Sunteți pe pagina 1din 105

c 


   


Metodologia de investigare a personalităţii prezintă multe diferenţe faţă de alte niveluri ale psihismului

în general, specificitate raportată la existenţa a peste 50 de definiţii ale personalităţii şi a identificării a

mii de termeni care o definesc (G. W. ALLPORT şi H. S. ODBERT găsesc peste 18.000 de termeni în

limba engleză).

De aceea, se impune o sistematizare, iar caracteristicile exhaustive ale acestei abordări sunt greu de

respectat.

Probele prin care se realizează investigarea personalităţii (în ansamblu, atât la normali, cât şi în cadrul

bolii) sunt extrem de polimorfe, alcătuite după criterii care pun accentul pe individualitate;

din aceasta decurge dificultatea cuantificării rezultatelor obţinute, pentru a nu mai sublinia nota de

subiectivitate prezentă aproape în orice încercare de investigare.

1. Se apreciază că există       , în care subiectul, pentru a fi cunoscut, este pus să

vorbească despre sine. În prezent, psihologii consimt că personalitatea (măcar anumite faţete) se

poate investiga şi cunoaşte cu ajutorul 



  
   şi a       .

2. Există  de investigare grupate sub genericul       cu ajutorul cărora

se urmăreşte cunoaşterea directă a comportamentului subiectului, a diferitelor lui reacţii perceptibile.

Cercetătorii în domeniu, în special psihologii şi medicii, fac      şi pot ajuta echipa de

cercetare pentru      unor situaţii de viaţă, cu suficiente limite deja cunoscute.

Pentru mai multă obiectivitate în cunoaşterea personalităţii umane, a conduitelor şi activităţii,

psihologii şi medicii au apelat frecvent, în ultimele decenii, la o serie de înregistrări şi măsurători

psihofiziologice. În abordarea structurii complexe a sistemului de personalitate, aceste date sunt

recoltate, în special (realizând o notă de mai mare individualitate), în condiţii care provoacă un conflict

ori o situaţie emoţională reprezentativă, caracteristică psihică generic umană sau personală.
Aceste date, uneori doar, crâmpeie, câteodată definitorii pentru comportamentul uman sunt recoltate

cu ajutorul electroencefalografiei (EEG), electromiografiei (EMG), electrocardio-grafiei (EKG) etc., fiind

rezultatul prelucrării reflexului psiho-galvanic ori al modificărilor electrice cerebrale, musculare etc.

3. c       sunt constituite din totalitatea tehnicilor prin care subiectului i se solicită

răspunsuri faţă de stimuli nestructuraţi, pe care acesta va tinde să-i interpreteze prin prisma propriilor

trăsături de personalitate.

În general, răspunsurile subiectului sunt în funcţie de sensul sugerat de stimul, de stările prin care el

trece. De asemenea, ele sunt influenţate de particularităţile personalităţii subiectului, de nivel de

cultură şi educaţie, nivel de aspiraţie, motivaţie, imagine de sine etc.

Pentru o înţelegere cât mai profundă şi pentru raţiuni de ordin metodologic trebuie să menţionăm că

aspectele obiective şi subiective din structura psihicului uman se înterpătrund, astfel că această

încercare de clasificare, mai sus prezentată conţine elemente eclectice, deşi este mult utilizată.

Există multiple împărţiri şi clasificări ale tehnicilor proiective; efortul psihologilor de a imagina probe

fiind concretizat în mii de dovezi:

a.  
   mai cunoscute şi mai des utilizate sunt: experimentul asociativ-verbal şi

tehnica RORSCHACH;

b.  

 TAT sau testul aprercepţiei tematice, imaginat de Murray şi Morgan;

c.  
    : prin imagini ± ROSENZWEIG;

prin fraze MICHIGAN, Rotter etc.;

d.  
  
 : SZONDI (diagnostic pulsional);

e.  
   : testul arborelui (KOCH); desenul figurii umane.
Cunoscând o mai mare dezvoltare în ultimele două decenii,      ţintesc estimarea

cantitativă a comportamentului uman, dovedindu-şi utilitatea în aprecierea cvasi-obiectivă a efectelor

psihofarmacologice a diferitelor substanţe psihotrope.

Acestor scale de evaluare ,,rating scales´ li se adaugă recentele procedee Ä   şi lista de

adjective pentru control. De exemplu, o variantă în care din 300 de adjective considerate concludente

pentru comportamentul uman, subiectul este rugat să sublinieze adjectivele care l-ar caracteriza.

În această tehnică, examinatorul (evaluatorul) apreciază fiecare simptom (psihic ori somatic) cu o

cifră, în funcţie de intensitatea acestuia. Prelucrarea statistică obţinută din scoruri, la etape anume

stabilite de cercetători, oferă posibilitatea alcătuirii unui profil clinic (în dinamică) al bolnavului

respectiv.

Scalele de evaluare sunt adaptate nosologiei şi sindromologiei din clinicile, de exemplu, de psihiatrie.

Se vorbeşte de scale pentru nevroze, psihoze etc., ori pentru testarea anxietăţii, a depresiei.

Cele mai cunoscute sunt: scalele LORR, HAMILTON, ZUNG, WITTENBORN.

Pentru aprecierea efectelor terapeutice (aspecte comparative, tratamente standard şi depôt ori

standard şi retard etc.), scalele au fost folosite şi la noi în ţară, pentru unele medicamente cum ar fi:

fluanxol, oxipertină, clorpromazină, oxazepam.

 
  sunt modalităţi de cercetare, de cunoaştere, prezente în majoritatea disciplinelor ca şi

în activităţile cotidiene, alcătuite din întrebări cu un anumit grad de generalitate, dar urmărindu-se o

,,radiografiere´ a stărilor, atitudinilor, intereselor, poziţiilor subiectului. Se înţelege că răspunsurile pot

fi mai mult sau mai puţin subiective, de aceea se alcătuiesc fie cu răspunsuri închise(ÄDA´, ÄNU´, ÄNU

ŞTIU´), fie cu răspunsuri deschise (libere).

Unul dintre chestionarele cunoscute şi frecvent utilizate este  


 
(Universitatea

Cornell din S.U.A.), alcătuit din 101 întrebări, la care subiectul este Äforţat´ să răspundă cu DA ori

NU.
Întrebările sondează în ansamblu aspecte somatice, psihice, comportamentale. din cele 101 întrebări:

18 se referă la frică şi dificultăţi adaptative; 7 întrebări investighează timia, dispoziţiile afective; 7

întrebări sunt referitoare la anxietate şi nervozitate, altele privesc aspecte hipocondriace, neîncrederea

ori sensibilitatea excesivă, iar altele se referă la tulburări gastro-intestinale, circulatorii etc. Se obţine

o notă care poate varia între 10 şi 100, iar cei cu punctaj peste 23 sunt consideraţi bolnavi.



  
 c

(MMPI) este considerat cel mai complet şi

cel mai răspândit chestionar.

Este alcătuit din 550 întrebări la care subiectul trebuie să se decidă pentru unul din răspunsurile:

ÄADEVĂRAT´; ÄNEADEVĂRAT´; ÄNU ŞTIU´.

Rezultatele se apreciază în funcţie de 4 scale de validare: ,,?´, L, F, K şi 9 scale clinice.

Următoarele     vor fi succint prezentate:

a) Scala ,,?´ ± este cea dată de numărul total de răspunsuri la care persoanele răspund prin ,,nu

ştiu´ (se numără). O notă relativ crescută indică un subiect cu o structură psihastenică, depresivă ori

numai inhibată. O notă prea mare poate invalida testul.

b) Scala L (lie = minciună) ± Obţinerea de scoruri mari este proprie persoanelor rigide, psihopate ori

cu tendinţe interpretative (în special când doresc, în urma efectuării testului, să apară într-o lumină

favorabilă, falsificând rezultatele).

c) Scala F ± apreciază validitatea întregului test. Un scor mare arată o posibilă lipsă de atenţie în

sortarea enunţurilor ori incapacitatea de a da un răspuns corect.

d) Scala K ± are un rol corectiv prin măsurarea atitudinii persoanei faţă de răspunsurile date. Scorul

mare arată tendinţa de a se realiza un profil normal, indicând atitudinea de apărare a persoanei, faţă

de propriile slăbiciuni. El indică şi un bun prognostic pentru bolnav, ilustrând capacitatea lui de a-şi

rezolva propriile probleme.


 
 vizează, în fond, trăsături ale personalităţii.

1.  !
 
 măsoară interesul individului pentru funcţii şi caracteristici

somatice. Scorul ridicat arată tendinţe spre acuze somatice lipsite de suport organic, neîncredere în

medic, relaţie terapeutică compromisă, inactivitate psihică. Scala diferenţiază aspectele hipocondriac

cenestopate sau tulburări organice.

2. "!
   este sensibilă la apariţia depresiei şi anxietăţii; scorul poate să

crească şi la subiecţii normali dar blazaţi, sceptici, introvertiţi ori cuprinşi de sentimentul inutilităţii.

Detectează depresiile subiacente şi disimulate.

3.  # 
   !arată inactivitatea psihică, egocentrismul, atitudini sociale de mare

naivitate, ca şi tulburări funcţionale de ordin general. Scala indică potenţialitatea histeroidă.

4. $ 
     indică superficialitatea stărilor emoţionale, lipsa

unor capacităţi de a folosi experienţa proprie, indiferenţă faţă de normele etico-morale, potenţial

toxicomanic, tendinţă spre perversiuni, tendinţe narcisice.

5. c%&  
  
 poate avea un scor mare, arătând devierea

structurării intereselor în direcţia sexului opus. Scala M/F cu scor mare la bărbaţi este legată

câteodată, mai mult de anumite trăsături intelective decât de homosexualitate. Tendinţa de

homosexualitate este considerată ca prezentă când percepem o mărire concomitentă a scorurilor la

M/F, Pd şi Pa. Scorul mare la femei indică existenţa tendinţei de dominare, agresivitate, lipsă de

inhibiţie.

6. $!
 identifică o serie de trăsături ca: neîncredere, suspiciune,

hipersensibilităţi, moralitate excesivă, tendinţe interpretative.

7. $   
 !se caracterizează prin încercarea de decelare a fobiilor, obsesiilor, a

tendinţelor compulsive. Identifică şi personalităţi psihastenice care se manifestă prin depresie,

disprosexie, neîncredere în sine.


8.   
 nu este în special ilustrativă pentru personalităţi schizoide ori

schizofrene, întrucât schizofrenia are o multitudine de forme clinice.

9. c  
  ne ajută să identificăm persoanele cu structuri de personali-tate ce

conţin: tumult ideativ, polipragmatism, entuziasm incorigibil, non-conformism.

ß Scoruri ridicate la $şi c indică imaturitate, toleranţă scăzută la frustrare, ostilitate,

impulsivitate, agresivitate, comportament delictual.

ß Scoruri mari la " # caracterizează personalităţile pasive, resemnate, dependente, iritabile, în

tensiune.

ß Psihologii clinicieni au stabilit că scorurile ridicate la " #      

$ se întâlnesc la alcoolicii vechi cu modificări biologice şi psihice.

ß Persoanele cu scoruri ridicate la scala $ şi " pot obţine rezultate bune în activitatea de rutină, deşi

sunt lipsite de iniţiativă, curaj, simţ de răspundere.

ß De asemenea,  $"şi c%& caracterizează personalităţile nevrotice, inhibate.

În concluzie, inventarul cc$   


    , dar are unele   
' : este

rigid, răspunsurile pot fi uşor trucate, este permanent un monolog, iar în clinică are mult mai mult

succes dialogul; subiectul poate face în mod inconştient proiecţie, încărcându-se cu un grad mare de

subiectivitate (în mod frecvent subiectul se apreciază aşa cum crede că este, cum şi-ar dori uneori să

fie etc.).

Considerate ca fiind mai potrivite pentru activitatea clinică,        au un grad mai

mare de aderenţă în investigarea conduitelor şi trăirilor, oricât de polimorfe ar fi ele. Permit

investigarea conduitei intrinseci, iar numărul de răspunsuri nu este limitat. Totodată, interpretarea

răspunsurilor subiectului nu este univocă (specific al testelor de inteligenţă), ci extrem de complexă ±

fapt ce constituie pe alt plan un obstacol evident în tentativele de apreciere cantitativă.


Având la bază o concepţie globală, sintetică asupra personalităţii, acestea furnizează datele unui

portret descriptiv.

Din cauza imposibilităţii aprecierii (estimării) cantitative este de preferat să fie catalogate

drept  
şi ()     . Cu ajutorul lor, se desprind aspecte globale ale personalităţii

abordată sintetic.

Dacă încercăm o comparaţie cu probele cognitive, aceasta arată că în probele proiective participarea

afectiv-imaginativă a subiectului ajută 



  în situaţii, care măreşte gradul de fidelitate al

răspunsurilor în probe. În testele cognitive abordarea subiectului este de tip analitic, iar participarea

afectivă şi disprosexia scad nivelul de eficienţă al rezultatelor.

Când materialul adunat cu ajutorul tehnicilor proiective este restructurat, cel mai adesea subiectul dă

răspunsuri raportate, prin analogie, la configuraţia universului său afectiv, fapt ce impune un interes

mai mic pentru aspectul cantitativ al rezolvării de probleme, al corectitudinii la probe.

* 
    a fost iniţiată de Fr. Galton care a construit prima tehnică proiectivă,

ulterior dezvoltată de Jung.

+
a ordonat o serie de cuvinte-stimul la care subiectul trebuie să răspundă cu primul cuvânt

care-i vine în minte şi a cronometrat timpul de reacţie.

,
utilizează testul ca un ,,detector´ de complexe: la atingerea unor astfel de complexe printr-un

cuvânt inductor, el presupune că se va produce o tulburare sau o blocare a răspunsurilor, manifestată

prin mărimea timpului de reacţie sau chiar uitarea cuvântului indus. Jung arăta că pornind de la

această tehnică, cu unele suplimentări (înregistrări RED, ritmul şi amplitudinea respiraţiei, observarea

modificărilor mimicii) se pot studia reacţiile emoţionale, componente ale structurii de personalitate.

În prezent, tehnica se foloseşte pentru studiul amănunţit în nevroze, stări depresive (potenţialitatea

suicidară) şi în toate bolile cu coeficient psihopatogenetic.


-* 
.  , imaginată şi definitivată de Herman Rorschach în 1921, se bazează pe

răspunsurile pe care le dă subiectul, pe rând, în faţa a 10 planşe, relatând tot ce îşi poate reprezenta

în legătură cu stimulii standard.

Planşele sunt cunoscute ca alcătuind tehnica Äpetelor de cerneală´ alcătuite prin suprapuneri de

imagini simetrice, 5 dintre ele fiind alb-negru, 2 cu nuanţe de cenuşiu şi roşu şi 3 planşe sunt

multicolore.

Cotarea se face în raport de numărul total al răspunsurilor (care pot fi globale sau detaliu; formă,

culoare etc.) şi de timpul necesar pentru toate cele 10 planşe. De o mare importanţă pentru

interpretare este conţinutul pe care subiectul îl prezintă în răspunsuri: forme umane, animale, plante,

anatomie etc., ca şi raportul banalitate/originalitate.

Pe baza tehnicii Rorschach sunt descrise (Beck) arii centrale ale personalităţii:

a. activitate intelectuală;

b. emoţii exteriorizate;

c. viaţă emoţională înnăscută.


Planşe din proba Rorschach

Tehnica Rorschach, foarte mult utilizată, ajută la evidenţierea unor trăsături de personalitate la

subiecţi normali, iar la bolnavi, atât la cei somatici, cât şi la cei psihici, având rol important în

diagnosticare, diferenţiere şi prognoză psihiclinică. Dorim să arătăm că, numai pe baza semnelor (fie

ele şi patagnomice) nu se pot diagnostica tipuri precise de maladii mentale, dar unele indicii, mergând

chiar spre cunoaşterea detaliată le putem obţine prin această tehnică. Astfel, perceperea predilectă a

amănuntelor de formă este o dovadă a clarităţii percepţiei şi un indicator al bogăţiei intelectuale.

Perceperea, în special după culoare a stimulilor din planşe arată unele ,,deschideri´ spre zonele de
mai mare sensibilitate afectivă, specifică pentru femei, iar la cele realizate preponderent după formă

arată prezenţa unor capacităţi cognitive deosebite a tendinţelor spre sinteză etc. Cei care au o fire

sociabilă realizează o bună asociere formă-culoare (FC+). Cei ce dau răspunsuri construite pe

elementul ,,umbră´ denotă prezenţa unor trăiri emoţionale negative: anxietate, depresii, inadecvare.

Utilizarea în mod deosebit a spaţiilor albe din imaginile planşelor arată încăpăţânare, perseverenţă,

ostilitate. Viaţa interioară apare reflectată în răspunsuri care surprind mişcarea (K+), fiind dovada unor

elemente ale emoţiei interiorizate.

Când răspunsurile tip mişcare (K) depăşesc numărul celor de tip culoare se apreciază că gândurile

predomină asupra acţiunilor, iar simptomele bolii privesc în special modificările la nivel cognitiv.

Predominanţa răspunsurilor de tip culoare (C) asupra celor de mişcare (K) arată prezenţa exagerată a

simptomelor somatice şi motorii.

* / 0* /1

Testul Z diferă de Testul Rorschach

El reprezintă în esenţă o metodă colectivă destinată depistării subiecţilor patologic neadaptaţi ori

dezechilibraţi.

Testul Z - trebuie să fie etalonat de psihologi pe populaţie de limbă şi cultură omogenă.

Nu e bine să se facă suprapuneri şi analogii între testul Z şi Rorschach, este chiar periculos.

Testul Z este diferit de Rorschach pentru că este test colectiv, realizează o bună cunoaştere

elementară (banală) cu exteriorizarea profunzimilor psihice.

Se acceptă că doar testul Rorschach descrie personalitatea. Testul Z nu poate face aceasta în

profunzime dar permite descoperirea semnelor tipic patologice, arată anomaliile simpto-matice, dar nu

dă diagnostice diferenţiale
Istoric a apărut în timpul celui de al doilea război mondial (1942), în Elveţia, selectând persoanele

apte pentru a fi ofiţeri

- La mulţi subiecţi normali nu trebuiau aprofundate structurile mentale pentru că unele erau

evidente la prima privire ori manifestare. În 1942 Zulliger a elaborat un set nou de planşe ca

Rorschach ± preparând şi pregătind 600 planşe; în final a optat pentru 3 planşe.

- ele au fost etalonate pe 800 subiecţi cu dovedirea validităţii şi fidelităţii.

Comparativ cu metoda Rorschach, testul lui Zulliger este mai modest, dar ,,recunoaşte´ normalii şi îi

selectează pe cei pentru examinări aprofundate

Testul Z este considerat că are o mare obiectivitate chiar aplicabilitate şi în alte domenii decât în

armată.

"    

Planşa I este alcătuită doar cu tonuri de gri închis şi deschis; imagini masive şi cu margini Äadâncite´.

Răspunsurile pot fi de tip interpretare globală, primară.

Apar reacţii la diferite tonuri ± denumite reacţii de

,,estompaj´ şi de tip Äclob´ (apud Rorschach).

Poate să apară şoc la culoarea negru iar subiecţii afirmă

că planşa ar fi Äsinistră´, imagine de mort, fantomă etc.

Conţinutul acut disforic este generat de anumite

interpretări.

Planşa I
Planşa II ± este colorată divers şi considerată ,,ciudată´, evocând: numeroase interpretări ale

culorilor; interpretări de tip detaliu; rare interpretări de tip ÄG´ (elaborate) ± fapt important pentru

structura mentală; elemente kinestezice; !    frecvent.

ata roşie ± interpretarea culorii dar şi a mişcării este frecvent decodificată drept: Ädoi copii care se ţin

în braţe´

ata albă sugerează inter-pretare imediată fapt ce demonstrează prezenţa elementului patologic

şi răspuns tip şoc-culoare.

Pentru imaginea verde lateral se obţin interpretări botanice (de plante) ± determinate de culoarea

respectivă.

Imaginea din partea inferioară a paginii Brun ± maroniu determină interpretări nuanţate, fie statice,

fie de tip mişcare.

Interpretarea petelor verzi şi brune ± arată o reacţie primară; iar subiectul care lasă roşul la sfârşit îl

descrie ca fugind de roşu şi ne arată teama de a se implica emoţional a subiectului ± decodoficată

drept: Ärefulare afectivă´.

Planşa II
Planşa III ± oferă interpretări mai dificile ± pentru că este mai complicată. Această planşă este

importantă pentru surprinderea mişcării

Ea sugerează, în mod analog, cu planşa III din testul Rorschach ± imagini umane.

Pata roşie exterioară adesea este interpretată în manieră kinestezică.

Ea dă loc la răspunsuri pentru surprinderea banalităţii.

Planşa III


   

De regulă, se face într-o sală pentru 30 subiecţi cu vizibilitate egală. În sală trebuie să fie întuneric, iar

sala să fie dotată cu lumină cât să permită subiecţilor doar să scrie, în timp ce imaginea rămâne

proiectată pe ecran.

Distanţa faţă de ecran a primei planşe este pentru primul rând de subiecţi de 2,50 m (standard); iar

distanţa maximă este de 15 m.

Fiecare subiect primeşte o foaie liniată ± care are în partea de sus un spaţiu pentru date generale

(nume, dată) şi o margine în stânga pentru cotaţiile psihologice. Foaia este împărţită în 2 părţi: I şi II

pe prima faţă, iar pe verso spaţiu pentru planşa III.


După mai multe încercări a fost fixat la 5 minute timpul necesar pentru răspunsuri, testul putând fi

terminat în 20 de minute.

Notarea răspunsurilor se face pe marginea dreaptă. Răspunsurile pe care pacientul le face în funcţie

de percepţia lui sunt notate în funcţie de localizare, determinant, conţinut şi, după caz, în funcţie de

banalitatea sau originalitatea interpretării.

rocalizare

Răspunsurile tip G şi D sunt notate ca în Rorschach. Considerăm ÄD´ răspunsurile care revin cel puţin

o dată la 22 de interpretări.

Se ştie că ÄDd´ este un segment insolit sau foarte limitat, iar ´Do´ este o parte din ceea ce subiectul

normal vede în general ca pe un tot; Ädbl´ este interpretarea părţilor albe.

Determinantul

Determinantul reprezintă formă F+ sau F± şi se regăseşte în statisticile autorului cel puţin de 50 de

ori din 100.

Determinantul poate să reprezinte mişcarea şi este desemnat prin ÄK´ cu condiţia să se aplice unei

figuri umane care gesticulează.

Determinantul de tip culoare se notează exact ca în Rorschach: C, CF sau FC

În cazul în care interpretarea se referă la culoare ori este o interpretare a imaginii negre sau gri, o

vom nota: ÄClob´ - pentru o interpretare inspirată de aspectul de Ämasă sumbră´ şi compactă, iar ÄE´

± ,,estompaj´ ± pentru toate celelalte interpretări provocate de diverse nuanţe de gri.

Culorile, ÄClob´-urile şi ÄE´-urile pot fi pure sau determinate de formă şi vor fi notate

§ Clob sau E
§ F Clob sau FE

§ Clob F sau EF

Banalităţi sau originalităţi

Acceptăm ca răspunsuri banale pe cele care revin o dată la 4 enunţuri; ele comportă aceeaşi

interpretare a semnificaţiei de adaptare socială şi de participare la gândirea colectivă ca în testul

Rorschach.

Originalitatea unui răspuns, mai dificil de stabilit, este în funcţie de mediul social, naţional şi cultural.

Numai o lungă experienţă şi cunoaştere a unei populaţii permite recunoaşterea cu certitudine a

originalităţii şi valorii sale.

Tipuri de răspunsuri:

- Tip de aprehensiune

- Tip de rezonanţă intimă

- Formulă secundară

- Succesiune

- Banalitate (ban)

- F+%

- A%

Tipul de aprehensiune reprezintă gradul de predominare a unuia sau maximum 2 elemente

caracteristice de localizare: G ± D ± DD ± Dbl ± Do

Testul Z ± ca test colectiv nu ar trebui administrat grupurilor ce depăşesc 10 persoane. În acest caz,
nu va fi dificil unui examinator cu experienţă să repereze de la prima vedere punctele litigioase şi de a

pune eventual unele întrebări subiecţilor.

