FIIND BĂIET PĂDURI CUTREIERAM

► TEMA: relaţia cu natura

 Eul poetic surprins în ipostaza eului adolescent.

► ANALIZA TEXTULUI
STROFA I
TOPOSUL: pădurea = locul reveriei;
 un refugiu pentru vârsta copilăriei;
 nevoia de eternizare a unei vârste; o modalitate de conservare a „tinereţii fără
bătrâneţe...”;
 timpul se eternizează;

MOTIVUL izvorului:
 prezent des în opera lui Eminescu;
 Izvorul = adolescentul care se vrea într-o perpetuă stare de rodnicie; caută în apă puritatea
şi sacralitatea (setea de sacru) şi armonia;
 izvorul nu este prezentat vizual, ci prin efectul auditiv pe care-l produce: “sună-
ncetişor”→ nu se disturbă armonia, ea pornind din sunetul suav al izvorului;
 Aristotel susţine ideea că planetele dezvoltă un sunet magic numit “muzica sferelor”:
izvorul este o ipostază a cestei imagini arhetipale a armoniei cosmice;
Distanţa dintre planete = proporţiile coardelor de liră ◄╝
 sunetul are o magie → e o transpunere a acestei muzici a sferelor;
 planetele se mişcă în cercuri concentrice în jurul Pământului → model preluat şi
de Eminescu pentru a configura modelul spaţial: pădurea, câmpii, izvorul;
 muzica = expresie a armoniei celeste;
 susurul izvoarelor = expresie a armoniei terestre; o răsfrângere a armoniei celeste
în plan terestru.

FIGURA LIRICĂ: ADOLESCENTUL = IPOSTAZĂ A POETULUI (alter ego poetic)

Poziţia: e tipică pentru somn
 Trupul ia forma izvorului; astfel analogia eu poetic – natură merge până la o
identificare cu formele naturii;
═►e un “mimetism” trăit de adolescent şi practicat ca o încercare de
identificare cu natura pe care o îndrăgeşte;
Tabloul:
 se completează cu o imagine olfactivă;
 toate simbolurile duc spre semnificaţia somnului şi a visului, care sunt metodele
de contopire cu natura, căi de iniţiere în marile taine ale Patriei Cosmos;
 ele repetă moartea văzută ca disoluţie în Cosmos, ca unificare, prin gesturi
ritualice care facilitează transcenderea: „Blând îngânat de-al valurilor glas”.

STROFA A II-A
 imaginea creată dezvăluie un ritual de unificare cu natura;
 timpul acestei magice întâmplări este echinocţiul de seară;

1
  răsăritul lunii e semnul că se petrece un miracol în lumea Cosmosului: reluarea
unui ciclu cosmic echivalează cu o nouă geneză, de aceea totul este pătruns de
mirajul basmului: „Un rai din basma văd printre pleoape”;
 aici, în planul terestru, evenimentul corespondent este reveria, visul.

Stare de pendulare între vis şi realitate a FIGURII LIRICE: ADOLESCENTUIL

 luna are rolul de a produce reveria
↓
e o muză inspiratoare; agentul magic al visului;
(grecii invocă muza printr-o incantaţie, pentru a pătrunde într-o lume inaccesibilă
altfel, pentru a produce un salt pe un nivel superior);
 lumea plăsmuită şi lumea pădurii se confundă; ele primesc aura magică sacrală.

PĂDUREA → toposul paradisului primordial recuperat de reverie;

 argintie (epitet cromatic) = sacru; culoarea unei sărbători autentice, trăite efectiv;
 reveria are calitatea de a fi o sărbătoare;
 spaţializare a vârstei de aur, moment sacral al comuniunii individului cu
divinitatea;

“văpăi”
 imagine a răsfrângerii luminilor celeste în plan terestru
 imagine în oglindă, sugerează unitatea şi dualitatea universală, acel coincidentia
oppositorum (Nicolaus da Coussa) specific gândirii eminesciene tentată de
paradoxuri;
 aici focul şi apa se armonizează în acelaşi spirit definit prin “coincidentia
oppositorum”;

