IULIAN SÎNZIANU

„Poporul moldovenesc”
şi
„limba moldovenească”
*
De la anexarea ţaristă la aniversarea a
„650 de ani de la întemeierea Ţării
Moldovei”

1
2
 IULIAN SÂNZIANU

„Poporul moldovenesc”
şi
„limba moldovenească”
*
De la anexarea ţaristă la aniversarea a
„650 de ani de la întemeierea Ţării
Moldovei”

3
4
 Introducere

Anul 2009 marchează, după cum bine se ştie, împlinirea a

şase secole şi jumătate de la data tradiţională a întemeierii Ţării
Moldovei. Comemorarea acelui eveniment este însă umbrită de
folosirea datei festive pentru susţinerea unor teorii istorice agresive
şi periculoase pentru fiinţa poporului român, teorii ce sunt
cultivate, în ultimele decenii, de o serie de aşa-zişi istorici, dar şi
de oameni politici cetăţeni ai statului dintre Prut şi Nistru şi nu
numai. Ne referim aici, cu deosebită neplăcere, la afirmarea
existenţei unui popor moldovenesc de sine stătător, a unei limbi
moldoveneşti, limbă est - romanică distinctă de limba română, la
individualitatea statului moldovenesc de-a lungul întregii sale
istorii. Întemeierea Ţării Moldovei în urmă cu 650 de ani este
înfăţişată cu o oarecare nostalgie, în accepţiunea respectivilor
istorici, statul lui Bogdan, Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare
fiind precursorul actualei Republici Moldova.
Motivele deformării istoriei şi a răstălmăcirii izvoarelor
sunt mai multe. Ele pot fi rodul unei crize identitare apărute după
destrămarea URSS pentru o generaţie obişnuită să se supună
directivelor de la centru, dar şi al intereselor materiale şi politice
meschine şi, poate, chiar incompetenţei unor cercetători insuficient
pregătiţi, unor carenţe de ordin metodologic sau lipsei accesului la
anumite izvoare istorice. Poate fi bănuită şi o influenţă externă
interesată în aservirea statului moldovenesc, care continuă o
politică de anulare a identităţii etnice a locuitorilor dintre Prut şi
Nistru, desfăşurată pe parcursul a 5-6 generaţii. De asemenea, şi
relativitatea unor noţiuni cum ar fi „limbă” sau „popor” permite o
tratare rău-voitoare a acestui subiect. Departe de a tempera această
tendinţă, obţinerea independenţei de către Republica Moldova şi
ieşirea din componenţa URSS a dus la apariţia altor grupuri
5
interesate în menţinerea statalităţii vechii RSS Moldovenească, din
considerente de ce mai multe ori politice şi materiale. O cale
pentru apărarea acestei statalităţi a fost cea a afirmării existenţei
unei etnii şi a unei limbi proprii, diferite fundamental de cele din
statul vecin de la vest, încât Republica Moldova (din 1991) ar fi un
stat naţional, a cărui legitimitate nu mai poate fi, aşadar, pusă în
discuţie.
S-a observat de multă vreme că efortul de a construi noi
identităţi naţionale, post comuniste, este o trăsătură comună în
viaţa politică a tuturor fostelor state sovietice. Dar în cazul fostei
RSS Moldoveneşti, apar probleme particulare, pornind de la faptul
că provincia respectivă nu a existat niciodată ca o entitate politică
independentă şi era, între cele 15 republici, singura ruptă din trupul
unui stat naţional mai mare. Basarabia a fost, în acelaşi timp, şi
locul aplicării exemplare a politicii de deznaţionalizare şi
construire a altei identităţi naţionale1.
Ocupând Basarabia la 28 iunie 1940, comuniştii au
importat aici nu numai un nou regim politic, ci şi o nouă limbă
literară şi un nou alfabet, chirilic. Noţiunile de „limbă română” şi
„popor român” au fost interzise atunci când se făcea referire la
realităţile basarabene. Populaţia băştinaşă a fost decretată „popor
moldovenesc”, substanţial diferit de poporul român, în viziunea
creatorilor acestei teorii, şi s-a trecut la fundamentarea, teoretică şi
practică, a existenţei unei limbi moldoveneşti independente de
limba română şi a unei „naţiuni moldoveneşti”2.
Rusificatorii şi panslaviştii au creat un argument istorico-
etnic pentru a justifica naţiunea moldovenească. Potrivit acestora,
moldovenii erau un popor slav care a adoptat, pe parcursul Evului
Mediu, o limbă romanică. O opinie mai moderată considera că
populaţia dintre Prut şi Nistru a format o naţiune separată în

1
Charles King, Post-Soviet Moldova. A borderland in transition, Iaşi, The
Center for Romanian Studies, 1997, p. 21-25.
2
Gheorghe Negru, Lupta lingvistică din RSS Moldovenească (1940-1988),
„Destin Românesc”, 1996, an III, nr. 2, p. 3.
6
secolul al XIX-lea, când a fost ruptă de naţiunea română şi nu a
mai fost părtaşă la experienţele istorice şi culturale ale acesteia.
După 1918, liderii sovietici s-au străduit să promoveze o
conştiinţă moldovenească şi o justificare a existenţei acestei
naţionalităţi. Ei au creat din nimic o naţiune moldovenească, cu
propria sa limbă, specific cultural şi istorie.
Ideologii sovietici au dezvoltat, cu precădere, două
versiuni ale mitului. Conform celei dintâi, etnogeneza
moldovenească a avut loc în întunecimea Evului Mediu, după cea
de a doua, în secolul al XIX-lea, după anexarea teritoriilor de la est
de Prut de către Rusia ţaristă. Potrivit teoriilor sovietice, fiecare
popor trece printr-un număr de stadii: tribul, poporul, naţiunea
burgheză şi naţiunea socialistă. Populaţia romanizată de la nord de
Dunăre s-a scindat fie în cea de a doua fază, fie în a treia. Ramura
de sud a intrat în contact cu slavii de sud şi cu bulgarii turanici şi
au format poporul român sau valah, cei dintre Carpaţii Orientali şi
Nistru s-au amestecat cu slavii de est şi au format poporul
moldovenesc.
În general, autorităţile şi ideologii sovietici au preferat cea
de a doua versiune a mitului. Naţiunea burgheză moldovenească
creată în secolul al XIX-lea era o variantă mai convingătoare şi
mai uşor de susţinut. Pentru a respecta definiţia lui Stalin
referitoare la naţiuni (comunitate care are în comun teritoriul,
limbă, viaţă economică, structură psihologică, comunitate de
cultură), era necesară inventarea unei limbi moldoveneşti3.
Promovarea moldovenismului în timpul stăpânirii
sovietice a Basarabiei s-a datorat, nefiresc, chiar activităţii
susţinătorilor culturii, tradiţiilor şi limbii române din RSSM. În
faţa ofensivei rusificării, rezistenţa în faţa deznaţionalizării nu s-a
putut face decât sub flamura moldovenismului. Aceasta în
condiţiile în care, cu excepţia epocii lui Hruşciov, orice
manifestare de românism, orice referire la caracterul românesc al
populaţiei de la este de Prut, era urmărită de autorităţile sovietice

3
Wilhelmus Petrus van Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia
comunistă, traducere de Ion Stanciu, Chişinău, Editura Arc, 1996, p. 138.
7
şi pedepsită aspru, prin exmatriculări ale studenţilor, destituirea
din posturi, ostracizarea oamenilor de artă, închiderea accesului la
mijloace de informare, nepublicarea scrierilor sau închiderea în
închisori şi spitale pentru bolnavi psihici4. Astfel încât, atunci când
adepţi convinşi ai românismului apărau valorile naţionale,
numindu-le limbă moldovenească şi popor moldovean, ei
cunoşteau foarte bine unitatea limbii şi a poporului român. Că
inventarea naţiunii moldoveneşti a corespuns unui scop politic şi
nu unor realităţi etnice o dovedeşte discursul lui I. I. Bodiul la
plenara CC a PCM din 1959: „Aici se vorbeşte despre identitatea
limbii moldoveneşti cu cea română. Apoi merg mai departe şi
demonstrează unitatea culturală a poporului moldovenesc şi
român, apoi vorbesc şi despre frontiere teritoriale. Dacă e să
mergem mai departe în acelaşi fel, atunci, vom demonstra că
moldovenii şi românii sunt o singură naţiune”5.
După declararea independenţei în 1991, moldovenismul a
suferit o serie de mutaţii. O nouă orientare a sa, autointitulată
moderată, pornind de la faptul că unitatea lingvistică a populaţiei
de pe ambele maluri ale Prutului nu poate fi negată, recurge la un
nou argument, anume că populaţia are dreptul să-şi numească
limba aşa cum doreşte.
Aşadar, după 1991, celor două curente filo-român şi filo-
rus, existente în istoriografia şi activitatea culturală şi politică din
Republica Moldova, se alătură al treilea, ce susţine teoria
„moldovenismului” ca ideologie naţională. Acesta din urmă afirmă
existenţa independentă a poporului moldovenesc, „dreptul istoric
al fiecărui popor”. O formă radicală a sa susţine chiar unitatea
dintre locuitorii de pe cele două maluri ale Prutului şi militează
pentru crearea Moldovei Mari, care să cuprindă teritoriile dintre
Carpaţi şi Nistru, aşadar Moldova în graniţele sale „istorice”.
Inevitabil, în scrierile ideologilor moldovenismului, evenimentele
din 1812, 1940, 1944 sunt reflectate pozitiv, ca momente ale

4
Gheorghe Negru, Moldovenismul şi mişcarea pentru drepturile etnice ale
românilor basarabeni, „Destin Românesc”, 1994, an I, nr. 1, p. 23.
5
Ibidem, p. 24.
8
edificării statalităţii moldoveneşti, iar 1918 şi 1941 ca momente de
nenorocire naţională.
Câteva cuvinte se cuvin a fi spuse şi despre apariţia
noţiunii de limbă şi popor moldovenesc, în ultimele două secole.
Evenimentele decisive în constituirea acestora le-au reprezentat
anexarea ţaristă a Basarabiei în 1812 şi dubla cucerire sovietică, în
1940 şi 1944. Situaţia lingvistică din Basarabia din 1812 până în
1918 a evoluat de la bilingvism până la impunerea unei singure
limbi oficiale, limba rusă. Cea din urmă a căpătat statut de singură
limbă oficială, în timp ce limba română era limba majorităţii
populaţiei. Evoluţia acestei situaţii şi inventarea noii „limbi
moldoveneşti” poate fi împărţită în perioade: perioada 1812–1828
a fost una de bilingvism funcţional. Deşi limba rusă avea o poziţie
privilegiată, limba română era folosită în special în domeniile
administraţiei publice, învăţământului public (în special cel
religios) şi culturii.
Perioada 1828–1843 a fost una a bilingvismului parţial. În
această perioadă, a fost interzisă folosirea limbii române în
administraţie. Româna a fost exclusă din codul civil, au fost
publicate manuale bilingve, iar până în 1843, înlocuirea limbii
române din administraţie a fost completă.
Perioada dintre 1843 şi 1871 a fost aceea a asimilării. Din
acest ultim an, studierea limbii române a fost interzisă prin lege,
inclusiv în şcolile primare din ţinuturile rurale. Până în 1905, orice
folosire publică a limbii române a fost înlocuită cu limba rusă,
inclusiv în documentele bisericeşti.
Perioada 1905–1917 a fost una a creşterii conflictelor
lingvistice, apărute odată ce redeşteptarea conştiinţei naţionale
româneşti. În 1905 şi 1906 zemstvele basarabene au cerut
reintroducerea limbii române ca „limbă obligatorie de studiu” şi
„libertatea de studiere în limba maternă (română)”. În acelaşi timp,
au început să apară primele ziare în limba română, folosită şi în
biserică din 1913.
Limba moldovenească a fost o invenţie a acestor timpuri,
scopul statului ţarist fiind acela al creării unei limbi care să se
9
deosebească cel puţin prin nume de limba română. În 1865, Ioan
Doncev, în prefaţa abecedarului său şi a manualului de gramatică,
afirma că moldoveneasca este valaho-română, ori română. Totuşi,
după această dată, termenul „limba română” apare numai sporadic
în corespondenţa autorităţilor şcolare. În mod gradual, limba
moldovenească devine singura denumire acceptată pentru limba
vorbită de majoritatea populaţiei băştinaşe. Această situaţie s-a
dovedit folositoare pentru cei care doreau o separaţie culturală a
Basarabiei de România. Obiectivele politicii lingvistice ruseşti în
Basarabia s-au schimbat de la interzicerea limbii române la
dialectizarea ei. A. Arţimovici, un funcţionar superior al
Departamentului Educaţiei cu sediul la Odessa, scria într-o
scrisoare către Ministerul Instrucţiunii Publice (11 februarie 1863):
„Opinia mea este că va fi greu de oprit populaţia românească din
Basarabia să folosească limba din principatele învecinate, unde
populaţia românească concentrată poate dezvolta limba bazată pe
elementele ei latine, care nu sunt bune pentru limba slavă.
Direcţiile guvernamentale legate de acest caz, care urmăresc să
creeze un nou dialect în Basarabia, mai puternic bazat pe limba
slavă, vor fi, aşa cum se va vedea, fără folos: nu putem sili
profesorii să predea o limbă care va muri curând în Moldova şi
Valahia ..., părinţii nu vor dori ca urmaşii lor să înveţe o limbă
diferită de cea pe care o vorbesc în mod curent”6. Deşi anumiţi
oficiali, asemeni lui Arţimovici, şi-au dat seama că dezvoltarea
unui dialect diferit de limba vorbită în Principatele Unite nu va fi
niciodată o încercare încununată de succes, cei mai mulţi
funcţionari guvernamentali ţarişti, urmărind ţelul îndeplinirii
politicii guvernului, au numit în mod tendenţios limba majoritară
moldovenească, chiar şi în contextele în care româna se folosise
întotdeauna până atunci.
În 1924, după crearea RSS Moldovenească la stânga
Nistrului, autorităţile au proclamat că limba vorbită de moldoveni

6
Lidia Colesnic – Codreanca, Limba Română în Basarabia (1812-1918). Studiu
sociolingvistic pe baza materialelor de arhivă, Editura Museum, Chişinău,
2003, p. 98.
10
este „limba moldovenească”, după cum pare, pentru a da regiunii o
identitate separată de cea română. Alfabetul latin, care fusese
folosit pentru scrierea limbii în ultimii 80 de ani, a fost înlocuit cu
o versiune a alfabetului chirilic, derivată din alfabetul rus.
După 1944, când Basarabia a ajuns din nou sub stăpânire
rusească, refugierea unei părţi a populaţiei băştinaşe în România,
deportările etnicilor români din Basarabia şi încurajarea aşezării în
noua republică sovietică a cetăţenilor din restul URSS-ului a făcut
ca în RSS Moldovenească să apară mari comunităţi de rusofoni. În
perioada sovietică, moldovenii au fost încurajaţi să înveţe limba
rusă ca premisă obligatorie pentru accesul la învăţământul
superior, la un statut social şi politic superior. Toate aceste acţiuni
au dus la proliferarea împrumuturilor lingvistice ruseşti în limba
băştinaşilor.
În 1956, în timpul reabilitării victimelor represiunilor
staliniste, a fost făcut un raport special cu privire la statutul limbii
moldoveneşti, în care se arăta, printre altele, că gramatica şi
vocabularul de bază al limbilor literare română şi moldovenească
erau practic identice, în timp ce diferenţele erau neesenţiale. Planul
de convergenţă al limbilor română şi moldovenească a fost aprobat
încă o dată, în substrat fiind situaţia din Republica Populară
Română.
Cu toate acestea, planul nu a fost pus niciodată în
practică. Mai mult, pentru a justifica ocuparea Basarabiei, teoriile
eliberării poporului moldovenesc de sub jugul otoman de către
ruşi, a trădării naţionale a burghezo-moşierimii moldovene
reprezentate în Sfatul Ţării, care a proclamat Unirea din 1918, a
ocupaţiei româneşti, ca şi teoria aberantă a existenţei a încă unui
popor neolatin în răsăritul Europei (ceea ce ar fi implicat existenţa
a încă unei limbi romanice, limba moldovenească), născut prin
romanizarea separată a dacilor şi a geţilor, au fost ridicate la rang
de politică oficială în RSS Moldovenească.
În 1989, versiunea din acel moment a alfabetului român a
fost proclamată alfabet oficial în RSS Moldovenească, unde limba
oficială se numea în continuare moldovenească. După proclamarea
independenţei Moldovei din 1991, limba română a fost proclamată
11
limbă oficială (alături de alte simboluri de inspiraţie românească:
imnul naţional Deşteaptă-te, române!, steagul tricolor albastru-
galben-roşu, stema naţională), pentru ca în 1994, prin noua
constituţie, să se revină la denumirea din perioada sovietică, aceea
de „limbă moldovenească”.
În 1996, o încercare a preşedintelui Mircea Snegur de
schimbare a numelui limbii oficiale în „română” a fost respinsă de
Parlamentul moldovenesc, sub motivul că ar încuraja
expansionismul românesc.
În 2002, o încercare a guvernului de la Chişinău de a
acorda limbii ruse statutul de a doua limbă oficială şi de obiect
obligatoriu de studiu în şcoli a provocat un val de indignare
populară în capitală şi în numeroase localităţi ale republicii. În faţa
valului de proteste, s-a renunţat la această hotărâre.
Nu trebuie să negăm un specific al locuitorilor de la est de
Carpaţi. Din această perspectivă, moldovenismul poate fi
considerat o stare de spirit: totalitatea de însuşiri morale,
intelectuale şi de caracter, inerente moldovenilor, cum e felul de a
fi, de a simţi, de a gândi şi de a se manifesta al acestora. Toate
acestea însă sunt doar particularităţi locale care nu pot substitui
specificul naţional, iar trăsăturile mai sus enunţate se manifestă în
cadrul poporului român.
Moldovenismul, în forma sa pervertită de personalităţi cu
interese de altă natură decât patriotismul, se constituie şi ca
„ansamblu de idei sociale, istorice şi politice false, potrivnice
românismului şi unionismului românesc, menite să şteargă din
amintirea colectivităţii crimele atroce săvârşite de Rusia împotriva
moldovenilor de la est de Prut, să creeze aparenţa deosebirii
acestor moldoveni de români, să formeze imaginea unor
moldoveni permanent subestimaţi de români, dar preţuiţi de ruşi şi
ocrotiţi de Rusia, să-i determine pe moldovenii de la est de Prut să
se autoizoleze de România şi să se simtă legaţi sufleteşte de
Rusia”7.

7
Ion Stafi, Spovedaniile Basarabiei, ediţia a IV-a, Editura Panfilius, Iaşi, 2008.
12
 Aşadar, ideile fundamentale ale moldovenismului se
reduc la următoarele: numele de moldovean este mai vechi decât
cel de român; limba moldovenească nu este limba română;
moldovenii au fost făcuţi români; unirea din 1859/1862 a însemnat
marginalizarea pe toate căile a tot ce ţinea de spiritul multisecular
original moldovenesc; moldovenii nu s-au considerat români, nu
au avut o conştiinţă românească; predomină convingerea că
moldovenii sunt o ramură a romanităţii orientale, popor înrudit cu
cel român (teoria originii slavone a poporului moldovenesc a
pierdut mult teren mai ales după 1989); legat de aceasta din urmă,
unele studii demonstrează că populaţia romanizată de la est de
Carpaţi a avut la origine alt popor decât pe dacii care constituie
fondul etnic al poporului român – geţi, tirageţi sau geto-slavi;
momentele 1917, 1924, 1940, 1944, 1991 au fost tot atâtea jaloane
în drumul Moldovei către statalitate, iar 1918 şi 1941 momente
triste, de anexare de către o putere străină; în forma sa radicală,
moldovenismul susţine că poporul moldovenesc se întinde între
Carpaţii orientali şi Nistru, unii ideologi moldovenişti radicali
cerând, nici mai mult, nici mai puţin, decât constituirea Moldovei
Mari (sau, cum susţinea A. Lazarev, „în prezent Republica
Moldova a devenit, de fapt, o succesoare cu drepturi depline a
cnezatului Moldova”).
Câteva lucruri trebuie spuse şi despre ideologii actuali ai
curentului moldovenist. Dacă până la 1989 ideile mai sus
enumerate erau susţinute de activişti ai Partidului Comunist din
RSS Moldovenească, cu scopul meschin de a-şi păstra statutul
politic şi social, lucrurile nu s-au schimbat prea mult nici după
obţinerea independenţei. Ca urmare, tezele moldovenismului se
regăsesc în „operele” unor „istorici” de valoare îndoielnică,
întrucât cercetători serioşi nu pot susţine nişte teorii aberante, puşi
în faţa evidenţelor, susţinute de surse documentare solide.
Subordonarea activităţii lor politicii Partidului Comuniştilor şi a
altor formaţiuni similare se face din dorinţa obţinerii unor beneficii
materiale, a unei funcţii politice, pentru publicarea teoriilor lor
aberante, printre care se numără inexistenţa poporului român

13
actual sau existenţa deosebirilor rasiale dintre cele trei popoare
latine est-europene (moldovenesc, valah şi ardelenesc).
În urmă cu jumătate de secol, în
1943, Gheorghe Brătianu atrăgea
atenţia asupra efectelor revenirii la
nedreptatea istorică din 1812: „Cu
toate că principiile dreptului şi
respectului unităţii etnice şi lingvistice
îşi mai păstrează însă din valoarea pe
care au avut-o odinioară, trebuie să-i
informăm fără întârziere pe toţi cei
care au sarcina grea de a reconstrui
Europa şi lumea întreagă, despre
Artiom Lazarev interesul de prim ordin şi despre
dreptul indiscutabil pe care îl
reprezintă pentru România chestiunea Basarabiei. Orice soluţie
care nu ar ţine seama de acest ataşament ar risca să distrugă din
nou fundamentele păcii şi să creeze în viitor noi şi imprevizibile
surse de conflicte, care sunt consecinţa necesară a săvârşirii unei
nedreptăţi”8. Cu tristeţe putem constata astăzi că avertizarea lui
Gheorghe Brătianu şi efectele prevăzute de el sunt mai actuale
decât oricând.
După această incursiune preliminară în lumea tezelor
moldoveniste, voi purcede, în paginile ce urmează, la o trecere în
revistă, fără pretenţii de exhaustivitate, a modului în care a evoluat,
încă de la 1812, în plan politic şi cultural, afirmarea
moldovenismului în spaţiul basarabean, care au fost promotorii săi,
metodele de promovare, în ce măsură au avut acestea aderenţă în
rândurile intelectualilor şi a maselor largi. Ele trebuie puse în
legătură cu interesele politice ale puterii de la est, a Rusiei ţariste şi
apoi a Uniunii Sovietice şi, nu în ultimul rând, ale regimului
neocomunist de la Chişinău. Astfel se ajunge în anul de graţie
2009, când autorităţile comuniste, dorind să încununeze tezele

8
Gh. I. Brătianu, Basarabia. Drepturi naţionale şi istorice, traducere şi adaptare
de Edi Săvescu, Editura Tritonic, Bucureşti, 2004, p. 3.
14
moldoveniste, sărbătoresc cu fast 650 de ani de statalitate
moldovenească, încă o pervertire şi o reinterpretare penibilă a
trecutului istoric.
Pentru a ajuta pe acei aşa-zişi istorici din stânga Prutului
aserviţi Partidului Comuniştilor din Republica Moldova şi
formaţiunilor politice asociate lor, ultimul capitol îşi doreşte să
aducă în atenţia cititorilor câteva menţiuni din operele înaintaşilor
din stânga şi din dreapta Prutului, câteva aprecieri ale unor călători
şi istorici străini, mulţi dintre ei reprezentanţi ai puterii ţariste
opresoare, care vin să demonstreze unitatea şi permanenţa
românească între Tisa, Nistru şi dincolo de ele, de-a lungul întregii
noastre istorii medievale şi moderne.

15
 I

Două secole de mistificare a adevărului istoric.

Poporul şi limba „moldovenească”, de la 1812 la 1989

Drama identităţii locuitorilor spaţiului dintre Prut şi Nistru

începe odată cu anexarea Basarabiei de către Imperiul Rusiei, în
1812, şi se amplifică în jumătatea de secol de dominaţie sovietică.
Politica de stat, ţaristă şi apoi comunistă, a îmbrăcat o dublă formă,
cea de rusificare şi de slavizare, într-o primă etapă, dublată apoi de
proclamarea şi de încercarea constituirii practice a unui nou popor
şi a unei noi limbi, cea „moldovenească”, pentru a se crea, pe
această cale, premisele despărţirii definitive de trupul naţiunii
originare, românească.
Până la începutul secolului al XIX-lea nu există conştiinţă
naţională, ci doar una a comuniunii etnice, surclasată de
particularismul local. Deşi, începând din secolul al XVI-lea,
cărturarii şi istoricii au afirmat şi demonstrat de numeroase ori
unitatea românească în întregul spaţiu dintre Tisa, Dunăre, Marea
Neagră şi Nistru, descendenţa latină şi folosirea aceleiaşi limbi, cu
câteva particularităţi regionale, locuitorii celor trei state româneşti
continuă să se numească moldoveni, munteni, transilvăneni, dar şi
orheeni, soroceni, etc., chiar în interiorul aceleiaşi construcţii
statale. Apariţia conştiinţei naţionale se datorează unei pături
subţiri de intelectuali şi se răspândeşte în mase pe parcursul
secolului al XIX-lea, prin alfabetizare, presă, literatură. În
Basarabia, desprinsă de Moldova şi de masa principală a
vorbitorilor limbii române înainte de debutul procesului de
constituire a ideii naţionale şi de popularizare a acesteia prin
educaţie, se înregistrează, pentru întreg secolul al XIX-lea, o
identitate incertă a mulţimilor. Se perpetuează conştiinţa unităţii cu
ceilalţi români, dar persistă şi particularismul local moldovenesc,
întreţinut de ruşi prin colonizări, marginalizarea intelectualilor
români, prin rusificarea sistemului administrativ, a şcolii şi a
bisericii.
16
 Estimările aproximative ale populaţiei teritoriului dintre
Nistru şi Prut în urma anexării din 1812 variază între 240 000 şi
275 0009, pe o suprafaţă de 45630 km2. Dintre aceştia, 86 % erau
români sau, aşa cum îi numesc statisticile ruseşti ale vremii,
moldoveni10. Un număr de locuitori redus, ce nu puteau pune în
valoare întinderile mari de pământ fertil, încât guvernul ţarist a
iniţiat o amplă acţiune de colonizare, dublată, inevitabil, de
creşterea ponderii populaţiei slave11. Doar între 1817 şi 1834
populaţia ucraineană şi ruteană a crescut cu mai mult de 100 000
de persoane. În acelaşi timp, în ţinuturile de la nord de Delta
Dunării s-au aşezat mii de familii de bulgari şi găgăuzi din
Dobrogea. Tot înainte de 1830 au migrat în Basarabia peste 8000
de germani, atraşi de facilităţile fiscale substanţiale.
Recensămintele succesive înregistrează, aşadar, o creştere rapidă a
populaţiei provinciei, mult peste rata de creştere naturală a
populaţiei autohtone, aşadar colonizarea cu locuitori preponderent
slavi a avut o contribuţie importantă. Provincia înregistrează 98526
familii, cu peste 490 000 de membri în 1817, 114217 familii cu
aproximativ 580 000 membri în 1824, pentru a trece de un milion
spre anul 1860. La această creştere imigraţia a contribuit cu
aproximativ jumătate, încât în 1897 recensământul înregistra doar
47,8 % populaţie moldovenească, 19,7 ucraineni şi 8,1% ruşi. În
plus, românii erau menţinuţi într-o stare gravă de analfabetism, cel
mai mare procent după ţigani – 89.5% pentru bărbaţi şi 98,3%
pentru femei12. De asemenea, marea majoritate a populaţiei

9
Petre Solomon, Identitate etnică şi minorităţi în Republica Moldova. O
bibliografie, Fundaţia Academică „A. D. Xenopol”, Iaşi, 2001.
10
Dinu Poştarencu, Contribuţii la istoria modernă a Basarabiei, vol. I,
Chişinău, Grafenia Libris, 2009, p. 29.
11
În 1817 se interzicea boierilor ruşi recuperarea iobagilor fugiţi în Basarabia;
germanii primeau 60 deseatine de pământ scutiri pentru 50 de ani, Nicolae
Ciachir, Basarabia sub stăpânire ţaristă (1812-1917), Bucureşti, Universitatea
din Bucureşti, Facultatea de Istorie, 1992, p. 26-29.
12
Petre Solomon, op. cit., p. 159.
17
româneşti trăia la sate, în timp ce oraşele erau locuite,
preponderent, de ruşi şi evrei13.
În prima fază autonomia Basarabiei a fost păstrată.
Regulamentul „Organizarea conducerii provizorii a Basarabiei”, a
amiralului Ciceagov, menţinea autonomia provinciei, legislaţia
Ţării Moldovei, folosirea limbii române (pe care o numeşte
moldovenească) în administraţie, biserică, şcoli şi tribunale, alături
de limba rusă14. După 1828 însă, autonomia este tot mai limitată,
implicarea aparatului de stat se face tot mai simţită în toate
domeniile vieţii publice şi private, calea fiind deschisă pentru
începerea campaniei de deznaţionalizare şi de slavizare.
Politica de rusificare a Basarabiei a luat în primul rând
forma izolării provinciei de celelalte teritorii româneşti: ziarele
româneşti erau interzise în Basarabia, doar un mic număr putând
pătrunde, pe căi ilicite; teatrul românesc şi trupele din România
puteau susţine reprezentaţii doar la Chişinău, unde numărul de
locuitori români era redus, punerile în scenă nefiind permise în
aşezările rurale; presa era cenzurată şi orice referire la unitatea de
origine, cultură şi limbă a locuitorilor provinciei cu românii de
peste Prut era eliminată, susţinătorilor acestor teorii dăunătoare
scopurilor ţariste le erau intentate chiar procese politice (cum ar fi
cele în care au fost implicaţi Gheorghe Todoran şi Constantin
Costinovici în 1912), iar intelectualii cu vederi naţionaliste erau
îndeaproape supravegheaţi (Ion Halippa, Elena Alistar), arestaţi
sau exilaţi15.
Din 1865 până la unire nu s-au mai tipărit abecedare cu
litere latine. Din 1867 nici o şcoală nu a mai funcţionat în limba

13
La recensământul din 1930, din 370.971 locuitori ai oraşelor, românii
numărau 116.736, evreii 98.709 iar ruşii 99.500, ibidem, p. 160.
14
Dumitru G. Grama, Lupta românilor de la răsărit de Prut pentru apărarea
legilor ţării Moldovei în primele decenii ale secolului al XIX-lea, „Destin
Românesc”, an I, 1994, nr. 1, p. 86-95; Dinu Poştarencu, Politica ţaristă de
deznaţionalizare a administraţiei Basarabiei, „Destin Românesc”, an II, 1995,
nr. 4, p. 70-77.
15
Gheorghe Negru, Unele aspecte ale politicii ţariste de izolare a Basarabiei,
„Destin Românesc”, 1994, an I, nr. 1, p. 76-85.
18
română: „Dacă voim să împiedicăm românizarea populaţiei
ruseşti, dacă voim ca Basarabia să fie rusească cu adevărat, ca ea
să înceteze de a mai fi un obiect de atracţie şi agitaţie românească
şi să fie în mod organic cu Rusia, e nevoie să-i facem pe locuitorii
ei, prin intermediul şcolii, cel puţin pe jumătate ruşi. Spre această
ţintă tinde tocmai sistemul de învăţământ public, adoptat acum de
ocârmuire”, afirma la sfârşitul secolului XIX un înalt demnitar
rus16.
Deşi politica de rusificare a devenit mai intensă şi a fost
susţinută, după 1870, de aparatul de stat, rusificarea populaţiei
române din Basarabia nu a înregistrat succesele scontate. În tot
secolul al XIX-lea, populaţia rurală a provinciei, aşadar marea
majoritate a locuitorilor provinciei, au rămas în afara modernităţii,
din cauza analfabetismului şi stării lamentabile a infrastructurii.
Românii basarabeni au căpătat o rezistenţă la orice ideologie
modernă, inclusiv naţională, şi nu au dezvoltat o conştiinţă a
românităţii, deşi limba vorbită era cea română. Pe de altă parte, nu
s-a reuşit nici a fi incluşi în spaţiul identitar rus17.
În schimb, o parte a clasei bogate a fost sedusă de
administraţia rusă, s-a raliat politicii statului. Obţinând titluri de
nobleţe, proprietăţi şi posturi în administraţie, urmaşii vechilor
boieri moldoveni au devenit câte un pic ruşi18. Unele familii
boiereşti au continuată însă să păstreze vechile tradiţii. Foarte
subţirea pătură mijlocie românească din Moldova tindea să
considere limba rusă ca limbă de cultură, iar limba română ca pe
una a sărăcimii. Astfel că recensământul rusesc din 1897, care
dădea pentru moldoveni doar 47,6%, nu trecea probabil şi pe

16
Bogdan Al. Ciachir, Basarabia sub ruşi, „Historia”, 2006, tom 60, decembrie,
p. 29-33.
17
Andrei Cuşco, The attitude of the local romanian population of Bassarabia
towards the russian authorities and the problem of „reactive identity”, în
Analele Universităţii „Dunărea de Jos” Galaţi – Istorie, fascicula 19, tom I,
2002, p. 79-84.
18
Radu Ciuceanu, De l’autocratie au totalitarism. Bessarabia / action de
depeuplement et denationalisation, „Arhivele totalitarismului”, 1993, tom 1, nr.
1, p. 41-46.
19
funcţionarii sau soldaţii moldoveni care cunoşteau limba rusă,
precum nici pe moldovenii din satele cu populaţie mixtă,
amestecaţi cu ruteni. N. Taşcov, în 1912, considera că, în realitate,
moldovenii ar fi format 70% din populaţia provinciei19.
Că marea masă a locuitorilor românofoni din Basarabia
erau conştienţi de unitatea de limbă şi etnie cu fraţii lor de dincolo
de Prut, dar continuau să folosească termenii de moldovean şi
limbă moldovenească, o arată amintirile de călătorie ale lui
Nicolae Iorga, de la începutul secolului al XX - lea: la Noua Suliţă,
la graniţa dintre Bucovina şi Basarabia, prin părţile Hotinului, s-a
bucurat de o bună primire din partea jandarmului de aici, care „s-a
întâmplat că e şi dânsul <<moldovean>>, moldovean de la Bălţi.
Vorbeşte româneşte foarte bine şi uşor. Pare chiar bucuros că a
întâlnit un <<moldovean>> din Bucovina şi unul din „România”.
El ştie că tot aşa se vorbeşte şi până la Dunăre”20. Iar Batiuşcov, în
1892, constata că „în cele mai multe mănăstiri şi biserici slujba se
face în limba slavonă numai în rapoartele oficiale, iar în realitate
nu se aude acolo în limba slavonă decât <<Doamne miluieşte>>,
restul fiind zis în româneşte. Pentru a justifica această stare de
lucruri mi se spune că populaţia rurală românească nu ştie deloc
slavona”21.
Aşadar, înainte de 1920, puţini specialişti considerau că
moldovenii pot fi şi altceva decât o prelungire estică a românilor,

19
Dr. Cazacu şi J. Gore, Populaţia Basarabiei pe naţionalităţi. După izvoare
oficiale ruseşti, „Convorbiri Literare”, an LI, 1909, nr. 7 şi 8, iulie august, p.
472-473, 477.
20
Nicolae Iorga, Neamul Românesc din Basarabia, Bucureşti, 1905, p. 9; sau o
conversaţie a sa cu un locuitor de la Bălţi, cu care nu a vrut să discute probleme
naţionale pentru a nu fi acuzat: „Întreabă ce s-a scris la noi despre chestiunea
socială din … Basarabia. La asemenea întrebări trebuie să răspunzi totdeauna
aşa, încât nimeni să nu te poată pârâ. – Noi nu ne ocupăm decât de ale noastre
(…) – Şi, cum, nu vă interesaţi de ale Basarabiei? Doar sunt aici Moldoveni. –
Ştiu, dar nu ne priveşte – Dar alte părţi, Ardealul? Acolo sunt Români ca şi
Moldovenii. – Întocmai – Şi nu te interesează pe d-ta, ca Român?”, Ibidem, p.
23.
21
Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei după unele surse
ruseşti, Editura Eminescu, Bucureşti, 1995.
20
cu un grai întrucâtva diferit, influenţat de limba slavilor vecini.
Sub - dialectul vorbit la est de Carpaţi, folosit şi în unele părţi ale
Ucrainei, nu se distingea prea mult de varianta limbii române
vorbită în celelalte provincii locuite de români. Ruşii nu au pretins
în mod hotărât, până la 1917, că moldovenii şi vecinii lor din
Regatul României ar fi două naţiuni separate, activitatea lor s-a
îndreptat mai ales spre rusificare, spre adormirea sentimentului
naţional de orice natură şi, ca prioritate, garantarea loialităţii faţă
de ţar şi de imperiu22 şi împiedicarea oricărei manifestări
naţionaliste, prin menţinerea analfabetismului şi prin ruralizare.
Inventarea limbii moldoveneşti a debutat abia după
evenimentele critice care au avut loc în Imperiul Rus după 1917 şi
a luat amploare după clarificarea situaţiei din URSS, odată cu
întemeierea Republicii Autonome Socialiste Sovietice
Moldoveneşti, în 1924. În deceniile al treilea şi al patrulea al
secolului al XX - lea, în URSS a apărut o nouă ramură a
lingvisticii, „lingvistica socială”, în fapt „o armă a ideologiei şi
propagandei comuniste antinaţionale”23. Pe termen lung, noua
„ştiinţă” a avut efecte cumplite. Ca rezultat a aplicării noilor teorii
şi metode de deznaţionalizare şi de constituire a unor noi identităţi,
în 1989, din 139 milioane de cetăţeni ai celor 14 foste republici
sovietice, 25 milioane se declarau ruşi, iar alţi 11,5 milioane de
neruşi declarau limba rusă ca limbă maternă. În plus, 52,5 milioane
declarau că vorbesc limba rusă fluent, ca a doua limbă sau, în cazul
Moldovei, ca limbă de comunicare interetnică. Aşadar,
aproximativ două treimi din populaţia republicilor unionale, altele
decât Rusia însăşi, foloseau limba rusă ca mijloc de comunicare
cotidiană. În deceniile următoare, limba rusă a căpătat noi
conotaţii: limbă de contact între naţionalităţi, sursă de

22
Charles King, Moldovenii. România. Rusia şi politica culturală, Editura Arc,
Chişinău, 2002, p. 25.
23
Ion Z. Dumeniuk, Politica lingvistică a URSS şi destinele limbilor naţionale,
“Limba română”, 1991, nr. 3-4, iulie-decembrie, p. 51.
21
împrumuturi lingvistice şi de îmbogăţire a vocabularului altor
limbi24.
Tentativa de construire a unei noi limbi, cea
moldovenească, şi a unei noi identităţi naţionale, nu a fost un
fenomen izolat, ci un proiect tipic de constituire a unei naţiuni,
urmat în multe părţi ale Uniunii Sovietice, din Bielorusia până în
Uzbekistan25. Metodele aplicate erau aproximativ aceleaşi: se luau
forme din graiul ţărănesc, se formalizau, se constituiau noi cuvinte
pe baza lor, iar rezultatul era ridicat la rangul de nouă limbă
literară.
Procesul de constituire de către regimul sovietic a
„naţionalităţii moldoveneşti” şi a „limbii moldoveneşti”, începând
cu 1924, a parcurs, până în 1940, o serie de etape, de căutări şi
reorientări a politicii lingvistice. Atunci când obiectivul prioritar
era considerat anexarea Basarabiei, pentru care se afirma că se
dispune de o legitimitate istorică (URSS ca stat succesor al
Imperiului Ţarist), se insista pe afirmarea identităţii moldoveneşti.
Atunci când Basarabia era văzută ca un teritoriu intermediar pentru
răspândirea ideilor revoluţionare în România şi în sud-estul
Europei, se constata unitatea etnică şi lingvistică a „moldovenilor”
cu românii de peste Prut.
Populaţia moldovenească din Transnistria, minoritară,
semirusificată, semiucrainizată, analfabetă, rurală, în majoritate
pasivă din punct de vedere politic şi cultural, reprezenta un
material experimental perfect pentru întemeierea unei noi naţiuni şi

24
Recensământul sovietic din RSSM din 1989 arăta că, dintre moldoveni,
95,4% foloseau româna ca limbă maternă, iar rusa 4,3%, iar ca a doua limbă,
vorbită fluent, 25,7% dintre moldoveni. Mai accentuat era procesul de
rusificare în cazul ucrainenilor: dintre aceştia, 36,7% declarau limba rusă ca
limbă maternă, iar 43% o vorbeau fluent, ca pe a doua limbă (fluent, vorbeau
„moldovenească” doar 12,8%). În schimb, minoritatea rusească din Moldova
considera rusa ca limbă maternă în proporţie de 99,1%, iar alţi 0,6% o vorbeau
fluent. Doar 11,4% vorbeau fluent limba „moldovenească” (Charles King, op.
cit., p. 232).
25
Ibidem, p. 68.
22
a unei noi limbi, cu perspective pentru implementarea procesului
respectiv şi în alte regiuni ale URSS.
Iniţial, imediat după constituirea RASS Moldoveneşti la
est de Nistru, obiectivul prioritar l-a reprezentat transmiterea
valorilor noii ideologii comuniste către locuitorii nou-createi
republici, proces ce putea fi facilitat de ridicarea nivelului cultural
şi de alfabetizarea marii mase ţărăneşti, din care să fie ridicat
viitorul om sovietic. Astfel, scopurile iniţial funcţionale şi
ideologice au trecut înaintea considerentelor naţionale26, întrucât
transmiterea noilor idei se putea face mai uşor în limba română.
Problema limbii moldoveneşti a fost discutată în presa
locală şi în lucrările unor lideri bolşevici locali în anii 1924-1925.
S-a luat hotărârea amânării implementării noului model lingvistic,
răspândirea ideologiei comuniste rămânând prioritară, rolul
Basarabiei în acest plan grandios fiind important: „Republica
Moldovenească ar putea juca acelaşi rol de factor politico-
propagandistic pe care îl joacă Republica Bielorusă faţă de Polonia
şi cea Kareliană faţă de Finlanda. Unirea teritoriilor de ambele
părţi ale Nistrului ar servi drept cuţit strategic al URSS faţă de
Balcani (prin Dobrogea) şi faţă de Europa Centrală (prin Bucovina
şi Galiţia), pe care URSS le-ar putea folosi drept cap de pod în
scopuri militare şi politice”. 27
Deci moldovenii de la est de Nistru erau văzuţi doar ca un
vehicul pentru transmiterea stării de spirit revoluţionare şi a
ideologiei comuniste, prin anexarea Basarabiei, asupra României
şi, mai departe, în Peninsula Balcanică şi înspre Europa centrală.28
Concesiile făcute limbii române, a cărei înlocuire cu nou inventata
limbă moldovenească se amâna, erau văzute ca un compromis mic