Metoda Zulliger prezentată de noi a fost recent tradusă, etalonată şi validată pe populaţie

românească, graţie eforturilor susţinute ale colectivului Catedrei de Psihologie a Universităţii de Vest

din Timişoara ± coordonate de psiholog IOANA RADULOVICI, doctor în psihologie ca şi a colegei

psiholog, medic şi doctor în psihologie Simona Trifu de la Institutul Naţional de Expertiză şi Recuperare

a Capacităţii de Muncă, din Bucureşti.

Autorul şi colaboratorii au examinat iniţial rezultatele a 100 de protocoale de bărbaţi adulţi care au dat

un total de 1194 răspunsuri. În context, exemplificăm utilitatea probei prin prezentarea analizei a 3

cazuri de persoane investigate cu această tehnică.

$   


- tânăr, 28 de ani, absolvent Politehnică

- nivel mental: superior

- examen de selecţie a cadrelor.

* /!$   
2

R = 23

Tip de aprehensiune

Tip de rezonanţă intimă

Formulă secundară

Succesiune: lăsată
F+% : 70

A % : 26

Semne patologice: fără.




Subiect introvertit, care are o anumită tendinţă să se replieze asupra lui şi să trăiască o viaţă

interioară, imaginativă, poate un pic secretă. Comportamentul îi este dirijat mai mult de intelect decât

de afectivitate.

Productivitatea este ridicată (R 23) şi este cu atât mai eficace cu cât gândirea îi este aptă să abordeze

probleme de ordin general cu capacitatea de a le elabora şi sintetiza (număr şi analize ale G).

Păstrează în acelaşi timp un bun contact cu realitatea şi cu sentimentul practic (12 D). Este deci vorba

despre un subiect capabil să înţeleagă ideile şi să le realizeze. Ţine cont de detalii fără însă să se lase

dominat de ele (5 Dd). Adaptarea socială este destul de puternică obiectivată prin răspunsuri de tip

,,Ban´ (4 Ban).

Gândirea, destul de variată şi cu numeroase puncte de interes (conţinut), nu este întotdeauna foarte

controlată (F + % 70). Subiectul nu formulează şi nici nu acceptă idei absurde, dar datorită

unei 

 datorată probabil anxietăţii (,,Clob´) gândirea sa a rămas uneori vagă şi nesigură

(Fą).

Viaţa interioară şi imaginaţia sunt destul de bogate şi active (4 K de extensie) pentru a prezice acestui

tânăr o bună productivitate în domeniul profesional. Se pare că în gândirea sa interioară şi secretă,

anxietatea nu este foarte puternică, cu toate acestea ÄK´ în albul Pl II este tulburător, Äpersonajul

oribil´ putând reprezenta, pentru că este perceput în alb, fie un personaj de care subiectului îi este

teamă, fie un personaj de care se teme să nu ajungă. Celelalte ÄK´ arată o atitudine amuzată,

simpatică în faţa figurii umane.


Accentul este pus voluntar pe partea pozitivă a vieţii. Agresivitatea este combătută: ÄK´ ±ul care o

indică este incomplet (Kp Pl I). Elementele constructive, productive (II, 2 ± scene ± artă) domină

elementele distructive, respectiv, încredere în viaţă, energie, dinamism.

Aceste tendinţe sunt totuşi contracarate de o anumită doză de pesimism şi de anxietate (Clob şi Pl I, 7

şi 10), împotriva cărora subiectul luptă prin inteligenţă şi raţiune. Se forţează să-şi construiască şi să-

şi modeleze personalitatea.

Acelaşi lucru se observă şi în domeniul afectiv. Tendinţele impulsive (C Pl III) sunt refulate dar pot

apărea brusc, într-o manieră neaşteptată; de obicei emoţiile sunt adaptate, socializate, trimise

controlului raţiunii (2 FC). O parte rămâne totuşi secretă şi refulată (E).

(n rezumat: un tânăr echilibrat intelectual, ponderat, energic şi dinamic, dotat cu un control emoţional

suficient, apt să reuşească într-o carieră liberală sau într-un post de răspundere de conducere.

$   


- tânăr, 23 de ani, licenţiat în Litere

- nivel mental: bun

- tânăr intelectual în căutare de lucru.




Trăsătura şocantă în acest protocol este verbalizarea excesivă care adăugată la o slabă productivitate

(Rq), la numărul relativ mare de G (în care nici unul nu a fost elaborat), la reminiscenţele şcolare, la

căutarea unui limbaj, la tendinţă de a cofabula, indică la acest subiect aspiraţii cu mult peste

capacităţile reale.

Subiectul şi-a dat sau a acceptat o sarcină intelectuală care îl depăşeşte; are dificultăţi pe care

încearcă să le depăşească folosind un limbaj abundent şi scolastic, care nu compensează capacităţile


instructive. Este obligat în permanenţă să se sprijine pe gândirea ambiantă (5 Bau); când gândirea sa

se depărtează de la normă, ea devine prea slab structurată (I, 2 şi III, 2).

Contactul cu realul este insuficient (4 D). Din cauza dorinţei de a trăi într-un climat de gândire

abstractă care nu îi aparţine, subiectul a pierdut sensul realităţii şi are prea puţin discernământ în

viaţa practică. Este pretenţios, îşi supraestimează cunoştinţele care nu sunt suficient asimilate.

Neînţelegerea cu privire la propria lui valoare îl împiedică să se mulţumească cu un post care i s-ar

potrivi.

În viaţa interioară şi imaginativă, care este o banalitate extremă, el nu face decât să înfrumuseţeze cu

cunoştinţele căpătate foarte scolastic o gândire fără originalitate, dar de care este mândru şi foarte

satisfăcut. ÄEu´-ul foarte frecvent, arată hipertrofia lui ÄEu´ şi dorinţa de afirmare prin mijloace

pseudo-culturale spectaculare.

El nu lasă să se întrevadă în acest protocol nici o emotivitate (OC şi OE). Totul se petrece ca şi cum

dorinţa de a Äpărea´ a distrus orice altă formă de sensibilitate.

(n rezumat: tânăr cu inteligenţă medie, tributar anturajului, cu ambiţii excesive şi care caută într-un

verbalism uşor şi spectacular confirmarea unei pretinse superiorităţi.

$   


- şcolar de 17 ani

- nivel mental: bun, Q.I. 110.




Trăsătura caracteristică a acestui protocol este introvertirea pură, puternică, la un subiect aflat încă

aproape de pubertate. Ea indică o repliere pe sine cauzată de nemulţumiri şi de insatisfacţii din motive

afective, probabil familiale. Simţindu-se sau crezându-se insuficient iubit, subiectul a găsit o

compensare mai mult sau mai puţin reuşită în viaţa interioară, secretă, unde şi-a construit cu propriile
fantasme o lume mai agreabilă decât cea reală.

Se remarcă în conţinut o fantezie destul de bogată, alimentată de cunoştinţele dobândite. În imaginile

observate se constată detaşarea faţă de mediul ambiant (I, 2), câteva idei autiste (I, 3), câteva idei

de evaziune fie în spaţiu (II, 3) , fie în realitate (II, 4). Subiectul plonjează în propriile construcţii

imaginare unde îşi găseşte probabil un amuzament şi o formă de compensare împotriva unei realităţi

mai puţin plăcute. Detaşarea afectivă care urmează este totală (OC şi OE); la ora actuală emoţiile nu

joacă nici un rol în comportament.

Calitatea ÄK´-urilor, bună şi adesea de extensie, lasă să se întrevadă că acest tânăr ar putea mai

târziu să atingă o anumită productivitate.

Dar gândirea foarte concretă, ataşată la realitatea imediată, fără mare anvergură şi fără capacitate de

elaborare, nu permite previziunea unei productivităţi creative (8D). Subiectul ar putea fi eficient în

domeniul realizărilor practice sau tehnice.

Ataşarea la realitate, dorinţa de a face bine, de a nu greşi, menţine acest şcolar Äîn instanţă de

bacalaureat´ într-o stare de anxietate şcolară care determină o rigiditate de gândire (F + % 100) care

nu îi este în caracter. Subiectul face fără îndoială un efort de adaptare, se preocupă să fie sau să pară

ca toată lumea (4 Bau) în ciuda influenţei imaginaţiei. Acest efort limitează în prezent interesele

subiectului (numai 2 categorii de conţinut), el nu se simte liber şi probabil îşi refulează adevăratele

tendinţe în favoarea unui conformism şcolar care trebuie, crede el, să-l ajute la obţinerea diplomei.

(n rezumat: şcolar preocupat să reuşească, care îşi sacrifică tendinţele unui scop şcolar. Repliat asupra

lui, imaginativ, puţin sensibil şi puţin comunicativ, nemulţumit poate de anturaj sau aflat într-o stare

de conflict familial.

$

Imaginea pe care am văzut-o mi-a sugerat 3 idei diferite.


În primul rând, cea care mi-a atras atenţia este cea a unei mari pete de cerneală, a unui fluture de

cerneală creat prin juxtapunerea simetrică a unor foi de hârtie pliate în două, peste care aş fi vărsat

călimara.

După aceea, imaginea unui crab hidos şi acoperit de asperităţi. Această idee mi-e sugerată de un fel

de cleşti care se ridică deasupra capului şi de stalactitele de cerneală care atârnă pe părţi.

În fine, partea centrală (C) îmi dă ideea unei frunze, pur şi simplu, ţinând cont de formă şi de

decupaje.

$

În această imagine, am impresia că nu ne putem face o idee de ansamblu, în afară de culori, care sunt

diferite şi caracterizează planşa.

Dar, individual, am fost lovit de asemănarea dintre verde (3 şi 9) şi peştii din Walt Disney,

disproporţionaţi, cu ochii blegi şi gigantici, sau dintre verde şi fauna submarină şi surprizele pe care

aceasta le ascunde (fapt ignorat până acum).

$

Cât despre această planşă, mi se pare mult mai clară şi comprehensibilă decât celelalte două, poate şi

datorită amintirii livreşti pe care o păstrez despre bufonii vechilor regi înconjuraţi de pitici şi de fiinţe

diforme din care aceştia îşi făceau o temă de amuzament.

Partea de sus a acest or figuri mă face să mă gândesc la pălăriile care se purtau la Curte pe vremea lui

François I sau Henri al VIII-lea.

Personajele apar unul în faţa celuilalt ca pentru a-şi bate joc unii de alţii, înconjuraţi de micii lor

servitori comici şi interesanţi.

"**!*   


*  a fost imaginat de Murray şi Morgan în 1935 şi este
frecvent utilizat. Autorii au realizat 30 de fotografii de dimensiuni standard care reprezintă una sau

mai multe persoane într-o situaţie incertă, atitudinile fiind redate ambiguu.

Totdeauna planşele se distribuie diferit: 10 sunt pentru femei, 10 pentru bărbaţi şi 10 pentru

adolescenţi. La terminarea probei se mai adaugă o planşă albă pentru care subiectul este rugat să

alcătuiască o poveste mizându-se pe exteriorizarea de tip proiectiv a problematicii individuale.

La baza proiecţiei şi a posibilităţii de identificare a subiectului cu unul din personaje, prin intermediul

unei povestiri stă tocmai această prezentare neclară a situaţiilor şi de aici tentaţia subiectului de a se

asimila cu poza, cu imaginea din planşă.

Sunt analizate  
    ale povestirii (mărimea raportată la timp, organizarea

materialului, bogăţia limbajului şi a detaliilor etc.), care dau informaţii asupra posibilităţilor cognitive,

ca şi

, care aduce date asupra laturii afectiv-emoţionale a personalităţii subiectului.

Elementele de conţinut sunt ilustrate prin sesizarea temei de bază, prin identificarea forţelor care

acţionează favorabil sau nefavorabil, prin stabilirea eroului cu care se identifică subiectul, prin felul

cum se termină povestea (cu optimism sau pesimism), ca şi perspectivele eroului.

În afecţiunile somatice şi în unele stări reactive de intensitate nevrotică apar următoarele aspecte:

- atitudinea perceptivă a bolnavului este extrem de permeabilă faţă de influenţele exterioare;

- relatarea este totdeauna saturată emoţional, conform cu dinamica vieţii afective a persoanei;

- deşi diferite, imaginile redau adesea acelaşi aspect al vieţii afective, pentru că în perioada

respectivă aceasta este dominantă;

- rezolvarea favorabilă pe care o dau bolnavii situaţiilor conflictuale din tablouri se traduce prin

speranţa depăşirii propriilor dificultăţi.

T.A.T. nu aduce date suplimentare deosebite în psihoze, poate doar în formele incipiente sau cu
manifestare clinică discretă:

- ca o consecinţă a senzaţiei de transformare pe care o trăieşte bolnavul, sunt cazuri când el

apelează frecvent la examinator, dorind parcă să ,,verifice´ transformarea lui sau autenticitatea

realităţii;

- în descrierea imaginilor bolnavul lasă impresia unei lumi paralele cu alte criterii de apreciere, cu

alte sisteme de referinţă;

- uneori ideile prevalente sau dominante se impun chiar când nu sunt sugerate de imagini;

- alteori, bolnavul impune în prim-plan conţinutul propriilor lui trăiri.

î Planşa T.A.T. pentru


adolescenţi

î Planşa T.A.T. pentru adulţi

În bolile vârstei înaintate, în mod frecvent acţiunea redată de subiect este amplasată în trecut, pentru

că posibilităţile reprezentative sunt mai bine conservate decât cele imaginative. Sunt prezente
atitudini bănuitoare, revendicative, chiar protestatare.

În povestirile lor, bătrânii fac apel la cazul individual, care are o anumită pregnanţă conferită de

încărcarea lor afectivă.

3* 
.
4  0$ & 
#$&* 1 este alcătuită anume pentru a

sonda toleranţele şi modul de a reacţiona la stresul cotidian.

Fig. 14. Varianta pentru adulţi Fig. 15. Varianta pentru copii

Formată din 24 de imagini precum cele din figurile 14 şi 15, în care sunt minimum 2 personaje, în

situaţii frustrante determinate de un obiect sau personaj, tehnica solicită subiectului să-şi exprime

spontan atitudinea prin câteva cuvinte sau o frază (în primele 16 imagini). In următoarele 8 situaţii

subiectul trebuie să răspundă unei acuzaţii sau injurii.

După administrarea probei, bolnavul citeşte răspunsurile pe care le-a dat, iar examinatorul notează

mimica, inflexiunile vocii etc., clarifică eventualele ambiguităţi.

Răspunsurile sunt apreciate după:    


, fapt care delimitează subiecţii în mai multe

categorii. Aceştia pot fi: extrapunitivi, intropunitivi şi impunitivi, respectiv subiecţi ce îndreaptă reacţia
agresivă în afară, spre ei înşişi sau nu acordă semnificaţie situaţiei transmise: Änimeni nu e vinovat´.

Fiecare item este compus din două pesoane aflate într-un dialog şi o situaţie curentă de frustraţie. Una

din persoane spune ceva. Problema subiectului este de a se aşeza în situaţia celui de al 2-lea personaj

(din situaţia de frustraţie) care trebuie să răspundă ca şi cum ar fi implicat în acea situaţie de frustrare

în mod real.

Există grade diferite de răspuns, dar modul de a răspunde poate fi împărţit în 3 tipuri:

1. răspunsuri extrapunitive;

2. răspunsuri intropunitive;

3. răspunsuri impunitive.

În contextul acestor 3 tipuri de răspunsuri se detaşează trei feluri ăn care predomină ceva:

1. există predominarea obstacolului şi a tot ce şine de el;

2. există apărarea eului;

3. există persistenţa ± cerinţei,

± necesităţii.

Din combinarea acestor 3 tipuri cu 3 răspunsuri se ajunge la existenţa a 9 factori.

Teoria frustrării consideră că este vorba de un obstacol.

Există perspective principale în reacţia de frustrare care se exprimă într-un fel de tipologie ±

Rosenzweig a delimitat 3 tipuri de R-uri:

a. tipil de reacţie după trebuinţele frustrate,


b. tipil de reacţie după direcţie,

c. tipil de reacţie după caracterul mai mult sau mai puţin adecvat al reacţiei.

Testul are o anumită gradaţie a situaţiilor frustrante şi evidenţiază destul de satisfăcător toleranţa la

frustraţie.

Rosenzweig spunea că fiecare om dispune de o anumită capacitate fie de a evita descărcarea

tensiunii; fie de a încerca să-şi impună un grad de idiferenţă faţă de situaţiile frustrante iar toleranţa la

frustrare are atât componente individuale cât şi educaţionale şi datorită acestui fapt poate exista o

,,amânare´ raţionaşă fie a satisfacerii unei trebuinţe, fie a răspunsului agresiv de saturaţie.

Există subiecţi care au toleranţa foarte scăzută.

În interpretarea rezultatului testului se mai calculează indicele de conformitate la grup şi se notează cu

GCR; are ca scop măsurarea conformaţiilor răspunsurilor subiecţilor, raportarea acestora la media

răspunsurilor populaţiei în astfel de situaţii frustrante.

Ele oglindesc gradul de adaptare socială a insului.

Testul se poate aplica la:

oameni normali,

dizarmonici,

cazuri cu trăsături sau tendinţe anti-sociale.

Tehnica constituie un mod de selecţionare a bolnavilor pentru psihoterapie. Totodată, ea dă indicii

asupra relaţiilor interpersonale cu medicul, cu psihiatrul chiar privind riscurile intervenţiilor exploratorii

sau terapeutice.

& * 

, elaborată de Leopold Szondi în 1939, vizează explorarea pulsiu-nilor intime ale
individului. Formal, bazându-se pe noţiunea de preferinţă estetică, proba este alcătuită din 48

fotografii ale unor bolnavi psihici ± 6 serii a câte 8 fotografii, cu reprezentanţi din 8 entităţi nosologice

recunoscute clinic.

Bolnavul alege din fiecare serie 2 fotografii care-i plac mai mult şi 2 care-i displac, în ansamblu va

alege 12, considerate simpatice şi 12 drept antipatice. Se repetă de mai multe ori, la 1-2 zile. Pentru

alcătuirea unei poze, unii psihologi solicită şi algeri precum: ,,mai puţin simpatic´ ori ,,mai puţin

antipatic´.

Alegerile sunt considerate ca reprezentând trebuinţe aprobate de persoană, iar respingerile ca

trebuinţe reprobate, refulate, ele manifestându-se în toate domeniile vieţii omului: profesiune,

prietenie, dragoste, boală.

Tehnica este bazată pe o metodologie psihologică originală, numită de Szondi Äanaliza destinului´, ce

explorează Äinconştientul familial´ situat între inconştientul personal al lui Freud şi inconştientul

colectiv al lui Jung.

Tehnica este destinată investigaţiei pulsionale, având pretenţia de a formula diagnostice psihiatrice.

În acest sens, Moser (1954) compară pe 40 de cazuri diagnosticul clinic cu rezultatele tehnicii şi

găseşte o corespondenţă de 86%.

Totuşi, Arnold şi Kohlmann arată că numai epilepticii au putut fi identificaţi, pe baza probei, de alte

grupe nosologice.

+* 
  05 26781. Subiectului i se cere să deseneze un copac oarecare, dar i se

interzice să deseneze un brad.

Tehnica sesizează stadiile de evoluţie ale personalităţii, dar şi distorsiunile apărute datorită

modificărilor distorsionate.

Se apreciază că bogăţia şi fineţea ramificaţiilor arată permeabilitatea afectivă, sensibilitate,


impresionabilitate, imaginaţie, ca şi înţelegere vie, dar şi pragul senzorio-afectiv coborât, cu un mare

potenţial reactiv.

Ramurile desenate împletite, cu aspect de reţea, arată introversie, dar şi o personalitate psihastenică,

în pendulare obsesională.

A B

Desenul A ± Cătălin. Desenul B ± Luiza.

În familie au existat probleme diverse afective Minora a desenat tulpina puternică ± fapt ce ne

ori tip social. Desenul neavând rădăcini ne arată că în viitor va avea multă forţă şi aspiraţii

arată că minorul nu are nici o legătură stabilă. înalte, dar nu-şi găseşte obiective şi fetiţa se

În acelaşi timp, la vârsta şcolarităţii mici este separă de restul lumii.

prezentă gândirea concretă, deci nu apar


rădăcinile.

Copilul poate fi nesocializat: înclinaţie spre

trecut şi proiecţie spre viitor conform aşezării

în pagină a copacului.

Desenul C ± Mihai.

Desenul ne arată probleme în partea primă a

copilăriei, în primii ani de viaţă. Este vorba şi de

lipsă de forţă (tulpina este desenată foarte

subţire). Sau, putem să interpretăm că minorul

realizează cu dificultate cunoaşterea în genere.

În acelaşi timp antepreşcolaritatea poate fi

apreciată ca ,,bună´, dar există o nebuloasă în

prezent.

În perspectivă, copilul ar putea deveni un om cu

voinţă, dar adaptarea prezentă este dificilă.

C
"  
      9
  



Acestea nu sunt teste strict specifice pentru a măsura strict depresia, nici măcar nu sunt teste pentru

măsurarea afectivităţii în ansamblu, ci exprimă  



 cu   
 

9

     : unele dau informaţii asupra trăsăturilor 
 şi 
  ,

evidenţiind elementele de structură, cât şi   


  
 , iar altele evidenţiind doar

aspectele  0de exemplu:;  ).


O bună interpretare a acestora poate evidenţia elemente depresive de structură sau decompensări

prezente. Pentru exemplificare, prezentăm cele mai frecvente profile obţinute la Lüscher şi Szondi,

care exprimă depresia:

ß în prim plan Negru + Galben = decizii inconsecvente;

Maro + Verde = disconfort anestezic;

Maro + Roşu = disconfort anestezic;

ß Roşu, Verde, Galben respinse = scindarea grupului muncă;

ß În prim plan Violet + Alb = reprimarea nevoii de relaţie intimă;

ß Negru în primă alegere = psihopatie distimică.

Ř d1 sublatent = depresie atipică;

Ř k + d manifest = asteno-depresie (nevroză astenică + depresie);

Ř p rădăcina + s/e sublatent + k fata = depresie atipică;

Ř k0 = astenie,

Ř m0 = dificultăţi de contact;

Ř s5d0 = depresie cu elemente obsesionale.

Datorită subiectivităţii mari în aplicare, cât mai ales conceptului de proiecţie* (ce îşi păstrează

valabilitatea în acest sens) a celui ce interpretează, rezultatele acestor teste trebuie corelate cu

anamneza şi mai ales cu alte modalităţi de examinare.

