CADRUL GENERAL CONCEPTUAL PENTRU RAPORTAREA FINANCIARĂ

Situaţiile financiare sunt întocmite şi prezentate de diverse entităţi din întreaga lume pentru utilizatori externi. Deşi
astfel de situaţii financiare pot părea similare de la o ţară la alta, există diferenţe care probabil au fost cauzate de
o varietate de factori sociali, economici şi juridici, precum şi de faptul că diferite ţări, în momentul stabilirii
dispoziţiilor naţionale, au avut în vedere necesităţile unor utilizatori diferiţi ai situaţiilor financiare.
Aceste circumstanţe diferite au condus la utilizarea unei diversităţi de definiţii pentru elementele situaţiilor
financiare: de exemplu, active, datorii, capitaluri proprii, venituri şi cheltuieli. Totodată, acestea au avut ca
rezultat utilizarea unor criterii diferite pentru recunoaşterea elementelor în situaţiile financiare şi o anumită
preferinţă pentru diferitele baze de evaluare. De asemenea, au fost afectate domeniul de aplicare al situaţiilor
financiare şi informaţiile prezentate.

Consiliul pentru Standarde Internaţionale de Contabilitate s-a angajat să reducă aceste diferenţe, urmărind să
armonizeze reglementările, standardele contabile şi procedurile referitoare la întocmirea şi prezentarea situaţiilor
financiare. Acesta consideră că armonizarea se poate realiza cel mai bine punându-se accent pe întocmirea de
situaţii financiare care să furnizeze informaţii utile pentru luarea deciziilor economice.

Consiliul consideră că situaţiile financiare întocmite cu acest scop răspund nevoilor comune ale majorităţii
utilizatorilor. În fapt, aproape toţi utilizatorii iau decizii economice, de exemplu, pentru:
(a) a hotărî când să cumpere, să păstreze sau să vândă o investiţie în capitalurile proprii.
(b) a evalua capacitatea de gestionare sau răspunderea conducerii.
(c) a evalua capacitatea entităţii de a-şi plăti personalul şi de a oferi alte beneficii angajaţilor săi.
(d) a evalua garanţia pe care entitatea o poate oferi pentru creditele ce i-au fost acordate.
(e) a determina politicile fiscale.
(f) a determina profitul şi dividendele care pot fi distribuite.
(g) a elabora şi utiliza date statistice privind venitul naţional.
(h) a reglementa activităţile entităţilor.

Consiliul recunoaşte totuşi că guvernele pot stabili, în particular, dispoziţii diferite sau suplimentare pentru
scopurile proprii. Totuşi, aceste dispoziţii nu ar trebui să influenţeze în niciun caz situaţiile financiare publicate
pentru a satisface interesele altor utilizatori, decât în măsura în care răspund şi nevoilor acestora.
Situaţiile financiare sunt, de regulă, întocmite conform modelului contabil bazat pe costul istoric recuperabil şi
pe conceptul de menţinere a capitalului financiar nominal. Alte modele şi concepte ar putea fi mai bine adaptate
pentru a putea satisface obiectivul de a furniza informaţii utile în luarea deciziilor economice, dar la ora actuală
nu există un consens în favoarea unei modificări. Acest Cadru general conceptual a fost elaborat astfel încât
să poată fi aplicat unei serii de modele contabile şi concepte de capital şi de menţinere a capitalului.

Scop şi statut
Acest Cadru general conceptual stabileşte conceptele care stau la baza întocmirii şi prezentării situaţiilor
financiare pentru utilizatorii externi. Scopul Cadrului general conceptual este:
(a) să asiste Consiliul în elaborarea de noi IFRS-uri şi revizuirea IFRS-urilor existente;
(a) să asiste Consiliul în promovarea armonizării reglementărilor, a standardelor de contabilitate şi a
procedurilor de prezentare a situaţiilor financiare prin furnizarea unei baze de reducere a numărului
alternativelor de tratamente contabile permise de IFRS-uri;
(b) să asiste organismele de normalizare în procesul de elaborare a standardelor naţionale;
(b) să îi asiste pe cei care întocmesc situaţii financiare în aplicarea IFRS-urilor şi în abordarea temelor care
nu fac încă obiectul unui IFRS;
(c) să asiste auditorii în formarea unei opinii referitoare la conformitatea situaţiilor financiare cu IFRS-urile;
(d) să asiste utilizatorii situaţiilor financiare în interpretarea informaţiilor cuprinse în situaţiile financiare
întocmite în conformitate cu IFRS-urile; şi
(e) să furnizeze celor interesaţi de activitatea IASB informaţii privind abordarea formulării IFRS-urilor.
Acest Cadru general conceptual nu este un IFRS şi nu defineşte standarde privind evaluarea sau prezentarea
informaţiilor într-o anumită situaţie. Prevederile acestui Cadru general conceptual nu primează în faţa IFRS-
urilor specifice.

Consiliul recunoaşte că, într-un număr limitat de cazuri, poate exista un conflict între Cadrul general
conceptual şi un IFRS. În acele cazuri în care există un conflict, dispoziţiile IFRS-ului primează asupra celor
din Cadrul general conceptual. Având în vedere că activitatea Consiliului se va ghida după Cadrul general
conceptual în elaborarea IFRS-urilor viitoare şi în revizuirea IFRS-urilor existente, numărul cazurilor de conflict
dintre Cadrul general conceptual şi IFRS-uri se va diminua în timp.

Cadrul general conceptual va fi revizuit periodic pe baza experienţei Consiliului în utilizarea acestuia.

Domeniu de aplicare
Cadrul general conceptual tratează:
(a) obiectivul raportării financiare;
(b) caracteristicile calitative ale informaţiilor financiare utile;
(a) definirea, recunoaşterea şi evaluarea structurilor pe baza cărora sunt întocmite situaţiile financiare; şi
(c) conceptele de capital şi de menţinere a capitalului.

OBIECTIVUL RAPORTĂRII FINANCIARE CU SCOP GENERAL

Obiectivul raportării financiare cu scop general constituie baza Cadrului general conceptual. Celelalte
aspecte ale Cadrului general conceptual - conceptul de entitate raportoare, caracteristicile calitative ale
informaţiilor financiare utile şi constrângerile acestora, elementele situaţiilor financiare, recunoaşterea,
evaluarea, prezentarea şi descrierea - decurg în mod logic din obiectiv.

Obiectivul, utilitatea şi limitările raportării financiare cu scop general

Obiectivul raportării financiare cu scop general este acela de a oferi informaţii financiare cu privire la entitatea
raportoare care să fie utile pentru investitorii existenţi şi potenţiali, împrumutătorii şi alţi creditori în deciziile pe
care aceştia le iau cu privire la oferirea de resurse entităţii. Respectivele decizii implică achiziţionarea,
vânzarea sau deţinerea instrumentelor de capitaluri proprii şi de datorii, şi furnizarea sau decontarea
împrumuturilor sau altor forme de credit.

Deciziile luate de investitorii existenţi şi potenţiali privind achiziţionarea, vânzarea sau deţinerea instrumentelor
de capitaluri proprii şi de datorii depind de rentabilităţile pe care aceştia le aşteaptă de la o investiţie în
respectivele instrumente, de exemplu, plăţile de dividende, principal şi dobânzi sau creşterile preţurilor de
piaţă. În mod similar, deciziile luate de împrumutătorii existenţi şi potenţiali şi de alţi creditori privind furnizarea
sau decontarea împrumuturilor sau altor forme de credit depind de plăţile de principal şi de dobânzi sau de alte
rentabilităţi aşteptate de aceştia. Aşteptările investitorilor, împrumutătorilor şi ale altor creditori privind
rentabilităţile depind de evaluările pe care aceştia le fac privind valoarea, momentul apariţiei şi incertitudinea
privind (perspectivelor pentru) intrările nete de numerar pentru entitate. În consecinţă, investitorii existenţi şi
potenţiali, împrumutătorii şi alţi creditori au nevoie de informaţii pentru a-i ajuta să evalueze perspectivele
privind intrările nete de numerar pentru o entitate.

Pentru a evalua perspectivele unei entităţi privind intrările nete de numerar, investitorii existenţi şi potenţiali,
împrumutătorii şi alţi creditori au nevoie de informaţii privind resursele entităţii, pretenţiile faţă de entitate, şi de
informaţii referitoare la cât de eficient şi eficace îşi îndeplinesc consiliul de administraţie şi conducerea entităţii †
responsabilităţile de utilizare a resurselor entităţii. Exemplele de astfel de responsabilităţi includ protejarea
resurselor entităţii de efectele nefavorabile ale factorilor economici precum modificările preţului şi cele
tehnologice şi certitudinea că entitatea respectă legile, reglementările şi prevederile contractuale aplicabile.
Informaţiile privind îndeplinirea de către conducere a responsabilităţilor sale sunt, de asemenea, utile pentru
deciziile luate de către investitorii existenţi, împrumutători şi alţi creditori care au dreptul de a vota sau de a
influenţa în alt fel acţiunile conducerii.
O mare parte a investitorilor existenţi şi potenţiali, a împrumutătorilor şi a altor creditori nu pot solicita
entităţilor raportoare să le ofere informaţiile direct lor şi trebuie să se bazeze pe rapoartele financiare cu scop
general pentru o mare parte din informaţiile financiare care le sunt necesare. În consecinţă, ei sunt utilizatorii
principali către care sunt direcţionate rapoartele financiare cu scop general.

Totuşi, rapoartele financiare cu scop general nu oferă şi nu pot oferi toate informaţiile de care au nevoie
investitorii existenţi şi potenţiali, împrumutătorii şi alţi creditori. Utilizatorii trebuie să analizeze informaţiile
pertinente din alte surse, de exemplu, condiţiile şi aşteptările economice generale, evenimentele politice şi
climatul politic şi prognozele industriale şi privind compania.

