Enigma Otiliei

De George Călinescu
-caracterizarea personajului-

George Călinescu a fost critic, scriitor, istoric literar, personalitate

enciclopedică a culturii și literaturii române. Este considerat drept unul dintre cei
mai importanți critici literari români din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu
sau Eugen Lovinescu.
Enigma Otiliei a fost publicată în anul 1938, când romanul românesc se afla
într-o perioadă de ascensiune și sincronizare cu valorile europene. Acesta se
încadrează în realismul balzacian prin fixarea clară a reperelor spațio-temporale,
tehnicile narative, obiectivitatea narativă, tipologia personajelor, elementele de
analiză psihologică și simetria incipit-final. Balzacianismul reprezintă o varietate
de realism, caracterizându-se prin determinism, observația socială (mediul fiind
elementul definitoriu pentru construcția personajelor), predilecția pentru descrieri
amănunțite ale elementelor arhitecturale, pentru amănuntul semnificativ. Nicolae
Manolescu, în ”Arca lui Noe”, consideră acest roman ca fiind doric, adică un
roman tradițional, obiectiv.
Romanul dezvoltă o temă de natură balzaciană, și anume fresca societății
burgheze din Bucureștiul secolului al XX-lea, o societate degradată din cauza
intereselor materiale și a puterii banului. Tema este împărțită pe mai multe nuclee
ce corespund planurilor narative: moștenirea (clanul Tulea încearcă să obțină
averea lui Costache, Stănică Rațiu așteaptă zestrea Olimpiei), paternitatea
(Costache o consideră pe Otilia fata lui, Otilia și Felix sunt orfani), iubirea
(povestea de dragoste între Felix și Otilia), avariția (Costache Giurgiuveau),
formarea personalității (Felix și Otilia).
Inițial, titlul romanului a fost ”Părinții Otiliei”, ce oglindea veridic ideea
balzaciană a paternității, însă este stilizat ulterior prin metaforizare, din rațiuni
editoriale, devenind ”Enigma Otiliei”. Ideea de mister se susține în raport cu
personajul eponim, Felix declarând că nu o înțelege, iar Pascalopol o descrie ca
fiind o ”enigmă”.
Perspectiva narativă este heterodiegetică, naratorul fiind omniscient, devenind
regizorul ce coordonează existența personajelor sale. Obiectivitatea narativă este
limitată totuși de prezența personajului-reflector (Felix), căruia autorul îi atribuie
rolul de observator critic. Tehnicile narative folosite sunt specifice romanului
realist: tehnica detaliului semnificativ (descrierea casei și a personajelor), tehnica
detaliului obiectiv, tehnica restrângerii gradate a cadrului (se pornește de la un
plan general, al străzii Antim, și se ajunge la descrierea casei lui Costache), tehnica
simetriei incipit-final.
Acțiunea romanului este organizată pe mai multe planuri narative. Este
urmărită, în primul rând, idila adolescentină dintre Felix Sima și Otilia Mărculescu,
surprinși în devenirea lor spirituală. Un plan epic secunar surprinde relațiile dintre
familia Tulea și familia Rațiu care concurează pentru moșstenirea lui Costache
Giurgiuveanu. Opera însumează 20 de capitole, dispuse cronologic. Incipitul și
finalul sunt construite circular, romanul deschizându-se prin fixarea cu exactitate a
cronotopului (iulie 1909, ora 10 seara, strada Antim, București). Se realizează o
plasare a acțiunii într-o geografie reală și într-un timp istoric foarte bine precizat,
asigurând astfel veridicitatea acțiunii. Finalul se aseamănă cu un epilog, rezumând
evoluția personajelor și descriind pe scurt strada Antim și casa lui Costache, care,
înnegrită de vreme, nelocuită şi cu curtea năpădită de scaieţi aduce aminte de
cuvintele bătrânului din prima zi: „Aici nu stă nimeni.”
În rândul personajelor se disting zece tipuri umane: eternul feminim (Otilia),
avarul umanizat prin sentimente paterne (Costache Giurgiuveanu), intelectualul
ambițios (Felix Sima), artistocratul cu gusturi rafinate (Pascalopol), ”baba
absolută” (Aglae), senilul (Simion, soțul Aglaei), fata batrână (Aurica), debilul
mintal (Titi), dedublata (Olimpia) și arivistul demagog (Stănică Rațiu). Dintre
acestea se individualizează Otilia Mărculescu, fiica celei de-a doua soții a lui
Costache Giurgiuvenu, personaj eponim și dinamic, complex, ce reprezintă enigma
feminității însăși. George Călinescu o definea ca ”eroina mea lirică, proiecția mea
în afară, o imagine lunară și feminină”. Iubită la modul ideal a lui Felix și la modul
pragmatic a lui Pascalopol, Otilia nu este enigmatică, deși cei doi bărbați sunt
induși în eroare de comportamentul ei contradictoriu, care te intrigă sau te revoltă.
Caracterul ei se definește prin prezența unor elemente contrare: amestecul de
inocență și maturitate, de iubire și rațiune (îl iubește pe Felix, dar se căsătorește cu
Pascalopol), fiind un personaj tridimensional.
Eroina romanului este caracterizată atât direct, de narator, de alte personaje sau
prin autocaracterizare, cât și indirect, trăsăturile sale reieșind din fapte, limbaj,
relația cu alte personaje. Caracterizarea Otiliei se realizează din mai multe puncte
de vedere, portretul său fiind realizat între oglinzi paralele. Moș Costache vede în
ea ”fe-fe-fetița” care îi luminează bătrânețe, pentru Pascalopol este ”o fată
delicioasă, dar ciudată”, imaturului Felix i se pare ”o enigmă”, Stănică o consideră
”o fată care te ruinează”, iar invidioasele Aglae și fata sa, Aurica, o vad ca fiind ”o
dezmățată” care ”sucește mințile bărbaților”. Cele mai lucide aprecieri provin din
autocaracterizare: ”Sunt foarte capricioasă”, ”am un temperament nefericit”, ”sufăr
când sunt contrariată”. Ea poate fi considerată o Eva în plină modernitate, fiind un
amestec paradoxal de candoare și maturitate. O modalitate de caracterizare indiectă
este descrierea camerei sale, din care reiese faptul că Otilia era o femeie atât
cochetă, cât și dezordonată. Este un spirit liber, ce nu ține cont de nicio regulă
exterioară (se apucă de curățenie, însă lasă totul pentru a se duce să alerge desculță
prin iarbă). De asemenea, se observă că este o fire capricioasă și imatură atunci
când hotărăște să se căsătorească și să plece la Paris cu Pascalopol, iar după
divorțul de acesta își reia viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
În concluzie, prin profunzime și complexitate, eroina eponimă a romanului
Enigma Otiliei de George Călinescu este un personaj rotund, surprins în continuă
schimbare.