Simbol al vestirilor solemne, clopotul bisericii reprezintă o măsură a timpului, instituie o legătură

emoțională cu sacralitatea, consfințeşte ieşirea din durată, precedă un eveniment de interes general.
Muzica produsă de clopote este înălțătoare și, totodată, prezintă un perceperea criteriu al armoniei
universale. Clinchetul clopotelor sau al clopoțeilor are însă pretudindeni putere de purificare; alungă
duhurile rele sau măcar avertizează de apropierea acestora. Astfel, clopotul devine simbolul chemării
divine, supunerii față de cuvîntul lui Dumnezeu, în orice caz, o comunicare între cer și pămînt. Prin
poziția limbii ce lovește pereții săi, clopotul evocă poziția a tot ce este "suspendat" între cer şi
pămînt, stabilind astfel o relație între lucruri. Dar el deține şi puterea de a intra în legătură cu lumea
subterană.

La începutul romanului „Clopotnița” de i. Druță îl aflăm pe Horia „stînd cu fața la soare, cu ochii
închişi, aşteptînd să bată clopotul din Piața Biruinței”; clopotul „a oftat încet, domol, o singură dată”-,
vibrează încet peste oraş dangătul lui, măsurîndu-i clipele, orele, viața.. Dar mai există clopote
altundeva, într-acolo îl poartă amintirea și gîndul. Clopotnița reprezintă locul care trebuie ținut minte
şi cinstit, relicva ce păstrează aura de măreție: „A trecut prin viitoarea multor secole şi această lungă,
anevoioasă cale dăinuia deasupra ca o aureolă sfintă”. Dangătul clopotului vibrează a chemare și
îndemn, a luare-aminte şi durere. În romanul „Biserica Albă” de acelaşi autor, clopotul de la biserica
sfîntului loan Bogoslovul avea ceva cutremurător în dangătul său şi de aceea toate bisericile intrau şi
ieşeau din slujbă la auzul lui. Se vorbea chiar despre prevestirile făcute de acest clopot: „Tocmai
atunci cînd întorcea în jale, se maiabătea cîte o napastă peste oraş; alteori urca în slăvi plin de viață,
plin de lumină, și chiar că vremurile se înseninau..” în poezia „Părinții” de D. Matcov- schi, motivul
sugerează curgerea vremii şi a generațiilor: în curgerea vremi, copiii devin oameni maturi, în timp ce
bătrînii urcă în ceruri, repetînd acelaşi ritual .il generațiilor de sute de ani: „

Lumina (lumînarea) se îmbină cu clopotele care – simbol, personificare,

metaforă – sugerează cînd tristeţe, cînd voioşie, iar sunetul lor transmite nu doar

imagini auditive, ci şi idei sau stări, ca în exemplul următor: „A oftat, îndurerat,

marele clopot al Neamţului. Nu a fost nici revoltă, nici jalbă, ci mai degrabă un

suspin a coborît din turnul mănăstirii, de parcă un popor întreg s-ar fi plîns într-o

singură suflare.

Clopotul reprezintă astfel continuitatea generațiilor , „ Și clopotele bat din veşnicii”