26
Wilhelmus Petrus van Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia
comunistă, Editura Arc, Chişinău, 1996, p. 153.
27
Alcătuirea Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti (darea de
seamă a sesii a 3-a a VUŢIK - ului), 8-12 octombrie, Harkov, 1924, p. 4. Vezi şi
Vlad Bejan, Ioan Căpreanu, Românii din Transnistria. Realităţi istorice şi
contemporane, Editura Terra Nostra, Iaşi, 2003, p. 149.
28
Gheorghe Negru, Lupta lingvistică din RSS Moldovenească (1940-1988),
„Destin Românesc”, 1996, an III, nr. 2, p. 6.
23
pentru câştigarea de partea revoluţiei a unor teritorii atât de întinse.
Succesul ar fi fost facilitat de comunitatea de limbă a locuitorilor
de pe ambele maluri ale Nistrului şi Prutului. De altfel, în
cuprinsul Memoriului, grupul de iniţiativă considera că „limba
moldovenească” vorbită în Transnistria este „un dialect
românesc”.
În cursul celui de al doilea plan cincinal, începând cu
1932, Moscova a ordonat cultivarea sistematică a limbii
moldoveneşti pe baza limbii literare române şi caracterele latine au
fost introduse în mod oficial, ca parte a politicii din întregul stat
sovietic, ce hotăra folosirea alfabetului latin pentru toate limbile
care nu utilizau scrierea chirilică. A contribuit la aceasta şi relativa
destindere a relaţiilor dintre România şi URSS, odată cu
ascensiunea Germaniei hitleriste, şi semnarea protocolului din
1936 prin care guvernul URSS se obliga să nu treacă Nistrul fără
o cerere formală a statului român în acest sens (precum şi
retragerea trupelor la est de Nistru la cererea guvernului de la
Bucureşti). Revenirea la alfabetul latin în RASSM în aceste
condiţii demonstrează resorturile politice ale întemeierii limbii şi a
naţionalităţii moldoveneşti. „Latinizarea” era o altă măsură politică
ce făcea parte din-un plan mai amplu de „internaţionalizare” a
puterii sovietice. Pentru RASSM nu era vorba doar de o schimbare
a alfabetului, ci o nouă orientare în „construcţia naţională”,
pornindu-se de la necesitatea îmbogăţirii limbii moldoveneşti cu
cuvinte general acceptate printre moldovenii din Basarabia29.
La 28 februarie 1938 alfabetul latin era interzis din nou pe
cuprinsul întregii URSS. Aceasta are din nou un caracter
extralingvistic, marcat de mutaţiile ideologice care se produceau la
nivelurile superioare ale conduceri politice de la Moscova, unde se
relua vechiul curs faţă de minorităţile naţionale. Este de fapt
începutul acţiunii împotriva cosmopolitismului, care va continua şi
după război. Tot acum Serghievski, membru al academiei URSS,
considera că „limba moldovenească este împestriţată de cuvinte
străine, de care trebuie să fie curăţată, spre a nu mai fi limba

29
Ibidem, p. 9.
24
boierilor români, ci a poporului moldovean” (recunoaştere tacită că
în Basarabia se vorbea româneşte şi se dorea crearea unei noi
limbi?). Ca urmare, în 1940, Institutul Moldovenesc de Cercetări
Ştiinţifice avea ca principală misiune curăţirea limbii moldoveneşti
de cuvintele româneşti franţuzite, „neînţelese de norodul
moldovenesc, introduse cândva de duşmanii norodului şi, în rând
cu asta, s-a străduit să introducă cât mai multe cuvinte intrate în
graiul norodului moldovenesc în legătură cu zidirea socialistă, ca
neologisme din limba noroadelor frăţeşti – rusească şi ucraineană”.
Politica de rusificare şi de deznaţionalizare a locuitorilor
dintre Prut şi Nistru, de constituire a unei noi identităţi naţionale,
de creare a unor antagonisme între locuitorii de la est şi vest de
Prut a luat amploare după tragicele evenimente din 1940 şi, mai
ales, după intrarea definitivă a Basarabiei în sfera sovietică după
1944.
Pentru a crea un cadru propice, autorităţile sovietice au
adoptat, în primele două decenii de la anexare, o serie de măsuri
dure care au constat în secătuirea economiei, în colonizările
masive (peste un milion de ruşi), eliminarea elitelor româneşti şi a
tinerilor români, clasa activă a provinciei, deportări30, înrolări,
constituirea de detaşamente de muncă trimise în URSS şi prin
foamete31. La baza rusificării a stat impunerea învăţământului în

30
Estimate de Valentin Hossu-Longin la 13.000 familii în 6 iulie 1949 şi un
total de 250.000 între 1944-1950, 300.000 în deceniul următor şi 380.000 în
jurul lui 1965. În loc au fost aduşi peste jumătate de milion de colonişti de
origine slavă (Valentin Hossu-Longin, Românii în gulagul sovietic, „Historia”,
2006, tom 60, p. 74-76.). Despre experienţa personală a deportărilor, vezi şi
Vlad Bejan, Dincolo de neguri e patria mea, Fundaţia culturală „Ginta latină”,
Ed. „Terra Nostra”, Iaşi, 2001.
31
Aproximativ 200.000 de morţi de foame în 1946-1947. Elena Şişcanu,
Aspecte ale procesului de deznaţionalizare a Basarabiei (1940-1950), „Destin
Românesc”, an 1, 1994, nr. 1, p. 78-88. Unele interpretări estimează chiar la
două milioane victimele regimului comunist în Moldova între 1940-1962
(Gheorghe Buzatu, Aşa a început holocaustul împotriva poporului român,
Editura Majadahonda, Bucureşti, 1995, p. 5). La peste 200.000 de morţi în
timpul foametei din 1946-1947 dă şi Iulian Fruntaşu, O istorie etnopolitică a
25
limba rusă – au fost aduşi peste o mie de învăţători din Rusia şi
Ucraina, cadre didactice care nu fuseseră corupte de regimul
regalo-fascist din timpul stăpânirii româneşti -, introducerea limbii
ruse în administraţie, îndepărtarea românilor din forurile de
conducere. Procentul de ruşi din RSSM a crescut între 1940 şi
1959 de la 7,2% şi 10,2%, iar cea pentru populaţai ucraineană de la
9,7% la 14,6%. Deportări succesive au avut loc în anii 1941, 1944-
1948, în 6 iulie 1949, 1954 şi 1964, ultimele mascate în nevoia de
cultivare a pământurilor din alte regiuni ale URSS sau atribuirea
de posturi pentru absolvenţii de studii superioare, aşadar pătura
românească cea mai educată şi activă şi implicată politic a fost
împrăştiată pe tot cuprinsul statului sovietic.
Astfel, în 1944, din 1355 funcţionari de partid şi de stat,
1116 erau ruşi şi ucraineni, iar în Comitetul Central al PCM, doar
6 din 69 erau de naţionalitate română. Chiar şi atunci când
moldovenii erau avansaţi în posturi de conducere sau de decizie,
aveau prioritate mai ales cei din Transnistria, de mai multă vreme
supuşi ai regimului sovietic şi, aşadar, mai de încredere.
În 1958 românii constituiau în CC al PCM mai puţin de
un sfert, în Guvern 27% iar în KGB 16,7%, iar în ministere
procentul varia între 5 şi 32. De asemenea, românii erau trataţi cu
suspiciune şi în ce priveşte cercetarea lingvistică şi istorică. În
primul deceniu de stăpânire sovietică nici un român basarabean nu
a fost angajat în sectorul de istorie al Institutului de Istorie, Limbă
şi Literatură.
În buletinele de identitate românii din oraşe au fost
consideraţi „moldoveni” (cei de la sate nu au dispus de buletine de
identitate până în 1978) şi s-a procedat, de asemenea, la rusificarea
numelor româneşti32.
Propaganda a declanşat o campanie de detaşare a
teritoriului Basarabiei de România, de demonizare a tot ceea ce era

Basarabiei, 1812-2002, Editura Cartier, p. 148-162; 62.786 de morţi în 1946 şi

153.622 în 1947 după Elena N. Şişcanu, Basarabia sub regimul bolşevic (1940-
1952), Ed. Semne, Bucureşti, 1998, p. 100.
32
Gheorhe Negru, op.cit., p. 12-13.
26
românesc şi de subliniere a relaţiilor frăţeşti de-a lungul istoriei
dintre moldoveni şi ruşi-ucraineni. Acestea aveau ca puncte nodale
suferinţele provocate de români moldovenilor în perioada
interbelică, legăturile istorice şi culturale cu Rusia şi Ucraina de-a
lungul istoriei şi, de asemenea, influenţele slave masive
manifestate atât în momentul etnogenezei cât şi ulterior, unicitatea
etnografică a moldovenilor, faptul că unirea Basarabiei cu URSS
era un „act progresist”, de progres economic, cultural şi stabilea
legături cu cea mai avansată gândire social – politică a vremii33.
La un Congres din 1945 s-a cerut cadrelor didactic să
îndeplinească rolul oricărui intelectual, anume „însuşirea teoriei
marxist leniniste, unica ce reflectă corect necesitatea dezvoltării
vieţii materiale şi spirituale şi care poate mobiliza masele largi
populare la lupta împotriva ideologiei fasciste şi profasciste –
burghezo - naţionale”. Nu întâmplător, cam în această perioadă
erau eliminaţi numeroşi învăţători din perioada interbelică (70%
dintre ei trăiseră în Basarabia între 1918-1940) şi importaţi alţi
peste o mie din Rusia şi Ucraina. Acestora li se cerea: „să-şi
însuşească rapid doctrina marxist-leninistă şi să o transmită
elevilor (…) Educaţi generaţia în creştere în spiritul patriotismului
sovietic, dragostei nemărginite faţă de Patria noastră, faţă de
poporul nostru. Altoiţi copiilor ura faţă de duşmanii poporului
nostru – ocupanţii germano-fascişti şi acoliţii lor, naţionaliştii
moldo-români. Educaţi viitorul cetăţean al Uniunii Sovietice în
spiritul dragostei şi stimei faţă de fratele nostru mai mare – marele
popor rus”34.
După prima ocupare a Basarabiei, constructorii limbii
moldoveneşti se mută la Chişinău. Noi factori au venit pentru a
favoriza implementarea moldovenismului în Basarabia. Printre
aceştia se numără refugierea a numeroşi intelectuali dincolo de
Prut, în 1940, deportarea sau asasinarea celor care făcuseră parte
din administraţia de stat în perioada interbelică, a preoţimii din

33
Iulian Chifu, Basarabia sub ocupaţie sovietică şi tentative contemporane de
revenire sub tutela Moscovei, Politeia – SNSPA, Bucureşti, 2004, p. 114-116.
34
Elena Şuşcanu, op. cit., p. 122.
27
sate, a chiaburilor educaţi. Un rol important l-a jucat şi stabilirea
masivă în oraşe a unei populaţii rusofone adusă din Rusia şi
Ucraina, precum şi rusificarea aparatului de stat.
Scurta perioadă a primei stăpâniri sovietice a Basarabiei,
de mai puţin de un an, nu a rămas fără urmări pe plan lingvistic. La
16 mai 1941 era aprobată Noua ortografie a limbii moldoveneşti,
elaborată sub conducerea lui I. D. Cehan, în cadrul Institutului
Moldovenesc de Cercetări Ştiinţifice de la Tiraspol. Însă o politică
coerentă în acest sens s-a putut întreprinde abia după revenirea
trupelor sovietice trei ani mai târziu.
Spre sfârşitul deceniului al cincilea şi începutul celui
următor, atmosfera din Uniunea Sovietică era încă îmbibată într-un
naţionalism rusesc exaltat, provocat de suferinţele războiului şi de
victoria asupra Germaniei naziste. În Republica Moldova
atmosfera era amplificată de intrarea mai recentă a teritoriului
dintre Prut şi Nistru în componenţa URSS, încât curăţarea de
elementele presupuse duşmane regimului avea loc chiar în primii
ani de după război. După o perioadă de dispute istoriografice, locul
principal între istoricii republicii a fost ocupat de Iakim Grosul şi
Nikolai Mohov, care îşi vor păstra statutul în următoarele
aproximativ trei decenii. Mohov, născut în Caucaz, a fost trimis la
Chişinău în 1945, după ce anterior fusese, timp de 20 de ani,
profesor. Mohov susţinea că „strămoşii moldovenilor s-au
strămutat de dincolo de Carpaţi şi au găsit o populaţie slavă pe
teritoriul Moldovei (…), slavii au fost strămoşii direcţi ai
moldovenilor pe teritoriul RSSM”.
În 1949 a apărut Cursul de istorie a Moldovei, la care au
colaborat Grosul şi Mohov, dar şi ministrul educaţiei din Moldova
pe acea vreme, Artiom Lazarev. Manualul era un produs tipic al
erei staliniste târzii35. Singurele surse la care se făceau referiri erau
clasicii marxist-leninişti şi lucrările lui Stalin. Cartea era plină de
declaraţii categorice asupra evenimentelor din trecutul îndepărtat,
bazate doar pe afirmaţii ale lui Lenin, dintre care unele accidentale.
În lucrare, aportul elementului slav la istoria şi etnogeneza

35
Wilhelmus Petrus van Meurs, op. cit., p. 210.
28
moldovenească erau fundamentale. Manualul plasa momentul
formării naţiunii moldoveneşti în secolul al XIX-lea, în faza
istorică a „naţiunii burgheze”, şi pornea de la presupunerea că
limba moldovenească este o limbă slavă sau romano-slavică. Se
presupunea că valahii – geto-daci romanizaţi, s-au contopit cu
populaţia slavă indigenă. Unirea valahilor cu slavii de sud a dus la
etnogeneza românească, iar unirea cu slavii de răsărit a produs
etnogeneza moldovenească. Influenţa slavă asupra naţiunii
moldoveneşti era fundamentală. Toţi fruntaşii politici şi toţi
oamenii de cultură ai poporului moldovenesc fuseseră influenţaţi,
în ultima jumătate de mileniu, de civilizaţia măreţului popor rus.
Iar în ceea ce privea anexarea Basarabiei în 1812, era avansată
teoria răului mai mic: cucerirea de către Rusia Ţaristă a împiedicat
raidurile turceşti să tătărăşti, au fost accelerate dezvoltarea
economică, socială şi culturală, ideile ruseşti înaintate, inclusiv
cele revoluţionare, au ajuns mai uşor la Chişinău. Politica
colonială ţaristă, colonizarea cu elemente străine, opresiunea
socială şi înapoierea culturală la nivelul marii majorităţi a
populaţiei erau complet ignorate36.
Încă din 1936 romanistul M. V. Serghievski publica o
lucrare în care anunţa ideea dezvoltării de sine stătătoare a limbii
moldoveneşti, în raport cu limba română, pornind de la teza unei
„deosebiri iniţiale în destinul istoric şi lingvistic al moldovenilor şi
valahilor”, în sensul că moldovenii au fost influenţaţi de slavii de
est, iar valahii n-au cunoscut o asemenea influenţă. Deşi el nu
neagă unicitatea limbii literare folosite de locuitorii întregului
spaţiu carpato-danubian, consideră că specificitatea limbii
moldoveneşti se păstra, la acea vreme, în limbajul popular.37
Serghievski nu nega, aşadar, caracterul romanic al limbii
moldoveneşti. În 1940 însă, academicianul N. S. Derjavin declara
că moldovenii sunt descendenţi direcţi ai populaţiei locale slave
vechi, iar limba moldovenească este de provenienţă slavă. De cea

36
Ibidem, p. 211.
37
M. B. Serghievski, Moldavo-slavianskie ettudî, Moskva, 1959, p. 142-143,
apud Gheorghe Negru, op. cit., p. 15.
29
mai mare receptivitate s-a bucurat însă teza lui A. D. Udalţov,
membru-corespondent al Academiei de Ştiinţe a URSS, care în
1945 considera că poporul moldovenesc şi limba corespunzătoare
lui s-a format prin încrucişarea elementului vestic latin cu cel estic
slav. Această versiune a etnogenezei moldoveneşti a fost acceptată
şi de conducerea Institutului de Cercetări Ştiinţifice din Chişinău,
în frunte cu I. D. Ceban.
În 1950 însă, Stalin publica un studiu în care, luând
poziţie faţă de teoria lingvistică a lui Marr, afirma că la
încrucişarea a două limbi nu rezultă o a treia, ci una iese
învingătoare, îşi păstrează structura gramaticală şi fondul lexical
de bază, în timp ce a doua îşi pierde calitatea şi moare. Prin
aceasta, teoria încrucişării primea o lovitură gravă. Specialiştii
trebuiau să decidă dacă limba moldovenească este o limbă latină
sau una slavă.
În decembrie a aceluiaşi an a fost organizată o şedinţă la
Chişinău, a cărei temă de discuţie era „Învăţătura lui I. V. Stalin
despre limbă şi sarcinile studierii limbii moldoveneşti”. Cu toată
opoziţia lui I. D. Ceban, care prezicea că limba moldovenească va
evolua spre o completă rusificare, s-a acceptat că limba
moldovenească şi limba română sunt foarte asemănătoare, având
în comun structurile gramaticale şi un mare număr de cuvinte.
Întrucât disputa a continuat, a fost necesară intervenţia
unor autorităţi în ştiinţa lingvistică de la Moscova, în persoana lui
V. Vinogradov şi a lui D. Mihalci, care au condamnat
nevalorificarea învăţăturilor lui Stalin despre încrucişarea limbilor
şi au criticat în mod direct pe Ceban pentru susţinerea în
continuare a caracterului slav al limbii moldoveneşti. Aceştia
insistau şi asupra clarificării problemei recunoaşterii unor clasici
„moldoveni de peste Prut”, ca Alecsandri, Creangă sau Eminescu.
Urmare a acestor evoluţii, la 3-7 decembrie 1951 avea loc
o conferinţă comună a Institutului de Lingvistică a Academiei de
Ştiinţe a URSS şi a Institutului de Istorie, Limbă şi Literatură din
cadrul Filialei Moldoveneşti a Academiei de Ştiinţe a URSS.
Oaspeţii – V. Vinogradov, V. Serebrennikov, S. Berştein – au
demonstrat caracterul latin al limbii moldoveneşti, aportul mai
30
redus al limbii slave, necesitatea studierii limbii române, strâns
înrudite cu cea moldovenească, însă şi independenţa indiscutabilă
a celei din urmă.
Cu câteva săptămâni în urmă, A. Lazarev critica violent,
la o adunare orăşenească a lingviştilor, scriitorilor şi învăţătorilor,
„lucrători ştiinţifici care în părerile lor s-au rostogolit până la
negarea completă a sinestatorniciei limbii moldoveneşti, afirmând
că nu-i nici o deosebire între limba moldovenească şi cea română”.
După părerea sa, cauzele acestor tendinţe trebuiau căutate în
„nerecunoaşterea sinestatorniciei limbii moldoveneşti” de către
„cercurile imperialiste din fosta României boierească, care au
gospodărit până nu demult în Basarabia”, cât şi a „elementelor
burghezo-naţionaliste moldoveneşti”, cărora „le trebuie teoria asta
pentru a întări legal cotropirea Moldovei şi a lichida sinestătornicia
statului moldovenesc”38.
Conferinţa din 1951 a însemnat debutul unei faze liberale
în politica faţă de limba moldovenească. I s-a permis acesteia
contactele cu limba română liberală. Grafia chirilică a fost
menţinută, însă influenţa limbilor rusă şi ucraineană a fost limitată.
La o şedinţă a Institutului de Istorie, Limbă şi Literatură
din 1955, I. Varticeanu afirma chiar că „între limbile
moldovenească şi română nu există nici o diferenţă”, ţinând totuşi
să specifice că „originea comună, tradiţiile comune, unitatea
structurii gramaticale şi a fondului lexical ale limbilor
moldoveneşti şi române nu exclude de loc dreptul fiecărei limbi la
existenţă separată”39. În general, rezultatul sesiunii ştiinţifice din
1955 a fost că s-a renunţat la înfiinţarea şi introducerea unei limbi
literare moldoveneşti. Tot în această vreme, în 1956, savanţii ruşi
R. Budagov şi S. Berştein au elaborat un articol intitulat Cu privire
la unitatea de limbă româno-moldovenească, a cărui publicare a
fost însă tergiversată şi amânată până în 1988. 40

38
“Moldova socialistă”, 23 noiembrie 1951, apud Gheorghe Negru, op. cit., p.
20.
39
Gheorghe Negru, op. cit., p. 22.
40
Ibidem, p. 23.
31
 Răsturnarea de pe soclu a idolului, după 1953 a permis şi
publicarea la Chişinău a unei serii de autori clasici şi vechi din
spaţiul românesc (inclusiv nemoldoveni, ca I. L. Caragiale sau
Coşbuc), studii şi monografii istorice, ziare şi periodice şi au avut
loc vizite ale studenţilor din România41.
După îndepărtarea de la putere a lui Hruşciov, se
instaurează un regim asemănător celui de până la dezgheţ, oamenii
de ştiinţă fiind din nou reduşi la tăcere.
În volumul al II-lea al Istoriei RSSM, publicat în 1970, se
arăta că, în perioada interbelică, „ocupanţii au aplicat o politică de
românizare cu forţa a ţinutului, susţinând că moldovenii sunt
români, că limba moldovenească este limbă română, iar cultura
moldovenească – cultură română”. „Limba română a fost introdusă
cu de-a sila în instituţii şi şcoli din care pricină basarabenii,
necunoscând această limbă, nu puteau lucra nici în instituţii de
stat, nici în şcoli”; „cultura ruşilor, moldovenilor, bulgarilor,
găgăuzilor, ucrainenilor, evreilor şi altor naţionalităţi era
sugrumată fără cruţare”42.
La sfârşitul deceniului al şaptelea, amplificarea
neînţelegerilor dintre regimurile comuniste de la Bucureşti şi
Moscova au pus din nou în discuţie natura raporturilor dintre limba
română şi cea moldovenească. În 1967 N. Mohov afirma că „în
România se publică un mare număr de lucrări în care problema
naţională este abordată într-un asemenea mod, cu care noi nu
putem fi de acord”43. Ca urmare a politicii „agresive” şovine a
României, statul totalitar sovietic a acţionat metodic, cu străduinţă,
pentru inocularea în conştiinţa basarabeană a unei „amintiri
monstruoase”, apocaliptice, despre lumea românească de dincoace

41
Vladimir Beşleagă, Conştiinţa naţională sub regimul comunist totalitar
(RSSM 1956-1963), „Destin Românesc”, an 1, 1994, nr. 4, p. 89-102.
42
Iachim Grosul, Istoria RSS Moldoveneşti, Editura Cartea Moldovenească,
Chişinău, 1970, vol. II, p. 257.
43
Gheorghe Negru, Crearea conceptului „naţiunii burgheze” şi „socialiste”
moldoveneşti în istoriografia sovietică, „Revista de Istorie a Moldovei”, 1998,
nr. 1-2, p. 70.
32
de Prut, s-a creat „hăul românofobiei”44. Tot în această perioadă, în
1974, A. M. Lazarev publica volumul Organizarea statului
sovietic basarabean şi problema basarabeană, în care erau
sistematizate ideile fundamentale ale moldovenismului.
De teama potenţialelor pretenţii ale statului român asupra
Basarabiei şi a impactului acestora asupra naţionaliştilor locali,
comuniştii de la Chişinău au luat o poziţie fermă în privinţa limbii.
S-a hotărât ca, din acel moment, să se facă o distincţie clară între
limba moldovenească şi limba română. Acţiunea a rămas la un
nivel teoretic, deşi un mare număr de studii demonstrau
specificitatea idiomului folosit între Prut şi Nistru. În fapt, această
separare artificială pare a fi avut un impact redus asupra limbii şi a
culturii româneşti din RSS Moldovenească45.
Politica lingvistică din URSS consta în două componente
majore: rusificarea şi politica cu privire la utilizarea limbilor.
Prima dintre acestea era răspândirea limbii ruse. Încă dinainte de
cel de al doilea război mondial, o mare parte a procesului
educaţional din şcolile de pe întreg cuprinsul statului sovietic era
reprezentat de studierea limbii şi a literaturii ruse. Majoritatea
populaţiei neruse a acceptat limba rusă ca cea de a doua limbă, ca
mijloc de comunicare interetnică şi ca mijloc facilitator al
ascensiunii sociale şi politice. Cu toate acestea, dobândirea
cunoaşterii la un nivel elementar al limbii ruse nu era condiţionat
de abandonarea identităţii naţionale şi culturale a minorităţilor
implicate.
O altă formă a deznaţionalizării a fost cea prin folclor,
prin care tradiţiile româneşti să fie pierdute la un nivel mai intim.
S-a încercat crearea unui folclor „moldovenesc”, de fapt unul de
sinteză, prin introducerea de cântece ruse sau strofe traduse în
ruseşte46.

44
Ion Constantin, Basarabia sub ocupaţie sovietică de la Stalin la Gorbaciov,
Bucureşti, Editura „Fiat Lux”, 1994, p. 75.
45
Wilhelmus Petrus van Meurs, op. cit., p. 158.
46
Andrei Tamazlăcaru, Folclorul moldovenesc este folclor românesc, „Destin
Românesc”, an II, 1995, nr. 8, p. 68-75.
33
 În anii `50 şi `60, între „istoricii” de la Chişinău a avut loc
o dispută şi în ce priveşte momentul constituirii naţiunii
moldoveneşti: aceasta s-a format până la revoluţia din Octombrie,
sau procesul însă nu era încheiat în 1940, an după care constituirea
naţiunii moldoveneşti se încheie. Pentru istoricii sovietici,
încheierea formării naţiunii moldoveneşti burgheze, prin cele două
clase ale sale, proletariat şi burghezie, până în 1918 era vitală,
altfel, prin constituirea sa în perioada dintre 1918-1940, ea ar fi
devenit naţiune română. Astfel că monografia Formarea naţiunii
burgheze moldoveneşti a apărut abia în 1978, la 12 ani de la
începerea cercetărilor, având ca redactor responsabil pe A. M.
Lazarev (şi nu pe N. Mohov, adeptul teoriei neterminării
procesului constituirii „naţiunii moldoveneşti de sine stătătoare”,
„independente de naţiunea română”, până în 1918)
Iată ce se afirma în lucrarea respectivă, teze afirmate, dar
nu demonstrate: „Analiza dezvoltării social – economice a
Moldovei în secolul al XIX - lea (…) confirmă că ţinutul, situat la
hotarul de sud-vest al Imperiului Rus, a parcurs în perioada de
până la octombrie stadiul capitalismului dezvoltat, în pofida
politicii coloniale, promovate de autocraţia ţaristă faţă de
periferiile naţionale. În Moldova s-au format clasele societăţii
capitaliste, burghezia şi proletariatul, care, împreună cu ţărănimea,
au jucat un rol hotărâtor în transformarea părţii de răsărit a
poporului moldovean în naţiune burgheză independentă, cu toate
trăsăturile caracteristice acestei comunităţi etnice. Procesul
etnosocial menţionat s-a încheiat la începutul secolului al XX - lea
(…) În ce priveşte limba română, masele largi ale poporului
moldovean o considerau în continuare inacceptabilă (…) Astfel,
încă la sfârşitul secolului al XIX - lea – începutul secolului al XX
– lea, printre moldoveni era răspândit pe scară largă bilingvismul;
el a contribuit la dezvoltarea culturală a poporului, la încadrarea lui
în viaţa politică a întregii Rusii”47.

47
Gheorghe Negru, Crearea conceptului „naţiunii burgheze” şi „socialiste”
moldoveneşti în istoriografia sovietică, p. 80.
34
 Câteva cuvinte se impun a fi spuse şi despre atitudinea
conducătorilor comunişti de la Bucureşti faţă de politica de
distrugere a identităţii conaţionalilor de la este de Prut între 1945-
1989.
După al doilea război mondial, conducerea Partidului
Comunist din România s-a preocupat mai mult de preluarea puterii
politice, încât linia de acţiune a partidului trebuia să urmeze strict
pe cea a fratelui mai mare de la Moscova. Instituţiile şi publicaţiile
înfiinţate în primii ani ai regimului comunist au întruchipat aceeaşi
obedienţă şi admiraţie pentru poporul rus: Analele Româno-
Sovietice, editura Cartea Rusă, Institutul de Studii Româno-
Sovietice din Bucureşti, Muzeul de Istoie Ruso-Român (toate
înfiinţate în 1946-1948) sunt expresii ale acestei obedienţe. În
1948, imediat după proclamarea Republicii Populare România, cei
mai mulţi istorici „burghezi” au fost îndepărtaţi din poziţiile lor de
la Academie, universităţi şi alte instituţii de istorie, iar unii arestaţi
în anii următori. În cadrul Academiei, secţia de istorie a căpătat
drept conducători pe Mihai Roller şi pe Petre Constantinescu –
Iaşi.
De asemenea, istoriografia era direct aservită spiritului
sovietic, iar rolul slavilor şi al ruşilor în istoria României,
amplificat până la proporţii monstruoase. În 1949 apărea lucrarea
cu titlu relevant a lui Petre Constantinescu – Iaşi, Ştiinţa istorică
sovietică – adevărata ştiinţă a istoriei. 48
În scrierile sale, Mihail Roller sublinia, şi el, rolul decisiv
pe care l-au jucat ruşii în istoria românilor. Referindu-se la
Basarabia, vedea în evenimentul din 1812 unul de două ori
benefic: eliberarea de sub jugul turcesc (făcând abstracţie de faptul
că cea mai mare parte a teritoriului aparţinea Moldovei) şi
pătrunderea unor idei progresiste: „s-au eliberat mai multe teritorii
de sub jugul turcesc”, spune în Istoria Românilor, în ediţia din
1947, formulare reluată în Studii şi note privind istoria României
din 1952. În Istoria Republicii Populare Române din 1956 reflectă

48
Petre Constantinescu – Iaşi, Ştiinţa istorică sovietică – adevărata ştiinţă a
istoriei, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1949.
35
în mod antitetic evenimentele din 1812 şi 1918: „Basarabia a fost
smulsă din sistemul Imperiului Otoman şi eliberată de sub barbarul
jug turcesc. Sub influenţa statului rus, mai dezvoltat, a fost grăbit
procesul de descompunere a feudalismului, precum şi procesul de
dezvoltare a sistemului capitalist, ceea ce în mod obiectiv, a
însemnat, cu tot caracterul înapoiat al politicii ţariste, un fapt
înaintat (…) Guvernul reacţionar român (…), folosind situaţia grea
a tinerei republici sovietice, atacă Basarabia (ianuarie 1918),
înăbuşind cu forţa armată lupta sovietelor revoluţionare din
Basarabia”49.
Conducătorii de la Bucureşti iau atitudine la adresa
procesului de deznaţionalizare din Basarabia şi numesc acest
teritoriu pământ românesc abia după aproape două decenii de la
încheierea celei de a doua conflagraţii mondiale, în ultimii ani ai
guvernării lui Gheorghe Gheorghiu Dej.
Relevantă este povestea tratatului de Istoria României,
proiect iniţiat prin 1960. Primele două volume din tratat mergeau
pe linia iniţiată de Roller, însă, volumele al III-lea şi al IV-lea
(volumul al III-lea a apărut în cea de a doua variantă, după ce
prima fusese retrasă si distrusă) aveau distincte accente naţionale şi
antiruse50. Însă exprimarea clară a atitudinii antiruse pe care
istoriografia românească o căpăta în primii ani ai deceniului al
şaptelea se realizează prin publicarea mult-dezbătutelor manuscrise
ale lui Marx, descoperite la Amsterdam de o echipă de cercetători
români, între care şi academicianul Andrei Oţetea. Pentru a nu
exista critici de falsificare a istoriei, s-a făcut totul ca să se dea
cărţii înfăţişarea cea mai ştiinţifică şi nepolitică posibilă. S-a
afirmat că manuscrisele au fost descoperite în iulie 1964, în

49
Mihai Roller, Istoria RPR, manual pentru învăţământul mediu, Bucureşti,
Editura de Stat Didactică şi Pedagogică, 1952, p. 545 - 546.
50
Dispare unul dintre marile tabuuri ale istoriografiei române, anexarea
Basarabiei de către Rusia, Andi Mihalache, Dileme identitare în istoriografia
perioadei 1954-1964, „Xenopoliana”, 2000, tom VIII, nr. 1-4, p. 45.
36
realitatea este posibil ca acest fapt să se fi întâmplat cel mai târziu
prin 1962, poate chiar prin 1957-195951.
Poate că este recomandată o reproducere a unor fragmente
mai ample din manuscrisele lui Marx pentru a identifica mai uşor
acele elemente convenabile românismului. Manuscrisul B 85:
„Conferinţa de la Erfurt: Napoleon îşi dă consimţământul la
anexarea celor două principate. Nu mult după aceea războiul
izbucni între Franţa şi Rusia. Alexandru avea nevoie de trupele
sale staţionate la Dunăre. Propune pace turcilor, care, înlăturaţi de
10 ani din Principate, se simţiră fericiţi să recâştige cele două
provincii, chiar pierzând jumătate din Moldova. Tratatul din 28
mai 1812. Poarta renunţă la Basarabia, Turcia nu putea ceda ceea
ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta otomană n-a fost niciodată
suverană asupra Ţărilor Române. Poarta însăşi recunoscuse acest
lucru, când la Carlowitz, presată de poloni să le cedeze Moldo-
Vlahia, ea răspunde că nu are dreptul de a face vreo concesiune
teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept de
suzeranitate”52. „În timpul ultimei lor ocupaţii în Principate, ruşii
s-au arătat aşa cum sunt: jaful şi ocuparea Basarabiei au spulberat
toate iluziile. De altfel rusul este complicele fanarioţilor”53.
„Limba română e un fel de italiană orientală. Băştinaşii din Moldo-
Vlahia se numesc ei înşişi români, vecinii lor îi denumesc vlahi
sau valahi”54. „Succesiunea rapidă a domnilor a agravat răul şi a
făcut ca Rusia, sub pretext de a curma acest abuz, să intervină în
afacerile interne ale Moldovei şi Ţării Româneşti şi în Imperiul
Otoman, la sfârşitul secolului trecut şi la începutul secolului
prezent (…). Prin tratatul de la Bucureşti (1812), Rusia a obţinut
pentru ea însăşi cedarea a aproape jumătate din Moldova,
provincia Basarabiei”55.

51
Wilhelmus Petrus van Meurs, op. cit., p. 273 - 275.
52
K. Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite), publicate de acad A.
Oţetea şi S. Schwann, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1964, p. 106.
53
Ibidem, p. 107.
54
Manuscrisul B 63, ibidem, p. 171.
55
Ibidem, p. 173 - 174.
37
 Este evidentă, din aceste fragmente, dorinţa
conducătorilor de la Bucureşti de a sublinia drepturile româneşti
asupra Basarabiei prin chiar scrierile părintelui comunismului,
scrieri care erau considerate de o autoritate absolută. Pe aceeaşi
linie merge şi apropierea României de China. Pe drumul de
întoarcere de la Beijing, o delegaţie românească a vizitat Moscova
şi a arătat că liderii chinezi le-ar fi comunicat că au la cunoştinţă
faptul că ruşii au luat românilor Basarabia (lucru pe care membrii
delegaţiei nu au ţinut să îl contrazică).
În 1966, cu ocazia celei de a 45 aniversări a PCR, Nicolae
Ceauşescu condamna afirmaţiile cuprinse în rezoluţiile congreselor
al treilea, al patrulea şi al cincilea ale partidului, în care România
era eronat numit „stat multinaţional”. Ceauşescu condamna faptul
că documentele respective îndemnau la aşa-numita „eliberare de
imperialismul românesc” a „popoarelor oprimate” şi considera că
enunţarea dreptului la autodeterminare a lui Marx nu era făcută în
vederea dezintegrării statelor naţionale, ci doar eliberarea
popoarelor oprimate şi organizarea lor în state naţionale.
În iunie, Ştefan Voicu publica un articol în care observa
deschis că „la 28 iunie 1940, urmare a cererii ultimative a
guvernului sovietic, acceptată de guvernul român, Basarabia şi
Bucovina de Nord au devenit parte a teritoriului sovietic”56.
În al patrulea volum al Dicţionarului enciclopedic român,
publicat în 1966, se spunea doar că, în 1918, „Basarabia a intrat în
componenţa României”, fără a mai face referire la vreo acţiune de
formă, cotropire sau act nedrept. După 1967 a debutat o campanie
susţinută de cercetare, noi documente privitoare la Basarabia fiind
descoperite în arhivele din ţară şi din străinătate.
Reacţia sovietică nu putea lipsi, şi la insistenţele lui
Bodiul, la 1 octombrie 1967, primul ministru sovietic Alexei
Kosîghin s-a adresat unei adunări la Chişinău unde lăuda partidul
pentru că „a luptat insistent cu prejudecăţile naţionaliste şi cu

56
Ştefan Voicu, Pagini de luptă a PCR împotriva fascismului pentru
independenţă şi suveranitate naţională (1934-1940), în „Lupta de clasă”, nr. 6,
1966, p. 59 - 60.
38
manifestările frecvente de şovinism de mare putere ca şi cu
naţionalismul local”, referire evidentă la politica românească din
ultimii ani şi folosind un apelativ rezervat anterior doar atacurilor
la adresa regimului burghez interbelic.
Totuşi, referiri la anexarea Basarabiei de către Rusia şi
privirea acesteia ca teritoriu românesc a continuat. Apare în
lucrarea Unitate şi continuitate în istoria poporului român, în
redacţia lui Dumitru Berciu, care susţine că în 1918 s-a încheiat
procesul de unificare a poporului român; în Istoria poporului
român, a lui Andrei Oţetea, care tratează Basarabia ca teritoriu
românesc; Viaţa politică în România, 1918-1921, elaborată de
Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, în care se vorbeşte deschis despre
anexarea Basarabiei.
Iniţiativele româneşti au avut un dublu tăiş. Perspectiva
unor tendinţe revanşarde ale statului român a provocat în RSS
Moldovenească o campanie propagandistică de amploare pentru
insuflarea antipatiei faţă de poporul român, văzut ca alt popor
decât cel moldovenesc. Numărul de abonamente la publicaţiile
româneşti a scăzut dramatic, schimburile culturale au fost treptat
stopate. Graniţa de pe Prut a devenit una de netrecut. A avut loc şi
interzicerea folosirii unor cuvinte nemoldoveneşti, a unor forme
ortografice „româneşti”, eliminarea din operele clasicilor a
etnonimului „român”, a glotonimului „limba română”, interzicerea
unor lucrări sau pasaje folclorice ce păreau de sorginte
muntenească57. Cu toate acestea, constituirea unei naţiuni
moldoveneşti indubitabile nu a reuşit.
Eugen Coşeriu găsea câteva cauze ale eşecului încercării
creării unei limbi moldoveneşti culte pe baza limbajului popular
local basarabean sau transnistrean: încercarea de a elabora o nouă
limbă naţională, adică corespunzătoare identităţii etnice şi
tradiţiilor poporului moldovenesc, dar în acelaşi timp deosebită de
limba română, căreia îi corespunde un popor cu tradiţii şi
conştiinţă etnică identică poporului moldovenesc; aspiraţia la o

57
Gheorghe Negru, Lupta lingvistică din RSS Moldovenească (1940-1988), p.
28.
39
limbă lipsită de neologismele latineşti şi romanice occidentale, dar
şi introducerea unor neologisme ruseşti sau inventate, pe care
poporul nu le înţelegea; încercarea creării unei limbi literare având
la bază strict graiurile de la est de Prut, atât timp cât nu există o
unitate a acestora pe teritoriul dintre Prut şi Nistru şi nici o
delimitare clară faţă de cele din vestul Prutului, încât nu este
posibilă, prin urmarea acestui principiu, crearea unei limbi literare
diferite de cea română58.
Revenirea la grafia latină, la tradiţiile româneşti şi
recunoaşterea limbii române ca limbă a majorităţii populaţiei
dintre Prut şi Nistru, eşecul politicii de deznaţionalizare şi de
creare a unei noi identităţi naţionale, artificiale, a avut loc în anii
de la sfârşitul deceniului al nouălea al secolului al XX - lea, în
contextul politicii de reformare a societăţii a lui Mihail Gorbaciov.
În 17 septembrie 1988, un grup de 66 de intelectuali
români din Basarabia publicau în „Învăţământul public” o
scrisoare deschisă adresată Comisiei interparlamentare pentru
studierea istoriei şi problemelor dezvoltării limbii moldoveneşti. În
scrisoare se cerea să se pună capăt teoriei celor două limbi
romanice din nordul Dunării şi să se revină la alfabetul latin, fapt
care „ar ridica substanţial nivelul de cultură generală al vorbitorilor
moldoveni, ar înlesni enorm învăţarea limbii republicii de către
nemoldoveni”. Se mai cerea, de asemenea, acordarea statului de
limbă de stat limbii moldoveneşti59.
Tot în lupta pentru alfabetul latin, Conducerea Uniunii
Scriitorilor din RSSM a adresat, la 25 octombrie 1988, un Apel
către Biroul CC al PCM, Prezidiului Suprem al RSS Moldoveneşti
şi Consiliului de Miniştri, cerând revenirea limbii moldoveneşti,
care este o limbă romanică, la grafia latină.
La 28 decembrie Comisia interparlamentară hotăra să ia
în considerare recomandarea savanţilor de a face demersurile

58
Eugen Coşeriu, Latinitatea orientală, „Limba română”, 1994, nr. 3, p. 20 - 22.
59
Gheorghe Negru, Moldovenismul şi mişcarea pentru drepturile etnice ale
românilor basarabeni, „Destin Românesc”, 1994, an I, nr. 1, p. 28.
40
pentru proclamarea limbii moldoveneşti ca limbă de stat. În ce
priveşte identitatea sa cu limba română, s-a ţinut cont de raportul
întocmit de S. Berejan, directorul Institutului de Limbă şi
Literatură, în care se arăta că identitatea moldo-românească nu
exclude, ci chiar recomandă folosirea în continuare a
„glotonimului limbă moldovenească pentru denumirea limbii unice
(…), căci doar există destule cazuri de utilizare a două glotonime
pentru aceeaşi limbă”60.
În martie 1989, un grup de intelectuali din Basarabia
tipărea la Riga, în Letonia, revista Glasul, cu alfabet latin, şi tot în
aceeaşi lună, în cadrul unei adunări la Chişinău, era abordat
tricolorul românesc61. În acelaşi timp apăreau primele organizaţii
civice din Republica Moldova: Mişcarea Democratică
Moldovenească, Liga Democratică a Studenţilor şi altele. La 20
mai 1989 acestea se uneau în Frontul Popular Moldovenesc,
recunoscut de autorităţi în octombrie 1989.
Uniunea scriitorilor a deschis seria revendicărilor de
natură naţională în 1987, cerând restructurarea conducerii care
practica cenzura şi limita accesul la publicare a materialelor. La
eforturile uniunii s-a alăturat Cenaclul „Alexei Mateevici”, a cărui
activitate avea ca obiective fundamentale lupta pentru dreptul la
istorie, limbă şi alfabet. În paralel cu mişcările de stradă pentru
revenirea la grafia latină, apărea în revista „Nistru” studiul-
program Veşmântul fiinţei noastre, semnat de Dumitru
Matcovschi, în care acesta combătea dogma existenţei limbii
moldoveneşti de sine-stătătoare, propaganda împotriva limbii
române şi cerea revenirea la alfabetul latin, care ar fi fost
„veşmântul firesc al limbii moldoveneşti”.
Legea din 31 august 1989 prin care se revenea la grafia
latină a fost adoptată în cadrul sesiunii a XIII - a a Sovietului
Suprem al RSSM (27-31 august 1989), după lupte acerbe, la
presiunea paşnică, dar constantă, a mulţimilor. Totuşi, articolul 70
al Constituţiei RSSM a fost completat cu conţinutul „limba de stat

60
Ibidem, p. 30.
61
Iulian Chifu, op. cit., p. 194.
41
a RSS Moldoveneşti este limba moldovenească”, folosită pe baza
grafiei latine. Acesta era un compromis faţă de documentul final al
Marii Adunări Naţionale din 27 august 1989, care cerea „să fie
restabilite: numele istoric al poporului nostru de român şi
denumirea limbii lui – limba română”, ca urmare a reacţiei
rusofonilor şi a rusofililor.
Paşi importanţi spre românism au fost făcuţi în RSSM în
1990, prin adoptarea de către noul Parlament, ales în februarie
(alegeri câştigate de FPM şi preşedintele Mircea Snegur), a
tricolorului, la 27 aprilie, a Declaraţiei de suveranitate două luni
mai târziu, a Avizului Comisiei Sovietului Suprem al RSS
Moldova pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto –
german de neagresiune şi a protocolului adiţional secret din 23
august 1939, a stemei la 3 noiembrie 1990, prin declaraţia de
independenţă din 27 august 1991, însoţită de adoptarea imnului de
stat „Deşteaptă-te române”. Pentru unii, drumul spre revenirea la
realităţile din 1918 părea pregătit. Ziarul oficial al Sovietului
Suprem a fost redenumit Sfatul Ţării, deputaţii gândindu-se chiar
să numească Parlamentul în acest fel62.
La sfârşitul lui 1989, după revoluţia din România, Petru
Lucinschi, care îi succedase lui Semion Grosul, a insistat asupra
unor legături mai strânse cu România. La sfârşitul lui ianuarie
1990 au fost deschise şapte noi puncte de trecere peste Prut, iar
zona de securitate de 50 de kilometri a fost desfiinţată63.
Se părea că odată cu dezintegrarea URSS, moldovenismul
născut de ideologii imperialismului sovietic ar fi trebuit să dispară.
Nu a fost însă aşa. Eşuând ca proiect etno-lingvistic,
moldovenismul nu şi-a pierdut calitatea de instrument politic.
Forţe politice de orientare veche folosesc moldovenismul pentru a-
şi camufla scopurile rămânerii în sfera de influenţă a Rusiei. De
remarcat că revigorarea acestor elemente se sincronizează cu
efortul Moscovei de a-şi restabili influenţa pe teritoriul aparţinând

62
Charles King, op. cit., p. 150.
63
Ibidem, p. 152
42
fostei URSS64. Prăbuşirea imperiului sovietic n-a potolit pofta de
expansiune rusească, dimpotrivă, a aţâţat-o65.
Ceea ce păruse în 1989 ca o organizaţie unitară, adunând
membri ai tuturor orientărilor politice şi ai categoriilor sociale, sub
steagul reformelor şi a obiectivelor naţionale, s-a scindat rapid în
funcţie de ţelurile politice opuse. Avântul mişcării de renaştere
româneşti a radicalizat şi mai mult acţiunile găgăuzilor şi a
transnistrenilor, dar a adâncit şi rupturile din cadrul elitei politice
moldoveneşti. Până în 1991, Snegur şi majoritatea elitei politice
din Republica Moldova se hotărâseră asupra doctrinei celor „două
state” şi a obţinerii suveranităţii complete şi independenţei faţă de
URSS şi de România.

