Aristotel si filozofia lui Aristotel

Aristotel

S-a nascut in 384 in Grecia in Stagira. Tatal lui era medic la curtea lui Filip II al Macedoniei.
Preocuparile familiei sale sunt realiste. La 17 ani revine la Atena ajungand la Akademia lui Platon. Va sta
20 de ani elev si profesor a tinut prelegeri din filosofie. Va pleca in anul mottii lui Platon in Asia Mica si in
statele grecesti din jur.

Va face multe calatorii, lucreaza cu multi invatati in biologie.

In anul 342 IH, este chemat de Filip al Macedoniei pentru a se ocupa de educatia fiului sau
Alexandru. Dupa ce ajunge Alexanrdu rege, Aristotel revine la atena si isi deschide preopria scoala
filosofica langa fostul templu al lui Apollon Lykeios, scoala – liceu (Lykeion). Se va numi si scoala
peripatetica – de la obiceiul din scoala de a se discuta filosofie plimbandu-se printre sirurile de coloane.

Spre sfarsitul vietii dupa moartea lui Alexandru, trebuie sa se refugieze deoarece partidul patriotic
nu-i putea ierta legatura cu familia domnitoare. In Atena existau sentimente estide Macedoniei, se
refugiaza in insula Eubeea in localitatea Calcis unde va muri in 322 la 62 de ani. Dupa propriile spuse i-a
impiedicat pe atenieni sa pacatuiasca din nou impotriva filosofiei. 28458psy83ktt4x

S-au pastrat prelegerile de la liceu. Opera sa cuprinde peste 1000 de lucrari din care se cunosc doar
160.

Tratate de filosofie, poeme, scrisori, discursuri

Opere : Tratate de Fizica (filosofia naturii), Metafizica (tratate de filosofie prima), Organon (tratat
de logica), despre suflet, despre nastere si distrugere, istoria animalelor, despre cer, Politica, Poetica,
Retorica, lucrari de morala : “Etica nichomahica”, “Etica eudemica” (Eudem).

De la Aristotel inainte termenul de Metafizica va avea si sensul de Ontologie, dar va mai avea o
acceptie de metoda filozofica opusa celei dialectice. Egal este cel care a numit. st458p8283kttt

Aristotel este intemeietor aproape universal a tuturor stiintelor, teoretizat logica, etica, retorica,
economia politica, poetica, psiholog , al naturii.

Kant. “ De la Aristotel incoace logica nu a avut nevoie sa faca un pas inapoi, dar ca si pana astazi es
n-a putut face un pas inainte “.

Opera aristotelica cuprinde toate domeniile, impresioneaza prin amploarea si adancimea, prin
contributiile originale. In toate domeniile s-a comportat ca un adevarat om de stiinta, impresionand prin
eruditia sa.

Aristotel va dezvolta filozofia dar nu dinauntrul platonismului ci din alta perspectiva. El si-a dat
seama ca nu poate merge pe urmele lui Platon, el se indoise, iar Aristotel nu putea merge, dar Aristotel se
comporta respectuos, dar nu face compromisuri adevarului. Aceasta pozitie este exprimata in celebra
exclamatie : “Amicus Plato sed magis amica veritas “ ( Mi-e prieten Platon, dar mai prieten imi este
adevarul ). Filozofia lui Aristotel deschide cai noi, meditatii filozofice. El arata erorile lui Platon : ca a
separat generalul de particular, a considerat ca esentele generale ar exista independent de cele particulare,
teza participarii ( lucrurile sensibile participa la ideea in sine de lucru ), teza reamintirii. Aristotel arata
legatura dialectica dintre general si particular, generalitatea nu poate exista prin ea insati,ci se afla intr-un

1
continuu proces de miscare si transformare. Filozofia aristotelica are ca obiect determinarea participarilor
de baza ale existentei universale. El socoteste metafizica ( ontologia ) ca fiind stiinta principiilor si cauzelor
prime. Prin cauza principala = cauza fundamentala.

El gasim prima data definitia principiului ….. in 5 acceptii :

1. principiul este punctul de pornire al miscarii lucrurilor este elementul prim al generarii a tot ce
exista;
2. principiul constituie punctul de plecare datorita caruia lucrul este, ia nastere si poate fi cunoscut.

