MĂSURAREA MĂRIMILOR CINEMATICE

3.1. Generalităţi
Mărimile cinematice caracterizează modificarea poziţiei unui punct în cadrul unui sistem
de referinţa în timp, ele fiind: deplasarea, viteza şi acceleraţia. În funcţie de traiectoria mişcării,
pot fi: liniare sau circulare; o categorie aparte o reprezintă mişcările ce se fac în jurul unui punct
fix:
- vibraţiile sau mişcările având durata scurtă şi în care poziţia iniţială şi cea finală sunt
apropiate
- şocurile.
În continuare vor fi prezentate problemele referitoare la măsurarea vitezei şi acceleraţiei
separat pentru mişcarea liniară şi circulară, şi respectiv problemele referitoare la măsurarea
vibraţiilor şi şocurilor. Tot în acest capitol sunt prezentate şi traductoarele pentru mărimi
acustice, deşi acestea pot fi caracterizate atât prin mărimi cinematice (viteza), cât şi mecanice
(presiunea).
Cunoaşterea mărimilor cinematice în cadrul proceselor industriale este deosebit de
importantă, deoarece permite realizarea controlului asupra elementelor de execuţie.

3.2. Măsurarea vitezelor

Deşi viteza este o mărime vectorială, în practică se folosesc metode de determinare a
modulului, eventual şi a sensului acesteia. Metodele de măsurare a vitezei pot fi directe dacă se
bazează pe definiţia acesteia (măsurarea distanţei parcurse într-un timp dat sau cronometrarea
timpului de parcurgeri a unei distanţe date) sau indirecte (bazate pe efectul Doppler, legea
inducţiei etc.).
Datorită facilităţilor tehnice se recurge, pentru măsurarea vitezei liniare la transformarea acesteia
în viteză unghiulară prin intermediul unui sistem adecvat, de regulă mecanic, şi care constă în
utilizarea unei role de rază r antrenată într-o mişcare de rotaţie de viteza unghiulară ω de către
mobilul ce se deplasează cu viteza liniară v (fig. 3.1).

Fig. 3.1. Principiul conversiei mişcării de translaţie în mişcare de rotaţie

 Măsurarea vitezei unghiulare se poate face cu mijloace electrice de o mare diversitate, în
funcţie de precizia dorită sau de particularităţile aplicaţiei respective. Traductoarele pentru
măsurarea vitezei unghiulare - tahometre - sunt realizate într-o mare diversitate caracterizate fie
de tipul elementului sensibil utilizat, fie de structura circuitului de prelucrare a semnalului
furnizat de elemental sensibil, fie de modul de afişare sau transmisie a rezultatului măsurării.

v   R , (3.1)
unde:
v - este viteza liniară,
ω - viteza unghiulară,
R - raza de giraţie
O categorie importantă de traductoare de turaţie o reprezintă tahogeneratoarele -
generatoare electrice de curent continuu sau curent alternativ, care dau o tensiune proporţională
cu viteza unghiulară.

Tahogeneratoare
Sunt traductoare de turaţie de tip generator ce furnizează la ieşire o tensiune electrică
dependentă de turaţie obţinută pe baza legii inducţiei electromagnetice. Puterea electrică asociată
mărimii de ieşire este preluată integral de la puterea mecanică a elementului aflat în mişcare de
rotaţie astfel ca aceste traductoare nu necesită surse externe de alimentare.
În principiu tahogeneratoarele sunt maşini construite pe principiul generatoarelor
electrice şi în funcţie de modul constructiv pot fi de curent continuu (c.c.) sau de curent
alternativ.
Tahogeneratoarele de c.c. furnizează la ieşire o tensiune continuă proporţională cu turaţia şi al
cărui nivel şi putere sunt suficiente astfel încât să poată fi utilizată direct în instalaţiile de
automatizare. După modul de excitaţie pot fi cu excitaţie separată sau cu magneţi permanenţi,
această ultimă variantă constructivă fiind cea mai răspândită. Constructiv rotorul poate fi de tip
cilindric, pahar sau disc, construcţia acestuia influenţând constanta de timp a tahogeneratorului.
Astfel, dacă pentru un rotor tip cilindric constanta de timp este de cca. 10 ms şi scade sub 1 ms
pentru rotoarele tip pahar şi disc. Tensiunea continuă la ieşire este furnizată prin intermediul unui
redresor mecanic astfel că forma acesteia nu este strict continuă ci prezintă ondulaţii. Deoarece
nivelul tensiunii furnizate de tahogeneratorul de c.c. depinde de viteza de variaţie a fluxului,
conform legii inducţiei electromagnetice, sensibilitatea acestora este relativ redusă ceea ce
determină o funcţionare corectă a acestora la turaţii mari (n > 50 rot/min).
Tahogeneratoarele de c.a. furnizează la ieşire o tensiune alternativă sinusoidală
monofazată cu valoarea efectivă şi frecvenţa dependente de turaţie şi sunt utilizate pentru un
domeniu al turaţiilor de 100 ÷ 5000 rot/min. În acest domeniul de funcţionare tensiunea
electromotoare generată are expresia:

2n 2
e(t)   w  k w    sin(  n  t) (3.2)
60 60
unde:
- w - nr. de spire,
- k w - constantă ce depinde de tipul înfăşurării,
- Φ –fluxul magnetic,
 - n – turaţia.
La funcţionarea pe o impedanţă de sarcină finită liniaritatea scade şi în acest caz se
utilizează, pentru a nu se ajunge la erori inacceptabile, frecvenţa f = n/60 a tensiunii
electromotoare e(t).
Tahogeneratoarele sunt utilizate ca elemente informaţionale în cadrul sistemelor automate
de reglare a turaţiei motoarelor de actionare ale diverselor instalaţiilor în vederea realizării
tahogramelor acestora.
Marele avantaj al acestor traductoare este acela că ele indică şi sensul de rotaţie prin
semnul tensiunii generate.
O categorie importantă de traductoare pentru măsurarea turaţiilor o reprezintă
traductoarele cu impulsuri care pot funcţiona pe principiul reluctanţei variabile, sau pricipii
optice. În fig. 3.2 sunt prezentate asemenea traductoare ce folosesc senzorul magnetic (βSM230),
respectiv senzorul de proximitate TCA 105N, domeniul de măsurare fiind de ordinul 100-
300.000 rot/min. Traductoarele cu impulsuri optoelectronice permit măsurarea turaţiilor în' gama
1-107 rot/min.