64
Gheorghe Negru, op. cit., p. 34.
65
Ion Iachim, Istoria expansionistă a Rusiei, Editura Opera Magna, Iaşi, 2007.
43
 II

Putere politică şi incertitudini identitare în

timpul regimului neo-comunist (1991-2008)

La sfârşitul anilor 1980, problema identităţii şi chiar a

existenţei limbii moldoveneşti a fost, iniţial, una asupra căreia
clasa politică şi oamenii de cultură s-au pus de acord. Nerăbdători
să se desprindă de centrul sovietic, personalităţile politice locale au
format un front comun cu generaţia mai tânără de intelectuali.
Ultimii sperau ca, pe această cale, să realizeze renaşterea culturii
naţionale româneşti. Politicienii priveau aceeaşi mişcare naţională
ca pe o modalitate de a obţine mai multe concesii de la centru şi de
a înlătura pe conducătorii Partidului Comunist din RSS
Moldovenească din perioada lui Brejnev66.
Imediat după câştigurile înregistrate de mişcarea naţională
românească din fosta R.S.S. Moldovenească în 1989-1991, în
lunile de după separarea de URSS, au apărut primele semne de
reanimare ale moldovenismului. Cauzele au fost multiple, una
dintre ele – interesul politic al unor forţe care vedeau în rămânerea
în sfera de influenţă a Rusiei garantarea poziţiilor obţinute în
timpul regimului comunist67.
Dificultăţile identitare au fost marcate şi de situaţia
economică critică, întrucât, de-a lungul stăpânirii sovietice, R.S.S.
Moldovenească s-a plasat pe o poziţie neprivilegiată în cadrul
uniunii. Mai puţin industrializată, mai puţin urbanizată şi mai puţin
prosperă economic, Moldova putea fi plasată mai curând în Asia
Centrală decât alături de Ucraina sau republicile baltice68.

66
Charles King, Moldovenii. România. Rusia şi politica culturală, Editura Arc,
Chişinău, 2002, p. 149.
67
Idem, Post-Soviet Moldova: A borderland in Transittion, The Center for
Romanian Studies, The Foundation for Romanian Culture and Studies, Iaşi,
1997, p. 25.
68
Ibidem, p. 113.
44
 O altă problemă a descoperirii identităţii este şi aparentul
paradox al folosirii lozincii moldovenismului pentru salvarea
românismului de la est de Prut. Până la „restructurare”, rezistenţa
la rusificare, lupta pentru drepturile etnice ale vorbitorilor de limbă
română din Basarabia a fost posibilă doar sub flamura
moldovenismului, considerat legitim sub regimul comunist, cât
timp referirea la limba şi poporul român era pasibilă cu acuzaţia de
trădare. Problema reală pe care patrioţii români o resimţeau era nu
restituirea numelui adevărat al limbii folosite, române, ci salvarea
ei sub orice nume. Aşadar, oamenii de cultură basarabeni care
foloseau limba română, căpătau dreptul de a o utiliza prin simplul
fapt că o numeau „moldovenească”. În consecinţă,
fundamentaliştii moldovenişti de astăzi au preluat doar forma
fenomenului din epoca comunistă, dar nu şi esenţa sa (denumirea
de limba moldovenească, dar nu şi înţelegerea faptului că aceasta
era de fapt limba română). După dispariţia URSS, moldovenismul
ar fi trebuit să dispară de la sine, ceea ce nu s-a întâmplat pentru
că, deşi nu a reuşit să construiască o nouă naţiune, nu şi-a pierdut
calitatea de instrument politic”.
În anii de după 1991, dezbaterea publică asupra identităţii
a fost dominată de două grupări politice importante: Frontul
Popular Creştin Democrat şi Partidul Democrat Agrar. Primul a
insistat asupra caracterului românesc al teritoriului dintre Prut şi
Nistru şi s-a pronunţat pentru unirea Republicii Moldova cu
România, cel de-al doilea şi-a întemeiat existenţa pe susţinerea
poziţiilor antiunioniste a unei părţi a clasei politice moldoveneşti.
În următoarele două decenii, noi partide s-au alăturat curentului
românofob: Partidul Socialist din Moldova, Partidul Comuniştilor
din Republica Moldova, Mişcarea „Unitate-Edinstvo” şi altele,
care au crescut numeric şi s-au radicalizat odată cu obţinerea
independenţe. Agrarienii, grupare formată mai ales de fosta elită
din sectorul agrar şi agro-industrial, au arătat că doresc ca
Moldova să nu devină o provincie sau gubernie, sau a României
sau a Rusiei, şi au respins tendinţa de a numi români pe locuitorii
de la est de Prut. Ei au păstrat vechiul punct de vedere sovietic
conform căruia moldovenii erau etnic şi lingvistic diferiţi de
45
români. Până la alegerile din 1994 moldovenismul renăscut a
devenit unul dintre punctele de rezistenţă ale platformei
agrarienilor69. După 1992, unii dintre membrii de frunte ai
Frontului au plecat în România sau la alte formaţiuni politice, iar
organizaţia s-a împărţit în două grupuri mari: Frontul Popular
Creştin Democrat şi Congresul Intelectualităţii.
Rusificarea şi dominaţia politică asupra fostelor republici,
mai ales cele mai mici şi mai dependente de fosta metropolă,
continuă şi după 1991. Clasa politică de la Chişinău a continuat
rusificarea într-un mod mai subtil: constituirea separatismelor,
reactivarea moldovenismului, blocarea relaţiilor cu statul român,
instituirea limbii ruse ca mijloc de comunicare interetnică,
preamărirea în lucrările promoldovene a rolului civilizator al
Rusiei în perioadele ţaristă şi sovietică, susţinerea înfloririi
statalităţii moldoveneşti după 1940-1944. Aceasta în condiţiile în
care orientarea economică a Republicii Moldova către statele
membre CSI a rămas prioritară70, iar dependenţa energetică faţă de
Rusia este în continuare totală. Sau, aşa cum A. Grecul afirma,
„Basarabia şi-a unit pentru totdeauna soarta sa cu Imperiul Rus în
1812”71.
a) Moldovenismul în activitatea politică

La alegerile din 1994 agrarienii au obţinut 43% din voturi

şi o majoritate absolută în Parlament, iar Blocul Unităţii Socialiste,
ce cuprindea forţe ultraconservatoare adversare atât taberei
proromâneşti, cât şi celei moldoveniste, şi cerea impunerea limbii
ruse ca limbă de stat, a obţinut 22% din voturi. Frontul, slăbit
considerabil, nu a obţinut decât 20 de locuri în Parlament. Deja
Mircea Snegur trecuse de partea agrarienilor, reorientare
materializată prin discursul susţinut la deschiderea congresului

69
Charles King, Moldovenii. România. Rusia şi politica culturală, p. 159.
70
În 1998, România deţinea doar 11,5% din valoarea importurilor moldoveneşti
şi doar 6,8% din exporturi; ibidem, p. 169.
71
Elena N. Şişcanu, Basarabia sub regimul bolşevic (1940-1952), Ed. Semne,
Bucureşti, 1998, p. 120.
46
„Casa noastră – Republica Moldova” în 1994. Discursul în sine
cuprinde ideile principale ale curentului, dar, în acelaşi timp, şi o
serie dintre contradicţiile fundamentale şi de nereparat ale acestuia:
Mircea Snegur vorbea despre tradiţia multiseculară a statalităţii
moldoveneşti, despre caracterul latin al poporului moldovenesc,
dar diferit de români. „Dragoş a descălecat ţara cu moldovenii” pe
care i-a adus din Transilvania, iar „râul Moldova a dat un nume
veşnic şi ţării şi poporului: de la Moldova era moldoveanul”
(aşadar, Dragoş a adus pe moldoveni, care purtau acest nume de
când erau încă în Transilvania, dar, în acelaşi timp, şi-au luat
numele de la râul Moldova, după ce s-au aşezat la est de Carpaţi,
aşadar o contradicţie pe care nu putem, şi probabil nici Mircea
Snegur nu ar fi putut să o explice, în ciuda apelurilor sale patetice).
Fostul preşedinte accepta că „avem aceeaşi limbă cu fraţii noştri
din România”, dar răstălmăceşte, în acelaşi timp, afirmaţiile lui
Iorga, Sadoveanu, considerând că folosirea termenului de
„moldoveni” din operele lor s-a făcut cu sensul de diferiţi de
români, nu parte a poporului român. Legitimarea statalităţii
moldoveneşti şi a independenţei din 1991 este dată, după ideile
exprimate în acelaşi discurs, de proclamarea independenţei în 2
decembrie 191772. Ciudat este faptul că, în anul următor, după
alegeri, acelaşi Mircea Snegur se dezicea de moldovenism într-un
discurs în faţa Parlamentului Republicii Moldova. Într-un discurs
pe marginea articolului 13 al Constituţiei el constata: „este lesne
de înţeles că noţiunea de limba moldovenească din acest articol
ţine nu atât de un temei ştiinţific, cât de unul politic”73.

Noul Parlament din 1994 a trecut rapid la anularea

multora dintre reformele iniţiate de Front în 1990-1991. Imnul de
stat Deşteaptă-te române a fost eliminat şi s-a organizat o

72
Textul în Iulian Chifu, Basarabia sub ocupaţie sovietică şi tentative
contemporane de revenire sub tutela Moscovei, Politeia – SNSPA, Bucureşti,
2004, p. 293 - 303.
73
Gheorghe Negru, Moldovenismul şi mişcarea pentru drepturile etnice ale
românilor basarabeni, „Destin Românesc”, 1994, an I, nr. 1, p. 35.
47
competiţie pentru înlocuirea sa. S-a optat pentru Limba Noastră, a
lui Alexei Mateevici, care nu face o referire clară nici la limba
română, nici la cea moldovenească. De asemenea, articolul al 13-
lea al Constituţiei a fost modificat, încât limbă de stat era stabilită
limba moldovenească, ce funcţiona pe baza grafiei latine, dar nu se
mai făcea nici o referire la limba română74. Măsurile erau luate în
ciuda opoziţiei marii majorităţi a cetăţenilor şi a forurilor
ştiinţifice. La acea vreme, specialiştii filologi de la Academia de
Ştiinţe a Moldovei dădeau următorul răspuns la solicitarea
Parlamentului Republicii Moldova de a analiza istoria şi folosirea
glotonimului „limba moldovenească”: „Deşi în izvoarele istoriei
medievale se utiliza şi termenul limba moldovenească, cărturarii
şi oamenii de cultură ai timpului subînţelegeau prin această
denumire un subdialect (grai) al limbii române comune”; după
1859 se constituie, pe baza graiurilor din Moldova, Muntenia şi
Transilvania, o limbă literară comună. Prin „moldovenesc” se
înţelege vorbirea populară orală în Moldova (pe ambele maluri ale
Prutului). „A legifera astăzi faptul perimat că ar exista o limbă
literară moldovenească, deosebită de limba literară română,
comună, înseamnă a legifera un neadevăr evident, şi noi,
reprezentanţii ştiinţei academice, nu avem dreptul moral să
susţinem acest neadevăr”75.
„Salvarea statalităţii, integrităţii şi suveranităţii statului”
s-a sprijinit şi pe organizaţii oficial neguvernamentale, însă special
constituite de forţele politice aflate la putere şi sprijinite financiar
şi legislativ de către acestea. Cele mai active dintre organizaţiile
pomenite s-au dovedit a fi Mişcarea Patriotică „Pro Moldova”,
Uniunea Veteranilor şi Asociaţia oamenilor de ştiinţă „Nicolae
Milescu Spătaru”. Activitatea lor s-a sprijinit, după 1994, şi pe
prevederile referitore la limbă cuprinse în noua Constituţie. Aripa
radicală a PDAM s-a dovedit cea mai receptivă la acţiunile

74
Charles King, op. cit., p. 163.
75
Iftene Pop, Basarabia din nou la răscruce. Replică la falsul grosolan
„Moldovenii în istorie”, semnat de Petre P. Moldovan şi la altele
asemănătoare, Editura Demiurg, Bucureşti, 1995, p. 233 - 236.
48
organizaţiei „Pro Moldova”, asigurând prezenţa materialelor
acesteia în publicaţiile „Moldova Suverană” şi „Nezavisimaia
Moldova”, controlate de Guvern şi finanţate de către acesta.
În 1998, cu ocazia alegerilor parlamentare, CC al PCRM
lansa declaraţia „Să oprim românizarea ţării!”, prezentată fostului
şef al statului, Petru Lucinschi, de către liderul comunist Vladimir
Voronin, cel care avea să îi urmeze în funcţie. Cu ocazia acelor
alegeri, partidul reînviat al comuniştilor a obţinut 30 % din voturi.
În anul 2001 alegerile au fost câştigate de puterea
comunistă şi de preşedintele Vladimir Voronin. Toate marile teme
ale moldovenismului au reintrat în actualitate, sprijinite de măsuri
politice concrete ce au fost puse în discuţie, iar unele adoptate şi
aplicate: declararea românilor drept minoritate naţională,
înlocuirea obiectului de studiu Istoria Românilor cu Istoria
Moldovei sau cu manualele de istorie integrată, ridicarea limbii
ruse la statutul de „limbă de comunicare interetnică”.

Vladimir Voronin Victor Stepaniuc

Vorbind pe marginea „Proiectului legii cu privire la

aprobarea concepţiei politicii naţionale de stat a Republicii
Moldova”, Victor Stepaniuc, preşedintele fracţiunii majoritare din
Parlament, arăta în 2004 că aceasta se întemeiază pe „temelia
istorică, etnolingvistică, politico-juridică multiseculară a poporului

49
moldovenesc şi a statalităţii sale”. Iar guvernul „elaborează în
prezent un program concret de măsuri reale în vederea realizării
prevederilor Concepţiei, în plan educaţional, editorial, al însuşirii
limbii moldoveneşti de către alolingvi, a afirmării valorilor noastre
istorice şi spirituale. În aceste direcţii trebuie să activeze
administraţia publică locală de toate nivelele”76. Victor Stepaniuc
enunţă cu această ocazie şi principiul folosirii limbii ruse ca mijloc
de comunicare interetnică: „totodată, pentru noi, moldovenii şi
celelalte comunităţi conlocuitoare, limba rusă este instrumentul de
comunicare interetnică şi trebuie legalizat respectiv”. Atitudinea
filorusă a parlamentarului Stepaniuc şi, prin el, a Partidului
Comunist, este evidentă.
În proiectul de lege se specifică: „Limba rusă, care, în
conformitate cu legislaţia în vigoare, are statutul de limbă de
comunicare interetnică, se aplică şi ea în toate sferele vieţii statului
şi societăţii. Pentru Moldova este caracteristic bilingvismului
moldo-rus şi ruso-moldovenesc statornicit istoriceşte, care, în
actualele condiţii, este necesar să fie dezvoltat şi perfecţionat”77.
Într-o ţară în care mai puţin de o treime din locuitori consideră
limba rusă ca limbă maternă, şi nu toţi o vorbesc fluent, legiferarea
limbii ruse ca mijloc de comunicare interetnică are câteva efecte
năucitoare: în administraţie, cultură, s-ar folosi limba rusă, pentru
că în cadrul acestora ar lucra cetăţeni rusofoni şi ar apela la ea, de
asemenea, rusofoni, aşadar limba rusă ar deveni adevărata limba
de stat a Republicii Moldova; în relaţiile dintre, să spunem,
„moldoveni” şi găgăuzi, s-ar folosi tot … limba rusă; în sfârşit,
românii (sau moldovenii, dacă vreţi) basarabeni care nu vorbesc
limba rusă ar fi excluşi de la o mulţime de aspecte ale vieţii

76
“Comunistul”, nr. 10 (369), 2004, 19 martie, p. 2: „Suntem cu toţii cetăţeni ai
Republicii Moldova, ţara noastră comună”. Interviu cu Victor Stepaniuc,
preşedintele fracţiunii majoritare din Parlament realizat de Corneliu Mihalache.
77
Un proiect monstruos: de la Stalin la Voronin. Proiectul legii cu privire la
aprobarea concepţiei politicii naţionale de stat a Republicii Moldova a fost
publicat la sfârşitul săptămânii trecute în oficiosul guvernamental „Moldova
Suverană”. Îl republicăm integral tocmai pentru ca cititorii să conştientizeze
pericolul real pe care acesta îl comportă, „Flux”, 1 august 2003, p. 4.
50
publice din Republica Moldova, ce presupun contacte cu membri
ai altor etnii, încât ar deveni, într-adevăr, musafiri în casa lor.
Aberaţia stabilirii ca limbă de comunicare interetnică într-un stat
limba unei minorităţi naţionale şi nu a populaţiei majoritare este
evidentă pentru oricine.

b) Moldovenismul în presă

Susţinerea tezelor dragi partidelor de nuanţă comunistă,

proruse şi antiromâneşti, ocupă un spaţiu întins mai ales în
organele de presă ale partidelor antiunioniste, Partidul
Comuniştilor din Republica Moldova şi Partidul Democrat Agrar
din Moldova. Între publicaţiile respective, organul de presă al
PCRM, „Comunistul”, se remarcă prin enunţarea unor teze
aberante, prin mistificări grave ale adevărului istoric şi prin atacuri
suburbane la adresa susţinătorilor unităţii româneşti.
Dacă în cărţile ce susţin moldovenismul, studii istorice de
amploare, dedicate publicului de pe arii întinse, eventual din alte
ţări, traduse cu sprijinul autorităţilor, se abordează un ton moderat,
diplomatic, concluziile forţate şi erorile evidente pentru un
specialist sunt ascunse sub insinuări ocolite.
Nu la fel se întâmplă în presă, în materiale de scurtă
durată, adeseori cu caracter de pamflet, cu un ton extrem de
agresiv şi uneori vulgar, enunţarea cu seninătate a unor aberaţii,
fără nici o argumentare ştiinţifică, atacuri directe la persoană, ton
şovin şi chiar rasist, inventarea unor noţiuni şi susţinerea unor
teorii hilare.
Încă din 1993 agrarienii au trecut la o puternică ofensivă
mediatică, accentuată după câştigarea alegerilor din 1994, prin
principalul organ de presă al partidului, intitulat „Pământ şi
oameni”. La 19 august 1995 era publicat articolul programatic
Românismul şi renaşterea Moldovei, în care erau propuse o serie
de măsuri energice pentru întărirea moldovenismului: „Renaşterea
naţiunii moldoveneşti şi prosperitatea poporului nostru – se afirma
în acest articol – vor fi roase în permanenţă la rădăcină atâta timp
cât nu va fi organizată la nivel de stat o luptă deschisă şi fără
51
compromis împotriva ideologiei românismului (…). O parte din
aceşti noi români, îndeosebi oameni de artă, literaţi, se înrolează
activ în activitatea demonică de descompunere a naţiunii
moldoveneşti. Ei seamănă în sufletele moldovenilor ideologia
românismului, lichidând, în felul acesta, sentimentul patriotic
naţional moldovenesc (…). Dispariţia naţiunii moldoveneşti
rămâne premeditată, dacă statul nostru nu va depune de urgenţă
toate eforturile pentru a înlătura această mreajă ideologică”78.
Printre măsurile propuse a fi luate se numărau prevenirea şi
depistarea încercărilor de a promova în materiale scrise idei ostile
poporului şi statului, rechemarea de urgenţă a studenţilor şi
doctoranzilor cetăţeni moldoveni din România, revizuirea tuturor
legilor, deciziilor, decretelor adoptate din 1990 care veneau în
contradicţie cu noua constituţie, mai ales cele privitoare la limba
de stat şi la naţiunea moldovenească79,
Dacă în cărţile ce susţin moldovenismul, studii istorice de
amploare, dedicate publicului de pe arii întinse, eventual din alte
ţări, traduse cu sprijinul autorităţilor, se abordează un ton moderat,
diplomatic, concluziile forţate şi erorile evidente pentru un
specialist sunt ascunse sub insinuări ocolite.
Una dintre teoriile absolut hilare care apar în presa din
Republica Moldova este cea a identităţii dintre stat şi naţiune sau,
mai exact, formarea unei naţiuni odată cu statul şi întemeierea
naţiunilor pe baza unor structuri politice. Astfel, după Vasile Vieru
(preşedintele Asociaţiei Istoricilor „Meleag Natal”), într-un articol
sugestiv intitulat Afirmarea temeliilor noastre naţional – statale,
enunţă o teză halucinantă, anume că „Orice naţiune (etnie) se
consideră înfăptuită odată cu constituirea statului său naţional.
Acest fenomen a avut loc şi la Moldoveni. De aceea afirmăm cu
toată certitudinea: da, noi suntem Moldoveni cu vechime istorică,
cu tradiţii culturale, cu statut politico-juridic pe acest Pământ încă

78
Vasile Radu, Nicolae Mihnea, Românismul şi renaşterea Moldovei în
„Pământ şi oameni”.
79
Vezi şi Iulian Chifu, op. cit., p. 126.
52
din 1359, anul întemeierii Statutului (probabil greşeală de tipar
n.n.) Moldovenesc medieval recunoscut ulterior de către regii
Ungariei, Poloniei, de către Patriarhii Bisericii Ortodoxe din
Constantinopol, Papii Bisericii Catolice de la Roma, ţarii Statului
Moscovit. Şi desigur de sultanii Imperiului Otoman, cu care Ţara
Moldovei, condusă de Ştefan cel Mare şi Sfânt, jumătate de veac a
luptat pe viaţă şi pe moarte, pentru a nu se supune, pentru a nu
îngenunchea în faţa robiei turceşti”80. Aşadar, autorul articolului
respectiv introduce o teză inedită în istoriografie, anume că
noţiunile de etnie şi cea de naţiune coincid, că o naţiune (aşadar o
etnie) este constituită odată cu apariţia statului respectiv şi că
naţiunea moldovenească şi-a constituit un stat naţional cu cinci
secole înaintea celorlalte naţiuni ale Europei. Ne întrebăm însă
dacă, în accepţia autorului, există astăzi, ca reminiscenţă a unor
realităţi europene contemporane întemeierii statului moldovenesc
la mijlocul veacului al XIV - lea, şi o naţiune napolitană, navareză
sau bavareză şi dacă, la mijlocul secolului al XVII - lea, celor peste
trei sute de state cvasi-independente ale Imperiului Romano-
German le corespundeau tot atâtea naţiuni separate. Mai mult, prin
formularea sa ambiguă, autorul neagă însăşi existenţa unor etnii
care nu au şi nu au avut niciodată un stat propriu (kurzii, bascii,
etc.).
De altfel, trei ani mai târziu, în aceiaşi publicaţie, Victor
Stratan contrazice chiar afirmaţia lui Vasile Vieru. Condamnând
falsurile din istoriografia românească, Victor Stratan se referă la un
fragment dintr-o Istorie a României în date (nu menţionează vre-
un autor sau an al publicării), în care Alexandru Ioan Cuza
proclama în 1861: „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea române
este întemeiată”. Este o formulare apropiată de cea a lui Vasile
Vieru în articolul mai sus citat, însă cu alte conotaţii, rostit fiind cu
un secol şi jumătate înainte. Victor Stratan ia atitudine la afirmaţia
celui care a fost ales mai întâi domn al Moldovei, pentru a afirma
tocmai imposibilitatea creării unei naţionalităţi odată cu

80
Vasile Vieru, Afirmarea temeliilor noastre naţional-statale, în „Tineretul
Moldovei”, 07. 09. 2003.
53
întemeierea unui stat: „cum vedem, odată cu naşterea unui nou
stat, cu numele România, apare şi povestea (minciuna) cum că o
naţionalitate ar putea fi „lichidată”, iar alta „întemeiată” printr-un
act volitiv de moment, printr-o hotărâre a instituţiei puterii. De
parcă domnitorul unionist n-ar fi cunoscut un lucru simplu de tot -
că naţiunile nu apar din senin la porunca ştiucii sau chiar a unui
domnitor. Că naşterea lor e un proces îndelungat şi anevoios, iar
odată ce s-au născut, nimeni nu le poate proclama nule”81. Iar
afirmaţia lui Alexandru Ioan Cuza ar fi „prima minciună de mare
calibru lansată din vârful puterii chiar la naşterea statului român”.
Fără să caut a realiza legătura dintre o ştiucă, un domnitor şi un
publicist procomunist din Republica Moldova, tindem să dăm
dreptate lui Victor Stratan şi să constatăm că, într-adevăr, o
naţiune nu se poate inventa prin eforturile, chiar de durată a unui
regim politic, aşa cum s-a încercat în Basarabia, nici prin
proclamarea unui stat, ca în 1359, 1917 sau 1944.
Vorbind tot despre întemeierea Ţării Moldovei, acelaşi
Vasile Stati găseşte, în 2004, altă motivaţie a actului decât apariţia
naţiunii moldoveneşti: „motivul definitoriu, cauza principală a
apariţiei şi afirmării noului stat a fost năzuinţa de eliberare
naţională, socială şi politică a comunităţii etnice cu numele de
moldoveni, constituită pe baza întrepătrunderii şi convieţuirii
urmaşilor dacilor liberi din spaţiul carpato-nistrean cu populaţia
romanizată de la nord-vest de Carpaţii Orientali. Voinţa
nestrămutată de libertate, de a trăi şi munci de sine stătător pe
pământurile lor din Carpaţi până dincolo de Nistru a celor care, în
balada norodnică Mioriţa (din secolul XIII) sunt botezaţi
istoriceşte moldoveni…”82. Nu vom mai comenta aceste rânduri al
căror ton nu poate decât să ne trezească amintiri neplăcute legate
de răposatul regim politic de acum două decenii.

81
“Comunistul”, 3 februarie 2006, nr. 3 (463), p. 10.
82
Vasile Stati, Aşa a început Ţara Moldovei, „Comunistul”, 22 februarie 2004,
nr. 6 (365), p. 12.
54
 Un alt mit îndelung susţinut de cei aflaţi în slujba
regimului comunist de la Chişinău este cel al existenţei celor două
popoare latine din estul Europei: români şi moldoveni. În unele
scrieri se afirmă chiar inexistenţa poporului român, naţiunea
română ar fi „inventată”, creată la comandă în 1862, iar locuitorii
statului România aparţin unui număr de trei popoare: moldoveni,
valahi şi ardeleni sau transilvăneni. În timp ce laudă „înţelepciunea
Rusiei”, care nu are pretenţii teritoriale la Ucraina şi Bielorusia
(aluzie evidentă la statul român), Vasile Vieru neagă, totodată,
însăşi existenţa poporului român. După părerea domniei sale, în
cele două spaţii cuprinse între Carpaţii Orientali şi Nistru şi,
respectiv, între Carpaţii Meridionali şi Dunăre, s-au format două
naţiuni est-romanice, anume moldovenii vorbitori ai limbii
moldoveneşti, şi respectiv, valahii (sau muntenii) vorbitori ai
limbii valahe sau munteneşti. Şi pentru a duce stupiditatea
afirmaţiilor sale până la capăt, Vasile Vieru încheie triumfător: „În
acest timp (1812), când teritoriul Moldovei de Est a fost anexat la
Rusia, România ca stat nu exista în Europa. Deci, în lume nu
exista nici naţiunea română şi nici limba română. Dar până în acel
moment (1812) exista Moldova, unde trăiau moldoveni şi vorbeau
limba moldovenească; exista Valahia (Muntenia) unde trăiau
valahii (muntenii) şi vorbeau limba valahă (muntenească). De
aceea moldovenii de pe ambele maluri ale Prutului au continuat să
vorbească şi să-şi numească limba lor - moldovenească”83.
Materialul prezintă, aşadar, şi o contradicţie logică: dacă o naţiune
apare odată cu statul, iar apariţia statului determină geneza unei
naţiuni, atunci oare dispariţia statului şi înlocuirea sa cu alte
construcţii statale nu determină, implicit, şi dispariţia naţiunii
respective (şi, după accepţia autorului, şi a etniei şi a limbii
corespunzătoare) şi înlocuirea sa cu altă naţiune, o altă etnie şi o
altă limbă? Aşadar, naţiunea moldovenească a fost înlocuită,
pentru „Moldova de Est”, în 1812, cu naţiunea rusă, iar pentru
„Moldova de Vest”, de naţiunea română. Iar printr-o resuscitare
miraculoasă, naţiunea moldovenească a reapărut, pentru câteva

83
Ibidem.
55
luni în 1917-1918 şi apoi, din nou, în 1991, dar doar în spaţiul
dintre Prut şi Nistru!!! Este acesta un exemplu, poate dintre cele
mai grave, ale modului în care adevăruri istorice evidente sunt
răstălmăcite cu neruşinare pentru a susţine scopuri politice şi
personale meschine. Însă acest gen de abordări sunt mereu
întâlnite în unele publicaţii din Republica Moldova, cele mai multe
aservite regimului comunist actual.
Unii indivizi şi asociaţii de diverse profiluri aservite
factorilor politici răuvoitori insistă şi pentru introducerea în planul
de învăţământ a istoriei integrate, ce să cuprindă istoria locală
(istoria satelor), istoria naţională (istoria statului moldovenesc),
istoria regională (istoria Europei de sud-est), istoria Europei şi
istoria universală (după cum se arată într-o adresare a membrilor
asociaţiei Meleag Natal către redacţia ziarului Comunistul84, într-o
formulare specifică unor vremuri de tristă amintire). În Post
Scriptum-ul la această cerere, apare din nou reacţia la adresa limbii
române, „care-i limba oficială a statului vecin - România”.
Revenind la acelaşi Vasile Vieru pe tema manualelor de istorie
care se folosesc în şcolile din Republica Moldova, într-un Aviz
către Consiliul Europei, săvârşeşte din nou aceeaşi confuzie hilară
între stat şi naţiune. Afirmă în acest sens că în Republica Moldova
ar trebui studiată Istoria Moldovei, aşa cum în Franţa se studiază
Istoria Franţei iar în România se folosesc manualele de Istoria
României (o simplă privire aruncată asupra manualelor folosite în
România i-ar dezvălui că acestea evocă „Istoria Românilor”).
Atitudinea domnului Vasile Vieru ia în acest material o formă
periculoasă chiar pentru existenţa statului român, precum şi
conotaţii rasiale: la sud de Carpaţi populaţia daco-romană a intrat
în contact direct cu protobulgarii. „De aceea, populaţia băştinaşă
dintre Milcov, Dunăre şi Carpaţii Meridionali se numesc Munteni,
ei având culoarea pielii măslinie (brună palidă). O asemenea
asimilare a avut loc şi în spaţiul daco-roman-secui-sas (în secolele
X-XII). Adică spaţiul daco-roman constituia de acum Transilvania

84
Patrioţii statului moldovenesc susţin istoria integrată, „Comunistul”, 21
aprilie 2006, nr. 14 (474), p. 10.
56
(intracarpatică), Banatul, Crişana şi Maramureşul, unde daco-
romanii, ungurizându-se cu secuii şi germanizându-se cu saşii, au
format etnia ARDELEANĂ (aşa în text), reprezentaţii săi având
culoarea pielii portocalie-tutunie”. „Reiese că „naţiunea română”
are trei culori: roz-alb-gălbuie (moldovenii), brună palidă
(muntenii) şi portocalie-tutunie (ardelenii). Este un fapt pe care-l
atestăm în realitate. Pentru că noţiunea NAŢIUNE subînţelege
comunitatea unui tip de indivizi care au „fiert” la un loc, în aceeaşi
„oală” etnoculturală, devenind până la urmă o masă omogenă, cu
trăsături comune, cum ar fi, să zicem, culoarea pielii şi aspectul
fizionomic specific doar acestui tip. Cu alte cuvinte, termenul
„român” nu deţine o conotaţie pur etnică: el e doar un criteriu de
apartenenţă statală. Deci, a fi român înseamnă a fi cetăţean al
României. La fel cum cetăţeni sovietici erau toate naţiunile
conlocuitoare în cadrul Uniunii Sovietice”85. Citind aceste rânduri,
ce se apropie periculos de retorica nazistă a raselor, rânduri ce ar
trebui citite, chipurile, de membrii Consiliului Europei (!!!), ne
punem legitima întrebare dacă autorul acestor rânduri răspunde
unor comandamente politice sau dacă doar este de o naivitate şi
dezinformare fără margini. Deoarece, chiar teze evident eronate
trebuie susţinute cu argumente cât de cât veridice, nu inepţii care
afirmă că orice naţiune are şi o fizionomie proprie şi propria
culoare sau nuanţă. Iar dacă „român” desemnează doar „cetăţean al
statului România”, de etnie ardelenească, muntenească sau
moldovenească, atunci acest apelativ (de român) a apărut, în mod
logic, doar odată cu statul România, aşadar după 1859, 1866,
atunci când denumirea de „România” este folosită într-un act

85
Vasile Vieru, Aviz către Consiliul Europei, în „Comunismul”, 21 aprilie
2006, nr. 14 (474), p. 11. Teza aberantă a existenţei celor trei naţiuni est-
romanice de pe teritoriul României de azi Vasile Vieru o reia şi într-un număr
ulterior al aceluiaşi ziar „Comunistul”, ca argument aducând şi faptul că „pe de
altă parte, aceste trei etnii (munteni, ardeleni, moldoveni), „unite” în 1859 şi
1918, nu s-au putut transforma, nici până astăzi (!), în ... naţiune română!”
(Vasile Vieru, Basarabia – nume colonial pe trupul Moldovei de Est sau o lecţie
de istorie pentru istoricul „basarabo-român!” Ion Ţurcanu¸ Comunistul, nr. 18
(478), 19 mai 2006, p. 14).
57
oficial de mare importanţă (Constituţia adoptată în acel an) sau
chiar 1878 (odată cu recunoaşterea independenţei sale). Cum
explică atunci autorul acestor ciudate afirmaţii sutele de menţiuni
ale „românilor” (exact în această formă, nu ardeleni, valahi,
munteni sau moldoveni, denumiri care au circulat şi ele, datorită
orizontului local îngust pe care îl presupunea civilizaţia evului
mediu) în scrierile cronicarilor, chiar ale celor din Ţara Moldovei,
în relatările călătorilor străini trecători pe aceste meleaguri, în
însemnările de pe hărţi, toate mai vechi cu cel puţin trei secole
decât apariţia statului România. Şi din nou autorul basarabean,
într-o rătăcire logică aberantă, inversează raporturile cauză – efect
şi consideră că apariţia statului cu numele România (nume apărut
din nimic !!!) a determinat desemnarea locuitorilor acestuia cu
apelativul de „români”, şi nu etnia locuitorilor noului stat a dat
numele statului. După părerea noastră, „istoricul” Vasile Vieru
face un deserviciu enorm chiar „cauzei moldovenismului”, prin
argumentaţia sa absurdă ce nu permite păstrarea celei mai fragile
credibilităţi86.
Despre cele două naţionalităţi vorbeşte şi Grigore
Romanenco, istoric, eminent al învăţământului public din
Republica Moldova: „despre unirea Principatelor române şi despre
un Stat Unitar Naţional Român Modern nu putea fi vorba, pentru
că ele nu existau pe harta Europei (nu ştim daca afirmă inexistenţa
celor două principate, poate o exprimare nefericită n.n.). Moldova
şi moldovenii cu limba lor moldovenească s-a unit cu Valahia
(Muntenia) şi cu valahii cu limba lor valahă, limbă aproape
identică cu cea a moldovenilor”87. Prin schimbarea denumirii
statului, anterior numit Principatele Unite ale Moldovei şi
Valahiei, în România, de către domnul moldovean Cuza, a apărut
„o nouă naţiune, artificială, inexistentă”. Apoi, unii moldoveni s-

86
Vezi, de acelaşi autor, şi Moldovenii, de veacuri-s moldoveni, în
„Comunistul”, nr. 4 (464), 10 februarie 2006, p. 12, unde face un elogiu al
lucrării lui Stepaniuc şi recomandă achiziţionarea sa.
87
Grigore Romanenco, Să limpezim unele lucruri…, „Comunistul”, 14 februarie
2003, nr. 6 (317).
58
au convertit în români, majoritatea însă „şi-au păstrat mândrul
nume etnic de moldoveni şi limba moldovenească până în ziua de
azi”. Apare legitima întrebare, dacă etnia românească nu exista în
1859, cine i-a „românizat” pe moldoveni? Oare valahii le-au impus
limba valahă, adică o limbă aproape identică moldovenilor? Sau
autorităţile au creat o nouă naţionalitate şi o nouă limbă pe care au
impus-o şi valahilor şi moldovenilor? În acest ultim caz, care era
relaţia dintre limba română şi limbile identice ale valahilor şi a
moldovenilor? Semne de întrebare pe care autorul nu le
„lămureşte” nicicum.
În publicaţiile de profil, apar şi numeroşi aşa-zişi cititori
„dezinteresaţi”, care susţin identitatea moldovenească şi găsesc
elementele specifice ale spiritului şi culturii moldoveneşti. Iată
câteva exemple: Nicolae Leucă, pensionar, ex-redactor şi om
emerit al culturii din Republica Moldova, afirmă că „savanţii au
demonstrat că limba moldovenească este mai veche decât româna.
Însă ambiţia şi interesele personale şi de grup sunt puse mai presus
decât realitatea obiectivă, decât adevărul istoric”, şi insistă asupra
necesităţii eliminării din şcoală a „limbii române”, „limba unui alt
stat”88 (influenţa articolelor tocmai citate ale lui Vasile Vieru este
evidentă). Apare, iată, iarăşi confuzia între naţiune ca grup uman şi
stat, ca formă instituţională, şi aprecierea conform căreia fiecărui
stat îi corespunde o limbă, că o limbă nu poate fi vorbită decât într-
un singur stat şi că toţi locuitorii unui stat vorbesc, probabil,
aceeaşi limbă. Un apel emoţionant pentru eliminarea din şcolile
din Republica Moldova a Istoriei Românilor şi a Limbii Românilor
(cu majuscule în text), şi o reamintire a originii naţiunii
moldoveneşti din ciobănaşul moldovean din Mioriţa (ucis de
ciobănaşul ungurean şi de cel, probabil, de naţionalitate vrânceană,
adică muntenească), face şi Ioana Bejenaru din Raionul Drochia89.
Toate reacţiile scrise în cea mai pură limbă literară română, cu