Din această perspectivă ele pierd astăzi tot mai mult teren în favoarea unor posibilităţi mai obiective

de evaluare.
Analizând examenele psihologice ale unor pacienţi, prezentăm în continuare tabloul pacientului

depresiv cu care se confruntă psihologul şi medicul în activitatea din Institutul de Expertiză (date

furnizate de Dr. SIMONA TRIFU). Acest profil se suprapune


 tabloului depresiei aşa cum

este actualmente acceptată în literatura de specialitate:

§ fatigabilitate, facies hipomimic, cefalee, anxietate, atenţie labilă, voce stinsă şi monotonă;

§ iritabilitate, irascibilitate;

§ demobilizare motivaţională şi voliţională ce acompaniază stări depresive legate de scăderea

capacităţii de muncă;

§ fatigabilitatea EU-lui, înclinaţie spre dependenţă, sentimente de incapacitate;

§ lipsa tenacităţii, fragilitate emoţională, dificultăţi de contact;

§ reprimarea nevoii de relaţie intimă, decizii inconsecvente, disconfort cenestezic, insomnie, plâns

facil, adezivitate, lamentativitate, prezenţa psihotraumelor;

§ hipercenzurare, percepţie hiperbolizată a stării de boală;

§ insecuritate emoţională, nelinişte pentru dorinţele sale;

§ sensibilitate, susceptibilitate crescută, tristeţe, scăderea toleranţei la frustrare;

§ hipermnezie şi adezivitate la situaţiile traumatice, idei de suicid;

§ sentimente de inutilitate, dependenţă de medicamente;

§ tremur al vocii, al extremităţilor, scăderea libidoului, elemente funcţionale;

§ inactivism, blocaj existenţial;


§ fenomene demisive, refugiu în trecut, autolimitare, probleme de identificare, resimţirea acută a

restricţiilor, frustraţii în încercările de realizare a securităţii, epuizarea forţei nervoase;

§ elemente pseudo-auto-distructive, refugiu în singurătate;

§ frustra reducţie performanţială, context reactiv, suprasolicitare performanţială, creşterea

perioadei de latenţă la stimuloi exteriori;

§ accentuarea introversiei, rezerve emoţionale, izolare şi singurătate;

§ nelinişte interioară, ticuri, grimase;

§ agresivitate mascată, probleme de identificare, conştientizarea senzaţiei de vid interior

§ apatoabulie, defensivitate, nevoie crescută de afectivitate şi tandreţe, justificare de sine

nerealistă;

§ anxietate de autoculpă, blocaj legat de trăirea situaţiilor de ambiguitate, nevoie reprimată de

suport social, introversie, deprimare;

§ lipsa iniţiativei, privire evitantă, autorepliere, contact psihic superficial, preocupări tanatofile,

pesimism, sexualitate pasivă, trăire anxioasă a aşteptării şi ambiguităţii;

§ impresionabilitate, frică în faţa noului, anxietate de fundal, neîncredere în forţele proprii;

§ izolare existenţială, dificultate în luarea deciziilor, risc de autoagresiune;

§ intoleranţă la zgomote, sentimente de incurabilitate, evaziune în boală;

§ insecuritate emoţională, dereglarea raporturilor conjugale;

§ permeabilitate faţă de inducţiile iatrogene;

§ demisie de la obligaţiile sociale, dispoziţie pesimistă de fond;


§ agravarea nemotivată a simptomelor, regresie afectiv-comportamentală, atitudine

problematizantă asupra bolii, impas existenţial, pierderea gratificaţiilor, nevoie de comprehensiune.

Acest listing ± veritabil inventar al conduitelor, reacţiilor şi modificărilor psihopatologice

prezente la depresivi ± ne arată complexitatea extraordinară de schimbare, în planul

comportamentului uman: uneori uşor observabil, alteori ascuns şi nepătrunzând în intimitate nici

măcar cu ajutorul probelor. Soluţia ar fi o   


   a psihologului care va efectua

anamneza psihoclinică şi va utiliza probe preferenţial proiective (de personalitate). Menţionăm că la un

pacient depresiv nu sunt folositoare rezultatele probelor de performanţă (atenţie, memorie, QI, timp

de reacţie) întrucât concetrarea atenţiei, dorinţa reuşită de a fi cooperant, dorinţa de a duce lucrurile

la bun sfârşit sunt de cele mai multe ori   sau, în depresiile grave, de intensitate psihotică

total nereprezentate, chiar ,,şterse´.

*        

Una dintre diversele modalităţi utilizate de psihologii pentru a facilita mecanismul proiecţiei constă în a

prezenta subiectului o situaţie dezvoltată doar parţial, acestuia revenindu-i sarcina de a completa cum

crede că este mai bine, fără a se gândi prea mult timp. În această accepţie se înscrie şi testul

Wartegg, care are forma unei serii de desene de completare.

Un alt test de completare este cel creat de Louisa Duss. El constă în a-i pune pe copiii mai mari de 3-4

ani să completeze o povestire deja începută.

$      

Metoda povestirilor Louisei Duss, concepută încă din 1940, constă într-o serie de mici povestiri (zece

în total) pe care subiectul trebuie să le completeze. Fiecare povestire se referă la o situaţie care

corespunde unui stadiu de dezvoltare psihică în conformitate cu teoria psihanalitică şi trebuie să pună

în evidenţă eventuala problematică (sau complexele) care ar corespunde fiecărui stadiu de dezvoltare.

De aceea, este necesar ca examinatorul să posede noţiuni clare asupra dezvoltării personalităţii,

din punct de vedere psihanalitic ca şi capacitatea de a înţelege situaţiile simbolice.


L. Duss a pornit de la următoarea ipoteză: dacă subiectul dă uneia dintre povestiri un răspuns

simbolic, sau manifestă vreo rezistenţă în a răspunde, aceasta înseamnă că situaţia Äprotagonistului´

povestirii îl stimulează să evoce complexul în cauză.

Povestirile sunt extrem de simple, în aşa fel încât să poată fi înţelese de un copil de 3 ani, dar să

deţină şi capacitatea de a suscita interes chiar din partea unui copil mai mare ca vârstă.

Autoarea afirmă că testul nu a fost creat pentru adulţi, ci pentru copii, cu toate că ea însăşi a

experimentat povestirile şi cu adulţi obţinând în anumite cazuri răspunsuri spontane şi simbolice

asemănătoare celor ale copiilor. Era vorba de adulţi încă tineri Äinteligenţi, dar nu intelectuali´, conduşi

mai mult de intuiţie decât de raţionare (ex.: artişti şi lucrători manuali).

Pe de altă parte, cercetările întreprinse de Passi Tognazzo şi Zanettin Ongaro ± 1975 asupra

posibilităţii de a aplica ÄMetoda povestirilor´ şi la persoane adulte, utliizând subiecţi între 8 şi 22 de

ani, a dus la rezultate pozitive în sensul că răspunsurile la povestiri s-au dovedit a fi discriminatorii şi

în măsură să prună în evidenţă problemele afective proprii fiecărui subiect la orice vârstă.

Când a creat povestirile L. Duss a încercat să elimine orice situaţie familiară, prea particulară, în care

copilul ar fi putut să se recunoască, şi unde ar fi putut interveni frica de a fi judecat. Pentru aceasta, în

trei povestiri Äprotagoniştii´ sunt animale, iar în celelalte subiecţii sunt puşi în situaţii cu totul banale:

o petrecere în familie, o înmormântare, o plimbare cu unul dintre părinţi prin pădure.

Iată cele zece povestiri ce sunt prezentate subiectului:

2 Povestea păsării ± pentru a se observa ataşamentul copilului faţă de unul dintre părinţi sau de

amândoi.

Un tată şi o mamă, păsări, dorm împreună cu propriul lor copil în cuib, pe creanga unui copac. Dintr-o

dată izbucneşte un vânt puternic, cuibul cade pe pământ. Cele trei păsări se trezesc brusc. Tatăl

zboară pe un brad, mama pe un altul, dar copilul ce urmează să facă? El/Ea ştie să zboare un pic.
 Povestirea aniversării căsătoriei ± pentru a se observa dacă subiectul a fost şocat în prezenţa

părinţilor săi; gelozia faţă de unirea părinţilor.

Este aniversarea căsătoriei mamei şi a tatălui. Mama şi cu tata se iubesc mult şi au făcut o petrecere

frumoasă. În timpul petrecerii, copilul se ridică şi se duce în fundul grădinii. din ce cauză?

<Povestirea mielului ± pentru a se investiga complexul înţărcării şi al rivalităţii fraterne.

O oaie şi mielul ei se află pe o pajişte. În fiecare seară mama îi dă lapte bun şi cald mielului şi acestuia

îi place foarte mult. Dar acest miel mănâncă deja şi iarbă. Într-o zi cineva îi aduce mamei sale un alt

miel mai mic, căruia îi este foame, fapt pentru care aceasta îi dă şi lui un pic de lapte. Dar oaia nu are

destul lapte pentru amândoi, şi atunci îi spune fiului ei: ÄNu am suficient lapte pentru amândoi, tu du-

te şi mănâncă nişte iarbă proaspătă!´. Ce va face mielul?

Pentru a se vedea doar dacă s-a instalat complexul înţărcării, se va omite etape venirii celuilalt miel, şi

se spune că oaia nu mai are lapte şi că mielul trebuie să înceapă să mănânce iarbă.

=Înmormântarea ± pentru a investiga atitudinea privind agresivitatea, dorinţa de moarte,

sentimentul de vină, de auto-pedepsire.

Un cortegiu funerar trece pe stradă şi lumea se întreabă cine a murit. Soseşte răspunsul: o persoană

care locuia în casa de acolo. Cine să fie?

Pentru copiii ce nu înţeleg conceptul de moarte, relatarea se face astfel: ÄCineva dintr-o familie a luat

trenul şi a plecat foarte departe, urmând să nu se mai întoarcă niciodată acasă. Cine este?

7Povestirea fricii ± folosită pentru a se investiga asupra angoasei şi auto-pedepsirii.

Un băiat spune încet-încet: ÄCât de frică îmi este!´ De ce anume îi este teamă copilului?

>Povestirea elefantului ± este utilizată pentru a se investiga complexul castrării.


Un copil are un mic elefant care-i place foarte mult şi care este atât de graţios cu trompa sa cea lungă.

Într-o zi, întorcându-se dintr-o plimbare, copilul intră în casă şi constată că elefantul s-a schimbat cu

ceva. În ce s-a schimbat elefantul? Şi de ce s-a schimbat elefantul?

Povestirea elefantului construit ± relatarea se face pentru a investiga note caracteriale posesive şi

obsesive, eventual complexul anal.

Un copil a reuşit să construiască ceva pe pământ (un turn), care-i place mult, tare mult. Ce va face?

Mama sa îl roagă să i-l dea ei, el poate să i-l dea dacă vrea. I-l va da?

8Plimbarea cu tata sau cu mama ± de regulă folosită pentru a pune în evidenţă complexul lui Oedip.

Un băiat/o fată a plecat să facă o plimbare în pădure cu mama (sau cu tatăl, dacă este vorba de o

fată). Amândoi s-au distrat foarte bine. Când se întoarce acasă, îşi găseşte tatăl/mama cu o înfăţişare

diferită faţă de cea obişnuită. din ce cauză?

6Povestirea anunţului ± în special utilizată pentru a cunoaşte dorinţele sau temerile copilului.

Un copil se întoarce de la şcoală/sau de la o plimbare; mama îi spune: ÄNu începe imediat să-ţi faci

temele, am o veste să-ţi dau!´. Ce are de spus mama?

2?Visul urât ± imaginat pentru a controla povestirile precedente.

Un copil se trezeşte dimineaţă agitat şi spune: ÄCe vis urât am avut!´. Ce a visat?

c   

I se explică subiectului că i se vor spune mici povestiri/poveşti, neterminate, şi că va trebui să

ghicească continuarea. Va putea spune tot ceea ce vrea pentru că este ceea ce crede el că este corect.

La cei de vârste mai mari, povestirile vor fi prezentate ca o probă de imaginaţie. Ei vor putea să spună

ceea ce le vine în minte, pentru că nu este vorba de o probă de inteligenţă, ci de fantezie, şi oricine
poate avea idei diferite despre acelaşi lucru. Se povesteşte în mod direct, avându-se grijă să nu se dea

nici o intonaţie unor pasaje care-l pot influenţa pe copil. De exemplu, autoarea L. Duss spune că

pentru povestirea cu mielul nu este necesar să se spună că mielul ultim ajuns este pe punctul să

moară de foame, deoarece dacă un copil este amabil din fire el se va simţi obligat să spună: ÄÎi lasă

laptele său şi se duce să mănânce iarbă´. Dacă este vorba de un subiect care are o puternică ostilitate

faţă de noul venit sau care este foarte ataşat de mama, greşeala ar fi şi mai mare. Aceasta, deoarece

faptul că el ştie că viaţa micului miel depinde de ataşamentul său, îi poate crea anxietate din cauza

conflictului dintre dorinţa de a se debarasa de noul venit şi instanţa Super-Ego-ului care-i interzice să

îşi satisfacă o astfel de dorinţă. Această tensiune între Ego şi Super-Ego va genera o angoasă intensă.

Inconvenientul cauzat de dramatizare este valabil pentru toate povestirile.

Deseori răspunsul copilului este prea scurt, dar sub banalitatea sa se poate ascunde un conflict

neexprimat. De aceea, este nevoie să se pună întrebări ulterioare, pentru a se aprofunda răspunsul,

pentru a se obţine toate informaţiile ce sunt conţinute implicit în primul răspuns dat de subiect.

3  

În majoritatea cazurilor, un singur răspuns este suficient pentru a scoate la iveală existenţa unei

probleme. Totuşi, pentru a formula o judecată mai sigură este bine a se lua în considerare toate

răspunsurile, pentru că astfel creşte posibilitatea evidenţierii conflictului.

În general, autoarea arată că se poate presupune existenţa unui complex în prezenţa unora dintre

următoarele aspecte în comportamentul subiectului:

1. Răspuns imediat în aşteptare.

2. Prezervarea complexului în răspunsul la alte povestiri.

3. Răspunsul şoptit dat repede.

4. Refuzul de a răspunde la una dintre povestiri.


5. Tăcere şi rezistenţă la răspuns.

6. Subiectul cere să reînceapă proba.

L. Duss prezintă o listă de răspunsuri date de subiecţii săi normali, ca şi liste cu răspunsurile date de

subiecţii nevrotici, de la care putem obţine răspunsuri de tip patologic.

. 

 @

2Povestirea păsării

Mica pasăre va zbura pe o ramură din apropierea cuibului.

Va zbura spre mama sa.

Va zbura spre tatăl său pentru că este mai puternic.

Va rămâne pe pământ şi va plânge până ce părinţii vor veni să-l caute.

 Povestirea aniversării căsătoriei

S-a dus să strângă flori pentru părinţi.

S-a dus să se joace.

Nu îl/o interesează conversaţia.

A primit o notă proastă la şcoală şi s-a dus să se aşeze pe o buturugă din grădină.

<Povestirea mielului

Va merge să mănânce iarbă.

Va căuta lapte în altă parte (la o altă oaie).


Este un pic supărat, dar va merge să mănânce iarbă.

=Înmormântarea

Subiectul va indica o persoană ce a decedat recent în familia sa.

Este o persoană în vârstă, bunicul/bunica.

Este cineva important, sau un oaspete, de aceea lumea se interesează.

7Povestirea fricii

Frica de a lua o bătaie.

Frica de a lua o notă proastă.

Frica de un animal.

Frica de război.

Frica de a-i muri singurul părinte.

>Povestirea elefantului

Copilul a văzut o altă jucărie mai frumoasă, şi a lui nu-l mai interesează.

Nu elefantul s-a schimbat, ci copilul care a crescut şi nu-l mai interesează să se joace.

Nu s-a schimbat.

Şi-a schimbat pielea.

În tip ce copilul lipsea, îngrijitoarea a vărsat apă pe elefant.

 Povestirea obiectului construit


I-l va da mamei. Se va juca cu el şi apoi i-l va da mamei, dacă i-l va cere.

Îl va arăta tuturor.

8 Plimbarea cu tata sau cu mama

Mama/Tatăl este mulţumită/mulţumit.

Mama a pregătit o masă gustoasă.

Mama/Tatăl a muncit mult şi arată obosită/obosit.

S-au întors prea târziu de la plimbare şi tatăl/mama era îngrijorat/îngrijorată.

Mama/tatăl a primit o veste proastă în timpul absenţei lor.

6Povestirea anunţului

Mama vrea să-i spună o poveste.

Este vorba de o masă bună sau de o vizită.

Mama a primit o veste bună.

Mama vrea să-i dea sfaturi despre cum să-şi facă lecţiile sau sfaturi despre viaţă (generale).

2? Visul urât

Nu ştiu pentru că eu nu visez.

A visat un război.

A visat un animal care-l/o mânca.

. 
  
2Povestirea păsării

Va rămâne pe pământ.

Dacă încearcă să zboare, va cădea şi va muri.

S-a ridicat de la pământ, dar dacă va ploua mai tare va muri.

Mama şi tatăl îl vor ascunde într-o tufă, dar va muri.

Povestirea aniversării căsătoriei

Copilul s-a dus în grădină pentru că se simţea stânjenit. (De ce se simţea stânjenit?) Pentru că era

aniversarea părinţilor săi, şi mama nu vroia să-i dea tort, acela era numai pentru tatăl său.

S-a dus în grădină pentru că vroia să stea singur. (De ce vroia să stea singur?) Pentru că nu vroia să

stea în casă, tatăl şi mama făceau zgomot şi copilului nu-i plăcea. (Cum făceau zgomot tata şi

mama?) Se distrau împreună. (Unde dormi la tine acasă?) În camera părinţilor mei.

Pentru că s-a dus să mănânce în grădină, neavând destulă mâncare.

Prefera să fie singur.

Probabil că a văzut un alt copil mai vesel ca el şi este nemulţumit de ceva. (De ce anume?) Se

gândeşte că nu este distractiv ca părinţii să vorbească amândoi şi ca el să rămână singur. Se gândeşte

că părinţii se distrează prea mult şi copiii insuficient.

A plecat pentru că nu se simţea în largul său la această petrecere, pentru că înainte a fost rău,

insuportabil. Nu vrea să facă pe ipocritul.

Copilul se simte izolat, melancolic, gelos pentru că mama sa este atât de iubită de tatăl său, se simte

în plus, un străÎn în această dragoste.


Este foarte simplu: este supărat că nu se ocupă suficient de el, şi că petrecerea este pentru părinţii

săi.

<Povestirea mielului

Va merge să caute lapte la o altă doamnă. (Mielul va mânca iarbă?) Da, va mânca, dar este foarte

supărat pe mamă, îi va reproşa multe. Cred că va muri.

Nu va fi foarte mulţumit, dar se va duce să mănânce iarbă, va fi furios pe mama sa, îl va lovi pe cel

mic şi va pleca să mănânce iarbă.

Va fi gelos, va pleca departe şi nu va mai privi la mama sa, ba chiar va încerca să-şi găsească alta,

dar nu va reuşi. Va deveni cu timpul din ce în ce mai plÎn de ura împotriva celuilalt, îl va împinge şi va

încerca să-l lovească cu capul, dar mai presus de orice se va îndepărta.

Va încerca să arate că este superior şi va bea în grabă laptele de la mama, chiar dacă a băut suficient

înainte. Nu va lăsa nimic celuilalt şi apoi va merge să pască iarbă.

Se va preface că este sătul, pentru a nu părea că-l interesează.

Dacă se va supăra va încerca să-l împingă pe celălalt miel într-o tufă cu spini.

Se va gândi: ÄNu mai are lapte!´, şi nu va şti de ce, dar se va supune. Va merge imediat să mănânce

iarbă spunând: ÄEste dezgustătoare!´, şi va fi supărat pe mama şi pe cel mic, şi inima sa va fi neagră

de supărare. De fiecare dată când cel mic se va apropia îl va lovi cu coarnele pentru a-l face să se

supere.

Se va supăra şi-l va lovi pe cel mic.

=Înmormântarea

Este fată.
Era un lup, un leu, sau poate un copil. (De ce a murit?) Pentru că era rău şi trebuia să moară.

Tatăl său.

E tatăl sau mama unui copil, poate un copil.

Fiul cel mare.

Tatăl.

7Povestea fricii

Pentru că a venit vrăjitoarea. (De ce a venit vrăjitoarea?) Pentru a-l ucide. (De ce vrea vrăjitoarea să-l

ucidă?) Pentru că fata/băiatul era uneori bună/bun, uneori rău/rea.

Îi este frică de un hoţ care vrea să-l ucidă. (De ce ar vrea hoţul să-l ucidă?) Pentru că acesta i-a

strigat vorbe urâte, pentru că nu-l place pe hoţ.

Îi este frică că-l va mânca lupul. (De ce ar vrea lupul să-l mănânce?) Pentru că este un copil foarte,

foarte rău.

Îi este frică de diavol. (Ce vrea să-i facă Diavolul?) Vrea să-l pună în cazanul cu foc. (De ce?) Pentru

că nu şi-a ascultat părinţii. (De ce nu şi-a ascultat părinţii?) Pentru că este supărat pe mama sa.

Îi este frică să fie singur, să se piardă.

Îi este frică că mama lui îl va lovi pentru că nu a ascultat-o niciodată.

Îi este frică de şerpi.

>Povestea elefantului

I-au retezat trompa.


S-a îmbolnăvit pe neaşteptate şi este pe moarte.

I s-a spart un fildeş.

Când îşi roteşte trompa se vede că s-a spart. (Ce gândeşte copilul?) Se face palid şi ceva se sparge în

el.

Şi-a rupt trompa şi copilul este furios, sau dezamăgit şi trist.

 Povestea obiectului construit

Îl va păstra pentru sine. (Dacă mama i-l va cere, el i-l va da?) Nu, pentru că este al lui şi el l-a făcut.

Nu i-l va da pentru că este foarte frumos, nici măcar dacă îl va cere, îl va păstra pentru el.

Îl va păstra în camera sa, dar nu-l va arăta nimănui, pentru că lumea este prea proastă pentru a-l

aprecia.

8Plimbarea cu mama sau cu tata

Tata şi-a schimbat înfăţişarea pentru că s-a transformat într-un soldat şi eu cred că este foarte

supărat pe copilul său. (De ce?) Pentru că s-a purtat urât cu mama în pădure. (Ce a făcut?) A lovit-o!.

Tatăl şi-a schimbat aspectul pentru că este bolnav, a răcit, e bolnav rău, ceea ce nu-i va plăcea

mamei.

Tatăl nu a vrut să vină cu ei, a rămas să lucreze, dar nu este mulţumit. (De ce?) Pentru că nu a stat

cu mama. (Ce l-a împiedicat să stea cu mama?) Copilul, care a luat-o pe mama.

Mamei îi este teamă de ceea ce au făcut împreună în pădure, de ceea ce se putea întâmpla. (Ce se

putea întâmpla?) Îi era teamă că tatăl său să nu încerce să seducă fata.

Mama este geloasă.


6Povestea anunţului

Mama îi spune că nu trebuie să meargă pe stradă. (De ce?) Pentru că îl va lovi o maşină.

Mama vrea să-i spună că nu a fost cuminte şi că nu a ascultat-o.

Mama îl va anunţa de moartea tatălui său, a fraţilor şi a surorilor sale, sau de o boală grea.

2? Visul urât

Pentru că au luat trompa elefantului.

A visat că mama sa murise. (Ce s-a întâmplat?) A fost lovită de o maşină.

Un om rău l-a ucis cu un cuţit mare. (De ce a făcut omul asta?) Pentru că băiatul vroia să treacă

strada să meargă la el.

Că diavolul a venit să-l ia. (De ce?) Pentru că nu ascultă niciodată.

A visat că rămăsese singur. (De ce era singur?) Aşa a vrut el. Îi era mai bine singur. (Cum poate

ajunge să fie singur?) Se poate pierde, poate greşi strada sau cădea într-o groapă şi muri.

A visat că era cineva în cameră care vroia să-l ia, un hoţ de copii.

Am insistat în prezentarea acestei probe pe identificarea tipurilor de completări de povestire pe care le

poate realiza copilul întrucât, deşi conţinutul lor arată provenienţa străină, proba este uşor de folosit la

preşcolari. Sunt psihologi care o folosesc în activitatea lor obişnuită iar rezultatele unei atari examinări

ne arată succese în interrelaţia psihologului cu preşcolarul. De asemeni sunt specialişti care vorbesc

despre creşterea gradului de audienţă al povestirilor la sondarea tensiunilor interne ale unor copii

provenind din familii conflictogene. Acestora ar trebui să li se aplice proba Koch şi eventual DAP ori, la

vârsta şcolară proba Rosenzweig (varianta pentri copii).

*    
 ! 
Unul dintre primele teste considerat că investighează personalitatea este testul R. S.

Woodworth (inventarul multifazic de personalitate). A fost intens folosit în timpul primului război

mondial, în Europa, pentru depistarea persoanelor cu anomalii psihice din rândul trupelor ce mergeau

pe front. Prima dată a fost aplicat în 1917. Deşi are o vechime considerabilă, deşi complexitatea

schimbărilor în societate, cultură, tradiţii, atitudini este uriaşă, fiind facil de administrat şi interpretat,

el este în continuare mult utilizat.

