Sunteți pe pagina 1din 39

Capitolul 

 4 

NOŢIUNI DE TELETRANSMISIA DATELOR

4.1. Aspecte generale


Teletransmisia sau transmisia la distanţă a datelor constă în transferul informaţiei,
reprezentate sub formă binară, între două puncte distincte, denumite, sursă sau
emiţător şi destinaţie sau receptor de date. In funcţie de modul de transmisie al biţilor
ce formează informaţia utilă (datele), reprezentată sub formă de secvenţe binare,
denumite cuvinte, putem avea: transmisie paralelă sau transmisie serie .
Transmisia paralelă constă în transmisia succesivă a cuvintelor de date, câte
un cuvânt la fiecare tact. In consecinţă, toţi biţii care formează cuvântul (data) se
transmit la un singur tact, în paralel, conform exemplului din figura 4.1, pentru cuvinte
de date organizate pe câte 4 biţi, C1 = 0101; C2 = 0000; C3 = 0110;.…
Cuvintele (datele) care formează informaţia se transmit totuşi în serie (succesiv), C1,
C2, C3, C4, .... dar biţii care formează cuvântul se transmit simultan, în paralel.

Fig.4.1. Transmisie paralelă de date


Tact Nivel 1
Nivel 0 (7 cuvinte de câte 4 biţi)
b0 Nivel 1
Nivel 0 Transmisia paralelă de date
b1 Nivel 1 necesită un număr mare de fire sau
Nivel 0 linii de transmisie (egal cu lungimea
b2 Nivel 1
cuvântului +1), motiv pentru care nu
Nivel 0
b3 Nivel 1 este adecvată transmisiei pe distanţe
Nivel 0 mai mari decât câţiva metri. Are
C1 C2 C3 C4 C5 C6 C7 timp însă avantajul vitezei sporite de
T1 T2 T3 T4 T5 T6 T7 transfer al informaţiei în raport cu
transmisia serie.
Transmisia serie sau serială, presupune transmisia datelor, codificate binar,
caracter după caracter dar şi bit după bit, cel puţin câte un bit la fiecare perioadă a
impulsului de tact. Fiecare cuvânt de date necesită cel puţin tot atâţia tacţi câţi biţi are
cuvântul, ceea ce înseamnă viteze de transfer mult mai reduse. Acest dezavantaj este
însă compensat de necesitatea doar a unui singur canal sau fir, pentru linia de legătură.
Transmisia serie este specifică teletransmisiei de date şi va constitui obiectul actualului
capitol.
Principial, un sistem de comunicaţii de date constă într-o Sursă şi un Receptor
de date (de exemplu câte un calculator) şi Legătura de date, conform figurii 4.3.
Ultima componentă va conţine şi elementele destinate conversiei semnalului astfel
188 Cap.4. Noţiuni de teletransmisia datelor

încât acesta să fie compatibil cu reţeaua de comunicaţie a legăturii de date. Pentru


partea de echipamente, hardware, regulile care condiţionează comunicaţia prin legătura
de date, sunt stabilite prin standarde de interfaţare (e.g. interfeţele standard RS232,
RS485, bucla de curent, FDDI, etc.),
Pentru ca transmisia de date să se realizeze cu succes, atât sursa cât şi
receptorul trebuie să convină asupra unui număr de factori, cum ar fi: tipul semnalelor
electrice folosite pentru transmisia datelor; tipul de coduri folosite pentru fiecare
simbol transmis; semnificaţiile caracterelor; modul în care este controlat fluxul de date
şi sunt detectate şi corectate erorile de transmisie. Pentru aspectele privind formatul,
controlul şi detecţia erorilor datelor transmise, partea software a comunicaţiei, sunt
definite seturi de reguli, denumite protocoale de comunicaţie.
Transmisiile de date în contextul sistemelor de conducere şi automatizare în
electroenergetică se referă exclusiv la date numerice (digitale), adică informaţia este
reprezentată printr-o secvenţă de zero-uri şi un-uri binare. Transmisiile digitale sunt
superioare celor analogice (întâlnite astăzi, încă în telefonie, radio, televiziune, etc.),
datorită flexibilităţii lor deosebite, a marelui volum de informaţie şi a relativei
imunităţi la zgomote. În unele cazuri informaţiile numerice sunt transmise prin legături
de date concepute pentru comunicaţii analogice. În acest caz semnalul digital, secvenţa
de zero-uri şi un-uri, este convertită în semnal analogic, undă sinusoidală de frecvenţă
ridicată, cu ajutorul unor echipamente denumite Modem-uri. La receptor acestea refac
semnalul digital, pentru a fi preluat de sistemul de calcul.
Transmisiile de date se bazează pe acelaşi sistem de numeraţie binar ca şi
calculatoarele. Unitatea de informaţie de bază este BIT-ul (BInary digiT), care poate
avea doar două valori, 0 şi 1 logic. In interiorul unui calculator, un bit este reprezentat
de o tensiune, de regulă, 5 V pentru 1 logic şi 0 V pentru 0 logic. În legăturile de
transmisii de date, unu-urile şi zero-urile sunt reprezentate de obicei de tensiuni ±
(pozitive/negative). De exemplu, +12 V pentru 0 logic şi -12 V pentru 1 logic, în cazul
interfeţei standard RS 232C. De asemenea, pot fi reprezentate semnale de frecvenţe
diferite (o frecvenţă [un ton] pentru 1, şi altă frecvenţă pentru 0), atunci când se
utilizează medii de comunicaţii pentru semnale analogice (cum ar fi reţeaua telefonică,
undele radio, etc.). Unele metode avansate de transmisie de date permit ca printr-un
semnal de tensiune, de exemplu, să se transmită câte un grup de biţi, majorându-se
astfel debitul binar transmis, aşa cum se va detalia în paragraful următor.
Pentru a asigura transmiterea unui mesaj printr-o interfaţă de comunicaţie, atît
sursa cît şi receptorul trebuie să convină asupra semnificaţiei fiecărei secvenţe de biţi
transmise, sau a codului acesteia. Codificarea este procesul de conversie a datelor
mesajului într-un cod binar standard pentru transferul prin legătura de date. Cel mai
uzitat cod este codul ASCII (American Standard Code for Information Interchange).
Aesta atribuie cîte o secvenţă de 7 biţi fiecărui caracter, fiind posibil reprezentarea
astfel a 27 = 128 caractere (literele mari şi cele mici, cifrele zecimale, 0 la 9, ca şi un
set de coduri de comandă utlizate în transferul de date). Pentru detalii a se vedea Anexa
1, în care sunt prezentate în formă concentrată, codurile ASCII, în sistemele de
numeraţie binar şi hexazecimal. De pe linia superioară a tabelului se ia cifra hexa mai
semnificativă, iar de pe latura verticală din stânga, cifra mai puţin semnificativă. In
      Mihai Moga      Introducere în sisteme  informatice pentru electroenergetică 189

acest cod al optulea bit (MSB) este de regulă ignorat. Totuşi în unele cazuri, transmisia
de date se face pe 8 biţi, bitul 8 fiind folosit ca bit de paritate (pentru controlul
parităţii).
Desigur pentru transferul de date din/în memoria unui sistem de calcul,
utilizarea unor secvenţe de cîte 8 biţi ar fi preferabilă. Pentru transmisia numerelor,
utilizînd secvenţe de 7 biţi, este o practică uzuală să se transmită codurile ASCII (pe 7
biţi) ale caracterelor ce formează numărul exprimat în hexazecimal. De exemplu,
pentru transmiterea numărului 42 (2Ah, în hexa) se transmit caracterele 32h şi 41h,
adică codurile ASCII ale cifrelor hexa 2 şi A. Dezavantajul constă în dublarea
numărului de date ce trebuie transmise.

Scurt istoric1
Teletransmisia de date a fost precedată şi facilitată de realizările în domeniul
telecomunicaţiilor din a doua jumătate a secolului XIX. Astfel:
Samuel Morse realizează prima teletransmisie de impulsuri în 1844 :

-------------- ---------
|Curtea Supremã| What that God Wrought |Baltimore|
| a SUA |------ ... ------------->| OHIO |
-------------- <------- 40 mile ------> ----------

iar Graham Bell transmite, în 1876, primele semnale analogice:

============== =========
| Graham Bell | Mr.Watson come here. | Mr. |
| |------ ... ------------->| Watson|
============== ==========

Primele teletransmisii de date le datorăm lui George Stiblits, profesor la


Dartmouth College Hanover, din statul New Hampshire, care în 1940 realizează prima
teletransmisie de caractere codificate binar pe o linie de telegraf între două
calculatoare:

============== ===========
| Calculator | Caractere codificate | Calculator |
| Hanover NH | ------ ... ------------->| New-York |
============== linie de telegraf ============

Utilizarea pe scară largă a teletransmisiilor de date este determinată de


dezvoltarea sistemelor de calcul electronic, simultan cu perfecţionările aduse în
domeniul telecomunicaţiilor. American Airlines & IBM începe în 1956 realizarea unui

1Cashman S. Introduction to Computer and Data Processing pg. 127


190 Cap.4. Noţiuni de teletransmisia datelor

sistem computerizat de rezervare al locurilor având 2000 terminale răspândite în toate


SUA, şi devenit funcţional în 1962.
Recent în Japonia s-a construit un mic orăşel, Highas- Koma cu 300 familii,
complet informatizat. Cumpărăturile se fac prin circuit închis de televiziune cu plata
prin transfer electronic de fonduri, citirea contoarelor de energie electrică, apă, gaz,
energie termică, se fac automat iar decontările se realizează fără intervenţia clientului,
sistemele de sesizare a incendiilor sau de alarmare în cazul intruşilor sunt conectate la
calculatoare ce sesizează direct pompierii, respectiv poliţia, înainte chiar ca locatarii să
ia cunoştinţă de evenimentul produs. Fiecare familie are acces la o bibliotecă cu benzi
video, iar copii, la sisteme de instruire asistată de calculator.

4.2. Viteza de transmisie serie a datelor


Viteza de transmisie a datelor este definită prin Debitul binar, D, exprimat în
biţi/secundă şi reprezintă numărul maxim de elemente (simboluri) binare ce pot fi
transmise într-o unitate de timp (secundă) pe un circuit de date, conform relaţiei:
D = 1/ T [biţi/s]
unde T este intervalul de timp necesar transmiterii unui bit.
Debitele binare pentru transmisii seriale de date sunt standardizate la câteva
valori recomandate, astfel încât să avem posibilitatea să interconectăm diverse
dispozitive realizate de mai mulţi fabricanţi. Valorile standard pentru debitele binare
sunt: 50, 110, 150, 300, 600, 1200, 2400, 4800, 9600, 14400, 19200, 56000 biţi/sec,
etc. Corespunzător fiecărui debit binar intervalul de timp T va avea o valoare specifică.
De exemplu pentru D = 300 biţi/sec, rezultă T=1000/300 = 3,333 ms;
iar pentru D = 4800 biţi/sec, rezultă T=1000/4800 = 0,208 ms;
In practică, frecvent se utilizează termenul de Viteză de modulaţie, exprimată
în Bauds2, pentru a caracteriza performanţele unui circuit de date. Viteza de modulaţie
şi debitul binar sunt mărimi similare, corelate, dar totuşi diferite.
Viteza de modulaţie, Vm este un termen utilizat în tehnica comunicaţiilor şi
defineşte performanţele unui circuit, mai precis, arată viteza de schimb în timp a
stărilor unui circuit (fiind egală cu inversul duratei semnalului elementar). Viteza de
modulaţie, Vm, exprimată în Bauds, este definită prin relaţia:
Vm = 1/ ∆ [Bd];
unde ∆ reprezintă durata celui mai mic interval semnificativ, exprimată în secunde, şi
definit ca intervalul de timp care separă două momente semnificative succesive. Prin
moment semnificativ se înţelege momentul în care se transmite o stare semnificativă a
semnalului, figura 4.2.
Pentru un semnal care poate avea mai mult de două stări semnificative, relaţia
între debitul binar şi viteza de modulaţie este:

2
În cinstea lui Maurice Emile Baudot (1845 – 1903), inginer francez, inventatorul telegrafului
      Mihai Moga      Introducere în sisteme  informatice pentru electroenergetică 191

D = Vm log2 q [Biţi/s];
unde q reprezintă numărul de nivele posibile ale stărilor semnificative ale semnalului
transmis pe circuitul de comunicaţie (q trebuie să fie o putere a lui 2: 2; 4; 8; …).
Pentru o mai bună înţelegere a celor două noţiuni, debit binar şi viteză de
modulaţie, prezentăm, în continuare, următorul exemplu. Se consideră transmisia
secvenţei 110100011 de 9 biţi, pe un circuit de date cu viteza de modulaţie Vm = 1/ ∆
= 1/ 0.02 = 50 Bd, figura 4.2. Din figură se poate constata că cel mai mic interval
semnificativ (între două stări semnificative succesive) este de 20ms=0,02s.