Fig. 3.2. Traductoare de viteză cu impulsuri

a) Cu senzor magnetic βSM 230
b) Cu sensor de proximitate TCA 150 N

Circuitele de măsurare pentru aceste traductoare sunt frecvenţmetre; de observat că pentru

cazurile descrise mai sus turaţia este multiplicată cu un număr egal cu numărul dinţilor sau al
fantelor, în cazul general, cu numărul reperelor de marcaj, metoda fiind avantajoasă pentru turaţii
mici. Măsurarea frecvenţei presupune măsurarea impulsurilor într-un interval de timp, ceea ce
înseamnă o mediere în timp, care elimina fluctuaţiile de viteză, dar care necesită timpi de
măsurare mari în special la turaţii reduse. Din această cauză, pentru măsurarea turaţiilor mici este
mai convenabil să se măsoare perioada, care apoi se inversează (frecvenţmetrul reciproc).

3.3. Măsurarea vibraţiilor şi şocurilor

Vibraţiile sunt mişcări oscilatorii care se fac în jurul unui punct fix şi care au de obicei o
durată mai mare în timp (referitor la timpul de observare); ele se caracterizează prin amplitudine,
viteză, acceleraţie, spectru de frecvenţe.
Şocurile sunt mişcări sub formă de impulsuri singulare având o durată scurtă; ele sunt
descrise prin valori cinematice maxime sau legi de variaţie în timp.
 Cunoaşterea mărimilor caracteristice şocurilor şi vibraţiilor prezintă o importanţă
deosebită în tehnică; astfel, amplitudinea vibraţiei poate da informaţii privind jocurile existente
în construcţia de maşini, viteza caracterizează nivelul de zgomot acustic, dar şi energia vibraţiei,
iar acceleraţia dă informaţii asupra forţelor de solicitare produse de vibraţii. Trebuie amintit şi
faptul că nivelul limită al vibraţiilor este impus de obicei prin reglementări, că ele scad
randamentul acolo unde se produc, cât şi faptul că prin evoluţia spectrului de frecvenţe pot fi
obţinute informaţii privind diagnosticarea uzurii.
Există mai multe posibilităţi de clasificare a vibraţiilor; astfel, ele pot fi de joasă sau
înaltă frecvenţă, libere sau întreţinute, amortizate sau neamortizate, deterministe sau aleatoare.
Vibraţiile pot proveni din sisteme cu unul sau mai multe grade de libertate, mişcarea putând fi de
translaţie, încovoiere, torsiune etc.
În principiu, măsurarea vibraţiilor presupune măsurarea unuia dintre cei trei parametri
caracteristici: amplitudine, viteză sau acceleraţie; cunoscând unul dintre ei prin derivare sau
integrare pot fi determinaţi şi ceilalţi. Deoarece din punctul de vedere al procesării semnalului,
integrarea este mai avantajoasă decât derivarea (derivarea accentuează perturbaţiile de înaltă
frecvenţă), în tehnică se preferă măsurarea acceleraţiei: un alt avantaj în ceea ce priveşte
măsurarea acceleraţiei constă în faptul că traductoarele de acceleraţie nu necesită un sistem de
referinţă.
Circuitele integratoare pot fi circuite RC sau integratoare Miller care realizează
performanţe superioare în special la joasă frecvenţă. Deoarece în practică circuitele integratoare
realizează o caracteristică de tip filtru trece jos, pentru funcţionarea corectă a integratorului este
necesar ca frecvenţa semnalului ce se integrează să fie mai mare ca frecvenţa de tăiere a filtrului.
Măsurarea acceleraţiei se face prin intermediul forţei ce acţionează asupra unei mase
seismice ce intră în compunerea unor traductoare seismice ale căror caracteristici vor fi
prezentate în continuare.