Chestionarul Cornell Index a fost alcătuit de un grup de psihologi şi psihiatri de la Universitatea

Cornell. A fost elaborat în timpul celui de-al doilea război mondial. Itemii chestionarului au fost

centraţi pe sentimentele de frică, anxietate, modificări anormale de dispoziţie, sensibilitate accentuată,

neîncredere excesivă, ipohondrie, reacţii psihosomatice etc.

Chestionarul are 101 atemi. Se introduc pe parcursul folosirii testului câteva întrebări de blocaj.

Răspunsurile nefavorabile la întrebările de blocaj induc (indiferent de modul de completare la celelalte

întrebări) necesitatea unui examen psihiatric mai complex. Metoda este utilă, mai ales în situaţiile de

triere a persoanelor cu tulburări somato-psihice sau psiho-somatice de urgenţă. Chestionarul s-a

elaborat, mai ales, pentru bărbaţi. A fost folosit preferenţial în Franţa.

Chestionarul de personalitate al lui Thurstone are funcţii psihodiagnostice, de asemenea, complexe

prin cei 140 itemi pe care îi formulează. Se referă la 7 trăsături: (A) activism, rapiditate, rapidităţi în

activităţile curente, (V) rigurozitate evidentă şi în aspectul corporal general (musculatura scheletului

etc.), (I) impulsivitate în luarea şi realizarea deciziilor, (D) dominanţă, prezenţă şi prestanţă, însuşiri

active care îl impun ca lider, (E) stabilitate emoţională, (S) sociabilitate, R) flexibilitate. Trăsăturile de

mai sus au grade de evaluare, fapt ce permite alcătuirea unui profil psihologic complex al

personalităţii.

Proba Bernreuter ersonality Inventory are ca obiectiv diagnosticarea de tendinţe nevrotice,

trăsături de autosatisfacţie, autoeficienţă, trăsături de intra- şi extraversie, încredere în sine şi

sociabilitate. Are 125 de itemi.


Chestionarul lui C. Rogers, denumit ³Money roblem Check list´, este foarte mult folosit. Se referă

la probleme de adaptare economică mai complexă, privind şi cunoaşterea valorizării prin monede a

preţurilor.

Scala Guttman r. Scala se referă la analiza atitudinilor faţă de rasism şi solicită aranjarea în ordine

ierarhică şi corectă a atitudinilor în astfel de probleme. Problema rasismului începe să aibă o tendinţă

de democratizare în viaţa socială modernă, dar şi de manifestări sociale violente, nu numai în opinii.

Scala de atitudini a lui O. Klineberg. Diferenţiază 5 caracteristici ale atitudinilor,

precum: direcţia (exprimată în însuşirea de a opta pentru o opinie sau alta), gradul (caracteristicile

generalizării atitudinii respective), intensitatea (priveşte nivelul până la care atitudinea respectivă este

importantă), coerenţa (se referă la corelaţia dintre atitudinea exprimată şi conduita de fiecare

zi), eficacitatea(spontaneitatea atitudinii care se pune în evidenţă).

Scala Alain Sarton solicită evaluarea sănătăţii, atitudinile faţă de satisfacţiile imediate, faţă de bani,

faţă de prestigiul social şi faţă de muncă. Subiectul trebuie să opteze din 3 variante posibile.

Scala de atitudini Bogardus a fost efectuată de Emery Bogardus, îmbunătăţită de câteva ori în 10

ani, şi din nou restantă după 1982. Scala măsoară atitudinile faţă de diferite grupuri, etnii, religii şi

popoare.

Testul de aspiraţii Dembo este un test de atitudini faţă de propriile posibilităţi şi performanţe. Se

prezintă subiectului mai multe foi cu sarcini spre rezolvare a diferitelor secvenţe care solicită unele

performanţe. Într-o primă fază, subiectul este solicitat să privească motivele primei secvenţe a testului

ce i se oferă spre rezolvare şi să evalueze dacă va putea să rezolve sarcina şi în cât timp. Se notează

cotaţiile subiectului şi apoi se cronometrează rezolvarea şi timpul de reacţie. I se aduce la cunoştinţă

subiectului rezolvarea din punctul de vedere al corectitudinii şi al timpului. Urmează a doua etapă

similară, apoi a treia. De fapt, prin această strategie de testare se sondează atât performanţele

efective, cât şi aspiraţiile solicitate. Ele reprezintă o evaluare a propriilor performanţe potenţiale şi
ajustarea lor pe parcursul întregului test. Este un test final care arată mai ales atitudinile faţă de sine

ale subiectului (apud Ursula Şchiopu, 2002).

Menţionăm faptul că în literatura psihodiagnostică există o multitudine de chestionare de interese, de

opinii, de tip emoţional. Ele evidenţiază, în fond, atitudini şi ajută specialistul în completarea

diagnostică a unui caz.

În România a fost tradusă versiunea franceză de către C. Zahirnic versiune prelucrată. Există 3

variante, A, B şi C, relativ similare. Chestionarul se remarcă prin densitate. Are 187 de itemi cu

răspunsuri la alegere.

În testul PF16, Cattell a prezentat 16 factori de personalitate cărora le-a implicat 2 feluri de dominaţii

factoriale: factori manifeşti (conştienţi) şi factori voalaţi (inconştienţi). Aspectul acestui test implică o

optică multifazică în care este implicată inteligenţa.

Pentru un profil de personalitate normală dar şi în cazul celor cu unele tendinţe patologice, proba este

eficientă. Redăm notarea folosită de autor.

Etalon 16 P.F.

:ota A B C E F G H I L M N O Q1 Q2 Q3 Q4
10 15- 13 22-26 19-26 19-26 19- 25-2618- 15- 17- 17-20 22- 15-20 16- 18- 22-26
20 20 20 20 26 26 20 20
9 13- 12 20-21 17-19 18 - 22-24 15- 13- 15- 14-16 16- 13-14 15 17 18-21
14 17 14 16 21
8 12 11 19 15-16 14-17 18 18-21 14 12 14 13 15 12 13- 16 17
14
7 - 10 18 13-14 13 17 16-17 13 10- 13 12 13- 11 12 15 15-16
11 14
6 11 - 16-17 12 12 16 14-15 11- 9 12 11 12 10 10- 14 13-14
12 11
5 10 9 14-15 11 11 15 12-13 10 8 11 10 10- 9 9 12- 11-12
11 13
4 8-9 8 12-13 10 7-8 13- 11 9 7 9-10 9 8-9 7-8 7-8 11 9-10
14
3 7 7 10-11 7-9 6 12 9-10 6-8 6 8 8 7 6 6 10 8
2 5-6 6 8-9 6 5 10- 7-8 5 5 6-7 7 6 5 5 7-9 6-7
11
1 2-4 4-5 6-7 4-5 3-4 7-9 5-6 3-4 3-4 4-5 6 3-5 3-4 3-4 5-6 4-5
0 0-1 0-3 0-5 0-3 0-2 0-6 0-4 0-2 0-2 0-3 0-5 0-2 0-2 6-2 0-4 0-3

Profil 16 P.F. (R. B. Cattell)

ĿA Numele «««««««««.. Prenumele «««««.. Sexul ««. Vârsta ««.. Data «««««..

ĿB

.   , detaşat, critic, A 0 1 2 3 4 5 6 7 8  10 A "  , cald, amabil,

rece (preponderent cooperant, sociabil

schizotim). (preponderent ciclotm).

c

 
, B 0 1 2 3 Ã 5 6 7 8 9 10 B 
 
  , capaciatate

gândire corectă (lentoare în de abstractizare.

înţelegere sau învăţare).

   
  0 1 2Ö 4 5 6 7 8 9 10 C   
, realist,

, hipersensibilitate, calm, echilibrat (eu

versatilitate, iritabilitate, lipsă puternic).

de toleranţă la frustrare (eu

slab).

), amabil, acomodabil, 3 0 1 2 3 Ã 5 6 7 8 6 10 3  , sigur pe sine, cu

con-ciliant, docil. independenţă de spirit,

agresiv,încăpăţânat,

autoritar, dominator.

Moderat, prudent, taciturn, & 0 1 2 3 4 5 6 7 4 6 10 &   , entuziast,

rezervat. expansiv, vesel, direct, plin

de viaţă.

(   , oportunist, fără + 0 1 2 3 4 5 J 7 8 9 10 + 
!
 , perseverent,

simţul datoriei, tendinţă spre cu simşul datoriei şi al


neglijenţă (supraeu slab). respon-sabilităţii, pozant

moralizator (supraeu

puternic).

*, timorat, suspicios; 0 1 2 3 4 5 6 7 4 6 10 A



, sociabil,

prudenţă extremă întreprin-zător, spontan, cu

(exteriorizare dificilă, rezonanţă bogată.

sentiment de infe-rioritate).

"!  , bazându-se I 0 1 2 3 4 5 J 7 8 9 10  *


, dependent afectiv,

pe sine, pozitivist, cu spirit imatur emoţional, sensibil.

practic, insensibil. Cere ajutorul şi atenţia

celorlalţi, îi lipseşte spiritul

practic.

A
  , cooperant, : 0 1 2 3 4 5 > 7 8 9 10 : ( 9
  , îndîrîtnic,

adaptabil neindicat pentru munca în

echipă.

$, conştiincios, ţine la c 0 1 2Ö 4 5 6 7 8 9 10 c  


 , boem, visător.

formă, capabil să-şi păstreze

sângele rece; oarecare lipsă

de imaginaţie.

" , naiv, sentimental, ( 0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 ( , perspicace,

natural. clarvăzător, lucid.

, încrezător în sine, B 0 1 2 3 4 5 6 7 4 9 10 B 


 , depresiv, cu senti-

senin. mente de culpabilitate.


  , cu respect C2 0 1 2 3 4 5 > 7 8 9 10 C2 "    
, inovator,

pentru convenţii. critic, cu gust pentru analiză.

" 

    , C 0 1 2 3 4 5 > 7 8 9 10 C 
 

 
,

fidel colectivului. decis, plin de resurse.

( 
 , în conflict cu C< 0 1 2Ö 4 5 6 7 8 6 10 C< 
 , formalist,
sine, fără grijă pentru prudent în raporturile

convenţii, impulsiv. Integrare sociale, cu amor propriu.

slabă.

" 
, calm, nepăsător, C= 0 1 2 3 4 5 J 7 8 9 10 C= *

, cu sentimente

satisfăcut. Slabă tensiune defrustrare, depăşit de

energetică. evenimente. Tensiune

energetică ridicată.

Nu putem ignora din aceste restrânse prezentări chestionarul de temperament al lui Gh.

Zapan (1897-1976), psiholog român care a efectuat modele experimentale şi chestionare privind

aptitudinile şi interesele elevilor pentru diferite profesii (şofer, strungar, dactilografă etc.). A publicat,

de asemenea, un studiu privind ³Sistemul temperamental şi diagnosticarea lui´ în Revista de

psihologie 3, 1974.

± Inventarul de personalitate California.

Scalele inventarului utilizate iniţial au fost următoarele: 1. Do = dominanţă, 45 itemi; 2. Cs =

capacitate de statut; 3. Sy = sociabilitate, 30 itemi; 4. SP = prezenţă socială, 56 itemi; 5. SA =

acceptanţă de sine, 34 itemi; 6. WB = bunăstare personală, 44 itemi; 7. RE = responsabilitate,42

itemi; 8. SO = socializare, 54 itemi; 9. SC = autocontrol; 10. TO = toleranţă, 35 itemi; 11. GI =

impresie bună, 40 itemi; 12. CM = spirit de comunitate, 28 itemi; 13. AC = conformism, 38 itemi; 14.

AI = realizare prin independenţă, 32 itemi; 15. IE = eficienţă intelectuală, 52 itemi; 16. PY = simţ

psihologic; 17. FX = flexibilitate, 22 itemi; 18. FE = feminitate, 38 itemi.

Inventarul conceput iniţial la Berkeley ± California, de către Gough în 1956 şi-a propus folosirea lui în

practica diagnostică. Autorul a împărţit cele 18 scale în 4 grupe de semnificaţii psihologice:

1. dimensiunile personalităţii,

2. opţiuni valorice şi maturitate interrelaţională,


3. nivel motivaţional,

4. stilul personal.

Studiul comportamentului şi a reactivităţii umane a fost scopul pentru care C.P.I. sondează

interrelaţiile sociale preferate celor anormale. Acest studiu rezultă din cunoaşterea unor itemi

sistematizaţi în 26 de rubrici. Acestea sunt următoarele: 1. starea generală a sănătăţii (9 itemi); 2.

simptome neurologice generale (19 itemi); 3. nervii cranieni (11 itemi); 4. motricitate şi coordonare

(6 itemi); 5. sensibilitate (5 itemi); 6. sistemul vaso-motor, tulburări trofice, limbaj, organe de

secreţie (10 itemi); 7. sistemul cardio-respirator (5 itemi); 8. sistemul gastro-intestinal (11 itemi); 9.

sistemul genito-urinar (5 itemi); 10. obiceiuri (19 itemi); 11. familia şi viaţa conjugală (28 de itemi);

12. profesiunea (18 itemi); 13. educaţia (12 itemi); 14. viaţa sexuală (16 itemi); 15. religie (19

itemi); 16. politică ± lege ± ordine (46 de itemi); 17. comportament social (72 de itemi); 18.

afectivitate ± depresiune (32 de itemi); 19. afectivitate ± manie (24 de itemi); 20. tendinţe obsesive şi

constrângere (15 itemi); 21. idei delirante, halucinaţii, iluzii, tendinţe interpretative (31 de itemi); 22.

fobii (29 de itemi); 23. tendinţe sadice şi masochiste (7 itemi); 24. morală (33 de itemi); 25.

masculinitate şi feminitate (55 itemi); 26. tendinţe ale subiectului de a se arăta într-o lumină

neverosimilă (15 itemi). La acestea se adaugă 9 scale clinice: aspecte hipocondrice, depresii, isterie,

personalitate psihopată, masculinitate-feminitate, paranoia, psihastenie, schizofrenie şi hipomanie. În

versiunile din deceniile de după 1960 au fost îmbunătăţite alte scale privind sindroame psihice clinice,

care, de fapt, toate posedă o semnificaţie şi în domeniul normal. Testul s-a efectuat pentru a fi aplicat

de la 16 la 55 de ani, pentru ambele sexe. A fost etalonat iniţial pe 700 de persoane din populaţia

Statului Minnesota, dar şi pe vizitatori din S.U.A.: 250 de cursanţi pregătiţi pentru Universitate, grupe

sociale de muncitori, dar şi bolnavi de TBC şi de epilepsie.

Chestionarul de personalitate Freiburg este un chestionar multifazic, factorialist, elaborat de

Fahrenberg Selg Hampel (1978). Are 12 scale (în total 212 itemi). Există o serie de variante

prescurtate. Scalele au saturaţii în diferite structuri, mai mult din domeniul afectivităţii şi a tendinţelor

de tulburări ce se pot structura.


FPI 1 pune în evidenţă: nervozitate, tulburări psihosomatice (34 de itemi), dar şi tulburări şi stări

generale proaste, insomnii, oboseală stagnantă, instabilitate, nelinişti, sensibilitate crescută la stimuli

puternici şi meteosensibilitate.

FPI 2 pune în evidenţă agresivitate, imaturitate afectivă (26 de itemi), la care se adaugă dispoziţii şi

stări de agresiune corporală, verbală sau imaginară, reacţii negative, impulsivitate, tendinţe sadice,

lipsă de control, nevoie intensă de schimbare, vulgaritate, glume proaste şi tendinţe spre exaltare.

FPI 3. Depresie, nesiguranţă (228 de itemi), proastă dispoziţie generală, momente numeroase de

epuizare, nemulţumire, anxietate, nelinişte, ca şi cum ar trebui să se întâmple ceva periculos,

sentimente de gol interior şi apatie, nemulţumire, concentrare redusă aproape permanentă.

FPI 4. Emotivitate, frustrare (20 de itemi), stări de iritabilitate, tensiuni, susceptibilitate, toleranţă

scăzută la frustrări, nerăbdare, nelinişte, tendinţe de iritabilitate urmate de agresivitate şi furie, acţiuni

şi stări afective adesea violente.

FPI 5. Sociabilitate (16 itemi). Tendinţe de a stabili contacte, cunoştinţe şi prieteni cât mai mulţi,

vioiciune, activism, tendinţe de a fi comunicativ, întreprinzător, vorbăreţ şi prompt în replici.

FPI 6. Sânge rece, calm, încredere în sine (20 de itemi), iritabilitate, tendinţe de a fi decepţionat,

susceptibil decepţionat cu uşurinţă, tendinţe de a se simţi deranjat şi pus în încurcături, îngrijorări,

preferinţe de a rămâne în aşteptare, când trebuie să decidă ceva (deci amână), pesimism şi

descurajare frecvente.

FPI 7. Tendinţe de dominare, agresivitate, reactivitate, agresivitate (20 de itemi). Acte de agresiune

fizică, verbală sau imaginară, capacitate de a-şi impune interesele proprii, egocentrism, atitudini de

suspiciune şi de neîncredere în ceilalţi, conduite şi gândire autoritară, conformism, agresivitate socială.

FPI 8. Inhibiţie, tensiune (20 de itemi), timiditate şi inhibiţie în relaţiile curente, mai ales în

colectivitate, care poate evolua capacitatea de a relaţiona sau până la exprimarea unui comportament

anormal. Neplăceri şi trac înainte de unele situaţii, emoţii ce se manifestă fizic şi aspecte vegetative.
În genere, forţă de acţiune redusă, nesiguranţă în luarea de decizii, incapacitate de a duce la bun

sfârşit cele propuse, iritare şi teamă când este privit.

FPI 9. Fire deschisă, autocritică (14 itemi), recunoaştere deplină şi uşoară a unor defecte sau

slăbiciuni generale umane. Tendinţe de autocritică, uneori însoţite de atitudini dezinvolte.

FPI E. Extroversie-introversie. Este o scală care are 34 de itemi. Se referă la sociabilitate, nevoie de

contacte, conduite degajate, plăcere de divertisment şi variaţie, tendinţe spre activitate. E vorba de

persoane întreprinzătoare care dau tonul, dar au şi tendinţe de a domina, uneori, cu lipsă de

stăpânire.

FPI N. Labilitate emoţională. Este tot o scală suplimentară cu 24 de itemi. Se afirmă nu numai

dispoziţia labilă şi proastă, dominant agresivă, tristeţe multă şi lipsă de vlagă, iritabilitate şi

vulnerabilitate la frustrări, tensiune permanentă, tendinţe spre meditaţii şi reverii inutile, plin de griji,

cu sentimente de vinovăţie, de multe ori cu dificultăţi de contact, dar şi sentimente de a fi fost greşit

înţeles şi chiar nedreptăţit, uneori apatic.

FPI M. Masculinitate (26 de itemi). Subiectul are comportamente active, conştiinţă de sine, este

optimist, întreprinzător, gata de acţiune, cu dispoziţie echilibrată, cu puţine neplăceri organice şi, în

genere, nu au trac.

Această Scală FPI a fost tradusă şi folosită în România, începând cu 1984, la Universitatea din Cluj, de

către H. Pitariu.

Printre testele obiective de personalitate semnalăm la noi în ţară: Metoda aprecierii obiective a

personalităţii, elaborată de Gh. Zapan (1933, 1937-1938, 1957) şi prezentată la Congresul

Internaţional de Psihotehnică de la Viena (1937). A implicat un demers original de construcţie şi

validare prin ,,rating-method´, cunoscută în literatura de specialitate anglo-saxonă şi folosită în

tehnicile de scanare. Prin această metodologie, numită întâi de Gh. Zapan ,,Foaie de observaţie

vocaţională´ (metoda FOV, 1938), apoi ,,Metodă de apreciere obiectivă´ (MAO, 1957) se solicită

profesorilor şi elevilor, ca după efectuarea unei probe sau lucrări, teze pe baza cunoaşterii
competenţelor colegilor, să-i semnaleze pe primii 20% din colectiv. Aceştia ar trebui să fie cei care

după părerea lor au realizat cel mai bine activitatea respectivă într-o ordine clară; apoi să enumere pe

ultimii 20% care au realizat într-o manieră necorespunzătoare activitatea dată. La sfârşit, fiecare elev

se va aprecia şi pe sine sau nu, după situaţie ± printre cei mai buni sau printre cei mai slabi. Cei medii

nu intră în evaluarea nominalizată; în astfel de cazuri, elevul nu va fi în listele de evaluare. Aprecierea

de sine are o importanţă educativă deosebită, care creşte valoarea originalităţii testului. Metoda de

apreciere obiectivă prezintă un mare interes ştiinţific, mai ales, în privinţa manifestării copilului de a-şi

cunoaşte obiectiv semenii şi pe sine. Deoarece şi profesorii sunt implicaţi în această evaluare, se vor

pune în evidenţă caracteristicile perfecţionării obiectivizării evaluărilor. Testul MAO a fost elaborat

înaintea testului sociometric al lui Moreno din 1970 (corelează parţial cu acesta), dar şi cu tehnica

interaprecierii de grup, elaborată de R. F. Bales (apud Ursula Şchiopu, 2002).

A
  9
  

Dorim să subliniem faptul că acest suport de curs va fi completat de un material care va constitui

partea a II-a în care vom prezenta rezultatele ilustrative obţinute de subiecţi din clinică la unele probe

psihodiagnostice etalonate pe populaţie românească.

Intenţionăm ca în materialul ce va fi o continuare a acestei ,,Introduceri´ să exemplificăm atitudini,

scoruri, rezultate în principalele entităţi din:

ß clinica de boli interne,

ß clinica de chirurgie,

ß clinica de boli infecţiose (inclusiv hepatite şi SIDA),

ß clinica de boli psihice (bolnavul schizofrenic, epileptic, maniacal etc.),

ß patologia dependenţilor de drog (alcoolism şi consumatori de droguri ilegale),

ß suferinţele bolnavilor neoplazici,


ß patologia bătrâneţii (boala Alzheimer).

Acestora intenţionăm să le completăm prezentarea cu sugestii pentru reuşita unei examinări

psihodiagnostice.

Totodată apreciem că ar fi de utilitate sugestiile şi exemplificările răspunsurilor la unele forme de

terapie mai frecvent utilizate în clinicile din ţara noastră şi în special din Bucureşti.

Desigur, aceste note de curs nu pot epuiza vastitatea dacă nu infinitatea şi complexitatea problematicii

pe care psihodiagnosticianul încearcă să o cunoască şi să o ierarhizeze. De aceea, gândim la un adaos

privind interrelaţiile sugerate de studiul aptitudinilor în funcţie de solicitările din anumite profesii. Cu

aceasta sperăm să venim în zona de sprijin şi de comunicare din domeniul psihodiagnozei clinice şi

generic să ,,protejăm´ psihologul de virtuale capcane şi posibile erori umane.

--:B+.&3

1. Acklin, M. W. (1996), Personality assessment and managed care, Journal of Personality

Assessment, 66, 194-201.

2. Aikman, K. G., Belter, R. W., & Finich, A. J. (1992). Human figure drawings; Validity în assessing

intellectual level and academic achievement. Journal of Clinical Psychology, 48, 114-120.

3. Albu, Monica, Pitaner, H. (1993), ,,Proiectarea testelor de cunoştinţe şi examenul asistat de

calculator´, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.

4. Albu, Monica (2000), ,,metode şi instrumente de evaluare în patologie´, Ed. Coloseum, Cluj-

Napoca.

5. American Psychiatric Association. (1994). Diagnostic and statistical manual of metnal discorders (4

th ed.), Washington, DC; Author.


6. Ames, L. B., Metraux, R. W., Rodell, J. L., & Walker, R. N. (1974), Child Rorschach responses:

Developmental trends from two to ten years (rev. ed.). New York: Bruner/ Mazel.

7. Anderson, W. P. (1995). Ethnic and cross-cultural differences on the MMPI-2. în J. C. Duckworth &

W. P. Anderson (Eds.), MMPI-2: Interpretation manual for counselors and clinicians (4th ed., pp. 439-

460), Bristol, PA: Accelerated Development.