Rapoartele financiare cu scop general nu sunt menite să indice valoarea unei entităţi raportoare; în schimb, ele
oferă informaţii care să ajute investitorii existenţi şi potenţiali, împrumutătorii şi alţi creditori să estimeze
valoarea entităţii raportoare.

Utilizatorii principali individuali au nevoi şi dorinţe informaţionale diferite şi, posibil, aflate în conflict.
Consiliul, în elaborarea standardelor de raportare financiară, va căuta să prevadă setul de informaţii care să
întrunească nevoile unui număr maxim de utilizatori principali. Totuşi, axarea pe nevoile informaţionale
comune nu trebuie să împiedice entitatea raportoare să includă informaţii suplimentare care sunt deosebit de
utile pentru o anumită subcategorie a utilizatorilor principali.

Conducerea entităţii raportoare este, de asemenea, interesată de informaţiile financiare ale entităţii. Totuşi,
conducerea nu trebuie să se bazeze pe rapoartele financiare cu scop general deoarece este capabilă să obţină
intern informaţiile financiare necesare.

Alte părţi, cum ar fi organele de reglementare şi membrii publicului, în fară de investitori, împrumutători şi alţi
creditori, pot, de asemenea, să considere utile rapoartele financiare cu scop general. În orice caz, obiectivul
primordial al acestor rapoarte nu sunt aceste alte grupuri.

Într-o mare măsură, rapoartele financiare se fundamentează mai degrabă pe estimări, raţionamente şi modele
decât pe reprezentări exacte. Cadrul general conceptual stabileşte conceptele care stau la baza acestor estimări,
raţionamente şi modele. Conceptele sunt scopul pe care se străduiesc să îl atingă Consiliul şi cei care
întocmesc rapoartele financiare. Aşa cum se întâmplă în cazul celor mai multe scopuri, este puţin probabil ca
viziunea Cadrului general conceptual privind raportarea financiară să fie realizată în întregime, cel puţin pe
termen scurt, deoarece este nevoie de timp pentru a înţelege, accepta şi implementa noi modalităţi de analiză a
tranzacţiilor şi a altor evenimente. Cu toate acestea, stabilirea unui scop către care să se tindă este esenţială pentru
ca raportarea financiară să evolueze astfel încât să-şi amplifice utilitatea.

Informaţii privind resursele economice ale unei entităţi raportoare, privind pretenţiile ridicate faţă de
entitate şi privind modificările resurselor şi pretenţiilor
Rapoartele financiare cu scop general oferă informaţii privind poziţia financiară a unei entităţi raportoare,
informaţii care se referă la resursele economice şi la pretenţiile faţă de entitatea raportoare. Rapoartele
financiare oferă, de asemenea, informaţii privind efectele tranzacţiilor şi ale altor evenimente care modifică
resursele economice şi pretenţiile asupra entităţii raportoare. Ambele tipuri de informaţii oferă date utile pentru
deciziile de furnizare de resurse către o entitate.

Resurse economice şi pretenţii

Informaţiile privind natura şi valorile resurselor economice şi pretenţiilor faţă de o entitate raportoare pot
ajuta utilizatorii să identifice punctele forte şi vulnerabilităţile financiare ale entităţii raportoare. Aceste
informaţii pot ajuta utilizatorii să evalueze lichiditatea şi solvabilitatea entităţii raportoare, nevoia sa de
finanţare suplimentară şi probabilitatea ca entitatea să aibă succes în obţinerea finanţării. Informaţiile privind
priorităţile şi dispoziţiile de plată aferente pretenţiilor existente ajută utilizatorii să prognozeze modul în care
vor fi distribuite fluxurile viitoare de trezorerie între cei care au pretenţii faţă de entitatea raportoare.

Diferitele tipuri de resurse economice influenţează diferit modul în care utilizatorii evaluează perspectivele
entităţii raportoare de a obţine fluxuri de trezorerie viitoare. Unele fluxuri de trezorerie viitoare rezultă direct
din resursele economice existente, cum ar fi conturile de creanţe. Alte fluxuri de trezorerie rezultă din
utilizarea în comun a câtorva resurse pentru a produce şi comercializa bunuri şi servicii pentru clienţi. Deşi
aceste fluxuri de trezorerie nu pot fi corelate cu resurse economice individuale (sau cu pretenţii), utilizatorii
rapoartelor financiare trebuie să cunoască natura şi valoarea resurselor disponibile pentru utilizarea în
activitatea entităţii raportoare.

Modificări ale resurselor economice şi pretenţiilor

Modificările resurselor economice şi pretenţiilor faţă de o entitate raportoare rezultă din performanţa financiară
a respectivei entităţi şi din alte evenimente sau tranzacţii, cum ar fi emiterea de instrumente de capitaluri proprii
sau de datorie. Pentru a evalua corespunzător perspectivele entităţii raportoare de a primi fluxuri de trezorerie
viitoare, utilizatorii trebuie să poată distinge între aceste două tipuri de modificări.

Informaţiile privind performanţa financiară a entităţii raportoare ajută utilizatorii să înţeleagă rentabilitatea
pe care entitatea a generat-o pentru resursele sale economice. Informaţiile privind rentabilitatea generată de
entitate oferă indicii referitoare la cât de bine şi-a îndeplinit conducerea responsabilităţile privind utilizarea
eficientă şi eficace a resurselor entităţii raportoare. Informaţiile privind variabilitatea şi componentele acestei
rentabilităţi sunt, de asemenea, importante, în special pentru evaluarea incertitudinii privind fluxurile de
trezorerie viitoare. Informaţiile privind performanţa financiară anterioară a entităţii raportoare şi modul în care
conducerea şi-a îndeplinit responsabilităţile sunt, de obicei, utile pentru previzionarea rentabilităţilor viitoare
obţinute de entitate pentru resursele sale economice.

Performanţa financiară reflectată de contabilitatea de angajamente

Contabilitatea de angajamente ilustrează efectele tranzacţiilor şi ale altor evenimente şi circumstanţe asupra
resurselor economice şi asupra pretenţiilor faţă de o entitate raportoare în perioadele în care respectivele
efecte se produc, chiar dacă încasările şi plăţile aferente de numerar au loc într-o perioadă diferită. Acest
aspect este important deoarece informaţiile privind resursele economice şi pretenţiile faţă de o entitate
raportoare, precum şi modificările resurselor sale economice şi ale pretenţiilor faţă de entitate în decursul unei
perioade oferă o bază mai solidă pentru evaluarea performanţei trecute şi viitoare a entităţii decât informaţiile
care se referă numai la încasările şi plăţile de numerar în decursul respectivei perioade.
Informaţiile privind performanţa financiară a unei entităţi raportoare în decursul unei perioade, reflectate de
modificările resurselor sale economice şi pretenţiilor faţă de entitate care au alte cauze decât obţinerea de
resurse suplimentare direct de la investitori şi creditori, sunt utile pentru evaluarea capacităţii trecute şi viitoare
a entităţii de a genera intrări nete de numerar. Aceste informaţii prezintă măsura în care entitatea raportoare şi-a
suplimentat resursele economice disponibile, şi astfel capacitatea de a genera intrări nete de numerar mai
degrabă prin activitatea sa decât prin obţinerea de resurse suplimentare direct de la investitori şi creditori.

Informaţiile privind performanţa financiară a entităţii raportoare în cursul unei perioade pot indica măsura în
care evenimente cum sunt modificările preţurilor pieţei sau ale ratelor dobânzii au condus la creşteri sau
reduceri ale resurselor entităţii şi ale pretenţiilor faţă de entitate, afectând astfel capacitatea entităţii de a genera
intrări nete de numerar.

Performanţa financiară reflectată de fluxurile de trezorerie anterioare

Informaţiile privind fluxurile de trezorerie ale entităţii raportoare în decursul unei perioade ajută utilizatorii să
evalueze capacitatea entităţii de a genera viitoare intrări nete de numerar. Acestea prezintă modul în care
entitatea raportoare obţine şi cheltuieşte numerarul, inclusiv informaţii privind împrumuturile şi rambursarea
datoriilor, privind dividendele plătite în numerar sau alte distribuiri în numerar către investitori, precum şi alţi
factori care ar putea afecta lichiditatea sau solvabilitatea entităţii. Informaţiile privind fluxurile de trezorerie ajută
utilizatorii să înţeleagă activităţile unei entităţi raportoare, să evalueze activităţile de finanţare şi de investiţii ale
acesteia, să îi evalueze lichiditatea sau solvabilitatea şi să interpreteze alte informaţii privind performanţa
financiară.

Modificări ale resurselor economice şi pretenţiilor care nu rezultă din performanţa financiară
Resursele economice şi pretenţiile faţă de o entitate raportoare se pot, de asemenea, modifica şi din alte
motive decât performanţa financiară, cum ar fi emiterea unor acţiuni suplimentare. Informaţiile privind acest tip
de modificări sunt necesare pentru a oferi utilizatorilor o imagine completă a motivelor pentru care resursele
economice şi pretenţiile faţă de entitatea raportoare s-au modificat, precum şi a consecinţelor respectivelor
modificări asupra performanţei financiare viitoare.

CARACTERISTICILE CALITATIVE ALE INFORMAŢIILOR FINANCIARE UTILE

Caracteristicile calitative ale informaţiilor financiare utile discutate în acest capitol ajută la identificarea
tipurilor de informaţii care pot fi utile pentru investitorii existenţi şi potenţiali, împrumutători şi alţi creditori
în deciziile pe care aceştia le iau cu privire la entitatea raportoare pe baza rapoartelor financiare ale acesteia
(informaţii financiare).