20ms
20ms 20ms 20ms 60ms 40ms 20ms 20ms
12V 0 0 0 12V
Momente 11 20ms 11
1 1 0 1 semnificative 1 1
6V
10
t 01 t

-6V
20ms 00
- 12 V - 12 V
20ms
Intervale semnificative
Transmisie cu 50 Bd si 100 biti/s
Transmisie cu 50 Bd si 50 biti/s
a) b)
Fig. 4.2. Transmisia serie a semnalelor: a) cu două nivele de tensiune; b) cu patru
nivele de tensiune

Dacă semnalul de emisie are doar două nivele de stare, de exemplu, +12V şi
-12 V, (q = 2), fiecărui bit, 0 sau 1, ataşându-i-se câte o stare rezultă:
D = Vm
adică debitul binar este numeric egal cu viteza de modulaţie.
Dacă se folosesc semnale cu q = 4 nivele pentru transmiterea datelor (4
nivele ale stărilor semnificative), de exemplu: 12; 6; -6; -12 V, şi viteza de modulaţie
rămâne Vm = 1/0.020 = 50 Bd, figura 4.2.b), atunci debitul transmisiei rezultă:
D = 50 · log2 4 = 100 biti/s
adică dublu faţă de situaţia precedentă, ca urmare a faptului că fiecărei stări a
semnalului îi corespunde câte un grup de doi biţi (11, pentru 12 V; 10, pentru 6 V;
…). Cu alte cuvinte, fiecărei stări a semnalului i se ataşează nu un bit ci un grup de
biţi. Numărul de biţi ataşaţi unei stări este log2q. Deci dacă avem, de exemplu, 4
nivele vom ataşa fiecărui nivel de stare câte un grup de 2 biţi, e. g:
12 V reprezintă grupul 11;
06 V reprezintă grupul 10;
- 06 V reprezintă grupul 01; şi
- 12 V reprezintă grupul 00.
192 Cap.4. Noţiuni de teletransmisia datelor

Astfel de sisteme cu semnale pe mai multe nivele sunt astăzi implementate în


modem -urile moderne care realizează debite de transfer de ordinul a 20000 biţi/s pe
linii telefonice ce permit viteze de modulaţie doar de câteva mii de bauds (cca. 2400
bds). Pentru alte detalii a se vedea paragraful următor.

4.3. Structura de principiu a sistemelor de teletransmisie


Transmisia la distanţă (teletransmisia) datelor se realizează prin Sisteme informatice,
constituite în principiu, din: Sursa; Receptorul şi Legătura de Date.
Sursa şi Receptorul de date sunt în general, sisteme/µP (Unităţi Centrale ale
unor calculatoare universale sau de proces, sau în general, ale unor terminale
inteligente).
Legătura de date, formată din Unitatea de Control a Transmisiei şi Circuitul
de date, constituie elementul specific al unui sistem de teletransmisie, figura 4.3.
Unitatea de Control a Transmisiei (UCT), denumită şi Interfaţă de transmisie,
recepţie serie, este un dispozitiv electronic programabil care interfaţează
sursa/receptorul de date cu circuitul de date. Pentru a asigura reversibilitatea
transmisiei, structura fizică a UCT este de obicei, aceeaşi indiferent dacă este conectată
cu sursa sau cu receptorul. În schimb sarcinile pe care le îndeplineşte sunt dependente
de poziţia sa în sistem, a se vedea capitolul 2, paragraful Interfaţa de comunicaţii a
RTU-urilor.

Canal de comunicatie
Sursa Convertor Convertor Receptor
UCT semnal semnal UCT de date
de date

Circuit de date

Legatura de date
Fig. 4.3. Structura de principiu a unui sistem teleinformatic

Dintre circuitele cele mai uzuale, cu funcţii de UCT, menţionăm interfeţele


programabile: I825, (Intel), denumit şi USART şi Z80 – SIO, (Zilog), sau pe scurt SIO.
Circuitul de date este reprezentat de Convertoarele de semnal şi Canalul de
comunicaţie. Acesta asigură transferul informaţiei între UCT-urile ataşate.
Convertoarele de semnal sunt dispozitive electronice care convertesc semnalul
preluat de la UCT, de regulă semnal binar de nivel TTL în semnal electric adecvat
canalului de comunicaţie utilizat. In această categorie de dispozitive, intră Adaptoarele
de reţea şi Modem-urile.
Adaptoarele de reţea (AR), asigură conectarea UCT-ului cu diverse tipuri de
reţele standardizate, RS-232, RS-485, Buclă de curent, FO, etc. Adaptorul de reţea este
un circuit sau dispozitiv electronic care converteşte semnalul binar de c.c. nivel TTL,
în semnal electric sau optic impus de standardul adoptat pentru reţeaua de transmisie
      Mihai Moga      Introducere în sisteme  informatice pentru electroenergetică 193

din aval. UCT şi AR constituie practic interfaţa de comunicaţie serie a sistemului de


calcul, fiind plasată de regulă pe placă de bază a acestuia, iar accesul spre exterior se
face prin portul serial al sistemului (e.g. porturile COM de la PC universale), figura
4.4.

Interfaţa de com.
A Port serial Linie de comuncaţie
UCT
R
Standarde: RS 232, RS 485; Bucla de curent; FDDI
Spre mag.de sistem
Figura 4. 4. Interfaţa de comunicaţii seriale a unui sistem de calcul

MOdulator/DEModulatorul (MODEM -ul) - reprezintă echipamentul care


realizează schimbarea formei semnalului de la ieşirea interfeţei de comunicaţie (în
general semnal binar) în semnal analogic periodic, de frecvenţă ridicată, adecvat
transmisiei la distanţă. În acest scop Modem-ul generează o purtătoare, de obicei o
undă sinusoidală, sau o succesiune de impulsuri3, la care unul dintre parametrii este
dependent de valoarea semnalului binar de transmis. In cazul purtătoarei de formă
sinusoidală:
u(t) = A * sin( ω t + φ )
parametrii sunt: amplitudinea (A); frecvenţa (ω); şi faza iniţială (φ).

0 Semnal primar
1 1 1
Purtatoare

Modulatie in faza

Modulatie in frecventa

Modulatie in amplitudine

Fig. 4.5. Forme de modulaţie ale semnalului primar

3 Dodescu G. Informatica pg. 558


194 Cap.4. Noţiuni de teletransmisia datelor

În funcţie de parametrul undei purtătoare, A, φ, sau ω, afectat de semnalul


primar, se disting trei categorii de modulaţie, şi anume, modulaţie în amplitudine,
frecvenţă şi fază, figura 4.5.

a. Modulaţie în amplitudine, unde semnalul primar, binar afectează amplitudinea


A a purtătoarei astfel:
"1" lasă amplitudinea nemodificată (A);
“0” reduce amplitudinea la 0 sau A/2.
b. Modulaţie în frecvenţă, unde semnalul primar binar afectează frecvenţa
purtătoarei ω, astfel:
"1" ----> determină un semnal de frecvenţă ω;
"0"-----> determină un semnal de frecvenţă ω + ∆ω, unde ∆ω este
banda (ecartul) de frecvenţă al canalului respectiv.
De exemplu modem-urile de 300 biţi/sec, cu modulaţie în frecvenţă,
conform standardului V.21 CCITT, au două benzi de frecvenţă: 1850 / 1610 Hz şi
1180 / 980 Hz, ceea ce permite să efectueze transmisii duplex, pe numai două fire.
Pentru un sens de transmisie ecartul de frecvenţă este de 240 Hz, iar pentru celălalt de
200 Hz. Un modem are alocat pentru bitul 0 frecvenţa 1850 Hz, iar pentru bitul 1
frecvenţa 1610 Hz. Cu aceste frecvenţe are loc recepţia de către modem-ul de la
celălalt capăt. Însă acesta va răspunde (va transmite) cu frecvenţele sale alocate, adică
1180 / 980 Hz.
Tabelul 4.1.
Modulaţia în fază cu 2,4 şi 8 nivele de semnal c. Modulaţie în fază, unde semnalul
Secv. Faza Debit binar Norme primar binar afectează faza iniţială a
0
biţi iniţială.[ ] [biţi/sec] CCITT purtătoarei, astfel de exemplu:
0 90 600 V. 22 "1" ----> determină un semnal de fază
1 270 q = 2 nivele iniţială φ = 0 gr;
00 45 "0" ---> determină un semnal de fază
01 135 1200 V. 26
10 225
iniţială φ = 180 gr.
11 315 q = 4 nivele Exemplele de mai sus au avut în
000 45 vedere doar semnale cu q = 2
001 0 nivele. Pentru majorarea debitului
010 90 binar, pentru aceeaşi viteză de modulaţie,
011 135 1800 V. 27 se pot utiliza mai multe nivele de semnal,
100 270 conform celor discutate în paragraful
101 315 precedent. Astfel în cazul modulaţiei în
110 225 q = 8 nivele
fază, normele CCITT prevăd mai multe
111 180
categorii de modem-uri, câteva fiind
prezentate în tabelul 4.1. Tabelul prezintă
nivelurile de semnal, fazele iniţiale, pentru câteva modem-uri cu modulaţie în fază şi
viteză de modulaţie Vm = 600 Bds. Se poate constata că pentru a dubla debitul binar
avem nevoie de 4 nivele de semnal, fiecărui nivel corespunzându-i un grup de doi biţi,
      Mihai Moga      Introducere în sisteme  informatice pentru electroenergetică 195

iar pentru a-l tripla avem nevoie de 8 nivele de semnal, fiecărui nivel corespunzându-i
în acest caz, cîte un grup de trei biţi.

Alte convertoare de reţea


Pentru a permite sincronizarea facilă între sursă şi destinaţie multe reţele de
date utilizează adaptoare speciale care convertesc semnalul de curent continuu de la
ieşirea UCT într-un semnal adecvat detectării perioadei aferente unui bit. In acest sens
menţionăm codificarea de tip Manchester la nivelul fizic, al liniei de date.
Codul Manchester presupune ataşarea la fiecare bit a unei tranziţii de la
valoarea pozitivă a tensiunii la ceea negativă sau invers, figura 4.6. Aceste tranziţii se
produc la mijlocul intervalului de timp aferent transmiterii unui bit, ceea ce permite o
bună sincronizare, prin posibilitatea stabilirii corecte a duratei tactului aferent unui bit.
In acest tip de codificare durata fiecărui bit se împarte în două porţiuni egale în care
semnalul este complementar. Astfel, de exemplu, o tranziţie a tensiunii de la valoarea
sa negativă, -V, la cea pozitivă, +V, marchează cifra binară 1, iar o tranziţie de la
valoarea pozitivă, +V, la cea negativă, -V, marchează cifra binară 0. Cu alte cuvinte,
prima jumătate a semnalului de linie aferent unui bit conţine complementul valorii
bitului, iar cea de a doua, valoarea sa. De regulă, pentru transmiterea lui „1” logic,
prima jumătate a perioadei de timp afectate transmiterii unui bit are potenţial negativ,
iar cea de a doua jumătate, potenţial pozitiv. În cazul transmiterii lui „0” logic,
repartizarea potenţialelor este inversă.

1 0 1 1 0 0 0 1 1 0 0
+V

timp
-V

Durata
unui bit Fig. 4.6. Codificarea Manchaster

Tranziţiile, cel puţin una pe bit (la mijlocul intervalului de timp alocat), asigură
echivalentul unei purtătoare, ceea ce permite sesizarea facilă a prezenţei datelor pe
linie prin detectarea acestor tranziţii (a purtătoarei) şi permite totodată, sincronizarea,
în timp real, între emiţător şi receptor.

Linia de transmisie (LT) sau Canalul de Comunicaţie - reprezintă ruta pe


care se face transferul de date. Poate fi:
a) - cu suport fizic (hardwire), cum ar fi:
- circuitele telefonice care pot fi : închiriate (conexiune permanentă)
sau comutate (conexiune temporară)}. Sunt utilizate în banda de frecvenţe vocale 300
- 3400 Hz, permiţând transferuri cu debite de până la 14400 biţi/s (viteze de modulaţie
de 1200 … 2400 Bds);.
196 Cap.4. Noţiuni de teletransmisia datelor

- fibrele optice4 utilizate pentru transferuri de date cu viteze mari, de


ordinul Mbiţi/s şi cu o rată a erorilor sub 10-9. Sunt realizate din fibre de sticlă foarte
subţiri, d = 50 - 400 µm, care conduc lumina polarizată, generată de adaptoare speciale
cu lasere, care convertesc semnalul electric în semnal luminos şi vice - versa .
- alte suporturi fizice pentru teletransmisii de date sunt:
- cabluri cu fire torsadate cu şi fără manta de ecranare, STP şi respectiv
UTP;
- cabluri coaxiale speciale pentru teletransmisia de date;
- LEA de înaltă tensiune şi cablurile reţelei electrice de distribuţie, de
medie şi joasă tensiune;
b) - fără suport fizic, (wireless) când semnalele purtătoare de
informaţie sunt transmise prin, raze infraroşii, microunde sau unde radio, cu radio
relee, cu staţii terestre sau prin satelit (în cazul distanţelor mari).

4.4. Moduri de teletransmitere a datelor


În funcţie de posibilităţile de transfer al datelor, la un moment dat, pe un circuit de
date, se pot distinge trei moduri de transmisie, figura 4.7:
a) modul simplex , unidirecţional, numai de la Emiţător la Receptor;
b) modul semi - duplex, în ambele sensuri, dar nu simultan. Echipamentele de
la cele două puncte fiind reversibile (e.g. aparatele Walkie- Talkie);
c) modul duplex (sau full duplex), permite transmisii în ambele sensuri
simultan, similar cu două sisteme simplex (e.g. aparatele telefonice uzuale).
Modul simplex de transfer al datelor, în general, nu este utilizat pentru
transmisia informaţiilor din procese deoarece nu există posibilitatea retransmiterii către
sursa de date a unor semnale de control, sau de stare care să avertizeze sursa de
eventuale erori de transmisie sau de faptul că receptorul este sau nu pregătit pentru
preluarea datelor

E E E R
E R
R R R E

simplex semi-duplex duplex

Fig.4.7. Moduri de teletransmitere a datelor

În funcţie de modul de sincronizare şi de succesiunea în timp a semnalelor ce


reprezintă datele, se disting două moduri de transmitere serială: modul asincron şi
modul sincron .