3.4. Efectul piezoelectric

Efectul piezoelectric descoperit de Pierre şi Jaques Curie, a rămas o simplă curiozitate
până în anii 1940. Proprietatea unor cristale de a elibera sarcini electrice sub acţiunea forţelor
mecanice nu a avut nici o aplicaţie practică până când amplificatoarele cu impedanţa de intrare
foarte mare au permis inginerilor să amplifice semnalele produse de aceste cristale. În anii 1950,
când tuburile au fost destul de bune calitativ pentru a putea fi folosite, efectul piezoelectric a
început să fie utilizat.
Principiul amplificatorului de sarcină a fost patentat de W.P.Kistler în 1950 şi a câştigat
semnificaţie practică în anii 1960. Introducerea circuitelor MOSFET şi dezvoltarea materialelor
izolante precum teflon şi kapton au îmbunătăţit foarte mult performanţele şi au propulsat
folosirea senzorilor piezoelectrici în toate domeniile de utilizare a tehnologiei moderne precum şi
în industrie .
Sistemele de măsură piezoelectrice sunt sisteme electrice active. Astfel cristalele produc o
sarcină electrică numai atunci când există o schimbare de încărcare mecanică neputându-se
utiliza pentru măsurători statice. Oricum, este greşit conceput că instrumentele piezoelectrice
sunt indicate numai pentru măsurătorile dinamice. Traductoarele cu cuarţ, când sunt utilizate
împreună cu circuite adecvate de condiţionarea semnalelor, oferă o capacitate de măsurare
cvasistatică excelentă. Sunt nenumărate exemple ale aplicaţiilor unde senzorii pe bază de cuarţ
măsoară cu acurateţe şi cu precizie fenomenele cvasistatice pentru minute şi chiar ore.
 Există două tipuri de senzori piezoelectrici: cu impedanţă ridicată şi cu impedanţă scăzută.
Cele cu impedanţă mare generează o sarcină de ieşire ce necesită un amplificator de sarcină sau
un convertor extern de impedanţă pentru conversia sarcină-tensiune. Tipurile cu impedanţă mică
folosesc aceleaşi elemente piezoelectrice ca şi cele cu impedanţă mare având încorporat un
convertor miniaturizat sarcină-tensiune. Ele necesită o sursă de energie externă pentru a activa
electronica şi pentru a separa tensiunile continue de polarizare de semnalul util de ieşire.
Sunt două tipuri de materiale piezoelectrice ce sunt folosite pentru realizarea
accelerometrelor: cuarţ şi ceramică policristalină. Cuarţul este un cristal natural în timp ce
ceramica este făcută de om. Fiecare material oferă unele avantaje iar alegerea materialului
depinde de caracteristicile particulare dorite pentru accelerometru.
Cuarţul este foarte cunoscut pentru capacitatea sa de a realiza măsurători de precizie şi este
utilizat în aplicaţiile de zi cu zi de măsurare a timpului şi a frecvenţei. Exemplele de utilizare
includ de la ceasuri de mână până la computere sau aplicaţii casnice .
Accelerometrele beneficiază de câteva proprietăţi unice ale cuarţului. Din moment ce
cuarţul este un piezoelectric natural, nu are tendinţa de a se relaxa într-o stare alternativă şi este
considerat cel mai stabil dintre toate materialele piezoelectrice.
Această caracteristică importantă furnizează accelerometrelor cu cuarţ stabilitate pe termen
lung şi repetabilitate. De asemenea cuarţul nu are nici un efect pirolectric (ieşirea nu depinde de
schimbarea de temperatură), ceea ce oferă stabilitate în mediile cu variaţie de temperatură.
Deoarece cuarţul are o valoare a capacităţii scăzută, sensibilitatea în tensiune este foarte
mare, comparativ cu majoritatea materialelor ceramice, făcându-l ideal pentru a fi folosit în
sistemele cu amplificare de tensiune. De asemenea, sensibilitatea de sarcină a cuarţului este
scăzută, limitându-se întrebuinţările în sistemele cu amplificare a sarcinii, unde zgomotul scăzut
este o trăsătură definitorie. Intervalul de temperatură pentru folosirea cuarţului este de
aproximativ 3150C.
O mare varietate de materiale ceramice sunt folosite de asemenea pentru realizarea de
accelerometre, în funcţie de cerinţele corespunzătoare aplicaţiei. Toate materialele ceramice sunt
făcute de om şi sunt forţate să devină piezoelectrice printr-un proces de polarizare. Acest proces
(cunoscut sub denumirea de poling) expune materialul la un câmp electric de intensitate mare.
Astfel se aliniază dipolii electrici, forţând materialul să devină piezoelectric. Din păcate acest
proces are tendinţa să devină reversibil. Dacă ceramica este expusă la temperaturi ce depăşesc
nivelul ei de lucru sau la câmpuri electrice apropiate de valorile procesului de „poling”
proprietăţile piezoelectrice pot fi drastic alterate sau chiar distruse. Acumularea de sarcini statice
de valori mari poate avea acelaşi efect asupra proprietăţilor piezoelectrice .
Se pot face trei clasificări ale materialelor ceramice. Există astfel ceramicele de
sensibilitate foarte mare în tensiune, care sunt folosite pentru accelerometre cu circuite
încorporate. Există ceramici cu sensibilitate ridicată în sarcină care se folosesc la senzori cu
ieşire de sarcină având un interval de temperatură de lucru de până la 2050C.
Acelaşi tip de cristal este folosit şi la accelerometrele care folosesc circuite încorporate de
amplificare a sarcinii pentru a obţine semnale de ieşire ridicate şi rezoluţie mare. Şi nu în ultimul
rând există ceramici cu temperaturi ridicate de utilizare care sunt folosite pentru accelerometrele
cu ieşire de sarcină cu un interval de temperatură de până la 3160C folosite pentru monitorizarea
diverselor motoare şi a turbinelor supraîncălzite.
 Avantajul senzorilor piezoelectrici
Accelerometrele piezoelectrice se realizează de peste 40 de ani şi folosesc fenomenul de
piezoelectricitate. Piezo provine din limba greacă şi înseamnă a strânge. Când un material
piezoelectric este solicitat mecanic produce sarcină electrică. Combinat cu o masă seismică el
generează un semnal de sarcină electrică proporţional cu acceleraţia vibraţiilor.
Elementul activ al accelerometrelor constă cel mai adesea dintr-un material ceramic ales cu
grijă, cu proprietăţi piezoelectrice excelente, numit Lead-Zirconate-Titanat (PZT). Realizate
special, PZT oferă performanţe bune şi stabilitate pe termen lung. Stabilitatea mare similară
accelerometrelor cu cuarţ este obţinută printr-un proces artificial de îmbătrânire a elementului
piezoelectric. Sensibilitatea materialelor ceramice comparativ cu cea a materialelor de cuarţ este
de 100 de ori mai mare . De aceea accelerometrele piezoceramice sunt o alegere mai bună pentru
folosirea la frecvenţe şi acceleraţii scăzute.
Accelerometrele piezoelectrice sunt acceptate unanim ca fiind cea mai bună alegere pentru
măsurarea vibraţiilor absolute. Comparativ cu senzorii de alt tip, accelerometrele piezoelectrice
au următoarele avantaje importante:
- o zonă dinamică destul de mare, aproape toată lipsită de zgomote ;
- sunt potrivite pentru măsurarea şocurilor şi vibraţiilor imperceptibile;
- o liniaritate excelentă în zona de lucru;
- interval de frecvenţe mare, putând fi măsurate frecvenţele înalte;
- sunt compacte şi totuşi foarte sensibile;
- nu au părţi detaşabile conferindu-le o durată mare de funcţionare;
- sunt cu autogenerare şi nu necesită alimentare externă;
- există într-o mare varietate de modele, aproape pentru orice necesitate;
- integrarea semnalului de ieşire oferă informaţii despre viteză .