Rapoartele financiare oferă informaţii privind resursele economice ale entităţii raportoare, pretenţiile faţă de
entitatea raportoare şi efectele tranzacţiilor şi ale altor evenimente şi condiţii care modifică aceste resurse şi
pretenţii. (Aceste informaţii sunt menţionate în Cadrul general conceptual drept informaţii privind fenomenele
economice.) Unele rapoarte financiare includ, de asemenea, materiale explicative privind aşteptările şi
strategiile conducerii pentru entitatea raportoare, precum şi alte tipuri de informaţii cu caracter previzional.

Caracteristicile calitative ale informaţiilor financiare utile se aplică informaţiilor financiare oferite în
situaţiile financiare, precum şi informaţiilor financiare oferite prin alte modalităţi. Costul, care este o
constrângere generală asupra capacităţii entităţii raportoare de a oferi informaţii financiare utile, se aplică în
mod similar. Totuşi, consideraţiile avute în vedere în aplicarea caracteristicilor calitative şi a constrângerilor
aferente costului pot fi diferite pentru diverse tipuri de informaţii. De exemplu, aplicarea lor în cazul
informaţiilor cu caracter previzional poate fi diferită de aplicarea lor informaţiilor privind resursele
economice existente şi pretenţiile faţă de entitate şi modificărilor acestor resurse şi pretenţii.

Pentru ca informaţiile financiare să fie utile, ele trebuie să fie relevante şi să reprezinte exact ceea ce îşi propun
să reprezinte. Utilitatea informaţiilor financiare este amplificată dacă acestea sunt comparabile, verificabile,
oportune şi inteligibile.

Caracteristici calitative fundamentale

Caracteristicile calitative fundamentale sunt relevanţa şi reprezentarea exactă.

Relevanţă
Informaţiile financiare relevante sunt cele care au capacitatea de a genera o diferenţă în deciziile luate de către
utilizatori. Informaţiile pot avea capacitatea de a genera o diferenţă în luarea unei decizii chiar dacă unii utilizatori
aleg să nu profite de aceste informaţii sau dacă le cunosc deja din alte surse.
Informaţiile financiare au capacitatea de a genera o diferenţă în luarea unor decizii dacă au valoare predictivă,
valoare de confirmare sau ambele.

Informaţiile financiare au valoare predictivă dacă pot fi utilizate ca intrări în procesele aplicate de utilizatori
pentru a previziona rezultate viitoare. Pentru a avea valoare predictivă, informaţiile financiare nu trebuie să
reprezinte o previziune sau o prognoză. Informaţiile financiare cu valoare predictivă sunt folosite de
utilizatori pentru realizarea propriilor lor predicţii.

Informaţiile financiare au valoare de confirmare dacă oferă feedback privind (confirmă sau modifică) evaluări
anterioare.

Valoarea predictivă şi valoarea de confirmare a informaţiilor financiare sunt în strânsă legătură. Informaţiile
care au valoare predictivă au adesea şi valoare de confirmare. De exemplu, informaţiile privind venitul pentru
anul curent, care pot fi utilizate ca bază pentru prognozarea veniturilor în anii viitori, pot fi, de asemenea,
comparate cu previziunile pentru anul curent realizate în anii anteriori. Rezultatele acestor comparaţii pot ajuta
utilizatorii să corecteze şi să îmbunătăţească procesele utilizate pentru realizarea previziunilor anterioare.
Prag de semnificaţie
Informaţiile sunt semnificative dacă omiterea sau prezentarea lor eronată ar putea influenţa deciziile pe care
utilizatorii le iau pe baza informaţiilor financiare privind o anumită entitate raportoare. Cu alte cuvinte, pragul
de semnificaţie este un aspect al relevanţei specific unei entităţi bazat pe natura sau magnitudinea, sau pe
ambele, elementelor la care se referă informaţiile în contextul raportului financiar al unei entităţi individuale. În
consecinţă, Consiliul nu poate specifica un prag cantitativ pentru semnificaţie şi nu poate predetermina ce ar
putea fi semnificativ într-o anumită situaţie.

Reprezentare exactă
Rapoartele financiare reprezintă fenomenele economice în cuvinte şi cifre. Pentru a fi utile, informaţiile
financiare nu trebuie numai să reprezinte fenomenele relevante, ci trebuie şi să reprezinte exact fenomenele pe
care îşi propune să le reprezinte. Pentru a fi o reprezentare exactă perfectă, o descriere trebuie să aibă trei
caracteristici. Aceasta trebuie să fie completă, neutră şi fără erori. Bineînţeles, perfecţiunea este atinsă rareori
sau chiar niciodată. Obiectivul Consiliului este maximizarea calităţilor de mai sus în măsura în care acest
lucru este posibil.

O descriere completă include toate informaţiile necesare pentru ca un utilizator să înţeleagă fenomenul
descris, inclusiv toate descrierile şi explicaţiile necesare. De exemplu, o descriere completă a activelor grupului
include, cel puţin, o descriere a naturii activelor grupului, o descriere numerică a tuturor activelor grupului şi o
descriere a ceea ce reprezintă descrierea numerică (de exemplu, costul iniţial, costul ajustat sau valoarea
justă). Pentru unele elemente, o descriere completă poate să impună explicaţii privind faptele semnificative
referitoare la calitatea şi natura elementelor, factorilor şi circumstanţelor care ar putea să le afecteze calitatea
şi natura, şi procesul utilizat pentru a determina descrierile numerice.

O descriere neutră este una care nu suportă influenţe în selecţia şi prezentarea informaţiilor financiare. O
descriere neutră nu este denaturată, ponderată, accentuată, neaccentuată sau manipulată în alt fel pentru a
creşte probabilitatea ca informaţiile financiare să fie primite favorabil sau nefavorabil de către utilizatori.
Informaţii neutre nu înseamnă informaţii fără scop sau fără influenţă asupra comportamentului. Din contră,
informaţiile financiare relevante sunt, prin definiţie, cele care au capacitatea de a genera o diferenţă în deciziile
luate de către utilizatori.

Reprezentarea exactă nu înseamnă exactitudine sub toate aspectele. Fără erori înseamnă că nu există erori
sau omisiuni în descrierea fenomenelor, iar procesul utilizat pentru a genera informaţiile raportate a fost
selectat şi aplicat fără erori în cadrul procesului. În acest context, fără erori nu înseamnă perfect exact sub toate
aspectele. De exemplu, nu se poate determina dacă o estimare a unui preţ sau a unei valori ce nu poate fi
observat(ă) este exactă sau inexactă. Totuşi, o reprezentare a respectivei estimări poate fi exactă dacă
valoarea este descrisă clar şi precis ca fiind o estimare, dacă sunt explicate natura şi limitele procesului de
estimare şi dacă nu au fost făcute erori în selectarea şi aplicarea unui proces adecvat pentru elaborarea
estimării.

Dintr-o reprezentare exactă, în sine, nu rezultă neapărat informaţii utile. De exemplu, o entitate raportoare
poate primi imobilizări corporale printr-o subvenţie guvernamentală. În mod evident, a raporta că o entitate a
dobândit un activ fără a suporta un cost ar reprezenta exact costul pentru entitate, dar această informaţie
probabil că nu ar fi foarte utilă. Un exemplu ceva mai subtil este cel al unei estimări a sumei prin care ar trebui
ajustată valoarea contabilă a unui activ pentru a reflecta deprecierea în valoarea activului. Respectiva estimare
poate fi o reprezentare exactă dacă entitatea raportoare a aplicat corespunzător un proces adecvat, dacă a
descris corespunzător estimarea şi a explicat orice incertitudini care afectează semnificativ estimarea. Totuşi,
dacă nivelul de incertitudine al unei astfel de estimări este suficient de ridicat, respectiva estimare nu va fi
deosebit de utilă. Cu alte cuvinte, relevanţa reprezentării exacte a activului este îndoielnică. Dacă nu există o
reprezentare alternativă mai exactă, este posibil ca respectiva estimare să ofere cele mai bune informaţii
disponibile.

Aplicarea caracteristicilor calitative fundamentale

Pentru a fi utile, informaţiile trebuie să fie atât relevante, cât şi reprezentate exact. Nici o reprezentare exactă
a unui fenomen irelevant, şi nici o reprezentare inexactă a unui fenomen relevant nu ajută utilizatorii în luarea
unor decizii bune.
Cel mai eficient şi eficace proces de aplicare a caracteristicilor calitative fundamentale este, de obicei, aşa
cum este prezentat mai jos (sub rezerva efectelor caracteristicilor amplificatoare şi a constrângerii costului,
care nu sunt luate în considerare în acest exemplu). În primul rând, se identifică un fenomen economic care are
potenţialul de a fi folositor utilizatorilor informaţiilor financiare ale entităţii raportoare. În al doilea rând, se
identifică tipul de informaţii cu privire la respectivul fenomen care ar fi cele mai relevante dacă ar fi
disponibile şi dacă ar putea fi reprezentate exact. În al treilea rând, se determină dacă informaţiile sunt
disponibile şi pot fi reprezentate exact. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, procesul de întrunire a
caracteristicilor calitative fundamentale se încheie la acest punct. Dacă nu, procesul este repetat pentru
următoarea categorie de informaţie relevantă.

Caracteristici calitative amplificatoare

Comparabilitatea, verificabilitatea, oportunitatea şi inteligibilitatea sunt caracteristici calitative care
amplifică utilitatea informaţiilor relevante şi reprezentate exact.

Caracteristicile calitative amplificatoare pot ajuta în alegerea unei modalităţi din două alternative care trebuie
utilizată pentru a descrie un fenomen, dacă se consideră că ambele sunt la fel de relevante şi exact
reprezentate.