88
Nicolae Leucă, Limba moldovenească şi Punctum, în Comunistul, nr. 1 (461),
20 ianuarie 2006, p. 10.
89
Ibidem.
59
termeni pe care orice român de la vest de Prut îi foloseşte în
conversaţiile sale cotidiene.
Se susţine uneori, în forme alambicate, originea diferită a
românilor şi moldovenilor, primii fiind urmaşii dacilor, iar cei din
urmă ai geţilor, care nu au intrat sub stăpânire romană, iar
romanizarea lor a urmat un curs diferit, cu anumite particularităţi.
Această teză a originii getice a moldovenilor este susţinută de
Tudor Chifiac într-un text foarte clar pentru adepţii
moldovenismului, dar ambiguu pentru noi ceilalţi. Ideile domnului
Chifiac le rezumă în felul următor: „o parte considerabilă a dacilor
(geţilor) au părăsit locurile natale în timpul invaziei legionarilor,
aciuindu-se cu traiul în locuri noi la marginile Daciei, care la nord-
vest se învecina cu spaţiul carpato-nistrean; romanilor a fost
supusă numai Dacia, dar nu şi pământurile MĂRGINAŞE, adică
cele cuprinse în hotarele Moldovei istorice de la nord-est; Izgoniţi
din locurile natale în spaţiul carpato-nistrean, DACII (GEŢII) au
nimerit într-o atmosferă prielnică a localnicilor de acelaşi sânge – a
GEŢILOR. Şi dacă legionarii aveau frică de MĂRGINENI, aceştia
puteau fi geţii transcarpatici; pe parcursul anilor, având aceleaşi
rădăcini de neam, şi dacii şi „mărginenii” de pe întregul cuprins de
la sud de Carpaţi şi până la Nistru au fost asimilaţi de cultura
romană net superioară celei barbare, însuşind o limbă nouă, pe care
băştinaşii în mare parte au păstrat-o până în zilele noastre; în
spaţiul carpato-nistrean, dacă a şi rămas viţă de dac, apoi numai
cea a dacilor liberi, „mărgineni”, nesupuşi colonizatorilor
romani”90. Aşadar, moldovenii ar fi urmaşii dacilor (geţilor?)
liberi, mai nobili şi mai viteji, de care se temeau legionarii romani,
dar autorul săvârşeşte o inconsecvenţă atunci când spune că dacii
liberi au dezvoltat o limbă romanică la sud şi est de Carpaţi, aşadar
şi pe locul unde mai târziu ar fi apărut naţiunea muntenească, tot
urmaşi ai geţilor (dacilor) liberi. Ambiguu sună şi continuarea
discursului domnului Chifiac: teritoriul respectiv s-a împărţit mai
apoi în „Moldova şi Transalpinia (fosta Dacia), care spre deosebire

90
Tudor Chifiac, Rădăcinile neamului, „Comunistul”, nr. 53 (489), 20
decembrie 2005, p. 12.
60
de Moldova, a avut mai multe denumiri: Ţara Basarabilor,
Valahia, Muntenia, Ţara Românească”. Recunoaştem că ne
numărăm şi noi printre acei „papagali ideologi antinaţionali”, care
poartă pe umeri „un găvănos deşert”, care nu reuşesc să
urmărească firul logic al raţionamentelor domnului Chifiac. Mai
grav este că el atribuie istoricilor români, adulatori ai „regimului
de ocupaţie regalo-fascistă” a Moldovei din 1918-1940, teorii pe
care aceştia nu doar că nu le susţin, dar le combat şi ei cu
vehemenţă: „ideologii românismului pretutinderist susţin aprins
ideea cum că toţi dacii în frunte cu Decebal au fost stârpiţi de pe
faţa pământului, lăsând pradă învingătorilor sângeroşi
preafrumoasele producătoare de urmaşi. De aceea ca succesorii
legionarilor, adunaţi în oastea lui Traian de prin Asia Mică, Africa
de Nord, Spania şi din alte provincii ale imperiului, să fie luaţi
drept romani pentru a îndreptăţi botezarea lor în români? Doar
avem în şcolile noastre moldoveneşti nu puţini agitatori care, la
întrebarea moldovanului de ce e poreclit „român”, răspund
încrezuţi: „Deatâta, că ne tragem de la romani”. Iertaţi-i, oameni
buni, că ei nu ştiu ce spun”. Din nou recunoaştem că nu am
stabilit cu certitudine dacă domnul Chifian neagă însuşi caracterul
romanic al poporului român (şi moldovean, dacă doriţi…). Că
dumnealui nu înţelege mecanismele elementare ale procesului
romanizării, anume că o populaţie romanizată din Spania avea
acelaşi efect ca şi cea provenită din Italia, aceasta este sigur. Însă,
încă de la corifeii Şcolii Ardelene, nu s-a mai susţinut
exterminarea întregului popor dac (sau măcar a celor de sex
masculin). Poate că nedumerirea „istoricului” moldovean se
datorează simpatiei pentru teoria genetică a naţiunilor, pe care o
enunţaseră şi Stati şi Vasile Vieru91. Dar a continua să afirme că
numele de români a apărut printr-o îmbunătăţire a termenului
„rumăn” realizată de Mihail Kogălniceanu,92 când atâtea izvoare

91
„Locuitorii din spaţiul geto-dac au suportat desigur, evoluţii fundamentale în
structura lor etnică, dar trunchiul genetic al lor şi-a păstrat viabilitatea”, Ibidem.
92
„Iată cine, ei, RUMÎNII (şerbii) reprezentau talpa ţării, a Ţării Rumâneşti,
care ulterior prin îmbunătăţire ortografică (M. Kogălniceanu), a devenit
61
medievale, inclusiv străine, folosesc termenul „român” sau
„românesc”/„românească”, exact în această formă, frizează prostia
şi este de o iresponsabilitate ştiinţifică fără margini, demnă de
cititorii creduli şi lipsiţi de cultură cărora li se adresează publicaţia
respectivă. Ne confruntăm aici cu elementele esenţiale ale
discursului presei moldoveniste de inspiraţie comunistă, filorusă şi
filosovietică: folosirea unor teze expirate şi dovedite indubitabil a
fi eronate de jumătate de secol, formulări specifice discursului
comunist (cum ar fi alăturarea unor termeni denigratori, pentru a
produce un efect mai amplu („regalo-fascistă” – fascismul trebuie
condamnat, dar şi regalitatea? Sau doar monarhia românească
dintre 1866-1947?); atribuirea către istoricii români a unor teze pe
care aceştia nu le susţin, ba chiar le combat; explicaţii ambigue,
marcate de interjecţii şi vulgarităţi, pentru a atrage atenţia unor
cititori mai reduşi mintal.
Poate inadvertenţele din discursul domnului Chifian se
datorează faptului că el se inspiră din articolele publicate de un
autor cu un volum publicistic mai mare şi cu un debut mai
timpuriu în publicaţia Partidului Comuniştilor din Republica
Moldova. Ne referim aici la mereu întâlnitul şi mereu
surprinzătorul Vasile Vieru. Într-un articol intitulat sugestiv
Suntem moldoveni, căci strămoşi ni-s geţii93, acesta încearcă să
spună lucrurilor pe nume, din simplul motiv „pentru ca acestea să
fie pe înţelesul tuturora, în sensul pentru a nu umbla cu fofârlica”,
şi ca adepţii panromânismului să înţeleagă că limba
moldovenească există şi este vorbită „de mai bine de 640 de ani”
(aşadar exact din momentul descălecatului lui Bogdan când, odată
cu Ţara Moldovei a fost întemeiată şi naţiunea moldovenească şi
limba moldovenească n.n.). Evident că revine asupra împărţirii
„românilor” (a căror existenţă nu o recunoaşte în continuare) în
cele trei naţiuni componente, moldoveni, valahi şi ardeleni, fiecare

Romînească, şi după o altă îmbunătăţire ortografică – Românească! Numai o

minte unionistă halucinantă ar putea îndrăzni să afirme că moldovanul ar vorbi
„română”, de atâta că, cică, el este „român”!”, Ibidem.
93
În „Comunistul”, nr. 37, 17 octombrie 2003.
62
cu culoarea şi trăsăturile rasiale specifice. Face o apologie a
istoriei neamului getic, care locuia întregul „masiv balcano-
nistrean, carpato-pontic” şi cere cititorilor să ia aminte „pe ce
spaţiu imens au trăit strămoşii moldovenilor – geţii – care, practic,
n-au avut nimic comun cu Dacia Traiană! Dacii au locuit numai în
Transilvania”. Burebista a fost un rege al geţilor, dar a stabilit
centrul de greutate al statului în munţii dacilor. Mare greşeală a lui
Burebista, pentru că „nu este exclus ca, în conspiraţia care l-a
înlăturat, rolul principal să-l fi avut tocmai aristocraţia acestor daci
(?!)”. Superioritatea geţilor se datorează şi atestării lor anterioare
cu vreo trei secole, ceea ce înseamnă că „geţii sunt cu 300 de ani
mai „bătrâni” decât dacii ca etnonim, ca formaţiune politico –
militară, şi social-economică, lingvistic ei de asemenea sunt mai
dezvoltaţi! (!!!)”. Să afirmi că o atestare mai timpurie într-o sursă
străină a unui popor care nu folosea scrierea, pentru a dovedi
vechimea mai mare a poporului, a limbii şi a culturii respective,
diagnostichează un adevărat retard, cel puţin ca cercetător al
istoriei. Dar concluziile domnului Vasile Vieru se deduc de la sine:
moldovenii sunt urmaşii geţilor, românii care nu există, mai exact
ardelenii sunt urmaşii dacilor cuceriţi de romani, mai neclară
rămâne situaţia valahilor: sunt ei daci romanizaţi care au părăsit
spaţiul intracarpatic, sunt o ramură a moldovenilor? Oricum,
socoteala nu se potriveşte: din două popoare – dac şi get – au
rezultat mai multe, mai exact un număr de trei, evident şi de
apartenenţe rasiale diferite. În nici un caz nu trebuie să pierdem din
vedere nici influenţa altor etnii, de alte culori: bulgari, ungaro-saşi
şi slavi răsăriteni.
Însă, întrucât apropierea, dacă nu similaritatea între limba
vorbită la est de Prut şi la vest de acesta, pe întreg cuprinsul
statului românesc, sunt evidente şi nu pot fi contrazise de nici un
studiu de bun simţ, Vasile Vieru dă o explicaţie la fel de absurdă
ca şi cele expuse în rândurile de mai sus: „Eu stau ferm pe poziţie
că limba moldovenească este IDENTICĂ cu limba română, dat
fiind faptul că limba română are la bază lexicul şi ortografia veche
ale limbii moldoveneşti, care a fost pusă în uz imediat după Unirea
63
Principatelor Moldova cu Valahia, în 1859, constituind statul
modern România – numindu-se de atunci limba română, conform
denumirii statului94” (!!!) Ar fi într-adevăr un caz unic în istorie
cum un stat adoptă limba unei regiuni cotropite (aşa cum este
înfăţişată unirea din 1859) şi, în plus, nu printr-un proces lent şi
firesc, de asimilare culturală şi lingvistică, ci printr-o politică de
stat, printr-o impunere populaţiei majoritare (în cazul de faţă limba
moldovenească impusă populaţiei, mai numeroase, vorbitoare de
limbă muntenească sau valahă). Şi mai incredibilă ar fi o astfel de
asimilare lingvistică totală, petrecută în doar câteva decenii95.
Afirmaţia cercetătorului Vasile Vieru prezintă însă şi o contradicţie
flagrantă cu propriul discurs. Dacă înţelegem bine fragmentul mai
sus citat, Vasile Vieru afirmă că, în cadrul noului stat întemeiat în
1862 şi care a purtat numele artificial de România, a fost impusă
ca limbă de stat … limba moldovenească. Aşadar, în nici un caz nu
a avut loc o românizare a moldovenilor, cum afirmă răspicat şi plin
de revoltă în alte articole, ci o moldovenizare (sub alt nume) a
valahilor. Astfel încât, astăzi, pe tot teritoriul României, se
vorbeşte o variantă foarte puţin modificată (chiar identică, susţine
istoricul basarabean) a limbii moldoveneşti. Aşadar se susţine, nici
mai mult nici mai puţin decât UNITATEA lingvistică a locuitorilor
dintre Tisa şi Nistru, locuitori care vorbesc limba moldovenească,
cu numele schimbat de „limba română”. Aberaţii care nu mai au
legătură cu cercetarea ştiinţifică a izvoarelor istorice, în cursul
căreia se pot strecura erori, ci cu contrazicerea logicii de bun simţ.
Identitatea de limbă a românilor şi moldovenilor este
susţinută şi de Victor Stratan, într-un articol publicat în acelaşi ziar
al Partidului Comunist. Mai exact, afirmă el, moldovenii şi

94
Vasile Vieru, Naivul istoric francez Jean Nouzille a dorit slavă ieftină sau
cum istoricii românofili l-au împotmolit prin informaţii neadecvate din „Istoria
românilor”, în „Comunistul”, nr. 21 (427), 1 aprilie 2005, p. 11.
95
Întrucât autorul arată, câteva rânduri mai sus, că „în 1859 (...) în acest spaţiu
etnogenez erau constituite, din punct de vedere antropologic, folcloric,
lingvistic şi istoric, TREI ETNII: moldoveni, valahi (munteni) şi ardeleni
(transilvăneni)”. Să amintim şi de afirmaţia cel puţin ciudată că articole scrise
în limba rusă, în reviste de limbă rusă, ar fi „românofile”.
64
românii vorbesc într-o limbă „reciproc înţeleasă”, dar, consideră
el, poate cu îndreptăţire, „limba (…) nicidecum nu e unicul criteriu
în determinarea unei naţiuni”96, şi dă exemplul naţiunilor din
America Latină. Apare din nou o contradicţie flagrantă în
construcţiile logice şubrede ale fundamentaliştilor moldovenişti:
niciodată locuitorii din America Latină nu au susţinut că ar vorbi
limba columbiană, argentiniană, ecuadoriană sau boliviană, ci toţi
acceptă că vorbesc o limbă unică, spaniolă. Să afirmi că limba pe
care o vorbeşti este identică cu limba poporului vecin, dar doreşti
să o numeşti altfel, este de o stupiditate fără margini. Se poate,
aşadar, susţine individualitatea poporului moldovenesc, dar nu şi a
limbii moldoveneşti. Se pare aşadar, că ideologii curentului
moldovenist caută deosebiri acolo unde nu există şi denumesc
acelaşi lucru în două feluri diferite, tocmai pentru a crea impresia
unor aspecte specifice acolo unde ele nu se găsesc. Aşadar, Victor
Stratan susţine că moldovenii vorbesc limba română, dar constituie
alt popor, întemeiat pe alte valori şi factori de coeziune, ce îi
solidarizează şi, în acelaşi timp îi separă, chiar îi constituie într-un
grup antagonic cu românii, decât limba (la fel cum, am spune noi,
un elveţian susţine apartenenţa la etnia elveţiană, chiar dacă
acceptă şi chiar afirmă că vorbeşte limba germană sau franceză).
Încercând să indice care sunt acei factori, Victor Stratan creează
din nimic o teorie inedită – naţiunea genetică, noţiune ce se
apropie de teoria raselor a lui Vasile Vieru: „Pentru că toată lumea
cunoaşte un fapt vădit, anume: esenţa şi particularităţile neamului,
în ultimă instanţă, sunt determinate nu de limbă, care poate fi
impusă din exterior de către colonizatori, dar de codul genetic ce i
s-a transmis prin ereditate de populaţia (sau populaţiile) indigenă
(aborigenă), care a stat la baza formării unei naţiuni şi, bineînţeles,
de complexul de împrejurări istorice, în care s-a născut şi s-a
dezvoltat o formaţiune etnică, transformându-se în naţiune”. De
acord cu cea de a doua parte a afirmaţiei lui Stratan (şi unitatea de
împrejurări istorice în care s-au dezvoltat locuitorii de la est şi sud
de Carpaţi, precum şi cei din interiorul arcului carpatic a fost

96
“Comunistul”, 3 februarie 2006, nr. 3, (462), p. 10.
65
enunţată şi dovedită în studii de mare autoritate97), dar afirmarea
rolului geneticii în constituirea unei naţiuni pune problema
competenţei autorului în enunţarea unor asemenea teorii.
Ne punem, în acelaşi timp, întrebarea justificată a
compatibilităţii deosebite dintre Vasile Vieru, Asociaţia Meleag
Natal şi publicaţia Partidului Comunist din Republica Moldova. Şi
ne punem, de asemenea, întrebarea, de ce consideră Nicolai
Cojuhari, „profesor de limbă şi literatură moldovenească”, în
aceeaşi publicaţie98, că „limba rusă trebuie să rămână o limbă de
comunicare interetnică”, deoarece „Moldova este o ţară în care
locuiesc cetăţeni şi cu alte naţionalităţi”, în timp ce, pe aceeaşi
pagină a revistei, se publică datele unui recensământ din 2004,
care ar fi înregistrat 76% moldoveni (de menţionat că numărul lor
a crescut cu 6% în ultimul deceniu şi jumătate), şi doar 8,4%
ucraineni, 5,9% ruşi, 4,4% găgăuzi, 2,2% români, 1,9% bulgari
(încât proporţia populaţiei care foloseşte limba rusă ca mijloc de
comunicare cotidiană, inclusiv ucraineni şi găgăuzi rusofoni, ar fi
de aproximativ 10-15%).
Lingviştii serioşi au fost unanimi de altfel în a susţine
unitatea limbii române, dincolo de fireasca sa diversitate sub forma
graiurilor. Cele 3 (după alte păreri 5) graiuri ale dialectului daco-
român (muntenesc, moldovenesc, bănăţean, crişean şi
maramureşean), nu coincid, de altfel, graniţelor statale artificiale şi
bazate pe considerente politice şi geografice în Evul Mediu (graiul
moldovenesc se întinde şi în nord-estul Transilvaniei şi în nord-
estul Munteniei, precum şi o parte a Dobrogei). De asemenea, nu
există graiul transilvănean, dobrogean sau basarabean99, deci teoria
conform căreia câte o limbă separată s-a dezvoltat pe cuprinsul
celor trei provincii româneşti din Evul Mediu este cu desăvârşire
eronată. De asemenea, specialiştii au observat că astăzi folosim
97
Vezi capitolul IV, pentru o enumerare a celor mai importante studii şi mărturii
în această privinţă.
98
Nicolae Cojuhari, Cineva trebuie să răspundă!, „Comunistul”, nr. 13 (473),
14 aprilie 2006, p. 10.
99
Matilda Caragiu – Marioteanu, Varietatea limbii române, „Destin Românesc”,
an 2, 1995, nr. 1, p. 30-35.
66
limbi standard, unificate prin voinţa naţională, însă, la nici o
naţiune, limba naţională nu a fost moştenită în forma actuală, ci
într-o multitudine de forme locale (graiuri) care au fost unificate
mai apoi100. Din acest punct de vedere, limba română, mai ales
varianta sa daco-română nord dunăreană, a fost pe tot parcursul
Evului Mediu, pe teritoriul dintre Tisa, Dunăre şi Nistru, şi până
astăzi surprinzător de unitară. Forma particulară pe care limba
română a luat-o în spaţiul dintre Nistru şi Prut s-a datorat tocmai
excluderii acestei regiuni, pentru o lungă perioadă, din statul
naţional român.
Puşi în faţa evidenţei identităţii limbii vorbite la est şi vest
de Prut, unii publicişti ale căror materiale sunt cuprinse în organul
de presă al Partidului Comuniştilor recurg la tot soiul de falsuri sau
chiar ciudate jocuri de cuvinte. Vasile Vieru arată, încă o dată, că
„75,8% din întreaga populaţie a Republicii Moldova s-au declarat
MOLDOVENI care desigur, se consideră că vorbesc Limba
Moldovenească”101. Ciudat cum poate domnul Vieru să vorbească
în numele a trei sferturi din populaţia statului a cărui existenţă o
susţine. Oare o persoană care se declară ELVEŢIANĂ, „se poate
considera” că vorbeşte Limba Elveţiană? Poate că domnul Vasile
Vieru aşa ar face şi aşa ar „considera”. Şi pentru a duce absurdul
până la capăt, susţine în continuare că, în Republica Moldova nu
există absolut nici un român (!!!), pentru că vorbeşte despre
„minoritatea etnică română (dacă s-o numim „curat etnică
română”(?) care constituie cele 2,2% (câţi s-ar fi declarat români la
recensământul din 2004, n.n.) – sunt tot moldoveni get-beget, ce
urmăresc scopuri profitabile: cetăţenia, studii la învăţătură etc. în
România)”. Ar fi într-adevăr, unic pe cuprinsul globului
pământesc, ca o naţiune care are constituit un stat naţional, aşa
cum este România, să nu aibă absolut nici un membru pe teritoriul
100
Aşadar există un dublu raport de condiţionare, naţiunea îşi are obârşia în
limbă, însă unitatea totală de limbă se realizează în cadrul naţiunii. Lucian Boia,
Două secole de mitologie naţională, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 24.
101
Vasile Vieru, Cum minoritatea etnică română românizează majoritatea
etnică moldovenească, „Comunistul”, nr. 42-43 (502-503), 8 decembrie 2006. p.
16.
67
unui vecin de care o desparte o graniţă de 500 km. Astfel de
afirmaţii nu pot fi lansate decât de „istorici” rataţi, care sunt
nevoiţi a se pune în slujba unor foruri politice pentru a-şi câştiga
existenţa pe această cale murdară.
De un pitoresc aparte sunt o serie de articole în care
personalităţi politice sau oameni de cultură serioşi, susţinători ai
adevăratului caracter strict românesc al populaţiei majoritare de la
est de Prut, sunt atacate cu un limbaj ce nu ar face onoare nici
celor mai rău famate cartiere ale Chişinăului sau Orheiului. Chiar
Vasile Stati lua atitudine împotriva activităţii primarului
Chişinăului la acea vreme (2003), pentru concesiile făcute istoriei
româneşti în administrarea oraşului, prilej cu care ponegreşte încă
odată trecutul poporului român, în vechea tradiţie a demonizării
vecinului de peste Prut. Serafim Urechean era acuzat că doreşte
chiar „românizarea” Chişinăului, prin atribuirea de nume
„româneşti” străzilor, pieţelor şi liceelor din capitala Republicii
Moldova, după cum ar fi sfătuit Nicolae Iorga şi „ortacii săi
românomari” cu un secol în urmă. Prin aceasta Serafim Urechean
urmăreşte scopul „de a şterge din memoria poporului
moldovenesc, trecutul său, de a fura moştenirea culturală a
norodului moldovenesc, declarând-o românească”102. Critică pe
primarul Chişinăului „numit de Mircea Snegur”, şi pentru
generozitatea cu care a tratat „Uniunea românească a scriitorilor
români”, şi pentru deschiderea „Casei limbii române”. Iar unele
dintre cele mai mari personalităţi ale istoriei noastre sunt trecute de
Vasile Stati la capitolul „trădători şi degeneraţi”, atunci când
vorbeşte despre străzile din Chişinău care le-au luat numele:
„voievodul valah Matei Basarab, de câteva ori a dus războaie cu
moldovenii. Acest domnitor a supus la un impozit aparte – „bir
moldovenesc” – numai pe moldovenii care au nimerit în Valahia.
În cinstea faptelor antimoldoveneşti ale lui Matei Basarab, la
Chişinău, în cartierul Rîşcanovka, o stradă poartă numele lui. Este

102
Vasile Stati, „Comunistul”, nr. 20 (331), 21 mai 2003, p. 5, la rubrica
„Tribuna savantului”.
68
şi un liceu „Matei Basarab”. Istoricii unguri, turci şi chiar români
în repetate rânduri au scris despre atitudinea duşmănoasă a
valahului Mircea cel Bătrân faţă de domnitorul Moldovei
Alexandru cel Bun (?! n.n.). Cu toate acestea, primăria
românizatoare a Chişinăului a rebotezat o stradă în cinstea acestui
neprieten al Moldovei. Unul dintre cei mai râvnitori râmători ai
Moldovei a fost domnul valah C. Brâncoveanu, care în repetate
rânduri s-a amestecat obraznic în treburile interne ale Moldovei, a
împiedicat venirea la tronul Moldovei a lui Dimitrie Cantemir în
1710, a trădat pe moldoveni şi ruşi la 1711. În cinstea acestui
trădător şi uneltitor împotriva Moldovei, românizatorii din
primărie au rebotezat o stradă a Chişinăului. Istoricii din diferite
ţări au scris despre duşmănia voievodului valah Vlad Ţepeş faţă de
Ştefan al III-lea cel Mare, domnul Moldovei (?!!!! n.n.).
Cunoscutul istoric român Petre P. Panaitescu l-a numit pe Vlad
Ţepeş „tiran, un degenerat mintal”. În cinstea acestui degenerat
mintal valah primăria chişnăuană a rebotezat o stradă a oraşului.
Cronicarul valah Radu Popescu constată că Mihai Viteazul „a
supus domnia lui pă turci, pă moldoveni, pă unguri de-i avea ca pe
nişte măgari pe toţi”. În cinstea acestui cuceritor valah sângeros,
care a scăldat în sânge pământul Moldovei, primăria proromână
din Chişinău a rebotezat una din cele mai mari străzi din
Chişinău”. Am reprodus acest fragment mai lung, pentru ca oricine
să constate metoda cu adevărat ştiinţifică pe care autorul Istoriei
Moldovei o foloseşte: a cules numele voievozilor Ţării Româneşti
pe care le găseşte în Chişinău, unii care au adus glorie poporului
român, unificatori, ctitori şi luptători pentru apărarea creştinătăţii,
dintre care unii au avut legături amicale cu domnii de la est de
Carpaţi (vezi Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare) şi le alcătuieşte câte
un portret absurd, lipsit de orice justificare. Reia şi în articolul de
faţă mitul luptei necontenite care a opus pe domnii Moldovei şi ai
Ţării Româneşti, bineînţeles, la iniţiativa şi instigarea celor din
urmă. Şi reia profetic: „Ce au comun cu Republica Moldova
sângerosul cuceritor valah M. Viteazul, teoreticianul mişcării
româneşti profasciste legionare M. Eliade, degeneratul mintal
valah Vlad Ţepeş, ministrul învăţământului din România Spiru
69
Haret, spionul român O. Ghibu”. Lăudabil momentul de sinceritate
a lui Vasile Stati, după atâtea denigrări. Într-adevăr, toţi aceştia nu
au nimic în comun cu statul artificial Republica Moldova, creat şi
menţinut prin eforturile unei elite care are doar de câştigat din
aceasta. Ei erau devotaţi doar neamului românesc şi evident că nu
ar fi acceptat nicicum scindarea acestuia prin trasarea unei graniţe
impuse de-a lungul Prutului. Şi chiar forţata constatare a statalităţii
Republicii Moldova din 1359, cu întreruperi, nu face ca Mihai
Eminescu şi Ion Creangă să nu aibă nimic comun cu Republica
Moldova, pentru că, atunci când ei au trăit şi au scris, Republica
Moldova nu exista.
Dezgropând dureri vechi, comuniştii acuză, după mai bine
de un deceniu, în ajunul alegerilor din 2004, de evenimentele
sângeroase de pe Nistru, pe unii dintre liderii partidelor de
opoziţie. Mircea Snegur este condamnat că, în calitatea de
preşedinte şi comandant al forţelor armate şi în cârdăşie cu alţi
oameni din anturajul său intim (Costaş, Hadîrcă, Moşanu) „de trei
ori au pus la cale asalturi sângeroase asupra Dubăsarilor şi de două
ori împotriva Benderului”103. Apoi este întocmită o lungă listă a
celor acuzaţi pentru izbucnirea războiului civil din 1991-1992, dar
nu se face nici o referire la implicarea Rusiei sau la vinovăţia
cercurilor de la Tiraspol.
De aprecieri la graniţa vulgarităţii s-au bucurat şi alte
personalităţi ale vieţii politice din Republica Moldova: D. Braghiş,
V. Untilă, pentru că ar fi afirmat că are ca model politic pe Ion I.
C. Brătianu, care „a fost unul dintre organizatorii intervenţiei
militare împotriva Republicii Democratice Moldoveneşti şi a
cotropirii Basarabiei în anul 1918, precum şi a intervenţiei
împotriva Republicii Sovietice Ungare în anul 1919 (!)” şi cel care
a declarat Partidul Comunist în afara legii în 1924104.
Dar ce se mai poate afirma despre onestitatea scriitorilor
promoldoveni, atunci când aceeaşi carte a aceluiaşi autor este

103
V. Andruşceac, deputat în Parlament, doctor în ştiinţe istorice, Provocatorii,
„Comunistul”, nr. 1 (360), 16 ianuarie 2004.
104
Idem, Distrugătorii, „Comunistul”, nr. 44 (355), 25 noiembrie 2003, p. 59.
70
reflectată, la distanţă de doi ani, în mod diferit, sau, mai exact,
fragmente din cartea acestuia sunt caracterizate în funcţie de
nevoia de moment a celui ce îl citează. În 2003, Vasile Stati
condamna pe Charles King pentru afirmaţiile sale din cartea
Moldovenii …105 (de fapt cartea se numeşte Moldovenii. România.
Rusia şi politica culturală, dar Vasile Stati, într-un acces penibil
de „patriotism”, trunchiază titlul cărţii, pentru a nu-l pomeni întreg
nici măcar odată pe parcursul articolului!). Îi reproşa că, în
lucrarea sa, „propagă, în mod deschis, concepţii revanşarde
panromâniste”106, că nu ia în seamă istoriile Moldovei scrise în
„limba moldovenească” de Grigore Ureche, Miron Costin, Nicolae
Costin sau Ion Neculce, că a afirmat „fără pic de jenă” că cele mai
remarcabile personalităţi istorice ale Moldovei sunt personalităţi
româneşti, că, deşi cunoaşte dreptul la autoidentificare a
popoarelor, Charles King, „influenţat de propaganda românească,
nu doreşte ca aceste drepturi să se extindă şi asupra
moldovenilor”107. Însă, cum spuneam, doi ani mai târziu, acelaşi
Vasile Stati, punând la punct un alt istoric străin, francez de
această dată, în persoana lui J. Nouzille, şi el afectat de propaganda
panromânească, îl recomandă acestuia, pentru repararea erorilor
grave ce afectează cauza poporului moldovean, pe … Charles
King: „Această realitate (folosirea etnonimului „moldovean” n.n.)
este confirmată şi de moldovologul american Ch. King, care
constată: <<Recesămintele imperiale foloseau termenul moldovan
pentru a descrie majoritatea populaţiei Basarabiei, dar acest termen
era folosit de populaţie însăşi, nu era o invenţie a ruşilor>>
(Moldovenii, 2002)”108.

105
Charles King, Moldovenii. România. Rusia şi politica culturală, Editura Arc,
Chişinău, 2002.
106
Vasile Stati, „Moldovenii …” americăneşte. Reflecţii pe marginea cărţii lui
CH. King „Moldovenii…”, „Comunistul”, nr. 7 (313), 21 februarie 2003, p. 11.
107
În continuarea la articolul citat, în „Comunistul”, nr. 9 (315), 7 martie 2003,
p. 10.
108
Vasile Stati, Panromânism în traducere franceză (Meditaţii asupra cărţii La
Moldavie de J. Noizie), „Comunistul”, 21 ianuarie 2005, p. 11.
71
 Condamnaţi sunt şi unii autori străini care se mulţumesc
să rezume opiniile autorilor români, pe care le consideră „buche de
adevăr”. Astfel, J. Noizille, care „crede că tot ce zboară se
mănâncă”109, a alcătuit „o banală culegere de fragmente de banală
ideologie naţionalistă panromânească, tradusă franţuzeşte. O nouă
demonstraţie – a câta la număr! a lipsei de orice temeiuri
ştiinţifice, a caracterului antimoldovenesc al conceptelor
naţionaliste panromâneşti repetate şi tirajate de J. Noizille”. Şi îi
indică istoricului francez, ca sprijin pentru a afla de existenţa
limbii moldoveneşti un extras din operele lui Nicolae Iorga, în care
acesta afirmă: „cei mai mulţi dintre locuitorii de la ţară din acest
mare şi bogat ţinut –Moldova dintre Prut şi Nistru – se ziceau şi se
zic Moldoveni şi ei vorbesc limba noastră, pe care o numesc
Moldovenească”. Evident că nu este indicat titlul lucrării în care
Iorga face această remarcă, dar este clar că „limba noastră” este
limba română, că Iorga afirmă explicit, şi Vasile Stati îl aprobă, că
locuitorii de la est de Prut vorbesc aceeaşi limbă cu cei de la vest
de Prut, dar numesc limba vorbită de ei pornind de la criteriul
geografic. Este ciudat că Vasile Stati indică aici o sursă care
contrazice toate teoriile sale.
Lăudând cartea „tare
Vasile Stati bună şi demult aşteptată”
a lui Victor Stepaniuc,
Vasile Vieru critica
aspru pe istoricul Ion
Varta, „sărit de pe fix,
întunecat de invidie”110,
care luase poziţie la
erorile cuprinse în acea
lucrare. Cauza atitudinii
lui Ion Varta se
datorează faptului că „invidia este o boală incurabilă. Dar aceasta

109
Ibidem.
110
Vasile Vieru, Grigore Vatav, „Bomba” fără muc, sau dna pizmă cu prăjina,
„Comunistul”, nr. 6 (466), 23 februarie 2006, p. 12.
72
e o problemă de tratament personal a dlui I. Varta (…) Mă rog,
fiecare ce poate şi de ce-l ajunge capul”.
Alţi istorici sunt numiţi „istorici-cameleoni” ca Anton
Moraru sau Ion Ţurcanu, doar pentru că au apărat adevărul istoric
şi şi-au manifestat sprijinul pentru cauza românească111. Iar primul
dintre ei este numit şi „istoric vai de capul lui” de o somitate în
domeniul cercetării istorice, pe nume Grigore Romanenco, istoric
şi eminent al învăţământului public. Ce este mai grav, apelativul
respectiv este dat într-un articol intitulat (vai) „Cameleonii
proromâni au rupt cuiul…”, publicat, bineînţeles, tot în organul de
presă al Partidului Comuniştilor. Folosirea aceloraşi termeni, fie ei
şi jignitori, de către „istoricii” comunişti de la Chişinău (în cazul
de faţă, Vasile Vieru şi Grigore Romanenco, dar reluarea teoriilor
dezlânate ale unuia de către celălalt am mai pomenit-o) pune
problema independenţei de gândire şi de apreciere a acestora,
precum şi a comandamentelor politice şi intereselor materiale
cărora li se supun.
Fundamentaliştii moldovenismului se întrec şi în a acuza
pe susţinătorii cauzei româneşti de expansionism şi de şovinism şi
de a-i numi „românomari”. Istoricii români sunt acuzaţi de a
exagera virtuţile poporului român şi de a falsifica istoria în
propriul lor înţeles. „De te-apuci să citeşti mai cu luare aminte o
carte de istorie românească, de acele care în ultimii ani au potopit
instituţiile de învăţământ, bibliotecile publice şi librăriile din ţara
noastră, degrabă, foarte degrabă ne năpădesc o sumedenie de
nedumeriri şi o încâlceală cumplită”112. Inutil să mai menţionăm că
autorul respectiv (Victor Stratan) nu exemplifică în nici un fel, cu
nici o referire la vreo carte de istorie românească, afirmaţiile sale
anterioare. Mistificarea istoriei de către români se datorează
comenzilor politice dar şi unei practici îndelungate a falsificării,
încât, „ideea dominantă” fiind „bătută cu scoabe de căpriori în
111
Vasile Vieru, Misiunea manualelor de „Istoria Românilor”, „Comunistul”,
nr. 13 (324), 4 aprilie 2003.
112
Victor Stratan, Să ne cunoaştem istoria, să ne cinstim neamul, “Comunistul”,
nr. 3 (463), 3 februarie 2006, p. 10, la rubrica Istoria unei minciuni.
73
conştiinţa mai multor generaţii de istoriografi români”, nimeni nu
îşi mai închipuie o istorie scrisă altfel, decât cea care ridică
poporul român „în vârfurile cerului”. Ne vom permite din nou să
reproducem un fragment mai lung, reprezentativ pentru retorica
„istoricilor” „moldoveni”, ce se referă la un moment amplu
dezbătut de ei – Unirea din 1859 (la care se adaugă şi palida
acţiune separatistă din 1866, atât de preamărită în presa
procomunistă basarabeană): „însă forţele unioniste din Moldova,
în cârdăşie cu românii, prin vicleşug şi diferite manevre
şmechereşti, au înşelat ţările garante, ignorând totalmente
hotărârea Conferinţei de la Paris şi călcând în picioare voinţa
maselor populare. Aceste forţe au aplicat o variantă monstruoasă a
unirii, discriminatorie şi păgubitoare pentru moldoveni. În urma
acestei manevre, moldovenii au fost aduşi în casă nouă nu ca
stăpâni de rând cu românii, dar în calitate de chiriaşi anonimi
lipsiţi de orice drepturi. Datorită poziţiei trădătoare a unioniştilor
din Principatul Moldovei, moldovenii au fost lipsiţi chiar şi de
dreptul de a purta în continuare numele lor de neam tradiţional-
istoric – moldoveni, de a-şi numi limba cu numele strămoşesc –
moldovenească, iar românii vor fi liberi în toate acţiunile lor
antimoldoveneşti: vor desfăşura o campanie cumplită de
demoldovenizare (muntenizare) a moldovenilor, cu scopuri
etnocide de a scoate neamul moldovenilor din circuitul istoric, de
a-l despoia de toate valorile lui naţional-spirituale, şi, ajutaţi de
împăratul iadului Satană, vor încerca să-l zătrească cu desăvârşire
din istorie, din prezent şi viitor. Datorită acestei uniri monstruoase,
a apărut o istorie cu <<românii de pretutindeni>>”. Un discurs
foarte asemănător cu cele din timpul regimului comunist, care
arată sechelele produse de acesta, cu repetate referiri la lupta de
clasă, masele populare, şi cu totala ignorare a unei ample
istoriografii. Că ideile lui Stratan nu sunt personale, ci sunt
exprimate în cadrul unei campanii de denigrare a valorilor şi
istoriei românilor, coordonată de foruri politice interesate, o
dovedesc formulările asemănătoare din lucrările altor ortaci ai săi:
„Cu toate acestea, începând din 1862, după unirea Moldovei dintre
Prut, Carpaţi şi Milcov (fără Bucovina) cu Valahia, noţiunile
74
„Moldova”, „Ţara Moldovei”, „Statul Moldovenesc”,
„moldovenii”, „limba moldovenească” metodic, insistent şi
implacabil sunt înlăturate din circuitul juridico-politic, educaţional
şi informaţional vest-prutean”, afirma Vasile Stati cu doi ani
înainte113.
În continuarea articolului citat al lui Stratan, din 17
februarie114, furia neputincioasă a lui se îndreaptă asupra istoricilor
români care „au uimit lumea şi cu nişte hărţi anexate la opusul lor
de peste o mie de pagini (aproape 4 kg de minciuni)”, când se
referă la Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi,
al lui Constantin şi Dinu Giurescu. Şi continuă să batjocorească, pe
parcursul multor zeci de fraze, o formulare pe care a scos-o din
contextul lucrării şi pe care a interpretat-o complet eronat şi
tendenţios: „Dacia a rămas sub stăpânirea romană ceva mai puţin
de 170 de ani (106-275)… Totuşi efectele au fot decisive: în urma
acestei stăpâniri s-a născut poporul român”. Este evident că cei doi
autori se referă la efectele pe termen lung ale procesului
romanizării, finalizat în linii mari până la 275, care a stat la baza
etnogenezei româneşti, ce se va desfăşura în următoarele secole.
Furia lui Victor Stratan se datorează lipsei unor argumente
concrete în susţinerea poziţiei sale (sau a patronilor săi), încât este
nevoit să pornească nu de la surse istorice concrete, ci de la unele
formulări nefericite ale unor istorici de mare reputaţie, pe care, de
altfel, aceştia le repară în paginile următoare, care sunt însă
ignorate de pseudo-cercetătorii istorici filoruşi şi procomunişti
dintre Prut şi Nistru.
În 2003, omniprezentul Vasile Stati lansa un semnal de
alarmă către tinerii Moldovei în care avertiza asupra ofensivei
lansată de neoromânii din Basarabia care şi-au impus, din 1991,
concepţiile velicoromâneşti şi privilegiile întregii populaţii115.
113
Vasile Stati, Aşa a început Ţara Moldovei, “Comunistul”, nr. 6 (365), 20
februarie 2004, p. 12.
114
“Comunistul”, nr. 4 (465), 17 februarie 2006, p. 12.
115
Vasile Stati, Naţiunea cea mai favorizată. Toate vietăţile sunt egale, atâta
doar că unele sunt mai egale ca celelalte, în „Tineretul Moldovei”, nr. 34, 9
octombrie 2003.
75
Tinerii Moldovei ar trebui să fie vigilenţi, pentru că românii deja
au acaparat două universităţi, din Bălţi şi Cahul, precum şi zeci de
alte instituţii de învăţământ superior, unde promovează deschis „o
ideologie velicoromânească, antimoldovenească, antistatală ca
esenţă”. Şi, inversând raporturile existente în Republica Moldova,
uitând că autorităţile comuniste aveau controlul total al aparatului
de stat şi al mijloacelor de informare în masă, continuă pe acelaşi
ton: „a cincea coloană politică românească din Moldova, care este
susţinută politic, dar şi financiar, încearcă să voaleze realitatea
dură: o mică şi neînsemnată parte a populaţiei (5-6%), capii
acesteia au acaparat în mod abuziv, dirijând într-o manieră
velicoromânească, domeniul cultural ştiinţific universitar şi
educaţional, adică domeniul de activitate cel mai sensibil, dar şi
cel mai eficient de educare a cetăţenilor”. Deşi accesele de
paranoia ale lui Vasile Stati şi a acoliţilor săi au fost consemnate şi
tratate cu atenţia cuvenită116, ele continuă să ocupe un spaţiu
consistent în publicaţiile procomuniste de la Chişinău.
O altă acuză adusă expansioniştilor români, una care în
mare măsură le contrazice pe cele amintite anterior (dar
inconsecvenţa şi oportunismul ideologilor moldovenismului
agresiv ne sunt cunoscute de acum) este următoarea: deşi statul
român nu mai este acuzat de a emite pretenţii şi a atenta la
statalitatea Republicii Moldova, el susţine lipsa identităţii dintre
locuitorii de la est şi vest de Prut: „ei se străduiesc să afirme că
Republica Moldova, chipurile, nu este parte componentă a
116
Iată, ca exemplu, titlul unui articol din „Obiectiv”, ediţia de Vaslui, vineri, 19
decembrie 2003: Comuniştii moldoveni frizează ridicolul. Românii acuzaţi de
„genocid spiritual” la Chişinău: Victor Stepaniuc, liderul deputaţilor
comunişti, s-a lansat într-un atac virulent la adresa „minorităţii româneşti” din
Republica Moldova; românii au fost acuzaţi de „asimilare violentă a
moldovenilor” şi de „genocid spiritual”; Stepaniuc a mai afirmat şi că
România ar fi recunoscut oficial etnia „moldovenilor”; oficialii români sunt
îngrijoraţi de „declaraţia de ostilitate” inclusă în „Concepţia privind politica
naţională de stat”. Iar reacţia Bucureştiului a fost cea firească: „Niciodată
România nu a recunoscut şi nici nu va recunoaşte statutul minoritar al
românilor din Republica Moldova”, a afirmat Radu Podgorean, la acea vreme
preşedintele Comisiei de politică externă a Camerei Deputaţilor.
76
Moldovei istorice ci… „pământ al Basarabilor”, aţâţând astfel
spiritele pe ambele maluri ale Prutului, dar, mai ales, pe cele ale
Nistrului, turnând apă la moara separatiştilor”. (Vasile Vieru, 27
august 2002). Iată aşadar cum statul român este acuzat şi
condamnat de a susţine un fapt pe care însăşi Vasile Vieru, Vasile
Stati şi alţii asemenea lor îl revendicau în alte materiale publicate
în paginile publicaţiei Partidului Comuniştilor din Moldova ba,
mai mult, devine responsabil şi pentru luptele sângeroase din
1991-1992 şi pentru separatismele actuale din cadrul Republicii
Moldova, poate şi de starea lamentabilă a economiei. În sfârşit, pe
site-urile administrate de cercurile procomuniste de la Chişinău,
circulă în ultima vreme următoarea lozincă: „6 secole de luptă
împotriva româno-fascismului”. Absurditatea acestei formulări nu
cred că mai trebuie comentată.
Se pune întrebarea, întrucât adepţii comunismului din
Republica Moldova acuză minoritatea românească că ar dori să
românizeze majoritatea moldovenească, cum se poate realiza
românizarea unui popor pentru care până şi cei mai acerbi
apărători ai specificului acestuia mărturisesc că vorbesc limba
română (de fapt o limbă identică cu limba română, dar cu o
denumire diferită, ceea ce este un non-sens), câtă vreme
deznaţionalizarea este în primul rând una lingvistică.117
Câteva momente din trecutul Moldovei sunt considerate
evenimente decisive în constituirea statalităţii moldoveneşti şi în
legitimarea construcţiei statale de astăzi. Unele sunt preamărite,
(1359, 1917, 1940, 1944, 1991), altele sunt amintite cu mare
durere (1859, 1862, 1918). Astfel, despre Unirea din 1918 se
spune că România a invadat tânăra Republică Moldova, au ocupat
Chişinăul, au instituit starea de asediu şi au interzis orice activitate
politică. „Şi în această stare de lipsă totală de libertăţi politice,
regimul român de ocupaţie înscenează, la 24 ianuarie 1918, şedinţa