4Coculescu L. Poienaru C. Teleprelucrarea datelor pg. 62


      Mihai Moga      Introducere în sisteme  informatice pentru electroenergetică 197

Modul asincron, denumit şi Start-Stop, sau Aritmic, presupune transmiterea


caracterelor ce formează mesajul, la momente de timp aleatoare. In cadrul transmiterii
unui caracter, biţii componenţi se transmit sincron, la intervale de timp egale cu
perioada T a semnalului de tact al transmisiei. Durata T, aferentă transmiterii unui bit,
depinde de viteza de transmisie (debitul binar) convenit. Sincronizarea între Emiţător şi
Receptor se realizează prin emiterea/recepţia unui bit de START (de obicei "0" logic),
înaintea caracterului (datei), şi a 1, 1.5, sau 2 biţi de STOP, de polaritate opusă faţă de
bitul de START, după biţii care constituie caracterul, figura 4.8.
Caracterele transmise se mai completează cu unul sau mai mulţi biţi de paritate,
destinaţi controlului corectitudinii transferului prin verificarea parităţii numărului de
biţi "1" din data transmisă.

Primul caracter Al doilea caracter


d(t) Start 1 0 1 1 0 BP Stop Start 1 1 0 1 1 BP Stop

T
T T T T T T T
T/2 T T T T T/2 T T T T
timp
Momente testare biti la receptor
Momentul testarii bitului de start
Momentul initierii transm.caracterului

Fig.4.8. Transmisia asincronă a două caractere de câte 5 biţi fiecare, cu bit de


paritate (BP) şi doi biţi de STOP

După iniţierea procesului de transmitere a datei, prin emiterea/detectarea bitului


de START, transferul biţilor datei se realizează sincron, ceea ce presupune aceeaşi
frecvenţă de tact la receptor ca şi la emiţător. Practic, receptorul supraveghează
circuitul de date şi în momentul sesizării unui front căzător, 1 => 0 (se presupune că
bitul START = 0) reciteşte starea circuitului după intervalul T/2. Dacă şi în acest
moment găseşte “0” logic,”ştie” că a primit un bit de START şi în continuare, urmează
biţii caracterului transmis, pe care îi citeşte succesiv după câte un interval T de timp.
Astfel fiecare bit este testat, teoretic, la jumătatea intervalului de timp afectat. Prin
protocolul de transmisie se stabileşte lungimea (numărul de biţi) caracterelor (uzual 5,
6, 7 sau 8 biţi), prezenţa sau absenţa bitului (biţilor) de paritate, numărul biţilor de
STOP, tipul de paritate adoptat, etc.
In intervalul de timp T, aferent transmisiei unui bit, starea liniei de date poate fi
testată (eşantionată) pe 1, 4, 16, sau 32 impulsuri de tact (pentru detalii a se vedea
divizorul de tact de la SIO, [18], paragraful 4.6.), ceea ce permite modificarea ratei de
transmisie a datelor pentru aceeaşi frecvenţă a impulsurilor de tact.

Modul sincron, presupune transferul unui bloc biţi sau de caractere (fără biţi de
delimitare între acestea), în care toţi biţii blocului sunt transmişi sincron, la intervale
198 Cap.4. Noţiuni de teletransmisia datelor

egale de timp. Sincronizarea este asigurată de unul sau mai multe cuvinte de
sincronizare, transmise anterior blocului de date (de caractere utile). Totodată,
frecvenţele de tact ale receptorului şi emiţătorului trebuie să fie riguros egale.
In faza de sincronizare, receptorul poate determina rata de transmisie a datelor,
stabilindu-şi astfel frecvenţa de tact identică cu cea a transmiţătorului, dacă este
posibil, dacă nu, solicită acestuia reducerea ratei de transmisie la următoarea treaptă
standardizată. Pentru a permite identificarea, de către receptor a ratei de transmisie, se
utilizează codificarea datelor cu coduri ce atribuie fiecărui bit transmis un front
(crescător sau descrescător) al semnalului de tact5, cum ar fi codul Manchestar (pentru
detalii vezi paragraful anterior)
Structura unui mesaj transmis în mod sincron depinde de un ansamblu de
convenţii şi reguli standard comun acceptate şi recunoscute de către emiţător şi
receptor, ansamblu care formează protocolul de comunicaţie. Dintre protocoalele cele
mai frecvent acceptate în transmisia sincronă a datelor în cadrul sistemelor informatice
de proces din electroenergetică, menţionăm:
• BSC (Binary Synchronous Control); şi
• SDLC (Synchronous Data Link Control) sau HDLC (High level Data
Link Control).
Protocolul de comunicaţii sincrone, Binary Synchronous Control (BSC) este un
protocol orientat pe caracter, în sensul că permite transmiterea informaţiei sub forma
unor blocuri de caractere codificate în unul din standardele: EBCDIC (8 biţi/caracter);
ASCII (7 biţi/caracter); sau Transcod - 6 (6 biţi/caracter). Structura unui bloc de
mesaje, considerând protocolul BSC, va conţine: unul sau două caractere de
sincronizare SYN; un antet (header) şi textul de transmis, încadrate de câteva cuvinte
(caractere) de comandă (control): SOH (Start Of Header); STX (Start of Text); ETX
(End of TeXt); BCC (Block Check Character), EOT (End Of Transmision); etc,
conform exemplului din figura 4.9.

------------------------------------------~------------------
|SYN1|SYN2|SOH| Antet |STX Text ETX |BCC|... {EOT]
----------------------------------------~--------------------
Fig. 4.9. Transmisia sincronă a unui bloc de caractere (Text) în protocolul BSC

În general, protocoalele de transmisii sincrone prevăd verificarea corectitudinii


transmisiei prin ataşarea la sfârşitul unui bloc de date a unui caracter de verificare a
blocului (BCC - Block Check Character), format din unul sau două cuvinte de
verificare, în vederea detectării şi eventual, corectării unor erori de transmisie. Aceste
cuvinte de verificare, redondante, sunt descrise succint în subparagraful următor.
Cuvintele (caracterele) de comandă pentru teletransmisia de date sunt
standardizate prin avizul V.3 al CCITT6 (a se vedea Anexa 1). Acestea formează

5 B.Holdsworth, G.Martin Digital Systems,Reference Book, pag. 3.20.


6Comite Consultatif International Telegraphique et Telefonique
      Mihai Moga      Introducere în sisteme  informatice pentru electroenergetică 199

alfabetul internaţional, AI nr.5, şi a cărui primă versiune a fost definită în SUA în


1963, sub denumirea de codul ASCII (American Standard Code for Information
Interchange).
Protocolul Synchronous Data Link Control (SDLC) ca şi protocolul HDLC,
sunt protocoale orientate pe bit, în sensul că mesajul este format dintr-un bloc de biţi,
iar sincronizarea se realizează printr-o secvenţă specifică de biţi, denumită delimitator
sau fanion (flag). Transmisia informaţiei se realizează sub forma unor blocuri de date,
denumite cadre (frames), având structura precizată în figura 4.10, pentru modul SDLC.
Semnificaţiile câmpurilor din structura unui cadru sunt următoarele:
Delimitatorul este o secvenţă unică de biţi, 01111110, care marchează
începutul şi sfârşitul unui cadru.
ADRESA - este o secvenţă de 8 biţi (octet) utilizată pentru selectarea unei
anumite staţii secundare (slave), căreia îi este destinat cadrul, dacă acesta este transmis
de către staţia principală (master). Dacă adresa este 11111111 (FFh), înseamnă că toate
staţiile secundare sunt selectate pentru recepţie. Dacă mesajul este transmis de către o
staţie secundară, acest câmp va conţine adresa sa, adică a sursei mesajului, în acest caz.
In consecinţă, prin protocolul SDLC pot fi interconectate maximum 254 de staţii.

Delimitator ADRESA COMANDA INFORMATIE FCS Delimitator


01111110 8 biti 8 biti 0 - n caractere de 8 biti 16 biti 01111110

Fig. 4.10. Formatul unui cadru în protocolul SDLC

COMANDA este reprezentată de un octet prin care se precizează tipul


informaţiei conţinute de cadru.
FCS (Frame Check Sequence) este un câmp ce conţine o secvenţă de biţi
(denumită şi CRC) destinat detectării şi eventual corectării erorilor de transmisie,
similar cu BCC-ul descris la protocolul BSC. (Pentru detalii, a se vedea paragraful
4.5.2).
INFORMAŢIE conţine mesajul util din cadru, şi este constituit dintr-un număr
întreg, n de octeţi (n poate fi şi 0), sau cu alte cuvinte, un multiplu de 8 biţi. In câmpul
de Informaţie nu este admis să apară secvenţa 01111110, care poate fi interpretată ca şi
delimitator de cadru. Pentru a evita acest lucru, orice secvenţă de cinci biţi “1” este
urmată de un “0”, prin inserare automată, şi care este eliminat, de asemenea automat,
la recepţie. Această tehnică este cunoscută sub denumirea de bit stuffing (inserare de
zero -uri).
Protocolul HDLC este similar cu protocolul SDLC, deosebirea constă în
lungimile diferite, de 16 biţi, ale câmpurilor Adresă şi Comandă. Ambele protocoale
sunt utilizate în transmisiile semi - duplex sau duplex, în configuraţii multipunct sau
buclă de curent.
200 Cap.4. Noţiuni de teletransmisia datelor

4.5. Reţele de transmisii de date


Sistemele moderne de conducere şi automatizare în electroenergetică, sisteme cu
arhitectură distribuită, atât ierarhic cât şi geografic, aşa cum s-a detaliat în primul
capitol, presupun existenţa unor reţele de transmisii de date, cu un mare număr de
noduri de comunicaţie. Sistemul de comunicaţii digitale, asimilat cu sistemul nervos al
unui organism viu, este componenta esenţială dar şi deosebit de sensibilă a sistemelor
de conducere.
În prezentul paragraf se vor descrie configuraţiile reţelelor de transmisii de
date, reprezentate prin topologiile de bază, tehnicile de comunicaţie între diverse
noduri (calculatoare) din reţea ca şi principiile de control al accesului diverselor surse
de date la mediul de comunicaţie.

4.5.1. Topologia reţelelor de date

În configuraţia reţelelor de date se disting trei categorii de topologii (configuraţii) de


bază, şi anume, topologia de tip stea (star), inel (ring) şi magistrală (bus). În practică
se întâlnesc însă un număr mare de variante ale topologiilor de bază menţionate mai
sus, şi chiar combinaţii ale acestora într-o singură reţea de date. Termenul de topologie
se poate referi fie la configuraţia fizică a reţelei (e.g. conexiunile electrice prin fire), fie
la configuraţia logică, adică la ordinea şi modul în care sunt transmise datele în diverse
noduri ale reţelei.
Topologia de tip stea (star), presupune conectarea individuală a tuturor
nodurilor, sau staţiilor sau calculatoarelor din reţea la un echipament de reţea, plasat
într-un nod central, denumit HUB sau SWITCH, conform figurii 4. 11.

Sn

S1

HUB
(SWITCH) Sn-1
S2

S3 ........
Fig. 4.11. Topologia stea (star)

In acest tip de topologie una dintre staţiile locale poate să fie staţia master, în
funcţie de tehnica de comunicaţie adoptată, sau poate fi înlocuită de un alt Hub sau
Switch. În acest ultim caz, reţeaua se poate extinde pe zone mai mari. Rolul
echipamentului central, este să retransmisă datele recepţionate de la o staţie către toate
celelalte staţii sau numai către cea căreia îi sunt destinate.
      Mihai Moga      Introducere în sisteme  informatice pentru electroenergetică 201

Avantajele acestei topologii constau în: facilităţi privind întreţinerea şi


detectarea defecţiunilor; defectarea unei staţii nu afectează întreaga reţea; izolarea
simplă a legăturii sau staţiei defecte; adăugarea fără dificultate de noi staţii.
Dezavantajele sale constau în: dependenţa întregii reţele de echipamentul central, hub
sau switch; nu permite comunicaţia directă între două staţii, ci doar via echipament
central.
Topologia de tip inel (ring), presupune conectarea nodurilor de reţea, staţiilor, într-o
buclă închisă, în care informaţie circulă într-un sens unic, figura 4.12. Topologia inel
(ring) constă într-un inel cu un număr de noduri interconectate prin segmente ale
mediului de comunicaţie (de obicei cablu coaxial, sau fire torsadate),

S1 Fig. 4.12. Topologia


S2
inel (ring)

Sn
.......
S3

Fiecare staţie funcţionează ca un repetor de semnal, eventual şi cu funcţie de


amplificator. Dacă informaţia nu-i este adresată, atunci o transmite mai departe. În
cazul în care nici-o staţie nu preia mesajul transmis acesta se întoarce la staţia care l-a
emis. Oricare dintre staţii poate funcţiona în regim de “master” sau administrator.
Pentru a creşte fiabilitatea acestui tip de topologie, se utilizează şi scheme cu inel
dublu, în care datele vor circula în ambele sensuri, iar scoaterea din funcţiune a unei
staţii nu va conduce imediat la întreruperea comunicaţiei.
Avantajele acestei topologii constau în: confirmarea acceptării mesajului
trimis, (prin faptul că nu se reîntoarce la sursă); permite comunicaţia directă între
oricare două staţii, iar dintre dezavantajele acestei configuraţii se menţionează:
defectarea unei staţii conduce la întreruperea comunicaţiei în întreaga reţea; este
dificilă detectarea şi izolarea segmentelor sau nodurilor cu defect; dificultăţi privind
adăugarea de noi staţii, ceea ce implică întreruperea inelului.

