Misterul morții.

Creștinul în fața morții

Pr. Pralea Ștefan

 Introducere
Moartea este o realitate care atinge orice fiinţă umană şi această experienţă a morţii nu
este proprie doar creştinului. Gânditorii, poeţii, artiştii de diferite culturi, oamenii religioşi de
diferite convingeri au înfruntat impactul cu moartea şi au încercat să dea anumite interpretări şi
soluţii acestei realităţi.
Avva Efrem Filotheitul, cugetând la ceasul morții afirma următoarele: ,,Cu cât înaintez în
vârstă, cu atât simt nestatornicia, zădărnicia lucrurilor pământești. Ah! De ce ne tulburăm în
zadar? Viața noastră este țărână, umbră și vis, peste puțină vreme vom pieri.”1
Gândul că vom muri ne înfricoșează pe cei mai mulți dintre noi; judecata la sfârșitul
veacurilor este înfricoșătoare. „Înfricoșător lucru este să cădem în mâinile Dumnezeului Celui
viu”, a scris Sfântul Apostol Pavel (Evrei 10, 31), referindu-se la cei ce părăsesc Biserica, cei
care păcătuiesc de bună voie după ce au primit cunoașterea adevărului și nu se mai pocăiesc, cei
care L-au călcat în picioare pe Fiul lui Dumnezeu și I-au nesocotit sângele testamentului prin
care s-au sfințit, cei care au batjocorit Duhul harului (Filipeni 3, 18). Gândul la moarte să-l avem
pururea în mintea noastră, învață Sfinții Părinți ai Bisericii, pentru a depune și mai multă
stăruință în faptele bune pentru care vom fi întrebați la înfricoșătoarea judecată a lui Dumnezeu
(Matei 25, 31 - 46).
Moartea este printre puţinele certitudini ale vieţii, dacă nu chiar singura dintre ele. Deşi
cel mai adesea ne gândim la ea ca fiind separată de viaţă, una o presupune obligatoriu pe
cealaltă, într-o reciprocitate interioară şi un echilibru nestricat decât de faptul că cea din urmă îi
premerge celei dintâi: nu trăim pentru că am murit, ci murim pentru că am trăit.
Despre viaţă se vorbeşte tot mai mult ca despre un „bun", o proprietate, ceva care impune
relaţia materială, distantă şi rece dintre cel care posedă şi lucrul posedat, aflat în stăpânire.
Materialitatea a dorit dintotdeauna să-şi extindă stăpânirea şi asupra lucrurilor spirituale, şi parcă
nu a reuşit aceasta mai cu succes decât în vremea noastră.2
Din punct de vedere creştin însă, omul posedă viaţa nu ca pe un oricare alt bun, ci ca pe
unul pe care-l numim în sens propriu „dar", care este suport pentru celelalte valori şi cadru în
care se realizează valorile. Cel care-L urmează pe Hristos nu va aşeza valoarea supremă pe viaţa
pământească, ci pe cea veşnică. Sfântul Maxim Mărturisitorul scrie: „Cunoscând sfinţii cu
înţelepciune nestatornicia şi trecerea succesivă a vieţii acesteia, au înţeles că nu aceasta este viaţa
dăruită de Dumnezeu oamenilor la început, ci au învăţat tainic că Dumnezeu a creat la început
alta, dumnezeiască şi mereu la fel, una despre care au înţeles că e demnă de Dumnezeu3