117
Vezi şi Ion Berlinski, Politica Zăludă a vecinilor de peste Prut. România
finanţează aprinderea unor focare de vrajbă etnică şi chiar de ură rasială în
Republica Moldova, în „Moldova Mare”, nr. 31, marţi, 1 octombrie 2008, p. 1.
77
Sfatului Ţării care declară „independenţa” Republicii Democratice
Moldoveneşti”118. Este preamărită în schimb ocupaţia sovietică din
1940 şi 1944, considerată o piatră de temelie a statului
moldovenesc, chiar actul prin care, în 1924, era creată o
construcţie statală artificială la est de Nistru, cu o populaţie
majoritar ucraineană, este amintită cu nostalgie: „statalitatea
moldovenească a fost de două ori suprimată: în 1862 şi în 1918.
Insistenţa cu care ea se restabileşte se explică prin necesitatea
istorică de autodeterminare, prin cauze obiective, precum şi prin
voinţa poporului Moldovei de a avea propriul stat (…) dreptul
legitim al poporului moldovenesc la statalitate a fost confirmat şi
prin crearea, în stânga Nistrului, la 12 octombrie 1924, a
Republicii Autonome Moldoveneşti (uită de Socialistă Sovietică
n.n.). În mod decisiv, statalitatea Moldovei, în noile sale hotare, a
fost reconfirmată prin actele politico-juridice din august 1940 şi
din august 1991, statornicindu-şi legitimitatea sa actuală în 1994,
prin adoptarea Constituţiei Republicii Moldova”119. Comisia
ideologică a CC a PCRM uită însă să explice cum s-a exprimat
voinţa poporului moldovean în constituirea RASSM în 1924, nici
cum s-a auzit vocea sa în ultimatumul din iulie 1940.
Nu trebuie să uităm, însă, nici orientarea filorusă a
doritorilor instaurării noii hegemonii ruseşti post-sovietice. În timp
ce tot ce este românesc este demonizat, fratele de la răsărit este
elogiat ba, mai mult, se încearcă ştergerea crimelor comunismului
în Basarabia. Referindu-se la foametea din 1946-1947, în care au
pierit peste 200.000 de oameni, V. Grosul constata că „nu
corespund realităţilor afirmaţiile despre tăinuirea de către
conducerea locală a adevăratului tablou al foametei, despre faptul
cum că acesta nu era cunoscut de Guvernul URSS. Potrivit
memoriilor publicate ale lui N. G. Coval, fost prim-secretar al CC
al Partidului Comunist al Republicii, de acum, la începutul lui
februarie 1946, Sovietul Miniştrilor al URSS a repartizat

118
„Comunistul”, nr. 9 (469), 17 martie 2006, p. 10.
119
Ibidem.
78
suplimentar pentru agricultura Moldovei 700 de tractoare, mii de
maşini şi de diferit inventar agricol. În decembrie 1946,
conducerea republicii s-a adresat personal lui I. V. Stalin cu
rugămintea de a i se acorda republicii un ajutor suplimentar. Tot
atunci, în decembrie, Guvernul unional a adoptat o hotărâre cu
privire la acordarea Moldovei a unui ajutor alimentar esenţial şi
abia după aceasta în republică a sosit comisia lui A. N. Kosîghin.
Prin ce se explică ajutorul acordat cu întârziere, când de acum zeci
de mii de oameni murise doar în Moldova? Întâi de toate, prin
faptul că Guvernul unional era preocupat de acordarea de ajutor
unui şir de ţări est-europene, unde de asemenea bântuia foametea.
Este vorba de Bulgaria, România, Iugoslavia şi alte ţări. În ceea ce
priveşte deportările, astăzi ele sunt tratate oarecum unilateral.
Reiese că au fost deportaţi doar oameni nevinovaţi. Dar, nu se ştie
de ce, se trece sub tăcere faptul că fasciştii români au nimicit fizic
sute de mii de cetăţeni sovietici şi că ei înşişi, aceşti fascişti şi
lacheii lor, au trebuit să-şi primească pedeapsa cuvenită în virtutea
nu numai a legilor sovietice, cât şi a dreptului internaţional”120.
Aşadar, au fost deportaţi fasciştii şi lacheii lor, pentru crimele
comise (cu existenţa acestora suntem de acord, la fel şi cu
pedeapsa ce a urmat); iar deportarea nevinovaţilor este şi ea
justificată (inclusiv a copiilor), pentru că fie erau din familia
vinovaţilor, fie nu aveau nici o legătură cu crimele, dar aşa se
cuvenea, că doar au fost ucişi şi sute de mii de cetăţeni sovietici
nevinovaţi, aşadar o compensaţie în sânge nevinovat se cuvine. Cât
despre înfometarea populaţiei Basarabiei, justificată de ajutorarea
flămânzilor din … România, ironia doctorului habilitat în istorie
V. Grosul se transformă în stupiditate.
Rusia este arătată uneori şi ca apărătoare a specificului
poporului moldovenesc, a limbii moldoveneşti. Fără a ridica
problema rusificării, a colonizărilor masive din secolul XIX, a
închiderii şcolilor româneşti (sau moldoveneşti dacă sună mai bine
pentru anumite urechi), a tentativei de introducere a limbii ruse

120
V. Grosul, Au oare Moldovenii istoria lor? După materialele cărţii lui V.
Stati „Istoria Moldovei”, „Comunistul”, nr. 6 (317), 14 februarie 2003.
79
până şi în biserică, ceea ce nu s-a reuşit, fără a putea explica
scăderea procentului populaţiei majoritare din Basarabia de la
aproape 90% în 1812 până spre 50-60% în 1918 (o statistică
rusească de la începutul secolului al XX-lea dă chiar procentul de
47%, aşadar românii nu mai deţineau majoritatea absolută, însă
cifra este evident falsificată), Petru Cornea se exprima în felul
următor în aceeaşi publicaţie „Comunistul”, în 2003: „dezbinarea
etnoculturală a poporului moldovenesc la sfârşitul secolului XIX a
fost o urmare a formării naţiunii româneşti, a politicii „latinizării”.
În componenţa Imperiului Rus, moldovenii şi-au păstrat
suveranitatea culturală, conştiinţa naţională moldovenească,
conştiinţa de „moldoveni”, glotonimul „limba moldovenească”,
scrisul chirilic moldovenesc”121. Sigur domnul Cornea nu a citit
amintirile lui Ion Pelivan, învăţăcel la Seminarul din Chişinău pe
la sfârşitul secolului XIX, care reuşea să pună mâna pe o carte
românească de poezii abia prin cel de al treilea deceniu al vieţii,
însă le găsea pe acestea mai melodioase decât toate poeziile ruseşti
pe care le auzise sau le citise122. Dar domnul Cornea continuă pe
acelaşi ton apologetic la adresa anexării, stăpânirii şi exploatării
provinciei româneşti de către Rusia: „creşterea de şase ori a
numărului de moldoveni pe parcursul celor 106 ani de dezvoltare a
regiunii în componenţa Imperiului Rus, precum şi acea împrejurare
că spre sfârşitul acestei perioade doar 30% din ei înţelegeau limba
rusă dezmint răspânditele teze despre rusificarea lor”123. Ceea ce
nu înţelege domnul Cornea este că procesul de deznaţionalizare al
unui popor începe cu elitele acestuia, după care convertirea
maselor, în marea majoritate analfabete şi puţin receptive la
ideilor moderne, aşa cum erau în secolul XIX, este doar ceva mai
mult decât o formalitate. Ori rusificarea s-a îndreptat, în primul

121
Petru Cornea, Misiune specială. Ideea naţională moldovenească. Sec. XIX, în
„Comunistul”, nr. 10 (312), 20 ianuarie 2003, p. 6.
122
Ion Pelivan, Basarabia cea diferită de Rusia, „Magazin Istoric”, serie nouă,
an 40 (469), aprilie 2006, p. 58-61, selecţie a textelor de Ion Lăcustă.
123
Petru Cornea, Ideea naţională moldovenească. Sec. XIX. Ideologia
moldovenismului şi reperele geopolitice ale poporului moldovenesc,
„Comunistul”, nr. 4 (310), 20 decembrie 2002, p. 6.
80
rând, împotriva marilor familii boiereşti, ce au fost incluse, în cea
mai mare parte, în pătura aristocratică rusească. Apoi, face
confuzia, probabil voită, între a „înţelege” limba rusă şi a „vorbi”
această limbă. Iar dacă numărul de „moldoveni” a crescut până în
1918 de şase ori, cel al minoritarilor a crescut de aproape … 30 de
ori, aşadar un ritm de creştere de cinci ori mai mare pentru
minorităţi, inclusiv pentru ruşi şi ucraineni. Şi alte efecte benefice
a avut stăpânirea rusească asupra Basarabiei: „realizarea (? n.n.)
mărfurilor basarabene în Rusia Centrală îi asigurau regiunii
venituri nemaivăzute”; „moldovenii au împrumutat de la ruşi
idealurile politice şi valorile lor şi le-au tradus la viaţă (se referă
oare la ideologia bolşevică? n.n.). Includerea Basarabiei în
componenţa Rusiei a însemnat înfăptuirea programului de mişcări
moldoveneşti de eliberare naţională (!!!). Alipirea Basarabiei la
Rusia, în anul 1812, ei au conceput-o ca o victorie a lor proprie.
Caracterul ortodox al Imperiului Rus i-au asigurat, de asemenea,
puterii ruse din Basarabia o aprobare religioasă”. Se pare că
revenim la retorica lipsită de orice bază ştiinţifică din anii ’40 şi
’50, de proslăvire a stăpânirii sovietice, a fratelui mai mare rus
(vezi capitolul I). A afirma că, în 1856, a avut loc „înstrăinarea de
Rusia a fâşiei de pământ de-a lungul Prutului şi Dunării” poate fi
privită ca o invitaţie la anexarea Basarabiei, din nou, de către
Rusia, şi este o afirmaţie la limita acuzaţiei de trădare chiar a
statalităţii moldoveneşti, pe care o apără. Nu ne este clar dacă
domnul Cornea susţine o eventuală origine slavonă a limbii
moldoveneşti atunci când vorbeşte de pângărirea valorilor
naţionale moldoveneşti, a limbii, a credinţei ortodoxe strămoşeşti,
de către „latinime”124. Şi, evident, trebuie să înfăptuiască un fals
grav, şi o profanare a memoriei lui Alexei Mateevici, cânt afirmă:
„Alipirea Basarabiei la Rusia, menţiona cugetătorul moldovan de
la începutul secolului XX, Alexei Mateevici, s-a dovedit a fi un
act salvator atât pentru limba moldovenească, cât şi pentru slujba
religioasă moldovenească”. Care era părerea poetului citat despre

124
Ibidem, p. 6.
81
rolul civilizator al Rusiei în Basarabia şi despre însăşi existenţa
specificului moldovean, am scris în paginile următoare.
O altă expresie a spiritului filorus care domină cercurile
comuniste de la Chişinău o reprezintă înclinaţia de a parcurge paşii
pentru integrarea în Europa alături de Rusia şi nu România, sau,
aşa cum se exprimă publicaţia Partidului Comuniştilor, „noi avem
un singur curs strategic – integrarea în Europa prin apropierea de
toate statele europene; în această privinţă, partenerul nostru
strategic este Rusia. În acest postulat nu există nici o contradicţie
internă, pentru că Rusia este un stat european, al cărui important
scop strategic este integrarea în Europa”125.
Nu trebuie trecută cu vederea nici atitudinea agresivă la
adresa statului român a fundamentaliştilor moldovenişti. Pornind
de la teoria aberantă că poporul moldovean, diferit de cel român,
se întinde de la Carpaţii Orientali până la Nistru şi dincolo de
acesta, că teritoriul dintre Carpaţi şi Prut este locuit tot de
moldoveni sau, deşi aceştia au fost „românizaţi”, totuşi statul
moldovenesc are un drept istoric asupra acestor teritorii, se
proclamă uneori, mai voalat, necesitatea desprinderii acestor
teritorii de statul român şi recrearea „Moldovei Mari”126. Aşadar,
discursul anti-românesc se edifică în mai multe etape:
1. susţinerea identităţii şi specificităţii locuitorilor dintre
Prut şi Nistru, locuitori care nu sunt români, ci moldoveni, şi au
dreptul la propriul stat, actuala Republică Moldovenească;
2. în cea de a doua etapă, Prutul ca graniţă etnică dispare,
înlocuit fiind de Milcov. Aria de răspândire a poporului
moldovenesc şi a limbii moldoveneşti se întinde până la Carpaţii
Orientali, iar poporul moldovenesc este despărţit artificial de Prut;
pentru aceasta, se revendică statutul de moştenitoare a Moldovei
medievale pentru Republica Moldova, sunt revendicaţi domnii
125
“Comunistul”, nr. 49 (311), 27 decembrie 2002.
126
“De aceea, sprijinindu-se pe trecutul său istoric, Sfatul Ţării a proclamat la
20 noiembrie/2 decembrie 1917 Republica Democratică Moldovenească,
sperând, totodată, că istoria le va mai oferi şansa de întregire a Moldovei
istorice, de venire la normal – unirea cu Moldova de vest (dintre Prut şi
Carpaţi), unde, de asemenea, trăiesc moldoveni”. Vasile Vieru, 27 august 2002.
82
Moldovei şi oamenii politici şi de cultură originari între Carpaţi şi
Prut;
3. în cele din urmă se va purcede hotărât (deocamdată
există doar insinuări, mai mult sau mai puţin clare, de frica unor
complicaţii diplomatice şi politice) la revendicarea teritoriului
dintre Carpaţi şi Prut pentru Republica Moldova şi constituirea
Moldovei Mari.
O altă cale, mai puţin evidentă, a emiterii unor pretenţii
asupra teritoriilor de peste Prut este cea religioasă. Prilejuit de
conflictul religios dintre Mitropolia Basarabiei şi Mitropolia
Moldovei, Vasile Vieru concluziona că scindarea religioasă din
1812 a avut ca efect intensificarea procesului coagulării naţiunii
moldoveneşti pe tot parcursul secolului al XIX-lea: „astfel,
divizarea politică din 1812 n-a stopat procesul coagulării naţiunii
moldoveneşti ci, dimpotrivă, l-a accelerat, prin intermediul cărţilor
bisericeşti tipărite în limba moldovenească la Chişinău, şi care
circulau liber de pe un mal pe celălalt al Prutului. Cu alte cuvinte,
credinţa comună strămoşească a Mitropoliei de la vest şi a
Mitropoliei de la est de Prut – adică ORTODOXISMUL – i-a unit
(i-a închegat!) într-un tot întreg ca NAŢIUNE pe MOLDOVENI.
De aceea, CREDINŢA nici n-are hotare şi nici nu poate fi di-vi-za-
tă”127. Încă o teorie inedită şi care frizează absurdul (a câta?) a
domnului Vasile Vieru, despre geneza naţiunii moldoveneşti la
vest şi la est de Prut, în întreg secolul al XIX-lea, având ca suport
cartea bisericească moldovenească tipărită cu alfabet chirilic la
Chişinău.
Despre posibilitatea ca aceeaşi limbă să fie vorbită de
două popoare, s-a demonstrat că această împărţire s-a petrecut doar
datorită unor interese politice îndelungate, care s-au perpetuat în
timp: „sunt şi situaţii când limba comună nu foloseşte la nimic sau
când se face şi se desface, ca limbă comună, după cum cer
interesele politice. (…) Basarabenii îşi spun acum moldoveni. Este

127
Vasile Vieru, Divizarea Bisericii Ortodoxe Naţionale Moldoveneşti din 1813
în Mitropolia de Vest şi Mitropolia de est, „Comunistul”, nr. 24 (335), 20 iunie
2003, p. 8.
83
dreptul lor să o facă. Dacă vor, pot rămâne sau redeveni români,
dacă nu vor, nu mai sunt. Limba poate ajuta, dar, evident, nu
obligă”128. Perfectă dreptate are Lucian Boia. Moldovenii au
dreptul să se proclame naţiune distinctă, dacă ei consideră că, deşi
vorbesc aceeaşi limbă cu românii, există alte motive de coeziune
care îl leagă şi în separă de români (trecut istoric, tradiţii,cultură
etc.). Vital este însă ca această decizie să fie luată benevol şi în
cunoştinţă de cauză de fiecare dintre moldoveni, nu inoculată pe
diverse căi şi impusă de o autoritate printr-o politică de stat bine
pusă la punct, aşa cum se întâmplă în prezent.

c) Moldovenismul în lucrări istorice

După 1990, în istoriografia dintre Prut şi Nistru au apărut

şi câteva lucrări de mari dimensiuni, cele mai multe dintre ele
sinteze ale istoriei Moldovei, de la întemeierea din timpul lui
Bogdan I până în prezent, în care se susţin tezele dragi adepţilor
separatismului moldovenist. Deşi se încearcă crearea unor aparenţe
de studii ştiinţifice serioase, prin apelul la o consistentă
bibliografie şi la unele izvoare istorice, şi în lucrările de amploare
apar aceleaşi probleme inerente unora de inspiraţie politică:
combaterea sau eludarea unor lucrări ştiinţifice serioase (sunt
amintiţi frecvent savanţii sovietici, dar aproape în totalitate
ignoraţi cei români); citarea intensă a unor autori străini ce au
elemente de natură a favoriza teoria moldovenismului; preluarea
trunchiată a unor fragmente din scrierile cronicarilor şi a oamenilor
de cultură din Evul Mediu129.
Una dintre primele lucrări cu vădite accente antiromâneşti
apărută după evenimentele din 1989-1991 este cea a lui Petre P.
Moldovan, Moldovenii în istorie, la vremea sa aspru combătută şi
criticată130.

128
Lucian Boia, Două secole de mitologie naţională, p. 26.
129
Iulian Chifu, op. cit., p. 29 - 31.
130
Cf. Z. Ornea, O carte ticăloasă, în „România literară”, 27, nr. 21, 1994, p. 9;
Virgil Lazăr, O diversiune editorială: „Moldovenii în istorie”, în „România
84
 Autorul porneşte, în demonstraţia sa despre
individualitatea poporului moldovenesc, de la balada Mioriţa,
considerată de el o sursă istorică indubitabilă şi care poate fi
interpretată doar după propriile principii. Balada dovedeşte
existenţa poporului moldovenesc, pentru că un păstor român nu
este pomenit, iar cei care afirmă că ar fi simbolul poporului român
(păstorul vrâncean şi cel ungurean) ar fi trădători ai „poporului
moldovenesc”. Pare a fi oarecum cinstit atunci când afirmă că
românii şi ruşii au depus eforturi de a îndepărta de istorie şi cultură
pe moldoveni, de limba naţională moldovenească, însă ruşii sunt
pomeniţi doar de cinci ori, iar URSS doar o dată. În schimb face
aproximativ 200 de aprecieri negative la adresa românilor131. Iată
câteva dintre acestea: „autorii români marginalizează, interpretează
arbitrar sau chiar denaturează informaţiile istorice cu privire la
termenii Moldoveni, limba moldovenească, Moldova”132. „Să
demonstrăm că numele etnic Moldovan, din limba moldovenească,
numele Moldova sunt tot atât de sfinte, scumpe şi dulci pentru
populaţia băştinaşă majoritară din Republica Moldova ca şi
numele etnic Român, expresia limba română, numele România
pentru populaţia majoritară din România”133. Vorbeşte despre „un
totalitarism al filo-românilor, al unioniştilor”, care au ca scop
lichidarea independenţei Republicii Moldova, „susţinuţi de cercuri
unioniste de dincolo de Prut”134. „Numai la noi în Moldova,
nicăieri în altă parte, presa tipărită şi cea electronică, finanţate de
guvern, îşi permit să scrie şi să vorbească defăimător despre
poporul, pâinea căruia i-o mănâncă”135. O formulare suspect de

liberă”, 19 iulie 1994, p. 2, Avram Laurenţiu, Din nou despre limba

moldovenească, „Literatorul”, 40, 1994, p. 11 ş.a.
131
Iftene Pop, Basarabia din nou la răscruce, replică la falsul grosolan
„Moldovenii în istorie”, semnat de Petre P. Moldovan, şi la altele
asemănătoare, Ed. Demiurg, Bucureşti, 1995, p. 53.
132
Petre P. Moldovan, Moldovenii în istorie, Editura Poligraf - Service,
Chişinău, 1994, p. 11.
133
Ibidem, p. 11.
134
Ibidem, p. 45.
135
Ibidem, p. 76.
85
asemănătoare cu cea din primele pagini din Istoria Moldovei a lui
Stati, din 2002, încât se poate pune problema identificării ambilor
cu una şi aceeaşi persoană. O nouă teorie halucinantă, dar dragă
presei comuniste şi preluată din lucrări de tristă amintire din epoca
sovietică: conceptul de român nu a apărut decât la mijlocul
secolului al XIX-lea, când prin propagandă a început să se extindă
noţiunea de român de la Ţara Românească la ansamblul
provinciilor anexate136. Argumentul respectiv l-am întâlnit, de
altfel, după cum am văzut, şi în pamfletele lui Vasile Vieru.
De asemenea, Petre P. Moldovan dă dovadă de câteva ori
de o logică absurdă: Mateevici i-a numit pe Transilvăneni Români,
ceea ce este „o înrâurire a ideologiei dominante în România,
pentru că la acea dată (1917) nu se ştia că Ardealul va intra în
componenţa României”137 (aşadar transilvănenii nu ştiau încă
despre faptul că, peste un an, vor deveni români n.n.). Mai mult, în
poezia Limba noastră, poetul se referă la limba moldovenească
„oropsită”, şi nu la cea română, pentru că poetul aminteşte Nistrul,
iar Nistrul nu este în România, ci în Moldova (!)138. Aşadar
aducerea unui argument în sprijinul unei teorii generale, argument
care porneşte tocmai de la acea teorie nedemonstrată încă (dacă
există naţiunea moldovenească, atunci Nistrul trece pe teritoriul ei,
deci naţiunea moldovenească există, pentru că se ştie că Nistrul
trece pe teritoriul locuit de ea).
Moldovan alias Stati citează din alte scrieri, de peste o
mie de ori, expresiile „popor moldovenesc” sau „moldovean”,
„limbă moldovenească”, sau „Moldova”, întotdeauna subliniate.
Concluzia sa este că absolut toţi acei autori sau personalităţi
istorice au susţinut, sau dau posibilitatea susţinerii existenţei
naţiunii şi a limbii moldoveneşti, distincte de România. Chiar şi
atunci când autorii respectivi vorbesc chiar identitatea dintre
Moldoveni şi Români, pe aceştia îi prezintă trunchiat: ca de
exemplu pe Miron Costin „şi de când şi-au osebit şi-au luat numele

136
Ibidem 77 - 78
137
Ibidem, p. 107.
138
Ibidem, p. 109.
86
acest de acum, Moldovan”. Iar lui Onisifor Ghibu îi atribuie
următoarele cuvinte, scoase cu totul din context: „Tot mai mult
avem de a face cu un popor moldovenesc”. Mai mult, români
convinşi ca Onisifor Ghibu, Ştefan Ciobanu (care şi-au afirmat de
numeroase ori ataşamentul pentru românii basarabeni şi pentru
unire) sunt revendicaţi pentru cauza moldovenismului, pentru că
au folosit accidental, doar cu conotaţii geografice, formulări ca
popor moldovenesc sau limba moldovenească. La fel sunt priviţi şi
Eminescu, Pantelimon Halippa sau Simeon Murafa.
Moldovan săvârşeşte chiar falsuri grosolane, atunci când
modifică premeditat unele texte, cel mai adesea fără a indica sursa,
pentru a nu putea fi verificat (schimbă formularea „români
transnistreni” a lui Iorga cu „moldoveni”).
Şi, cu deosebită mândrie, arată că termenul de
„Moldovan” este mai vechi decât cel de „Român” (1334 faţă de
1489) într-un veritabil acces de şovinism: „la momentul când
denumirea de Moldoveni era încetăţenită, răspândită şi folosită pe
larg în istorie mai bine de un veac, denumirile de Muntean,
Ardelean, Român încă nu existau”139. Iar termenul de român era
folosit înainte de secolul XIX doar cu sens social de rumân, adică
ţăran şerb (vezi mai sus Tudor Chifian).
Autorul insistă pe deosebirile dintre români şi moldoveni
şi nu face nici un fel de referire la deportările, exterminările şi
foametea din 1945-1965. Nu citează, în analiza specificului limbii
moldoveneşti, autori români, ci doar „savanţi notorii” sovietici
(ruşi) din anii ‘50 şi ’60: „ştiinţa universală, însăşi istoria au
demonstrat … că denumirea de limbă moldovenească este creată,
ocrotită folosită de moldoveni”.
La acea vreme, cartea lui Vasile Stati – Petre P.
Moldovan s-a bucurat de aprecierea pe care o merita. „Un deşănţat
şi iresponsabil atac anti-românesc, în fond anti-moldovenesc, şi o
diversiune cu pretenţii ştiinţifice greu de imaginat în zilele noastre.
Este construită pe un putregai de falsuri în toate domeniile care

139
Ibidem, p. 59.
87
sunt atinse de acest „studiu” – legende, folclor, istorie, etnie,
limbă, stat, drept, politică etc. Iar interpretările şi raţionamentele
autorului au un singur scop: de a adânci şi mai mult minciuna şi
falsul. Acestea, la rândul lor, stau la baza unei anumite idei şi unei
anumite alcătuiri politice, care servesc intereselor stăpânilor
săi”140. Astfel caracteriza Iftene Pop lucrarea semnată Petre P.
Moldovan într-o carte ce se constituia într-o replică la adresa
respectivului fals grosolan. A fost apreciată şi continuitatea
politicii de deznaţionalizare, care continuă şi după prăbuşirea
statului sovietic: „un individ oarecare îi dezinformează pe
Moldovenii de peste Prut în maniera cea mai grosolană cu putinţă,
pentru a le menţine mentalitatea inoculată timp de peste un secol şi
jumătate de tătucul Ţar şi tătucul Stalin în scopul continuării
deznaţionalizării lor şi a acceptării CSI, sub masca democraţiei
invocată în formă, dar batjocorită în fond”141 şi „suntem în faţa
unui vârfuleţ de aisberg retardat ideologic, ce caută o supravieţuire
cu orice preţ în faţa avalanşei greu de stăvilit a poporului spre
libertate”142.
Cât despre absurditatea tezei susţinută de Moldovan alias
Stati şi de alţi ideologi moldovenişti, conform căreia la baza
alipirii Basarabiei stă acordul din 28 iunie 1940, consfinţit în
această formă la Paris în 1947, ei fac abstracţie totală de la situaţia
geo-politică din iunie 1940, că URSS şi-a întemeiat ultimatumul
pe existenţa anexei secrete a pactului cu Germania, că în 1947 nu
se putea face referire la acest document, deşi documentul era
cunoscut din 1945, iar URSS-ului nu i se mai putea lua prada.
Pervertirea unor personalităţi care au susţinut, în
accepţiunea lui Moldovan, spiritul moldovenismului, dar care, în
realitate, şi-au exprimat întotdeauna ataşamentul pentru valorile
naţiunii umane, o simplă afirmaţie a lui Onisifor Ghibu este
relevantă în această privinţă. Exprimându-şi nemulţumirea în care
autorităţile române înţelegeau să administreze problemele sociale

140
Iftene Pop, op. cit., p. 22.
141
Ibidem, p. 23.
142
Ibidem, p. 56.
88
şi economice grave ale Basarabiei, el îşi manifesta convingerea că
Unirea nu s-a făcut prin înţelepciunea politică a câţiva indivizi, ci a
pornit din sufletul poporului: „tocmai de aceea, cu toate greşelile
cari s-au făcut necontenit pe contul Basarabiei, unirea ei va rămâne
definitivă (…). Păcat că din cauza întinderii politicianismului sterp
în Basarabia, aceasta a încetat a mai avea o presă sănătoasă,
susţinută cu oborul lor sufletesc de către mulţimea scriitorilor, şi
peste tot, o viaţă naţională străbătută de toate acele idei superioare,
cari asigură progresul unui popor. Să nădăjduiască că amintirea
vremurilor de la 1917-1918 va trezi iarăşi la viaţă forţele adormite
şi le va pune la lucru, adăugând la cele vechi şi forţe nouă, spre
gloria Basarabiei, a românismului şi a latinităţii”143. Iar în 1926,
acelaşi Onisifor Ghibu afirmă că „Indiferent de aprecierile care pot
însoţi rolul persoanelor amestecate în evenimentele ce au avut loc
în istoria Basarabiei, un fapt este mai presus de discuţie, graţie
voinţei exprimate liber de însăşi reprezentaţii fiilor ei, Basarabia
face parte, de opt ani încoace, din statul român”144.
La rândul lui, Alexei Mateevici, revendicat de
moldovenişti, se adresa în felul următor într-o scrisoare: „însă
poporul deja se deşteaptă, soarele renaşterii a început să arunce şi
asupra românimii basarabene razele sale strălucitoare şi
înviorătoare”145. Şi tot el spunea, în 25 mai 1917: „Unii se socotesc
moldoveni, alţii, cei mai puţini, români. Da, suntem moldoveni, fiii
vechii Moldove, însă facem parte din marele trup al românismului,
aşezat prin România, Bucovina, Transilvania. Fraţii noştri din
Bucovina, Transilvania şi Maramureş nu se numesc după locul
unde trăiesc, ci-şi zic Români. Aşa trebuie să facem şi noi”146.

143
Onisifor Ghibu, Dela Basarabia rusească la Basarabia românească, vol. I,
Cluj, 1926, p. 193 - 195.
144
Ibidem. Iar cartea era închinată „luptătorilor basarabeni de la 1917 - 1918,
care, deşteptaţi din ideologia internaţională, s-au ridicat peste vălmăşagul
Revoluţiei ruseşti, la ideea naţională, punând astfel Basarabia pe calea fireştii ei
dezvoltări în cadrul Românismului şi al Latinităţii”.
145
Cristina Goşu şi Armand Goşu, Al Mateevici. Un misionar al limbii române,
„Manuscriptum”, an 25, nr. 1 - 4, p. 121 - 122.
146
“Cugetul”, 1992, nr. 4.
89
 Dintre lucrările care urmează linia edificată de
Moldovenii în istorie, publicate în ultimul deceniu al secolului
trecut, mai pot fi menţionate: Vladislav Grosul, Despre termenii
norod moldovenesc şi limba moldovenească, 1991; I. Levit,
Mişcări pentru autonomia Basarabiei în anul 1918. Organizarea
Sfatului ţării. Atentatul la Republica Democratică Moldovenească,
1997; Istoria Republicii Moldova de la începuturi şi până în
prezent, lucrare colectivă a Asociaţiei oamenilor de ştiinţă din R.
Moldova „N. Milescu Spătarul”, 1997.
Tot la sfârşitul secolului trecut, în 1998, Vasile Stati
elabora şi lucrarea Istoria Moldovei în date. Cartea se bucura de o
Prefaţă întocmită de Vasile Lapteacru, intitulată sugestiv Dreptul
moldovenilor: „toate legiuirile, codurile legislative cu valoare de
legi supreme din Moldova, de la regulamentele ţariste privind
Basarabia din 1813-1818 (…) până la Constituţia republicii
Moldova adoptată la 29 iulie 1994, consfinţesc, pe cale juridică,
democraţia sa politică, dreptul şi voinţa neclintită a moldovenilor
de a-şi păstra obiceiurile şi tradiţiile, denumirea limbii materne –
limba moldovenească – dreptul la identitate etnică, dreptul la nume
– moldovean”. Substratul politic al lucrării reieşea astfel cu
claritate încă din primele pagini. În introducerea sa, Stati justifica
elaborarea lucrării ca o necesitate în faţa ofensivei şi a
mistificărilor produse de istoriografia românească marcată de
tendinţe anexioniste: „românii au scris şi scriu despre Moldova
prin prisma expansionistă, difuzând punctul lor de vedere. Cel
mare teritorial, numeric crezându-se tare, croieşte istoria după
închipuirile şi poftele sale. Apoi, dacă are ocazia, o impune
altora”147.
Istoria Moldovei în date a fost caracterizată la data
apariţiei ca o „reflectare fidelă a celui mai clar ultranaţionalism
separatist, regionalism absurd, ca alternativă la o identitate care nu
există şi este foarte greu de fabricat peste noapte”148.

147
Vasile Stati, Istoria Moldovei în date, Chişinău, 1998, p. 10.
148
Iulian Chifu, op. cit., p. 9.
90
 În plină campanie electorală, înainte de alegerile
parlamentare din 22 martie 1998, a apărut şi Istoria Republicii
Moldova din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre,
publicată în limba rusă, alcătuită de un colectiv de autori care
reprezintă vechea gardă a istoriografiei sovietice moldoveneşti149:
V. Andrusceak, P. Boiko, P Bârnea, I Jarkuţki, N Rusev, C.
Stratievski, P. Şornikov, pentru a menţiona doar câţiva dintre ei.
Lucrarea a apărut la Editura Academiei de Ştiinţe, cu avizul
Ministerului Învăţământului şi cu sprijinul financiar al guvernului
condus de Ion Ciubuc. Cartea era structurată pe 17 capitole şi
prezenta succint istoria Republicii Moldova, începând cu perioada
dacilor şi mergând până la destrămarea fostei URSS şi constituirea
Republicii Moldova ca stat independent. Nucleul lucrării îl
constituia formarea la est de Carpaţi a statului medieval
moldovean şi apariţia naţionalităţii moldovene. Cartea, care se
baza exclusiv pe surse istoriografice sovietice şi din Republica
Moldova, relua tezele moldovenismului primitiv.
Una dintre lucrările de referinţă, rezultat al eforturilor
susţinătorilor identităţii poporului moldovenesc, îl constituie şi
astăzi amplul studiu al doctorului în istorie şi în filologie Vasile
Stati (în cazul în care lucrarea nu este cumva rodul activităţii unui
colectiv) Istoria Moldovei, publicat la Chişinău în anul 2002150.
Lucrarea continuă şi amplifică tezele lansate în lucrările din acelaşi
curent publicate în ultimul deceniul al secolului trecut. Nu putem
decide dacă gravele erori ce apar în lucrare se datorează lipsurilor
de educaţie şi documentare, sau trecerii voite sub tăcere a unor
adevăruri larg răspândite în istoriografie, din anumite interese
politice şi materiale ce nu au nimic de a face cu dorinţa dezvăluirii
adevărului istoric.
Încă de la început Vasile Stati constată că există popoare
care vorbesc aceeaşi limbă, dar constituie naţiuni diferite, ca
elveţienii sau austriecii. Astfel Stati reia, la distanţă de trei sferturi

149
Ibidem, p. 129.
150
Vasile Stati, Istoria Moldovei, Vivar-Editor, Chişinău, 2002.
91
de secol, cuvintele unuia dintre întemeietorii RASSM, Cristian
Rakovski: „Noi nu negăm faptul că o mare parte a populaţiei
Basarabiei este moldovenească… Ceea ce este important nu este
procentul unui element etnic sau al altuia, ci dorinţa populaţiei…
Noi ştim că majoritatea populaţiei Elveţiei vorbeşte germana şi că
o parte a ei vorbeşte franceza, dar nimeni nu sugerează de aici că
acele cantoane care vorbesc germana ar trebui să se unească cu
Germania, iar cele care vorbesc franceza să se unească cu
Franţa”151.
În urmărirea scopului său de a sublinia identitatea
poporului moldovenesc şi evoluţia sa istorică distinctă în raport cu
cea a poporului român (sau valah), Vasile Stati săvârşeşte câteva
erori şi mistificări grave şi, pe alocuri, construcţii logice absurde,
pentru a nu ne mai referi şi la
unele formulări aberante152. Vom
enumera în rândurile ce urmează
câteva dintre acestea, nu înainte
însă de a menţiona faptul că
acelaşi Vasile Stati este autorul
unui Dicţionar moldovenesc -
românesc153, publicat în 2003 şi
despre care însuşi Ion Bărbuţă,
directorul Institutului de
Lingvistică din cadrul Academiei
de Ştiinţe a Moldovei, spunea că
este „o absurditate, servind
scopuri politice”.
Ne punem însă fireasca
întrebare, de ce a scris Vasile
Stati Istoria Moldovei în limba

151
C. G. Rakovski, Roumania and Bessarabia, Londra, W. Coates, 1925, p. 9,
12, 18.
152
Cum ar fi „Republica Democratică Moldovenească şi Independentă” de pe
coperta 4 a lucrării.
153
Vasile Stati, Dicţionar moldovenesc-românesc, Chişinău, 2003, 348 p.
92
română şi nu în cea moldovenească sau, altfel numită, moldovană,
conform dicţionarului pe care probabil îl avea în pregătire pentru a
fi publicat un an mai târziu?
La începutul lucrării sale istoricul chişnăuean deplânge
faptul că moldovenii sunt „singurul popor de pe glob” care
studiază istoria altui popor. Istorie scrisă, din 1812, de cuceritorii
ruşi, apoi de cei români, încât o reevaluare a istoriei teritoriului
dintre Prut şi Nistru, sau, într-o abordare mai potrivită, dintre
Carpaţi şi Nistru, se impune ca o necesitate urgentă.
Pe parcursul lucrării se strecoară numeroase erori
flagrante, voite sau involuntare. Exagerează, astfel, importanţa
influenţei pe care slavii au exercitat-o asupra populaţiei romanizate
de la est de Carpaţi, substanţial mai amplă, după părerea sa, decât
asupra locuitorilor dintre Dunăre şi Carpaţii Meridionali.
Avansează, cu această ocazie, teoria existenţei a două etnii
distincte, valahii la sud de Carpaţi şi „volohii” în spaţiul dintre
Carpaţi şi Nistru. Ignoră cu desăvârşire aportul demografic
substanţial al românilor transilvăneni în Evul Mediu şi chiar în
Epoca Modernă. Afirmă şi inexistenţa unor raporturi stabile între
Moldova şi Transilvania, deşi chiar el citează numeroase
documente în această privinţă, iar despre raporturile dintre Ţara
Moldovei şi Ţara Românească le vede ca un „război de o sută de
ani” în variantă românească (avansează ipoteza unui neîntrerupt
conflict între Moldova şi Ţara Românească timp de 60 de ani,
ultimul dintre state fiind aservit şi având sprijinul total al turcilor
otomani)154. Accentuează în schimb pe relaţiile intense şi cordiale
pe care domnii români le-au legat cu Rusia Kieveană sau cu cea
Moscovită şi laudă pe domni ca Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan sau
Dimitrie Cantemir, care s-au afirmat în această privinţă.
Avansând pe linia timpului şi ajungând la momentul
1812, consideră evenimentul respectiv ca o eliberare de către cei
de aceeaşi credinţă şi îşi exprimă regretul pentru aplicarea
tratatului respectiv numai asupra teritoriilor de la est de Prut. Pune
în schimb sub semnul întrebării evenimente cruciale din istoria