Topologia de tip magistrală (bus) constă într-un canal principal de comunicaţie la


care sunt conectate toate nodurile din reţea. Putem avea reţele cu magistrală simplă,
sau cu magistrală dublă (redundantă), figura 4.13. Mesajele circula pe magistrală în
ambele sensuri, fără a trece prin staţiile conectate ca în cazul precedent. Fiecare staţie
urmăreşte, “ascultă” informaţia de pe canalul de comunicaţie, verificând adresa de
destinaţie. Dacă îi este adresată o acceptă, în caz contrar rămâne în stare de aşteptare.
Dacă nici o staţie nu acceptă mesajul atunci energia aferentă mesajului este consumată
într-un terminator electric (rezistor), plasat la capetele magistralei, evitându-se astfel
reflectarea în reţea a mesajului, şi perturbarea transmisiei.
202 Cap.4. Noţiuni de teletransmisia datelor

S1 S2 S3 Sn
.......

Terminator Canal principal de comunicaţie, magistrală simplă Terminator

Fig. 4.13. Topologia de tip magistrală (bus)

Avantajele acestei topologii constau în: independenţa funcţionării magistralei


faţă de o staţie master; permite comunicaţia directă între oricare două staţii; defectarea
oricărui nod nu afectează restul reţelei; adăugarea sau eliminarea de noduri se face
relativ simplu, iar dintre dezavantajele acestei configuraţii se menţionează: este dificilă
detectarea şi izolarea segmentelor sau nodurilor cu defect; nu poate fi asigurată
confidenţialitatea mesajelor (fiecare staţie poate citi toate mesajele); nu există
confirmarea primirii mesajelor (nu se ştie dacă au fost sau nu absorbite de către
terminator; în cazul reţelelor foarte încărcate accesul la magistrală este dificil.

4.5.2. Metode de acces la mediul de comunicaţie


Evitarea evenimentelor nedorite similare conflictelor de magistrală, când pe
aceeaşi linie transmit simultan mai multe surse de semnal, cunoscute în tehnica
telecomunicaţiilor sub termenul de coliziuni, implică introducerea şi respectarea unor
reguli stricte privind accesul la mediul de comunicaţie.
În funcţie de principiul pe care se bazează accesul la mediul de comunicaţie
reţelele de comunicaţii se împart în două categorii: reţele master- slave şi reţele peer-
to - peer.

4.5.2.1. Transmisii de date în reţele master- slave


În cazul reţelelor master- slave, denumite şi Client – Server, tehnica de comunicaţie
uzuală este interogarea (polling). Staţia master (client), prevăzută cu un pachet de
programe adecvat, interoghează succesiv staţiile slave (servers) într-o succesiune
predefinită prin program. În cazul în care o staţie, e.g. un RTU, nu răspunde într-un
interval de timp precizat, master-ul repetă cererea de câteva ori (conform setării sale) şi
dacă nu primeşte răspuns, semnalează defecţiunea şi scoate din lista de interogare staţia
respectivă. Dacă însă aceasta din urmă răspunde (confirmă cererea), se realizează un
dialog master – slave pentru transferul de date, desigur dacă este necesar.
Protocolul de comunicaţie, în cazul iniţierii sale în modul interogare, conţine
următoarele secvenţe de comunicaţie, figura 4.14:
a). Secvenţa de apel care constă în transmiterea de către master a caracterelor
de comandă, de sincronizare şi apel (de fapt codurile ASCII ale acestora, conform
Anexei 2): SYN şi ENQ (Enquiry) - caracter de comandă pentru apel interogare,
      Mihai Moga      Introducere în sisteme  informatice pentru electroenergetică 203

însoţite de adresa (numele) sursei de date. Dintre toate nodurile răspunde numai cel al
cărui nume a fost regăsit în secvenţa de apel.
b). Secvenţa de confirmare a transmisiei care constă în transmiterea către
apelant a caracterului de comandă ACK (Acknowledge), de confirmare a solicitării sau
NACK (Non Acknowledge), de infirmare, în cazul în care nu are de transmis date;
c). Secvenţa de date realizează transmisia efectivă a datelor utile ale
telegramei. In această secvenţă se transmit antetul şi textul cu datele de interes
încadrate de următoarele caractere de comandă:
SYN (Synchronisation) - caracter de sincronizare;
SOH (Start of Header) - iniţiere antet;
STX (Start of Text) - începutul textului (mesajului, blocului de date
utile);
ETX (End of Text) - sfârşitul textului
Secvenţa de date se încheie cu unul sau două caractere destinate verificării
transmisiei (control paritate, suma de control, sau CRC), care formează Blocul
cuvintelor de verificare, notat BCC (Block of Control Checkwords).

Slave (RTU) - nume S.Master (CD)

Secventa de apel
SYN CD cere date
RTU receptioneaza ENQ
nume SCL -ului "nume"
Fig. 4.14. Accesarea
solicitarea si unui slave (RTU) prin
Secventa
confirma transmisia de confirmare
ACK
transmisie metoda interogării
SYN
Receptie
Transmite datele SOH
Secventa de date
incadrate de Header date
caracterele de STX
control Text
(Telegrama) ETX
Verifica
BCC
prezenta erorilor
Receptie..
Secventa ACK Daca nu sunt erori
confirmare
de confirmare rec. Confirma
. . . . . . . .. receptie corecta
Transmite
EOT
Incheiere comun. Secventa
incheiere După verificarea
corectitudinii transmisiei
timp
masterul transmite
caracterul ACK de confirmare a recepţiei corecte a datelor, în cazul în care nu au fost
detectate erori de transmisie, sau caracterul de infirmare, NACK, în caz contrar. In
acest ultim caz, se retransmite secvenţa de date, precedentă. Se continuă transmisia
restului de telegrame, iar după ultima telegramă se transmite caracterul de comandă
EOT (End of Transmission) - care marchează sfârşitul transmisiei, în cadrul secvenţei
de încheiere a comunicaţiei.
204 Cap.4. Noţiuni de teletransmisia datelor

Metoda interogării, utilizată frecvent în sistemele SCADA pentru transferul de


date între echipamentele locale (RTU-uri) şi Concentratorul de date, cu funcţie de
master în acest caz, poate fi: interogare ciclică sau interogare prioritară (prin
concurenţă)
Interogarea ciclică, constă explorarea ciclică de către master a tuturor RTU –
urilor din reţea, pe baza unei liste circulare (inel logic). Aceasta se realizează prin
transmiterea unei comenzi de interogare către un anumit slave (RTU), comandă ce
conţine adresa acestuia.
Dacă acesta are de transmis date, răspunde transmiţând datele, iar în caz
contrar răspunde cu un cod de infirmare, conform secvenţei din figura 4.14. Această
procedură se repetă cu fiecare slave din reţea, în ordinea fixată de lista circulară
deţinută de master. Interogarea ciclică nu asigură o tratare diferenţiată a RTU-urilor, în
funcţie de importanţa datelor achiziţionate, de poziţia acestora, etc. In acest caz o
soluţie o reprezintă interogarea prioritară.
Interogarea prioritară (prin concurenţă), presupune alocarea de priorităţi
fiecărui nod, slave, din reţea şi interogarea acestora în ordinea descrescătoare a
priorităţilor. După ce un slave a transmis datele, masterul reia interogarea slave-urilor
din reţea începând, de fiecare dată, cu “cel mai” prioritar.
Protocolul de comunicaţii mai poate prevedea soluţiile pentru rezolvarea
situaţiilor în care secvenţele de apel, ENQ, sau de confirmare ACK, NACK, etc. sunt
recepţionate cu erori. De asemenea, se impune rezolvarea situaţiilor în care textul
conţine caracterul ETX.
Se poate constata că nu există dialog direct între două noduri, decât prin
intermediul master-ului. In cazul unui număr mare de noduri slave în reţea, intervalul
de timp după care un anumit nod poate accesa magistrala poate deveni inadmisibil de
mare.

4.5.2.2. Transmisii de date în reţele peer –to- peer


Reţelele de transmisii de date de tip peer – to – peer (de la egal la egal, în traducere
aproximativă) conferă tuturor staţiilor conectate în nodurile acestora aceleaşi drepturi
privind accesul la mediul de comunicaţie. Cu alte cuvinte orice staţie poate iniţia un
transfer de date, desigur respectând anumite reguli, specifice metodei de acces
convenite. În acest sens, cele mai uzuale sisteme de acces, în cazul reţelelor peer – to -
peer sunt: Ethernet (sau CSMA/CD); Token; Divizarea timpului .
Sistemul Ethernet de acces la mediul de comunicaţie este cel mai cunoscut şi
mai popular, probabil datorită unei largi publicităţi făcute de către firma producătoare
Xerox Research, la data punerii sale pe piaţă, dar şi datorită costurilor sale mai reduse.
În anul 1980, sistemul a fost standardizat, după ce deja apăruseră pe piaţă un mare
volum de produse (plăci de reţea, switch-uri, routere, etc.) destinate transmisiilor de
date bazate pe acest sistem.
Principiul de bază al sistemului Ethernet se bazează pe următoarele reguli:
      Mihai Moga      Introducere în sisteme  informatice pentru electroenergetică 205

• Toate nodurile au aceeaşi prioritate privind transmisia de date;


• Se permite oricărui nod să transmită date numai dacă în mediu este
“linişte” (nici un alt nod nu transmite în acel moment);
• Fiecare nod sesizează toate mesajele transmise.
Cu alte cuvinte, sistemul Ethernet constă în urmărirea de către fiecare nod al
reţelei a semnalului din mediul de transmisie, cu drept de a transmite date numai dacă
în mediu nu este în curs de transmisie alt mesaj. Există totuşi posibilitatea ca două
noduri să înceapă transmisia simultan, producându-se o interferenţă a celor două
mesaje, denumită coliziune. Când un transmiţător detectează o coliziune acesta renunţă
la transmisie, aşteaptă un interval de timp aleatoriu după care încearcă din nou. De aici
rezultă şi denumirea standard sub care mai este cunoscut şi referit acest sistem, şi
anume CSMA/CD (Carrier Sense Multiple Access with Collision Detection - Acces
multiplu prin sesizarea purtătoarei cu detectarea coliziunilor).
Topologiile reţelelor Ethernet sunt în mod uzual de tip Magistrală (Bus), figura
4.13, sau de tip Stea (Star), figura 4.11.
Principalul dezavantaj al Ethernet-ului este datorat naturii sale aleatorii,
nedeterministe, în sensul că nu poate fi determinat în mod absolut şi cert momentul în
care un pachet de date este transmis de către un anumit nod. Timpul depinde de gradul
de încărcare al reţelei şi de numărul de coliziuni. În consecinţă, unii experţi afirmă că
acest sistem nu este adecvat pentru transmiterea informaţiilor în sisteme de conducere
în timp real, a alarmelor de securitate, în care timpul este critic. Totuşi datorită
costurilor reduse pe care le implică conexiunile în sistemul Ethernet, şi datorită slabei
încărcări a majorităţii reţelelor, acesta este
astăzi cel mai popular, beneficiind de un
mare număr de circuite integrate de mare
serie, ce fac proiectarea echipamentelor
sale relativ simplă.
Sistemul Token s-a născut în
laboratoarele de informatică ale
Universităţii din Cambrige, Anglia, în
varianta Token Ring, ca un sistem destinat
interconectării calculatoarelor din campus-
ul universitar. Sistemul este bazat pe
transmiterea unei ştafete, jeton (token7) de
la un calculator la altul, într-o topologie de
tip inel (ring), iar dreptul de a emite, la un Fig. 4.15. Transferul token-ului
moment dat, aparţine celui care deţine în acel într-o reţea inel de calculatoare
moment token-ul. Sistemul Token Ring,
denumit şi Cambrige Ring, a fost îmbunătăţit în câteva etape, fiind în final
standardizat.