Comparabilitate
Deciziile utilizatorilor presupun alegerea între alternative, de exemplu, vânzarea sau păstrarea unei investiţii
sau investirea într-o entitate raportoare sau în alta. În consecinţă, informaţiile privind o entitate raportoare sunt
mult mai utile dacă pot fi comparate cu informaţii similare despre alte entităţi şi cu informaţii similare despre
aceeaşi entitate aferente unei alte perioade sau date.

Comparabilitatea este una din caracteristicile calitative care permite utilizatorilor să identifice şi să înţeleagă
similitudinile şi diferenţele dintre elemente. Spre deosebire de celelalte caracteristici calitative,
comparabilitatea nu se referă la un singur element. O comparaţie necesită cel puţin două elemente.

Consecvenţa, deşi ţine de comparabilitate, nu este identică cu aceasta. Consecvenţa se referă la utilizarea
aceloraşi metode pentru aceleaşi elemente, fie de la o perioadă la alta în cadrul unei entităţi raportoare, fie într-
o singură perioadă pentru entităţi diferite. Comparabilitatea este scopul; consecvenţa ajută la atingerea acestui
scop.

Comparabilitatea nu este uniformitate. Pentru ca informaţiile să fie comparabile, aspectele similare trebuie să
fie prezentate similar, iar aspectele diferite trebuie să fie prezentate diferit. Comparabilitatea informaţiilor
financiare nu este amplificată dacă aspectele diferite sunt făcute să pară similare, şi nici dacă aspectele
similare sunt făcute să pară diferite.

Este posibil să se obţină un anumit grad de comparabilitate prin satisfacerea caracteristicilor calitative
fundamentale. O reprezentare exactă a unui fenomen economic relevant trebuie, în mod firesc, să aibă un
anumit grad de comparabilitate cu o reprezentare exactă a unui fenomen economic relevant similar al unei alte
entităţi raportoare.

Deşi un fenomen economic unic poate fi reprezentat exact în multiple moduri, permiterea unor metode
contabile alternative pentru acelaşi fenomen economic diminuează comparabilitatea.

Verificabilitate
Verificabilitatea ajută în asigurarea utilizatorilor că informaţiile reprezintă exact fenomenele economice pe
care îşi propun să le reprezinte. Prin verificabilitate se înţelege că diferiţi observatori independenţi şi în
cunoştinţă de cauză ar putea ajunge la un consens, dar nu neapărat la un acord total, că o anumită descriere
este o reprezentare exactă. Pentru a fi verificabile, informaţiile cuantificate nu trebuie să fie o singură
estimare punctuală. Un interval de valori posibile şi probabilităţile aferente acestora pot fi, de asemenea,
verificate.
Verificarea poate fi directă sau indirectă. Verificarea directă se referă la verificarea unei valori sau a altor
reprezentări prin observare directă, de exemplu, prin numărarea banilor.

Verificarea indirectă se referă la verificarea intrărilor pentru un model, o formulă sau o altă tehnică şi la
recalcularea rezultatelor prin utilizarea aceleiaşi metodologii. Un exemplu îl reprezintă verificarea valorilor
contabile ale stocurilor prin verificarea intrărilor (cantităţi şi costuri) şi prin recalcularea stocurilor finale prin
utilizarea aceloraşi ipoteze privind fluxul costurilor (de exemplu, utilizarea metodei primul intrat, primul
ieşit).

Se poate să nu fie posibil să se verifice unele explicaţii şi informaţii cu caracter previzional până într-o perioadă
viitoare sau chiar deloc. Pentru a ajuta utilizatorii să decidă dacă doresc să utilizeze respectivele informaţii, ar
fi, în mod normal, necesar să se prezinte ipotezele fundamentale, metodele de compilare a informaţiilor şi alţi
factori şi circumstanţe care susţin informaţiile.

Oportunitate
Oportunitatea înseamnă că informaţiile sunt disponibile pentru factorii decizionali în timp util pentru a le
influenţa deciziile. În general, cu cât sunt mai vechi informaţiile, cu atât sunt mai puţin utile. Totuşi, unele
informaţii pot să rămână oportune mult timp după finalul perioadei de raportare deoarece, de exemplu, unii
utilizatori ar putea fi nevoiţi să identifice şi să aprecieze tendinţele.

Inteligibilitate
Clasificarea, caracterizarea şi prezentarea în mod clar şi concis a informaţiilor le fac pe acestea inteligibile.
Unele fenomene sunt inerent complexe şi nu pot fi transformate în fenomene uşor de înţeles. Excluderea
informaţiilor privind aceste fenomene din rapoartele financiare ar putea face informaţiile din respectivele
rapoarte financiare mai uşor de înţeles. Totuşi, respectivele rapoarte ar fi incomplete şi, prin urmare, potenţial
înşelătoare.

Rapoartele financiare sunt întocmite pentru utilizatorii care dispun de cunoştinţe suficiente privind activităţile
de afaceri şi economice şi care studiază şi analizează informaţiile cu atenţia cuvenită. Este posibil ca, uneori,
chiar şi utilizatorii bine informaţi şi atenţi să fie nevoiţi să solicite ajutorul unui consilier pentru a înţelege
informaţiile privind fenomenele economice complexe.

Aplicarea caracteristicilor calitative amplificatoare

Caracteristicile calitative amplificatoare trebuie maximizate în măsura în care acest lucru este posibil. Totuşi,
caracteristicile calitative amplificatoare, fie individual, fie în grup, nu pot face informaţiile utile dacă
respectivele informaţii sunt irelevante sau nu sunt reprezentate exact.

Aplicarea caracteristicilor calitative amplificatoare este un proces interactiv care nu are o ordine prestabilită.
Uneori, este posibil să fie necesar ca una dintre caracteristicile calitative amplificatoare să fie diminuată pentru
a maximiza una din celelalte caracteristici calitative. De exemplu, este posibil să fie justificată o reducere
temporară a comparabilităţii ca rezultat al aplicării prospective a unui nou standard de raportare financiară
pentru a îmbunătăţi relevanţa sau reprezentarea exactă pe termen lung. Prezentările adecvate pot compensa
parţial lipsa comparabilităţii.

Constrângeri ce ţin de cost asupra raportării financiare utile

Costul este o constrângere generală ce acţionează asupra informaţiilor ce pot fi oferite de raportarea
financiară. Raportarea informaţiilor financiare impune costuri, şi este important ca aceste costuri să fie
justificate de beneficiile raportării respectivelor informaţii. Există câteva tipuri de costuri şi beneficii care
trebuie avute în vedere.

Furnizorii de informaţii financiare îşi canalizează cea mai mare parte a efortului înspre colectarea,
procesarea, verificarea şi diseminarea informaţiilor financiare, dar în ultimă instanţă aceste costuri sunt
suportate de utilizatori sub forma rentabilităţilor reduse. Utilizatorii informaţiilor financiare suportă şi costurile
aferente analizării şi interpretării informaţiilor oferite. Dacă informaţiile necesare nu sunt oferite, utilizatorii
suportă costuri suplimentare pentru a obţine respectivele informaţii din altă parte sau pentru a le estima.
Raportarea informaţiilor financiare relevante şi care reprezintă exact ceea ce îşi propun să reprezinte ajută
utilizatorii să ia decizii cu mai multă încredere. Aceasta duce la o funcţionare mai eficientă a pieţelor de capital
şi la un cost mai redus al capitalului pentru economie, ca întreg. Un investitor individual, un împrumutător sau
un alt creditor primeşte beneficii şi din luarea unor decizii mai informate. Cu toate acestea, nu este posibil ca
rapoartele financiare cu scop general să ofere toate informaţiile pe care le consideră relevante fiecare
utilizator.

În aplicarea constrângerii ce ţine de cost, Consiliul apreciază dacă este posibil ca beneficiile raportării unui
anumit tip de informaţii să justifice costurile suportate pentru oferirea şi utilizarea respectivelor informaţii.
Atunci când aplică constrângerea ce ţine de cost în elaborarea unui standard propus de raportare financiară,
Consiliul încearcă să obţină informaţii de la furnizorii de informaţii financiare, de la utilizatori, auditori,
mediul academic şi alte părţi cu privire la natura şi cantitatea preconizată a beneficiilor şi costurilor implicate
de respectivul standard. În cele mai multe cazuri, evaluările se bazează pe o combinaţie a informaţiilor
cantitative şi calitative.

Din cauza subiectivităţii inerente, evaluările diverselor persoane privind costurile şi beneficiile raportării
unor anumite elemente de informaţii financiare vor diferi. Prin urmare, Consiliul încearcă să aibă în vedere
costurile şi beneficiile în relaţie cu raportarea financiară în general, şi nu numai în relaţie cu entităţile raportoare
individuale. Aceasta nu înseamnă că evaluarea costurilor şi beneficiilor justifică întotdeauna existenţa aceloraşi
dispoziţii de raportare pentru toate entităţile. Este posibil ca diferenţele să fie adecvate din cauza dimensiunilor
diferite ale entităţilor, a modalităţilor diferite (publice sau private) de obţinere a capitalului, a nevoilor
diferiţilor utilizatori sau a altor factori.
IPOTEZE DE BAZĂ
Continuitatea activităţii
Situaţiile financiare sunt întocmite, de regulă, pornind de la ipoteza că o entitate îşi va
continua activitatea şi în viitorul previzibil. Astfel, se presupune că entitatea nu are intenţia şi nici
nevoia de a lichida sau de a-şi reduce în mod semnificativ activitatea; dacă o astfel de intenţie
sau nevoie există, ar putea fi nevoie ca situaţiile financiare să fie întocmite pe o bază diferită de
evaluare şi, în acest caz, trebuie indicată baza utilizată.