154
Vasile Stati, Istoria Moldovei, p. 94 - 96.
93
poporului român: unirea din 1859 (pe care o consideră desăvârşită
în 1862), când ar fi fost alipită la Ţara Românească doar 41% din
teritoriul Moldovei155. La fel şi Unirea din 1918, care nu a
însemnat decât o anexare a teritoriilor dintre Prut şi Nistru,
completată de o aprigă asuprire şi represiune a populaţiei regiunii.
Într-un adevărat „repaus al raţiunii”156, însă, laudă regimul sovietic
ce a urmat anului 1940. Mai mult, integrarea regiunii dintre Prut şi
Nistru în cadrul URSS, sub forma republicii autonome Moldova,
constituie o etapă marcantă a afirmării statalităţii statului
moldovenesc, după părerea lui Vasile Stati.
Autorul nu face trimiteri bibliografice, pentru ca
verificarea afirmaţiilor sale să fie aproape imposibilă. Acolo unde
pot fi identificate, izvoarele apar într-o formă trunchiată, scoase
din context în scopul susţinerii tezelor avansate de autor. Li se
adaugă analize lingvistice superficiale şi neconforme cu realitatea
ştiinţifică, în schimb pune sub tăcere, peste tot, acele izvoare,
diplomatice sau narative, care vorbesc despre existenţa românilor
în spaţiul dintre Carpaţi şi Nistru. Pe alocuri formulează concluzii
surprinzătoare şi care se contrazic cu ele însele şi cu restul lucrării.
Astfel, vorbeşte despre „forma literară comună a tipului de vorbire
neo-latină est-romanică pe care moldovenii s-au obişnuit de vreo
700 de ani s-o numească moldovenească, iar valahii s-au obişnuit
s-o numească românească”. Aşadar, valahii şi moldovenii au o
limbă literară comună, pe care o denumesc în mod diferit, în
spiritul specificului local tipic pentru fărâmiţarea politică, dar nu şi
etnică, pe care a adus-o Evul Mediu.
La vremea sa, Istoria Moldovei a fost combătută de
Costică Asăvoaie şi Vitalie Josanu, după ce, cu câtăva vreme în
urmă, istoricul basarabean Ion Eremia descoperea „caracterul de
foileton pseudoştiinţific” al lucrării şi stilul „huliganico-agresiv”157
155
Ibidem, p. 233.
156
Costică Asăvoaie, Vitalie Josanu, Impostură şi interes politic în „Istoria
Moldovei”, Editura Alfa, Iaşi, 2007, p. 135.
157
Ion Eremia, Falsificarea istoriei sau „Fenomenul Stati” în republica
Moldova, Universitatea de Stat din Moldova, Facultatea de Istorie şi Psihologie,
p. 15 - 18.
94
al acesteia. Însă, cum se întâmplă întotdeauna, au existat şi
elogiatori care au apreciat apariţia lucrării, nu ca valoare ştiinţifică,
ci ca manifest politic, aşa cum o spune explicit Ia. Grosul: „recent,
chiar vara trecută, apare în limba moldovenească, la Chişinău,
cartea lui V. Stati, cunoscut filolog şi istoric, - „Istoria Moldovei”.
Anume această carte a atras atenţia noastră, deoarece ea este scrisă
după nişte canoane neobişnuite şi, întâi de toate, este o
demonstraţie a patriotismului moldovenesc”158. Canoane
neobişnuite, într-adevăr, şi, de asemenea, o „demonstraţie de
patriotism” şi nu un studiu ştiinţific.
La sfârşitul anului 2005 apărea la Chişinău mult lăudata
lucrare a lui Victor Stepaniuc, membru marcant al Partidului
Comunist din Republica Moldova şi vice-prim-ministru al statului
de la est de Prut, Statalitatea poporului moldovenesc. Autorul
afirmă dorinţa de a prezenta istoria statului moldovenesc de la
întemeierea sa din 1359 până în momentul elaborării lucrării. În
accepţia sa, statul moldovenesc a cunoscut patru etape: Ţara
Moldovei (1359-1862), Prima Republică Moldovenească
(02.12.1917 – 27.03.1918), A Doua Republică Moldovenească
(02.08.1940-1991), A Treia Republică Moldovenească de la
27.08.1991. Statalitatea Moldovei începe, aşadar, în 1359, şi, deşi
a fost uneori suprimată, a renăscut ca pasărea Phoenix.
Mergând pe aceeaşi linie ca şi Vasile Stati înaintea sa,
autorul manipulează izvoarele istorice cu vădită intenţie, punând
accentul doar pe acele aspecte care se dovedesc favorabile ideilor
susţine în lucrare (cum ar fi rândurile referitoare la mişcarea
separatistă ce s-a manifestat după abdicarea lui Alexandru Ioan
Cuza, considerând-o adevărata voinţă a poporului şi nu, cum a fost
în realitate, rodul unor intrigi politice). Despre evenimentele de la
mijlocul secolului al XIX-lea, se exprima astfel: „Încălcarea
brutală de către cercurile politice valahe a prevederilor Conferinţei
de la Paris, amestecul sfidător în treburile interne ale Moldovei,

158
Ia. Grosul, Au oare moldovenii istoria lor? După materialele cărţii lui V.
Stati „Istoria Moldovei”, „Comunistul”, nr. 5 (316), 7 februarie 2003.
95
alungarea de pe tronul Principatelor Unite Moldova şi Valahia a
moldovanului Alexandru I. Cuza, dictatul politic şi spiritual au
făcut ca nemulţumirea faţă de unirea din 1862 să devină generală,
culminând cu răzvrătirea împotriva aducerii cu voia turcilor a unui
rege neamţ de credinţă străină”159. Maniera interesată şi incorectă
din punct de vedere ştiinţific a lucrării lui Victor Stepaniuc este,
aşadar, indubitabilă. Înţelegerea eronată a noţiunii de naţiune,
credinţa că o naţiune este întemeiată odată cu fondarea unui stat, că
statul creează naţiunea şi că naţiuni în Europa se constituie de şase
– şapte secole, aşadar naţionalitatea moldovenească îşi trage
legitimitatea din evenimentul din 1359 (teorie avansată şi de
Vasile Vieru în câteva articole de o calitate îndoielnică, aşadar este
o teză dragă curentului moldovenist). O exprimă, de altfel, Victor
Stepaniuc şi într-un interviu acceptat a fi publicat în aceeaşi
publicaţie „Comunistul”: „orice stat naţional creat în ultimele 6-7
secole are la bază naţiunea fondatoare. Spre exemplu, francezii au
constituit Franţa, românii, România, iar polonezii Polonia.
Moldovenii, la rândul lor, sunt naţiunea fondatoare a statului
Moldova. Moldovenii reprezintă populaţia majoritară şi, respectiv,
trebuie să beneficieze de un număr corespunzător de şcoli
moldoveneşti în care să înveţe limba maternă moldovenească,
istoria statului lor Moldova”160. Aşadar, statul naţional Moldova şi
naţiunea moldovenească au fost întemeiate în secolul al XIV-lea,
cu 4-5 secole înaintea celorlalte naţiuni ale Europei.
Consfinţirea aprecierii negative de către istoricii cinstiţi a
reprezentat-o amânarea, pe data de 30 noiembrie 2007, a aprobării
tezei de doctorat intitulată Evoluţia statalităţii moldoveneşti în
epoca contemporană (ce reia ideile din volumul mai sus citat) de
către Comisia de experţi în politologie, sociologie, filozofie şi
istorie a Consiliului Naţional pentru Acreditare şi Atestare din

159
Victor Stepaniuc, Statalitatea poporului moldovenesc, Chişinău, 2005, p.
116.
160
“Comunistul”, nr. 10 (369), 19 martie 2004, p. 2: „Suntem cu toţii cetăţeni ai
Republicii Moldova, ţara noastră comună”. Interviu cu Victor Stepaniuc,
preşedintele fracţiunii majoritare din Parlament realizat de Corneliu Mihalache.
96
cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Motivul amânării l-a
constituit poziţia negativă faţă de lucrarea lui Stepaniuc a unor
istorici de notorietate din Moldova, din cadrul instituţiei sus-
numite. Aceştia au apreciat lucrarea lui Stepaniuc drept una lipsită
de valoare ştiinţifică, un punct de vedere personal, care „nu se
poate bucura de autoritatea unui titlu academic”.
Cu toate acestea, lucrările lui Victor Stepaniuc, inclusiv
versiunea în limba rusă a Statalităţii poporului moldovenesc, s-a
bucurat de aprecieri „sincere” şi binevoitoare ale altor istorici din
Republica Moldova, însă, departe de a sublinia valoarea ştiinţifică
a lucrării, elogiatorii lui Victor Stepaniuc se lansează în lozinci
„patriotarde” ce subliniază statalitatea moldovenească şi identitatea
poporului moldovenesc: „pentru prima dată se dezvăluie bine
fundamentat temeliile istorice, etnice, culturale, politice şi de drept
ale statalităţii moldoveneşti – bază a istoriei Patriei, a existenţei
poporului moldovenesc” (Vladislav Grosul, doctor în ştiinţe
istorice, profesor la Moscova, Institutul de Istorie a Rusiei al
Academiei de Ştiinţe a Federaţiei Ruse); „o cercetare sistematizată
a statornicirii istorice, a continuităţii politice şi de drept a
Republicii Moldova, un studiu ştiinţific de sinteză care elucidează
tendinţa autorului de a formula noi idei, de a propune soluţii, ce ar
contribui la consolidarea statalităţii moldoveneşti” (Alexandru
Buruian, doctor habilitat în drept, profesor); „o ilustrare certă a
unui efort considerabil depus în numele unei cauze – susţinerea
„esenţei moldoveneşti a ţării”, promovarea conştiinţei naţional-
statale” (Victor Moraru, doctor habilitat în politologie). Şi noi care
credeam că singura cauză pe care trebuie să o slujească un istoric
este adevărul istoric!...161.

161
Aprecieri favorabile şi în „Comunistul”, nr. 1 (461), 20 ianuarie 2006, p. 4:
Vladislav Grosul, Poporul Moldovenesc ţine mult la statalitatea sa... (referinţă
despre cartea lui V. Stepaniuc „Statalitatea poporului Moldovenesc”); S.
Nazaria, Demult aşteptată şi necesară. Susţinerea propriei lucrări şi a tezei
statalităţii moldoveneşti de către Victor Stepaniuc, în articolul „Numai un popor
liber poate să-şi scrie istoria!”, „Comunistul”, nr. 33 (493), 13 octombrie 2006,
p. 3.
97
 d) Alte forme de manifestare a moldovenismului

Manualul de istorie integrată. Ultimii ani au înregistrat şi

încercarea autorităţilor comuniste de a înlocui materia de studiu şi
manualele de Istoria Românilor (nu Istoria României, a altui stat,
aşa cum insinua Vasile Stati, Vasile Vieru ş.a.) cu aşa-zisele
manuale de Istorie integrată. În impunerea acestor manuale unii
dintre membrii aceluiaşi Partid al Comuniştilor afirmă că pornesc
de la recomandările Consiliului Europei, de aliniere la standardele
europene, care cer să se asigure un echilibru între istoria locală,
naţională, regională, europeană şi universală162. Este însă doar o
reacţie la adresa manualelor de Istoria românilor, al căror scop şi
misiune ar fi „lichidarea etnonimului „moldoveni” şi înlocuirea lui
cu „români basarabeni” şi „români transnistreni”.163
Conform noii metodologii, manualul de istorie integrată
ar trebui să cuprindă referiri la istoria locală, a localităţilor, la
istoria statului (Republica Moldova), la cea a regiunii (Europa de
est şi de sud-est), la cea europeană şi la cea universală. Miza
introducerii noii programe şi a noilor manuale este, bineînţeles,
eliminarea din materia predată a referirilor mai ample la istoria
poporului român, din care locuitorii de la est de Prut fac parte în
majoritate. Ei nu explică încă dacă noul manual va studia, în
capitolele alocate istoriei Republicii Moldovei, şi trecutul
teritoriilor dintre Carpaţi şi Prut. Dintr-un discurs al lui Vasile
Vieru reiese clar că motivele cererii unui nou manual de istorie nu

162
Vasile Vieru, Istoria locală – patria mică sau obiect de cultură şi patriotism,
„Comunistul”, nr. 37-38, (497-498), 10 noiembrie, 2006, p. 11.
163
Vasile Vieru, Misiunea manualelor de „Istoria Românilor”, „Comunistul”,
nr. 13 (324), 4 aprilie 2003, la rubrica „Tribuna savantului” (!!!), vezi şi idem,
Aviz către Consiliul Europei. Numai manualele de istoria integrată elucidează
istoria adevărată a statului moldovenesc sau misiunea manualelor de „Istoria
românilor” este lichidarea etnonimului moldoveni şi înlocuirea cu „români
basarabeni” şi „români transnistreni”, „Comunistul”, nr. 13 (473), 14 aprilie
2006, p. 11, într-un articol care nu se referă deloc la manualele de istorie
integrată, ci cuprinde doar atacuri împotriva unor istorici proromâni, cum ar fi
Ion Ţurcanu (l-am citat doar pentru mesajul transmis prin titlu).
98
sunt, nicidecum, nevoia alinierii la principiile pedagogice
moderne, ci tot politice: „din cele sus-menţionate se observă clar şi
pe înţelesul tuturor că NUMAI manualele de Istoria Moldovei:
Curs integrat TREBUIE să se predee / înveţe în toate instituţiile
de învăţământ preuniversitare, dar şi universitare din ţara noastră,
pentru că manualele de „Istoria românilor”, care ani de zile au
falsificat Adevărul Istoric şi Ştiinţific – la comanda unor demnitari
de la Bucureşti şi Chişinău – au adus, în consecinţă, la
dezmembrarea teritorială a raioanelor de est ale Republicii
Moldova – sunt neavenite (lipsite de valoare istorică!) – adică-s,
ma-cu-la-tu-ră! De aceea, prin scrierea istoriei Satelor,
numaidecât vom obţine REÎNTREGIREA Republicii
Moldova, deoarece, toţi cetăţenii de bună credinţă a ţării
noastre de pe ambele maluri ale Nistrului doresc reîntregirea –
indiferent de naţionalitate: moldoveni, ucraineni, ruşi, găgăuzi,
bulgari, evrei, români, rromi (ţigani) ş.a. (iată că am descoperit
şi adevăratul motiv al secesiunii raioanelor transnistrene: folosirea
manualelor de „Istoria românilor”!!!). Istoria satelor este un
imperativ al Timpului, adică ÎNVEŞNICIREA DEFINITIVĂ A
MOLDOVENILOR ca vorbitori ai Limbii Moldoveneşti, a
Statalităţii Poporului Moldovenesc, împreună cu minorităţile
naţionale care trăiesc de veacuri pe acest pământ, cât şi
ÎNVEŞNICIREA statului Republica Moldova”.
Ca un domeniu conex manualelor de istorie integrată, iată
care ar fi unele dintre capitolele „Curriculumului Istoriei Moldovei
în contextul civilizaţiei est-romanice” care să fie cuprins în noile
manuale (reproducem aici denumirile temelor, aşa cum talentatul
publicist moldovean Vasile Vieru le propune): „Tema 3.1. Crearea
coaliţiei politico-militaro-tribală a geto-dacilor. Regatul lui
Burebista şi getificarea dacilor prin limba getică, prin cultura,
obiceiurile şi religia geţilor. (Zamolxis devine şi zeul suprem al
dacilor. Focarul culturii geţilor a fost Dunărea de Jos: Dobrogea şi
partea de Sud-Est a Moldovei istorice (Tyras) până la Burebista)
(…). Tema 5.1. Daco-romanii şi coloniştii secui şi saşi, cu care
reciproc s-au ungurizat şi germanizat (…); Tema 5.3. (…) În
secolul VIII, slavii se aşează cu traiul sedentar în Moldova, pe
99
lângă aşezările populaţiei băştinaşe, geto-romanii (romanizaţi
numai prin limba romană vulgară), care îi asimilează în ritm rapid
pe slavi, dând naştere unui nou etnonim – VOLOHII, strămoşii
direcţi ai protomoldovenilor. De aceea, cei ce alcătuiesc populaţia
băştinaşă dintre Nistru, munţii Carpaţi, râul Milcov şi Marea
Neagră se numesc MOLDOVENI, având culoarea pielii roz-alb-
gălbuie. Aceasta şi este „vatra” etnică a moldovenilor, vorbitori de
LIMBĂ MOLDOVENEASCĂ”164. Revine obsedant aceeaşi teorie
a raselor din spaţiul carpato-dunăreano-nistrean, de care Vasile
Stati se pare că este atât de mândru. Trecem cu vederea şi că
autorul nu cunoaşte că nu a existat o limbă „romană”, ci romanii
vorbeau limba latină. Este evident însă că, potrivit acestui nou
Curriculum, manualul de istorie integrată ar deveni strict un
manifest politic al cercurilor de la Chişinău, adresat tinerei
generaţii, pentru ca românismul să fie, astfel, înăbuşit din faşă, iar
elevii să nu-şi mai cunoască moştenirea.
În octombrie 2006, preşedintele Voronin convoca o
şedinţă în problema manualelor de istorie integrată, la care
participau personalităţi din învăţământul universitar şi
preuniversitar. Deşi şeful statului considera că noile manuale ar
avea ca efect de a „consolida societatea, de a uni oamenii în jurul
unor valori pozitive comune, de a cultiva toleranţa, recunoaşterea
diferenţelor, spiritul critic”165, s-a confruntat cu critica unor
persoane abilitate: Anatol Petrencu, la acea vreme preşedinte al
Asociaţiei Istoricilor, a criticat dur conţinutul manualelor de istorie
integrată, declarând că acestea conţin greşeli de ordin factologic,
sunt afectate de „mentalitate comunistă” în expunerea materialului,
precum şi că autorii lor sunt nişte „anonimi”. Pavel Cocîrlă,
profesor universitar, reproşa Ministerului Educaţiei lipsa de
transparenţă în procesul elaborării şi expertizării manualelor.

164
Vasile Stati, „Istoria Moldovei” – Certificarea străvechii noastre statalităţi,
în „Comunistul”, nr. 4 (315), 31 ianuarie 2003.
165
Vladimir Voronin, Şcoala nu este un poligon pentru lupte şi exerciţii ale
savanţilor, „Comunistul”, nr. 32, (492), 6 octombrie 2006.
100
 Iată şi câteva accese antiromâneşti cuprinse în unul dintre
manualele de istorie integrată propuse în 2006 (manualul de clasa
a IX-a)166: „Susţinute de forţele reacţionare de la Moscova, dar şi
de teama instaurării unui regim proromân discriminatoriu şi o
eventuală unire forţată a Republicii Moldova cu România, în
stânga Nistrului se consolidează forţele separatiste” (în 1989-1991
n.n.) (p. 66); „După ocuparea republicii noastre de către fascişti,
Moldova şi unele regiuni ale Ucrainei, aflate sub control românesc,
au fost divizate în trei provincii (…). Violenţa şi batjocura,
schingiuirile şi asasinările cetăţenilor paşnici au fost atroce (…).
Femeile frumoase înainte de moarte erau violate de către militarii
români” (p. 142-143)”; „La 20 august, unităţile sovietice au
început operaţia Iaşi – Chişinău, care s-a soldat cu zdrobirea
trupelor germane şi eliberarea Moldovei” (p. 147). „Toţi cei care
locuiesc în Republica Moldova sunt moldoveni, deoarece toţi sunt
cetăţeni ai statului, deşi au origini etnice diferite. În întreaga lume,
pivotul principal al unui stat democratic este cetăţenia”. (p. 72).
Regăsim aici multe dintre tezele moldovenismului, însă ne bucură
că nu se afirmă existenţa etniei moldoveneşti – cum reiese din
ultimul fragment citat, statutul de moldovean este dat de cetăţenia
statului Republica Moldova şi poate fi de etnie română, rusă sau
ucraineană.
Reacţia la încercarea de introducere a manualelor de
istorie integrată a fost pe măsură şi pe deplin meritată: luări de
poziţie a istoricilor şi oamenilor de ştiinţă serioşi, alcătuirea de
memorandumuri, mitinguri de protest la Chişinău (cum ar fi cel
din 11 octombrie 2006, la care au participat peste 2000 de
oameni). Un sondaj realizat în septembrie 2006 arăta că 84%
dintre elevi se opuneau introducerii manualelor de istorie integrată.
Însă, cu toată opoziţia manifestată unanim, introducerea
manualelor de istorie integrată, adevărate manifeste politice cu
scopuri electorale ale Partidului Comuniştilor, a continuat.

166
Istoria (integrată), clasa a IX – a, autori: S. Nazaria, A. Roman, M.
Sprânceană, S. Albu-Machedon, A Dumbravă, L. Barbus.
101
 Conferinţe şi simpozioane: în 13-18 octombrie 1996,
grupul format în jurul rectorului Universităţii de Stat, Gheorghe
Rusnac, ce cuprindea membrii ai Asociaţiei politologilor,
Facultăţii de Ştiinţe Politice a Universităţii de Stat, Academiei de
Ştiinţe şi Academiei de Studii Economice, a organizat un
simpozion moldo-german, pe tema „Statul naţional în societatea
polietnică: Moldova în anii ‘90”, la care au participat aproximativ
50 de cercetători şi oameni de ştiinţă din Republica Moldova,
Germania şi Austria. Dintre comunicările susţinute de participanţi,
cuprinse într-un volum cu acelaşi nume, atrag atenţia titlurile
„Învăţământul şi consolidarea statului Republica Moldova”
(Gheorghe Rusnac), „Identitatea moldovenilor din Republica
Moldova” (Alexei Tulbure), „Consolidarea statalităţii Republicii
Moldova în contextul relaţiilor internaţionale europene: probleme
şi soluţii” (Valentin Beniuc). În studiul său, Gheorghe Rusnac
relua teze dragi adepţilor moldovenismului agresiv: Moldovenii,
„naţiunea titulară a republicii”, au avut statul lor naţional, Ţara
Moldovei, întemeiată în 1359; a fost dezmembrată de puterile
expansioniste Austro-Ungaria şi Rusia; populaţia dintre Prut şi
Nistru nu a participat la „alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca
domn pe viaţă al noii formaţiuni naţional – statale – România
(1859)”. Deşi istoric de profesie, rectorul Universităţii de Stat
săvârşea unele erori şi mistificări penibile: trecând peste faptul că
Austro-Ungaria nu a apărut decât la aproape un secol de la
anexarea Bucovinei, caracterizarea României din 1859 ca stat
naţional combate chiar teoria existenţei unei naţiuni moldoveneşti
între Carpaţii Orientali şi Nistru, reducând-o doar la malul stâng al
Prutului. Pe de altă parte, Gheorghe Rusnac făcea aluzii la
necesitatea creării unei „Moldove mari”.
În 2003 preşedintele Voronin participa la conferinţa de
constituire a unei noi uniuni a scriitorilor, intitulată „Nistru”,
alternativă la cea existentă, şi care în 1989-1991 depusese eforturi
eroice pentru propăşirea statului moldovenesc. Voronin critica
Uniunea Scriitorilor condusă de Mihai Cimpoi, pentru „mostre de
xenofobie şi extremism”, pentru ataşamentul pentru ideea unirii cu
România, pentru că „datorită pasiunii pe care au făcut-o liderii
102
Uniunii Scriitorilor şi redactorul ziarului „literatura şi Arta” pentru
activitatea politică,, susţinută generos prin recompense băneşti din
fondurile speciale ale statului vecin, vechea uniune s-a
transformat, cu adevărat, într-un partid politic extremist”. Voronin
punea din nou problema apartenenţei la cultura română sau la cea
moldovenească a unor clasici ca Eminescu sau Sadoveanu şi
aprecia că „scriitorii sunt chemaţi să unească popoarele, nu să le
supună unul altuia”. Îşi exprima şi încrederea că noua uniune a
scriitorilor va defini, sub conducerea lui Constantin Munteanu şi
Nicolai Savostin, „adevăratele valori culturale moldoveneşti”167.
Anii 2005-2006 înregistrează un amănunt inedit, aparent
minor, al acţiunii de „moldovenizare” a instituţiilor cu caracter
românesc: liceele care aveau în denumire „româno” au fost silite să
îşi schimbe denumirea, sub riscul neacordării acreditării. În această
situaţie au fost mai multe instituţii de învăţământ liceal: Liceul
româno-francez „Gheorghe Asachi”, Liceul româno-englez „Ion
Creangă” şi altele168.
Disputa religioasă în jurul Mitropoliei Basarabiei: un alt
subiect esenţial care a marcat perioada de după căderea Imperiului
Sovietic l-a reprezentat recunoaşterea funcţionării Mitropoliei
Basarabiei. Mitropolia Basarabiei a fost înfiinţată prin hotărârea
Sinodului Bisericii ortodoxe Române din 15 noiembrie 1923, când
Arhiepiscopia Chişinăului a fost ridicată la rangul de Mitropolie.
La rândul ei, Arhiepiscopia Chişinăului şi a Hotinului fusese
întemeiată în 1812, fiind ruptă din trupul Mitropoliei Moldovei,
care în acea vreme îşi avea sediul la Iaşi.
În urma ocupaţiei sovietice din 1940 şi din 1944,
Mitropolia Basarabiei a fost nevoită să îşi întrerupă activitatea,
fiind înlocuită de aşa-zisa Mitropolie a Moldovei, subordonată
scaunului patriarhal de la Moscova.
La 19 decembrie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române constata reactivarea Mitropoliei Basarabiei şi

167
“Obiectiv”, ediţia de Vaslui, luni, 10 noiembrie 2003, p. 6.
168
“Timpul”, Chişinău, vineri, 12 mai 2006, p. 9.
103
recunoştea această mitropolie ca autonomă şi de stil vechi, făcând
parte din trupul Bisericii Ortodoxe Române. Patriarhia Moscovei a
reacţionat prin acuza adusă Patriarhiei Române de „ingerinţă
anticanonică în problemele interne ale Bisericii Ortodoxe din
Moldova, care este parte a Patriarhiei Moscovei”. Ce este mai
grav, unele dintre tezele dragi moldoveniştilor, dar şi stăpânilor lor
de la Moscova, se regăsesc şi în scrisorile pe care patriarhul Alexei
al II-lea le trimitea Prea Fericitului Patriarh Teoctist: „Războaiele
ruso-turce, începute în 1768, au dus la eliberarea de sub stăpânirea
otomană a unor părţi din Moldova şi Valahia (…) Din iunie 1940,
teritoriul Basarabiei este în componenţa URSS (…) După
eliberarea, în 1944, de către armatele sovietice a teritoriului
eparhiei Chişinăului de armatele inamicului (referire la armatele
germană şi română, n.n.) în scaunul Chişinăului şi Moldovei a fost
numit episcop Ieronim Zaharia. Ulterior şi până în zilele noastre,
eparhia Chişinăului reprezintă o parte componentă cu drepturi
depline a Patriarhie Moscovei”169. Nu putem şti dacă poziţia
patriarhului Alexei se datora necunoaşterii realităţilor istorice sau
comenzilor politice primite. Cum putea însă să aibă loc eliberarea
de sub jugul turcesc a unei părţi a Moldovei, stat autonom la acea
vreme, nu poate explica. În plus, îi pare firească constituirea
eparhiei Chişinăului, în 1812, într-o regiune care era subordonată
de drept Mitropoliei Moldovei, pentru că era „rezolvarea firească
a problemei şi nu a provocat împotrivirea Patriarhiei de la
Constantinopol”, ba chiar mai mult, consideră că subordonarea
politică a unei provincii era firesc să fie dublată şi de una
religioasă (la fel şi pentru 1940 - 1944), dar nu consideră legitimă
întemeierea Mitropoliei Basarabiei după unirea din 1918. Replica
patriarhului Teoctist a fost, aşadar, justificată: „tocmai Biserica
Ortodoxă Rusă, datorită împrejurărilor politice cunoscute, este
aceea care a cotropit jurisdicţional o mare parte din vechea
Mitropolie a Moldovei, care datează de la sfârşitul veacului al 14-

169
Scrisoare din 6 octombrie 1992. Adevărul despre Mitropolia Basarabiei. Sub
îngrijirea Î.P.S. Dr. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1993, p. 36 - 42.
104
lea. Anexarea imperialistă (ţaristă şi apoi comunistă) a teritoriului
românesc de la răsărit de Prut dinspre hotarele politice până la
Marea Neagră nu a justificat prin nimic extinderea jurisdicţiei
bisericeşti a Patriarhiei Moscovei asupra teritoriului jurisdicţional
al Mitropoliei Moldovei”170. O expunere care clarifică întreaga
desfăşurare a faptelor şi justifică fără putinţă de tăgadă dreptul la
existenţă a Mitropoliei Basarabiei, în cadrul patriarhiei Române.
După alegerile din 1994, care au adus la putere partide şi
formaţiuni cu vederi proruse, are loc şi începutul „legalizării
persecuţiei Mitropoliei Basarabiei”, căreia i s-a refuzat sistematic
recunoaşterea. După aproape patru ani de tergiversări, la 19 august
1997, Curtea de Apel a Republicii Moldova a dat câştig de cauză
Mitropoliei Basarabiei, cerând guvernului Ciubuc să o pună în
drepturi. Considerând problema una de natură politică şi nu
religioasă, guvernul a introdus recurs la Curtea Supremă de
Justiţie, care a refuzat intrarea în legalitate a Mitropoliei
Basarabiei, pornind de la argumente de ordin procedural şi nu de
fond. Refuzul de a înregistra statutul Mitropoliei Basarabiei a fost
argumentat de reprezentantul guvernului, Gheorghe Armaşu, prin
faptul că acest lucru ar duce la dezintegrarea structurii religioase a
Mitropoliei Chişinăului şi a întregii Moldove. Abia în septembrie
2001, în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Mitropolia
Basarabiei a dobândit dreptul de înregistrare. Totuşi, tergiversarea
înregistrării şi persecutarea clerului şi a credincioşilor Mitropoliei
Basarabiei a continuat.
De asemenea, presa procomunistă continuă să denigreze
Mitropolia Basarabiei şi să-i nege legitimitatea: despre „parohii
acaparate de aşa-zisa mitropolie a aşa-zisei Basarabii”, patronate
de primarul Chişinăului de la acea vreme, vorbea în 2003
omniprezentul Vasile Stati171. Că ar fi un moft politic al PPCD şi o
eroare gravă a Curţii de Apel, care nu ar avea competenţă în

170
Ibidem, p. 96. Scrisoare din 19 mai 1993.
171
“Comunistul”, nr. 20 (331), 21 mai 2003, p. 5.
105
rezolvarea acestui conflict, se exprima şi Vasile Vieru la 14 mai
2004172.
Mai mult, în 2003 era lansat apelul pentru constituirea
organizaţiei obşteşti cultural-spirituale Mişcarea Creştinilor pentru
unitatea Bisericii Ortodoxe din Moldova, de fapt o organizaţie
paramilitară de persecutare a clericilor şi credincioşilor Mitropoliei
Basarabiei, văzută din nou ca un moft politic al Partidului Social-
Democrat, amestecat în acest joc „politico-fariseic-cameleonist”
(!). Interesant cum amestecă comuniştii de la Chişinău noţiuni
politice, religioase şi … biologice, însă substratul politic al acţiunii
este evident din următorul apel pentru alegerea candidaţilor
Partidului Comunist: „Votaţi fraţilor creştini ortodocşi, numai
candidaturile propuse de Partidul Comuniştilor, căci numai aceşti
oameni sunt pentru statalitatea Republicii Moldova, pentru
naţiunea moldovenească, pentru limba moldovenească, inclusiv,
pentru unitatea Bisericii Ortodoxe din Moldova”. Ciudat cum, într-
un apel de susţinerea al Mitropoliei Moldovei, sprijinul acordat de
comunişti acesteia este menţionat ultimul.
Acelaşi nelipsit pseudo-istoric Vasile Vieru vine cu o
nouă teorie, parcă pentru a detensiona atmosfera şi pentru a
descreţi frunţile. În 1812 Napoleon Bonaparte dorea şi el să
cucerească Moldova şi Valahia, „…ca să le convertească la
catolicism…”.173 Salvarea a venit de la Rusia, protectoare a
ortodoxismului, care a alipit sieşi teritoriile de la est de Prut, iar
mitropolitul Gavriil Bănulescu-Bodoni, „înţelegând că centrul
ortodoxismului răsăritean e de mult în Rusia”, trece sub ascultarea
patriarhului de la Moscova. Ca urmare, Mitropolia Moldovei a fost
împărţită în două Mitropolii. Cea de Vest, reintegrată Patriarhiei de
la Constantinopol, şi cea de Est, intrată sub autoritatea Sfântului
Sinod din Rusia. Aşadar, scindarea Mitropoliei Moldovei a fost

172
Adresare către jurişti şi nu numai, sau “Mitropolia Basarabiei” – Un moft
politic al PPCD, în „Comunistul”, nr. 18 (277), 14 mai 2004, p. 15.
173
Vasile Vieru, Divizarea Bisericii Ortodoxe Naţionale Moldoveneşti din 1813
în Mitropolia de Vest şi Mitropolia de est, „Comunistul”, nr. 24, (335), 20 iunie
2003, p. 8.
106
justificată, chiar benefică pentru apărarea cauzei ortodoxiei, iar
subordonarea actuală a Bisericii Ortodoxe din Republica Moldova
către Patriarhia Moscovei este legitimă.
Confiscarea cărţii româneşti. Pentru a interzice accesul la
informare şi la acele lucrări care demonstrează indubitabil unitatea
de limbă, cultură, tradiţii, spirit a locuitorilor de la est şi de la vest
de Prut, autorităţile comuniste de la Chişinău apelează la un mijloc
aflat la limita legalităţii şi, uneori, dincolo de aceasta. În ultimii
ani, un mare număr de cărţi au fost confiscate şi distruse, mai ales
cărţi româneşti provenite din ajutoarele din statul român, care au
fost topite din ordinul autorităţilor de la Chişinău. Numeroase
cazuri au fost confirmate în legătură cu aceste practici: confiscarea
cărţilor poetului Adrian Păunescu, la 1 decembrie 1996, furtul
cărţilor donate de Fundaţia Culturală Română la 19 decembrie al
aceluiaşi an de către hoţi necunoscuţi. Toate donaţiile de carte
românească confiscate la intrarea în Republica Moldova erau
transportate la combinatul de carton „Moldcarton”, aflat într-un
orăşel numit Dobrogea. Aici au fost găsite, depozitate pentru a fi
distruse şi transformate în carton, donaţiile de carte românească
provenită de la edituri din Bucureşti sau Iaşi, unele în totalitate noi,
cuprinzând operele celor mai mari scriitori români, chiar unii
dintre cei pe care literatura moldovenească îi revendică, cum ar fi
Eminescu sau Creangă, dar şi traduceri în limba română a unor
mari scriitori ai literaturii universale174.
Din rândurile de mai sus reiese cu claritate că ultimii ani
au înregistrat o ofensivă a curentului ce susţine existenţa unei
identităţi moldoveneşti distincte de cea a poporului român,
concretizată într-o gamă largă de forme de manifestare.
Antiunionismul şi antiromânismul, susţinute de puterea politică
deţinută de partidele proruse de orientare neo-comunistă, se
manifestă în activitatea politică a republicii, în legislaţie, acţiuni
culturale şi sociale patronate de autorităţi, în educaţie, prin
modificarea curriculumurilor şi a manualelor în spiritul cultivării

174
Iulian Chifu, op. cit., p. 238.
107
xenofobiei manifestată faţă de locuitorii de la vest de Prut. Tezele
moldoveniste aberante sunt exprimate şi într-un mare număr de
lucrări de sinteză ale istoriei Moldovei şi în unele organe de presă
aservite politic.

108
 III

„650 de ani de la întemeierea statului moldovenesc”.

Prilej de mistificare a istoriei poporului român

În paginile anterioare arătam că, în lucrări ca cele ale lui

Vasile Stati sau Victor Stepaniuc, sunt avansate o serie de
evenimente ale trecutului care, după părerea lor, dau legitimitate
statului moldovenesc de astăzi. Întrucât Republica Moldova este
proclamată stat succesor al principatului Moldovei din Evul
Mediu, data tradiţională a întemeierii statului de la est de Carpaţi,
sub Bogdan I, a căpătat semnificaţii deosebite pentru ei. Împlinirea
a 650 de ani de la descălecatului lui Bogdan constituie, aşadar, un
nou prilej de sărbătoare, de mistificări grosolane ale istoriei şi de
propagandă vădit antiromânească.
În urma unui decret semnat de preşedintele Vladimir
Voronin încă de la sfârşitul anului 2007175, conducerea Republicii
Moldova a decis ca anul 2009 să fie dedicat celebrării a 650 de ani
de la înfiinţarea statului moldovenesc. În cadrul discursului
inaugural ţinut de Voronin la 30 ianuarie 2009, „apariţia
României” era considerată ca una dintre vitregiile istoriei Statului
Moldovenesc. Decretul preşedintelui Voronin dădea astfel tonul
unei serii de activităţi propagandistice menite să „dea vechime” şi
legitimitate Statului Moldovenesc.
Discursul preşedintelui comunist al Republicii Moldova
era, deopotrivă, unul antiromânesc şi unul prosovietic: „Anii în
care Moldova a fost divizată de către stăpânii de atunci ai Europei,
mai târziu, apariţia României nu au putut determina poporul
moldovenesc să renunţe la proiectul statalităţii sale, la ataşamentul
său faţă de acel program îndrăzneţ de dezvoltare, a cărui bază a

175
Siteul de Internet http://www.gardianul.ro/Statul-moldovenesc-pretinde-ca-
are-650-de-ani-si-instituie-cenzura-antiromaneasca-s130112.html (accesat
02.05.2009) despre discursul preşedintelui Voronin, vezi şi http://www.info-
prim.md/?a=10&nD=2009/01/31&ay=21048.
109
fost pusă de eminenţii lui înaintaşi. Moldovenii, în repetate
rânduri, creează cu îndărătnicie precedente pentru statalitatea lor –
fie sub forma Republicii Democratice Moldoveneşti, care a existat
timp de câteva luni la hotarul anilor 1917-1918, fie sub forma
Republicii Autonome Moldoveneşti în componenţa Ucrainei. În
fine, din 1940, se constituie, în componenţa URSS, Republica
Sovietică Socialistă Moldovenească176.
Aceasta pentru a ne referi la părerea preşedintelui
Republicii Moldovei despre cele două decenii ale perioadei
interbelice în cursul cărora teritoriul dintre Prut şi Nistru a făcut
parte din România Mare. Prin contrast, se subliniază epoca de
progres multilateral înregistrat în etapa statalităţii moldoveneşti în
cadrul URSS: „Bineînţeles, istoria republicii noastre nu poate fi
privită în afara acelor evenimente şi procese, inclusiv dintre cele
mai dramatice, care au avut loc în Uniunea Sovietică de atunci.
Totodată însă, nu putem să nu recunoaştem şi faptul că anume în
acea perioadă sovietică, plină de contradicţii, îşi are începutul acel
avânt spiritual şi social-economic al poporului nostru, care a
determinat în multe şi dezvoltarea noastră independentă de astăzi.
Moldova, dintr-o provincie agrară a statului vecin, în care nu
exista nici o instituţie de învăţământ superior, în care jumătate din
populaţie era analfabetă, s-a transformat într-o republică cu o
economie cu ritmuri înalte de dezvoltare. În Moldova se deschid
mii de şcoli, instituţii de învăţământ tehnico-profesional, vreo zece
instituţii de învăţământ superior, teatre, Academia de Ştiinţe, în
care activează circa zece mii de lucrători ştiinţifici. Numai în anul
1975, în Moldova, au fost editate 597 titluri de carte în limba
moldovenească într-un tiraj de opt milioane de exemplare, 17
reviste în limba moldovenească, într-un tiraj total de 15 milioane
exemplare. Aceasta a fost perioada naşterii artei noastre

176
Discursul integral al preşedintelui Republici Moldova, la
http://www.moldpres.md/banner/2009/rom.html (accesat 03. 05. 2009)

110
cinematografice naţionale, a artei muzicale, a literaturii
artistice.”177
În subsidiar, Mihai Pop, şeful Aparatului Guvernului,
prezenta în şedinţa executivului „Planul de acţiuni cu prilejul
sărbătoririi a 650 de ani de la întemeierea Statului Moldovenesc”.
El preciza că Planul este întocmit pentru întreg anul 2009 şi
include 38 manifestări, organizate de ministere, de agenţiile şi
birourile guvernamentale sub egida Comisiei de stat, creată cu
ocazia sărbătoririi evenimentului.
Dintre măsurile luate de către forurile conducătoare ale
Republicii Moldova în cursul anilor 2008-2009, în vederea
sprijinirii cauzei moldovenismului, enumerăm câteva.
La 26 decembrie 2008, deputaţii republicii Moldova au
adoptat, în cadrul ultimei şedinţe plenare din sesiunea de toamnă-
iarnă, proiectul de lege privind instituirea medaliei jubiliare „650
de ani de la întemeierea Ţării Moldovei". De menţionat că noua
medalie a fost instituită la iniţiativa preşedintelui, Vladimir
Voronin. Aşa cum se arată în documentele Parlamentului statului
moldovenesc, medalia va fi conferită pentru contribuţia la
afirmarea şi dezvoltarea statalităţii moldoveneşti, promovarea
consecventă a reformelor democratice şi social-economice, precum
şi pentru sporirea potenţialului spiritual şi intelectual. Conform
aceluiaşi proiect, a fost instituit şi un nou ordin, "Bogdan
Întemeietorul", care va fi conferit pentru meritele remarcabile în
dezvoltarea şi consolidarea statalităţii Republicii Moldova,
contribuţia la renaşterea naţională, la consolidarea păcii civice, la
instaurarea coeziunii şi concordiei în societate, armonizarea
relaţiilor interetnice, precum şi pentru sporirea imaginii Republicii
Moldova pe plan extern.
Pe aceeaşi linie se înscrie lansarea unei serii de mărci
poştale intitulate “650 de ani de la întemeierea Statului
Moldovenesc”178, precum şi diverse conferinţe şi activităţi ce

177
Ibidem.
178
Site-ul http://www.posta.md/ro/page/367.html (accesat 03.05.2009).
111
implică şi elevi ai şcolilor de pe teritoriul Republicii Moldova
(concursuri de desene pentru copii, introducerea unui curs de lecţii
cu tematica „Moldova – trecut şi contemporaneitate”, conferinţe
internaţionale pe tema împlinirii a 650 de ani de la întemeierea
Ţării Moldovei, sădirea a 650 de stejari în Chişinău, plantarea
Aleii domnitorilor Moldovei)179.
Festivităţile desfăşurate începând cu 30 ianuarie 2009,
când a avut loc un concert festiv la Palatul Naţional din Chişinău,
mai programează expoziţii de fotografii, emisiuni tematice istorice,
concursuri radiofonice şi televizate cu „elucidarea” unor aspecte ce
ţin de formarea Statului Moldovenesc la televiziunea Moldova 1 şi
Radioul Naţional. S-a hotărât şi lansarea unui film artistic tematic,
precum şi filme documentare cu tematică istorică şi cu subiecte ce
se referă la consolidarea Statului Moldovenesc, se vor desfăşura
concursuri literare şi muzicale, vor fi editate timbre poştale,
plicuri, postere, monede cu tematică jubiliară. În Planul de măsuri
era prevăzută şi organizarea Festivalului-concurs naţional al
cântecului patriotic, „Moldova – dragoste şi dor”, a Festivalurilor
„Valurile Nistrului”, „Muzica ne cheamă acasă”, acţiuni
desfăşurate în capitală dar şi în alte părţi ale Republicii Moldova.
Printre măsuri se numără şi editarea şi reeditarea unor studii
ştiinţifice, culegeri de documente privind constituirea şi
dezvoltarea Statului Moldovenesc, apariţia şi evoluţia heraldicii şi
a monedei moldoveneşti.
Încă din septembrie 2008, prevăzând reacţia istoricilor
cinstiţi la manifestările ce se preconizau pentru anul următor, sub
forma unor studii şi publicaţii serioase, guvernul de la Chişinău a
adoptat Legea de modificare şi completare a Legii 939 XIV/2000,
referitoare la activitatea editoriala. Actul normativ dădea, practic,
autorităţilor moldovene posibilitatea instituirii cenzurii
publicaţiilor proromâneşti în scopul eliminării cărţilor şi
publicaţiilor care îşi permit să conteste teoriile naţionaliste ale