8. Ball, J. D., Archer, R. P., Gordon, R. A., & French, J. (1991). Rorschach depression indices with

children and adolescents: Concurrent validity findings. Journal of Personality Assessment, 57, 465-

476.

9. Beavers, R, (1985), Manual of Beavers Timberlawn Family Evaluation Scale and Family Style

Evaluation. Dallas:Southwest Family Institute.

10.Bayley, N. (1993). Bayley Scales of Infant Development (2nd Edition) Manual. San Anatonio:

Psychological Corporation.

11.Bellak, L. (1971), The TAT and cât în clinical use (2nd ed.). New York: Grune & Stratton.

12.Benedict, R. H., Schretlen, D., & Bobholz, J. H. (1992). Concurrent validity of there WAIS-R short

forms în psychiatric inpatients. Psychological Assessment, 4, 322-328.

13.Brown, S. P., & Peterson, R. A. (1993). Antecedents and consequences of salesperson job

satisfaction: Meta-analysis and assessment of causal effects.

14.Burke, M. J. (1984). Validity generalization. A review and critique of the correlation model.

Personnel Psychology, 37, 93-115.

15.Burns A., Jacoby, R., & Levy, R. (1991). Progression of cognitive impairment în Alzheimer¶s

disease. Journal of the American Geriatrics Society, 39.


16.Burns, G. L., & Patterson, D. R. (1990). Conduct problem behaviors în a stratified sample of

children and adolescents. New standardization data on the ryberg child Bihavoir Inventary in:

Psihological Assessment´, no 2, pp. 391-397.

17.Cattell, R. B. (1971), Abilities: Their structure, growth, and action. Boston: houghton Mifflin.

18.Cattel, R. B. (1986). The personality structure and Dr. Eysenck. Journal of Social Behavior and

Personality, 1, 153-160.

19.Cattell, R. B., Cattell, A. K. S., & Cattell, H. E. P. (1993), 16, PF, Fifth Edition Champaign, IL:

Institute for Personality and Ability Testing.

20.Cohen. J., (1952a). A factor-analytically based rationale for the Wechsler-Bellevue. Journal of

Consulting Psychology, 16, 272-277.

21.Cohen, J., (1952b). Factors underlying Wechsler-Bellevue performance of there neuropsychiatric

groups. Journal of Abnormal andSchool Psychology, 47, 359-364.

22.Cohen, J. (1957a). The factorial structure of the WAIS between early adulthood and old age.

Journal of Consulting Psychology, 21, 283-290.

23.Cohen, J. (1975b). A factor-analytically based rationale for the Wechsler Adult Inteligence Scale.

Journal of Consulting Psychology, 21, 451-457.

24.Cohen, J. R. & Swerdlin, M. E. (1998), ,,Psohilogical testing and Assessment´ Mayfield Pblishing

Company, California, SUA, ed. A IV-a.

25.Comănici, A., Crăciunescu, R., Neculaie, A., Rudică, T., Teodorescu, Şt. (1993), ,,Metode pentru

cunoaşterea personalităţii´, Rev. de psihologie, tomul 39, nr. 1.

26.Costa P. T., Jr., McCrae R. R. (1995). Domains and facets: Hierarchical personality assessment

using the Revised NEO Personality Inventory. Journal of Personality Assessment, 64, 21-50.
27.Costa, P. T., & McCrae, R. R. (1997). Stability and change în personality assessment: The Revised

NEO Personality Inventory în the year 2000. Journal of Personality Assessment, 68, 86-94.

28.Cucu-Ciuhan, Geanina (2000), ,,Psihologia şcolarului mic´, Ed. Sylir, Bucureşti.

29.DiClemente, C. C., & Hughes, S. O. (1990). Stages of change profiles în outpatient alcoholism

treatment. Journal of Substance Abuse, 2, 217-235.

30.Eysenck, H. J., & Eysenck, S. B. G. (1975). Manual of the Eysenck Personality Questionnaire. San

Diego: Ed ITS.

31.Exner; J. E. (1986). The Rorschach: A comprehensive system; Vol. 1. Basic foundations (2nd ed.).

New York: Wiley; vol. 2 (1993); vol. 3 (1995).

32.Fischer, J., & Corcoran, K. (1994). Measures for clinical practice (2nd ed., Vols. 1±2). New York;

Free Press.

33.Geisinger, K. F. (1994). Cros-cultural normative assessment: Tranlation and adaptation issues

influencing the normative interpretation of assessment instruments. Psychological Assessment, 6,

304-312.

34.Gough, H. G., & Bradley, P. (1999). CPI manual (3rd ed.). Palo Alto, CA: Consulting Psychologists

Press.

35.Guilford, J. P. (1967). The nature of human intelligence. New York: McGraw-Hill.

36.Halpern, D. F. (1997), Sex differences în intelligence: Implication for education. American

Psychologist, 52, 1091-1102.

37.Harris, D. (1963). Children¶s drawings as measures of intellectual maturity. New York: Harcourt,

Brace & Jovanovich.


38.Hathaway, S. R., & McKinley, J. C. (1951). The MMPI manual. New York: Psychological Corporation.

39.Hăvâreanu, C. (2000), ,,Cunoaşterea psihologică a persoanei´, Polinu, Iaşi.

40.Heppner, M. J. (1998). The Carrer Transitions Inventory: Measuring internal resources în

adulthood. Journal of Career Assessment, 6, 135-145.

41.Horghidan, Valentina (1998), ,,Metode de psihodiagnostic´, EDP, Bucureşti.

42.Ionescu, Miron (2001), ,,Didactica modernă´, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, ed. a II-a.

43.Irvine, S. H., & Berrym J. W. (Eds.). (1983). Human assessment and cultural factors. New York.

Plenum.

44.Kaufman, A. S. (1990). Assessing adolescent and adult intelligence. Nedham Heights, MA: Allyn &

Bacon.

45.Kinston, W. Loader, P., & Miller, L. (1985). Clinical assessment of family health, London: Hospital

for Sick Children, Family Studies Group.

46.Lindstrom, E., Wieselgren, I. M., & von Knorring. L. (1994). Interrater reability of the Structured

Clinical Interview for the Positive and Negative Syndrome Scale for schizophrenia. Acta Psychiatrica

Scandinavica, 89, 192-195.

47.McAllister, L., W. (1996). A practical guide to CPI interpretation (3rd ed.). Palo Alto, CA: Consulting

Psychologists Press.

48.McCrae, R. R. (1982). Consensual validation of personality traits: Evidence from self-reports and

ratings. Journal of Personality and Social Psychology, 43, 293-303.


49.McCrae, R. R., Costa, P. T., Jr. Del Pilar, G. H., Rolland, J. P. & Parker, W. D. (1998). Cross-cultural

assessment of the five-factor model: The Revised NEO Personality Inventory. Journal of Cross-Cultural

Psychology, 29, 171-188.

50.Messick, S. (1995). Calidity of psychological assessment. American Psychologist, 50, 741-749.

51.Millon, T. (1994). Millon Index of Personality Styles manual. San Antonio: Psychological

Corporation.

52.Minulescu, Mihaela (1994), ,,Chestionarele de personalitate în evaluarea psihologică´, Garvel

Publishing House, Bucureşti.

53.Minulescu, Mihaela (2001), ,,Bazele psihodiagnosticului´, Ed. Universităţii ,,Titus Maiorescu´,

Bucureşti.

54.Minulescu, Mihaela (2003), ,,teorie şi practică în psihodiagnoză´, Ed. Fundaţiei ,,România de

Mâine´, Bucureşti.

55.Mitrofan, N. (1997), ,,Testarea psihologică a copilului mic´, Mihaela Press, Bucureşti.

56.Mitrofan, N. (2001), ,,Psihometria şi direcţiile ei de dezoltare la început de mileniu´, în sihologia la

răspântia mileniilor (coord. M. Zlate), Poleinu, Iaşi,

57.Mitrofan, Iolanda (2001), ,,Psihologia, psihoterapia şi consilierea copilului: aboedare

experienţială´,Ed. S.P.E.R., Bucureşti.

58.Modrea, Margareta (1998), ,,Psihologia în exemple şi modele explicative´, Ed. Aliter, Focşani.

59.Montgomery, G. T., & Orzco, S. (1985). Mexican American¶s performance on the MMPI as a

function of level of acculturation. Journal of Clinical Psychology, 41, 203-212.


60. Myers, I. B. (1962). The Myers-Briggs Type Indicator: Manual. Palo Alto, CA: Consulting

Psychologists Press.

61.Naglieri, J. A., IQ: Knowns and unknowns, hits and misses. American Psychologist, 52, 75-76.

62.Neculaie, Adrian (1998), ,,29 de teste pentru a te cunoaşte´, Poliun, Iaşi.

63.Osman, A., Gifford, J., Jones, T., et. al. (1993). Psychometric evaluation of the Reasons for Living

Inventory. Psychological Assessment, 5, 154-158.

64.Piotrowski, C. (1996a). The status of Exner¶s Comprehensive System în contemporary research.

Perceptual and Motor Skills, 82, 1341-1342.

65.Piotrowski, C. (1996b). The Rorschach în Contemporary forensic psychology. Psycological Reports,

78, 458.

66.Predescu, V. (sub. red.), (1976), ,,Psihiatrie´, Ed. Medicală, Bucureşti.

67.Radu, I. (coord.), (1993), ,,Metodologie psihologică şi audiza datelor´, Sincron, Cluj-Napoca.

68.Raskin, D. C., & Yuille, J. C. (1987), Problems of evaluating interviews of children în sexual abuse

cases. în S. J. Ceci, M. P. Toglia, & D. F. Ross (Eds.), New perspectives on the child witness. New

York: Springer-Verlag.

69.Răşcanu, Ruxandra (1996), ,,Psihologie medicală şi asistenţă socială´, Ed. ,,Soc. Ştiinţă şi

Tehnică´, Bucureşti.

70.Răşcanu, Ruxandra (2000), ,,Introducere în psihologie aplicată´, Ed. Ars Docendi, Bucureşti.

71.Reitan, R. M., & Wolfson, D. (1993), The Halstead Reitan Neuropsychological Test Battery: Theory

and clinical interpretation (2nd ed.). Tucson: Neuropsyhology Press.


72.Rosenzweig, S. (1978), The Rosenzweig Picture Frustration (P-F) Study: Basic Manual. St. Louis,

MO: Rana House.

73.Roşca, Mariana (1972), ,,Metode de Psihodiagnostic´, EDP, Bucureşti.

74.Russel, D. W. (1996), UCLA Loneliness Scale (Version 3); Reability, validity, and factor structure.

Journal of Personality Assessment, 66, 20-40.

75.Scheier M., & Carver, C. (1987), Dispositional optimism and physical well-being: The influence of

generalized outcome expectancies on heath. Journal of Personality, 55, 169-210.

76.Scott, L. H., (1981), Measuring intelligence with the Goodenongh ± Harris Drawing Test.

Psychological Bulletin, 89, 483-505.

77.Sloan, P., et al., (1998), MMPI-2 prediction of physical symptoms în Gulf War veterans, în P. Sloan

& J. H. Quillen (Chairs), Assessment of cognitive, emotional and physical functioning în war veterans.

Symposium presented at the Society for Personality Assessment 1998 Midwinter Meeting, February

20.

78.Smith, R. G., & Iwatam B. A., (1997), Antecedent influences on behavior disorders, Journal of

Applied Behavior Analysis, 30, 343-375.

79.Spielberger, C. D., et al. (1983), Manual for the State ± Trait Anxiety Inventory (STAI, Form Y),

Palo Alto, CA: Consulting, Psychologists Press.

80.Spielberger, C. D., & Piotrowski, C. (1990), Clinician¶s attitudes towards computer-based testing.

The Clinical Psychologist, 43, 60-63.

81.Stan, Aurel (2002), ,,Testul psihologic: evoluţie, construcţie, aplicare´, Polirom, Iaşi.

82.Sternberg. R. J. (1997), Managerial intelligence. Journal of Management, 23, 475-493.


83.Şchiopu, Ursula (1997), Dicţionar de Psihologie, Ed. Babel.

84.Şchiopu, Ursula (2002), ,,Introducere în psihodiagnostic´, Ed. Fundaţiei ,,Humanitas´, Bucureşti.

85.Torrance, E. P. (1987a), Guidelines for administration and scoring / comments on using the

Torrance Tests of Creative Thinking, Bensville, Il, Scholastic Testing Service.

86.Viglione, D. J. (1997), Problems în Rorschach research and what to do about them. Journal of

Personality Assessment, 68, 590-599.

87.Waldman, D. A., & Avalio, B. J. (1989), Homogenity of test validity. Journal of Applied Psychology,

74, 371-374.

88.Watkins, C. E., Jr. (1986), Validity and usefulness of WAIS-R, WISC-R, and WPPSI short forms.

Professional Psychology: Research and Practice, 17, 36-43.

89.Weiner, I. B., Exner, Jr., J. E., & Sciara, A. (1996), Is the Rorschach welcome în the courtroom?

Journal Personality Assessment, 67, 422-424.

90.Zhang, L. M., Yu, L-S, Wang, K-N, et. al. (1997), The psychophysiological assessment method for

pilot¶s professional reliability. Aviation, Space, Environmental Medicine, 68, 368-372.

91.Zapan, Gh. (1992), ,,Cunoaşterea personalităţii semenilor´, Ed. Militară, Bucureşti.

92.Zlate, M. (1999), ,,Psihologia mecanismelor cognitive´, Policon, Iaşi.

93.Zlate, M. (2002), ,,Eul şi personalitatea´, ed. a III-a, Ed. Trei, Bucureşti.

V
  
0
 1     
  0C"1

{n clinică, psihologul este în situaţia să calculeze nu doar Q.I. global, ci şi o serie de

coeficienţi absolut necesari în stabilirea diagnosticului psihologic şi medical.

Astfel pe foaia de notare este prevăzut de asemenea un spaţiu disponibil calculării coeficientului de

deteriorare. Procedeul de calcul este următorul:

1. Se totalizează notele standard ale subtestelor care, ,,ţin cu vârsta ; - Informaţie, Vocabular,

Completare imagini şi Asamblare (reprezentand grupa A).

2. Se totalizează notele standard ale subtestelor care ,,nu ţin cu vârsta ; - Raţionament aritmetic,

Memorie, cifre, Cuburi, Cod (reprezentand grupa B).

3. După formula se calculează coeficientul de deteriorarea psihometrică.

4. Din valoarea deteriorării psihometrice se scade coeficientul de deteriorare în funcţie de vârstă,

rezultatul reperezentand procentul de deteriorare patologică. Corecţia sau deteriorarea psihică în

funcţie de vârstă, calculată pe baza rezultatelor eşantionului folosit pentru etalonare se utilizează

conform tabelului de mai jos:

 
       0
1     09
D1

Probe care

,,ţin / Vârsta
probe care ,,nu

ţin

cu vârsta 20-24 25-

29 30-34 35-39 40-44 45-49 50-54 55-

59

Valori calculate 0,5 2 3 3 7 9 11 11

Valori rotunjite 0 l 3 3 8 8 11 13

De exemplu: dacă o persoană obţine la testele care ,,ţin cu vârsta un total (în notă standard) de 47

şi la testele care ,,nu ţin cu vârsta un total de 42, aplicând formula vom obţine valoarea

deteriorării psihometrice egală cu 10%.

Alt exemplu: dacă persoana este în varstă de 42 ani, iar ,,corecţia la această vârstă este de 8,

rezultă că ea are un procent de deteriorare (sau pierdere) de 2%, şi respectiv, un procent de

eficienţă intelectuală prezentă de 98%.

Semnificaţia valorii procentului de deteriorare patologică dată de D. Wechsler este următoarea:

Până la 10% corespunde unei deteriorări nesemnificative


între 10-20% corespunde unei deteriorări probabile (medie)

peste 21% corespunde unei deteriorări certe.

În vederea realizării profilului (mai exact a Scatterului) performanţelor intelectuale ale unei persoane,

pe baza rezultatelor obţinute cu Scala Wechsler-Bellevue clasifică notele standard care se extind pe

o scară de 20 de puncte în următoarele clase (sau nivele):

0 3 foarte slab

4 7 slab

8 11 mediu

12 15 bine

16 19 foarte bine.

Foaia de notare include de asemenea, cele 5 rubrici corespunzătoare acestor nivele care dau

posibilitatea repartizării în final a Scatterului.

Bateria ,,Wechsler-Bellevue caracteristici diagnostice şi clinice

Cu toate că un examen de testare a inteligenţei are ca scop esenţial să dea o măsură valabilă şi sigură

a capacităţii intelectuale globale a unui subiect se poate gândi în mod rezonabil că orice Scală de

Inteligenţă bine cunoscută va furniza ceva mai mult decât un simplu Q.I. sau o ,,vârstă mintală . De

fapt, majoritatea probelor de inteligenţă, administrate individual reflectă un anumit numar de date

privind modul de reacţie al subiectului, aptitudinile sale şi incapacităţile sale particulare, şi destul de

des anumiţi indicatori ai trăsăturilor de personalitate. În prezent importanţa acestui tip de date

auxiliare ce pot fi deduse dintr-o probă de inteligenţă depind într-o mare măsură de experienţa clinică

şi perspicacitatea personală a examinatorului. Fără îndoială această observaţie va rămane întotdeauna

mai mult sau mai puţin exactă. Oricum examinarea şi prognoza lor depinde la fel de mult de meritele
intrinseci şi de posibilităţile de diagnosticare ale testelor înseşi. Comentariile următoare trebuie să ne

conducă la discutarea acelor caracteristici ale Scalei Wechsler-Bellevue a căror analiză preliminară şi

experienţă ulterioară le-au relevat valoarea clinică sau diagnostică. Caracteristica cea mai evident utilă

a Scalelor Wechsler-Bellevue este împărţirea lor în două părţi: una Verbală, cealaltă de Performanţă.

Valoarea sa a priori constă în aceea că ea permite compararea facilităţii unui subiect de a folosi

cuvinte şi simboluri cu aptitudinea de a se servi de obiecte şi a percepe scheme (patternuri) vizuale.

În practică, această separare este justificată prin diferenţele între capacităţile asumate şi aptitudinile

profesionale diverse. În general, funcţionarii de birou şi profesorii reuşesc mai bine la testele verbale,

în timp ce lucrătorii manuali şi muncitorii reuşesc mai bine la testele de performanţă. Aceste

corespondenţe sunt suficient de ridicate pentru a avea o valoare de orientare profesională, mai ales

când este vorba de adolescenţi din licee sau din facultăţi. În afara raportului lor posibil cu aptitudinile

profesionale, divergenţele între notele testelor Verbale şi cele ale testelor de Performanţă, mai ales

când aceste diferenţe sunt importante interesează în special pe clinician. Aceasta deoarece

asemenea dezacorduri sunt în mod frecvent asociate cu anumite tipuri de patologie mintală. De fiecare

dată când o tulburare mintală produce o schimbare în capacitatea de funcţionalitate a individului, în

general ,,pierderea care rezultă nu este uniformă, ci afectează mai mult unele aptitudini decat altele.

Acest fapt este frecvent utilizat în mod sumar în psihiatrie şi neurologie, unde tulburările sau

deficienţele specifice sunt considerate ca simptome patognomonice ale diverselor tipuri (clase) de boli.

Tulburările de gen ,,fuga de idei din psihoza maniaco-depresivă şi tulburările de memorie din

alcoolismul cronic (psihoza Korsakoff) sunt exemple bine cunoscute. În limitele semnificaţiei

diagnostice a diferenţelor mari dintre


   şi 
    
 în

ansamblul lor, constatarea generală este în majoritatea tulburărilor mintale, că alterarea funcţiei este

mai mare în domeniul Performanţei decât în domeniul Verbal. Această observaţie este valabilă pentru

toate tipurile de psihoze, maladiile organice ale creierului şi într-un anumit grad mai mic dar tot

sensibil, în majoritatea psihonevrozelor. Numai două grupe contrazic această constatare generală; cea

a personalităţii psihopatice a adolescentului şi cea a debilităţii mintale profunde. Cele două grupe

reuşesc mai bine la testele de Performanţă decât la testele Verbale. Este interesant de notat că cele

două grupe: psihopaţi adolescenţi şi debili mintal se deosebesc de celelalte stări psihopatice prin aceea
că deficienţa lor de funcţionalitate este datorată mai curând unei ,,lipse decât unei perturbări sau a

unei dezorganizări a capacităţii de funcţionabilitate (apud Wechsler, D., 1954).

În momentul evaluării diferenţelor între notele testelor verbale şi testelor de perfor-manţă trebuie bine

înţeles să se ţină seamă de variabilitate, chiar pentru indivizi normali.

Printre indivizii care au un Q.I. destul de apropiat de medie, o variaţie de 8-10 puncte între nota

Verbală şi nota de Performanţă, într-un sens sau în celălalt este în limita normală. La fel ca şi totalul,

direcţia diferenţei variază, de asemenea, în funcţie de vârstă şi de nivelul intelectual al individului.

Subiecţii cu o inteligenţă superioară reuşesc în genere mai bine la testele verbale şi subiecţii cu o

inteligenţă inferioară realizează note mai bune la subtestele de performanţă (ibidem).

O a doua caracteristică a Scalei Wechsler-Bellevue, utilă din punct de vedere clinic este posibilitatea

de a compara între ele şi la orice nivel de funcţionalitate, diferitele aptitudini mintale testate de

această Scală. Acest lucru a fost realizat prin faptul că, pe de o parte acelaşi tip de material este

utilizat în întreaga Scală şi pe de altă parte, că subtestele izolate ale Scalei au o importanţă egală în

contribuţia lor la nota globală. Compararea notelor subiectului la testele izolate a devenit astfel

posibilă, la fel ca şi cercetarea patternurilor de teste semnificative. Pentru analiza oricărui pattern este

necesar să cunoaştem care este nota subtestului pentru oricare notă totală dată şi variaţiile acestei

note care se modifică odată cu vârsta. Dat fiind faptul că subtestele au fost egalizate între ele, în ceea

ce priveşte importanţa lor, nota medie presupusă la un subtest dat în raport cu oricare notă totală

dată poate fi obţinută cu o bună aproximaţie, împărţind nota totală la 10. Astfel că, dacă un subiect

obţine notă totală de 95, media presupusă pentru oricare subtest dat este de 9,5. Totuşi notele

verbale şi cele de performanţă nu contribuie într-o manieră identică prin semne egale la nota totală; o

aproximare mai bună, într-un anumit fel se obţine prin împărţirea sumei totale la punctele testelor

verbale şi respectiv a testelor de performanţă prin 5. Astfel pentru un subiect care a obţinut o notă

totală (este vorba, bineînţeles, de note ponderate) de 95 constituite din note pentru testele verbale şi

note pentru performanţă, respectiv, de 50 şi 45, mediile presupuse vor fi: pentru testele verbale 10

puncte şi pentru testele de performanţă 9 puncte.


Problema care se pune este cea a definirii notei care variază într-o manieră semnificativă. Aceasta

trebuie fie în mod necesar stabilit după cele două validări: clinică şi statistică şi nu numai pentru

oricare notă dată, ci de asemenea pentru orice combinaţie posibilă a notelor. Chiar dacă datele pentru

o analiză atât de completă, ar fi disponibile nu toate etaloanele necesare au fost stabilite. Se poate

ajunge la aproximări suficiente prin următoarea metodă empirică. Pentru oricare notă totală a Scalei

complete, cuprinsă între 80-110 aceasta reprezentând o deviaţie aproximativă de ą1 de la media 95.

Persoane între 20 şi 35 de ani, având diferenţe mai mare de 2 puncte decât nota medie a subtestului

va deveni semnificativă.

Exemplu: un subiect care a obţinut o notă totală de 95 cu repartiţia următoare:

Comprehensiune ............ 11 Clasare imagini .................................. 9

Aritmetică .............. 9 Completare imagini ............................ 6

Informaţii ....................... 10 Cuburi ........................................... 11

Memorie imediată a cifrelor .. 7 Asamblare obiecte ......................... 10

Similitudini..................... . 13 Cod ............................................... . 9

T= 50 T = 45

Subiectul nostru manifesta variaţii sau diferenţe semnificative la testele: Similitudini, Completare

imagini, Memoria imediată a cifrelor.