3.5. Senzorii piezoelectrici cu cuarţ

Senzorii piezoelectrici cu cuarţ sunt realizaţi în principal din bare subţiri sau plăcuţe tăiate
cu o orientare precisă faţă de axele cristalelor, depinzând de aplicaţie (figura 3.2.).

Fig. 3.3. Efectul piezoelectric în cristale

Majoritatea senzorilor Kistler încorporează elemente de cuarţ, acesta fiind sensibil la

încărcările de compresie sau forfecare. Forfecarea este folosită pentru senzorii de forţă cu mai
multe componente şi pentru senzorii de măsurare a acceleraţiei. Alte tăieri specializate includ
tăierea transversală pentru senzori de presiune şi tăierea polistabilă pentru senzori de temperatură
mare.
Cele mai bune elemente de cuarţ suprapuse sunt asamblate fie singure fie mai multe (în
pachete) şi pretensionate. Pachetele de cuarţ generează un semnal de sarcină de ordinul pico
coulombilor, care este direct proporţional cu forţa aplicată. Fiecare tip de senzori foloseşte o
configuraţie de cuarţ optimizată şi nu în ultimul rând calibrată pentru fiecare aplicaţie în parte
(forţă, presiune, acceleraţie sau tensiune mecanică).
Dintr-un număr mare de materiale piezoelctrice accesibile astăzi, cuarţul este preferat în
fabricarea senzorilor având următoarele proprietăţi :
- limita de stres a materialului  20,000 psi;
- rezistenţa la temperatură de până la 9300C;
- rigiditate foarte mare , liniaritate mare şi histerezis neglijabil;
- sensibilitate aproape constantă pe un interval de temperatură constant;
- rezistenţă de izolaţie foarte mare (1014Ω) ;
- permite măsurători la frecvenţe joase.
Cristalele piezoelectrice sunt tăiate astfel încât să predomine efectul longitudinal sensibil
la compresie. Ele sunt folosite în primul rând pentru măsurarea forţei, presiunii, tensiunii
mecanice şi acceleraţiei. Efectul transversal face posibilă obţinerea unei sarcini mai mari printr-o
formă adecvată şi un aranjament potrivit al elementelor piezoelectrice şi este folosit în primul
rând la senzori de presiune. Efectul de forfecare este folosit în principal la accelerometre şi
senzori de forţă cu trei componente.
Materialele piezoelectrice, fie că este vorba de cuarţul natural sau de ceramica realizată de
mâna omului, au capacitatea de a genera la ieşire un semnal electric proporţional cu presiunea
aplicată. Într-un accelerometru, elementele piezoelectrice se comportă ca un resort cu o rigiditate
k ce leagă baza accelerometrului de masa seismică. Senzorul operează conform legii a doua de
mişcare a lui Newton: F = ma.
O deplasare a bazei accelerometrului creează o forţă F pe materialul piezoelectric,
proporţională cu acceleraţia „a” aplicată şi cu mărimea masei seismice m. Răspunsul în frecvenţă
este determinat de frecvenţa de rezonanţă a senzorului ce poate fi modelat în general ca un
sistem cu un singur grad de libertate.
Elementul activ dintr-un accelerometru este materialul piezoelectric. În figura 3.4 se
ilustrează efectul piezoelectric cu ajutorul unui disc supus compresiei ce se comportă ca o
capacitate ce are un material piezoceramic între electrozi. O forţă aplicată perpendicular pe disc
realizează o creştere de sarcină şi tensiune la bornele electrozilor.
q=d 33 F
A F u= d 33 dF/e 33 A
unde
→q
A - suprafaţa pastilei piezoelectrice
d - grosimea pastilei piezoelectrice
u F - forţa aplicată
q - sarcina generată
u - tensiunea la borne
disc piezo d 33 , e 33 - constante piezoelectrice
F

Fig. 3.4 Efectul piezoelectric

Elementele sensibile ale unui accelerometru piezoelectric constau din două părţi majore:
materialul piezoelectric şi masa seismică.
 O parte a materialului piezoelectric este conectată rigid cu masa senzorului, iar masa
seismică este ataşată pe cealaltă parte. Când accelerometrul este supus vibraţiilor apare o forţă
ce acţionează asupra elementului piezoelectric (figura 3.5). Potrivit Principiului al II lea al
mecanicii (Newton) această forţă este egală cu produsul dintre acceleraţie şi masa seismică.
Datorită efectului piezoelectric este generată o sarcină de ieşire proporţională cu forţa aplicată.
Din moment ce masa seismică este constantă, sarcina de ieşire este proporţională cu acceleraţia
masei. Pentru un interval mare de frecvenţă, atât baza senzorului cât şi masa seismică au aceeaşi
amplitudine a acceleraţiei. Din acest motiv senzorul măsoară acceleraţia obiectului testat.