7
In continuare vom utiliza acest termen, Token, pentru a desemna ştafeta din reţeaua de comunicaţii, fiind
un neologism atribuit de cei care l-au introdus.
206 Cap.4. Noţiuni de teletransmisia datelor

Pachetele de date sunt transmise din nod în nod de a-lungul inelului, figura 4.15.
Nodurile se comportă în acest caz ca repetoare (reapeter) de date. Dacă un nod constată
că datele transmise îi sunt adresate lui, le recepţionează, iar în caz contrar, doar le
repetă pentru a fi transmise mai departe. Numai nodul care deţine token-ul poate iniţia
transmisia de date. Token-ul este un fanion (un bit) care parcurge întreaga reţea pentru
a oferi oportunităţi egale tuturor nodurilor de a transmite date.
Pe lângă topologia de tip Inel (Token ring) menţionată mai sus, reţelele de
tip Token pot fi realizate şi în topologie de tip Magistrală (reţele Token Bus). În cazul
variantei Token Bus, transferul token-ului se realizează într-un inel logic, ordinea
staţiilor care receptează token-ul este stabilit prin program şi nu depinde de poziţia
fizică a acestora în reţea. O reţea Token Bus este similară cu una Ethernet, însă accesul
la magistrala de date este admis doar nodului care deţine token-ul. În felul acesta se
elimină riscul coliziunilor şi se poate determina mai precis momentul transmiterii
datelor. Având o natură mai deterministă acest sistem este recomandat pentru
transmisiile de date care sunt critice din punctul de vedere al timpului. Principalul
dezavantaj al reţelelor Token este costul ridicat al echipamentelor. E.g. cartelele de
interfaţă pentru reţelele Token sunt mult mai scumpe decât cele pentru reţelele
Ethernet. Acest lucru este determinat de logica suplimentară necesară tratării token-
ului şi pe de altă parte de producţia de serie mai redusă.

C C C C C C C C C
C1 C2 1 2 3 4 1 2 3 4 1

timp
Fig. 4.16. Accesul la mediul de
C3 … comunicatie într-un sistem bazat
pe divizarea timpului

Din cele prezentate mai sus se poate constata că principala deosebire dintre cele
două sisteme o constituie modul de accesare a mediului de comunicaţie în vederea
transmisiilor de date. Dacă sistemul Ethernet este un sistem cu acces aleator, în sensul
că nu există o ordine prestabilită de acces la mediu, sistemul Token este un sistem
semi-deterministic, cu acces ordonat determinat de ordinea de transmitere a Token-
ului.
Sistemul de acces bazat pe divizarea timpului, denumit şi (TDM- Time Division
Multiplexing) alocă fiecărei staţii din reţea un interval de timp propriu, în care aceasta
poate să transmită şi să recepţioneze date, figura 4.16. Intervalele de timp alocate
staţiilor sunt fixe, independent de gradul de încărcare al reţelei.
Avantajele acestui sistem constau în: absenţa coliziunilor; accesul fiecărei staţii
este asigurat, la momente de timp predictibile. Dintre dezavantaje se menţionează:
ineficienţă în special în cazul reţelelor slab încărcate, unde timpi de aşteptare ai fiecărei
      Mihai Moga      Introducere în sisteme  informatice pentru electroenergetică 207

staţii sunt nejustificaţi; nu poate fi utilizat sistemul de întreruperi pentru transmisii


urgente de date; detectarea dificilă a unei staţii defecte.
Sinteză privind topologia, modul de acces şi tehnicile de comunicare [Cobus
Straus,59]

Topologie Mod de acces Tehnica de comunicaţie


Star Polling Master - Slave
Ring Token Ring Peer-to Peer
Bus Token Bus Peer-to Peer
CSMA/CD

4.6. Codificarea informaţiei în vederea teletransmisiei


4.6.1. Aspecte generale
Caracterele (cifre zecimale, litere mici, majuscule, semne speciale, etc.) cu care
operează sistemele de prelucrare a informaţiei sunt reprezentate prin coduri binare de
5, 6 sau 7 biţi. Cele mai uzuale fiind codurile ASCII, BCD sau EBCDIC.
În vederea teletransmisiei datelor se realizează o codificare suplimentară a
acestora în scopul creării posibilităţii verificării la recepţie a corectitudinii biţilor
recepţionaţi, obţinându-se aşa numitele coduri detectoare (sau şi corectoare) de erori.
Aceste coduri presupun transmiterea unor biţi suplimentari (redundanţi) după fiecare
caracter sau după un bloc de caractere, care să permită receptorului, detectarea (şi
eventual corectarea) unor erori de transmisie (receptarea unui bit "0" dacă a fost
transmis "1" şi vice - versa). Biţii suplimentari, introduşi de emiţător, sunt utilizaţi de
către receptor doar pentru a verifica dacă mesajul transmis nu a fost afectat de erori de
transmisie, după care sunt eliminaţi. Din acest motiv, biţii de verificare sunt denumiţi
biţi redundanţi.
Există trei metode uzuale de verificarea a transmisiilor, admise de majoritatea
protocoalelor:
• Verificarea la nivel de caracter;
• Verificarea la nivel de bloc de caractere
• Verificarea redundantă ciclică.
Verificarea la nivel de caracter, se bazează pe Coduri care utilizează paritatea,
denumită şi verificare de paritate longitudinală (orizontală), şi constă în ataşarea unui
bit de paritate fiecărui caracter transmis.
Verificarea la nivel de bloc de caractere, presupune ataşarea blocului de
caractere informaţionale (utile) a unui caracter (notat de regulă BCC), reprezentat fie
de cuvântul de paritate, fie de suma de control. In acest context se menţionează două
categorii de coduri: coduri care utilizează paritatea, şi coduri bazate pe suma de
control,
208 Cap.4. Noţiuni de teletransmisia datelor

Verificarea redundantă ciclică, bazată pe codificarea polinomială ciclică, este


specifică transmisiilor de date bazate pe protocoale orientate pe bit (de regulă
transmisii sincrone). După un bloc de biţi, transmişi pe canalul serial, se transmite un
cuvânt de verificare, CRC, stabilit conform procedurii de codificare, descrisă în
paragraful 4.6.3.

4.6.2. Coduri care utilizează paritatea şi suma de control


Codurile care utilizează paritatea presupun ataşarea fiecărui caracter a câte unui bit
astfel încât numărul total de biţi "1" să fie par (cod par), sau impar (cod impar), în
funcţie de tipul de paritate convenit. Acest lucru se realizează de către UCT emiţătoare,
conform protocolului de transmisie convenit, şi se stabileşte în faza de configurare a
transmisiei. UCT receptoare verifică numărul de biţi "1" în fiecare caracter recepţionat
plus bitul de paritate, şi în cazul în care nu corespunde codului utilizat, semnalează
detectarea unei erori. Acest cod, relativ simplu de implementat, prezintă dezavantajul
că nu poate detecta alterarea unui număr par de biţi şi în plus, nu oferă posibilităţi de
corectare a caracterului în care s-a detectat eroarea. Acest cod asigură aşa numitul
control orizontal (longitudinal) al parităţii.
Pentru a permite corectarea unor caractere, fără a cere retransmiterea lor, se
utilizează un cod de paritate corector, ce permite verificarea şi pe verticală a parităţii,
controlul vertical al parităţii. Acest cod presupune că după un anumit număr (bloc) de
caractere să se transmită un caracter suplimentar, denumit, caracter de paritate, ai
cărui biţi se stabilesc astfel încât numărul de biţi "1" de pe o anumită poziţie la toate
caracterele să fie par sau impar, în funcţie de tipul de paritate convenit, conform
exemplului de mai jos (cu paritate pară):

B6 B5 B4 B3 B2 B1 B0 BP
-----------------------
Caracter 1 1 0 1 1 0 1 1 1
Caracter 2 0 1 1 0 0 1 1 0
Caracter 3 0 0 1 1 0 0 1 1
Caracter de paritate 1 1 1 0 0 0 1 0

Prin verificarea orizontală şi verticală a parităţii se poate identifica bitul alterat


şi poate fi astfel corectat. Există şi în acest cod situaţii în care nu se pot corecta sau
chiar detecta erorile de transmisie. Astfel, dacă sunt alteraţi doi (în general un număr
par de) biţi de pe aceeaşi poziţie din două caractere diferite, aceste erori de transmisie
nu vor putea fi corectate deşi pot fi detectate. De exemplu, dacă se transmit caracterele
din tabelul de mai sus şi se recepţionează în poziţia B4 a caracterului 1 şi a caracterului
3, valoarea "0" (deşi a fost transmisă "1"). In acest caz se detectează cele două erori dar
nu se poate preciza care sunt biţii alteraţi. Iar dacă în cele două caractere avem număr
par de biţi alteraţi pe aceleaşi poziţii, erorile nici măcar nu sunt detectate
      Mihai Moga      Introducere în sisteme  informatice pentru electroenergetică 209

În vederea majorării şanselor identificării biţilor alteraţi prin teletransmisie se


utilizează un cod mai eficient şi anume codul combinaţional N din M. În acest cod
pentru transmiterea unui caracter se utilizează M biţi dintre care N vor trebui să fie
întotdeauna "1". Cel mai uzual cod combinaţional este codul 4 din 8, în care fiecare
caracter este codificat binar pe câte 8 biţi, în aşa fel încât patru biţi să fie "1" şi patru
biţi să fie "0" întotdeauna (pentru detalii, a se vedea [23]). Acest cod majorează şansele
de detectare şi corectare a erorilor de transmisie însă conduce la reducerea eficienţei
teletransmisiei datorită numărului mare de biţi de verificare (redundanţi,
neinformaţionali) pe care trebuie să-i ataşăm caracterelor.
Suma de control, este de asemenea, un cuvânt redundant de control al
transmisiei unui bloc de caractere, similar cu caracterul de paritate care se obţine prin
însumarea pe verticală a tuturor biţilor caracterelor din bloc, şi eliminarea biţilor de
transport, conform exemplului de mai jos:
B6 B5 B4 B3 B2 B1 B0 BP Zecimal
-----------------------
Caracter 1 1 0 1 1 0 1 1 1 183
Caracter 2 0 1 1 0 0 1 1 0 102
Caracter 3 0 0 1 1 0 0 1 1 51
Suma de control 0 1 0 1 0 0 0 0 80

Valoarea caracterului Suma de control, reprezintă de fapt, restul divizării


sumei tuturor caracterelor din bloc la valoarea corespunzătoare caracterului cu toţii
biţii 1, incrementată cu o unitate. Astfel în cazul exemplului de mai sus, cu caractere pe
opt biţi, divizorul va fi valoarea caracterului 11111111 (binar) + 1 = 28=256. Se
obţine astfel valoarea sumei de control prin însumarea valorii caracterelor din bloc:
183 +102+51 = 336, divizarea sa cu 256 şi reţinerea restului, 80, ca sumă de control:
336 /256 = 1 + 80 /256. Practic, suma de control se obţine în acest caz, prin însumarea
valorii corespunzătoare tuturor caracterelor transmise, într-un registru dublu (de 16
biţi) şi reţinerea ca sumă de control a conţinutului registrului simplu (de 8 biţi) din
dreapta (mai puţin semnificativ).

4.6.3. Coduri polinomiale (ciclice)


4.6.3.1. Aspecte fundamentale
Codificarea polinomială constă în ataşarea la mesajul de transmis (informaţional) a
unui cuvânt de verificare, denumit CRC - Cyclic Redundancy Checkword (Cuvânt de
verificare a redundanţei ciclice) astfel încât mesajul transmis să primească anumite
proprietăţi care vor fi apoi testate la recepţie. Se pune deci, problema determinării
biţilor care formează CRC –ul, ce trebuie ataşat mesajului (blocului de biţi). In acest
scop se definesc două polinoame cu coeficienţi 1 sau 0:
1) - un polinom ai cărui coeficienţi sunt tocmai biţii mesajului de transmis,
denumit polinom de cod, C(x), de grad n - 1, unde n este numărul de biţi ai mesajului.
Astfel, de exemplu, polinomul de cod ataşat mesajului de 10 biţi, de mai jos :
210 Cap.4. Noţiuni de teletransmisia datelor

1010001101
rezultă conform definiţiei de mai sus de forma:
C(x) = x9 + x7 + x3 + x2 + 1;
2) - un polinom, denumit polinom de generare, P(x), ales arbitrar (de fapt
standardizat), de grad, m, inferior gradului polinomului de cod, de forma:
P(x) = Pm xm + Pm-1 xm-1 + ... + P0
unde coeficienţii Pi (i = 0, m), pot fi 0 sau 1.
Pentru stabilirea biţilor cuvântului de verificare, CRC, care se vor ataşa
mesajului iniţial în UCT, considerând polinomul de generare P(x), de grad m, se
efectuează următoarele operaţii modulo8 2:
1). Polinomul C(x) se multiplică cu xm pentru a avea "0" în ultimele m poziţii,
(deplasare cu m poziţii la stânga);
2). Rezultatul este împărţit cu polinomul de generare P(x), rezultând câtul Q(x) şi
restul R(x):
x m C(x) R ( x)
= Q( x) ⊕ ; (*)
P(x) P ( x)

unde coeficienţii polinomului rest reprezintă tocmai CRC -ul care se ataşează
mesajului;
(Nota: Cu ⊕ s-a notat suma modulo 2).
3). Polinomul rest, R(x) se adună cu polinomul C(x) multiplicat cu xm, rezultând
polinomul de transmisie T(x), corespunzător mesajului ce se va transmite receptorului:
T(x) = xm·C(x)⊕ R(x) (**)
S-a obţinut astfel polinomul de transmisie, corespunzător mesajului care va fi
transmis prin circuitul de date. Coeficienţii săi sunt tocmai biţii mesajului iniţial
(informaţionali) şi cuvântul de verificare CRC.
Exemplu de codificare polinomială:
Pentru mesajul prezentat în exemplul de mai sus, considerând polinomul de
generare:
P(x) = x5 + x4 + x2 + 1;
şi parcurgând aceste etape se obţine:
1. xm C(x) = x5 (x9 + x7 + x3 + x2 +1) = x14 + x12 + x8 + x7 + x5 ;

8 Operaţii în care adunarea şi scăderea sunt identice (dau acelaşi rezultat): 0±0 =0; 1±1 =0;
0±1 =1.
      Mihai Moga      Introducere în sisteme  informatice pentru electroenergetică 211

unde: n=10, iar m = 5.


