22 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 23

24 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Prelegere susținută de procuror Marius BULANCEA

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 25

2. Audierea persoanelor. Identificarea persoanelor și a obiectelor

26 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

3. Metode speciale de supraveghere sau de cercetare

3.1. Supravegherea tehnică

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 27

28 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 29

30 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 31

32 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 33

Prelegere susținută de judecător Mihail UDROIU

1. Consideraţii generale cu privire la măsurile preventive în Noul Cod de

34 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 35

36 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 37

38 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru

Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru 39

4. Controlul judiciar pe cauţiune

40 Publicație co-finanțată de Elveția prin intermediul Programului de Cooperare Elvețiano-Român pentru