Masă seismică →q F=m·a

m
Piezoceramică u

Acceleraţie a

Fig 3.5 Principiul unui accelerometru piezoelectric

Elementul piezoelectric este conectat la suportul senzorului printr-o pereche de electrozi.

Unele accelerometre conţin un circuit electronic integrat care converteşte ieşirea de sarcină cu
impedanţă mare într-un semnal de tensiune de impedanţă mică. În domeniul de frecvenţă util
sensibilitatea senzorului este independentă de aceasta. Un accelerometru piezoelectric poate fi
privit ca un sistem mecanic de tipul trece-jos cu un vârf de rezonanţă. Masa seismică şi
piezoceramicele (plus alte componente flexibile) formează un sistem oscilant. Acesta defineşte
comportamentul tipic la rezonanţă şi limita superioară de frecvenţa a accelerometrului.
De aceea, pentru a mări domeniul frecvenţei de operare trebuie crescută frecvenţa de
rezonanţă ce se face de obicei prin reducerea masei seismice. Cu cât masa seismică este mai
mică cu atât sensibilitatea este mai mică. Din acest motiv un accelerometru cu frecvenţă de
rezonanţă ridicată, de exemplu un accelerometru de şoc, va fi mai puţin sensibil, în timp ce un
accelerometru seismic foarte sensibil are o frecvenţă de rezonanţă scăzută.
În cele mai multe cazuri un accelerometru poate fi privit ca un sistem mecanic clasic de
ordinul doi cu un singur grad de libertate compus dintr-un resort elastic, un corp cu masa m şi un
element de amortizare vâscoasă. Sistemul mecanic rezultat este prezentat în figura 3.6.
F

Resort elastic
k
x
m Masă

c Amortizare vîscoasă

Fig 3.6 Structura unui sistem mecanic oscilant

În domeniul timp, ecuaţia de mişcare a masei m este:
d2 y dy d2x
m  C  ky  m (3.2)
dt 2 dt dt 2
membrul drept reprezentând forţa de acţionare.
În funcţie de relaţiile existente între coeficienţii termenilor din relaţia (3.1) se pot întâlni
următoarele cazuri:
a) masa seismică mare, în timp ce amortizarea şi resoartele sunt slabe în acest caz relaţia
(3.1) devine: .
y  x (3.2)
ceea ce indică faptul că masa rămâne fixă în raport cu carcasa şi deci se poate măsura direct
elongaţia mişcării vibratorii a corpului. Traductoarele ce îndeplinesc aceste condiţii se numesc
l
vibrometre.
b) dacă factorul de amortizare vâscoasă este mare, iar masa şi constanta elastică sunt
neglijabile, ceea ce echivalează cu un sistem cu amortizare puternică rezultă că:
y m dx
c dt (3.4)
în acest caz deplasarea masei seismice este proporţională cu viteza carcasei;
c) dacă resortul este rigid, iar masa şi factorul de amortizare sunt neglijabile, relaţia (3.2)
devine:
m d 2x
y (3.5)
c dt 2
pentru această situaţie deplasarea masei seismice este proporţională cu acceleraţia carcasei,
traductorul fiind accelerometru.

Funcţionarea accelerometrului ca sistem mecanic de ordinul 2 poate fi descrisă şi în

domeniul frecvenţă; astfel, în operaţional, funcţia de transfer a traductorului are expresia:
Y (s) s2
H (s)   (3.6)
X (s) 2 2
s  20 s  0
unde:
0  k / m reprezintă pulsaţia proprie de rezonanţă mecanică,
  c / (20m) coeficientul de amortizare.

Reprezentarea grafică normată a modulului funcţiei de transfer în regim permanent

H  j  având ca parametru  este dată în fig. 3.7. Din grafic se constată că pentru    0 ,
rezultă y» x, traductorul putând fi folosit ca vibrometru. Constructiv, traductorul are masă mare,
iar suspensia este moale.
 Fig. 3.7. Caracteristica de transfer

Dacă   0 relaţia (3.6) devine:

1
Y  j   X  j  (3.7)
2
0

ceea ce indică faptul că mărimea de ieşire este proporţională cu acceleraţia şi deci traductorul
funcţionează ca accelerometru seismic. Constructiv, traductorul are masa mică şi suspensie tare.
Din cele prezentate rezultă câteva observaţii privind funcţionarea acestor accelerometre.
Astfel, dacă vibraţia nu este sinusoidală, răspunsul accelerometrului depinde de componentele
spectrale ale semnalului de intrare.
Funcţionarea accelerometrului ca vibrometru presupune folosirea unui filtru trece sus;
constructiv se poate reduce amortizarea sau creşte masa seismică însă prin aceasta scade
sensibilitatea.
Pentru accelerometre este necesară utilizarea unui filtru trece jos; creşterea frecvenţei
maxime de funcţionare este posibilă prin micşorarea masei sau creşterea (amortizării - soluţie
avantajoasă şi în ceea ce priveşte miniaturizarea - însă trebuie observat că sensibilitatea scade cu
pătratul frecvenţei proprii de rezonanţă. Creşterea amortizării conduce la lărgirea benzii de
frecvenţe, însă are ca dezavantaj introducerea unui defazaj suplimentar ce deranjează la analiza
modurilor de vibrare, şi a şocurilor.
Ca unitate de măsură pentru acceleraţii se foloseşte m/s2 sau acceleraţia gravitaţională
g=9,81 m/s2).
Punerea în evidenţă a deplasării masei seismice în raport cu carcasa se face cu ajutorul
unor traductoare electrice adecvate: de deplasare, de viteză sau de forţă (presiune).