1
Avva Efrem Filoteitul, ,,Sfaturi duhovnicești”, trad. Pr. Victor Manolache, Ed. Egumenița, 2012, p. 65.
2
Pr. Ștefan Iloaie, în www.tabor-revista.ro/in_ro.php?module=content_full&id=10379
3
Ambigua 43, trad. rom. Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al BOR (EIBMBOR),
Bucureşti, 1983, col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti" (PSB) 80, p. 156. Acesta este sensul şi înţelesul profund al
actului de martiraj al primilor creştini şi indiferenţa pe care ei o afişau în faţa morţii trupeşti, accentuând prin
atitudinea lor superioritatea vieţii veşnice: „Proconsulul i-a zis: «De ce te grăbeşti la moarte?» Pioniu a răspuns: «Nu
la moarte, ci la viaţă»", Martiriul Sfântului Pioniu 20, 5, în vol. Actele martirice, trad. rom. Pr. Prof. Dr. Ioan
Rămureanu, EIBMBOR, Bucureşti, 1997, p. 158.
 Pentru întreaga ființă umană, moartea este un lucru înfricoșător. În pragul morții, omul
este mai conștient ca niciodată de realitatea acesteia. În slujba înmormântării cântăm astfel:,, Vai,
câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci, şi nu este cine să-l
miluiască pe dânsul! Către îngeri ridicându-şi ochii, în zadar se roagă; către oameni mâinile
tinzându-şi, nu are cine să-i ajute. Pentru aceasta, iubiţii mei fraţi, cunoscând scurtimea vieţii
noastre, adormitului să-i cerem odihnă de la Hristos, şi sufletelor noastre mare milă.”4
Caracterul transcendent al vieţii terestre şi întregul ei sens îi este conferit de împlinirea
acesteia în viaţa veşnică, în Dumnezeu Însuşi - „Viaţa voastră este împreună cu Hristos ascunsă-
n Dumnezeu” (Col 3, 3) -, de aceea sensul celei dintâi se cuprinde în cea de a doua: „Vocaţia
noastră primă este de a participa la viaţa divină însăşi”. Hristos este sensul vieţii omului pentru
că El Şi-a dovedit iubirea de Fiu înaintea Tatălui şi pentru că S-a adus în lumea păcatului pe Sine
ca Viaţă, descoperindu-ne în acelaşi timp şi adevărata raţiune pe care viaţa noastră o are
împreună cu toate creaturile.5

Taina morții
În viziunea lumii de până la Hristos, moartea este mai tare decât viața. Acest lucru
explica de ce marile momente religioase ale lumii vechi sunt închinate acestui eveniment peste
care nimeni nu poate trece. Moartea.
În viziunea filosofilor cea mai profundă problemă este aceea peste care nu se poate trece.
Gândirea antică nu a putut depăși ciclicitate cosmică, fapt pentru care gnosticismul filosofic sau
religios este circumscris dualismului viață-moarte, sacru-profan, veșnic-trecător.6
Ceva paradoxal a avut loc în gândirea antică, întrucât nu morții i-au fost asociate