ELEMENTELE SITUAŢIILOR FINANCIARE

Situaţiile financiare descriu rezultatele financiare ale tranzacţiilor şi ale altor evenimente,
grupându-le în categorii cuprinzătoare conform caracteristicilor economice. Aceste categorii largi
sunt numite elementele situaţiilor financiare. Elementele direct legate de evaluarea poziţiei
financiare din bilanţ sunt activele, datoriile şi capitalurile proprii. Elementele direct legate de
evaluarea performanţei în situaţia veniturilor şi cheltuielilor sunt veniturile şi cheltuielile. Situaţia
modificărilor poziţiei financiare reflectă, de obicei, elementele din situaţia veniturilor şi
cheltuielilor şi modificările elementelor din bilanţ; în consecinţă, prezentul Cadru general
conceptual nu identifică elementele specifice acestei situaţii.

Prezentarea acestor elemente în bilanţ şi în situaţia veniturilor şi cheltuielilor implică un proces

de subclasificare. De exemplu, activele şi datoriile pot fi clasificate după natura sau funcţia lor în
activitatea entităţii, cu scopul de a prezenta informaţii în cea mai folositoare manieră pentru
utilizatori pentru a-şi fundamenta deciziile economice.

Poziţia financiară
Elementele direct legate de evaluarea poziţiei financiare sunt activeledatoriile şi capitalurile proprii.
Acestea sunt definite după cum urmează:
(a) Un activ este o resursă controlată de entitate ca rezultat al unor evenimente trecute şi
din care se preconizează că vor decurge beneficii economice viitoare pentru entitate.
(b) O datorie este o obligaţie actuală a entităţii, rezultată din evenimente trecute, a cărei
decontare se aşteaptă să determine o ieşire de resurse încorporând beneficii economice
din entitate.
(c) Capitalurile proprii reprezintă interesul rezidual în activele unei entităţi după deducerea
tuturor datoriilor sale.
Definiţiile unui activ şi a unei datorii identifică toate caracteristicile esenţiale ale acestora, dar nu
încearcă să specifice criteriile ce trebuie îndeplinite înainte de a fi recunoscute în bilanţ.

La stabilirea momentului în care un element corespunde definiţiei unui activ, unei datorii sau
capitalurilor proprii, trebuie acordată atenţie fondului şi realităţii economice ale acestuia, şi nu
numai formei sale juridice. Astfel, de exemplu, în cazul contractelor de leasing financiar,
fondul şi realitatea economică reprezintă faptul că locatarul obţine beneficiile economice ale
utilizării bunului contractat pe cea mai mare parte a duratei de utilizare a acestuia în schimbul
obligaţiei de a plăti pentru acest drept o sumă aproximativ egală cu valoarea justă a activului şi
dobânda aferentă. Din acest motiv, leasingul financiar dă naştere unor elemente ce satisfac
definiţiile unui activ şi a unei datorii, şi care sunt recunoscute, în consecinţă, în bilanţul
locatarului.

Bilanţurile elaborate conform IFRS-urilor actuale pot include şi elemente care nu satisfac
definiţia unui activ sau a unei datorii şi nici nu sunt prezentate ca parte a capitalurilor proprii.

Active
Beneficiile economice viitoare încorporate într-un activ reprezintă potenţialul de a contribui, direct
sau indirect, la fluxul de numerar şi de echivalente de numerar către entitate. Acest potenţial
poate fi unul productiv, făcând parte din activităţile de exploatare ale entităţii. De asemenea, se
poate transforma în numerar sau echivalente de numerar sau poate avea capacitatea de a reduce
ieşirile de numerar, cum ar fi un proces alternativ de producţie care micşorează costurile.

De obicei, o entitate îşi utilizează activele pentru a produce bunuri sau pentru a presta servicii
capabile să satisfacă dorinţele sau necesităţile clienţilor; datorită faptului că aceste bunuri sau
servicii pot satisface aceste dorinţe sau necesităţi, clienţii sunt dispuşi să plătească pentru a le
obţine, contribuind astfel la fluxul de trezorerie al entităţii. Numerarul în sine conferă un
avantaj entităţii datorită faptului că permite controlul celorlalte resurse.

Beneficiile economice viitoare încorporate într-un activ pot intra în entitate în mai multe
moduri. De exemplu, un activ poate fi:
(a) utilizat separat sau împreună cu alte active pentru prestarea de servicii sau producţia
de bunuri destinate vânzării de către entitate;
(b) schimbat pentru alte active;
(c) utilizat pentru decontarea unei datorii; sau
(d) distribuit proprietarilor entităţii.

Multe active, de exemplu, imobilizările corporale, au o formă fizică. Cu toate acestea, forma
fizică nu este esenţială pentru existenţa unui activ; de aceea, brevetele şi drepturile de autor, de
exemplu, sunt active dacă se aşteaptă să genereze beneficii economice viitoare entităţii şi dacă
sunt controlate de aceasta.

Multe active, de exemplu, creanţele şi proprietăţile imobiliare, sunt asociate cu drepturi legale,
inclusiv dreptul la proprietate. Dreptul de proprietate nu este esenţial pentru determinarea
existenţei unui activ; astfel, de exemplu, o proprietate imobiliară deţinută în baza unui contract de
leasing este un activ în cazul în care entitatea controlează beneficiile oferite de proprietatea
respectivă. Deşi capacitatea unei entităţi de a controla beneficiile este de obicei rezultatul
drepturilor legale, un element poate satisface definiţia unui activ chiar şi fără a exista un control
legal. De exemplu, know-how-ul obţinut dintr-o activitate de dezvoltare poate corespunde
definiţiei unui activ atunci când entitatea controlează beneficiile acestui know-how ţinându-l
secret.

Activele unei entităţi rezultă din tranzacţii sau din alte evenimente anterioare. În mod normal,
entităţile obţin activele prin cumpărarea sau producerea acestora, dar şi alte tranzacţii sau
evenimente pot genera active; exemple pot fi proprietăţile primite de entitate de la guvern ca
parte a unui program de încurajare a creşterii economice într-o regiune şi de descoperire a
rezervelor minerale. Tranzacţiile sau evenimentele ce sunt aşteptate în viitor nu generează prin
ele însele active; de aceea, de exemplu, intenţia de a cumpăra un bun nu corespunde, prin ea
însăşi, definiţiei unui activ.

Există o legătură strânsă între cheltuielile suportate şi generarea de active, dar nu este neapărat
necesar ca cele două să coincidă. De aceea, în momentul în care o entitate suportă o cheltuială,
aceasta poate însemna că se urmăreşte obţinerea de beneficii economice viitoare, dar nu este o
dovadă concludentă că a fost obţinut un element care corespunde definiţiei unui activ. Similar,
absenţa unei cheltuieli aferente nu exclude posibilitatea ca un element să satisfacă definiţia unui
activ care poate fi recunoscut în bilanţ; de exemplu, elementele care au fost donate unei entităţi
pot satisface definiţia unui activ.
 Datorii
O caracteristică esenţială a unei datorii este faptul că entitatea are o obligaţie actuală. O
obligaţie reprezintă o datorie sau o responsabilitate de a acţiona într-un anumit fel. Legea poate
impune respectarea obligaţiilor apărute drept consecinţă a unui contract sau a unei dispoziţii
legale. Acesta este cazul în mod normal, de exemplu, cu sumele ce trebuie plătite pentru bunuri şi
servicii primite. De asemenea, obligaţiile apar şi din activitatea normală, din cutume şi din
dorinţa de a menţine bune relaţii de afaceri sau de a se comporta într-o manieră echitabilă. Dacă,
de exemplu, o entitate decide, ca parte a politicii sale, să remedieze defecţiunile produselor sale
chiar şi după ce perioada de garanţie a expirat, sumele ce se aşteaptă să fie cheltuite în legătură
cu bunurile deja vândute reprezintă datorii.

Trebuie făcută distincţia între o obligaţie actuală şi un angajament viitor. Decizia conducerii unei
entităţi de a dobândi active în viitor nu reprezintă, prin ea însăşi, o obligaţie actuală. În mod
normal, obligaţia apare numai în momentul livrării activului sau în momentul în care entitatea
are un acord irevocabil de a dobândi activul. În cazul din urmă, natura irevocabilă a acordului
înseamnă că urmările economice ale neonorării obligaţiei, de exemplu, din cauza existenţei
unei penalizări substanţiale, aduc entitatea aproape în imposibilitatea de a împiedica fluxul
resurselor către o altă parte.

Decontarea unei obligaţii actuale implică, de obicei, renunţarea entităţii la anumite resurse
care încorporează beneficii economice în scopul satisfacerii pretenţiilor celeilalte părţi.
Decontarea unei obligaţii actuale se poate face în mai multe moduri, de exemplu, prin:
(a) plata în numerar;
(b) transferul altor active;
(c) prestarea de servicii;
(d) înlocuirea respectivei obligaţii cu altă obligaţie; sau
(e) conversia obligaţiei în capitaluri proprii.
O obligaţie poate fi stinsă şi prin alte mijloace, cum ar fi renunţarea de către creditor la
drepturile sale.

Datoriile rezultă din tranzacţii sau alte evenimente anterioare. De exemplu, achiziţia de bunuri
sau utilizarea serviciilor dă naştere unor datorii comerciale (în afara cazului în care se face plata
în avans sau se plăteşte în momentul livrării), iar primirea unui credit de la bancă dă naştere
unei obligaţii de rambursare a creditului. De asemenea, o entitate poate recunoaşte drept datorii
reducerile viitoare pe baza cumpărărilor anuale făcute de clienţi; în acest caz, vânzarea bunurilor
din perioada anterioară este tranzacţia care generează datoria respectivă.