Răspunsul accelerometrului la un semnal de intrare de tip treaptă

Un sistem mecanic de ordinul doi nu poate fi folosit pentru a măsura o variaţie de tip
treaptă a deplasării datorită coeficientului de amortizare. Pentru acceleraţie situaţia este diferită
iar teoria sugerează că un sistem seismic de ordinul doi poate fi folosit pentru a măsura o variaţie
de tip treaptă a acceleraţiei. În practică doar anumite tipuri de accelerometre pot fi folosite pentru
aceasta. O variaţie de tip treaptă pentru acceleraţie este definită astfel:
a=0 pentru t<0
a=A pentru t>0
unde a reprezintă acceleraţia sistemului iar A amplitudinea treptei aplicate.
Răspunsul accelerometrului în m/s2 depinde de coeficientul de amortizare ξ după cum
urmează:
 

sinh n t    1  
yA
  1  1  e n t 
 
cosh n t   1  (3.8)
A 
 
n t    1  



 sin  t     

yA n t  
 
n
  1  1  e  cu  sin
1
   (3.9)
A    

 
În aceste ecuaţii y A este variaţia în timp a ieşirii accelerometrului după ce a fost convertită
în acceleraţie. Coeficientul de amortizare minim pentru care sistemul nu oscilează este
1
  0.707 . În figura 3.8 este prezentat răspunsul sistemului considerat în funcţie de
2
diferitele valori ale lui ξ.
yA

A
2.0

1.5
ξ=0.05
ξ=0.2
1.0 ξ=0.707
ξ=1
ξ=2
0.5

ωt
5 10 15 20
Fig. 3.8. Răspunsul sistemului în funcţie de ξ

Răspunsul accelerometrului la un semnal sinusoidal de intrare

Plecând de la ecuaţia de mişcare a sistemului mecanic:
d2 y dy d2x (3.10)
m  C  ky  m
dt 2 dt dt 2
şi având pentru semnale sinusoidale de intrare a  S2 sin t  A sin t se consideră că
răspunsul staţionar al sistemului este dat de
ys  Ys sin  t    (3.11)
Reamintim că informaţia despre acceleraţie este obţinută din informaţia despre deplasarea
relativă măsurată brut y s prin relaţia YA  n2 Ys

Înlocuind în ecuaţia de mişcare şi rearanjând se obţine:

n Ys Y 1

 A 
S A    2  2
(3.12)
  
1      4  
  n    n 
 
iar defazajul este dat de relaţia:
   
 2   

  tan 1   n   (3.13)
2 
 1    
   
  n 

unde :
A – amplitudinea acceleraţiei sinusoidale ce se doreşte a fi măsurată;
Y A – amplitudinea acceleraţiei la ieşirea traductorului. Pentru traductorul ideal A= Y A;
ω – pulsaţia în radiani pe secundă a excitaţiei;
Ф – defazajul dintre semnalul de la ieşirea traductorului şi semnalul aplicat la intrare.
Pentru un traductor ideal defazajul este zero.
Dependenţa Y A /A în funcţie de frecvenţă şi de factorul de amortizare este prezentată în
figura 3.9.
yA

A
10 ξ=0.05
ξ=0.2
8 ξ=0.707
ξ=1
6 ξ=2

2
1
 n
0.1 1 10

Fig 3.9 Caracteristica de frecvenţă a accelerometrului

Când frecvenţa de excitaţie este apropiată de frecvenţa naturală de a sistemului (ω~ω n )
traductorul generează la ieşire un semnal foarte mare dacă ξ este mic. Aceasta arată că
accelerometrul nu trebuie folosit la frecvenţe apropiate de frecvenţa naturală.
Dacă frecvenţa de excitaţie este mare (ω>ω n ) ieşirea traductorului este mult mai mică decât
acceleraţia ce trebuie măsurată şi se modifică în funcţie de frecvenţă. Aceasta arată că nu trebuie
folosit un accelerometru la frecvenţe mai mari decât frecvenţa sa naturală. Dacă se lucrează la
frecvente mai mici decât frecvenţa naturală ieşirea traductorului are aceeaşi valoare ca şi
excitaţia adică Y A /A=1
 Accelerometrul piezoelectric este caracterizat după cum am văzut anterior de o ecuaţie
diferenţială de gradul 2, având funcţia de transfer :

YA 1

A     2 2 (3.14)
  
 1      4  
  n    n 
 
unde:
f n - frecvenţa naturală (Hz)
f - frecvenţa pentru un punct dat al caracteristicii (Hz)
Y A - amplitudinea acceleraţiei la ieşirea traductorului
A - amplitudinea acceleraţiei de referinţă

În figura 3.10 se prezintă caracteristica tipică în funcţie de frecvenţă a unui accelerometru

piezoelectric când acesta este excitat de o acceleraţie constantă.
A
1.30
f L –frecvenţa limită inferioară
f 0 –frecvenţa normală de lucru
f n –frecvenţa naturală
1.10
1.05
1.00
0.95
0.90

0.71 f
f L 2f L 3f L fO 0.2f n 0.5f n
0.3f n f n

Fig. 3.10 Caracteristica de frecvenţă a accelerometrului piezoelectric

Din această curbă pot fi evidenţiate câteva intervale de frecvenţă utile :