Pentru Aristotel principiile fundamentale ale existentei sunt materia si forma. Dupa el tot ce exista
in mod efectiv reprezinta sinteza acestor 2 principii sinteza numita substanta.

Materia – principiul pasiv care da consistenta si care este modelat de forma. Forma – cea care da
configuratie, este elementul activ datator de structura care face ca lucrurile sa fie ceea ce sunt, dar nici
forma si nici materia nu pot exista ca principii independente. Forma devine realitate numai actionand
asupra materiei, dupa cum materia devine realitate primind forma.

Ex. de Metafizica : statuia lui Hermes este facuta din piatra, piatra insasi este o materie dar si o
forma, forma pentru ca se individualizeaza cu celelalte forme dar in raport cu statuia este materia iar statuia
este forma pietrei.

Un loc important in filozofia sa o ocupa teoria asupra categoriilor. Trateaza categoriile din punct de
vedere filozofic ca domenii si grade ale existentei, dar si ca forma a gandirii logice, structura realului. Prin
categorii, notiuni de maxima generalitate, care exprima cele mai generale elemente, insusiri si relatii de
ordinul esentei lucrurilor sau a cunoasterii lor.

Aristotel si-a propus sa puna in evidenta notiunile necesare cu ajutorul carora se poate examina
conditiile oricaror lucruri. A elaborat 10 categorii : substanta, calitatea, cantitatea, spatiul, timpul, relatia,
actiunea, pasiunea, posesia, pozitia.

Cifra 10 este o rezonanta a filosofiei pitagorice, I-au scapat o serie de categorii lui Aristotel : efect,
cauza, miscare si cu tot schematismul acestei teorii, teoria categoriilor este foarte importanta atat pentru
filosofie cat si pentru stiinta. Teoria acestei miscari considera ca natura este de neconceput fara miscare si
ca nu exista miscare in afara lucrurilor. Este importanta incercarea lui de a clasifica forme de miscare;
cresterea sau descresterea – miscare in raport cu cantitatea, schimbarea calitativa - miscare in raport cu
calitatea, deplasarea – miscarea in raport cu locul. S-a ocupat si de cauzele miscarii. Stim ca Heraclit din
Efess lega miscarea de dedublarea unitarului (contradictie) dar Heraclit nu a avut raportul stiintific si logic
pentru a demonstra aceasta problema logica. Aristotel leaga miscarea de contradictie numai ca el intelege
contradictia ca un fenomen de suprafata, liniar, ca un fenomen care explica aparitia unuia si disparitia altui
fenomen.

Cum se ajunge la aflarea cauzei miscarii ? Aristotel da un exemplu : bila A care se misca intr-o
directie constatam ca a fost pusa in miscare de mana noastra sau de bila A1 tot in miscare. Daca mergem in
aceasta directie impingem cauza miscarii la infinit. De aceea Aristotel afirma ca exista un miscator initial
nemiscat. Se intreaba : aceasta poate fi materie ?

Raspuns : nu, pentru ca a demonstrat ca materia este pasiva. Acest miscator initial nemiscat se afla in afara
materiei,este imaterial.

2
 Nu poate fi decat Dumnezeu, care aparwe in sistemul filozofiei a lui Aristotel ca fiind izvorul
permanent al materiei – Primul motor spiritual, unic, absolut care se afla in nemiscare, dar care genereaza
miscarea in lume.

Teoria cauzelor prin care el vrea sa explice factorii diferiti care trebuie sa participe la aparatia unei
entitati determinate. Exemplu : statuia care este facuta dintr-un bloc de marmura. Pentru ca statuia sa fie
facuta trebuie sa existe blocul de marmura (cauza materiala), trebuie ca in mintea sculptorului sa existe
imaginea a ceea ce el vrea sa faca (cauza formala). Sculptorul trebuie sa faca ca forma din capul lui sa se
concretizeze in blocul de marmura (cauza eficienta), in toate acestea trebuie sa existe vointa sculptorului
(cauza finala). Concluzia lui Aristotel pentru aparitia unei entitati determinate trebuie sa existe 4 cauze.