Pentru subiecţii care au obţinut note totale peste limitele de 80-110, la fiecare test izolat deviaţia faţă

de medie care să definească o diferenţă semnificativă poate fi obţinută în mare, împărţind nota medie

a subtestului la 4. De exemplu, subiectul ,,Andrei obţine o notă totală de 56, în consecinţă media
unui subtest este de 5,6 puncte, din care 1/4 reprezintă 1,4 puncte. Urmează că fiecare din notele

sale la un subtest izolat care indică o deviaţie mai mare de 1,5 faţă de media subtestului vor fi

semnificative. Subiectul ,,Barbu obţine o notă totală de 132 puncte: media subtestelor fiind 13,2;

urmează că pentru acest subiect numai notele parţiale cu o deviaţie de 3 puncte, sau mai mult (corect

3,3) vor fi de asemenea semnificative.

Totalul diferenţei între nota obţinută şi media diferitelor subteste necesară ca un subiect să fie

semnificativ este aproape proporţional cu valoarea notei totale a subiectului. În anumite cazuri, atunci

când dezacordul între Performanţă şi Verbal este foarte mare este de dorit, şi adesea necesar să se

trateze separat fiecare parte a probei. Acest fapt este în special adevărat în anumite cazuri de boli

organice care prezintă dezacorduri importante între Verbal şi Performanţă, în ansamblu, dar este o

variaţie relativ mică între subtestele care constituie cele două părţi.

Metoda cea mai adaptabilă pentru utilizarea clinică este cea care consistă în ,,numărarea sau

,,integrarea semnelor . Un semn sau simptom este o notă slabă de test care s-a relevat a fi

caracteristică unui tip particular de tulburare mintală, disfuncţie mintală sau asociată acestei Scale.

Astfel, dacă o notă scăzută la un test de Performanţă este o notă în special micşorată la testul de

Cuburi au fost găsite ca fiind fiecare caracteristică tulburării organice a creierului. Un subiect care va

reuşi prost la cele două probe va fi de presupus că prezintă două semne de afecţiune organică

posibilă.

Bineînţeles că se poate afirma cu certitudine că acesta va fi în mod necesar o persoană cu o deficienţă

organică, deoarece celelalte stări prezintă de asemenea aceste ,,semne .

Dar este foarte important întotdeauna să notăm numărul de cazuri cu note relativ scăzute, sau

dimpotrivă, foarte ridicate, în distribuţia notelor la teste izolate, obţinute de subiect.

Grupele clinice care obţin în general o notă mai ridicată la testele Verbale:

maladii organice ale creierului,


psihoză,

psihonevroze.

Grupele clinice care obţin în general o notă mai ridicată la testele de erformanţă:

dizarmonii (psihopatii) la adolescenţă,

debili mintal.

A) MALADIA ORGANICA A CREIERULUI

        




Informaţie ............................+

Comprehensiune ................. +

Aritmetică ...........................

Memoria imediată.................

Similitudini ..........................

Vocabular ............................. + +

Aranjare imagini ................... 0

Completare imagini ............... 0

Asamblare obiecte ................. 0 la (conf. tipului de deteriorare)

Cuburi ..................................... la 0 (conf. tipului de deteriorare)

Cod .........................................
Menţiune: În maladiile organice suma notelor la probele verbale va fi mică sau net superioară notelor

la subtestele de performanţă, iar variabilitatea inter-teste scăzută.

B) SCHIZOFRENIE

Informaţie ............. ........... + la + +

Comprehensiune ... .......... la (conf. tipului de schizofrenie)

Aritmetică................................. 0 la

Memorie imediată .................... 0 la +

Similitudini ............................... la (conf. tipului de schizofrenie)

Vocabular .................................. + +

Completare imagini ................... 0 la (conf. tipului de schizofrenie)

Aranjare imagini ........................ la 0

Asamblare obiecte ......................

Cuburi ......................................... 0 la +

Cod ..............................................

Nivelul verbal este în general superior Performanţei, iar totalul la subtestul Aranjare imagini plus

Comprehensiune este inferior totalului , Informaţie plus ,,Cuburi . Rezultatele la

subtestul Asamblare obiecte este inferior faţă de Cuburi, iar performanţele la ,,Similitudini foarte

slabe. Notele la Vocabular ridicate ca şi la Informaţie reprezintă în mod categoric un semn

patognomic. Variabilitatea inter-teste este marcantă şi în majoritatea cazurilor este mai mare între

subtestele părţii Verbale decât între cele ale părţii de Performanţă din Scala Wechsler-Bellevue.
C) NEVROTICI

Informaţie ................................ +

Comprehensiune ...................... +

Aritmetică ................................. 0 la

Memorie imediată cifre .............

Similitudini ................................ +

Vocabular ................................... +

Aranjare imagini .........................

Completare imagini ................. 0

Asamblare obiecte .......................

Cuburi .......................................... 0

Cod ...............................................

Observăm că verbalul este în general superior Performanţei. Totalul notelor la Completare imagini plus

Cuburi este în general mai mare decât totalul la Aranjare imagini plus Asamblare obiecte.

D) Dzarmonii (psihopatii) la ADOLESCEN|I

Informaţie ..................................... la

Comprehensie ............................... 0 la

Aritmetică .....................................
Memorie imediată cifre ................ 0 la

Similitudini .................................. la 0

Vocabular ................................. 0

Completare imagini ..................... + la 0

Aranjare imagini ........................... + + la +

Asamblare obiecte ........................ + + la +

Cuburi ........................................... + la 0

Cod ............................................... 0 la

Menţiune. Totalul la probele de Performanţă în general este superior achiziţiilor în planul Verbal.

Totalul la ,,Asamblare obiecte plus ,,Aranjare imagini ajunge întotdeauna mai mare decât totalul la

,,Cuburi plus ,,Completare imagini . Variabilitate inter-teste este comparativ limitată.

E) DEBILI MENTALI

Informaţie ..................................... 0 la

Comprehensiune ........................... +

Aritmetică .....................................

Memorie imediată cifre ................ 0

Vocabular ............................ .. + +

Completare imagini .............. . la 0


Aranjare imagini .................. . 0

Asamblare obiecte ............... . +

Cuburi ................................... 0 la +

Cod .................................... la +

Menţiune. Notele la ,,Performanţă sunt în general superioare nivelului Verbal, dar variabilitatea

inter-teste limitată (deşi notele la ,,Similitudini şi ,,Cuburi ating în general media).

Redăm semnificaţia simbolurilor utilizate în tabelele noastre: + şi + + semnifică: ,,relativ bun ,

,,ridicat sau considerabil peste media notelor celorlalte teste obţinute de subiect; şi

semnifică ,,relativ slab sau ,,scăzut sau considerabil sub media subiectului la celelalte teste; 0

înseamnă nici o deviaţie semnificativă de la media notelor subtestelor rămase.

{n general, simbolul plasat primul indică tendinţa generală. Astfel, la entitatea ,,maladie organică a

creierului , testul de ,,Asamblare obiecte este marcat de la 0 la . Aceasta semnifică în general

că nota unui subiect suferind de o tulburare organică nu este proeminentă la testul ,,Asamblare

obiecte , dar că în anumite cazuri ea poate fi extrem de slabă.

Pe o bază cantitativă simbolurile au aproximativ semnificaţia următoare:

+ deviaţia 1,5 - 2,5 unităţi peste nota medie a subtestului,

++ deviaţia de 3 sau mai multe unităţi peste nota medie a subtestului,

deviaţia de 1,5 - 2,5 unităţi sub nota medie a subtestului,

0 deviaţia de la 1,5 la -1,5 unităţi de la nota medie a subtestului,

deviaţia de 3 sau mai multe unităţi sub nota medie a subtestului.


Toate deviaţiile sunt exprimate în termeni de unităţi ponderate de notare.

Comentarii

1) Maladii organice ale creierului

Categoria aceasta înglobează un grup important de sindroame care conţine de la tumori ale creierului

până la alcoolism cronic. Cazurile nu sunt citate ca exemple de diagnostice diferenţiale între entităţile

unei maladii specifice oarecare, ci mai curând ca ilustrări de dezorganizare a proceselor intelectuale

observate în majoritatea cazurilor organice privind creierul fără a ţine seama de tip. Simptomele cele

mai frecvente ale cazurilor organice ale creierului sunt tulburările în sfera motrică a vederii, o pierdere

a flexibilităţii mentale, deficienţe variate ale memoriei şi o scădere a capacităţilor legate de aptitudini

de organizare şi sinteză.

În consecinţă, cazurile de deficienţă organică ale creierului, cu rare excepţii reuşesc mai bine la testele

Verbale decât la testele de Performanţă. Nereuşita cea mai mare şi cea mai uniformă se manifestă la

testul ,,Cod , dar este încă cea mai specifică pentru diagnostic, deşi aceasta nu este în mod necesar

performanţa cea mai defavorabil afectată. Incapacitatea organică de a rezolva testul ,,Cuburi ,

reprezintă incapacitatea asociată în mod sistematic cu tulburările de organizare vizulă şi motrică. După

notele scăzute la testele ,,Cod şi ,,Cuburi , notele slabe cele mai frecvente sunt obţinute la testele

de ,,Aritmetică şi conform genului de organ atins, la testul de ,,Asamblare obiecte . Deficitul de

memorie se reflectă într-o notă slabă la testele de ,,Memorie imediată , în special la cifrele în ordine

inversă. Anumiţi subiecţi reuşesc de asemenea să obţină note mari la testul de Similitudini. Aceasta

poate reflecta fie o pierdere a capacităţii de gândire conceptuală, fie mai frecvent, o rigiditate crescută

în procesele de gândire. Orice nouă sarcină de învăţat este afectată într-o manieră marcantă. Aceasta

explică în principal nota slabă a bolnavului organic la testul ,,Cod , cu toate că tulburările vizual-

motorii joacă un rol important în eşecurile sale.

Unele grupuri de cazuri, cum ar fi bolnavi paralizaţi şi indivizii cu arteroscleroză, prezintă adesea o

deteriorare generalizată, adică ,,reuşesc rău la aproape toate testele. În general ei reuşesc mai bine
la testele verbale decât la testele de performanţă, dar nu prezintă o mare variabilitate în ceea ce

priveşte testele care constituie fiecare parte a scalării. Acest fapt are deseori valoare în diagnosticul

diferenţial, ca de exemplu, între leziunea traumatică a creierului în care alterările sunt inegale, şi

paralizia generală în care procesele intelectuale sunt mai mult sau mai puţin alterate într-o manieră

uniformă.

2) Comentarii privind schizofrenia

Schizofrenia în accepţia psihiatrilor germani identificată cu demenţa precoce include un grup de

afecţiuni mai curând decât o singură entitate, o singură maladie. Deşi împărţirea clasică a demenţei

precoce în 4 tipuri: catatonic, paranoid, hebefrenic şi simplu ar fi mai mult teoretică decât reală, ea

sugerează totuşi ceea ce experienţa a demonstrat că schizofrenii pot prezenta între ei o mare

varietate, cu aceeaşi simptomatologie ca imagine generală. Pe lângă aceasta, diagnosticul general al

schizofreniei însăşi, depinde adesea de orientarea psihiatrului sau de şcoala căreia îi aparţine. Un caz

care într-un spital este diagnosticat ca schizofrenie, poate fi perfect desemnat într-altul ca psihoză

maniaco-depresivă sau invers. Luând în consideraţie această situaţie este evident că orice listă simplă

de semne nu poate fi suficient de întinsă, ori în totală contradicţie.

Din punct de vedere intelectiv-operaţional efectul cel mai general al proceselor psihotice din grupa

schizofreniei este diminuarea eficienţei mintale a subiectului. Această pierdere (QP) este pusă în

evidenţă prin scăderea notelor obţinute la majoritatea testelor cerând un efort imediat şi dirijat. Din

punct de vedere profesional aceasta se manifestă (apare) în faptul că adaptarea profesională a

schizofrenului este adesea considerabil inferioară faţă de ceea ce s-ar putea aştepta de la individ ce

pare dotat la origine, din naştere. Pe lângă slăbirea eficienţei mintale, schizofrenul se caracterizează

prin încetinirea accentuată a gândirii sale, o scădere a flexibilităţii mentale şi o tendinţă la

perseverare. Aşa cum s-a remarcat deseori, el reuşeşte mai bine la testele verbale. Această

superioritate relativă a schizofrenului este de un interes special deoarece în general nu se consideră că

s-ar manifesta prin capacităţi de verbalizare. Din punct de vedere clinic, el este în mod constant

desemnat ca un individ închis în sine şi puţin comunicativ. Totuşi acest ilogism între cele două
constatări se explică parţial prin aceea că la testele verbale care cer mai puţin verbalizare decât

precizie, schizofrenul reuşeşte mai bine. Atunci când testele cer o anumită verbalizare, cum e cazul

testului de 
 există destule şanse ca el să eşueze. Acest eşec nu este datorat unei

deficienţe de comprehensiune sau de facilitare a limbajului, ci unei deformări în procesul de ideaţie al

bolnavului. Schizofrenul interpretează incorect sau rău cuvintele, în aceeaşi manieră în care el

interpretează prost (deformat) realitatea şi răspunsurile sale necuviincioase, iar ideile sale bizare sunt

urmare a acestei greşite interpretări.

O altă caracteristică a schizofrenului este incapacitatea de a se ocupa de situaţii concrete şi specifice.

El uită detaliile, nu înţelege (nu percepe, nu sesizează) asemănările obişnuite şi diferenţele, aceste

dificultăţi reflectându-se adesea în notele scăzute pe care le obţine la testele ,,Similitudini sau

,,Completare de imagini , sau chiar la ambele.

În sfârşit, o altă caracteristică, dar nu mai puţin importantă este această imposibilitate de a face o

predicţie oarecare privind evoluţia schizofreniei, deoarece de la o perioadă la alta, se întâlnesc bolnavi

care reuşesc la unul sau mai multe din aceste teste la care eşecul a fost înregistrat ca o caracteristică

a schizofreniei. Cunoaşterea aprofundată a cazului particular permite în general a se da o explicaţie

acestor constatări contradictorii, dar ocazia unor astfel de excepţii arată că diagnosticul schizofrenului

după semne sau pattern-uri psihometrice nu este o treabă prea simplă. Cazurile pe care le prezentăm

ca ilustrări sunt tipice în sensul că ele privesc indivizii care prezintă majoritatea sau un mare număr de

semne caracteristice ale grupului schizofreniei, în ansamblul său.

3) sihopatie sau dizarmonie comportamentală

Trăsătura izolată cea mai prepon-derentă în pattern-ul unui adolescent viitor psihopat este nota sa în

mod sistematic ridicată la testele de Performanţă în comparaţie cu cele obţinute la testele Verbale. Se

întâlnesc în mod ocazional excepţii, dar acestea sunt în general reflectarea unei oarecare capacităţi

sau incapacităţi speciale. De asemenea, demn de a fi notat este nota obţinută în mod frecvent de

psihopat la testul de Completare imagini. Această constatare este surprinzătoare deoarece se

presupune că acest test constituie o bună măsură a inteligenţei sociale. Dacă această interpretare este
corectă trebuie să se facă o distincţie între Comprehensiunea (unei situaţii sociale, de exemplu) şi

comportamentul rezultat. Psihopaţii au în general comprehensiunea situaţiilor, dar ei au tendinţa de a

le aduce, trata în propriul lor avantaj, într-o manieră antisocială. Acestă idee nu trebuie împinsă prea

departe, deoarece regula are numeroase excepţii, cum ar fi cazul extrem al unor psihopaţi care sunt

nu numai perverşi în comportamentul lor, dar deformaţi şi în comprehensiunea lor socială. Atitudinea

la testul de performanţă al psihopatului este caracterizată în ansamblul său, prin jovialitate şi o

îndrăzneală (aplomb), contrastând într-un mod pregnant cu cele ale unui nevrotic. El nu se împiedică

de contradicţii şi când el nu este împiedicat face orice lucru fără cel mai mic efort, iar gândirea sa

abstractă este adesea sub medie, ceea ce se reflectă adesea printr-o notă scăzută la testul de

Similitudini. El are, de asemenea, tendinţa de a reuşi destul de prost la Raţionamentul aritmetic, dar

trebuie remarcat că nota medie a subtestului de calcul Aritmetic este pentru adolescentul normal

(vârstă 12-16 ani) în mod sistematic mai scăzută decât nota sa medie la celelalte teste ale Scalei.

Pattern-ul testelor pe care le descriem este scăzut în special la performanţele adolescenţilor de sex

masculin psihopaţi. Experienţa ulterioară a arătat că aceasta se aplică de asemenea şi adultului bărbat

psihopat. Unele studii arată că s-ar putea ca acest pattern să nu aibă aceeaşi valoare diagnostică în

cazul femeilor psihopate. S-ar părea că există o diferenţă importantă conform sexului. Totuşi, nota

relativ scăzută la testul de Informaţie ar fi o trăsătură comună adolescenţilor psihopaţi, băieţi şi fete.

Ea poate fi datorată în parte unei întârzieri în educaţie (chiul la şcoală), asociată deseori

adolescentului delincvent. Totuşi o notă slabă la Informaţii este considerată întotdeauna un semn fidel

pe care se poate sprijini psihologul în selectarea cazurilor psihodiagnostice.

4) :evroticii

În general nevroticul ,,reuşeşte prost la testele care cer un efort imediat. El este înclinat să

considere fiecare probă ca o sfidare şi se nelinişteşte pentru impresia pe care el ar putea s-o facă

asupra examinatorului. Rezultatul este că adesea încremenit exagerează critica şi neregularităţile.

Aceste caracteristici se pot manifesta la oricare test, dar la Performanţele nevroticului - testul

deAsamblare obiecte şi Memorie cifre - ele sunt cel mai bine puse în evidenţă. Cu toate că se întâmplă
rar ca nevroticul să asambleze într-un mod absurd piesele, la testul de Asamblare obiecte, efortul său

la acest test se caracterizează prin numeroasele sale încercări şi erori. Adeseori absenţa unor

combinaţii absurde este aspectul care distinge (diferenţiază) nevroticii de cazurile organice, care, şi ele

de asemenea, obţin note slabe la acest test. Succesele sau eşecurile nevroticului la testul de Memorie

cifre sunt imprevizibile. Adesea el eşuează la o serie uşoară de cifre şi reuşeşte la una mai dificilă. In

mod frecvent el poate repeta serii de cifre la fel de lungi (numeroase) sau uneori chiar mai lungi, în

ordine inversată decât în ordine directă.

Cu toate că nota la Performanţă a nevroticului este în general mai scăzută decât nota sa Verbală,

excepţiile sunt destul de curente, în special la isterici şi în nevrozele obsesionale. Un număr mare din

aceştia din urmă sunt obsedaţi de numere şi reuşesc adesea într-o manieră surprinzătoare la cele

două teste: Memorie şi Aritmetică. Nevroticii care lucrează într-un birou pot de asemenea obţine note

ridicate la testul Cod. Nota scăzută a nevroticului la testul Aranjare de imagini este în mod frecvent

asociată deficienţei de adaptare socială şi reflectă obişnuita lor inaptitudine de a se conduce în

situaţiile sociale.

Anxietatea nevrotică se manifestă adesea în ezitarea subiectului, în eşecurile sale neaşteptate şi în

maniera sa de a se înverşuna contra diverselor întrebări ale testului. Bolnavii suferind de nevroze de

angoasă şi de depresie nevrotică pot să fie în mod constant încurajaţi. Dar în general, nevroticii supra

estimează propria lor capacitate intelectuală. Variabilitatea testului este mai mare la nevrotici decât la

subiecţii normali, dar mai mică decât la psihotici.

5) Debilitate mentală

Debilii mental nu prezintă de obicei nici o problemă specială de diagnostic, în afară de cazul unui

prognostic social faţă de cel intelectual şi într-un număr mic de cazuri când trebuiesc diferenţiaţi de

schizofreniile simple. {n diferenţierea dintre schizofrenia simplă şi debilitatea mintală, testele care

îndeplinesc cel mai bine rolul de criterii ar putea fi: Calcul Aritmetic, Similitudini şi Cuburi. Se poate ca

schizofrenul să reuşească să obţină o notă ridicată la unul din aceste subteste, sau chiar la toate, dar

debilul mental aproape niciodată. Aceste trei subteste permit de asemenea diferenţierea cazurilor
limită (bordeline) de debilitatea mintală definitivă (apud D. Wechsler, H. Israel & B. Babinski ,,A study

of the Sub-test of the Bellevue Inteligence Scale în ,,Border-line and Mental Defective Cases , în

American Journal of Mental Deficiency, N: 115, pp. 555-558).

6) Variabilitatea inter-teste

Notaţia mare variabilitate ,,inter-teste îndeosebi când ea se aplică la schizofreni necesită un

comentariu special. {ntr-un studiu mai recent s-a consemnat că, în acest grup de bolnavi,

variabilitatea inter-teste la A-B nu este în mod special mare, şi în orice caz, nu în mod semnificativ

mai mare decât cea întâlnită la debilii mental. Aceste constatări sunt nu numai diferite de observaţiile

autorului testului, dar de asemenea, contrarii experienţei clinice a celorlalţi investigatori atât la Scala

Wechsler-Bellevue cât şi la celelalte Scale.

Datele privind Scala WB pot fi de un real folos din punct de vedere al diagnosticului diferenţial dacă

examinatorul este la curent cu problemele statistice şi nosologice care prezintă toate tablouri

asemănătoare.

Astfel un studiu atent va arăta că la aceleaşi teste sunt eşecuri repetate ale diverselor grupuri clinice.

De exemplu: toate grupurile clinice, în afara psihopaţilor şi debililor mental reuşesc mai bine la testele

de Performanţă decât la testele Verbale. Sau de asemenea, testul de Cod, ca test - ,,eşec este

comun nevrozelor, maladiilor organice şi în numeroase psihoze; în timp ce aproape toţi indivizii cu

tulburări mintale reuşesc relativ bine la testele de Vocabular şi Informaţie. In consecinţă, nu incidenţa

unui ,,semn , dar caracterul celorlalte ,,semne care-i sunt asociate în combinaţie determină

semnificaţia sa diagnostică. In general, problema diagnosticului prin diferenţa specifică a notelor

testului poate fi comparată cu diagnosticul medical efectuat conform semnelor fizice.

Cu cât sunt mai numeroase ,,semnele asociate unei tulburări mentale definite, relevate printr-un

examen psihometric, cu atât este mai mare probabilitatea de a stabili un diagnostic corect pe baza

acestui examen. Totuşi, dacă acestea sunt foarte accentuate, prezenţa unuia sau a două ,,semne nu

mai pot fi definitiv patognomonice. De exemplu: o notă foarte scăzută la testul ,,Cuburi combinată
cu o notă foarte joasă la testul de ,,Asamblare obiecte este în mod categoric indicativul unei

afecţiuni organice, deşi unii autori cred că aceste semne pot absenta. Uneori ,,semnele sunt mai

numeroase dar la fel de categorice şi în aceste cazuri trebuie să fie luate în considerare indicaţiile

auxiliare. De exemplu: debilii mental prezintă în mod ocazional distribuţiile notelor foarte apropiate de

cele întâlnite la psihopaţi.

Noi concluzionăm la această discuţie asupra materialului psiho-diagnostic care ar putea fi extras din

scala Wechsler-Bellevue adăugând unele note care pot fi numite ,,indexuri calitative . Aceste indexuri

sunt itemii semnificativi care se relevă fie în forma, fie în conţinutul răspunsurilor subiectului.