Unele datorii pot fi evaluate doar prin utilizarea unui grad ridicat de estimare. Unele entităţi
descriu aceste datorii drept provizioane. În anumite ţări, asemenea provizioane nu sunt privite ca
datorii deoarece conceptul de datorie este definit mai restrâns, în aşa fel încât să includă doar
sumele ce pot fi stabilite fără a fi necesar să se facă estimări. Definiţia unei datorii de la punctul
4.4 este bazată pe o abordare mai cuprinzătoare. Astfel, când un provizion implică o obligaţie
actuală şi satisface restul definiţiei, acesta este o datorie chiar dacă suma trebuie să fie estimată.
Exemplele din această categorie se referă la provizioanele pentru plăţi ce trebuie făcute pentru
garanţiile existente şi la provizioanele pentru acoperirea obligaţiilor privind pensiile.

Capitaluri proprii
Deşi capitalurile proprii sunt definite la punctul 4.4 ca un interes rezidual al acţionarilor,
diversele lor componente pot fi prezentate pe linii separate în bilanţ. De exemplu, într-o entitate
cu personalitate juridică, contribuţiile acţionarilor, rezultatele reportate, rezervele care reprezintă
distribuirea rezultatului reportat şi rezervele care reprezintă ajustări pentru menţinerea
capitalului pot fi prezentate separat. Asemenea clasificări pot fi relevante pentru utilizatorii
situaţiilor financiare în procesul de luare a deciziilor atunci când există restricţii legale sau de altă
natură privind capacitatea entităţii de a distribui sau de a utiliza într-un alt mod capitalurile sale
proprii. De asemenea, poate fi reflectat faptul că părţile care au participaţii în capitalurile
proprii ale entităţii au drepturi diferite cu privire la primirea dividendelor sau la rambursarea
capitalurilor proprii.

Constituirea rezervelor este prevăzută uneori de statut sau de alte acte normative în scopul
asigurării unei măsuri suplimentare de protecţie împotriva efectelor pierderilor pentru entitate
şi creditorii acesteia. Pot fi constituite alte rezerve dacă legislaţia fiscală naţională asigură scutirea
sau reducerea impozitului atunci când se fac transferuri către astfel de rezerve. Existenţa şi
mărimea unor asemenea rezerve legale, statutare şi fiscale constituie o informaţie care poate fi
relevantă pentru utilizatori în luarea deciziilor. Transferurile către asemenea rezerve sunt mai
degrabă alocări ale rezultatului reportat decât cheltuieli.

Valoarea la care capitalurile proprii sunt înregistrate în bilanţ depinde de evaluarea activelor şi
datoriilor. În mod normal, valoarea agregată a capitalurilor proprii nu poate corespunde decât din
întâmplare cu valoarea de piaţă agregată a acţiunilor entităţii sau cu suma care ar putea fi obţinută
prin vânzarea pe bucăţi a activului net sau a entităţii în întregime, presupunând continuitatea
activităţii.

Activităţile comerciale, industriale şi de afaceri sunt, de multe ori, realizate sub forma
entităţilor cu asociat unic, a parteneriatelor, a trusturilor, precum şi a diferitelor tipuri de entităţi
cu capital de stat. Cadrul legal şi de reglementare pentru astfel de entităţi este adesea diferit de
cel care se aplică în cazul entităţilor corporative. De exemplu, pot exista unele restricţii în ceea ce
priveşte repartizarea sumelor incluse în capitalurile proprii către proprietari sau către alţi
beneficiari. Totuşi, definiţia capitalurilor proprii, precum şi alte aspecte ale prezentului Cadru
general conceptual referitoare la capitalurile proprii sunt valabile şi pentru astfel de entităţi.

Performanţă
Profitul este frecvent utilizat ca o măsură a performanţei sau ca bază de referinţă pentru alţi
indicatori, cum ar fi rentabilitatea investiţiei sau rezultatul pe acţiune. Veniturile şi cheltuielile
constituie elemente direct legate de evaluarea profitului. Recunoaşterea şi evaluarea
veniturilor şi cheltuielilor şi deci ale profitului depind parţial de conceptele de capital şi de
menţinere a capitalului, concepte utilizate de entităţi în elaborarea situaţiilor financiare.

Elementele de venituri şi cheltuieli sunt definite după cum urmează:

(a) Veniturile sunt majorări ale beneficiilor economice în cursul perioadei contabile sub
forma intrărilor de active sau a măririi valorii activelor sau a diminuării datoriilor,
care au drept rezultat creşteri ale capitalurilor proprii, altele decât cele legate de
contribuţii ale participanţilor la capitalurile proprii.
(b) Cheltuielile sunt scăderi ale beneficiilor economice în cursul perioadei contabile sub
forma unor ieşiri sau epuizări ale activelor sau a suportării unor datorii, care au drept
rezultat reduceri ale capitalului propriu, altele decât cele legate de distribuirea către
participanţii la capitalul propriu.

Definiţiile veniturilor şi cheltuielilor identifică toate caracteristicile esenţiale ale acestora, dar nu
încearcă să specifice criteriile care trebuie îndeplinite înainte de a fi recunoscute în situaţia
veniturilor şi cheltuielilor..

Veniturile şi cheltuielile se pot regăsi în situaţia veniturilor şi cheltuielilor în diferite moduri,

astfel încât să furnizeze informaţiile relevante pentru procesul economic decizional.

De exemplu, se foloseşte adesea distincţia între acele elemente de venituri şi cheltuieli care sunt
rezultatul activităţilor curente ale entităţii şi cele care nu sunt rezultatul acestor activităţi. Această
distincţie se realizează plecând de la prezumţia că sursa unui element este relevantă în procesul de
evaluare a capacităţii entităţii de a genera în viitor numerar şi echivalente de numerar; de
exemplu, activităţi întâmplătoare, cum ar fi cedarea unei investiţii pe termen lung, nu pot apărea
în mod curent. Atunci când se face distincţia dintre elemente în acest mod, este necesară analiza
naturii şi activităţii entităţii. Elementele care pentru unele entităţi sunt rezultatul unor activităţi
curente pot reprezenta, în cazul altor entităţi, activităţi neobişnuite.

De asemenea, distincţia dintre elementele de venituri şi cheltuieli şi combinarea acestora în

diferite moduri permit entităţii să îşi prezinte în mod variat performanţele. Aceste clasificări
prezintă diferite grade de cuprindere. De exemplu, situaţia veniturilor şi cheltuielilor poate include
marja brută, profitul sau pierderea din activităţile curente înainte de impozitare, profitul sau
pierderea din activităţile curente după impozitare şi profitul sau pierderea.

Venit
Definiţia venitului include atât veniturile, cât şi câştigurile. Termenul de venituri se referă la
acele venituri care apar în cursul desfăşurării de către o entitate a activităţii sale curente, termenul
fiind regăsit şi sub alte denumiri, precum vânzări, onorarii, dobânzi, dividende, redevenţe şi
chirii.

Câştigurile reprezintă alte elemente care corespund definiţiei veniturilor şi pot apărea sau nu ca
rezultat al activităţii curente a entităţii. Câştigurile reprezintă creşteri ale beneficiilor economice şi
din acest punct de vedere nu diferă ca natură de venituri. Prin urmare, în prezentul Cadru
general conceptual, câştigurile nu sunt privite ca elemente separate.

Câştigurile includ, de exemplu, sumele rezultate în urma cedării activelor imobilizate.

Definiţia veniturilor include totodată şi câştigurile nerealizate; de exemplu, cele rezultate din
reevaluarea titlurilor de plasament şi cele rezultate din creşterea valorii contabile a activelor
imobilizate. Atunci când sunt recunoscute în situaţia veniturilor şi cheltuielilor, câştigurile sunt
prezentate, de obicei, separat, deoarece cunoaşterea existenţei acestora este importantă pentru
luarea deciziilor economice. Câştigurile sunt prezentate, de regulă, la valoarea netă, exclusiv
cheltuielile aferente.

Veniturile pot fi utilizate pentru achiziţionarea de active sau pentr creşterea valorii diferitelor tipuri
de active; exemple de astfel de active includ numerarul, creanţele, bunurile şi serviciile primite în
schimbul bunurilor şi serviciilor furnizate. Veniturile pot rezulta, de asemenea, din decontarea
datoriilor. De exemplu, o entitate îi poate furniza bunuri şi servicii unui creditor în scopul
decontării unei datorii legate de un credit în derulare.

Cheltuieli
Definiţia cheltuielilor include pierderile, precum şi acele cheltuieli care apar în procesul
desfăşurării activităţilor curente ale entităţii. De exemplu, cheltuielile care apar în cursul
activităţilor curente ale entităţii includ costul vânzărilor, salariile şi amortizarea. Ele se
regăsesc, de obicei, sub forma ieşirilor sau scăderii valorii activelor, cum ar fi numerarul sau
echivalentele de numerar, stocurile şi imobilizările corporale.

Pierderile reprezintă alte elemente care corespund definiţiei cheltuielilor şi pot apărea sau nu ca
rezultat al activităţii curente a entităţii. Pierderile reprezintă diminuări ale beneficiilor economice şi
din acest punct de vedere nu diferă ca natură de alte cheltuieli. Prin urmare, în prezentul Cadru
general conceptual ele nu sunt privite ca elemente separate.

În categoria pierderilor sunt incluse, de exemplu, cele rezultate din dezastre, cum ar fi
inundaţiile sau incendiile, precum şi cele rezultate din cedarea activelor imobilizate. De
asemenea, definiţia cheltuielilor include şi pierderile nerealizate, cum ar fi cele rezultate din
creşterea cursului de schimb valutar în cazul unor împrumuturi pe care entitatea le-a contractat
în valută. Atunci când sunt recunoscute în situaţia veniturilor şi cheltuielilor, pierderile sunt
prezentate, de obicei, separat deoarece cunoaşterea existenţei acestora este importantă pentru
luarea deciziilor economice. Pierderile sunt prezentate, de regulă, la valoarea netă, exclusiv
veniturile aferente.