atributele de profan și trecător, ci vieții. Astfel moartea a fost privată în sacralitatea ei veșnică.
Chiar și în Vechiul Testament găsim această veșnicie a morții: ,, Deşertăciunea
deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni! Ce folos are omul din toată truda lui cu care se trudeşte
sub soare? Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu
este nimic nou sub soare.” (Ecclesiast 1, 2-3, 9). Iar Înțelepciunea lui Isus Sirah dă glas disperării
general umane în fața morții:,, O, moarte! Cât de amară este amintirea ta omului care trăieşte
fericit întru avuţiile sale, Omului lipsit de griji şi care sporeşte în toate şi poate încă mânca! O,
moarte, bună este judecata omului celui lipsit şi scăzut de putere, Celui cu adânci bătrâneţi şi
celui care de toate se învăluie şi este neîncrezător şi a pierdut răbdarea. Nu te teme de judecata
morţii; adu-ţi aminte de cele dintâi ale tale şi de cele de apoi. ”(41, 1-5)
Zbuciumul lui Iov înaintea morții este defapt oglindirea stării pe care o încerca lumea
veche: ,, Pentru ce dă Dumnezeu lumina vieţii celui nenorocit şi zile celor cu sufletul amărât;
Celor ce aşteaptă moartea, şi ea nu vine, şi care scormonesc după ea mai mult ca după o
4
Molitfelnic, ,,Rânduiala înmormântării mirenilor”, Ed. IBMBOR, București, 2006, p. 228.
5
John Breck, Darul sacru al vieţii, Patmos, Cluj-Napoca, 2001, p. 16
6
Ps.Calinic Botoșăneanul și Prof. Univ. Dr. Gheorghe Scripcaru, ,,Predici la înmormântări”, Ed. Gedo, Cluj, 2007,
p. 15.
comoară; Celor ce se bucură cu bucurie mare şi sunt plini de fericire, fiindcă au găsit un
mormânt;”(Iov 3, 20-22).
Oricât am medita asupra morţii, oricât am citi sau discuta pe această temă, este puţin
probabil să depăşim simplul stadiu al unor idei sau reprezentări mentale care produc oarece fiori
sau emoţii. Cu totul altă percepţie a acestui fenomen avem atunci când cineva apropiat, un
prieten sau un cunoscut, se avântă cu paşi repezi spre veşnicie. Din perspectivă creştină, moartea
nu este un sfârşit, ci doar o trecere spre un nou început, autentic şi veşnic. De aceea, nu moartea
în sine contează pentru un creştin, ci starea interioară a omului pus în faţa acestei dramatice
treceri, stare care se propagă şi se amplifică în veşnicie.
Teologul ortodox Kallistos Ware identifică şi analizează în fragmentul care urmează mai
multe paradigme de atitudine creştină în faţa morţii.
Deşi tragică şi nenaturală, moartea poate fi privită şi ca dar făcut de Dumnezeu unei
umanităţi alterate prin păcat. Acest dar semnifică, potrivit tradiţiei creştine, şansa unui nou
început şi a unei vieţi veşnice în împărăţia prezenţei iubitoare a lui Dumnezeu.