APA → oglinda Universului ceresc

UNIVERSUL TERESTRU :
 armonia pământească reia ideea de muzică a sferelor: „Un bucium cântă tainic cu
dulceaţă”;
“tainic” → expresia conservării imaginii revelatoare;
”dulceaţă” → armonie universală
“aproape” → urechea interioară poate să-şi apropie muzica sferelor pe care o
aude acum mai bine;
cerbul putere
nobleţe
simbolul transpunerii în plan terestru a ceea ce reprezintă soarele
 tropotul înfundat → simbolul altei armonii = a pământului, un sunet armonios din
interiorul pământului (ecoul teluric al armoniei cereşti);
 simbolul înţelepciunii (cu pielea bătută în nestemate, cu stea în frunte) în fruntea
lui stă piatra filosofală – imagine consacrată în basme;
 apariţia cerbului → deschiderea spre sensuri

2
 → se actualizează în urechea interioară o mulţime de semnificaţii
pe care nu le poate unifica încă într-un adevăr universal:
„Părea...”
STROFELE A III-A ŞI A PATRA

“crăiasa” = garant al armoniei

 spiritul naturii, duhul naturii, cu chipul angelic, duhul unui topos metamorfozat
într-o crăiasă ═► nevoia adolescentului de a iubi, în ea se identifică proiectul
primei iubiri;
 metamorfoza pădurii într-o crăiasă = motiv preluat tot din basme;
 portretul angelic al crăiesei (părul blond, „moale ca mătasea”, „faţa radioasă”,
„grumazul alb”, trupul „alb deplin”) evidenţiază încrederea adolescentului în
faptul că iubirea este un vis posibil; este inspirat de costumul popular; frecvenţa
crescută a adjectivului „alb” marchează puritatea visului, a aspiraţiilor eului poetic
– adolescent, fiorul sacral;
 e vârsta adolescenţei, când are loc despărţirea de copilărie; vârsta adolescenţei
debutează cu visul de iubire crescut din puternicul sentiment de dragoste faţă de
natură ═►proiectul iubirii se identifică cu natura;
 crăiasa exercită magia unei NIMFE:
→ o fiinţă diafană, a aerului, plină de candoare;
→ mersul ei = plutire
 peisajul în care apare crăiasa are o strălucire sărbătorească, o lumină izbitoare,
revelatorie:
═► sunt luminile împlinirilor, ale unei desăvârşiri prin revelaţie;
florile de tei → facilitează REVERIA
 crăiasa vine din esenţa florilor cu miros adormitor/ narcotizant
teiul → axis mundi; face legătura între cer şi pământ
→ centrum mundi; locul unde “sacrul izbucneşte în profan” (M. Eliade);
═► în locul metamorfozei se petrece o “hierofanie”;
“ah” → regretul pentru astfel de vremuri care trec şi lasă doar amintirea: trecerea de la timpul
trecut la prezent (str.I - II) şi invers (str.II – III şi IV) evidenţiază faptul că întregul text este
rezultatul unui efort de anamneză, de recuperare a emoţiei indicibile a revelaţiei avute în
mijlocul naturii;
═► adolescenţa este o vârstă între ARMONIE şi CRIZĂ

3
 ADOLESCENŢA-
VÂRSTĂ A CONTRARIILOR
între

ARMONIE:
revelaţia naturii, revelaţia căilor CRIZA:
de transcendere, iubirea ca descoperirea dualităţii, a timpului
recuperare a unităţii primordiale trecător.
cu natura.
PROZODIA

A. patru stofe a câte opt versuri;

B. măsura de zece silabe;
C. rimă încrucişată în prima unitate de şase versuri şi împerecheată în a doua unitate de
două versuri;
D. ritmul iambic.

MODELAREA TOPOSULUI: iubirea, ca principiu cosmotic, având puritatea visului dintâi

al adolescenţei, configurează o lume mitică, ideală, în care se armonizează cele patru
elemente arhetipale: pământ (planul terestru), aer (planul celest), apă (izvorul), focul (de
natură sacrală, reflex al luminii lunare, văpaia oglindită în apele-oglindă) – COINCIDENTIA
OPPOSITORUM.

4
 Izvorul
VĂPAIE Centrum mundi

„câmpi”

PESTE
Păduri
Reprezentare la scară mică a cosmosului

„Teiul sfânt” = axis mundi

A P Eşi centrum mundi