Acest polinom corespunde unui cuvânt de cod cu ultimele cinci poziţii "0":
101000110100000
2. xm C(x) / P(x) = Q(x) ⊕ R(x)/P(x) = x9 + x8 + x6 + x4 + x2 + x + (x3 + x2 + x ) /
(x5 + x4 + x2 + 1);
unde polinomul x3 + x2 + x reprezintă polinomul rest căutat.
m 14
3. T(x) = x C(x) ⊕ R(x) = x + x12 + x8 + x7 + x5 + x3 + x2 +x
Mesajul astfel codificat, format din şirul de biţi corespunzători coeficienţilor
polinomului T(x) şi care se va transmite pe linia de transmisie, de la stânga la dreapta,
rezultă:
1010001101 01110
mesaj CRC
Acest cod este format din biţii mesajului iniţial (în număr de 10) la care se
adaugă 5 biţi de verificare, (coeficienţii polinomului R(x)), biţi ce formează CRC – ul
(Cyclic Redundancy Checkword) ce se va ataşa mesajului de transmis.
Se poate demonstra că polinomul de transmisie T(x) este divizibil cu polinomul
de generare P(x):
T(x) = xm C(x)⊕ R(x) = Q(x) × P(x) ⊕ R(x)⊕ R(x)
Având în vedere faptul că adunarea modulo 2 (notată ⊕) este identică cu
scăderea modulo 2, rezultă:
T(x) = Q(x) × P(x)
adică T(x) este divizibil cu P(x). Aceasta este proprietatea prin care se va verifica la
receptor dacă s-a produs sau nu vreo eroare de transmisie. In acest scop UCT, de la
receptor, divide polinomul T’(x) recepţionat, cu polinomul de generare convenit, P(x)
şi dacă restul împărţirii este diferit de zero, înseamnă că s-a produs o eroare de
transmisie, unul sau mai mulţi biţi au fost alteraţi. Dacă polinomul rest R(x) este nul,
adică are toţi coeficienţii “0”, este foarte probabil ca transmisia să se fi făcut fără erori.
Polinomul recepţionat T’(x) este format din polinomul transmis T(x) la care
se adaugă polinomul de eroare E(x), adică polinomul care are coeficienţi 1, în
poziţiile corespunzătoare biţilor alteraţi în timpul transmisiei:
T’(x) = T(x)⊕ E(x)
Notă: In cazul în care şi polinomul de E(x) este divizibil cu P(x), acest
sistem nu va detecta erorile de transmisie.
Determinarea cuvântului CRC se poate face în două moduri, fie prin program
(soft) pe baza algoritmului prezentat anterior, fie folosind circuite (hard) specializate
acestui scop aşa cum se va prezenta în paragraful următor.
212 Cap.4. Noţiuni de teletransmisia datelor

4.6.3.2. Circuite logice utilizate în codificarea polinomială


Metoda codurilor polinomiale necesită pentru controlul transmisiei circuite mai
complexe decât în cazul controlului orizontal şi vertical al parităţii. Pentru divizarea
polinomului de cod (având coeficienţii 0 sau 1) prin polinomul de generare, P(x) de
grad m, se poate utiliza o Reţea Logică de Codificare Polinomială (RLCP), constituită
din m registre de deplasare şi un număr r-1, de porţi XOR, unde r reprezintă numărul
de coeficienţi "1" ai polinomului de generare P(x), considerat. O astfel de RLCP este
prezentată în figura 4.17, pentru polinomul de generare precizat în exemplul de mai
sus.
Tact
101000110100000
A + B C + D E +
4 2 0
5 x x x
x

Fig.4.17. Circuitul logic pentru divizare cu P(x) = x5 + x4 + x2 + 1


Divizarea unui polinom de cod de gradul n-1 la polinomul de generare de
gradul m, se efectuează prin deplasarea, în n + m paşi, a coeficienţilor polinomului de
cod într-o RLCP, conform exemplului de mai jos, pentru polinomul de cod şi de
generare definite anterior.
Tabelul 4.3.
=====================================================
Regiştri de depl.: A B C D E Biţi de intrare
====================================================
Contin.initial 0 0 0 0 0 0 1
Pasul 1 0 0 0 0 1 0
2 0 0 0 1 0 1
3 0 0 1 0 1 0
4 0 1 0 1 0 0 Mesajul
5 1 0 1 0 0 0 de
6 1 1 1 0 1 1 transmis
7 0 1 1 1 0 1
8 1 1 1 0 1 0
9 0 1 1 1 1 1
--------------------------------------
10 1 1 1 1 1 0
11 0 1 0 1 1 0
12 1 0 1 1 0 0 5 biti
13 1 1 0 0 1 0 zero
14 0 0 1 1 1 0 adãugati
-------------------------------------
15 0 1 1 1 0 0 RESTUL
=====================================================
Astfel, divizarea polinomului de cod, C(x) (de gradul 9) cu polinomul de
generare considerat, P(x) se va realiza în 10 + 5 =15 paşi.
      Mihai Moga      Introducere în sisteme  informatice pentru electroenergetică 213

Coeficienţii polinomului C(x), completaţi la dreapta cu m de "0", (5 în acest


caz), parcurg de la dreapta la stânga regiştrii de deplasare. La încheierea acestei
operaţii regiştrii de deplasare conţin coeficienţii polinomului rest R(x) al împărţirii,
conform etapelor prezentate în tabelul 4.3.
Notă: În urma divizării polinomului C(x) cu polinomul de generare P(x),
conform procedurii de mai sus, se reţin doar coeficienţii polinomului rest, R(x), care
reprezintă CRC -ul mesajului. Aceşti biţi sunt transmişi apoi pe circuitul de date, în
continuarea biţilor informaţionali, pentru a permite verificarea la recepţie a
corectitudinii transmisiei.

4.6.3.3. Etapele transmisiei mesajelor în cod polinomial


Detectarea erorilor de transmisie, atunci când se utilizează codificarea polinomială, se
realizează practic prin împărţirea polinomului T`(x) recepţionat, la polinomul de
generare P(x), acelaşi la emiţător ca şi la receptor. Practic, acest polinom de generare
este un polinom standardizat, de ordinul 16, ales pe criterii legate de minimizarea
posibilităţii ca o eroare de transmisie să treacă nedetectată.9 Două polinoame de
generare standardizate sunt mai frecvent folosite:

CRC 16 - IBM: x16 + x15 + x2 + 1


CRC 16 -CCITT: x16 + x12 + x5 + 1

Utilizând aceste polinoame de generare, gradul maxim al polinomului rest va fi,


15, iar CRC -ul corespunzător va avea, în acest caz, 16 biţi (doi octeţi).
Pentru realizarea practică a transmisiei unui mesaj în cod polinomial se parcurg
etapele următoare, figura 4.18:
1. Presupunând mesajul iniţial de transmis format dintr-un bloc de n biţi şi
gradul polinomului de generare adoptat m, (cu n >>m), se introduce în circuitul de
deplasare (RLCP) al emiţătorului, succesiv, biţii mesajului util, completaţi cu m zerouri
la sfârşit, corespunzători polinomului xm C(x);
2. După n + m paşi pe linia de transmisie s-au pus cei n biţi ai mesajului iniţial,
iar RLCP a emiţătorului conţine m biţi, care reprezintă coeficienţii polinomului rest,
generaţi de aceasta. Se formează astfel, un polinom, T(x) de grad n + m, ai cărui
coeficienţi se transmit pe circuitul de date;
3. Perturbaţiile preluate de către circuitul de date pot să altereze unii biţi
transmişi de emiţător (corespunzători polinomului T(x)), astfel că la receptor se vor
obţine biţii corespunzători unui alt polinom, T'(x) = T(x) ⊕ E(x), unde E(x) este un
polinom ai cărui coeficienţi sunt "1" în poziţiile în care s-a produs o alterare a
mesajului transmis;

RECEPTOR

9Suciu M., s.a Microprocesoare, mC şi roboti in automatizări industriale pg.160


214 Cap.4. Noţiuni de teletransmisia datelor

EMITATOR
C’(x) T’(x) = T(x) ⊕ E(x) xm C(x)
RLCP T(x) = x C(x) ⊕ R(x) RLCP
m

Receptor Emiţător

Fig.4.18. Transmiterea mesajului cu polinomul de cod C(x)

4. La receptor, pe măsură ce biţii sunt recepţionaţi {coeficienţii polinomului


T'(x)} sunt introduşi în reţeaua proprie de codificare polinomială. După n+m paşi toţi
biţii mesajului primar au ieşit prin registrul din extremitatea stângă, iar în cei m
regiştrii de deplasare se vor afla coeficienţii polinomului rest. Dacă toţi sunt "0"
înseamnă că mesajul recepţionat este corect {C'(x) = C(x)}, în caz contrar s-a produs
una sau mai multe erori, (alterări de biţi) pe circuitul de date.
Observaţie: În cazul în care polinomul de eroare E(x) este divizibil cu P(x),
erorile care au intervenit pe canalul de transmisie nu sunt detectate.

4.7. Standarde pentru interfeţe de comunicaţii seriale


4.7.1. Generalităţi
Asigurarea compatibilităţii între diverse echipamente care constituie legătura de date a
sistemelor de transmisii seriale a impus introducerea unor “standarde” şi “proceduri
recomandate” pentru interfeţele de comunicaţii ale acestora. Aceste standarde definesc
nivelul şi tipul semnalelor pentru transmisia de date, a semnalelor de dialog între sursa
şi receptorul de date sau între acestea şi modem-urile ataşate (dacă există), tipul
cuplelor mecanice şi modul de asignare al semnalelor la pinii acestora, etc.
Datorită atenuărilor şi perturbaţiilor care apar pe liniile de transmisii de date,
comunicaţia serială la distanţe mari nu se poate realiza cu semnale de nivel TTL,
semnale pe care le generează interfeţele de transmisii de date, cum ar fi Z80 –SIO,
USART, etc., denumite în paragrafele anterioare UCT-uri. In consecinţă, între aceste
interfeţe de control al transferului serial de date şi liniile de transmisii se introduc
diverse echipamente, denumite adaptoare de comunicaţie serială, sau adaptoare de
reţea, care convertesc semnale TTL de la sursa de date în semnale de tip şi nivel
adecvat transmisiei la distanţă a datelor în reţeaua respectivă, iar la receptor, să le
reconvertească în semnale TTL. Aceste adaptoare fac obiectul unor standarde de
comunicaţii seriale, concepute pentru a asigura compatibilitatea între diverse
echipamente de comunicaţii. Dintre standardele de interconectare ale calculatoarelor
pentru transferuri seriale de date, cele mai răspândite şi mai cunoscute în domeniul
electroenergetic sunt: RS-232, RS-485, buclă de curent, RS-422, RS-423.
Interfeţele de comunicaţii seriale bazate pe standardul RS - 232, deşi prezintă o
serie de limitări (legate de distanţa şi viteza de transmisie) sunt cele mai populare,
datorită dotării calculatoarelor uzuale, de tip PC, cu una sau două astfel de interfeţe,
denumite COM 1 şi eventual, COM 2. Prevederea RTU-urilor din sistemele distribuite
de conducere a proceselor cu aceste interfeţe permite conectarea locală a acestora cu
      Mihai Moga      Introducere în sisteme  informatice pentru electroenergetică 215

calculatoare PC, laptop-uri, etc., în vederea efectuării de setări locale, prelevări de date
achiziţionate, sau de diagnosticări locale, a se vedea figura 1.26.
Pentru a permite interconectarea calculatoarelor de proces (RTU-uri) în reţele
de tip magistrală sau buclă (serială), conform schemelor de conectare denumite
multipunct, au fost introduse alte interfeţe cu alte standarde de interfaţare, cum ar fi
standardul RS-485, sau RS-422, figura 1.11.
Având în vedere răspândirea interfeţelor de comunicaţii bazate pe standardele
RS-232 şi RS-485 în structura sistemelor SCADA, pentru interconectarea
calculatoarelor de proces ataşate instalaţiilor primare, următoarele paragrafe vor detalia
aceste două standarde de interfaţare.

4.7. 2. Standardul RS-232


Standardul RS-232, a cărui denumire extinsă este Interfaţă între Echipamentul
Terminal de Date (DTE) şi Echipamentul de Comunicaţii de Date (DCE), utilizate în
schimbul serial de date binare10, a fost elaborat, în anul 1969, de către EIA (Electronic
Industries Association), fiind totodată prima încercare de standardizare în domeniu.
Literatura de specialitate a consacrat termenii de ETD (Echipament Terminal de Date)
şi ECD (Echipament de Comunicaţii de Date) pentru sursa sau receptorul de date
(practic calculatorul de proces) şi respectiv Modem-ul ataşat acestuia.
Notă: Unii autori păstrează pentru aceste echipamente denumirile provenite
din iniţialele lor în limba engleză, adică DTE (Data Terminal Equipment) şi respectiv,
DCE (Data Communication Equipment)
Versiunea iniţială a standardului RS-232 a suferit mai multe modificări
succesive, astfel că versiunea sa, din anul 1980, RS-232C, a devenit cea mai răspândită
astăzi, fiind adoptată de ISO (International Standard Organization) ca standard de
interfaţare cu echipamentele de tip modem, şi pentru care CCITT a elaborat avizul
V.24. La sfârşitul anilor ’80, a apărut versiunea D, care a fost urmată, la începutul
anilor ’90, de versiunea E. Aceasta din urmă, probabil le va înlocui în viitor pe primele
două.
Toate versiunile standardului RS-232 au un nucleu comun de specificaţii, care
se referă la:
- caracteristicile mecanice ale interfeţei;
- caracteristicile electrice ale semnalelor prin interfaţă;
- funcţiile fiecărui semnal.
Detaliem, în continuare, câteva dintre aceste specificaţii ale standardului RS-
232 cu referiri concrete la versiune sa C, prezentând doar aspectele de interes pentru
utilizatorii de sisteme de calculatoare care transferă date prin interfeţe de acest tip.