Ajustări pentru menţinerea capitalului

Reevaluarea sau retratarea valorii activelor şi datoriilor determină creşteri sau diminuări ale
capitalurilor proprii. Deşi aceste creşteri sau diminuări corespund definiţiei veniturilor şi
cheltuielilor, ele nu sunt incluse în situaţia veniturilor şi cheltuielilor pe baza anumitor concepte
legate de menţinerea capitalului. În schimb, ele sunt incluse în capitalurile proprii, ca ajustări
pentru menţinerea capitalului sau ca rezerve din reevaluare.

Recunoaşterea elementelor din situaţiile financiare

Recunoaşterea este procesul încorporării în bilanţ sau în situaţia veniturilor şi cheltuielilor a unui
element care corespunde definiţiei unui element care îndeplineşte criteriile de recunoaştere.
Acest proces implică descrierea în cuvinte a respectivului element şi asocierea unei anumite
sume, precum şi includerea respectivei sume în bilanţ sau în situaţia veniturilor şi cheltuielilor.
Elementele care îndeplinesc criteriile de recunoaştere trebuie să fie recunoscute în bilanţ sau în
situaţia veniturilor şi cheltuielilor. Nerecunoaşterea acestor elemente nu este rectificată prin
prezentarea politicilor de contabilitate folosite, şi nici prin note sau materiale explicative.

Un element care corespunde definiţiei unui element trebuie recunoscut în cazul în care:
(a) este probabil ca orice beneficiu economic viitor asociat elementului să intre sau să
iasă în sau din entitate; şi
(a) elementul are un cost sau o valoare care se poate evalua cu suficientă fiabilitate.

În procesul de evaluare a îndeplinirii sau neîndeplinirii criteriilor de recunoaştere în situaţiile

financiare trebuie acordată atenţie consideraţiilor legate de pragul de semnificaţie. Interdependenţa
elementelor constă în aceea că, în cazul în care un element corespunde definiţiei şi
îndeplineşte criteriile de recunoaştere pentru un anumit element, de exemplu, un activ, se
impune automat recunoaşterea unui alt element, de exemplu, venituri sau datorii.
Informaţiile sunt fiabile atunci când sunt complete, neutre şi fără erori.

Probabilitatea realizării unor beneficii economice viitoare

Conceptul de probabilitate este utilizat în cadrul criteriilor de recunoaştere pentru a face
referire la gradul de incertitudine cu care beneficiile economice viitoare asociate unui activ sau
unei datorii vor fi generate către şi de către entitate. Acest concept este impus de
incertitudinea care caracterizează mediul în care îşi desfăşoară activitatea orice entitate.
Evaluarea gradului de incertitudine legat de beneficiile economice viitoare se face pe baza
probelor disponibile în momentul întocmirii situaţiilor financiare. De exemplu, când încasarea
unei creanţe a entităţii este probabilă, în absenţa oricărei probe care să demonstreze contrariul, se
justifică recunoaşterea creanţei ca un activ. În cazul unei diversităţi mari a creanţelor, totuşi, va fi
considerată normală probabilitatea apariţiei unor creanţe neîncasate; prin urmare, reducerea
preconizată a beneficiului economic va fi înregistrată drept cheltuială.

Fiabilitatea evaluării
A doua condiţie pe care un element trebuie să o îndeplinească pentru a fi recunoscut este ca
acesta să aibă un cost sau o valoare ce poate fi evaluat(ă) în mod fiabil. În multe cazuri, trebuie
să se estimeze costul sau valoarea; utilizarea estimărilor rezonabile este o parte esenţială a
întocmirii situaţiilor financiare şi nu le subminează fiabilitatea. În cazul în care totuşi nu poate fi
realizată o estimare rezonabilă, elementul nu va fi recunoscut în bilanţ sau în situaţia veniturilor
şi cheltuielilor. De exemplu, încasările preconizate în urma unui proces în instanţă pot
corespunde definiţiei activelor şi veniturilor, precum şi criteriului de recunoaştere a probabilităţii;
totuşi, dacă nu este posibilă evaluarea fiabilă a pretenţiei, aceasta nu trebuie să fie înregistrată ca
active sau ca venituri; totuşi, existenţa unei pretenţii va fi prezentată în note, în materialul
explicativ sau în tabelele suplimentare.

Un element care, la un anumit moment, nu mai corespunde criteriilor de recunoaştere stabilite

poate fi recunoscut mai târziu ca urmare a unor circumstanţe sau evenimente ulterioare.

Un element care are caracteristicile esenţiale ale unui element al situaţiilor financiare, dar care nu
îndeplineşte criteriile de recunoaştere poate fi totuşi prezentat în note, în materiale explicative
sau în tabele suplimentare. Acest procedeu este adecvat în cazul în care cunoaşterea existenţei
acestui element este considerată drept relevantă pentru evaluarea poziţiei financiare a entităţii, a
performanţei sale financiare sau a modificării poziţiei sale financiare de către utilizatorii
situaţiilor financiare.

Recunoaşterea activelor
Un activ este recunoscut în bilanţ în momentul în care este probabilă realizarea unui beneficiu
economic viitor de către entitate şi activul are un cost sau o valoare care poate fi evaluat(ă)
fiabil.

Un activ nu este recunoscut în bilanţ atunci când cheltuiala suportată este improbabil să
genereze beneficii economice pentru entitate în afara perioadei contabile actuale. În schimb, o
astfel de tranzacţie va avea ca efect recunoaşterea unei cheltuieli în situaţia veniturilor şi
cheltuielilor. Acest tratament nu înseamnă nici că intenţia conducerii cu privire la scopul pentru
care s-au suportat cheltuielile a fost alta decât obţinerea unui beneficiu economic pentru
entitate, nici că managementul a fost deficitar. Singura implicaţie este aceea că posibilitatea
obţinerii de avantaje economice într-o perioadă contabilă ulterioară este insuficientă pentru a
justifica recunoaşterea unui activ.

Recunoaşterea datoriilor
O datorie este recunoscută în bilanţ atunci când este probabil că o ieşire de resurse
încorporând beneficii economice va rezulta din decontarea unei obligaţii actuale şi că valoarea
la care se va realiza această decontare poate fi evaluată în mod fiabil. În practică, obligaţiile din
contractele care nu sunt respectate în mod proporţional de fiecare parte (de exemplu, datoriile
pentru stocurile comandate, dar care nu s-au primit încă) nu sunt, în general, recunoscute ca
datorii în situaţiile financiare. Totuşi, astfel de obligaţii pot corespunde definiţiei datoriilor şi,
în cazul în care criteriile de recunoaştere sunt îndeplinite în respectivele circumstanţe, acestea
pot fi recunoscute. În astfel de circumstanţe, recunoaşterea datoriilor implică şi recunoaşterea
activelor sau cheltuielilor aferente.

Recunoaşterea veniturilor
Venitul este recunoscut la nivelul situaţiei veniturilor şi cheltuielilor atunci când se poate evalua
în mod fiabil o creştere a beneficiilor economice viitoare legate de o creştere a unui activ sau de o
scădere a unei datorii. De fapt, aceasta înseamnă că recunoaşterea veniturilor se realizează
simultan cu recunoaşterea creşterii de active sau reducerii datoriilor (de exemplu, creşterea
netă a activelor, rezultată din vânzarea produselor sau serviciilor, sau descreşterea datoriilor ca
rezultat al anulării unei datorii).

Procedurile adoptate în practică în mod normal pentru recunoaşterea veniturilor, de exemplu,

dispoziţia ca veniturile să fie realizate, constituie aplicaţii ale criteriilor de recunoaştere.
Astfel de proceduri au ca obiectiv, în general, limitarea recunoaşterii ca venituri la acele
elemente care pot fi evaluate fiabil şi care prezintă un grad suficient de certitudine.

Recunoaşterea cheltuielilor
Cheltuielile sunt recunoscute la nivelul situaţiei veniturilor şi cheltuielilor atunci când se poate
evalua în mod fiabil o diminuare a beneficiilor economice viitoare legate de o diminuare a
unui activ sau de o creştere a unei datorii. De fapt, aceasta înseamnă că recunoaşterea
cheltuielilor are loc simultan cu recunoaşterea creşterii datoriilor sau reducerii activelor (de
exemplu, drepturile salariale angajate sau amortizarea echipamentelor).

Cheltuielile sunt recunoscute în situaţia veniturilor şi cheltuielilor pe baza unei asocieri directe
între costurile suportate şi obţinerea elementelor specifice de venit. Acest proces, cunoscut sub
numele de corelare a costurilor cu veniturile, implică recunoaşterea simultană sau combinată a
veniturilor şi a cheltuielilor care rezultă direct şi concomitent din aceleaşi tranzacţii sau alte
evenimente; de exemplu, diversele componente ale cheltuielilor care contribuie la determinarea
costului bunurilor vândute sunt recunoscute în acelaşi timp cu venitul generat din vânzarea
bunurilor. Totuşi, aplicarea conceptului de corelare conform prezentului Cadru general
conceptual nu permite recunoaşterea elementelor dintr-un bilanţ care nu corespund definiţiei
activelor sau a datoriilor.

Atunci când se aşteaptă să se obţină beneficii economice în decursul mai multor perioade
contabile şi când asocierea acestora cu veniturile poate fi determinată doar vag sau indirect,
cheltuielile sunt recunoscute în situaţia veniturilor şi cheltuielilor pe baza unei proceduri de
repartizare sistematică şi raţională. Această modalitate este deseori necesară în procesul
recunoaşterii cheltuielilor asociate cu utilizarea unor active cum ar fi imobilizările corporale,
fondul comercial, licenţele şi mărcile comerciale; în astfel de cazuri, cheltuiala este denumită
depreciere sau amortizare. Aceste proceduri de repartizare au drept scop recunoaşterea
cheltuielilor în cadrul perioadelor contabile în care se consumă sau dispar beneficiile
economice asociate acestor elemente.