Idei social – politice. Le gasim in “Politica” – 8 carti

Studiul asupra constitutiilor pe care el le-a facut l-a dus la ideea ca statul este primordial fata de
individual. Apare in aceeasi lucrare – ideea istoricitatii vietii sociale. El sustine ca statul este o institutie
naturala, omul de la natura fiinta sociala. Omul se deosebeste insa de animalele ce traiesc izolat, cat si de
cele ce traiesc in grup prin aceea ca omul face parte dintr-o comunitate de munca. Considera comunitatea
de munca ca forma politica a activitatii naturale. Aristotel analizeaza formele diferite de stat, tipuri de stat,
aratand avantajele si dezavantajele fiecaruia in parte. Idei actuale – ideea ca omul este un zoon politikon.
(fiinta omeneasca este prin esenta sa membru unei societati organizate, a unui polis – oras, stat, cetatean).
Aceasta celebra teza exprima ideea de sociabilitate a omului. Dupa cum Aristotel nu se limiteaza la
constatarea faptului ca omul este fiinta sociabila ci implica si ideea ca omul este asa de la natura, este
subordonat statului.

Daca Platon a admis o egalitate limitata in sfera conducatorilor statului, Aristotel dimpotriva, i-a
apararea proprietatii private si a familiei, considera ca forma ideala de stat este aceea in care puterea
politica apartine celor cu stare mijlocie. El admite ca pot fi alte forme de stat: monarhie, aristocratie si
democratie. Aristotel face o pledorie remarcabila in favoarea democratiei. Arata ca multimea are
capacitatea de a judeca mai bine in orice imprejurare decat un grup restrans de oameni. Vorbeste de faptul
ca omul trebuie sa se supuna legii, ca legea are putere suprema in stat. Este intemeietorul eticii, esteticii,
este acela care a stat la inceputul majoritatii stiintelor.

Aristotel – primul filozof la care gasim o constructie teoretica minutioasa, un adevarat sistem
filozofic, este importanta analiza conceptelor pe care le face, a categoriilor, de asemenea cu Aristotel se
produce primul moment al desprinderii unor discipline stiintifice de filosofie constituindu-se in stiinte de
sine statatoare care studiaza realitatea din diferite perspective. Analiza critica facuta , filosofia lui Platon.

Filosofia moderna si contemporana nu se poate lipsi de el fie pro sau contra se discuta cu respect de
el si filosofia sa

3
UN GÂNDITOR CREŞTIN ÎNAINTE DE CREŞTINISM: SOCRATE
17 octombrie 2011 16:18

„Stăpânirea pe care o avea asupra patimilor trupeşti este mereu subliniată. Rareori bea vin, dar când se
întâmpla să o facă, dovedea pe oricine şi niciodată nu a fost văzut beat. În iubire, chiar şi când ispitele erau
maxime, rămânea «platonic», dacă e să-i dăm crezare lui Platon. A fost un om desăvârşit: în dualismul
dintre sufletul ceresc şi trupul pământesc dobândise o stăpânire deplină a sufletului asupra trupului.
Dovada supremă a acestei stăpâniri este nepăsarea sa faţă de moarte.“ Cuvintele acestea îi aparţin marelui
filosof englez Bertrand Russell. În minunata sa carte „Istoria filozofiei occidentale“, în 2 volume, el
prezintă vieţile gânditorilor importanţi ai omenirii. La începutul acestei istorii, primul filosof prezentat este
Socrate. El merită atenţia noastră, fiind considerat un gânditor creştin înainte de creştinism. Viaţa sa ne
poate edifica dacă această opinie este corectă sau nu.

Socrate s-a născut în Atena în jurul anului 470 î.Hr. Mama sa, Phainarete, era moaşă, iar tatăl său,
Sophroniscos, era sculptor. Socrate a urmat cursul studiilor oricărui tânăr din vremea sa şi a învăţat
gramatică, muzică, geometrie. Eforturile minţii trebuiau combinate cu cele ale trupului în Atena acelui
moment. După finalul războaielor medice, suferind pierderi, populaţia Atenei era într-o perioadă de
refacere. Ulterior, după terminarea acestor cursuri, Socrate a avut parte de două îndrumătoare total opuse
din punctul de vedere al caracterului. Aspasia din Milet era o curtezană, iar Diotima din Matineea,
preoteasă. Aspasia l-a învăţat pe Socrate că dragostea îi face pe oameni mai buni şi aceasta trebuie să fie
legea şi măsura vieţuirii dintre oameni. Platon precizează că Aspasia dispunea de o elocinţă deosebită.
Diotima din Matineea i-a sădit lui Socrate respectul faţă de divinitate. Ea apare ca personaj în Banchetul de
Platon, unde povesteşte naşterea lui Eros, zeul iubirii.