10 Gilbert Held Comunicaţii de date, Editura Teora, 1998, pg 134


216 Cap.4. Noţiuni de teletransmisia datelor

Caracteristicile mecanice
Standardul RS-232 defineşte caracteristicile mecanice ale comunicaţiei seriale, şi
anume:
- numărul de semnale şi denumirile lor;
- tipul conectoarelor;
- lungimea maximă recomandată a cablului şi capacitatea sa maximă
(2500 pF).
Începând cu versiunea RS-232D se menţionează conectorul DB-25, figura 4.19,
pentru interconectarea echipamentelor de comunicaţie serială, deşi acest conector era
folosit cu mult înaintea acestei versiuni.
Standardul RS-232 prevede conectori de tip “tată” pentru DTE şi “mamă”
pentru DCE. Aşa cum s-a menţionat mai sus, conectorii cei mai utilizaţi sunt conectorii
tip DB–25, cu 25 pini pe două rânduri, definit doar în versiunea D a standardului. Unii
producători, cum ar fi IBM, utilizează şi conectorul DB-9, cu 9 pini, ca interfaţă unor
porturi seriale la microcalculatoarele notebook, laptop, sau la sisteme desktop
prevăzute cu mai multe porturi seriale şi paralele pe aceeaşi placă adaptoare.

14 1 PG - Masă de protecţie
15 2 TxD - Transmisie date (3)
Tact de Transmisie - TxC
3 RxD - Recepţie date (2)
17 24 RTS - Cerere de transmisie (7)
Tact (Ceas) de Recepţie - RxC
5 CTS - Pregătit pt. transmisie (8)
18
19 6 DSR - Modem pregătit (6)
20 7 SG - Masă semnal (5)
Terminal de date pregătit - DTR 28
(4) 21 CD - Detecţie purtătoare (1)
22 9
(9) Indicator de apel - RI
23 10
24 11
2
25 12
13

Fig.4.19. Conectorul DB-25 şi principalele semnalele corespunzătoare standardului


RS-232D

La efectuarea legăturilor DTE –DCE şi invers trebuie să avem în vedere


asignarea pinilor acestor conectori. Denumirile semnalelor aferente standardului RS
232C, ca şi modul de asignare a acestora la pinii conectorului DB-25 sunt prezentate în
      Mihai Moga      Introducere în sisteme  informatice pentru electroenergetică 217

figura 4.19 Această versiune a standardului lasă neutilizaţi o parte din pini, spre
deosebire de RS 232 D care prevede semnale pentru toţi pinii conectorului DB – 2511.
Modul de asignare al pinilor conectorului DB–9 este indicat pe figura 4.19,
prin ataşarea la denumirea semnalelor a numărului de ordine al pinului (în paranteză).
Totodată, în figură sunt precizate sensurile de transfer al informaţiei prin aceste
semnale, în cazul unui conector tip “tată” ataşat DTE –ului (calculatorului), sensuri
care sunt inversate pentru conectorul tip “mamă” ataşat DCE –ului (modemului),
Referitor la distanţa limită de 15 m (50 ft) prevăzută în standard trebuie să
facem următoarele precizări:
a). Distanţa limită precizată mai sus se referă fie la distanţa între calculator
(DTE) şi modem (DCE) fie la distanţa dintre două calculatoare (DTE-uri) conectate
direct, fără modem-uri. In cazul utilizării modemu-rilor, informaţiile pot fi transmisie
pe suprafeţe extinse, acoperite de reţeaua telefonică. De exemplu, figura 4.20, prezintă
interconectarea a două calculatoare, situate la distanţă, prin intermediul reţelei
telefonice urbane şi interfeţe RS-232.

Conectori RS-232
Conectori RS-232

max 15 m
Calculator Reţea
Calculator
Priză telefon telefonică

Mo
Modem
dem
AT
Priză telefon

Fig. 4.20. Interconectarea calculatoarelor prin intermediul reţelei telefonice


b) Reducerea vitezei de transfer a datelor permite transmisia de date şi pe
distanţe mai mari. Desigur cu cât creşte distanţa creşte riscul pierderii unor date. Viteza
maximă de transmisie este conform standardului de 115.200 bps, în condiţiile în care
capacitatea maximă a cablului de comunicaţie este de 2500 pF Având în vederea
capacitatea de cca. 130 … 160 pF /m a cablurilor obişnuite, a rezultat lungimea
maximă admisă de 2500/160 = ~15 m. Utilizarea unor cabluri cu capacitate mai redusă,
e.g. 50 pF/m conduce la creşterea distanţei de transmisie. Majorarea lungimii cablului,
şi implicit a capacităţii sale, va determina o creştere a timpului de tranziţie necesar
semnalului pentru a traversa zona interzisă ( - 3 … +3 V), figura 4.21, timp care trebuie
să fie sub 5% din durata aferentă unui bit. De aici posibilitatea de a transfera date şi pe
distanţe mai mari, până la 800 m, dar cu reducerea debitului binar la 100 sau 300 bps12.

11 Gilbert Held Comunicaţii de date, Editura Teora, 1998, pg 135


12
D.Reynders, S.Mackay, Practical Industrial Data Communications, Elsevir, pg. 75
218 Cap.4. Noţiuni de teletransmisia datelor

Caracteristicile electrice
Partea electrică a standardului RS-232 defineşte nivelele de tensiuni şi curenţi ale
semnalelor, ca şi funcţiile şi secvenţele de semnale între DTE şi DCE. Cu alte cuvinte,
defineşte procedurile de dialog între calculator şi modem pentru realizarea transferului
de date. În acest context sunt definite următoarele categorii de semnale (linii, pini):
semnale de date; semnale de control (de dialog cu modemul). În cazul folosirii cuplelor
de tip DB –25, sunt definite şi linii aferente funcţiilor secundare şi linii pentru
sincronizare.

Semnalele de date
Semnalele de date, notate cu TxD şi RxD, asigură transferul datei, privite dinspre DTE.
Conectate la pinii 2 şi respectiv 3 ale cuplelor tip D ale interfeţei RS 232, aceste
semnale sunt ieşire, respectiv intrare pentru DTE şi vice – versa pentru DCE, figura
4.25. Nivelele semnalelor de date, asociate cu RS232, sunt simetrice faţă de masa de
referinţă (SG - Signal Ground,) şi sunt cuprinse în domeniul –12 … +12 V, fiind
extinse la ± 25 V în cazul versiunilor D şi E ale standardului. Aceste domenii de
semnal conţin o zonă interzisă (incertă), în banda –3…+3 V, figura 4.21, în care
semnalul nu este recunoscut printr-o anumită valoare logică.
+12 V
Semnale pozitive Semnalele pozitive,
Nivelul logic L (ow) , “0” domeniul +3 … 12V (la RS-232 C)
+3 V sunt recunoscute ca “0” logic, sau
Zonă interzisă nivel L (Low), iar semnalele
Masă
negative, domeniul -3 … -12V sunt
-3 V
Semnale negative recunoscute ca “1” logic, sau nivel
Nivelul logic H (igh) , “1” H (High).
-12 V

Fig. 4. 21. Nivelele semnalelor de date RS-232 C

Pentru a acoperi pierderea de tensiune pe linia de comunicaţie, domeniile


prevăzute, pentru semnalele binare 0 şi 1, la emiţător au un ecart ceva mai mare fiind
(+5 … + 25) V şi respectiv, (- 5 … -25) V, conform variantelor D şi E ale standardului.
O variantă a interfeţelor RS-232 utilizează bucla de curent pentru transmisia de
date. In acest caz nivelul 20 … 60 mA, defineşte starea High, sau “1” logic iar curent
nul, defineşte starea Low, sau “0” logic.

Semnalele de dialog cu modemul


Sincronizarea între calculatorul sursă sau receptor de date, denumit în continuare, DTE,
şi modemul ataşat acestuia, denumit DCE, conform terminologiei general acceptate, se
realizează printr-un set de semnale de dialog, menţionate în figura 4.22.
Pentru a înţelege mai bine modul în care se realizează acest dialog pentru
transferul unui bloc de date, vom considera un sistem de două calculatoare, DTE1 şi
      Mihai Moga      Introducere în sisteme  informatice pentru electroenergetică 219

DTE2, primul ca sursă iar al doilea ca receptor de date, interconectate printr-o reţea
care conţine cele două modemuri şi o linie telefonică, ce poate fi comutată, sau
închiriată, figura 4.20.
La punerea sub tensiune a unui DTE, după efectuarea, prin program, a tuturor
iniţializărilor necesare, prin interfaţa şi portul serial corespunzător se activează linia
DTR (Data Terminal Ready – Terminal de date pregătit), pentru a indică modemului
ataşat că interfaţa serială este gata (pregătită), pentru efectuarea transferului de date.
Modemul indică DTE –ului că este operaţional, poate să transfere date, prin activarea
semnalului DSR (Data Set Ready – Modem pregătit). Dacă aceste semnale sunt active
la ambele DTE –uri se poate efectua transferul de date. In acest scop, DTE1, sursa de
date, activează semnalul său RTS (Request To Send – Cerere de transmisie) pentru a
solicita acceptul modemului asociat de a primi datele. Răspunsul afirmativ a
modemului la cererea RTS constă în activarea semnalului CTS (Clear To Send –
Pregătit pentru transmisie) prin care acesta “anunţă” DTE-ul asociat că poate primi
data pentru transmisie (are bufer-ul de date gol), şi transmite pe linie unda purtătoare.
După primirea semnalului CTS=0, DTE 1 poate trimite modemului său, DCE 1, data
de transmis pe linia TxD (Transmit Data), care după modulare (conversie în semnal
analogic) este transmisă pe linia telefonică.

TxD TxD
M M RxD
RxD Linie telefonică inchiriată
RTS o o RTS
CTS d d CTS
CD CD
e e DTR
DTR
DSR m m DSR
SG
DTE 1 DCE 1 DTE 2
DCE 2
Fig.4.22. Transfer serial de date pe o linie telefonică

La recepţie, DCE 2 sesizând pe linia telefonică prezenţa purtătoarei generate


de DC 1, va activa semnalul CD (Carrier Detect – Detecţie purtătoare), denumit şi
DCD (Data Carrier Detect), pentru a informa DTE-ul asociat că urmează să
recepţioneze datele. In continuare, datele preluate de DCE 2 de pe linia telefonică sunt
demodulate şi transmise către DTE 2 prin linia de date RxD (Receive Data). Transferul
de date continuă până când DTE1 (emiţătorul, în acest caz) dezactivează semnalul RTS,
la care modemul, DCE 1, răspunde dezactivând semnalul CTS şi elimină purtătoare de
pe linie. DCE 2 sesizează absenţa purtătoarei pe linie şi dezactivează semnalul CD,
informând astfel, DTE 2 despre încetarea transferului de date.

Adaptoare de semnal RS 232


220 Cap.4. Noţiuni de teletransmisia datelor

Aşa cum este cunoscut sistemele bazate pe microprocesor, inclusiv UCT-urile ataşate
acestora acceptă doar semnale de nivel TTL (0 – 5) V, şi anume (0 – 0.8) V pentru 0
logic şi (2.4 – 5) V pentru 1 logic. Nivelele semnalelor electrice admise însă de
standardul RS-232 sunt diferite de nivelele TTL, ale semnalelor circuitelor de interfaţă
serială, UCT, cum ar fi de exemplu interfaţa Z80-SIO, descrisă în [18].

DTE1 Circuit de Date DTE2


Nivel TTL
Nivel RS-232 Nivel TTL

Transmisie
Recepţie

U “1”= (2.4 ,…5 V)


“1”= (-5 ,…- 25 V) U
C “0”= (0 ,…0.8 V) 1”= (2.4 ,…5 V)
“0”= (+5 ,…+25 V) “0”= (0 ,…0.8 V) C
T Recepţie
Transmisie
T

Interfaţa de comunicaţii Convertoare RS232/TTL


seriale Interfaţa de comunicaţii
seriale

Fig. 4.23. Nivelele semnalelor electrice în comunicaţia serială RS-232.

