Sunteți pe pagina 1din 2

„Meşterul Manole”

de Lucian Blaga

Drama „Meşterul Manole”, formată din 5 acte, a fost publicată în 1927 şi


jucată doi ani mai târziu. Drama este realizată pe schema legendei populare a
construirii mănăstirii Argeşului, însă Blaga nu dramatizează legenda populară şi
reţine din ea doar ceea ce se potriveşte cu gândirea sa mitică. Dacă în legenda
populară, jertfa umană este cerută de frumuseţea şi originalitatea creaţiei, în drama
lui Blaga, jertfa este cerută de patima zămislirii, de tendinţa spre absolut în artă.
Acţiunea dramei este plasată ca şi în opera populară „pe Argeş în jos”, într-
un timp mitic românesc. Timpul mitic se situează în afara istoriei şi de aceea
acţiunea dramei se desfăşoară întro zonă de fapte care n-au nici o tangenţă cu
realităţile concrete istorice.
În drama sa, Blaga valorifică şi ideea poetică, prezentă în poezie, „pax
magna” şi „lumina raiului”. În aceste poezii, apare ideea îngemănării a
complementarităţii binelui cu răul. De altfel, stareţul Bogumil îi va spune lui
Manole, care iniţial refuză jertfa, că „întru veşnicie, bunul Dumnezeu şi crâncenul
Satan sunt fraţi”. Între drama lui Blaga şi balada populară există numeroase
asemănări (surparea zidurilor, zidirea soţiei iubite) dar şi deosebiri pronunţate. În
dramă, numele soţiei lui Manole nu este Ana, ca în baladă, ci Mira. Pasiunea
pentru creaţie a personajului principal apare atât în baladă cât şi în dramă, însă la
începutul dramei, meşterul Manole este caracterizat în primul rând de raţiune şi
luciditate măsurând şi calculând mereu pentru a descoperi cauza prăbuşirii
zidurilor mănăstirii, căci în cei 7 ani de la începutul construcţiei, zidurile s-au
prăbuşit de 77 de ori. Cifra 7 este o cifră simbol, iar în Biblie, de 70 de ori câte 7
simbolizează răbdarea infinită.
Meşterul Manole este un erou tragic, simbolizând drama geniului creator
care sacrifică cele mai de preţ lucruri, iubirea şi viaţa, pentru finalizarea actului
creator. Ca personaj literar se apropie de Hyperion şi de Prometeu prin sfidarea
cerului, setea de absolut şi refuzul jertfei. El poate fi comparat însă şi cu eroii
tragediei antice prin lupta sa cu un destin, cu un blestem inevitabil care va învinge
în cele din urmă. El însuşi numeşte această patimă a zidirii „foc ce arde şi
blestem”. Conflictul interior al personajului este puternic, pentru ca, în final, el are
de ales între două mari pasiuni, pasiunea sa pentru creaţie şi iubirea pentru soţia sa
Mira, dintre care o va alege pe cea dintâi. Jertfa este privită în dramă din mai multe
perspective: din perspectiva stareţului Bogumil, care aici întruchipează credinţa
populară în puterile supranaturale ca expresie a două principii universale opuse,
Dumnezeu simbolizând binele şi Satan simbolizând răul, jertfa este necesară şi
este siguranţa soluţiei pentru finalizarea rostirii. Credinţa lui Bogumil este numită
de autor magie albă. Din perspectiva lui Manole, jertfa, fie ea magie albă sau
neagră, este un act iraţional şi inuman şi la început o respinge cu putere.
Momentul care declanşează confictul interior al personajului principal este
acela al apariţiei în scenă a Mirei, soţia lui Manole. Ea reprezintă lumina şi bucuria
lui de a trăi, este jumătatea de sferă a bărbatului creator, cealaltă jumătate fiind
biserica – „jucăria puterilor”. Momentul acesta al apariţiei îi intuieşte lui Manole
spusele lui Bogumil : „Numai un suflet neprihănit, numai lumina e în stare să
învingă întunericul”, iar aceasta este în chip tragic, Mira. Manole este obligat de
jocul sorţii să aleagă între biserică, simbol al vocaţiei creatoare şi Mira, simbol al
vieţii, al iubirii şi purităţii omeneşti.
Elementele conflictului sunt, aşadar, pe de o parte pasiunea nestăvilită pentru
artă şi pe de cealaltă parte dragostea intensă pentru viaţă, pentru frumuseţeşi
puritate, toate întruchipate de Mira. Soluţia conflictului va fi contopirea dragostei
lui pentru Mira cu dragostea pentru biserică. În felul acesta, o singură iubire le va
întâlni pe amândouă, astfel că Mira se va transfigura într-un altar. Iubirea lui
Manole este atât de puternică încât la început vrea s-o alunge, dar îl împiedică
meşterii care-i amintesc de jurământul făcut. Mai apoi, el vrea să spargă, să
dărâme zidurile şi s-o elibereze, dar şi de această dată este oprit de meşteri. Gestul
meşterilor de-a-l împiedica să distrugă construcţia cu greu finalizată are
următoarea semnificaţie: opera de artă, odată finalizată şi expusă publicului nu mai
este proprietatea individuală a creatorului ei, ci aparţine posterităţii şi eternităţii şi
nu poate fi înstrăinată sau distrusă, nici măcar de creatorul său. După ce o zideşte
pe Mira, sfâşiat de durere, Manole vrea să afle cine a pus ultima cărămidă din zid
şi care au fost ultimele ei cuvinte, deşi el fusese cel care o zidise de la început până
la sfârşit şi ultimele ei cuvinte au fost acelea că zidul o strânge precum o strângea
Manole în braţe.
În finalul operei, din dragoste pentru Mira şi din cauza remuşcărilor care-l
cuprind, Manole se autosacrifică, eliberându-se prin moarte de zbuciumul interior.
Înainte de moarte, Manole, copleşit de vina sa tragică, îşi strânge pumnii împotriva
credinţei şi a cerului. Referindu-se la finalul dramei, George Călinescu afirmă că
aici se exprimă ideea că opera artistică ieşită din jertfa omului, capătă o existenţă
independentă de creatorul ei, devenind anonimă. Replica finală a dramei scoate în
evidenţă faptul că şi ceilalţi meşteri au devenit nişte meşteri Manole în formare
prin puterea exemplului, sacrificând ceea ce au mai bun în ei, căci unul dintre
meşteri afirmă : „Doamne, ce străluci aici şi ce pustietate în noi”.