* La aproximativ 1/5 din frecvenţa de rezonanţă răspunsul senzorului este de 1.05. Aceasta
înseamnă că eroarea de măsurare apărută la frecvenţele joase este 5%.
* La aproximativ 1/3 din frecvenţa de rezonanţă eroarea este 10%. Din acest motiv
intervalul liniar de frecvenţă ar trebui considerat ca fiind limitat la 1/3 din frecvenţa de
rezonanţă.
* Limita de 3 dB cu o eroare de aproximativ de 30% este obţinută la aproximativ jumătate
din frecvenţa de rezonanţă.
Limita cea mai de jos a frecvenţei depinde în principal de preamplificatorul ales. Adesea
acesta poate fi ajustată. La amplificatoarele de tensiune limita frecvenţelor joase este funcţie de
constanta de timp RC rezultată din accelerometru, cablu şi amplificatorul de intrare.
3.6. Structura şi tipurile accelerometrelor piezoelectrice
Configuraţia accelerometrelor piezoelectrice este definită de felul în care forţa inerţială a
masei de acceleraţie acţionează asupra materialului piezoelectric. Cele mai relevante moduri
sunt: de forfecare, de încovoiere şi de compresie.

a. Accelerometre de forfecare
Accelerometrele de forfecare acţionează asupra materialului sensibil piezoelectric aflat
între suportul central şi masa seismică. Un inel de compresie aplică o forţă de pretensionare
necesară pentru a crea o structură liniară rigidă. Sub acţiunea acceleraţiei, masa seismică produce
o presiune de forfecare asupra cristalelor piezoelectrice. Prin izolarea acestora de bază şi de
carcasă, accelerometrele cu forfecare au avantajul insensibilităţii faţă de temperatură şi faţă de
efecte de îndoire a bazei. De asemenea datorită dimensiunilor geometrice mici este permisă
folosirea la frecvenţe mari prin minimizarea efectului încărcării cu masă suplimentară a structurii
de test. Structura unui accelerometru de forfecare este prezentată în figura 3.11.

carcasă
masă seismică
material piezoelectric
suport

conector

bază montaj

Fig. 3.11 Accelerometru de forfecare

b. Accelerometre de încovoiere
Accelerometrele de încovoiere utilizează materiale piezoceramice sub formă de bară sau
lamelă, încastrate la un capăt în carcasa senzorului şi având masa seismică la celălalt capăt.
Această construcţie oferă dimensiuni reduse, greutate mică şi stabilitate termică excelentă.
Insensibilitatea la mişcarea transversală este de asemenea o caracteristică inerentă a acestui
design. În mod general, construcţia accelerometrului de încovoiere este ideală pentru frecvenţe
joase, acceleraţii gravitaţionale ce apar în timpul testării diferitelor structuri. Structura unui
accelerometru de încovoiere este prezentată în figura 3.12.
cuplaj prin frecare
carcasă
material piezoelectric

inel de pretensionare
masă seismică

bază montaj

Fig. 3.12. Accelerometru de încovoiere

 c. Accelerometre de compresie
Aceste accelerometre au structuri simple care se caracterizează printr-o rigiditate mare.
Compresia verticală a cristalului piezoelectric se realizează prin presarea între o masă seismică
şi o bază montată rigid. Se asigură prinderea de bază a cristalului piezoelectric prin intermediul
unui şurub sau arc de precompresie. Când senzorul este accelerat, masa seismică creşte sau
descreşte forţa de compresie asupra a materialului piezoelectric rezultând un semnal proporţional
la ieşire. Cu cât masa seismică este mai mare, cu atât forţa de compresie este mai mare şi deci
semnalul de ieşire este mai mare. Acest design se poate împotrivi la şocurile de nivel mare, iar
distanţa mică dintre materialul piezoelectric şi baza senzorului face ca accelerometrul să fie
sensibil la forţele ce acţionează asupra bazei. De asemenea accelerometrul este susceptibil la
efectele variaţiilor termice care pot produce semnale de ieşire eronate când accelerometrele sunt
folosite la frecvenţe joase în medii instabile termic, cum ar fi în aer liber lângă motoare sau
ventilatoare. Structura unui accelerometru de încovoiere este prezentată în figura 3.13.
carcasă
arc de precompresie

masă seismică

material piezoelectric
şurub de prindere

conector

bază montaj

Fig. 3.13. Accelerometru de compresie

3.7. Montarea accelerometrelor

Una din cele mai importante consideraţii privind montarea accelerometrelor este efectul pe
care îl are modalitatea de montaj asupra răspunsului în frecvenţa al accelerometrului. Domeniul
util de frecvenţă al accelerometrelor este determinat, în majoritatea cazurilor prin montarea
accelerometrelor direct pe suprafaţa de testare. Cuplarea directă oferă în general cea mai înaltă
frecvenţă mecanică de rezonanţă şi, de aceea cel mai mare domeniul de frecvenţă. Adăugarea
oricărei mase la accelerometru, ca de exemplu o bază de montare adezivă sau magnetică, coboară
frecvenţa de rezonanţă a sistemului senzitiv al accelerometrului şi poate afecta precizia şi
limitele domeniului de frecvenţă al accelerometrului .
De asemenea, materialele moi precum o suprafaţa de fixare de cauciuc realizează un
filtru mecanic rezultând izolarea şi amortizarea frecvenţelor înalte. Frecvenţa naturală a unui
accelerometru este frecvenţa la care se obţine cea mai mare ieşire. Frecvenţa unui accelerometru
este definită ca o ecuaţie de forma:
1 k (3.15)
fn 
2 m
- f n = frecvenţa naturală
- k = coeficient de elasticitate
 - M = masa inerţială
unde pentru frecvenţele cuprinse între 1/3 şi 1/2 din frecvenţa naturală raportul dintre intrare şi
ieşire nu este liniar, ceea ce face dificilă măsurarea în acest domeniu de frecvenţă. Caracteristica
de frecvenţă unui accelerometru este cea prezentată în figura 3.14.
intrare/ieşire