O cheltuială este recunoscută imediat în situaţia veniturilor şi cheltuielilor atunci când un cost nu
generează niciun beneficiu economic viitor sau atunci când, şi în măsura în care, viitoarele
beneficii economice nu corespund sau încetează să mai corespundă criteriilor de recunoaştere în
bilanţ ca un activ.

O cheltuială este, de asemenea, recunoscută în situaţia veniturilor şi cheltuielilor în acele cazuri

în care este suportată o datorie fără recunoaşterea unui activ, cum ar fi cazul în care datoria apare
ca urmare a garanţiei unui produs.

Evaluarea elementelor din situaţiile financiare

Evaluarea este procesul prin care se determină valorile monetare la care elementele situaţiilor
financiare vor fi recunoscute şi înregistrate în bilanţ şi în situaţia veniturilor şi cheltuielilor.
Aceasta presupune alegerea unei anumite baze de evaluare.

Diverse baze de evaluare sunt utilizate în situaţiile financiare în diverse combinaţii şi grade de
utilizare. Ele cuprind următoarele elemente:

(a) Costul istoric. Activele sunt înregistrate la suma în numerar sau echivalente de
numerar plătită sau la valoarea justă a contraprestaţiei oferite pentru a le dobândi, în
momentul achiziţionării. Datoriile sunt înregistrate la valoarea încasărilor obţinute în
schimbul obligaţiei sau, în anumite împrejurări (de exemplu, în cazul impozitului pe
profit), la valoarea ce se aşteaptă să fie plătită în numerar sau echivalente de numerar
pentru a stinge datoriile în cursul normal al activităţii.
(b) Costul curent. Activele sunt contabilizate la suma în numerar sau echivalente de
numerar care ar trebui plătită dacă acelaşi activ sau unul asemănător ar fi dobândit în
prezent. Datoriile sunt contabilizate la suma neactualizată în numerar sau echivalente
de numerar necesară pentru a deconta în prezent obligaţia.
(c) Valoarea realizabilă (de decontare). Activele sunt înregistrate la suma în numerar
sau echivalente de numerar care poate fi obţinută în prezent prin vânzarea normală a
activelor. Datoriile sunt înregistrate la valoarea lor de decontare; aceasta reprezintă
sumele neactualizate în numerar sau echivalente de numerar care se aşteaptă să fie
plătite pentru a deconta datoriile în cursul normal al activităţii.
(d) Valoarea actualizată. Activele sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor
intrări nete de numerar care urmează a fi generate în cursul normal al activităţii.
Datoriile sunt înregistrate la valoarea actualizată a viitoarelor ieşiri nete de numerar
care urmează a fi necesare pentru decontarea datoriilor în cursul normal al activităţii.

Baza de evaluare cel mai frecvent adoptată de entităţi în elaborarea situaţiilor financiare este
costul istoric. Acesta este de obicei combinat cu alte baze de evaluare. De exemplu, stocurile
sunt de obicei înregistrate la cea mai mică valoare dintre cost şi valoarea realizabilă netă, titlurile
tranzacţionabile pot fi înregistrate la valoarea de piaţă, iar datoriile privind pensiile, la valoarea
lor actualizată. Mai mult, unele entităţi utilizează costul curent ca răspuns la incapacitatea
modelului contabil bazat pe costul istoric de a rezolva problemele legate de efectul modificării
preţurilor activelor nemonetare.

Concepte de capital şi de menţinere a capitalului Concepte de capital

În elaborarea situaţiilor financiare, conceptul financiar al capitalului este adoptat de
majoritatea entităţilor. Conform conceptului financiar al capitalului, cum ar fi cel al banilor
investiţi sau al puterii de cumpărare investite, capitalul este sinonim cu activele nete sau cu
capitalurile proprii ale entităţii. Conform unui concept fizic al capitalului, cum ar fi capacitatea
de exploatare, capitalul reprezintă capacitatea de producţie a entităţii, exprimată, de exemplu, în
unităţi de producţie pe zi.

Selectarea de către o entitate a celui mai potrivit concept privind capitalul trebuie să se facă în
funcţie de necesităţile utilizatorilor situaţiilor sale financiare. Astfel, trebuie adoptat conceptul
financiar al capitalului în cazul în care utilizatorii situaţiilor financiare sunt preocupaţi în
primul rând de menţinerea capitalului nominal investit sau a puterii de cumpărare a capitalului
investit. Dacă însă principala preocupare a utilizatorilor o reprezintă capacitatea de exploatare a
entităţii, trebuie utilizat conceptul fizic al capitalului. Conceptul ales indică obiectivul urmărit în
determinarea profitului, deşi pot apărea anumite dificultăţi de evaluare la punerea în practică a
conceptului.

Concepte de menţinere a capitalului şi de determinare a profitului

Conceptele de capital prezentate generează următoarele concepte de menţinere a capitalului:
(a) Menţinerea capitalului financiar. Conform acestui concept, profitul se obţine doar
dacă valoarea financiară (sau monetară) a activelor nete la sfârşitul perioadei este mai
mare decât valoarea financiară (sau monetară) a activelor nete la începutul perioadei,
după excluderea oricăror distribuiri către proprietari şi a oricăror contribuţii din
partea proprietarilor în timpul perioadei analizate. Menţinerea capitalului financiar
poate fi evaluată atât în unităţi monetare nominale, cât şi în unităţi de putere de
cumpărare constantă.
(b) Menţinerea capitalului fizic. Conform acestui concept, profitul se obţine doar atunci
când capacitatea fizică productivă (sau capacitatea de exploatare) a entităţii (sau
resursele, respectiv fondurile necesare atingerii acestei capacităţi) la sfârşitul perioadei
este mai mare decât capacitatea fizică productivă la începutul perioadei, după
excluderea oricăror distribuiri către proprietari şi a oricăror contribuţii din partea
proprietarilor în timpul perioadei analizate.
Conceptul de menţinere a capitalului ia în considerare modul în care o entitate defineşte
capitalul pe care doreşte să-l menţină. Acesta asigură legătura între conceptele de capital şi de
profit, deoarece oferă punctul de referinţă fără de care profitul nu poate fi evaluat; este o condiţie
esenţială pentru distincţia între rentabilitatea entităţii şi rambursarea capitalului său; doar intrările
de active suplimentare celor necesare pentru menţinerea capitalului pot fi considerate profit şi
deci rentabilitate a capitalului. Astfel, profitul este valoarea reziduală care rămâne după ce
cheltuielile (inclusiv ajustările pentru menţinerea capitalului, acolo unde este cazul) au fost
deduse din venituri. Dacă cheltuielile depăşesc veniturile, valoarea reziduală este o pierdere.

Conceptul de menţinere a capitalului fizic impune adoptarea costului curent ca bază de

evaluare. Conceptul de menţinere a capitalului financiar nu impune totuşi folosirea unei
anumite baze de evaluare. Selectarea bazei în cazul acestui concept depinde de tipul
capitalului financiar pe care entitatea doreşte să-l menţină.

Principala diferenţă între cele două concepte referitoare la menţinerea capitalului este dată de
tratamentul efectelor variaţiei preţurilor activelor şi datoriilor entităţii. În termeni generali, o entitate
şi-a menţinut capitalul dacă la sfârşitul perioadei are un capital egal cu cel de la începutul
perioadei. Orice valoare în plus faţă de cea necesară pentru a menţine capitalul la nivelul de la
începutul perioadei este considerată profit.

Conform conceptului de menţinere a capitalului financiar, unde capitalul este definit în

termenii unităţilor monetare nominale, profitul reprezintă creşterea capitalului monetar nominal
de-a lungul perioadei. Astfel, creşterile de preţuri ale activelor, de-a lungul perioadei, cunoscute sub
numele de câştiguri din deţinerea de active, reprezintă profit din punct de vedere conceptual.
Ele pot să nu fie recunoscute în acest fel până în momentul în care activele sunt cedate printr-o
tranzacţie de schimb. Atunci când conceptul de menţinere a capitalului financiar este definit în
termenii unităţilor de putere constantă de cumpărare, profitul reprezintă creşterea puterii de
cumpărare determinată în cursul perioadei. Astfel, doar acea parte a creşterii preţurilor activelor
care depăşeşte creşterea nivelului general al preţurilor este considerată profit. Restul creşterii
reprezintă o ajustare pentru menţinerea capitalului şi, ca atare, reprezintă o parte a capitalurilor
proprii.

Conform conceptului de menţinere a capitalului fizic, unde capitalul este definit în termenii
capacităţii productive fizice, profitul reprezintă creşterea acelui capital de-a lungul perioadei. Toate
modificările de preţuri care afectează activele şi datoriile entităţii sunt privite ca modificări ale
evaluării capacităţii productive fizice a acesteia; astfel, ele sunt tratate ca ajustări de menţinere a
capitalului care fac parte din capitalurile proprii, şi nu ca profit.

Alegerea bazelor de evaluare şi a conceptului de menţinere a capitalului determină modelul

contabil utilizat pentru elaborarea situaţiilor financiare. Diversele modele contabile prezintă grade
diferite de relevanţă şi de fiabilitate şi, ca şi în alte domenii, conducerea trebuie să caute un
echilibru între relevanţă şi fiabilitate. Prezentul Cadru general conceptual se aplică unei game
de modele contabile şi oferă recomandări pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare
elaborate conform modelului ales. În prezent, Consiliul nu are intenţia de a prescrie un anumit
model, în afară de cazuri excepţionale ca, de exemplu, pentru acele entităţi care raportează în
moneda unei economii hiperinflaţioniste. Totuşi, în perspectiva evoluţiilor pe plan mondial,
această intenţie va fi revizuită.