Creștinul în fața morții

Conform statisticilor 75% din decese provin în urma unor boli incurabile, deci în urma
unei suferinte. Cel puțin 50% dintre aceste persoane sunt conștiente de faptul că într-o zi vor
muri. Întrebarea care se pune este aceasta: care este atitudinea creștinului în fața morții? Care
sunt stările psihice prin cre trece? Cum își acceptă propria moarte?
Pentru a înțelege că suferința este o încercare și pentru a vedea felul în care o putem
înfrunta, trebuie mai întai de toate să întelegem caracterul ambiguu al suferinței.7
Anumite curente spiritualiste occidentale care și-au exercitat influența cu cateva secole în
urma, dar care continuă și astazi să marcheze profund mentalitațile, sub forme mai mult sau mai
puțin vizibile, i-au acordat suferinței o foarte mare valoare.
Dumnezeu îngăduie lipsurile şi neajunsurile în viaţa noastră nu fără un scop anume;
întotdeauna scopul lui Dumnezeu este relaţia nostră cu El. Durerea trupească are drept scop să ne
determine a ne apropia de Hristos. Nu trebuie să fim dezamăgiţi dacă Hristos ne refuză ceea ce Îi
cerem şi ne dă altceva mult mai important - mântuirea noastră sufletească. Sănătatea sufletească
este infinit mai scumpă decât cea trupească.8
Pentru trup, bolile sunt o băutură amară, iar, pentru suflet, o tămăduire mântuitoare. Aşa
cum sarea împiedică putreziciunea cărnii şi peştelui şi nu îngăduie să se zămislească într-însele
viermii, tot aşa orice boală fereşte Duhul nostru de putreziciunea şi descompunerea
duhovnicească şi nu îngăduie patimilor, ca unor viermi sufleteşti să se zămislească în noi (Sf.
Tihon Zadonschi). Bolile trupeşti curăţă bolile sufleteşti (Schimonahul Macarie). În vremea bolii
noi simţim că viaţa omenească este asemenea unei flori care se usucă aproape imediat după ce îşi
7
Jean Claude Larchet ,,Creștinul în fața bolii, suferinței și a morții”, Ed. Sophia, București, 2006, p.10.
8
Mihai Popa, ,,Îndrumar pentru restabilirea sănătății„, Ed. Mănăstirea Brazi, București, 2009, p. 17.
desface petalele şi asemenea unui nor, care se risipeşte şi nu lasă nici o urmă. 9 Dacă te molipseşti
de vreo boală, nu te deznădăjdui şi nu te împuţina cu duhul, ci mulţumeşte-i lui Dumnezeu, că El
se îngrijeşte ca să-ţi procure prin această boală un bine (Avva Isaia). Din lecţia rostită către
slăbănog: “Iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău”
(Ioan 5, 14), cunoaştem că pricinile bolilor sunt de fapt păcatele noastre şi că, prin urmare, cea
dintâi lecuire împotriva lor constă, întotdeauna, nu atât în picăturile prescrise de doctori, cât în
picăturile care curg dintr-o inimă zdrobită şi înfrântă. Boala este urmarea îndepărtării harului lui
Dumnezeu de omul căzut în păcat, care este moarte a sufletului şi a trupului.
Moartea este consecinţa păcatului, pedeapsa lui Dumnezeu împotriva neascultării
primilor oameni, care s-a transmis din generaţie în generaţie. Ea n-a fost destinată omului, fiind
contrară firii lui, dar a survenit în clipa când inima şi dragostea lui s-au îndepărtat de Dumnezeu.
“Ori în ce zi veţi mânca din el, cu moarte veţi muri”. (Fac. 2, 17) Ca fenomen, moartea se explică
ca o parte a fiinţei omului care nu mai acţionează şi este pusă la păstrare ca un tezaur ce se
îngroapă, ca un grăunte ce se seamănă în pământ până îi soseşte ceasul de germinare. Sufletul
rămâne însă viu, căci Dumnezeu “nu este un Dumnezeu al morţilor ci al viilor”. Deci toţi sunt vii
înaintea Domnului. Actul morţii este un fenomen inevitabil şi cel mai sigur ce se petrece în viaţa
omului, materializându-se prin despărţirea şi dezlegarea legăturilor fireşti dintre trup şi suflet,
până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când trâmbiţa Arhanghelului va deştepta
pe cei morţi la judecata cea mare.“Este rândul oamenilor să moară, iar după aceea, să fie
judecaţi”. (Evrei 9, 27) Trupul, pământ fiind, se va întoarce în pământ, dar sufletul, fiind suflarea
lui Dumnezu, se va întoarce la Creatorul său, ca să dea socoteală de ceea ce a făcut, în timpul
vieţii pe pământ, cu trupul ce i s-a dat spre slujirea lui Dumnezeu. 10 Clipa şi ceasul morţii sunt
numai de Dumnezeu ştiute şi rânduite, în funcţie de judecăţile Sale cele neştiute. De aceea,
Domnul ne sfătuieşte, zicând: “Luaţi aminte, 202 privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi când va fi
acea vreme”. (Marcu 13, 33) Moartea deschide omului uşa veşniciei şi o începe pe ea, oricum ar
fi, bună sau rea.
Ferice de creştinul acela care trăieşte pe pământ, iar cu mintea lui trăieşte în cer; cu
mintea lui se înalţă la Dumnezeu şi după puterea lui se osteneşte să facă fapte bune, ca să se ducă
în Raiul desfătării. Acolo nu mai este moarte, nu mai este bătrâneţe, nu mai este durere, nu mai
este boală, nu mai este frică. Ci veşnic va avea, cum zicea Apostolul Pavel, “pace, dreptate şi
bucurie întru Duhul Sfânt.