Soldatul filosof

Puţini oameni ştiu că Socrate nu a fost doar un filosof priceput, ci şi un soldat experimentat. Astfel, Socrate
a participat la trei campanii militare. Slujea în armată ca infanterist. La asediul Potideei, petrecut între 432
şi 429, îi salvează viaţa lui Alcibiade, iar în lupta împotriva tebanilor de la Delion, în 424, îi salvează viaţa
lui Xenofon. Doi ani mai târziu, în 422, participă la asediul oraşului Amfipolis. Xenofon relata despre
Socrate: „M-a întrecut nu numai pe mine, în îndurarea muncilor militare, ci şi pe toţi ceilalţi. Ori de câte
ori, din cauza întreruperii legăturilor undeva, eram siliţi să ajunăm, cum se-ntâmplă la război, nimic nu
erau ceilalţi pe lângă dânsul în privinţa rezistenţei. Cât priveşte modul cum răbda asprimea iernii, făcea
adevărate minuni. Am avut multe prilejuri să-l văd, dar odată mi-aduc aminte că era pe un îngheţ
înspăimântător; toţi ceilalţi sau nu ieşeau din case, sau, dacă vreunul se încumeta să iasă, îşi lua cele mai
năstruşnice veşminte, cea mai călduroasă încălţăminte, înfăşurându-şi picioarele fie cu postav, fie cu
blăniţe de miel. Socrate a ieşit cu dânşii având aceeaşi haină pe care o purta obişnuit şi înainte; şi a ieşit
desculţ şi a umblat pe gheaţă mai lesne decât cei încălţaţi. Soldaţii se uitau cam urât la el, ca la unul care le-
ar arăta dispreţ.“ Nu dispreţ voia să le arate Socrate, ci cât de puţin preţuia el grija trupului.

Gânditor neîntrecut

Oracolul din Delfi, întrebat care este cel mai înţelept dintre oameni, a răspuns: Socrate. Nu era doar cel mai
înţelept, ci şi cel care gândea cel mai mult dintre toţi. În timp ce majoritatea atenienilor preferau să petreacă
în ospeţe lungi şi dese, Socrate prefera să gândească. Uneori, enorm de mult. „Într-una din zile s-a
întâmplat un lucru demn de auzit. Socrate începu a sta pe gânduri într-un loc şi rămase acolo în picioare,
meditând, chiar din revărsatul zorilor. Apoi, cum nu se lămurea asupra obiectului cercetării sale, nu s-a mai
urnit din loc, ci a stat reflectând mai departe. Şi se făcuse miezul zilei şi oamenii se uitau la dânsul,
minunându-se, şi-şi spuneau unul către altul că Socrate stătea în acel loc din zori, meditând la te miri ce! Şi
când unii dintre cei ce-l văzuseră îşi sfârşiră, către seară, lucrul, după ce mâncară, îşi scoaseră afară paturile
de campanie (era vară atunci), atât ca să se culce la aer, cât şi spre a urmări dacă Socrate rămâne şi noaptea

4
acolo. Iar el rămase până se făcu ziuă şi apăru soarele. Atunci zise întâi o rugăciune şi apoi se făcu
nevăzut“ (Platon, Banchetul, 220). Nu putem şti la ce s-a gândit Socrate o zi şi o noapte întreagă. Cert este
că la nici un filosof nu mai întâlnim această aplecare spre meditaţie şi cugetare. Toţi marii gânditori au
cugetat mult, dar foarte puţini asemenea lui Socrate.

Metoda dialectică

Socrate obişnuia să aducă oamenii la cunoaşterea de sine pe calea dialogului. Socrate obişnuia să stea de
vorbă cu tinerii, deoarece era foarte dezamăgit de alegerile politice din cetate. Uneori, conducătorii erau
desemnaţi prin tragere la sorţi şi orice incapabil putea ajunge să conducă Atena. De aceea, Socrate începea,
de regulă, prin a întreba unde trebuie să meargă pentru a-şi repara încălţămintea. Cineva răspundea că, în
mod normal, la cizmar. Socrate continua cu întrebări legate de repararea mobilei, a hainelor şi a altor
lucruri. De fiecare dată urmărea un răspuns pueril. În cele din urmă, venea marea întrebare: „Corabia
statului cine trebuie să o repare şi să o conducă?“. Astfel începea Socrate educaţia tinerilor. Îi punea să
înveţe, să caute cele mai bune metode şi să îşi facă sarcinile cu profesionalism şi pasiune. Corabia statului
nu putea fi lăsată pe mâna oricui.

