Alexia Virga

Eseu de tip paralela intre simbolism si romantism

sonet
Poezia „Sonet”, de George Bacovia, face parte din volumul de debut care
poartă numele „Plumb”, fiind o artă poetică de factură simbolistă în care spațiul
exterior influențează trăirile lăuntrice ale eului liric. Viziunea despre lume și viață
încadrează poezia în specificul universului liric bacovian. Mesajul poeziei este
exprimat cu ajutorul tehnicilor simboliste, care pun accentul pe starea interioară a
poetului, pe trăirile și stările sufletești ale acestuia. Aparținând romantismului,
„Sonet” de Mihai Eminescu se apropie oarecum de operele simboliste, însă nu în
totalitate, prin faptul că nu există o dezolare totală, ca la Bacovia, viziunea despre
lume și viață încadrând poezia în specificul universului liric eminescian.
Romantismul este un curent literar care atinge apogeul în literatura română
în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, prin creația lui Mihai Eminescu.
Principalele coordonate ale romantismului au devenit pilonii pe care Eminescu și-a
așezat opera poetică, temele abordate de poet, precum și viziunea despre lume a
acestuia nefiind decât o oglindire a crezului romantic pe care îl îmbrățișează.
Relevant în acest sens este poemul „Sonet”, acesta conturând viziunea romantică a
lui Eminescu, precum ṣi împletirea armonioasă de teme și motive specifice
romantismului.
Simbolismul, în schimb, apare ca o manifestare literară la sfârșitul secolului
al XIX-lea, potrivit căruia totul poate fi descifrat prin intermediul simbolului.
Mesajul poeziei bacoviene este exprimat cu ajutorul tehnicilor simboliste, care pun
accentul pe starea interioară a poetului, pe trăirile și stările sufletești ale acestuia,
existente într-un cadrul macabru. Decorul este terifiant, pentru că el simbolizează
starea lăuntrică înfiorătoare. Fiind o poezie simbolistă, poetul George Bacovia
urmează întocmai ideile promovate de poetul francez Mallarmé, care opta pentru
sugestie și aluzie și excludea exprimarea directă a sentimentelor, căci „a numi un
obiect înseamnă a suprima trei sferturi din bucuria poemului care e făcută să
ghicească puțin câte puțin; a-l sugera, iată visul”.
Tema poeziei eminesciene întrepătrunde suferința în cazul unei iubiri
neîncepute și conturează un spațiu trist, etern: „Dar și mai bine-i când afară-i
zloată/ Să stai visând la foc, de somn să picuri”. Cu un univers dezechilibrat,
închistat, sufocant, avem de-a face și la Bacovia, transformat ulterior într-o
cârciumă: „Ard, afumate, triste felinare/ Ca într-o crâșmă umedă, murdară”. Spre
deosebire de Eminescu, la Bacovia suferința provine dintr-un cadru angoasat, miza
poeziei fiind evidențierea stării de dezolare a poetului într-o lume în care totul se
degradează. În sprijinul transmiterii acestor stări poetul apelează la motivele
poetice specifice operei sale: ploaia, singurătatea, noaptea, golul sufletesc,
observabile și în poezia eminesciană.
În ambele poezii se observă existența a două planuri: unul exterior, marcat
de elementele care construiesc un cadru trist: „triste felinare”, „crâșmă umedă,
murdară”, „case triste”, „Afară-i toamnă”, „grele picuri”, „ceața crește rânduri-
rânduri” și unul interior, care trădează trăirile interioare ale eului liric, invadate de
dezamăgire, tristețe, declin: „Și cad, recad”, „mâni subțiri și reci mi-acopăr ochii”,
Alexia Virga