Concluzii
Toți Părinții Bisericii afirma că moartea nu e de la Dumnezeu. 11 Sfânta Scriptură ne
atrage atenția că: „Nu Dumnezeu a făcut moartea, nici că Se bucură de nimicirea celor vii. El a
făcut toate lucrurile pentru ca ele să vieze, făpturile lumii sunt mântuitoare, în ele nu-i otravă de
9
Ibidem, p. 18.
10
Ibidem, p. 208.
11
Sf. Vasile cel Mare, Dumnezeu nu este autorul relelor, 7; Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 42;
Sf. Grigorie Palama, 150 de capete despre cunoştinţa naturală, despre cunoaşterea lui Dumnezeu, despre viaţa
morală şi despre făptuire, 47, 51; Omilii, XXXI, PG, 151,3968.
pieire.” (Inţ. Sol. l, 13-14). Realitatea morţii este de natură negativă: moartea există doar prin
pierderea vieţii; ea face parte dintre relele care există numai întrucât lipseşte sau a fost pierdut
binele. Or, lumea creată de Dumnezeu a fost toată desăvârşit bună, iar viaţa i-a fost dăruită
omului ca un mare bine.12
Sfinții Părinți spun că moartea trupului e un mare bine pentru suflet. Prin moarte omul
încetează de a mai săvârși păcate13, iar acest lucru își are plinătatea dupa întruparea Mântuitorului
Hristos.
În ciuda tuturor dificultăţilor şi a suferinţelor, un bun creştin nu trebuie sa piardă
niciodată din vedere speranţa şi siguranţa că viaţa învinge moartea: “Şi avem comoara aceasta în
vase de lut, ca să se învedereze că puterea covârşitoare este a lui Dumnezeu şi nu de la noi. În
toate pătimind necaz, dar nefiind striviţi; lipsiţi fiind, dar nu deznădăjduiţi; Prigoniţi fiind, dar nu
părăsiţi; doborâţi, dar nu nimiciţi; Purtând totdeauna în trup omorârea lui Iisus, pentru ca şi viaţa
lui Iisus să se arate în trupul nostru. Căci pururea noi cei vii suntem daţi spre moarte pentru Iisus,
ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru cel muritor.” (2Cor 4, 8-11).
În slujbele de la Înviere şi din săptămânile ce urmează, în bisericile noastre ne ostenim să
cântăm fără încetare troparul Învierii: “Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând
şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.

Bibliografie
12
Jean Claude Larchet ,,Creștinul în fața bolii, suferinței și a morții”, Ed. Sophia, București, 2006, p.7.
13
A se vedea: Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XXXVIII, 4; Sf. Grigorie de Nyssa, Despre moarte. Un tratat al
Sf. Ambrozie al Milanului se intitulează chiar De bono mortis (PL 14. 567-596).
1. Biblia sau Sfânta Scriptură, E.I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1997
2. Ioan Gură de Aur, Sfânt, Omilii la Matei, XXXVIII, 4; Sf. Grigorie de Nyssa, Despre
moarte. Un tratat al Sf. Ambrozie al Milanului se intitulează chiar De bono mortis (PL
14. 567-596).
3. Vasile cel Mare, Sfânt, Dumnezeu nu este autorul relelor, 7; Omilii, XXXI, PG
4. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 42; Omilii, XXXI, PG
5. Grigorie Palama, Sfânt, 150 de capete despre cunoştinţa naturală, despre cunoaşterea lui
Dumnezeu, despre viaţa morală şi despre făptuire, 47, 51; Omilii, XXXI, PG.

6. Efrem Filoteitul, ,,Sfaturi duhovnicești”, trad. Pr. Victor Manolache, Ed. Egumenița, 2012.
7. Ambigua 43, trad. rom. Pr. Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
BOR (EIBMBOR), Bucureşti, 1983, col. „Părinţi şi Scriitori Bisericeşti" (PSB) 80.
8. Molitfelnic, ,,Rânduiala înmormântării mirenilor”, Ed. IBMBOR, București, 2006.
9. Calinic Botoșăneanul și Prof. Univ. Dr. Gheorghe Scripcaru, ,,Predici la înmormântări”,
Ed. Gedo, Cluj, 2007.
10. John Breck, Darul sacru al vieţii, Patmos, Cluj-Napoca, 2001.
11. Larchet Claude Jean ,,Creștinul în fața bolii, suferinței și a morții”, Ed. Sophia,
București, 2006.
12. Popa Mihai, ,,Îndrumar pentru restabilirea sănătății„, Ed. Mănăstirea Brazi, București, 2009.
13. www.tabor-revista.ro/in_ro.php?module=content_full&id=10379