Calităţile de perseveraţie şi de redundanţă ale definiţiilor schizofrenului la testul ,,Vocabular sunt un

exemplu. Altul ar fi negativismul care se reflectă în tendinţa subiectului de a zice sau a face contrariu

decât ceea ce i se cere. Această dispoziţie se manifestă frecvent la răspunsurile subiectului la testul

,,Similitudini unde în loc de a da asemănările cerute el citează diferenţele total gratuite. Tendinţa de

a expune diferenţele când i se cer asemănările se întâlneşte de asemenea la subiecţii având capacitate

intelectuală limitată, tineri, copii şi debili mintal. Dar când ele sunt date în mai multe reprize de un

individ cu o inteligenţă peste normal, mediocru sau chiar bună, aceasta este aproape întotdeauna un

semn patognomonie în schizofrenie. Iată de exemplu răspunsurile date de un schizofren la testul

,,Similitudini care s-a încăpăţânat de a cita diferenţele chiar după rugăminţi repetate şi terminând

prin a obţine o notă de zero la acest test:

ß pentru portocală - banană: portocala este rotundă - banana este lungă;

ß pentru palton - rochie: un palton se pune pe o rochie;

ß pentru câine - leu: un leu este mai mare;

ß pentru automobil - bicicletă: un automobil are 4 roţi, bicicleta 2;

ß pentru ziar - radio: se ascultă noutăţile la radio şi se citesc istorisirile în ziar;


ß pentru arbore - alcool: arborele este de toate culorile, alcoolul este alb.

Uneori bolnavul persistă pur şi simplu în a da un răspuns de tip clişeu: ,,ele nu sunt asemănătoare, ele

nu sunt la fel . In cazuri similare lui îi este imposibil să-şi schimbe formula (chiar greşită) şi dacă din

întâmplare reuşeşte rezultatul obişnuit este obţinerea ca răspuns a unei diferenţe în loc de asemănare.

De exemplu: după ce a răspuns în mod sistematic ,,nu sunt la fel la primele 4 întrebări ale testului

,,Similitudini , bolnavul după mai multe îndemnuri, îşi modifică răspunsul de la a 5-a întrebare ,,ziar-

radio spunând: unul este făcut pentru noutăţi, altul pentru distracţie .

O caracteristică relativ comună schizofrenilor şi ocazional anumitor tipuri de psihopaţi este răspunsul

,,stricat sau ,,contaminat . Subiectul dă la început un răspuns bun sau acceptabil şi apoi el îl strică

adăugând ceva fără legătură sau excentric. Asemenea răspunsuri sunt cel mai frecvent provocate de

întrebările testului ,,Comprehensiune şi la fel uneori de întrebările testului ,,Similitudini . Astfel:

,,de ce se fac pantofii din piele? . Răspunsul a fost ,,se merge mai uşor, este un vechi obicei

(schizofren). Exemplu: ,,De ce terenul costă mai mult la oraş decât la sat? . Răspunsul poate fi: ,,În

oraş terenul are mai mare valoare fiindcă oamenii au nevoie de mai mult spaţiu, în timp ce la sat sunt

mai puţin cerute. La întrebarea: ,,Ce trebuie să faci când găseşti pe stradă o scrisoare? Răspunsul a

fost: ,,S-ar putea pune la poştă, dar întâi eu aş deschid-o pentru a vedea dacă nu cuprinde bani . La

întrebarea: ,,Presupunând că ar conţine bani? Răspuns a fost: ,,O rup - poate fi caracteristic

pentru structuri dizarmonice de personalitate.

Uneori o întrebare pusă de subiect poate releva tendinţe anormale. Astfel, înainte de a răspunde la o

problemă de aritmetică în final, în test se utilizează monede de tip franc. Dacă un om cumpără de 6

franci timbre şi îi dă funcţionarului o piesă de 10 franci, cât trebuie să primească rest?. Un schizofren

vrea să ştie singur dacă este vorba de timbre de ,,2 sau de 3 franci . Alteori, o întrebare pusă la

întâmplare de examinator poate avea ca efect un răspuns revelator. Iată un exemplu, mai curând

amuzant. ,,Ce distanţă este între New York şi Paris? Bolnavul răspunde: ,,nu ştiu . Examinatorul

sugerează încearcă să afli. Bolnavul: ,,Ei, bine, trebuie să treacă aproape o săptămână pentru a

ajunge de la Paris la New York. Sunt 7 zile într-o săptămână şi 24 de ore într-o zi: deci înmulţind 24
cu 7 se obţine 161, ceea ce dă numărul de ore din 7 zile sau o săptămână. Ori, există 20 de grupuri de

case într-o milă, multiplicând 161 cu 20, aceasta face 3220. Distanţa de la Paris la New York este de

3220 mile . Calculul nu este în întregime just, dar mai importantă decât uşoara eroare de înmulţire

este maniera în care subiectul dă un răspuns aproape corect.

Acest răspuns a fost dat de un subiect schizofren care evidenţia în structura psihismului şi elemente

maniacale. Utilizarea unor expresii şi concepte cu iz arhaic ne arată că în istoricul Bateriei Wechsler-

Bellevue acestea au fost folosite în primele variante alcătuite şi administrate aproximativ în perioada

1939-1955.

$  

     


În psihologie şi în special în psihodiagnoză s-au utilizat diverse modalităţi de clasificare a probelor, a

testelor, scalelor etc. în funcţie de varietate de criterii. Influenţaţi de multe ori de clinică, de aspectele

psihopatologice puternic reprezentate chiar în conţinutul testelor, psihologii şi medicii din diverse

clinici (mai ales din psihiatrie) au încercat să ,,ordoneze³ experienţele câştigate pe acest plan, şi au

sugerat ierarhizări, clasificări relativ acceptate. Este lesne de înţeles că existând aceste încercări de

sistematizare, doar simpla lor enumerare în cărţi şi tratate de specialitate nu elimină ,,iniţiativele³ şi

,,aventurile³ fascinante ale domersului psihoclinic ale unor psihologi, chiar bine intenţionaţi în

cunoaştere.

De aceea, ne simţim datori să rememorăm faptul că finalizarea unor cercetări, structurarea unor

concepte în psihologia şi psihiatria jumătăţii de secol XX (aproximativ 1945±1965), evidenţierea

beneficiilor aduse de accepţia concepţiei psihosomatice pentru interpretările medicale şi psihologice au

avut menirea de a ,,deschide³ noi orizonturi în clinici, în spitale şi care nu au lăsat indiferenţi pe

practicieni.

Încercările de clasificare, de sistematizare, de apropiere a criteriilor, a conceptelor teoretice, a

metodelor de investigare psihologică şi chiar psiho-socială sunt din nou într-o dinamică evidentă iar

şansa de a fi ex-haustivi este de domeniul inimaginabilului.


Interconexiunile viului ± ale aspectelor biologice din psihismul uman cărora tot mai acceptate şi

recunoscute li se adaugă cele ale domeniilor socio-profesionale şi economice determină multitudinea

de aprecieri, de concepţii, de evaluări şi implicit multitudinea de probe, criterii, clasificări.

Ceea ce ar trebui să se distingă relativ uşor ar fi nevoia de cunoaştere aprofundată a subiectului

uman, indiferent dacă psihologul utilizează anamneza psihoclinică, probe de performanţă, de

personalitate, scale, chestionare sau doar unele dintre ele într-o suită organizată în funcţie de

specificitatea cazului de investigat.

Pentru motive pragmatice, sperând că le-am inclus implicit pe cele teoretice şi ale experienţelor nu

doar personale, am încercat în paginile următoare să prezentăm o posibilă schemă de urmat în clinică.

Această ³schemă´ ar putea cuprinde:

ß anamneza psihoclinică;

ß investigarea performanţelor surprinse prin probe de atenţie, memorie şi calcularea QI; investigarea

aspectelor globale de personalitate (prin diverse probe proiective ori combinate probe şi scale,

chestionare recent aprobate în circuitul profesiei de psiholog).

Astel, pentru a reuşi 9


!    cunoştinţele prezentate în cadrul unui proces de

învăţământ este necesar să avem E 9



    de a memora materialul respectiv.

Aceasta măreşte eficacitatea păstrării şi reproducerii celor învăţate.

Materialul de memorat este necesar să fie înţeles şi să fie integrat în sistemul cunoştinţelor vechi.

Pentru că materialul care nu se reia se uită este nevoie să folosim   . Repetiţia trebuie să o

utilizăm înainte ca textul să fie Äşters´. Revenind sistematic asupra materialului, consumăm mai puţină

energie şi pierdem mai puţin timp. S-a constatat experimental că simpla repetiţie nu este suficientă

pentru memorarea efectivă.


Când se organizează repetiţiile perceperea materialului nu trebuie să lase scoarţa cerebrală

indiferentă. Noi trebuie să realizăm o 9


   , efectivă, prin intermediul limbajului.

Totodată este cunoscut că se fixează mai temeinic cunoştinţele care ne ajută efectiv în munca şi

activitatea noastră. Aplicarea celor învăţate în practică reprezintă o condiţie de bază atât pentru

trăinicia, cât şi pentru exactitatea cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor noastre.

În organizarea repetării informaţiilor trebuie să realizăm o !


    9
 pentru

consolidarea legăturilor nervoase şi pentru sistematizarea componentelor materialului. Invers,

concentrarea repetiţiilor s-a constatat că duce, în timp, la rezultate slabe, de genul Äpregătiri în asalt

pentru examene´, cu incapacitatea reproducerii informaţiilor memorate.

Cel mai util este ca în procesul repetării să încercăm     materialul cu   !

 
  
   . Recunoaşterea ne dă întotdeauna falsa impresie că materialul este

reţinut. Este mai uşoară, dar nu suficientă pentru reproducere ± iar şcoala, apoi practica, viaţa, ne cer

cunoştinţe reproduse, însuşite şi aplicate în procesul muncii, al creaţiei etc.

Toate condiţiile, procedeele de memorare temeinică şi sistematică ne vor asigura achiziţii fidele şi

finalitate practică dacă le vom adapta principiilor obiective ale activităţii nervoase superioare, ca şi

particularităţilor individuale, cerinţelor muncii şi activităţii didactice, a celei profesionale în domeniul

clinic, medical şi social.

c    
  
 


Este important de ştiut că:

Investigarea capacităţii de stocare nu poate fi făcută decât pe baza unei corecte funcţionări

prosexice;

Orice ,,amnezie izolată fără alte simptome clinice trebuie să atragă atenţia asupra eventualei

posibilităţi de simulare din partea subiectului;


De obicei, memoria interferă cu elemente de inteligenţă, cunoştinţe acumulate, experienţă

cognitivă, afectivă;

Numai solicitarea de a fixa şi reproduce cupluri de silabe ne ajută în exprimarea fidelă a memoriei

brute . Psihologul poate folosi în clinică una sau mai multe tehnici, metode de cunoaştere a nivelului

mnezic al subiectului. Între cele existente enumerăm:

 c  FG : reprezintă o tehnică binecunoscută. Concret persoanei de investigat i se

repetă unele cifre pe care le pronunţă examinatorul. Se cere repetarea cifrelor după un minut petrecut

în linişte şi încă o repetare după un alt minut, în care s-a încercat distragerea atenţiei printr-un mijloc

oarecare. Un adult sănătos poate   


>8 şi   7> .

O altă variantă este proba Äoraşelor´: i se dau subiectului 6-10 nume de oraşe şi i se atrage atenţia că

trebuie să le reţină; după ce i se distrage timp de un minut atenţia, acesta este solicitat să le

reproducă.

Generic, este important de urmărit relatarea subiectului în legătură cu istoria existenţei sale.

-c  - 
 
: constă în prezentarea a două grupuri de figuri desenate în profil: în primul

rând sunt 9 figuri, iar în al doilea sunt 25, printre care se numără şi primele 9. Prima grupare se

prezintă subiectului timp de 30 de secunde. Apoi se înfăţişează a doua grupare, iar subiectul este

îndemnat să recunoască primele 9 figuri.

H    pentru memorie (W.M.S.) conţine următoarele probe:

- de informaţie generală,

- de orientare,

- de control mintal (repetarea alfabetului sau numărare în sens invers),

- memorarea unui paragraf,


- memorarea imediată a cifrelor,

- memorarea perechilor de cuvinte.

"$   .3I explorează funcţia mnezică reliefând capacitatea de fixare şi

reproducere a ei. Proba este foarte utilizată ca metodă de psihodiagnoză a memoriei. Ea se desfăşoară

în cinci etape, stimulii fiind citiţi succesiv de examinator.

După instructajul dat subiectului de a reţine şi reproduce cât mai mult şi cât mai corect (fidel)

din stimulii prezentaţi, examinatorul pronunţă clar, cu voce tare cele 15 cuvinte ale uneia din cele

patru variante Rey, etalonate pe populaţie românească. Proba poate fi folosită în clinică, în industrie,

în şcoli etc., sub forma test-retest.

Sunt notate toate cuvintele, atât cele corecte, cele Ägreşite´ (imaginate de subiect), cât şi cele Äduble´

(repetate în cadrul aceleiaşi reproduceri de 2-3 ori). Proba nu se desfăşoară contra-cronometru, iar

subiectului nu i se impune să redea cuvintele în ordinea stabilită de autor.

Operaţiunea se repetă de cinci ori chiar dacă subiectul a redat integral toţi stimulii din a treia ori a

patra evocare.

Curba Ädublelor´ (cuvinte spuse de 2-3 ori) oferă un indice de impromptitudine, iar cea a greşelilor un

indice al infidelităţii mnezice.

Se ţine cont de rezultatele etalonării pe populaţia ţării noastre în evaluarea diferenţiată a capacităţii de

fixare şi reproducere în funcţie de nivelul cultural. De asemenea, se pot efectua medii aritmetice

pentru cele cinci etape când proba este folosită n maniera test-retest.

$.B-.3I027)F(*31

F.(*)"*FJ
REY I REY II

ETAPE ETAPE
Nr. crt. Stimuli Nr. crt. Stimuli
I II III IV V I II III IV V

1. Vioară 1. Pară

2. Copac 2. Fotoliu

3. Cravată 3. Crap

4. Şuncă 4. Dop

5. Valiză 5. Trăsură

6. Pernă 6. Bărbie

7. Ureche 7. Lac

8. Cuţit 8. Săpun

9. Scară 9. Hotel

10. Câine 10. Cal

11. Banană 11. Insectă

12. Unealtă 12. Dulap

13. Vânător 13. Oală

14. Găleată 14. Soldat

15. Câmpie 15. Broască

Figura 1

. 
!  : Câinele (1) muzi-cianului (2) . 
!  : Întors din război (1), soldatul (2) îşi

orb (3) care cânta la vioară (4) stând pe o căuta (3) prietenii (4) la barul (5) unui hotel (6) unde

pernă (5) veche lângă scara (6) podului (7) se adunau de obicei ca să ciocnească o oală (7) cu vÎn

păzea mâncarea (8) stăpânului (9) său (8). El luă o trăsură (9) cu un cal (10) dar observă

alcătuită din pâine (10) şi şuncă (11). curând că vehiculul (11) era plÎn cu insecte (12) aşa

Merindele (12) erau închise într-o valiză (13) că se duse mai întâi la lac (13) şi se spală pe tot

aşezată în spatele zidului (14) printre bolovani corpul (14) cu săpun (15). Apoi îşi scutură hainele
(15), unelte (16) vechi, coji (17) de banane (16) dar observă că totuşi trebuie să le schimbe cu

(18) şi găleţi (19) ruginite. El îşi ciuli urechile cele curate pe care le avea în dulap (17) şi se întoarse

(20) şi-şi arătă dinţii (21) căci văzuse departe acasă(18). Aici îşi puse costumul (19) nou şi porni

pe câmpie (22), lângă un copac (23) pe cei doi vesel (20) spre locul (21) unde socotea că se va distra

prepelicari (24) ai vânătorului (25) care, cu de minune. Ajuns acolo se aşeză într-un fotoliu,

puşca (26) pe umăr (27) şi cuţitul (28) în mână comandă o bere (22), o porţie de crap (23) şi pâine

(29) dar fără pălărie (30) şi cravată (31) se (24). El scoase dopul (25) sticlei (26), bău, mâncă

apropia fluierând un cântec (32). totul cu poftă şi mai ceru o pară (27). Deodată, o

broască (28) venită de nu ştiu unde începu să sară pe

podea (29) şi omul (30) nostru amuzat nu-şi putu

stăpâni un hohot (31) de rîs (32).

$.B-.3I027)F(*31

F.(*F/):J

REY III REY IV

Nr. ETAPE Nr. ETAPE

Stimuli Stimuli
I II III IV V I II III IV V
crt. crt.

1. Bancă 1. Toboşar

2. Cioban 2. Perdea

3. Vrabie 3. Curea

4. Pantof 4. Cafenea

5. Cuptor 5. Şcoală

6. Munte 6. Rudă

7. Ochelari 7. Soare
8. Burete 8. Grădină

9. Tablou 9. Şapcă

10. Vapor 10. Ţăran

11. Oaie 11. Mustaţă

12. Puşcă 12. Gâscan

13. Creion 13. Culoare

14. Teatru 14. Casă

15. Peşte 15. Râu

Figura 2

. 
!  : Prietenii (1) şedeau pe o bancă (2) în . 
!  : Un bătrân ţăran (1) cu mustăţi (2) lungi

grădina (3) publică schimbând (4) păreri despre teatrul (5) şedea pe o bancă (3) la soare (4), în grădina (5) sa,

care vizitase de curând orăşelul (6) lor de munte (7). Marele aproape de râul (6) ce curgea printre copaci (7) şi

actor (8) jucase rolul (9) unui cioban (10) care cutreiera supraveghea gâscanul (8) şi găinile (9). El privea un copil

ţara (11) cu oile (12) şi puşca (13) lui. Iarna (14) şi-o (10) care trece pe şosea (11) prin faţa cafenelei (12) de

petrecea pe cuptor (15) aşteptând vremea zilelor (16) lângă gară (13) îndreptându-se spre şcoală (14). Elevul

calde. Unul din cei doi (17) spuse că acţiunea (18) piesei (15) îşi uitase mănuşile (16), şapca (17), mantaua (18) şi

(19) este lipsită de interes (20) mai ales că în ultimul tablou ghiozdanul (19) dar sufla fără grijă (20) într-o trompetă

(21) apărea pe scenă (22) un vapor (23) pus acolo fără nici (21) şi fâlfâia un steag (22). El purta, legată cu o curea

un rost. Autorul (24) nu merită să ţină un creion (25) în (23) de gât (24) o mic tobă (25) vopsită în culori (26) vii

mână (26), opera (27) lui merită să fie ştearsă cu buretele dar nu o putea folosi. din casă (27) de după perdea (28)

(28). Celălalt amic (29) povesti că nu aşteptase sfârşitul rudele (29) şi îndeosebi fratele (31) mai mic îl urmăreau

(30) spectacolului (31) deoarece îşi uitase acasă (32) cu atenţie pe micul şcolar (32).

ochelarii (33), îl strângea un pantof (34), iar pe masă (35) îl

aştepta o straşnică mâncare de peşte (36). Or, ar fi fost o

greşeală (37) să dea vrabia (38) din mână (39) pe cioara

(40) de pe gard.
După cum se observă cu uşurinţă proba are atât o variantă de tip     şi una de

tip  
!   Ambele se pot utiliza, doar psihologul stabileşte ce variantă va folosi.

PROBA REY deţine etaloane pe populaţie românească.

*   


        #027 
 1

Nivel de instrucţie Etapele probei şi stimulii reţinuţi

I II III IV V

Nivel scăzut de şcolaritate 4 6 8 10 12

Nivel mediu şi bun de şcolaritate 6 8 10 12 13,9

Exemplificarea cu acest tip de probe reprezintă un model de folosit pentru că probele au etaloane pe

populaţie românească. Trebuie ştiut că există alte numeroase probe (doar unele etalonate) care sunt

interesante şi pot tenta orice psiholog. Ele pot fi cunoscute şi doar după eforturi de validare şi

etalonare pot intra în patrimoniul psihodiagnozei clinice din România. În acelaşi timp, ţinem să

subliniem că fragmente din alte probe sunt utilizate pentru investigarea funcţiei mnezice la normali şi

la bolnavi ± din diverse clinici medicale.


 este o activitate care face parte integrantă din psihismul uman, necesară reflectării lumii

reale. Ea reprezintă un nivel optimal de desfăşurare a diverselor forme de reflectare a realităţii. Poate

fi înţeleasă ca funcţie psihică de orientare şi concentrare a activităţii umane asupra unor obiecte sau

fenomene, care sunt reflectate la un moment dat mai clar, mai precis. Zlate M. (1994) arată că

psihologii au oscilat în aprecierea atenţiei drept Äactivitate´, Ästare´, Äcondiţie´, Äproces´ etc., unii

asimilând-o cu Äsetul´, alţii cu Ävigilenţa´. ÄAtenţia este mai mult decât vigilenţă crescută, ea constă în

orientarea selectivă a percepţiei, iluminând obiectele şi ajutându-ne să le cunoaştem cât mai adecvat´

(M. Zlate, 1994).

Sunt obiecte şi fenomene care ne atrag atenţia fără un efort conştient, fără nimic special din partea

noastră, iar altele nu reuşesc aceasta. Când are loc o orientare şi concentrare neintenţionată, fără
efort de voinţă a activităţii psihice vorbim de 


. Cauzele care o provoacă sunt în

genere grupate în două categorii:

a. particularităţile intrinseci ale obiectelor;

b. însemnătatea care o prezintă obiectele şi fenomenele pentru persoana respectivă.

$    se referă la: intensitatea acestora, schimbarea şi intermitenţa lor,

caracterul neobişnuit, neaşteptat al unui obiect sau fenomen, interesele şi cunoştinţele omului ca şi

starea organismului în general şi a scoarţei cerebrale în special.



  
 presupune apariţia pe scoarţă a unei excitaţii puternice care va

domina celelalte punct excitabile din scoarţă (o detunătură, un fulger, o explozie, o reclamă

luminoasă, scrisă cu litere mari va atrage obligatoriu atenţia).

 !
 
   ne arată că atenţia involuntară apare la modificări şi

nu la stimulare continuă, monotonă. Ca să atragem atenţia putem să creştem ori să reducem

intensitatea vorbirii (farurile din porturi se aprind şi se sting intermitent; planşele şi diagramele

din clasă nu trebuie să rămână ore în şir pe perete pentru că îşi pierd funcţionalitatea, nu mai atrag

atenţia elevilor şi studenţilor).

 
!

!  este, de asemenea, o condiţie care atrage involuntar atenţia.

Frecvent profesorii cu experienţă pun întrebări neaşteptate în cadrul expunerii pentru a stimula atenţia

cursanţilor. Stimulii, cu toate calităţile lor, dacă nu au un caracter neobişnuit, provoacă reflexul de

orientare. Invers, repetarea unor situaţii identice, neîntărite, duce la stingerea reflexului de orientare

şi atenţia nu mai este atrasă.

  
 

  
 (fie pozitivă, fie negativă)

pentru   !  omului reuşesc să atragă atenţia. Adolescenţii sunt preocupaţi,

interesaţi de radiofonie, calculatoare, aero-modelaj, cibernetică, fapt ce va face ca activitatea lor să se

concentreze pe interese utile.


 
  
 !      în special poate influenţa orientarea

atenţiei. Obişnuit, un om flămând va reacţiona la orice stimulent legat de satisfacerea senzaţiei de

foame şi care în alte condiţii poate rămâne neobservat.




 este, în general, de scurtă durată, ea este necesară în procesul de cunoaştere,

dar nu este suficientă pentru buna desfăşurare a activităţii umane.

Când trebuie să fim atenţi la anumite obiecte ori fenomene timp îndelungat, va fi nevoie de un efort

de voinţă.

Atunci apare 
 
, un construct care se instalează doar ca urmare a existenţei intenţiei

noastre şi a efortului involuntar.

O dată cu apariţia atenţiei voluntare omul se antrenează pentru menţinerea ei, întrucât în procesul

muncii, al activităţii sunt şi unele momente dificile, plictisitoare, care prin ele însele nu pot atrage

atenţia. Pentru atingerea unui scop, pentru obţinerea unor rezultate, insul trebuie să treacă peste ceea

ce îl distrage, trebuie să se concentreze. În acest caz, sarcina pe care o formulăm conştient (cu

ajutorul cuvântului) este aceea care realizează orientarea activităţii de reflectare, mărind valoarea de

semnalizare a unor stimuli, actualizând anumite conexiuni şi inhibând alte legături care nu sunt

conexe cu sarcina dată. Notăm faptul că în anumite împrejurări efortul de orientare şi concentrare a

activităţii noastre într-o direcţie necesară se poate realiza şi prin intermediul limbajului interior (omul

singur îşi propune să fie atent, fie explicit, fie mijlocit).