Procesul raţiunii înţelepte

Mulţi invidiau metodele lui Socrate. În cele din urmă, trei atenieni s-au ridicat împotriva lui şi l-au dat în
judecată. Cei trei erau: Meletos, un poet obscur, Lycon, un retor mediocru, şi Anytos, un tăbăcar bogat.
Acuzaţia era următoarea: „Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaşte zeii recunoscuţi de cetate şi
de a introduce divinităţi noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor. Pedeapsa cerută: moartea“.
Socrate a respins toate acuzaţiile. De nerecunoaşterea zeilor putea fi acuzat şi Aristofan, ale cărui comedii
se jucau atunci prin cetate. Introducerea divinităţilor noi era o simplă invenţie, iar coruperea tinerilor nu se
putea dovedi în nici un fel. Durerea lui Socrate nu era pricinuită de faptul că era acuzat la 71 de ani şi îi era
cerută moartea după atâtea sacrificii pentru Atena. Durerea cea mai mare o constituia ideea unei morţi pe
nedrept care păta istoria dreptăţii în Atena. „Am de gând să vă mai spun unele lucruri care vor stârni poate
şi strigăte; eu vă rog, nu faceţi asta. Să ştiţi bine că, dacă mă veţi osândi la moarte ca fiind astfel precum v-
am spus că sunt, nu mie îmi veţi aduce vătămare, ci vouă înşivă. Mie, nici Meletos, nici Anytos nu-mi vor
aduce vreo pagubă, căci n-ar putea. Nu cred că dreptatea divină a hotărât să fie un ins mai bun oropsit de
unul mai rău. Aş putea fi osândit la moarte, aş putea fi surghinuit, mi s-ar putea răpi cinstea cetăţeniei,
lucruri pe care şi Meletos şi oricare altul le socotesc nenorociri mari; eu însă nu le consider aşa; eu cred că
mult mai mare nenorocire e să faci decât să înduri o nedreptate, cum este aceea ce se încearcă acum să se
facă, adică să se omoare pe nedrept un om“. Socrate nu ţinea deloc la onoarea sa, nu se considera o
persoană căreia merită să i se facă o favoare, lăsându-i-se viaţa. Sufletul său era lipsit de viclenie.

Proorocia lui Socrate

Socrate a fost declarat vinovat de 281 dintre judecători şi nevinovat de 278. Conform legii, putea propune o
pedeapsă în bani în schimbul păstrării vieţii. Socrate propune o pedeapsă în valoare de 30 de mine, o sumă
relativ măruntă. Judecătorii au privit acest gest drept o ofensă adusă tribunalului. L-au condamnat din nou
la moarte, cu 80 de voturi diferenţă. Socrate îşi va bea cupa plină cu otravă făcută din cucută. Înainte de a
face acest gest, ţine un ultim discurs atenienilor. Aici se vede întreaga nobleţe a acestui om care a fost
creştin întru toate şi căruia nu i-a lipsit decât botezul pentru a fi considerat un creştin desăvârşit. „Acum
vreau să vă proorocesc vouă, celor care m-aţi osândit, căci mă aflu, într-adevăr, în clipa în care oamenii
obişnuiesc să proorocească, şi anume atunci când se află în faţa morţii. Vă spun deci, vouă, oameni care mă
trimiteţi la moarte, că va veni asupra voastră, îndată după moartea mea, o pedeapsă mult mai grea decât cea
la care m-aţi osândit pe mine. Dacă vă închipuiţi aşadar că, ucigând oameni, veţi opri pe cineva să vă
mustre că nu trăţi drept, atunci nu judecaţi bine; căci această scăpare nu e tocmai cu putinţă şi nici
frumoasă nu e, ci aceea ar fi şi mai frumoasă şi mai uşoară, nu a-i pedepsi pe alţii, ci a-ţi da toată silinţa să
fii cât mai bun tu însuţi.“