„Se stinge-atunci o viață de durere”. În cazul poeziei bacoviene disperarea e mult

mai pronunțată și reiese din folosirea verbelor care ne duc cu gândul la calamități:
„te-neci”, „ard”, „inundară”, „cad”, „recad”. Mai mult decât atât, observăm că în
poezie predomină cuvinte din câmpul semantic al declinului: „noapte grea”, „te-
neci”, „dărâmare”, „cad, recad”. În schimb, la Eminescu cadrul interior presupune
visarea romantică, evadarea în trecut: „Dar și mai bine-i când afară-I zloată/ Să stai
visând la foc…”, „Visez la basmul vechi al zânei Dochii”.
Temele dezvoltate de Eminescu în cadrul acestui poem reflectă viziunea
poetului asupra lumii, mai exact, pesimismul specific romanticilor, inspirat din
filozofia schopenhaueriană. Astfel, o apropiere fizică dintre el și iubită este
exclusă, iubirea fiind pierdută, fără posibilitatea recuperării: „Să simt fiorii
strângerii în brațe -/ Pe veci pierduto, vecinic adorato!”. În aceste condiții greu de
suportat, poetul pare că se destăinuie, încearcă să își elibereze sufletul prin
confesiune.
În ceea ce privește viziunea lui Bacovia, aceasta este redată cu ajutorul
corespondenței dintre cuvânt și elementele din natură. Prin urmare, stările
interioare ale eului liric sunt declanșate de asocierea unor semnificații cuvintelor
folosite cu sens conotativ. Spre exemplu, folosirea comparației „Ca într-o crâșmă
umedă, murdară” sugerează povara care apasă într-un spațiu asfixiant, un interior
limitat care denotă deprimarea și oboseala psihică. De asemenea, angoasa și
nevroza sunt sugerate de versul „Șivoaie-n case triste inundă”, poetul sugerând că
avem de-a face cu un spațiu al periferiei, pesimist, recompus după o viziune
proprie: „Prin măhăleli mai neagră noaptea pare”. Conform viziunii pe care poetul
a adoptat-o atunci când a întruchipat acest univers liric, avem de-a face cu un
spațiu întunecat, fără capacitatea de a se regenera. Specific operei bacoviene este și
motivul apei, care simbolizează dezintegrarea și dezagregarea spiritualității
creatoare.
Referințele culturale semnificative pentru curentul simbolism, respectiv
romantism, sunt redate prin menționarea figurilor reprezentative. Astfel, Bacovia îi
menționează pe E. A. Poe, precursor al poeziei moderne și Paul Verlaine,
reprezentant al simbolismului, în timp ce la Eminescu observăm trimiterea la
mitologia românească, o lume feerică, prin menționarea basmului vechi al zânei
Dochii.
Întrucât poeziile sunt opere lirice în care sunt transmise gânduri, idei,
sentimente în mod direct, ambele creații literare conțin mărcile lexico-gramaticale
ale eului liric. Optând pentru o poezie cu formă fixă, alcătuită din două catrene și
două terține, versurile ambelor poezii dovedesc lirismul subiectiv prin folosirea
verbelor și pronumelor la persoana I singular: „mă reîntorc”, „nu-mi pasă”,
„bâjbâiesc”, „cad, recad”, „nu mai tac”, „eu”, „mă uit”, „În juru-mi”, „mi-acopăr
ochii”, „Privirea-mi arde, sufletul îmi crește”.
Consider că poemul eminescian conține o serie de teme și idei de factură
romantică, atmosfera generală fiind una pesimistă, însoțită de suferința pentru o
iubire neîncepută. În cazul poeziei bacoviene suferința e susținută continuu de
cadrul dezolant în care se poate întâmpla orice: felinarele triste ard, iar imaginea
șivoaielor care inundă casa reprezintă o metaforă ce simbolizează „sfârșitul
continuu”. În fond, viziunea lui George Bacovia este una sumbră, creatoare în
întreaga lirică a unei atmosfere „de copleșitoare dezolare”.
Alexia Virga

Concluzionând, poeziile „Sonet” reprezintă o oglindire a viziunii bacoviene,

respectiv eminesciene, despre lume, având drept coordonate esențiale principii ale
liricii simboliste și romantice. Prin profunzimea sentimentelor transmise și
originalitatea împletirii simbolurilor ṣi a motivelor, ambele poezii au trecut proba
timpului, cucerind cititorul încă de la primul vers.