 
! 

 nu sunt strict delimitate. În timpul activităţii umane, în mod

frecvent, cele două forme de atenţie se întrepătrund prin grade de trecere de la involuntar la

momentul conştient, la efort.

De asemenea, cele două forme de atenţie se pot transforma una în cealaltă. În timpul activităţii

şcolare şi universitare se poate observa această trecere: când un subiect ± elevul, studentul ± începe

studiul unei probleme (cu efort voluntar) participă atenţia voluntară. Treptat dificultăţile iniţiale sunt

depăşite, apare interesul, satisfacţia şi se instalează un fel de atenţie de tip involuntar. Acest fel de
atenţie este uneori denumită de către unii psihologi 
   
. Se notează că procesul

este posibil şi în sens invers.


  !  9
  



Principiile aplicate pentru a estima   şi   testelor pot fi, de asemenea, folosite

pentru a evalua interviurile. După realizarea unui interviu, cel care a pus întrebările îşi formulează

nişte concluzii despre persoana intervievată. Aceste concluzii, ca şi punctajele testelor, pot fi evaluate

pentru a ne reliefa nivelul lor de siguranţă şi validitate.

Dacă mai multe persoane care efectuează interviul pun întrebări aceluiaşi individ,    


   pentru datele interviului ar putea fi reprezentată de comprehensiunea care există

între concluziile diferitelor persoane care au pus întrebări. Într-un studiu care a cercetat diagnosticul

schizofreniei prin două tipuri diferite de interviuri, unul structurat şi celălalt nestructurat, Lindstrom et

al. (1994), au aflat că interviurile cu grad mai mare de structurare furnizau informaţii de mai mare

încredere, deşi conţinutul celor două tipuri de interviu era similar.

Conform descoperirilor lui Lindstrom et al. (1994), siguranţa de inter-evaluare a datelor interviului

poate fi mărită când diferitele persoane care pun întrebări iau în considerare în mod sistematic

anumite chestiuni. Luarea în considerare în mod sistematic şi cu exactitate a variatelor chestiuni ale

interviului poate fi dezvoltată în mai multe moduri. Un mod implică să-i pui pe cei care pun întrebările

să completeze o scală destinată estimării variabilelor celui intervievat avizate la încheierea interviului.

Într-un studiu, membrii unei familii au fost intervievaţi de câţiva psihologi cu scopul de a

diagnostica   . Conţinutul efectiv al interviului a fost lăsat la discreţia persoanelor intervievate,

deşi toţi cei care au pus întrebările au completat aceeaşi  
la încheierea interviului.

Realizarea scalei de rating după interviu a îmbunătăţit siguranţa inter-evaluării.

În general, când se face un interviu cu scopul de a stabili un diagnostic, probabil

că   şi   concluziilor diagnosticului realizate pe baza datelor interviului vor creşte,

când criteriile de diagnosticare sunt  şi   . Eforturile de a creşte fiabilitatea inter-evaluării
pentru stabilirea unui diagnostic sunt evidente în a treia revizuire a manualului Diagnostic and

Statistical Manual (DSM-III), publicate în 1980. Deşi ediţia anterioară DSM-II (1968) furnizase

informaţii descriptive pentru tulburările în cauză, descrierile erau inconsecvente în anumite detalii şi în

unele cazuri erau destul de vagi. Ca exemplu, prezentăm descrierea din DSM-II

pentru  
 
:

Tipul de comportament era caracterizat de hipersensibilitate, rigiditate, suspiciune nemotivată,

gelozie, invidie, înfumurare excesivă şi tendinţa de a da vina pe alţii şi de a le atribui motive nereale.

Aceste caracteristici se amestecă adesea cu acea capacitate a pacientului de a menţine relaţii

interpersonale satisfăcătoare. Desigur, prezenţa suspiciunii însăşi nu justifică diagnosticul, de vreme

ce suspiciunea poate fi motivată în unele cazuri (American Psychiatric Association, 1968, p. 42).

Deşi concepută cu mult timp înainte, o asemenea descriere poate fi folositoare pentru a face înţeleasă

natura tulburării, dar, din cauza nonspecificităţii ei şi a deschiderii spre interpretare, ea nu are decât o

valoare minimală pentru a stabili un diagnostic. Făcând un efort de a susţine fiabilitatea şi validitatea

diagnosticelor psihiatrice, DSM-III (American Psychiatric Association, 1980) a furnizat


 

 

 , incluzând un anumit număr de simptome care trebuie să fie prezente,

pentru formularea unui diagnostic.    


 
 paranoică, de

exemplu, arătau opt moduri în care suspiciunea ar putea fi înfăţişată, dintre care cel puţin trei urmau

să fie prezente pentru a pune un diagnostic (American Psychiatric Association, 1980). Această tradiţie

de a avea o specificitate mărită în descrierile pentru punerea diagnosticului era evidentă într-o

revizuire interimă a DSM-III (publicată în 1987, numită DSM-III-R), cât şi într-o revizuire mai recentă,

în DSM-IV (American Psychiatric Association, 1994) şi poate folosi ca model psihologilor, clinicienilor

pentru adecvarea metodelor lor.

Evaluând consecvenţa concluziilor trase din două interviuri separate de o perioadă de timp se

realizează un  
   
 care, conceptual, este similar cu un coeficient de siguranţă al

unei    . De exemplu, gândiţi-vă la un studiu făcut pentru a măsura siguranţa

unui 
     pentru diagnosticarea alcoolismului, ca şi a tulburărilor co-existente în
mod frecvent (precum dependenţa de substanţă, abuzul de substanţă, depresia şi tulburările

referitoare la personalitatea antisocială). Autorii au găsit că unele tulburări (dependenţa de substanţă

şi depresia) au fost diagnosticate cu o siguranţă mai mare şi prin testare/retestare decât alte tulburări

(abuzul de substanţă şi tulburare referitoare la personalitate antisocială; Bucholz şi alţii, 1994).

F  



 trase pe baza interviurilor este la fel de mult în atenţia

psihometricienilor ca şi valabilitatea criteriului pentru concluziile trase pe baza datelor testului. Măsura

în care descoperirile sau concluziile celui care pune întrebări sunt în acord cu alte rezultate ale testelor

sau cu alte dovezi legate de comportament se reflectă în valabilitatea concluziilor stabilite pe criterii.

În acest context, un studiu care a comparat acurateţe a două instrumente diferite de evaluare: un test

obiectiv şi un interviu structurat ± au fost folosite pentru a prezice comportamentul celor eliberaţi

condiţionat. Harris (1994) a conchis că interviul structurat a dat dovadă de mai multă acurateţe în

prezicerea criteriului (comportamentul ulterior al celor eliberaţi condiţionat) decât testul. În alt studiu,

acesta având drept criteriu raportarea cu acurateţe a folosirii drogurilor de către subiect, testele tip

Äcreion-hârtie´ a fost de asemenea comparat cu 


  . S-a dovedit că testul scris este mult mai

valid, din punct de vedere al criteriului, decât interviul, poate pentru că oamenii sunt mai dispuşi să

recunoască în scris de exemplu consumul ilegal de droguri decât să recunoască într-un interviu Äface

to face´ (McElrath, 1994).

Între aspectele psihometrice ale interviului trebuie să ne amintim că un interviu este o interacţiune

dinamică între doi sau mai mulţi oameni. Natura şi forma specifică oricărui interviu sunt determinate

de mulţi factori, precum trimiterea la persoane calificate pentru interviu, cunoaşterea unor elemente

ca: natura, calitatea şi cantitatea informaţiilor despre mediul social, constrângeri de timp sau mediul

în care se face interviul, voinţa sau capacitatea celui intervievat să răspundă. Factorii culturali pot, de

asemenea, să aibă un rol important în această interacţiune dinamică.

     
  

În genere mult utilizat, tinzând să se banalizeze interviul bine conceput, gândit şi adaptat rămâne cu

toate criticile aduse un veritabil instrument în mâna psihologului din clinică.


Când un interviu este făcut în vederea pregătirii pentru consiliere sau psihoterapie, poate fi folositor să

se cerceteze un număr de probleme legate de cultură. Acestea ar putea fi:

în ce măsură se simte subiectul diferit de alţi oameni şi în ce măsură este aceasta o problemă?

dacă există conflicte, care sunt cele evidente cu privire la motivaţia de asimilare versus încrederea

într-o anumită cultură?

În ce măsură subiectul se simte diferit ca individ faţă de grupul cultural cu care el/ea se identifică

cel mai mult?

Ce rol joacă rasa sau prejudecata ca obstacol în calea adaptării subiectului?

Ce rol joacă standardele culturii dominante (precum farmecul fizic) în adaptarea acestui subiect?

În ce mod factorii legaţi de cultură afectează sentimentele de utilitate ale subiectului? Există un

potenţial pentru sentimentul de pierdere culturală sau dezrădăcinare şi pierdere a moştenirii native

depinzând de eforturile de asimilare? De asemenea, ar putea fi adecvate întrebări legate de sănătatea

fizică, mai ales dacă subiectul este dintr-un grup cultural care are tendinţa dovedită de a-şi exprima

tulburarea emoţională prin simptome fizice (Cheung & Lau, 1982; Kleinman & Lyn, 1980).

Fie că foloseşte un interviu, un test, fie că foloseşte alte instrumente de evaluare cu o persoană

supusă evaluării care este diferită cultural, evaluatorul trebuie să sesizeze răspunsurile psihopatologice

care pot fi destul de obişnuite într-o anumită cultură. De exemplu, afirmaţiile de implicare a spiritului

nu sunt neobişnuite în unele grupuri de americani nativi deprimaţi (Johnson & Johnson, 1965), ca şi în

alte grupuri (Matchett, 1972). Concluziile diagnosticării şi judecăţile făcute ar trebui să încerce să

distingă adevăratele probleme psihologice şi de comportament de comportamentul care poate fi

anormal după standardele culturii dominante, dar poate fi normal după standardele culturii celui

evaluat. Pentru a avea o valoare maximă, rapoartele de evaluare ar trebui să meargă dincolo de ceea

ce se stabileşte prin diagnostic. Rapoartele ar trebui să furnizeze o prezentare foarte detaliată a

problemei care există, cât şi a tipurilor specifice de intervenţie recomandate.


"   
  
    !

Datele biografice şi altele necesare despre cel evaluat pot fi obţinute intervievându-l pe acesta şi/sau

alte persoane importante din viaţa persoanei respective. Sursele suplimentare includ fişele din spital,

de la şcoală, de la locul de muncă şi alte documente necesare. Toate aceste date sunt combinate într-

un efort de sinteză pentru a obţine o înţelegere asupra celui evaluat, incluzând introspecţii ale tipurilor

de comportament observate[1]. Datele astfel strânse pot fi extrem de valoroase în ajutarea

terapeutului de a dezvolta un context semnificativ în care să interpreteze datele din alte surse,

precum transcrierile unui interviu şi rapoartele testării psihologice.

$     

Clinicienii şi consilierii au ocazia să folosească multe teste diferite în timpul practicii lor şi aproape

toate testele pe care le-am descris ar putea fi folosite, în mod imaginabil, în evaluarea clinică sau de

consiliere. Adesea, unei persoane evaluate i se fac mai multe teste. Sintagma folosită pentru a descrie

grupul de teste făcute unei persoane este Äbateria de teste´ (Ätest battery´).

-       

Probabil cuvântul Äbatter´ se referă la un amestec de lichide care conţine un număr de ingrediente.

Oarecum similară ca înţeles cu definiţia lui Äbatter´ este una dintre definiţiile cuvântului Äbattery´: un

sortiment bogat sau o grupare de lucruri asemănătoare care sunt folosite împreună. Când evaluatorii

psihologi vorbesc despre Äbaterie´ se referă la un grup de teste făcute toate, împreună, cu scopul de a

aduna informaţii despre un individ, dintr-o varietate de instrumente.

O baterie de teste de personalitate se referă la un grup de teste de personalitate. O Äbaterie de teste

proiective´ se referă, de asemenea, la un grup de teste de personalitate, deşi acest termen este mult

mai precis, pentru că ne spune, suplimentar, că bateria este limitată la tehnici proiective (precum

Rorschach, TAT, desenarea de figuri, completarea propoziţiilor sau frazelor şi teste de asociere de

cuvinte). În argoul clinicienilor, dacă un anumit tip de baterie rămâne fără o altă determinare sau dacă

specialiştii se referă la o baterie de teste prin o Äbaterie standard´, atunci se face referire la un grup
de teste care include un test de inteligenţă, cel puţin un test de personalitate, şi un test destinat să

detecteze un deficit neurologic.

Fiecare test din Äbateria standard´ îi oferă clinicianului informaţii care merg dincolo de zona precisă pe

care testul este menit să o exploreze. De aceea, de exemplu, un test de inteligenţă poate da informaţii

nu numai despre inteligenţă, ci şi despre personalitate şi despre funcţionarea neurologică. Şi invers,

informaţii despre inteligenţă şi despre funcţionarea neurologică pot fi adunate din datele testului de

personalitate (şi aici ne referim în mod specific la teste proiective mai degrabă decât la un inventar de

personalitate). Insistenţa asupra folosirii a o baterie de teste şi nu doar un singur test în evaluarea

pacienţilor a fost una dintre multele contribuţii ale lui David Rapaport .

Consecutiv cu folosirea unei baterii de teste care ar putea însemna folosirea mai multor teste

proiective, Rapaport a argumentat că o testare ar fi incompletă dacă nu ar exista Ärăspunsuri corecte

sau incorecte´ la cel puţin unul dintre testele făcute. El s-a referit la un test de capacitate intelectuală.

Această orientare este reflectată în munca devenită clasică a lui Rapaport în zona evaluării clinice,

Diagnostic Psychological Testing (Rapaport et al., 1967). Ogdon (1982) este o sursă folositoare de

studii din literatura de cercetare, care dau mostre de interpretări variate ce pot fi făcute pe baza

testelor tipice folosite într-o baterie standard.

*  

 01

Unele teste sunt în primul rând destinate să fie de ajutor clinicienilor şi consilierilor când fac o

diagnosticare. Un asemenea grup de teste a fost dezvoltat printre alţii şi de către Theodore Millon.

*   c
. Inventarul clinic multiaxial Millon (MCMI, Millon, 1983) are 175 de întrebări de tipul

adevărat/fals care oferă rezultate legate de trăsăturile unei personalităţi durabile, cât şi despre

simptome clinice acute. Inventarul MCMI a fost revizuit de două ori rezultând MCMI-II (Millon, 1987) şi

MCMI-III (Millon et al., 1994). MCMI-III oferă rezultate pentru 14 tipuri de scale de personalitate, care

corespund tulburărilor de personalitate din DSM-IV. Mai sunt zece tipuri de scale clinice, incluzând

scale care măsoară anxietatea şi depresia şi patru indici de valabilitate. Asemenea informaţii pot fi
folositoare în ajutarea clinicienilor de a pune diagnostice raportate la DSM-IV multiaxial şi de a evalua

rezultatul în psihoterapie. Pentru că testele MCMI sunt destinate special pentru folosirea cazurilor

clinice, standardele au fost stabilite doar pentru oamenii cu tulburări mintale; mostra de standardizare

a inclus 1000 de pacienţi, bărbaţi şi femei, cu multe şi diferite tulburări mintale. În punctare, scorurile

încă neanalizate de pe scale sunt transformate în rezultate de evaluare de bază, care sunt punctajele

standard corespunzând datelor cunoscute de preponderenţă de diagnosticare. În versiunile anterioare

ale testului, valabilitatea unora dintre scale a preocupat investigatori independenţi. De exemplu, Millon

(1983) a raportat că scala de abuz de droguri MCMI a clasificat corect 94% din eşantionul testat. Cu

toate acestea, în cercetarea independentă a unor oameni cunoscuţi ca abuzând de alcool şi de drog,

mai puţin de jumătate din procentul celor care au făcut testul au fost corect clasificaţi, iar ratele de

identificări pozitive (de abuz) false au fost de 50% (Bryer et al., 1990; Marsh et al., 1988). Au fost

consemnate (McCann, 1990) temeri cu privire la valabilitatea defavorabilă a anumitor scale, mai ales

când o persoană supusă testului manifestă simptome ale unor afecţiuni psihiatrice.

Deşi autorii lui MCMI-III au avertizat ca acest instrument să nu fie folosit Äcu nici un alt scop, decât

pentru verificarea diagnosticului sau pentru evaluarea clinică´ (Millon et al., 1994, p. 5), testul pare să

fi inspirat unele strategii de intervenţie (Retzlaff, 1995a). Deşi receptat favorabil, în general, MCMI-III

reţine unele trăsături din MCMI-II, pe care specialiştii le-au găsit controversate. De exemplu,

procedura de eşantionare folosită pentru a identifica subiecţi pentru mostra de standardizare,

suprapunerea scalelor şi alte chestiuni tehnice i-au determinat pe Haladyner şi Reynolds (1991) să

caracterizeze versiunea anterioară a testului ca Äo comoară conceptuală, psihomotric undeva între un

coşmar şi o enigmă´ (p. 534).

Inventarul clinic pentru adolescenţi Millon (MACI; Millon et al., 1993) este o revizuire a Inventarului de

personalitate a adolescentului Millon şi o revizuire a predecesorului său, Inventarul pentru adolescenţi

Millon. Destinat folosirii adolescenţilor din clinică, testul oferă date clinice, cât şi date legate de

personalitate, include scale de valabilitate şi de răspuns arătând prejudecăţi, şi are valoare în luarea

deciziei de diagnosticare DSM-IV. Timpul testării este un avantaj, pentru că adolescenţii vor completa

cele 160 de întrebări ale testului în cca. 20 de minute. Problema acestui test este că aceleaşi
răspunsuri la cele 160 de întrebări sunt folosite repetat pentru a obţine punctaje pe cele 30 de scale

ale testului, majoritatea scalelor conţinând 30 sau mai multe chestiuni. ÄAr trebui ca testul să aibă

mai multe întrebări, mai puţine scale şi/sau mai puţine întrebări per scală« aşa încât numărul mic de

întrebări să nu poată fi întins atât de mult´ (Retzlaff).

În familia testelor Millon, aproximativ nou-venit este Indexul Millon pentru stiluri de personalitate

(MIMPS; Millon, 1994). Luat ca un instrument pentru evaluarea personalităţii adulte din gama

normală, MIMPS oferă un index general de adaptare, cât şi informaţii despre cele 16 tipuri ale lui Jung.

Acest test computerizat poate oferi date de valoare individuală pentru personalul care lucrează la

îndrumare profesională şi la programe de dezvoltare pentru angajaţi.

La baza tuturor acestor teste (1968, 1981, 1986a, 1986b, 1990; Millon et al., 1961) se află concepţia

lui Millon despre două dimensiuni primare ale personalităţii. O dimensiune, de




  
 are legătură cu modurile de a obţine satisfacţie şi de a evita stresul. Cealaltă are

legătură cu un 
  , care poate fi descris ca  sau   . Rezultatele

testelor Millon pot fi interpretate cu privire la aceste două dimensiuni ale personalităţii, care, la rândul

lor, pot fi interpretate conform categoriilor din DSM-IV.

3      

Mii de teste destinate concentrării asupra anumitor trăsături, stări, interese, atitudini şi a altor factori

se află la dispoziţia consilierilor şi clinicienilor. Aici, pentru edificare, ne concentrăm pe acela care

poate fi unul dintre cele mai folosite instrumente, exact orientate ± testele menite să evalueze

depresia.

3 %     . Depresia este una dintre problemele mintale cele mai obişnuite şi

unul dintre motivele cele mai frecvente pentru spitalizare psihiatrică (Dean, 1985). Între 5-9% dintre

femeile adulte, între 2-3% dintre bărbaţii adulţi (American Psychiatric Association, 1994) şi între 18-

35% dintre adolescenţi (Clarizio, 1989) pot suferi oricând o depresie. Depresia clinică este un factor

de risc pentru suicid şi poate fi chiar cel mai răspândit dintre toţi aceşti factori (Silverman, 1968).
 

    

Trebuie ca unul sau mai multe dintre următoarele simptome să fi fost prezenteà în aceeaşi perioadă de

două săptămâni şi să reprezinte o schimbare faţă de purtarea anterioară; cel puţin unul dintre

simptome înseamnă fie dispoziţie deprimantă, fie pierderea interesului sau a plăcerii. Observaţie: Nu

includeţi simptomele care se datorează clar unei probleme generale de sănătate, nici iluziile distonante

ale dispoziţiei şi nici halucinaţiile.

1. Stare deprimantă aproape toată ziua, aproape în fiecare zi, aşa cum este indicat fie de raportul

subiectiv (e.g. se simte trist sau pustiit), fie de observaţiile făcute de alţii (e.g. pare temător).

Observaţie: la copii şi adolescenţi poate fi o stare de irascibilitate.

2. Diminuarea evidentă a interesului sau a plăcerii faţă de toate sau aproape faţă de toate activităţile

aproape toată ziua, aproape în fiecare zi (aşa cum este indicat fie de povestirea subiectivă, fie de

observaţiile făcute de alţii).

3. Scădere mare în greutate, când nu se ţine regim, sau îngrăşare (e.g. o schimbare mai mare de 5%

într-o lună, în greutate), micşorarea sau creşterea apetitului aproape în fiecare zi. Observaţie: la copii,

luaţi în calcul, faptul că nu câştigă în greutate, aşa cum se aşteaptă.

O recenzie literară a valabilităţii şi utilităţii clinice a monitorizării depresiei a dus la un număr de

descoperiri demne de menţionat.

Schade et al. (1998) a conchis că, în grup, instrumentele folosite pentru a depista depresia chiar

detectează o depresie clinică importantă. Unele probe au sugerat chiar că instrumentele de

monitorizare au acţionat mai bine decât impresiile clinice. O excepţie este când demenţa gravă

coexistă cu acea depresie. Cercetătorii au descoperit, de asemenea, că instrumentele de detectare a

depresiei nu aveau specificitate şi tindeau să măsoare mai mult decât depresia. O altă descoperire-

cheie a fost că Ämai puţin înseamnă mai mult´ în detectarea depresiei la oameni, în general. ÄPentru

că instrumentele scurte cu întrebări bine selecţionate par să acţioneze la fel de bine precum cele mai
elaborate (pentru descoperirea unui caz), conciziunea putând fi o trăsătură-cheie´ (Schade et al.,

1998, p. 60).

Instrumentele scurte, lungi sau intermediare sunt folosite în zone de specialitate ale practicii clinice.

Unele dintre aceste instrumente pot fi unice pentru un anumit tip de evaluare, în timp ce unele tipuri

de evaluare cer folosirea instrumentelor tradiţionale în moduri netradiţionale. Acum este cazul ca

psihologii să îşi îndrepte atenţia către evaluarea clinică în contexte speciale din ce în ce mai complexe

şi mai greu de diferenţiat acei factori determinanţi ai unei modificări comportamentale exterioare sau

mai profunde.

[1] De exemplu, un studiu de caz din literatura de specialitate, cititorul interesat este trimis la ÄSicially

Reinforced Obsessing: Etiology of a Disorder în a Christian Scientist´ (Cohen & Smith, 1976), în care

autorii sugerează că expunerea unei femei la Ştiinţa Creştină a predispus-o la o tulburare obsesivă.

Articolul a stârnit unele controverse şi a provocat un număr de comentarii (de exemplu, Coyne, 1976;

Halleck, 1976; London, 1976; McLemore & Court, 1977), inclusiv un comentariu al unui reprezentant

al bisericii Ştiinţa Creştină (Stolhes, 1977) ± toate combătute de Cohen (1977, 1979a, pp. 76-83).