179
Site-ul de Internet http://www.moldpres.md/banner/2009/rom.html (accesat
01.05.2009).
112
guvernului de la Chişinău. În urma aplicării acestor modificări,
orice tentativă de combatere a tezelor moldoveniste intră sub
incidenta legii în cauză şi a Codului penal al Republicii Moldova.
Legea strecoară, pe lângă impuneri conforme normelor de drept
internaţionale, prevederi care permit autorităţilor de la Chişinău nu
numai să efectueze o cenzură efectivă a publicaţiilor româneşti, dar
care discriminează în mod evident editurile care nu se aliniază
politicii guvernamentale. Discriminarea economică a editurilor şi
publicaţiilor din Republica Moldova se face prin direcţionarea
fondurilor către editorii agreaţi de guvern. Astfel, conform art. 22,
alin. 4 din lege, “listele lucrărilor propuse pentru editare din contul
mijloacelor bugetului de stat se elaborează de către Ministerul
Culturii şi Turismului în baza propunerilor editurilor de stat din
subordine, coordonate cu Ministerul Educaţiei şi Tineretului,
Academia de Ştiinţe a Moldovei, şi se aprobă de către Comisia
pentru cultură, ştiinţă, învăţământ, tineret, sport şi mijloace de
informare în masă a Parlamentului”.
În ceea ce priveşte cenzura propriu-zisă, articolul 14 se
completează cu un nou alineat, 6, în care se menţionează: “se
interzice editarea literaturii care conţine contestarea şi defăimarea
statului şi a poporului, îndemnul la război de agresiune, la ură
naţională, rasială sau religioasă, incitarea la discriminare, la
separatism teritorial, la violenţă publică, precum şi alte manifestări
ce atentează la regimul constituţional”180.
La mijlocul anului 2009 guvernul a propus comasarea a
două centre ştiinţifice ale Academiei de Ştiinţe, anume Institutul
de Filologie şi Institutul Patrimoniului Cultural. Prin desfiinţarea
celei dintâi instituţii, ar dispărea singurul for ştiinţific care, în anii
1988-1999, a apărat limba română. Academicianul Mihai Cimpoi
constata că însuşi actul de lichidare a institutului este unul politic.
Ideea, a opinat el, vine de la vicepremierul Victor Stepaniuc. „E o
încercare de surpare a temeliei naţionale a Academiei, or

180
Textul proiectului de lege, publicat la adresa
http://parlament.md/lawprocess/laws/june2008/140-XVI-26.06.2008/ (accesat
05.05.2009).
113
academiile se construiesc pe bază de spiritualitate, de studiere a
valorilor naţionale”, a adăugat Mihai Cimpoi. La rândul său,
criticul Ion Ciocanu a spus că tentativa de lichidare a institutului
este o lovitură dată limbii şi literaturii române181.
Acţiunile vădit antiromâneşti declanşate odată cu anul
jubiliar 2009 în Republica Moldova, inaugurate de către
preşedintele, la acea vreme, Vladimir Voronin, a trezit reacţia
firească a istoricilor de bună credinţă. Mai mulţi istorici basarabeni
au susţinut că sărbătorirea a 650 de ani de la constituirea statului
moldovenesc este o simplă speculaţie politică. Ca un răspuns la
discursul respectiv, istoricul Ion Varta susţinea că anul 1359, ca an
al constituirii statului moldovenesc, este unul contestat încă din
secolul XIX de savanţi. „Dacă ar fi consultaţi istorici şi savanţi
medievişti notorii s-ar vedea că, de fapt, este o altă dată. Spre
deosebire de Ţara Românească, anul întemeierii Moldovei rămâne
o enigmă pentru istorici, deoarece nu avem dovezi concludente.
Există trei documente de origine maghiară care ne permit să
afirmăm că aceşti ani ar putea fi 1363 sau 1365. Prin acest act
legislativ aş spune că se recunoaşte şi românitatea acestui neam,
deoarece Bogdan I a venit din Maramureş şi, astfel, un român ne-a
cucerit statalitatea şi acest lucru sper să fie un început de bun
augur şi că la anul să recunoaştem şi meritele lui Mircea cel
Bătrân, Mihai Viteazul etc.”, a declarat Ion Varta182. Şi Sergiu
Musteaţă, preşedintele Asociaţiei Istoricilor din Republica
Moldova lua atitudine împotriva intereselor politice care au stat la
baza organizării festivităţilor din 2009 de către guvernul comunist.
El afirma că Guvernul Republicii Moldova face o greşeală atunci
când speculează pe marginea acestor date şi încearcă să asigure o
continuitate între statalitatea Ţării Moldovei ca stat medieval şi
statalitatea Republicii Moldova (…) Căutarea rădăcinilor istorice
în statalitatea medievală nu are o justificare suficientă. Republica
181
Site-ul de Internet http://social.moldova.org/news/un-cutit-in-inima-
academiei-201029-rom.html (accesat 24 iulie 2009).
182
Site-ul de Internet http://www.flux.md/articole/5356/Cotidian Naţional
Nr.20091 din 13 ianuarie 2009.
114
Moldova ca stat contemporan îşi are începuturile la 1991. Nu
putem să vorbim despre o statalitate a acesteia cu rădăcini de 650
de ani”.
Opoziţia istoricilor din Republica Moldova faţă de
festivităţile organizare de guvernul comunist s-a manifestat şi în
cadrul unei conferinţe întrunite la iniţiativa Academiei de Ştiinţe
şi condusă de Gheorghe Duca, preşedintele instituţiei, la puţină
vreme de la dezbaterea publică organizată de Asociaţia Istoricilor
din Moldova, care a combătut cu argumente ştiinţifice miturile
istorice ale Partidului Comuniştilor, în special cel al „tradiţiilor
statale unice”. La conferinţă istoricii serioşi au combătut
legitimitatea decretării anului 2009 ca an jubiliar al întemeierii
Moldovei şi au condamnat scopul politic electoral al festivităţilor.
Demir Dragnev rezuma evenimentele care au dus la înfiinţarea
statului moldovenesc medieval şi concluziona că aceasta s-a
petrecut cândva între 1343-1356, în timpul campaniilor
antitătărăşti ale lui Ludovic de Anjou, regele Ungariei. Anul 1359
nu a însemnat decât anul obţinerii independenţei, sub Bogdan I.
„Din punct de vedere ştiinţific, 1359 nu este anul formării Ţării
Moldova, ci este unul al transformării acesteia din stat vasal ce
depindea de Ungaria, în stat independent pe arena politică a
Europei,” a afirmat şi cercetătorul Dimitrie Grama. Însă, cum
reminiscenţele trecutului se păstrează, Vladimir Ţaranov, care a
predat în perioada sovietică istoria Partidului Comunist, a susţinut
în limba rusă un discurs despre importanţa anului 1940 „în
reluarea şi consolidarea statalităţii moldoveneşti” şi a regretat că
puterea sovietică a pierdut în 1918 Basarabia.
Istoricul Ion Varta a adus critici dure specialiştilor care
susţin interpretarea istoriei din punctul de vedere al PCRM.
„Povestea cu specificarea anului 1359 ca an al „întemeierii
statalităţii moldoveneşti", e una mai veche. O primă tentativă de a-
i conferi acestui an o atare semnificaţie a fost întreprinsă în
primăvara-vara anului 2004. Şi atunci, ca şi acum, strădania
avusese un pronunţat iz electoral. Dar zelul promotorilor unei atare
iniţiative s-a diminuat treptat, aceştia renunţând, în cele din urmă,
la suita de acţiuni la care asistăm astăzi. Probabil, acum miza
115
electorală este una mai mare pentru partidul de guvernământ decât
în anul 2004 şi de aceea, în 2009, s-a mers mai departe”, a detaliat
Ion Varta. Pe de altă parte, istoricul Igor Caşu susţine că
„aniversarea a 650-a a Ţării Moldovei” se sărbătoreşte şi la Iaşi.
Problema e a conotaţiei. Dar să-i acordăm semnificaţia potrivit
căreia atunci, prin formarea statului, s-a creat o etnicitate, este
inadmisibil din punct de vedere ştiinţific”.183
La 6 iulie 2009 a avut loc şi un miting în care au fost
comemorate deportările staliniste din urmă cu 60 de ani. În cadrul
mitingului mai mulţi membri ai Asociaţiei foştilor deportaţi şi
deţinuţi politici din Moldova, dar şi oameni politici au depus flori
la monumentul lui Ştefan cel Mare şi Sfânt şi au păstrat un
moment de reculegere la scuarul Gării feroviare. Participanţii s-au
deplasat apoi la Biblioteca „Onisifor Ghibu”, unde s-a desfăşurat
Conferinţa „60 de ani de la deportările din 6 iulie 1949”,
organizată de Asociaţia Istoricilor din Moldova184.
Anul jubiliar 2009 a fost marcat şi de alegerile
parlamentare şi veritabilele lupte de stradă care le-au urmat, după
ce liderii opoziţiei au acuzat guvernul comunist de falsificarea
flagrantă a scrutinului. Cu această ocazie preşedintele în exerciţiu
Vladimir Voronin a ţinut să acuze din nou statul român de
complicitate şi a avertizat pe politicienii de la Bucureşti să nu se
mai amestece în treburile interne ale Republicii Moldova.

183
Siteul de Internet http://social.moldova.org/news/istoricii-pun-la-indoiala-
cei-650-de-ani-ai-statalitatii-191353-rom.html (accesat 24 iulie 2009).
184
Siteul de Internet http://social.moldova.org/news/60-de-ani-de-la-deportarile-
masive-operate-de-regimul-stalinist-202306-rom.html (accesat 24 iulie 2009).
116
 IV

Mărturii ale identităţii româneşti a locuitorilor dintre

Prut şi Nistru

Rostul acestui scurt capitol cu rol de replică, concluzie în

acelaşi timp, nu este de a trata exhaustiv problema unităţii
poporului român de la vest şi est de Prut, din întreg spaţiul
românesc. Au făcut-o alţi istorici, mai abilitaţi, ce au dedicat
problemei studii speciale de mare amploare şi ţinută ştiinţifică185.
Doresc doar, valorificând munca lor titanică şi marea gamă de
izvoare publicate prin eforturile istoricilor români şi nu numai, să
enumăr unele dovezi, cele mai cunoscute mărturii ce combat,
punct cu punct, tezele teoreticienilor moldovenismului. Nu sunt
păreri şi interpretări, ci mărturii documentare mai presus de
mistificarea şi interpretarea proprie unor ideologii politice ce îşi
propun crearea unei limbi şi a unui popor din nimic (sau măcar
susţinerea existenţei unui popor).
În diferite momente, numele de „moldoveni” a fost folosit
de românii de pe ambele maluri ale Prutului. Chiar vechile cronici
româneşti se refereau la moldoveni, dar o făceau într-un sens
geografic şi nu etnic186. Aceiaşi cronicari, dar şi istorici străini,
afirmă mereu identitatea locuitorilor din Moldova, Ţara
Românească şi Transilvania şi folosesc alternativ, în acelaşi text,
denumirile de „moldoveni” şi „români” şi cele de „limba
moldovenească” şi „limba românească”. Mărturii în această
privinţă apar încă din secolul al XIV-lea, odată cu întemeierea
statului de la est de Carpaţi, în corespondenţa şi relatările unor
călători sau foruri politice interesate de evenimentele petrecute la
185
Putem cita aici pe Ion Toderaşcu, Unitatea românească medievală, vol. I,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1988, Adolf Armbruster,
Romanitatea românilor. Istorie unei idei, Editura Enciclopedică,
Bucureşti,1993.
186
Wilhelmus Petrus van Meurs, Chestiunea Basarabiei în istoriografia
comunistă, Chişinău, Editura Arc, 1996, p. 135.
117
gurile Dunării. Referirile la aceste ţinuturi se înmulţesc odată cu
amplificarea pericolului turcesc.
Domnul Laţcu (în a doua jumătate a secolului al XIV-lea),
era recunoscut de către Sfântul Scaun ca „Duce al Moldovei”
printr-o scrisoare în care se adăuga că Moldova este parte a
naţiunii vlahe: dux Moldavie partium seu nationis Wlachie187.
Tot de la scaunul papal provin alte mărturii ale
identificării cu poporul român al locuitorilor moldoveni în Evul
Mediu. Papa Pius al II-lea menţiona, în cartea sa Historia Rerum
ubique gestarum lacorumque descriptio, că „Valahia se întinde din
Transilvania până la Nistru, Dunăre şi Marea Neagră”188. Deşi nu
foloseşte explicit termenul de „români”, pentru noi este relevant
faptul că Sfântul Părinte se exprima în sensul unităţii etnice şi
lingvistice a locuitorilor din întregul spaţiu locuit de români,
aşadar, cel puţin în secolul al XV-lea, după întemeierea Ţării
Moldovei, nu exista un popor diferit la este de Carpaţi. La rândul
lor, misionarii trimişi de scaunul pontifical în spaţiul românesc
remarcă identitatea de limbă a locuitorilor din cele trei provincii şi
descendenţa lor romană. „…Vechiul neam al romanilor, care-şi zic
până astăzi români (romani) şi care coboară fie din coloniile
romanilor, fie din cei care erau osândiţi la muncă în minele de
metal. Limba lor dovedeşte, de altfel, această descendenţă romană.
Ei locuiesc şi Ţara Românească şi Moldova”189, afirmă un iezuit
anonim, însoţitor al lui Antonio Possevino, pe la sfârşitul secolului
al XVI-lea, în urma unei călătorii în Transilvania. Pe la 1671, un
alt misionar afirma că moldovenii sunt „della natione Walacha”.
Iar în 1722, superiorul iezuiţilor din Iaşi, polonezul Martinus
Maximilanus Kiernozyscki, dorind să publice un Catehism catolic
al lui Silvestro Amelio din 1719, menţionează că cel din urmă a
tradus lucrarea sa din latină „în limba comună a moldovenilor şi

187
Eudoxiu Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria Românilor, vol. I,
partea a II-a, 1876, p. 160.
188
Gheorghe Ghimpu, Conştiinţa naţională a românilor moldoveni, ediţia a II-a
revăzută şi completată, Chişinău, Garuda-Art, 2002, p. 71.
189
Adolf Armbruster, op. cit., p. 130.
118
valahilor” (in linguam moldavi set valachis communem)190. Iar
două decenii mai târziu, prefectul misionarilor din Moldova
mărturirea în relatarea sa că „limba absolut necesară pentru
misionari este limba valahă, adică moldovenească” (la valacha o
sia moldova), care este „unica limbă necesară în ţara întreagă”191.
Revenind la surse mai apropiate realităţilor româneşti, în
1395, Sigismund de Luxemburg organiza expediţia împotriva
voievodului Ştefan al Moldovei, pe care îl numeşte „voievod al
Valahiei Mici sau al ţării noastre a Moldovei”192.
În aceeaşi vreme şi în secolele următoare, Patriarhia
Constantinopolului numeşte statul de la est de Carpaţi
Maurovlahia (Vlahia neagră) şi Rusovlahia193, apoi
194
Moldovlahia , pentru a face deosebirea de celălalt ţinut
românesc, Ugrovlahia (Ţara Românească).195 Reiese de aici cu
claritate identitatea dintre locuitorii de la est şi sud de Carpaţi, ce
formează marele popor al vlahilor sau valahilor (aşadar denumirea
cu care erau desemnaţi românii în Evul Mediu de mai toate
popoarele vecine).
Tot de la începutul secolului al XV-lea datează o hartă
descoperită la Vatican, numită Mapamondum Borgian, al cărui
autor nu este cunoscut şi se prezintă sub forma unui disc de alamă
de 64 centimetri diametru, cu unele însemnări. Centrul geometric
al hărţii este Delta Dunării, zona fiind considerată de autor şi ca
centru de gravitaţie politică a Europei, din cauza pericolului
otoman. Pe hartă este reprezentată Magna Valahia, care cuprinde,
în viziunea autorului, Moldova şi Ţara Românească (aşadar este

190
Gheorghe Ghimpu, op. cit., p. 75.
191
Giuzeppe Piccillo, „Moldovenesc-român” în documentele misionarilor
catolici (sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea), în „Limba Română”, Chişinău, 1997,
nr. 1 - 2, p. 25.
192
DRH, seria nouă, vol. I, p. 76 - 77.
193
Eudoxiu Hurmuzaki, op. cit, vol. XIV, partea I, p. 16 - 17, 18 - 23, 25, 27.
194
Ibidem, p. 32 - 36.
195
Eugen Stănescu, Unitatea teritoriului românesc în lumina mărturiilor
externe. „Valahia” şi sensurile ei, în „Studii. Revista de Istorie”, 1969.
119
exclusă Transilvania, regiune catolică, deşi şi aceasta este detaşată
de regatul Ungariei) şi următoarea însemnare: „Haec provincia
plana est et deserta propter convivia paganorum contra
christianos”196.
Încă de la mijlocul secolului al XV-lea, istoricul bizantin
Laonic Chalcocondylas susţinea că valahii moldoveni îşi trag
obârşia de la romani: „limba dacilor este asemănătoare cu limba
italienilor, dar atât de stricată şi de deosebită, încât italienii pot
înţelege doar cu greutate ce se rosteşte în cuvintele acestora”;
subliniază însă şi unitatea locuitorilor de la est şi de la sud de
Carpaţi: „ei nu se deosebesc întru nimic de italieni nici prin restul
felului lor de vorbă, cu toate că acest neam este despărţit în două
principate, în Moldova şi Istria, sau Valahia Transalpină sau
Montană”.
De unitatea de limbă şi de origine a locuitorilor din Ţara
Românească şi din Moldova erau conştienţi şi cronicarii polonezi.
Ioachim Bielski stăruie asupra unităţii de neam a muntenilor şi
moldovenilor: „Românii se împart azi în două, au doi voievozi, cel
muntenesc şi cel moldovenesc, dar înainte a fost unul singur care
se numea sau muntenesc sau moldovenesc, căci nu era nici o
deosebire”197. Cronicarul Jan Długosz afirma în 1476 că
moldovenii şi valahii „au aceleaşi limbă şi obiceiuri”.
În documentele de cancelarie termenul român, cu sens
etnic, apare într-un document al lui Ştefan cel Mare, din 1489,
când se delimitează moşia ce-i aparţinea lui „Bodea Românul” de
cea a lui „Bodea Sârbul”198.
În tipăriturile sale, diaconul Coressi face referiri din nou
la poporul român: „după aceaia nişte creştini bine socotiră şi
scoaseră cartea de îi limba srăbească pre limba românească… să

196
Ion Dumitru Snagov, Marea Valahie şi Transilvania în Mapamondum
Borgian de la începutul secolului al XV-lea, „Revista Arhivelor”, 1985, an
LXVI, vol. XLVII, nr. 3, p. 259-264.
197
Petre P. Panaitescu, Influenţa polonă în opera şi personalitatea cronicarilor
Grigore Ureche şi Miron Costin, Bucureşti, 1925, p. 134.
198
Eugen Stănescu, Semnificaţii istorice ale numelui poporului şi ţării noastre,
în „Magazin istoric”, 1969, nr. 10, p. 28.
120
înţeleagă toţi oamenii cine-s rumâni creştini”199; „Cu mila lui
Dumnezeu, eu diaconul Coressi, dacă văzuiu că mai toate limbile
au cuvântul lui Dumnezeu în limba lor, nu mai noi rumânii n-
avem”200. În statul de peste munţi, la est de Carpaţi, prima carte
tipărită în limba română, Carte românească de învăţătură
duminicele preste an, din 1643, a lui Varlaam, era destinată
„întregii seminţii româneşti, tuturor românilor care locuiesc în
Moldova, Ţara Românească şi Ardeal”201.
Nicolaus Olahus afirmă că moldovenii „au aceeaşi limbă,
aceleaşi obiceiuri şi aceeaşi religie ca şi cei din Ţara Românească”.
Limba moldovenilor şi a celorlalţi români „a fost odinioară
romană, ca unii care sunt coloni romani, în vremea noastră se
deosebeşte foarte mult de aceea (romană), dar multe din vorbele
lor pot fi înţelese de latini”. Iar locuitorii din Transilvania pe care
îi numeşte români „sunt încredinţaţi că sunt coloni romani”202.
Tot în secolul XVI, Verancsis menţiona că valahii, adică
locuitorii din cele trei ţări româneşti, se numesc pe ei înşişi
română: „Dar chiar şi în vremea noastră aceste state se deosebesc
printr-o întreită împărţire în Transilvania, Ţara Românească şi
Moldova. Şi locuitorii acestora se numesc români, însă pentru ca
să se lămurească această îndoială prin argumente, iar judecata va fi
a cititorilor, şi anume a acelora care cunosc mai multe limbi.
Lăsând la o parte nenumăratele cuvinte pe care valahii le au
întocmai şi cu acelaşi înţeles ca în limba latină şi în dialectele
italienilor, când întreabă ei pe cineva dacă ştie să vorbească pe
limba valahă, spun „Oare ştii româneşte? Sau (când întreabă) dacă
este valah, îl întreabă dacă este român””203.

199
Întrebare creştinească, 1559, în Bibliografia românească veche, vol. IV,
Bucureşti, 1944, p. 6.
200
Psaltirea, 1570, în Bibliografia românească veche, I, p. 56.
201
Varlaam, Opere, Ed. Hyperion, Chişinău, 1991, p. 20.
202
I. S. Firu, C. Albu, Umanistul Nicolaus Olahus. Texte alese, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 120.
203
România. Documente străine despre români, ed II, Bucureşti, Direcţia
Generală a Arhivelor Statului România, 1992, p. 62.
121
 De asemenea, numeroşi călători atestă existenţa românilor
în toate cele trei principate carpato –dunărene”. Episcopul Bandini
arăta, la mijlocul secolului al XVII-lea, că locuitorii oraşului Iaşi
sunt „români, pe lângă care unguri, armeni, greci, bulgari,
albanezi, turci, tătari, poloni, ruteni, saşi, moscoviţi şi puţini
italieni” 204. Cam în aceeaşi vreme (1644), Paul Beke afirma că
“orăşenii ce locuiesc în ţară sunt români, unguri şi saşi, germani şi
un mare număr de armeni şi bulgari. Şi italieni, polonezi, turci şi
evrei sunt în număr destul de mare, dar ca negustori şi meşteşugari,
ei trăiesc altfel decât localnicii”205.
Conştiinţa românităţii se păstra şi în rândul locuitorilor
simpli ai Ţării Moldovei, care se numesc pe sine fie moldoveni, fie
români, uneori se folosesc ambele denumiri în acelaşi text. Pe la
1597 dregătorii de la Suceava scriau lui Johannes Budaker şi lui
Urban Weider din Bistriţa, să elibereze pe oamenii reţinuţi acolo.
„Scris-am adică noi, birăul cel românesc şi cu cel armenesc şi cu
24 de pârgari de la oraş, de la Suceava, şi vă mulţămim
dumilorvoastre ca fraţi şi ca vecinilor de bine şi de socotinţă pentru
ce aţi făcut bine de ne-aţi socotit oameni ai noştri şi fraţi”206. Şi
negustorii din Botoşani se consideră români. La 5 august 1670 ei
compun o scrisoare, scrisă de „noi, târgoveţii rumâni şi armeni de
târg de Botoşeni”207. La 1609 este pomenit, de asemenea, Petru
şoltuz român şi Narco şoltuz armean208.
Istoricul sas Johann Troster scria pe la 1650 că „cealaltă
ţară românească” este Moldova, iar populaţia Moldovei este una şi
aceeaşi cu cea din Ţara Românească209.

204
V. A. Urechia, Codex Bandinus : Memoriu asupra scrierei lui Bandinus dela
1646 urmatu de textu, insoţitu de acte, Bucureşti, 1895, p. 107.
205
Călători străini despre Ţările Române, vol. V, Bucureşti, 1973, p. 276.
206
Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea, Bucureşti, 1979, p.
188.
207
Eugen Stănescu, op. cit., p. 39.
208
DIR, A, secolul XVII, vol. II, nr. 254, p. 191. Narco ar putea fi „şoltuzul cel
armenesc” menţionat la începutul secolului în Hurmuzaki, op. cit, vol. XV,
partea I, doc. 1612, p. 784.
209
Armbruster, p. 1196.
122
 În 1699 un anonim scria în limba germană o lucrare
numită Descriere curioasă a Moldovei şi Valahiei, în care
menţionează că „mai înainte aceste ţări erau o parte din vechea
Dacie şi se numeau împreună Valahia. Apoi ţara s-a împărţit în
două părţi: partea cea mai întinsă s-a numit Moldova, iar cea mai
mică a fost numită Ţara Românească”. Despre Moldova spune că
„această ţară se mai numeşte, spre deosebire de cealaltă, şi
Wallachia Superior (Valahia de Sus), sau Major (Valahia Mare) şi
de asemenea Wallachia Nigra (Valahia Neagră)”. Referindu-se şi
la locuitorii din cele două ţări, anonimul arată că „limba, portul,
armele, felul lor de cârmuire sunt la fel cu cele din Ţara
Românească”. Denumirea dată poporului şi limbii moldoveneşti în
Evul Mediu are aşadar o conotaţie pur geografică. Fundamentul
etnic al statului moldovenesc a fost exprimat prin derivări de la
numele poporului său, adică de la români sau vlahi: Moldovlahia,
Maurovlahia, Valachia Minor sau Maior, Rusovlahia sau,
îndeosebi de către poloni, pur şi simplu Valachia210. Aceasta
reiese, de altfel, şi din denumirile pe care Patriarhia
Constantinopolului le acorda statului est-carpatic, după cum am
văzut mai sus.
Generalul imperial Marsilli, pe la 1690 afirma despre
locuitorii din transilvania că „această naţiune se simte totuşi
onorată de faptul că în totalitatea ei i se atribuie numele de romană
şi se autodefinesc cu cuvântul români (romegni)”. Ei locuiesc în
Transilvania, Ţara Românească şi Moldova. Cu nume
asemănătoare se numesc unii oameni răspândiţi în Croaţia şi
Bosnia. Pe hărţile sale redă tot teritoriul locuit de români211.
Descendenţa romană a moldovenilor, unitatea de limbă,
origine şi cultură a moldovenilor cu românii din întreg spaţiul
românesc, identitatea dintre „moldovean” şi „român”, „limba
moldovenească” şi „limba română” este susţinută şi de cronicarii

210
Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei idei, Ed. a II-a,
revizuită şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.
211
Dumitru Zaharia, Formarea şi continuitatea poporului român în operele
unor istorici italieni, RA, an IXV, vol. I, nr. 1, 1988, p. 56 - 57.
123
români din secolul al XVI-lea, precum şi de urmaşii lor. Este cu
adevărat de mirare cum apologeţii moldovenismului reuşesc să
pervertească în asemenea măsură textele de mare claritate ale
cronicarilor, atunci când vine vorba de limba şi apartenenţa etnică
a locuitorilor Ţării Moldovei, încât să îi facă responsabili de
consemnarea existenţei naţiunii moldoveneşti încă din secolele
XIV-XVI.
Astfel, Grigore Ureche observa în Letopiseţul Ţării
Moldovei: „Românii câţi se află lăcuitori în Ţara Ungurească şi
Ardeal şi la Maramoroşu, de la un loc sântu cu moldovenii şi toţi
de la Râm să trag”. Cronicarul constată că în Transilvania locuiesc
„şi români peste tot locul, de multu-i ţara lăţită de români decât de
unguri”. Referindu-se la originea denumirii de Valahia, cronicarul
face o nouă remarcă despre unitatea de origine a moldovenilor cu
muntenii: „Letopiseţele latineşti” scriu despre Moldova şi
Muntenia că „au fost un loc şi o ţară”, la care cronicarul afirmă că
Muntenia „mai întâi” s-a descălecat, „măcară că s-au tras de la un
izvod, muntenii întâi, moldovenii mai pre urmă”212
Miron Costin realizează, la câteva decenii după Grigore
Ureche, prima sinteză a conştiinţei autohtone a romanităţii şi
unităţii neamului prezentă în tradiţia populară şi în elementele
cărturăreşti, bazate pe documente din istoriografia umanistă a
epocii213. În predoslovie face prima referire la unitatea poporului
român: „Începutul ţărilor acestora şi neamului moldovenescu şi
muntenescu, şi câţi sunt în ţările ungureşti cu acest nume, român şi
până astăzi, de unde suntem şi de ce seminţie şi cum au descălecat
aceste părţi de pământu”. Miron Costin este primul care cercetează
originile întregului neam: „Biruit-au gândul să mă apucu de
această trudă, să scot lumii la vedeare felul neamului, din ce izvor
şi seminţie săntu lăcuitorii ţării noastre Moldovei şi Ţării
Munteneşti şi românii din ţările ungureşti, cum s-au pomenit mai

212
Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită studiu
introductiv, indice şi glosar de Petre P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 60.
213
Gheorghe Bobână, Umanismul românesc: ideea unităţii de neam şi de limbă
în cultura română, „Destin Românesc”, an II, 1995, nr. 5, p. 40.
124
sus, că toţi un neam şi o dată descălecaţi sântu, de unde sântu
veniţi strămoşii lor pre aceste locuri, supt ce nume au fostu întâi
descălecatul lor şi de cându s-au osebit şi au luat numele cest de
acum, moldovean şi muntean”214.
Demonstrarea romanităţii, unităţii de neam şi de limbă a
românilor este un lait-motiv la Miron Costin în De neamul
moldovenilor: „Iar acest împărat Traian pe aici au venit şi au
înconjuratu această parte din lume, s-au pomenitu şi iel au
descălecat neamul, seminţia care trăieşte până acum în Moldova şi
în Ţara Muntenească şi cât norod este în Ardeal cu acest nume:
român”. „Măcară dară că şi la istorii şi la graiul şi streinilor şi în de
sine cu reame, cu vacuri, cu primeneale au şi dobândescu şi alte
nume, iată acela carile iese vechiu nume stă întemeiat şi
înrădăcinat: rumân. Cum vedem că, măcară că ne răspundem acum
moldoveni, iar nu întrebăm: „ştii moldoveneşte” ci „ştii
româneşte”, adică râmleneşte. Stă dară numele cel vechiul ca un
temei neclătit, deci adaog ori vremile îndelungate, ori streinii
adaogă şi alte numere, iar acela din rădăcină nu să mută”215.
Nicolae Costin: „Aşea toate neamurile sunt cu multe
numere, după vreme toate suntu… Aşea şi neamul acesta, ce
scriem ţărilor acestora (Moldova, Ţara Muntenească şi Ardeal)
nume dreptu şi mai vechiu este român, adică râmlean de la
Roma… Măcar că şi la istoricii şi la graiul streinilor, şi între sine,
cu vreme, cu vacuri, cu primenele, iau şi dobândesc şi alte numere,
iar acela ce este vechiu nume stă neclătit români”216.
Constantin Cantacuzino invocă, de asemenea, romanitatea
românilor şi unitatea lor: „Iar noi într-alt chip de ai noştri de toţi
câţi sunt rumâni, ţinem şi credem … suntem adevăraţi romani şi
aleşi romani în credinţă şi bărbăţie. … Însă rumânii înţeleg nu
numai ceştia de aici, ce şi den Ardeal, care încă şi mai neaoşi sunt,
şi moldovenii şi toţi câţi şi într-altă parte să află şi au această

214
Miron Costin, Opere, vol. I, ediţie îngrijită de Petre P. Panaitescu, Editura
pentru literatură, Bucureşti, 1965, p. 5.
215
Ibidem, p. 45.
216
Ibidem, p. 78 - 79.
125
limbă, măcară să fie şi ceva şi mai osebită în nişte cuvinte den
amestecarea altor limbi, cum s-au zis şi mai sus, tot romani îi
ţinem, că toţi aceştia dintr-o fântână au izvorât şi cură”217.
Despre românitatea moldovenilor şi unitatea poporului
român vorbeşte şi Dimitrie Cantemir în două lucrări: Descrierea
Moldovei şi Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor. În 1717
Dimitrie Cantemir elabora şi o scurtă lucrare numită Historia
moldo-vlahica. Această mică lucrarea a servit ca model lucrării
mai ample Hronicul vechimei a romano-moldo-vlahilor. În
introducerea celei din urmă domnitorul cărturar arăta: „însă acestea
toate fiind de noi în limba latinească scrise şi alcătuite, socotit-am
că cu strâmbătate, încă şi cu păcat va fi de lucrurile noastre de ciia
înainte mai mult streinii decât ai noştri să ştie. De care lucru acmu
de iznoavă osteninţă luând, din limba latinească, iarăşi pre cea a
noastră românească le prefacem. Slujască-să dară cu osteninţăle
noastre niamul moldovenesc şi ca-ntr-o oglindă curată chipul şi
statul, bătrâneţele şi cinstea neamului său privindu-şi, îl
sfătuiesc”218. Între hotarele Daciei este cuprins întreg spaţiul locuit
de români: „pentru că numele şi neamul dumneavoastră până acum
necurmat locuieşte în Dachia (adică în Moldova, în Ţara
Muntenească şi în Ardeal)”.219
Relevant pentru convingerile lui Dimitrie Cantemir este şi
un fragment mai amplu, scris iniţial pentru Descrierea Moldovei,
dar rămas în manuscris şi publicat mult mai târziu: „Înainte de
toate, chiar dacă acest neam a fost împărţit în trei ţinuturi de
căpetenie (despre care se va vorbi mai apoi), totuşi toţi se cheamă
cu acelaşi nume de români, dispreţuind adică şi dând de-o parte
numele de valahi, care le-a fost dat de către popoarele barbare.
Căci românii care trăiesc şi astăzi în Transilvania, deasupra

217
Constantin Cantacuzino Stolnicul, Istoria Ţării Româneşti, în Cronicari
munteni, vol. I, ediţie îngrijită de Mihai Gregorian, Ed. Minerva, Bucureşti,
1984, p. 8.
218
Dimitrie Cantemir, Hronicul echimei romano-moldo-vlahilor. Operele
principelui Demetrie Cantemir publicate sub auspiciile Academiei Române,
tomul VIII, Bucureşti, 1901, p. 178 - 179.
219
Ibidem, p. 50 – 51.
126
fluviului Olt, în ţinutul numit Maramureş, nu-şi dau numele de
Valahi, ci de Români (martori îmi sunt toţi locuitorii tuturor
naţiunilor din Transilvania). Cei din Valahia (pe care grecii din
vremuri apropiate îi numesc Ungrovlahi, iar noi, moldovenii, îi
numim Munteni – căci au luat în stăpânire mai multe locuri
muntoase) îşi dau şi ei la fel numele de români, iar ţării lor Ţara
Românească, adică în latineşte Terra Romana. Noi, moldovenii, la
fel ne spunem Români, iar limba noastră nu dacică, nici
moldovenească (dat fiind că numele Moldovei şi al moldovenilor
este acordat foarte de curând, cum vom spune mai apoi), ci
românească (…). Iar dacă aceste neamuri n-ar fi la obârşia lor
romani, cum, mă rog, ar fi putut să-şi ia, prin minciună, şi numele,
şi limba romanilor?”220.
Despre unitatea poporului român de la Nistru până la
Tisa, cu ramificaţiile sale transnistrene şi balcanice, vorbesc şi
istoricii Şcolii Ardelene. Iată cum prezenta tabloul întinderii
poporului român Samuil Micu, cu două secole în urmă: „În Dachia
cea Veche, în carea împăratul Traian au aşezat pre romani, carea să
cuprinde cu Tisa, cu Prutul, cu Nistrul şi cu Dunărea, mai mulţi
lăcuitori sunt români, decât toate alte neamuri, că în Ţara
Ardealului şi în Ţara Ungurească până la Tisa, românii cu
mulţimea întrec pe toate alte neamuri care sunt întru aceste
pământuri. Iară în Ţara Românească şi în Moldova, mai cu seamă
singuri români sunt lăcuitori. Afară de pământurile acestea
lăcuiesc încă români în Besarabia, în Bugeac şi în Crîm, care ţin
acum să zic Ţara Tătărască cea Mică. Încă şi supt stăpânirea
împărăţiei muscăceşti, în ţara carea să zice Nova Serbia, adică Ţara
Sârbească cea Noao, mulţi români lăcuiesc. Precum şi preste
Dunăre, în Bulgaria. Afară de locurile acestea, mai sunt români
carii lăcuiesc în Machedoniia şi să chiamă vlahi”221.

