S-a aprins. Omul se uită numai la înfăţişarea exterioară, dar Dumnezeu se uită la inimă.

Celor care l-
au însoţit pe Uza putea să li se pară că intenţiile lui Uza au fost absolut onorabile, el doar a încercat
să ajute când a întins mâna să sprijine chivotul. Dar inima lui nu era curată înaintea lui Dumnezeu.
Actul lui de atingere a chivotului era unul de încredere în sine. O fiinţă păcătoasă n-ar fi trebuit să
îndrăznească să atingă ceea ce simboliza prezenţa lui Dumnezeu. Domnul n-a putut îngădui să treacă
neobservată această flagrantă nesocotire a poruncii Lui exprese. Dacă păcatele lui Uza ar fi trecut
nepedepsite, vinovăţia lui ar fi putut să cuprindă pe mulţi alţii. Cei care cunoşteau defectele lui Uza ar
fi fost mult încurajaţi să păcătuiască dacă li s-ar fi îngăduit să tragă concluzia că greşeli ca ale lui
puteau trece nepedepsite şi păcătosul să fie primit de Dumnezeu. Moartea lui Uza a slujit ca
avertisment pentru mulţi că Domnul este un Dumnezeu drept, care cere ascultare strictă de la toţi.

Dumnezeu l-a lovit. Unii au privit moartea lui Uza ca o judecată peste măsură de severă. Totuşi,
întâmplarea a avut loc într-un regim teocratic, în care pedepsele civile includeau infracţiuni religioase
şi pedeapsa cu moartea era aplicată pentru păcate care nu mai putea fi iertate (Exod 22,20; Levitic
20,2.9.27; Numeri 15,32-36; compară cu Fapte 5,1-11). Pedepsele aspre sunt necesare pentru a
împiedica răul. Dacă actualele noastre legi riguroase împotriva crimei ar fi îndulcite, rata criminalităţii
ar creşte teribil.

Uza fusese atât de mult timp în prezenţa chivotului încât familiaritatea născuse în el un spirit de
ireverenţă. El s-a făcut vinovat de luarea unei decizii pripite din cauza încrederii in sine şi Domnul a
acţionat în consecinţă. Înfiorătoarea catastrofă a făcut ca oştile adunate ale lui Israel să înţeleagă
importanţa poruncilor exprese ale lui Dumnezeu şi grozăvia păcatului lipsei de respect.