Se impune în consecinţă, introducerea unor circuite care să facă conversia TTL


Ù RS-232 astfel încât să se asigure compatibilitatea
RS-232 TTL
între modem (nivel RS–232) şi circuitele de interfaţă
1 3
ale comunicaţiei seriale, (nivel TTL), conform
1 nF 2 schemei de principiu din figura 4.23.
4 6 Adaptarea semnalelor electrice care intervin
în transmisia serială se realizează cu circuite
1 nF 5 integrate specializate pentru conversia RS-232
11 ÙTTL. Există mai multe circuite care realizează
această funcţie.
1 nF 12

10 8
Fig.4.24. Structura de principiu a circuitului
1 nF 9 MC1489
MC1489

Dintre cele mai cunoscute menţionăm: emiţătorul de linie MC 1488 (TTLÆ


RS-232) şi rceptorul de linie MC 1489 (RS-232ÆTTL), sau echivalente ale acestora,
SN74188, SN74189. Aceste circuite conţin fiecare câte patru drivere (adaptoare) de
linie, conform exemplului din figura 4.24, pentru circuitul MC1489. Cîte o bornă a
acestor drivere se conectează la masă printr-un condensator de 1 nF, pentru eliminarea
      Mihai Moga      Introducere în sisteme  informatice pentru electroenergetică 221

reflexiilor. Se poate observa că adaptoarele componente ale receptorului de linie MC


1489, realizează şi o inversare a nivelului logic, ceea ce explică nivelurile logice din
figura 4.23.
Alte circuite integrate, cu funcţii de convertor RS-232 - TTL, cum ar fi
circuitul MAX 232, integrează receptorul şi emiţătorul de linie în acelaşi chip.

Scheme de conexiuni RS-232


Interconectarea a două calculatoare (DTE) prin interfeţe RS-232 se poate realiza fie
direct, fie prin intermediul modem-urilor, figura 4.25. Conectarea directă, fără
modemuri, a celor două calculatoare se poate face în două moduri, şi anume:
- cu conectarea semnalelor de dialog;
- fără conectarea semnalelor de dialog.
Schema de interconectare directă a două calculatoare, fără modemuri, poate fi
folosită în cazul distanţelor mici, (zeci de metri). În acest caz avem două scheme
uzuale de conectare, şi anume: a) cu semnalele de dialog; şi b) fără semnalele de
dialog.
Varianta de conectare cu semnalele de dialog, figura 4.26.a), permite utilizarea
aceluiaşi protocol de control al fluxului de date, denumit RTS/CTS, ca şi în cazul
prezenţei modemului. În acest caz, cablul de legătură va avea minim 7 fire.
Varianta de conectare cu semnalele de dialog, figura 4.26.b), reprezintă o
interconectare simplificată, doar prin 3 fire, pentru semnalele de date şi masă. In acest
caz liniile de dialog se conectează în buclă locală pentru a asigura îndeplinirea
automată a condiţiilor impuse de protocolul RTS/CTS. Controlul fluxului de date se
realizează în acest caz, exclusiv pe cale software, aşa cum este de exemplu protocolul
XON/XOFF, descris mai jos. Interconectarea
2 calculatoarelor prin
2
C TxD 3
TxD intermediul modem-urilor
3
a RxD RxD M implică conectarea semnalelor
l RTS 4 4
RTS o
Linie de de dialog conform figurii
5 transmisie 4.25. Protocolul de
c CTS 5 CTS d
u 20 e comunicaţie fiind cel descris
DTR 20 DTR în paragraful “Semnale de
l DSR 6 6 DSR m spre
dialog cu modem-ul”
a G
7 7 celălalt
modem
t SG
PG PG Fig. 4.25. Schema de
o 1 1
conectare DTE – DCE
DTE DCE

Protocolul XON/XOFF, de control al fluxului de date, permite DTE-ului


receptor să oprească temporar, fluxul de date, dacă buferul sau de date recepţionate
este aproape plin (peste 80% din capacitate) până la golirea acestuia (prin citirea şi
prelucrarea datelor) sub o anumită limită (de cca. 20 % din capacitate). Acest lucru se
realizează prin transmiterea de către DTE-ul receptor a unui cuvânt de comandă XOFF
222 Cap.4. Noţiuni de teletransmisia datelor

(cod ASCII: 13h), pe care DTE-ul emiţător îl interpretează ca cerere de oprire a


transmisiei. Această pauză în transmisie permite receptorului să-şi golească buferul de
date, până când se ajunge sub limita inferioară admisă. In acest moment DTE-ul
receptor transmite un nou cuvânt de comandă, XON (cod ASCII: 11h), care va
determina reluarea transmisiei de către emiţător.
Comanda de întrerupere XOFF se transmite înainte de umplerea completă a
bufer-ului de recepţie (când acesta este doar 80% plin) pentru a se prelua corect şi
datele a căror transmisie a fost deja iniţiată de emiţător.

32 2
32 32 TxD TxD TxD
TxD 3 RxD
RxD RxD RxD
4
4 4 RTS RTS 4 RTS
RTS 5
CTS CTS 5 CTS
CTS 5 5
DTR 20
20 20 DTR 20 DTR
DTR DSR
6 DSR 6 6 DSR
DSR 6

PG PG
PG PG
1 1
1 1
DTE 2 DTE 1 DTE 2
DTE 1
a) b)
Fig. 4.26. Scheme de conectare directă a două echipamente compatibile RS-232:
a) - cu semnale de dialog; b) - fără semnale de dialog;

Acest mecanism este similar cu procedura dialog (handshake) de transmitere a


datelor de la un calculator la imprimanta ataşată. In momentul apropierii umplerii
bufer-ului său cu caractere ce trebuiesc tipărite, imprimanta activează semnalul Busy
(Ocupat), ceea ce determină calculatorul să oprească transmisia de noi caractere, până
când aceasta a reuşit să tipărească caracterele din buferul său de recepţie şi
dezactivează acest semnal. Pentru detalii a se vedea [17] pg.83.

4.7.3. Standardul RS-485


Standardul RS-232, de interfaţare a terminalelor de date, prezintă câteva limitări care-l
fac să nu poată satisface cerinţele unor reţele de calculatoare de proces cu multe noduri
(multipunct) dispersate pe distanţe mari (ordinul sutelor de metri). In plus viteza de
transfer a datelor este şi ea limitată.
Aceste limitări au condus la apariţia unor noi standarde de interfaţare a DTE –
urilor, standarde care asigură performanţe semnificativ îmbunătăţite în raport cu RS-
232. In acest sens, menţionăm standardul RS – 485, care prevede transmisia de
semnale diferenţiale, pe cabluri panglică sau cabluri cu fire torsadate (ecranate sau
neecranate). Termenul de semnal diferenţial se referă în acest caz la faptul că nivelul
logic “1” (High) se obţine dacă potenţialul pe o linie, notată a în figura 4.27, este mai
mare (cu un anumit prag) decât potenţialul pe cealaltă linie, b. Nivelul logic “0” (Low)
      Mihai Moga      Introducere în sisteme  informatice pentru electroenergetică 223

se obţine dacă situaţia este inversă, potenţialul pe linia b este mai mare decât
potenţialul pe linia a. Diferenţa de potenţial între cele două linii trebuie să fie de cel
puţin 0,2 V, dar nu mai mare de 12 V. În mod uzual, tensiunea pe cele două linii a şi b
este de ± 2 V. Spre deosebire de standardul RS-232 destinat legăturilor punct la punct
acest standard permite realizarea legăturilor multipunct (multidrop), prin conectarea la
aceeaşi linie a mai multor (până la 32) echipamente digitale. Utilizarea circuitelor
repetoare permite extinderea numărului acestora, până la cca. 160 unităţi.
Debitul binar, care poate ajunge în acest caz, la 10 Mbs, este dependent de
lungimea reţelei. Astfel pentru lungimi peste 5 km, debitul binar trebuie să fie sub 1200
bps, iar pentru debite de până la 90 kbps, se recomandă lungimea de 1200 m.
Se pot organiza astfel, reţele locale de calculatoare de proces, RTU-uri, sau de
Aparate programabile, la costuri relativ reduse, care să permită supravegherea şi
comanda unor instalaţii industriale cu sisteme de conducere distribuite. Din acest
considerent, multe RTU-uri, realizate cu sisteme cu microprocesoare sau
microcontrolere, sunt orientate cu preponderenţă către reţelele de comunicaţii bazate pe
standardul RS-485.

DE RE DE RE DE RE
TxDn RxDn
TxD1 RxD1 TxD2 RxD2
4 3 1 2
SN75176

…………

a 7 6

RT RT
b
Nod 1 Nod 2 Până la 32 de noduri Nod n

Fig 4.27. Reţea locală cu n noduri în standard RS-485


Interfaţarea DTE-urilor cu linia de transmisie de date în standardul RS-485 se
realizează cu circuite integrate de tip emiţător (SN75174) sau receptor (SN75175) de
linie. Circuitul integrat SN75176 conţine în acelaşi cip atât un emiţător cât şi un
receptor, reprezentând, astfel un port diferenţial care interfaţează complet sistemul de
calcul cu reţeaua RS –485, figura 4.27.
Interfeţele de linie constituie nodurile reţelei. O reţea RS-485 poate accepta
până la 32 de astfel de noduri.
Tabelele de adevăr pentru:
a) convertorul de emisie; Adaptoarele SN75176 au cîte
două convertoare RS-485ÙTTL, unul de
Intrare TTL Activare Ieşire RS485 emisie, şi unul de recepţie, ale căror
TxD DE Va -Vb intrări şi ieşiri RS-485 sunt conectate
0 1 > 0,2 V împreună, bornele a şi b (pinii 6 şi
respectiv, 7, schema din dreapta figurii
4.27) care reprezintă iesirea şi respectiv,
intrarea RS-485 (diferenţa de potenţial).
224 Cap.4. Noţiuni de teletransmisia datelor

1 1 < - 0,2 V
0 0 HZ
1 0 HZ

b). convertorul de recepţie.


Intrare RS485 Activare Ieşire Activarea convertoarelor prin
TTL semnalele DE şi RE au ca efect
Va –Vb RE RxD conversia semnalelor de intrare TxD
> 0,2 V 0 1 (de nivel TTL) în semnal RS-485
-0,2< > -0,2 V 0 Interzis (diferenţă de potenţial) şi respectiv,
<- 0,2 V 0 0 conversia semnalelor RS-485 în
* 1 HZ semnale TTL, aplicate bornei RxD,
conform tabelelor de adevăr alăturate.

Atunci când semnalele de activare (selectare) ale celor două convertoare sunt
inactive (DE = 0 şi RE =1) acestea sunt trecute în starea de Înaltă impedanţă (HZ –
High Z), ceea ce permite decuplarea nodului respectiv de la linia a-b de transmisie.
Convertorul de emisie asigură la ieşire un curent de cca. 60 de mA, iar
impedanţa de intrare a convertorului de recepţie este de 12 kΩ. Pentru eliminarea
reflexiilor, la cele două capete ale cablului de transmisie se conectează câte o rezistenţă
de valoare cât mai apropiată de impedanţa caracteristică a cablului, de regulă de 120 Ω.
Conectarea terminatorilor nu este necesară în cazul debitelor binare mici sau a lungimii
reduse a reţelei.

Întrebări recapitulative
(Capitolul 4)

4.1. Cum se realizează sincronizarea între emiţător şi


receptorul de date în cazul transmisiei asincrone şi a celei
sincrone?
4.2 Care este cuvântul de paritate ce se va ataşa
mesajului ABBA, transmis sub forma de coduri ASCII, daca s-a
adoptat paritate impara? Indicaţie: Codul ASCII pt. 'A' = 41h.
4.3. Construiţi schema circuitului logic de generare a
polinomului rest,din UCT care are ca polinom de generare:
      Mihai Moga      Introducere în sisteme  informatice pentru electroenergetică 225
P(x) = x5 + x4 + x3 + 1
4.4. Care este durata (aprox.) a transmisiei seriale
sincrone a unui bloc de 20000 de octeţi printr-un canal SIO a
cărui frecventa de ceas (aplicata la borna TxC) este 64 kHz, iar
modul de tact (divizorul de tact) a fost stabilit la 32 ?
4.5. Cum se formează polinomul T(x) ai cărui coeficienţi,
emiţătorul îi pune pe LT?
4.6. Ce legătura (relaţie) exista intre polinomul de
eroare E(x) si polinomul rest R(x) obţinut la receptor?
4.7. Care este abaterea maxima admisibila intre perioadele
de tact de transmisie si recepţie pentru modul asincron de
transmisie cu 1200 biţi/sec, caractere de 6 biţi, cu bit de
paritate si 2 biţi de STOP?
4.8. Definiţi Debitul binar şi Viteza de modulaţie
4.9. Cum se poate realiza o un debit binar de 4800 biţi/sec.,
cu un circuit de date care admite o viteză de modulaţie Vm =
1200 Bds., cu modulaţie în amplitudine.
4.10. Justificaţi necesitatea adaptoarelor de semnal din
cadrul unui Circuit de date, şi indicaţi câteva astfel de
dispozitive
4.11. Explicaţi semnificaţiile semnalelor de dialog DCE –
DTE: CTS, RTS
4.12 Ce este şi ce rol are MODEM-ul într-un circuit de date?
4.13. Considerând modul asincron de transmisie a datelor,
precizaţi momentele în care se testează starea bitului de Start
şi a primului bit de date. Momentele se vor raporta la momentul
în care se transmite primul front al bitului de Start.

4.14. Se consideră transmisia următoarei secvenţe binare:


1011011001, cu viteza de
modulaţie Vm = 100 Bds,
270
modulată în fază, cu 4 180
nivele de semnal (faze
90
iniţiale): 0, 90, 180, şi 270
grade. Determinaţi debitul 0
t[ms)
binar şi completaţi cronograma
semnalelor transmise.