220
Dimitrie Cantemir, Opere complete, vol. IX, tom I, Bucureşti, 1983, p. 63,
65, tradus din latină de Dan Sluşanschi.
221
Despre vechimea şi continuitatea românilor, Samuil Micu, Gheorghe Şincai,
Petru Maior, Editura Militară, Bucureşti, 1989, studiu introductiv de Dan Horia
Mazilu, selecţia textelor şi glosar de Anatol Ghermanschi, p. 18.
127
 Chiar în cursul secolului de stăpânire ţaristă a Basarabiei,
autorii ruşi oscilează în a folosi termenii de român sau moldovean
în desemnarea populaţiei autohtone din provincie, ba chiar, unii,
folosesc ambele denumiri222. Primul dintre ei, Svinin, în 1817, la
puţină vreme de la anexare, spunea că Basarabia a fost desprinsă
de Moldova, populaţia se trage din coloniştii romani, locuitorii
sunt „moldoveni sau români (valahi)”. Ei vorbesc limba
moldovenească, care este de origine latină223. Asemănător se
exprimă şi vice-guvernatorul Basarabiei din acea vreme, Filip
Vighel: „Eu am avut ocazia să studiez sufletul moldovenilor.
Aceşti rumâni sau români, după cum îşi zic ei, se trag din
coloniştii romani şi slavo-dacii învinşi de Traian. În limba pe care
o vorbesc, predomină limba latină”224. Iar despre boierii
basarabeni afirmă cu dispreţ că „nimeni dintre ei nu ştie ruseşte şi
n-a avut curiozitatea să vadă Moscova sau Petersburgul”, iar
Alexandru Sturza, „nu-şi ascunde deloc dorinţa sa de a vedea
Moldovlahia ca o împărăţie deosebită, împreună cu Basarabia,
Bucovina şi Transilvania”.
La rândul lui, P. Batiuşkov subliniază unitatea poporului
român: „Populaţia rurală nu ştie deloc ruseşte. Românii sunt cei
mai numeroşi în Basarabia şi în mod firesc ei au privirile
îndreptate spre compatrioţii lor din regatul României şi spre cei
din Austria”225.
Despre limba română, vorbită în Valahia şi Moldova
(până la Nistru), vorbeşte şi contele Andrault de Langeron, francez
general în armata rusă, participant la întregul război dintre 1806-

222
Andrei Cuşco, The attitude of the local romanian population of Bassarabia
towards the russian authorities and the problem of „reactive identity”, în
Analele Universităţii „Dunărea de Jos” Galaţi – Istorie, fascicula 19, tom I,
2002, p. 71.
223
Igor Şarov, Andrei Cuşco, Identitatea naţională a basarabenilor în
istoriografia rusă din secolul XIX, în Basarabia. Dilemele identităţii, Fundaţia
Academică „A. D. Xenopol”, Iaşi, 2001, p. 21.
224
Ibidem, p. 22.
225
Ibidem, p. 23.
128
1812, deci bun cunoscător direct al realităţilor de la nordul
Dunării226.
V. Klucevski, descriind încercările războinice ale Rusiei
contra Turciei în secolul al XVIII-lea, a recunoscut că Moldova şi
Valahia sunt populate de români: „S-au întreprins două încercări
de a elibera creştinii de la diferite margini europene ale Imperiului
otoman, a grecilor în Morea şi a românilor în Moldova şi
Valahia”227.
Chiar în 1859 apărea lucrarea lui S. Palauzov,
Principatele Române Valahia şi Moldova sub aspect istorico-
politic. Chiar din titlu reiese că autorul era conştient de unitatea
etnică a locuitorilor de la est şi sud de Carpaţi. Termenii de „Ţara
Românească” şi „Pământul românilor” sunt folosiţi cu sensul de
teritoriul locuit de români, dintre Nistru şi Tisa: „În spaţiul dintre
albiile Tisei şi Nistrului, având la nord Alpii Carpatici şi
sprijinindu-se dinspre sud pe întinderea dunăreană şi partea de
nord-vest a litoralului Mării Negre, locuieşte o masă compactă de
populaţie, numele autohton al căreia, divizat de etnografii
contemporani în câteva denumiri locale, nu se află nici pe o hartă
geografică cunoscută a spaţiului menţionat. Poporul acesta
numeşte pământul populat de el Ţara Românească (Pământul
românilor), considerându-se popor român”228. De menţionat că
Palauzov nu numeşte pe locuitorii dintre Prut şi Nistru moldoveni,
ci români. În plus, dă chiar cifre statistice despre repartiţia
numerică a românilor în provinciile pe care le locuiau: în
Transilvania 1300000, în Bucovina 430000, în Banat 1200000, în
Basarabia 400000, în Serbia, la vest de Vidin 110000, în Dobrogea
şi în oraşele de pe malul drept al Dunării nu se cunoaşte, în
Valahia 2335000, în Moldova din dreapta Prutului 1300000, în
Macedonia de Sud 80000. În total 7150444 români în întregul sud-

226
Dan A. Lăzărescu, Imaginea poporului român în conştiinţa europeană
(1821-1834), Editura Agir, Bucureşti, 1999, p. 115.
227
Gheorghe Ghimpu, op. cit., p. 95.
228
Ibidem, p. 99.
129
est al Europei229. Cercetătorul rus foloseşte şi formula cea mai
corectă pentru desemnarea românilor din Basarabia: „români
moldoveni”.
Palauzov relatează şi despre Regulamentele Organice şi
despre evenimentele din 1857-1859 şi conchide că iniţiativa Unirii
şi o mare pondere în realizarea sa a avut-o Adunarea Ad-hoc a
Moldovei. Aşadar şi Nikolay Palauzov distruge mitul obligării
moldovenilor la unirea din 1859.
În 1871, Evghenii Evstignevici Golubinski, istoric al
Bisericii Ortodoxe Ruse, respecta numele, cultura şi istoria
adevărată a românilor, inclusiv a celor moldoveni. El scria o carte
numită Curs scurt al istoriei bisericilor ortodoxe bulgară, sârbă şi
română sau moldo-vlahă. Aşadar, pentru Golubinski moldovean şi
valah însemnau români, iar moldovenii erau tot una cu valahii. El
pune printre primii în discuţie denumirile multiple pe care cele
două ţări le-au primit de la străini în Evul Mediu: el relatează că,
pe când băştinaşii îşi numeau ţara „muntenească”, adică ţară de
munte, grecii o numeau Valahia, Ugrovlahia sau Ungrovlahia, ce
ar însemna Valahia Ungurească sau Valahia dinspre Ungaria, iar în
Rusia, ca şi în Polonia, i se spunea „Pământ Muntenesc”. În
viziunea grecilor, menţionează acelaşi autor, Moldova este tot o
Valahie, numai că i se spune Moldovlahia, adică Valahia de pe
râul Moldova; Maurovlahia, adică Valahia Neagră; RusoVlahia,
adică Valahia dinspre ruşi. El spune că în Rusia deseori Moldova
este numită şi cu numele dat de băştinaşi – „Moldova”, dar totuşi
predomină numele „Pământ voloh”; aşadar, pentru Golubinski,
termenii de valah şi român sunt identici, iar Moldova şi Ţara
Românească sunt locuite de acelaşi popor230. „Valahii şi
moldovenii (cu sensul de locuitori ai Valahiei şi ai Moldovei)
reprezintă două ramuri foarte apropiate ale unuia şi aceluiaşi neam,
care poartă un nume comun – români, dar şi numele de valahi sau
vlahi (…). În afară de principatele Valahia şi Moldova, românii
populează Basarabia noastră rusească, provinciile austriece –

229
Ibidem, p. 100.
230
Ibidem, p. 102 - 103.
130
Bucovina, Transilvania, Banat şi Ungaria de est, precum şi colţul
de nor-est al principatului Serbia”231.
„Românii, adică moldovenii şi valahii, reprezintă masa
principală a populaţiei Basarabiei şi a coloniei vecină cu dânsa,
anume gubernia Herson”, spune şi P. Bloh pe la sfârşitul secolului
al XIX-lea232.
Dorinţa unirii celor două state de-a lungul istoriei o
susţine lucrarea Basarabia. Culegere geografică, istorică,
statistică, economică, etnografică, literară şi de informaţie (al lui
Pavel Cruşevan, de altfel un antiromân). Lucrarea vorbeşte de
încercările românilor de a se uni într-un singur stat: „Imediat după
domnia lui Alexandru cel Bun, s-au făcut încercări de unire a
Valahiei şi Moldovei într-un tot întreg politic, aceste încercări,
pornite în egală măsură din ambele principate de acelaşi neam,
admiteau atât reunificarea lor prin lărgirea frontierelor unui
principat pe contul celuilalt, cât şi prin unirea reală a lor sub
sceptrul unui domnitor. În mod deosebit au tins spre unificare cei
mai buni domni: al Moldovei – Ştefan cel Mare şi al Valahiei –
Mihai Viteazul”. Alte încercări au fost întreprinse şi de domnii din
dinastiile următoare – Vasile Lupu, Matei Basarab, Şerban
Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu233. În 1848 K. F. Merleker
numea „români” pe locuitorii din „Valahia” şi „Moldova”234.
De unitatea poporului român şi inexistenţa unei
naţionalităţi moldoveneşti vorbea şi T. de Pauly, un etnolog rus,
care scria în 1862: „valahii, vlahii (moldavii, moldovenii),
rumenii, rumânii sau românii sunt un popor ieşit în primele secole
ale erei noastre din amestecul de daci, romani şi slavi. El e cu totul
distinct de vecinii săi slavi şi maghiari şi numără în total
aproximativ 8000000 de suflete, din care 770000 trăiesc în

231
Ibidem, p. 104 - 105.
232
Ibidem, p. 107.
233
Ibidem, p. 108.
234
Dumitru Ciurea, Romanitatea şi continuitatea în literatura istorică din
secolele XVIII-XIX, „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Iaşi”, vol.
IX, 1972, p. 185 - 189.
131
imperiul rusesc, locuind în cea mai mare parte în Basarabia”235. Şi,
la fel, „locuitorii părţii acesteia superioare a Basarabiei sunt aceiaşi
români ca şi cei de dincolo de Prut; ei vorbesc aceeaşi limbă şi
aparţin, ca şi aceştia, aceleiaşi biserici ortodoxe greceşti”236.
Dicţionarul enciclopedic din 1899 al lui F. A. Brockhaus
şi I. A. Efron, care descrie grupurile naţionale din Imperiul Rus,
pomeneşte pe românii din Basarabia şi pe românii din Transnistria,
care cuprindeau peste un milion de membri.
În 1918, după unirea din acel an, L. S. Berg publica la
Moscova o lucrare intitulată Basarabia, în care spunea că
„moldovenii sunt români şi populează Moldova, Basarabia şi părţi
ale guberniilor învecinate cu Podolia şi Herson, într-un număr mic
ei locuiesc de asemenea în gubernia Ecaterinoslav… De românii
din Valahia, ori valahi, ei se deosebesc prin trăsături dialectale
neînsemnate”237.
Doar termenul „român” îl foloseşte şi L. A. Kasso în
întreaga sa lucrare intitulată Dreptul bizantin în Basarabia. Câteva
citate din aceasta sunt relevante pentru poziţia lui Kasso:
„Izvoarele de drept basarabene nu s-au admis pentru întreaga
Basarabie, ci numai pentru părţile locuite de români”. „Până în
1812 teritoriul judeţelor Akkerman şi Ismail era numit de tătari
Bugeac, iar de români - Basarabia”; „Provincia ce luă fiinţă în
jurul Carpaţilor n-a rămas mult timp o parte constitutivă a
Imperiului, ci după plecarea garnizoanelor romane pe timpul lui
Aurelian în secolul al II-lea, poporul nou plămădit pierdu pentru
un timp îndelungat unitatea politică şi abia la începutul secolului al
XVII-lea şi pentru scurt timp a avut loc unirea tuturor pământurilor
româneşti: Muntenia, Transilvania şi Moldova sub domnia lui

235
T de Pauly, Description etnografique des peoples de la Russie, publie a l
ocassion du jubille millenare de l Empire, St. Petersburg, 1862, p. 127, apud
Anton Crihan, Drepturile românilor după unele surse ruseşti, Editura
Eminescu, 1995, p. 70 - 71.
236
Ibidem, p. 129.
237
L. C. Berg, Bessarabia. Strana – Liudi – Hoziaistvo, Kişinev, 1993, p. 79,
apud Gheorghe Negru, Lupta lingvistică din RSS Moldovenească, (1940-1988),
„Destin Românesc”, 1996, an III, nr. 2, p. 5.
132
Mihai Viteazul”. Aceeaşi viziune asupra unui singur popor,
moldo-vlah sau român, a unei „populaţii româneşti” , se exprimă şi
în lucrarea Rusia la Dunăre. Crearea regiunii Basarabia.
Tot pentru românitatea locuitorilor dintre Prut şi Nistru se
pronunţau, înainte de debutul primului război mondial, şi A. N.
Kuropatkin şi N. D. Laşkov. Primul arăta în 1910 că „poporul
român din Basarabia, anexată acum o sută de ani, trăieşte şi astăzi
izolat, la distanţă de populaţia rusă”, iar cel de al doilea că
„Moldovenii fac parte din naţiunea română”238.
Numeroase mărturii confirmă păstrarea sentimentului
naţional românesc şi confuzia care se făcea între român şi
moldovean, care reprezentau, pentru locuitorii Basarabiei şi nu
numai, acelaşi lucru. Iată ce istoriseşte Ion Pelivan, din amintirile
sale de tinereţe de la sfârşitul veacului al XIX-lea: „Când sosea la
Chişinău renumitul cor al Mitropoliei din Iaşi, sub direcţiunea lui
Gavriil Musicescu, toate galeriile din teatrul „Blagorodnoe
Soborul”, unde Musicescu fărmăca lumea cu concertele sale, erau
ocupate aproape numai de seminarişti. A doua zi după concert, noi,
seminariştii, repetam, de cele mai multe ori (…) toate melodiile
auzite în ajun”. Iar reprezentaţiile teatrale ale trupelor lui Bobescu
şi Pechea Alexandrescu, ce cuprindeau dansuri, melodii româneşti,
costume naţionale, aveau un efect similar: „Piesele teatrale,
cântecele, dansurile, costumele, toate acestea formau o bună hrană,
cimentând simţul nostru moldovenesc”239. Aşadar teatru românesc
cimenta simţul moldovenesc, o identitate între cele două spirite pe
care viitorul preot nici măcar nu simţea nevoia de a o explica.
După 1918 şi mai ales după 1940, subiectul apartenenţei
locuitorilor dintre Prut şi Nistru la poporul român, identitatea
dintre limba română şi „limba moldovenească” au devenit subiecte
interzise în literatura istorică sovietică şi, în bună măsură, şi în
istoriografia românească. Totuşi, chiar în 1955, Balşaia Sovetscaia
Enciklopediia arăta că „limba moldovenească este extraordinar de

238
Gheorghe Ghimpu, op. cit., p. 120.
239
Ion Pelivan, Basarabia cea diferită de Rusia, „Magazin Istoric”, serie nouă,
an 40, (469), aprilie 2006, p. 58-61, selecţie a textelor de Ion Lăcustă.
133
apropiată de dialectul moldovenesc al limbii române, care se
vorbeşte în Moldova (R.P.R.) dintre Prut şi Carpaţi”.
Însă, misiunea consemnării acestor realităţi evidente a
revenit unor istorici, lingvişti şi etnografi străini.
Inexistenţa limbii moldoveneşti o constata lingvistul
Carlo Tagliavini la Congresul de romanistică din 1956. El afirma
că „pretinsa limbă moldovenească nu este, în fond, decât româna
literară, scrisă cu alfabet rusesc, uşor modificat (adică în chirilică
modernă, diferită de chirilica slavei eclesiastice folosite de Ţările
Române pe parcursul secolelor), cu unele uşoare concesii către
forme dialectale moldave, cunoscute de altfel, şi în România”: z
pentru g, a, ia pentru ea, şi altele asemenea.
Şi alte argumente susţin unitatea locuitorilor din spaţiul
carpato-danubiano-nistrean. S-a pornind de la toponimie pentru a
se demonstra că 820 de localităţi din Basarabia (din cele
aproximativ 1900) au denumiri identice cu 2346 de localităţi din
România (din 13500)240. Important este că repartiţia celor 2346 de
localităţi din România sunt repartizate aproximativ uniform între
Moldova şi Muntenia-Oltenia, şi o densitate ceva mai mică în
Transilvania241.
Nu trebuie pierdute din vedere nici multiplele relaţii care
au legat în Evul Mediu toate cele trei provincii româneşti,
conducând la o unitate de cultură, de civilizaţie şi de simţire. Se
numără printre acestea schimbul intens de produse pe drumurile
comerciale numeroase ce străbăteau Carpaţii sau legau Moldova,
Ţara Românească şi Transilvania de litoralul Mării Negre şi de
Dunăre, dublat de un schimb de cunoştinţe tehnice, prin trecerea
munţilor de către meşteri pricepuţi din Transilvania sau trimiterea
de tineri pentru a deprinde meşteşugurile în spaţiul intracarpatic. A
mai jucat un rol şi păstoritul transhumant242, dreptul românesc
240
Alexandru Zub, Impasul reîntregirii, Editura Timpul, Iaşi, 2004, p. 17.
241
Vezi harta răspândirii în Anatol Eremia, Sate gemene. Mărturii ale vechimii
şi unităţii româneşti de pretutindeni, în „Limba română”, 1991, nr. 3-4, iulie –
decembrie, p. 32-36.
242
Ion Toderaşcu, Unitatea românească medievală, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p. 97 - 180.
134
comun celor două state extracarpatice, chiar unele coduri juridice
dintr-o ţară erau accidental folosite în celălalt stat243. Unitatea de
cultură şi de limbă explică şi trecerea frecventă a unor dregători
dintr-o ţară în alta, ca sfătuitori ai domnilor, acţiune facilitată de
numeroasele înrudiri între cele două familii domneşti sau veritabile
uniuni dinastice între cele două ţări. S-a vorbit adesea, cu
îndreptăţire şi susţinut de surse documentare consistente şi
indubitabile, de unitatea în lupta antiotomană, ceea ce adepţii
moldovenismului neagă cu înverşunare. Un episod din anul 1595
poate fi relevant în această privinţă. Pus în faţa îndepărtării lui
Aron vodă de pe tronul Moldovei, Mihai Viteazul se plângea
trimisului polon sosit la Bucureşti: „dacă ar fi rămas în domnia
Moldovei Aron, fratele meu, cu care făcusem jurământ ca unul
pentru altul să ne punem capul […] amândoi am fi putut să
împiedicăm trecerea turcilor peste Dunăre”.
Mărturii a românităţii locuitorilor de la est de Carpaţii
Orientali se găsesc aşadar în număr mare şi într-o mare varietate de
surse. Cele prezentate pe scurt în paginile anterioare constituie
doar o mică parte dintre ele. Afirmarea unităţii locuitorilor din
întreg spaţiul românesc, între Tisa şi Nistru, chiar în lucrări ale
apropiaţilor cercurilor ţariste sau exponenţi ai regimului sovietic,
confirmă apartenenţa etnică indubitabilă a românilor basarabeni şi
a identităţii dintre „limba moldovenească” şi limba română.

243
Ion Toderaşcu, Permanenţe istorice medievale. Factori ai unităţii româneşti,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1994, p. 50 - 84.
135
 Încheiere

În urma periplului printre complicatele realităţi etno-

lingvistice ale statului de la est de Prut, câteva concluzii se impun.
Pentru început, apare cu claritate faptul că în urma celor două
secole de dominaţie străină, de experimentare a diverselor teorii şi
politici lingvistice, spaţiul dintre Prut şi Nistru trece printr-o gravă
criză de identitate. Deşi similitudinea dintre limba română şi
proclamata limbă „moldovenească” este evidentă, interese politice
dar şi sechele ale trecutului şi obişnuinţa obedienţei faţă de un for
superior scindează clasa politică şi vârfurile intelectualităţii.
Curentului unionist românesc firesc, întemeiat pe trecutul istoric
comun şi pe factorii actuali de apropiere, i se opune o puternică
orientare de păstrare a independenţei şi suveranităţii statale,
cucerite în 1991. Independenţă doar aparentă, pentru că, în
actualele condiţii geopolitice, aservirea economică a Republicii
Moldova de către succesoarea puterii hegemone din anii 1944-
1990, Rusia, tinde să se materializeze şi într-un control politic, prin
interpuşii săi de la Chişinău.
Noua dominaţie rusească are drept cal troian în Republica
Moldova fosta elită comunistă, care şi-a întemeiat baza ideologică
şi culturală pe existenţa principatului medieval şi pe faptul că
Basarabia şi-a declarat independenţa în 1917 sub forma Republicii
Democratice Moldoveneşti. Vechea nomenclatură a realizat
oportunitatea apărării acestei legitimităţi şi, prin aceasta, avantajele
independenţei ce garantează şi menţinerea şi / sau consolidarea
statutului social propriu244.
Anihilarea într-o măsură considerabilă a elitei româneşti,
prin presiuni fizice şi marginalizare socială, duce la un grad
inferior de mobilizare etnică a moldovenilor. Recensămintele
realizate din 1990 încoace au demonstrat că locuitorii românofoni
ai Republicii Moldova nu fac distincţia clară între „român” şi

244
Iulian Fruntaşu, O istorie etnopolitică a Basarabiei, 1812-2002, Editura
Cartier, Chişinău, 2002, p. 282.
136
„moldovean” atunci când îşi declară etnia, ceea ce permite
comiterea unor abuzuri şi prezentarea deformată a realităţilor de
către partidele proruse aflate la putere în ultimul deceniu. Ca o
expresie a acestei indiferenţe, a unor succese parţiale a puterii
sovietice în acţiunea de creare a unei noi identităţi, într-un sondaj
realizat asupra unor respondenţi din categoria de vârstă 25-39 ani,
70,5% îşi exprimau acordul pentru realizarea căsătoriilor
interetnice.
Îmbucurător este faptul că, în ciuda a jumătate de secol de
eforturi intense ale autorităţilor sovietice, a marginalizării sociale,
a dezinformării şi demonizării a tot ceea ce înseamnă spirit şi
cultură românească, cea mai mare parte a intelectualităţii
româneşti din Basarabia nu a renunţat la valorile naţionale. Acest
lucru dă speranţe pentru generaţia următoare. Iată cum exprimă
speranţele românismului basarabean Charles King: „printre
principalii susţinători ai partidelor pan-româniste se numără
profesori universitari şi de liceu, astfel că nu trebuie subestimată
puterea educatorilor de a modela afinităţile politice ale viitorilor
alegători ai Moldovei. Copiii învaţă acum despre moştenirile
româneşti, merg la studii cu burse în România, explorând punctele
comune între ei şi semenii lor români, astfel încât prăpastia dintre
„cele două popoare romanice de est” este de aşteptat să se
micşoreze. Bineînţeles, rămâne şi posibilitatea ca o apropiere mai
mare de România să atragă dispreţul acestora: moldovenii au
devenit personaje în unele glume româneşti, iar atitudinea
guvernului român în ceea ce îi priveşte a fost mereu de
superioritate afişată. Totuşi, pan-româniştii, abandonând speranţa
de a influenţa generaţia prezentă, îşi concentrează atenţia asupra
trezirii sentimentului românităţii în copiii lor. În timp, e posibil ca
eforturile lor să îşi arate roadele”245.
Se conturează aşadar nu o identitate, ci o intraductibilitate
naţională a moldovenilor, incapabili să facă un pas până la

245
Cherles King, Post-Soviet Moldova: A borderland in Transittion, The Center
for Romanian Studies, The Foundation for Romanian Culture and Studies, Iaşi,
1997, p. 33 - 35.
137
autoidentificarea ireversibilă şi firească cu naţiunea română, sau o
sută de paşi până la crearea unei naţiuni moldoveneşti. Naţiunea
moldovenească s-a definit doar ca o contrapondere la celelalte
naţionalisme: eliberator, de emancipare naţională şi socială, cu
caracter antirus şi antisovietic în 1918; conservator, antiromânesc
şi prorus, de sorginte rusească, din 1991 şi mai ales din 1994, în
perioadele de guvernare ale PDAM şi a comuniştilor246. Refuzând
identificarea cu naţiunea română sau, mai nefiresc, cu cea rusă,
moldovenii nu reuşesc nici să găsească factori de coeziune care să
îi diferenţieze de naţiunile înconjurătoare. În acelaşi timp, proiectul
naţiunii multietnice nu se bucură, nici el, de cea mai mare
popularitate.
De-a lungul istoriei sale, Moldova a stat la graniţa unor
imperii: roman, bizantin, otoman şi Habsburgic şi rus. Poporul
Moldovei a trebuit să oscileze între acestea pentru a-şi menţine o
independenţă fragilă. Cu alte ocazii, întrecerea pentru spaţiul său a
dus la dezmembrarea şi împărţirea statului. Era imperiilor a
deschis calea epocii naţiunilor, iar întrecerea pentru Moldova a
fost rescrisă în termenii de afiliere lingvistică şi orientare culturală.
Ultimele două secole, vitale în constituirea identităţilor naţionale, a
găsit Basarabia, regiune cu populaţie covârşitor majoritară
românească, sub stăpânirea nefirească a unui mare stat slav.
Identitatea Moldovei rămâne, oricum, pe fundaţiile la fel de fluide
ca şi teritoriul său, din acest motiv este probabil să rămână pentru
un viitor incert contestată ca spaţiu cum a fost întotdeauna247.
Însă, întrucât obiectul studiului de faţă a fost unul
preponderent istoriografic, se cuvin câteva aprecieri făcute şi la
adresa ideologilor curentului moldovenist. Din acest punct de
vedere, în ultimele rânduri trebuie să îmi exprim dezamăgirea: mă
aşteptam la argumente solide, studii bine argumentate şi susţinute
de surse istorice, care să creeze măcar o aparenţă de seriozitate şi
de corectitudine ştiinţifică. În realitate, teoriile despre existenţa

246
Iulian Fruntaşu, op. cit., p. 290.
247
Rebecca Ann Haynes, Moldovan identity: from interwar Bessarabia to post –
soviet Moldova, în „Historical Yearbook”, 2005, vol. 2, p. 168.
138
celui de-al doilea popor romanic din estul Europei se construieşte
doar pe falsuri, pe lozinci patriotarde lipsite de o argumentaţie, de
atacuri murdare la adresa unor personalităţi. Cele mai decente
creaţii ale curentului sunt câteva sinteze consistente ale istoriei
Moldovei, care merg, întotdeauna, de la întemeierea statului în
secolul al XIV-lea şi până în prezent, accentuându-se pe
momentele constituirii statalităţii moldoveneşti (1917, 1940, 1944,
1991). În rest, scurte pamflete publicate mai ales în organul de
presă al Partidului Comuniştilor din Moldova, în care se
vehiculează teze care mai de care mai aberante.

139
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Lucrări monografice

 Adevărul despre Mitropolia Basarabiei. Sub îngrijirea

Î.P.S. Dr. Nestor Vornicescu, Mitropolitul Olteniei, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1993;
 Adolf Armbruster, Romanitatea românilor. Istoria unei
idei, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993;
 Asăvoaie, Costică, Vitalie Josanu, Impostură şi interes
politic în „Istoria Moldovei”, Iaşi, Editura Alfa, 2007;
 Vlad Bejan, Dincolo de neguri e patria mea, Fundaţia
culturală „Ginta latină”, Ed. „Terra Nostra”, Iaşi, 2001;
 Vlad Bejan, Ioan Căpreanu, Românii din Transnistria.
Realităţi istorice şi contemporane, Iaşi, Editura Terra
Nostra, 2003;
 Bibliografia românească veche, vol. IV, Bucureşti, 1944;
 Lucian Boia, Două secole de mitologie naţională, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2005;
 Gheorghe Buzatu, Aşa a început holocaustul împotriva
poporului român, Editura Majadahonda, Bucureşti, 1995;
 Gh. I. Brătianu, Basarabia. Drepturi naţionale şi istorice,
traducere şi adaptare de Edi Săvescu, Editura Tritonic,
Bucureşti, 2004;
 Călători străini despre Ţările Române, vol. V, îngrijit de
Maria Holban, Maria Matilda Alexandrescu Dresca
Bulgaru, Paul Cernovodeanu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1973;
 Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimei romano-moldo-
vlahilor, Operele principelui Demetrie Cantemir publicate
sub auspiciile Academiei Române, tomul VIII, Bucureşti,
1901;
 Dimitrie Cantemir, Opere complete, vol. IX, tom I, ediţie
critică, traducere, introducere, note şi indici de Dan
Şluşanschi, Editura Academiei, Bucureşti, 1983;
140
 Iulian Chifu, Basarabia sub ocupaţie sovietică şi tentative
contemporane de revenire sub tutela Moscovei, Bucureşti,
Politeia – SNSPA, 2004;
 Nicolae Ciachir, Basarabia sub stăpânire ţaristă (1812-
1917), Bucureşti, Universitatea din Bucureşti, Facultatea de
Istorie, 1992;
 Lidia Colesnic – Codreanca, Limba Română în Basarabia
(1812-1918). Studiu sociolingvistic pe baza materialelor de
arhivă, Chişinău, Editura Museum, 2003;
 Ion Constantin, Basarabia sub ocupaţie sovietică de la
Stalin la Gorbaciov, Bucureşti, Editura „Fiat Lux”, 1994;
 Petre Constantinescu – Iaşi, Ştiinţa istorică sovietică –
adevărata ştiinţă a istoriei, Tipografia Universităţii
Bucureşti, 1949;
 Miron Costin, Opere, vol. I, ediţie îngrijită de Petre P.
Panaitescu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1965;
 Anton Crihan, Drepturile românilor asupra Basarabiei
după unele surse ruseşti, Bucureşti, Editura Eminescu,
1995;
 Cronicari munteni, vol. I, ediţie îngrijită de Mihai
Gregorian, Ed. Minerva, Bucureşti, 1984;
 Despre vechimea şi continuitatea românilor, Samuil Micu,
Gheorghe Şincai, Petru Maior, studiu introductiv de Dan
Horia Mazilu, selecţia textelor şi glosar de Anatol
Ghermanschi, Editura Militară, Bucureşti, 1989;
 Ion Eremia, Falsificarea istoriei sau „Fenomenul Stati” în
republica Moldova, Editura Cartdidact, Chişinău, 2003;
 I. S. Firu, Corneliu Albu, Umanistul Nicolaus Olahus.
Texte alese, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968;
 Iulian Fruntaşu, O istorie etnopolitică a Basarabiei, 1812-
2002, Editura Cartier, Chişinău, 2002;
 Onisifor Ghibu, Dela Basarabia rusească la Basarabia
românească, vol. I, Cluj, 1926;

141
 Gheorghe Ghimpu, Conştiinţa naţională a românilor
moldoveni, ediţia a II-a revăzută şi completată, Chişinău,
Garuda-Art, 2002;
 Iachim Grosul, Istoria RSS Moldoveneşti, Editura Cartea
Moldovenească, Chişinău, 1970, vol. II;
 Ion Iachim, Istoria expansionistă a Rusiei, Editura Opera
Magna, Iaşi, 2007;
 Nicolae Iorga, Neamul Românesc din Basarabia,
Bucureşti, 1905;
 Charles King, Moldovenii. România. Rusia şi politica
culturală, Editura Arc, Chişinău, 2002;
 Idem, Post-Soviet Moldova: A borderland in Transittion,
The Center for Romanian Studies, The Foundation for
Romanian Culture and Studies, Iaşi, 1997;
 Dan A Lăzărescu, Imaginea poporului român în conştiinţa
europeană (1821-1834), Editura Agir, Bucureşti, 1999;
 K. Marx, Însemnări despre români (Manuscrise inedite),
publicate de acad A. Oţetea şi S. Schwann, Editura
Academiei RPR, Bucureşti, 1964;
 Wilhelmus Petrus van Meurs, Chestiunea Basarabiei în
istorigrafia comunistă, Chişinău, Editura Arc, 1996;
 Petre P. Moldovan, Moldovenii în istorie, Chişinău, Editura
Poligraf - Service, 1994;
 Petre P. Panaitescu, Influenţa polonă în opera şi
personalitatea cronicarilor Grigore Ureche şi Miron
Costin, Bucureşti, 1925;
 Iftene Pop, Basarabia din nou la răscruce. Replică la falsul
grosolan „Moldovenii în istorie” semnat de Petre P.
Moldovan şi la altele asemănătoare, Bucureşti, Editura
Demiurg, 1995;
 Dinu Poştarencu, Contribuţii la istoria modernă a
Basarabiei, vol. I, Chişinău, Grafenia Libris, 2009;
 Mihai Roller, Istoria RPR, manual pentru învăţământul
mediu, Bucureşti, Editura de Stat Didactică şi Pedagogică,
1952;
142
 Petre Solomon, Identitate etnică şi minorităţi în Republica
Moldova. O bibliografie, Fundaţia Academică „A. D.
Xenopol”, Iaşi, 2001;
 Ion Stafi, Spovedaniile Basarabiei, ediţia a IV-a, Editura
Panfilius, Iaşi, 2008;
 Victor Stepaniuc, Statalitatea poporului moldovenesc,
Chişinău, 2005;
 Vasile Stati, Istoria Moldovei, Chişinău, Vivar-Editor,
2002;
 Idem, Istoria Moldovei în date, Chişinău, 1998;
 Idem, Dicţionar moldovenesc-românesc, Chişinău, 2003;
 Elena N. Şişcanu, Basarabia sub regimul bolşevic (1940-
1952), Editura Semne, Bucureşti, 1998;
 Ion Toderaşcu, Permanenţe istorice medievale. Factori ai
unităţii româneşti, Editura Universităţii Alexandru Ioan
Cuza, Iaşi, 1994;
 Idem, Unitatea românească medievală, vol. I, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988;
 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţie îngrijită
studiu introductiv, indice şi glosar de Petre P. Panaitescu,
Bucureşti, 1958;
 Varlaam, Opere, Ed. Hyperion, Chişinău, 1991;
 Alexandru Zub, Impasul reîntregirii, Editura Timpul, Iaşi,
2004.

Studii şi articole

 Vladimir Beşleagă, Conştiinţa naţională sub regimul

comunist totalitar (RSSM 1956-1963), „Destin Românesc”,
an 1, 1994, nr. 4, p. 89-110;
 Silviu Berejan, De ce limba exemplară din uzul oficial al
Republicii Moldova nu poate fi numită moldovenească?
„Limba Română”, an 5, 1995, nr. 4, p. 20-24;

143
 Gheorghe Bobână, Umanismul românesc: ideea unităţii de
neam şi de limbă în cultura română, „Destin Românesc”,
an II, 1995, nr. 5, p. 36-47;
 Matilda Caragiu – Marioteanu, Varietatea limbii române,
„Destin Românesc”, an 2, 1995, nr. 1, p. 30-36;
 Dr. Cazacu şi J. Gore, Populaţia Basarabiei pe
naţionalităţi. După izvoare oficiale ruseşti, „Convorbiri
Literare”, an LI, 1909, nr. 7 şi 8, iulie august, p. 472-477;
 Bogdan Al. Ciachir, Basarabia sub ruşi, „Historia”, 2006,
tom 60, decembrie, p. 29-33;
 Radu Ciuceanu, De l’autocratie au totalitarism.
Bessarabia / action de depeuplement et denationalisation,
„Arhivele totalitarismului”, 1993, tom 1, nr. 1, p. 41-46;
 Eugen Coşeriu, Latinitatea orientală, „Limba română”,
1994, nr. 3, p. 20-22;
 Dumitru Ciurea, Romanitatea şi continuitatea în literatura
istorică din secolele XVIII-XIX, „Anuarul Institutului de
Istorie şi Arheologie din Iaşi”, vol. IX, 1972, p. 185-189;
 Andrei Cuşco, The attitude of the local romanian
population of Bassarabia towards the russian authorities
and the problem of „reactive identity”, în Analele
Universităţii „Dunărea de Jos” Galaţi – Istorie, fascicula
19, tom I, 2002, p. 69-85;
 Idem, Some consideration in the ethnic and cultural
identity of the Bessarabian Romain reflected in the Russian
historiography, „Xenopoliana”, 2002, an 10, nr. 1-4, p. 88-
105;
 Idem, Igor Şarov, Identitatea naţională a basarabenilor în
istoriografia rusă din secolul XIX, în Basarabia. Dilemele
identităţii, Fundaţia Academică „A. D. Xenopol”, Iaşi,
2001;
 Ion Z. Dumeniuk, Politica lingvistică a URSS şi destinele
limbilor naţionale, “Limba română”, 1991, nr. 3-4, iulie-
decembrie p. 5-11;

144
 Anatol Eremia, Sate gemene. Mărturii ale vechimii şi
unităţii româneşti de pretutindeni, în „Limba română”,
1991, nr. 3-4, iulie – decembrie, p. 32-36
 Dumitru G. Grama, Lupta românilor de la răsărit de Prut
pentru apărarea legilor ţării Moldovei în primele decenii
ale secolului al XIX-lea, „Destin Românesc”, an I, 1994,
nr. 1, p. 86-96;
 Cristina Goşu şi Armand Goşu, Al Mateevici. Un misionar
al limbii române, „Manuscriptum”, an 25, nr. 1-4, p. 121-
122;
 Rebecca Ann Haynes, Moldovan identity: from interwar
Bessarabia to post – soviet Moldova, în „Historical
Yearbook”, 2005, vol. 2, p. 151-168;
 Valentin Hossu-Longin, Românii în gulagul sovietic,
„Historia”, 2006, tom 60, p. 74-78;
 Virgil Lazăr, O diversiune editorială: „Moldovenii în
istorie”, în „România liberă”, 19 iulie 1994, p. 2;
 Andi Mihalache, Dileme identitare în istoriografia
perioadei 1954-1964, „Xenopoliana”, 2000, tom VIII, nr.
1-4, p 37-50;
 Idem, Ideologie şi politică în istoriografia română (1948-
1965), în „Anuarul Institutului de Istorie A. D. Xenopol”,
Iaşi, 1999, tom 36, p. 45-65;
 Gheorghe Negru, Conştiinţa naţională a românilor
basarabeni în perioada ocupaţiei ţariste, „Destin
Românesc”, 1995, an II, nr. 3, p. 26-36;
 Idem, Crearea conceptului „naţiunii burgheze” şi
„socialiste” moldoveneşti în istoriografia sovietică,
„Revista de Istorie a Moldovei”, 1998, nr. 1-2, p. 69-90;
 Idem, Lupta lingvistică din RSS Moldovenească, (1940-
1988), „Destin Românesc”, 1996, an III, nr. 2, p. 3-35;
 Idem, Moldovenismul şi mişcarea pentru drepturile etnice
ale românilor basarabeni, „Destin Românesc”, 1996, an 3,
nr. 3, p. 23-39;

145
 Idem, Unele aspecte ale politicii ţariste de izolare a
Basarabiei, „Destin Românesc”, 1994, an I, nr. 1, p. 76-85;
 Zigu Ornea, O carte ticăloasă, în „România literară”, 27,
nr. 21, 1994, p. 9;
 Elena Şişcanu, Aspecte ale procesului de deznaţionalizare
a Basarabiei (1940-1950), „Destin Românesc”, an 1, 1994,
nr. 1, p. 78-88;
 Ion Pelivan, Basarabia cea diferită de Rusia, „Magazin
Istoric”, serie nouă, an 40, (469), aprilie 2006, p. 58-61,
selecţie a textelor de Ion Lăcustă;
 Dinu Poştarenco, Politica ţaristă de deznaţionalizare a
administraţiei Basarabiei, „Destin Românesc”, an II, 1995,
nr. 4, p. 70-77;
 Giuzeppe Piccillo, „Moldovenesc-român” în documentele
misionarilor catolici (sec al XVII-lea şi al XVIII-lea), în
„Limba Română”, Chişinău, 1997, nr. 1-2;
 Ion Dumitru Snagov, Marea Valahie şi Transilvania în
Mapamondum Borgian de la începutul secolului al XV-lea,
„Revista Arhivelor”, 1985, an LXVI, vol. XLVII, nr. 3, p.
259-264;
 Eugen Stănescu, Semnificatii istorice ale numelui
poporului şi ţării noastre, în „Magazin istoric”, 1969, nr.
10, p. 28-29;
 Idem, Unitatea teritoriului românesc în lumina mărturiilor
externe. „Valahia” şi sensurile ei, în „Studii. Revista de
Istorie”, 1969
 Elena Şişcanu, Aspecte ale procesului de deznaţionalizare
în Basarabia, 1940-1950, „Destin Românesc”, 1994, an 1,
nr. 4, p. 78-88;
 Andrei Tamazlăcaru, Folclorul moldovenesc este folclor
românesc, „Destin Românesc”, an II, 1995, nr. 8, p. 68-75
 V. A. Urechia, Codex Bandinus : Memoriu asupra scrierei
lui Bandinus dela 1646 urmatu de textu, insotitu de acte,
Bucureşti, 1895;

146
 Ştefan Voicu, Pagini de luptă a PCR împotriva fascismului
pentru independenţă şi suveranitate naţională (1934-
1940)¸ în „Lupta de clasă”, nr. 6, 1966;
 Dumitru Zaharia, Formarea şi continuitatea poporului
român în operele unor istorici italieni, RA, an IXV, vol. I,
nr. 1, 1988, p. 51-56;
 Valentin Zelenciuc, Populaţia dintre Prut şi Nistru.
Probleme de identitate etnică, „Revista de etnografie şi
folclor”, an 38, 1993, nr. 1-2, p. 41-51.

Articole în presă

 V. Andruşceac, Provocatorii, „Comunistul”, nr. 1 (360), 16

ianuarie 2004;
 Idem, Distrugătorii, „Comunistul”, nr. 44 (355), 25
noiembrie 2003, p. 59;
 Ion Berlinski, Politica Zăludă a vecinilor de peste Prut.
România finanţează aprinderea unor focare de vrajbă
etnică şi chiar de ură rasială în Republica Moldova, în
„Moldova Mare”, nr. 31, marţi, 1 octombrie 2008, p. 1;
 Nicolae Cojuhari, Citeva trebuie să răspundă!,
„Comunistul”, nr. 13 (473), 14 aprilie 2006, p. 10;
 Petru Cornea, Ideea naţională moldovenească. Sec. XIX.
Ideologia moldovenismului şi reperele geopolitice ale
poporului moldovenesc, „Comunistul”, nr. 4 (310), 20
decembrie 2002, p. 6;
 Vladislav Grosul, Au oare Moldovenii istoria lor? După
materialele cărţii lui V. Stati „Istoria Moldovei”,
„Comunistul”, nr. 6 (317), 14 februarie 2003;
 Tudor Chifiac, Rădăcinile neamului, „Comunistul”, nr. 53
(489), 20 decembrie 2005, p. 12;
 Nicolae Leucă, Limba moldovenească şi Punctum, în
Comunistul, nr. 1 (461), 20 ianuarie 2006, p. 10;
 Grigore Romanenco, Să limpezim unele lucruri…,
„Comunistul”, 14 februarie 2003, nr. 6 (317);
147
 Un proiect monstruos: de la Stalin la Voronin. Proiectul
legii cu privire la aprobarea concepţiei politicii naţionale
de stat a Republicii Moldova a fost publicat la sfârşitul
săptămânii trecute în oficiosul guvernamental „Moldova
Suverană”. Îl republicăm integral tocmai pentru ca
cititorii să conştientizeze pericolul real pe care acesta îl
comportă, „Flux”, 1 august 2003, p. 4;
 Victor Stepaniuc, „Numai un popor liber poate să-şi scrie
istoria!”, „Comunistul”, nr. 33 (493), 13 octombrie 2006,
p. 3.;
 Vasile Stati, Aşa a început Ţara Moldovei, „Comunistul”,
22 februarie 2004, nr. 6 (365), p. 12.
 Idem, „Istoria Moldovei” – Certificarea străvechii noastre
statalităţi, în „Comunistul”, nr. 4, (315), 31 ianuarie 2003;
 Idem, „Moldovenii …” americăneşte. Reflecţii pe
marginea cărţii lui CH. King „Moldovenii…”,
„Comunistul”, nr. 7 (313), 21 februarie 2003, p. 11;
 Idem, Naţiunea cea mai favorizată. Toate vietăţile sunt
egale, atâta doar că unele sunt mai egale ca celelalte, în
„Tineretul Moldovei”, nr. 34, 9 octombrie 2003;
 Idem, Panromânism în traducere franceză, (Meditaţii
asupra cărţii La Moldavie de J. Noizie), „Comunistul” , 21
ianuarie 2005, p. 11;
 Victor Stratan, Să ne cunoaştem istoria, să ne cinstim
neamul, “Comunistul”, nr. 3 (463), 3 februarie 2006, p. 10;
 Vasile Vieru, Adresare către jurişti, şi nu numai, sau
“Mitropolia Basarabiei” – Un moft politic al PPCD, în
„Comunistul”, nr. 18 (277), 14 mai 2004, p. 15
 Idem, Afirmarea temeliilor noastre naţional-statale, în
„Tineretul Moldovei”, 07. 09. 2003;
 Idem, Aviz către Consiliul Europei. Numai manualele de
istoria integrată elucidează istoria adevărată a statului
moldovenesc sau misiunea manualelor de „Istoria
românilor” este lichidarea etnonimului moldoveni şi
înlocuirea cu „români basarabeni” şi „români
148
 transnistreni”, „Comunistul”, nr. 13 (473), 14 aprilie 2006,
p. 11
 Idem, Aviz către Consiliul Europei, în „Comunismul”, 21
aprilie 2006, nr. 14 (474), p. 11;
 Idem, Basarabia – nume colonial pe trupul Moldovei de
Est sau o lecţie de istorie pentru istoricul „basarabo-
român” Ion Ţurcanu”¸ „Comunistul”, nr. 18 (478), 19 mai
2006, p. 14;
 Idem, Cum minoritatea etnică română românizează
majoritatea etnică moldovenească, „Comunistul”, nr. 42-
43 (502-503), 8 decembrie 2006. p. 16.
 Idem, Divizarea Bisericii Ortodoxe Naţionale
Moldoveneşti din 1813 în Mitropolia de Vest şi Mitropolia
de est, „Comunistul”, nr. 24 (335), 20 iunie 2003, p. 8;
 Idem, Istoria locală – patria mică sau obiect de cultură şi
patriotism, „Comunistul”, nr. 37-38, (497-498), 10
noiembrie, 2006, p. 11;
 Idem, Misiunea manualelor de „Istoria Românilor”,
„Comunistul”, nr. 13 (324), 4 aprilie 2003;
 Idem, Naivul istoric francez Jean Nouzille a dorit slavă
ieftină sau cum istoricii românofili l-au împotmolit prin
informaţii neadecvate din „Istoria românilor”, în
„Comunistul”, nr. 21 (427), 1 aprilie 2005, p. 11;
 Idem, Grigore Vatav, „Bomba” fără muc, sau dna pizmă
cu prăjina, „Comunistul”, nr. 6 (466), 23 februarie 2006, p.
12;
 Idem, Moldovenii, de veacuri-s moldoveni, în Comunistul,
nr. 4 (464), 10 februarie 2006;
 Vladimir Voronin, Şcoala nu este un poligon pentru lupte
şi exerciţii ale savanţilor, „Comunistul”, nr. 32, (492), 6
octombrie 2006.

149
Adrese internet
 http://www.gardianul.ro/Statul-moldovenesc-pretinde-ca-
are-650-de-ani-si-instituie-cenzura-antiromaneasca-
s130112.html
 http://www.info-
prim.md/?a=10&nD=2009/01/31&ay=21048
 http://www.moldpres.md/banner/2009/rom.html
 http://www.posta.md/ro/page/367.html ( accesat
 http://www.moldpres.md/banner/2009/rom.html
 http://parlament.md/lawprocess/laws/june2008/140-XVI-
26.06.2008/
 http://social.moldova.org/news/un-cutit-in-inima-
academiei-201029-rom.html
 http://www.flux.md/articole/5356/
 http://social.moldova.org/news/istoricii-pun-la-indoiala-
cei-650-de-ani-ai-statalitatii-191353-rom.html
 http://social.moldova.org/news/60-de-ani-de-la-deportarile-
masive-operate-de-regimul-stalinist-202306-rom.html

150
 Cuprins

Introducere………………………………….......………….…...5
I. Două secole de mistificare a adevărului istoric. Poporul şi
limba „moldovenească”, de la 1812 la 1989 .................................16
II. Putere politică şi incertitudini identitare în timpul regimului
neo-comunist (1991-2008) ............................................................44
a) Moldovenismul în activitatea politică ................................46
b) Moldovenismul în presă .....................................................51
c) Moldovenismul în lucrări istorice .......................................84
d) Alte forme de manifestare a moldovenismului ...................98
III. „650 de ani de la întemeierea statului moldovenesc”. Prilej
de mistificare a istoriei poporului român ....................................109
IV. Mărturii ale identităţii româneşti a locuitorilor dintre Prut şi
Nistru.........................................................................................117
Încheiere ...................................................................................136
Bibliografie...............................................................................140
Cuprins………………………………………………….....….151

151