±5%
± 3 dB

f [Hz]
10 100 1000 10000
Fig. 3.14 Caracteristica de frecvenţă

De aceea cu cât frecvenţa naturală a unui accelerometru este mai mare cu atât caracteristica
sa de intrare /ieşire este liniară şi la frecvenţe mai mari ce pot fi astfel măsurate. Se poate vedea
din formula frecvenţei naturale că pentru a creşte frecvenţa naturală trebuie ca masa să fie cât
mai mică iar constanta de elasticitate cât mai mare posibil. O masă mai mică înseamnă o
sensibilitate mai mică şi acest lucru este valabil pentru majoritatea accelerometrelor.
Un accelerometru are o frecvenţă naturală când este liber şi alta atunci când este montat.
Singura frecvenţă care interesează pe utilizator este frecvenţa naturală de montaj şi adesea
aceasta este cea care este dată în specificaţii. Frecvenţa naturală de montaj este dependentă de
rigiditatea structurii de montaj de care este ataşat accelerometrul şi este de asemenea citată ca
frecvenţă naturală a accelerometrului când este montat conform specificaţiilor constructorilor.
Montarea prin lipire sau prin cuplaj magnetic reduce semnificativ frecvenţa naturală de lucru
după cum este prezentat în figura 3.15.

cuplaj prin şurub

intrare/ieşire

cuplaj cu adeziv

cuplaj magnetic

f [Hz]
10 100 1000 10000

Fig. 3.15 Frecvenţa naturală de lucru

 Sensibilitatea de baza de montaj este un semnal de eroare generat de un accelerometru
montat pe o suprafaţă supusă la îndoiri, torsionări şi deformări mecanice sau termice. Mişcarea
relativă a bazei unui accelerometru strânge cristalul între accelerometru şi masa seismică
montată pe cristal. Tensiunea mecanică a bazei se transmite masei seismice ce duce la apariţia
unui semnal eronat (figura 3.16). Aceste forţe din cristal nu se pot distinge şi analiza separat şi
doar reducerea tensiunii mecanice a bazei face ca doar semnalele utile să fie generate.

Fig. 3.16 Sensibilitatea la tensionarea bazei de montaj

Cu cât un cristal este montat mai indirect pe o bază tensionată cu atât accelerometrul este
mai puţin sensibil la tensionarea bazei. Senzorii de compresie sunt cei mai sensibili la
tensionarea bazei iar accelerometrele de tip forfecare sunt cele mai insensibile. Accelerometrele
de compresie cu izolare sunt un compromis bun între o bună imunitate la tensiunile bazei şi
dezavantaje precum sensibilitatea scăzută şi robusteţea pe care accelerometrele de forfecare le
au.
Un accelerometru produce o sarcină de ieşire când cristalul este supus la compresie.
Acelaşi cristal produce o sarcină, chiar dacă este mai mică, când o forfecare este exercitată
asupra cristalului. Prin urmare accelerometrul produce şi o sarcină când vibrează pe o axă
decalată cu 90º de axa de măsurare, semnal care este de confundat cu cel datorat vibraţiei pe axa
principală (figura 3.17).

ieşire ieşire
accelerometru accelerometru

vibraţie pe axa vibraţie pe axa

principală transversală

Fig. 3.17 Sensibilitatea faţă de axele de vibraţie

Sensibilitatea accelerometrului la o vibraţie transversală este cunoscută ca sensibilitate

transversală şi ca valoare reprezintă mai puţin de 5 % din sensibilitatea axei principale.
Intervalul dinamic al unui accelerometru este intervalul dintre cea mai mică şi cea mai
mare acceleraţie detectabilă de accelerometru. Un accelerometru piezoelectric produce o sarcină
proporţională cu forţa aplicată pe cristal ce depinde şi de masa seismică existentă. Efectul
piezoelectric poate fi detectat de la forţe şi acceleraţii foarte mici până la acceleraţii şi forţe
mari. În cele mai multe cazuri acceleraţiile mici sunt dictate de nivelul de zgomot al
amplificatoarelor folosite iar pentru nivele mari de acceleraţie de limitele tensiunii de alimentare.
Proiectarea accelerometrului joacă un rol important în modul în care accelerometrul rezistă
şocurilor de nivele mari înainte ca cristalul să fie deteriorat în mod ireparabil sau structura care
susţine cristalul să fie deformată. Accelerometrele cu compresie sunt accelerometrele cele mai
rezistente la şoc.
Accelerometrele cu electronică integrată au o tensiune de ieşire maximă determinată de
construcţia circuitului şi de semnalul de intrare. Ieşirea maximă pentru un accelerometru de tip
IEPE este în mod obişnuit de 4-8 volţi. Un accelerometru cu o sensibilitate de 100mV/g cu
electronica aferentă ce poate avea o ieşire de 5V, are în mod evident un domeniu dinanic de ±50g
în timp un accelerometru cu sensibilitatea de 10mV/g are un domeniu dinamic de ±500g.
Liniaritatea amplitudinii unui accelerometru este dată de precizia prin care un
accelerometru raportează tensiunea de ieşire la mişcarea produsă, de la cele mai mici acceleraţii
detectabile până la cele mai mari. Această precizie este apreciată după liniaritate. În mod tipic
liniaritatea amplitudinii este 1%. Intervalul dinamic descrie nivelul minim până la nivelul maxim
de acceleraţii care pot fi detectate. Ieşirea unui accelerometru IEPE poate să meargă în mod
obişnuit de la 100µg până la 500g. Acest interval dinamic depinde de electronica folosită de
accelerometru fie în interiorul sau în exteriorul lui.
Pregătirea suprafeţei de montare
Pentru a obţine cele mai bune rezultate ale măsurării, în special la frecvenţe înalte, este
importantă pregătirea unei suprafeţe de montaj plată şi netedă pe care să se monteze
accelerometrul. Suprafaţa trebuie verificată pentru a nu exista nici o zgură de metal sau alte
particule străine ce ar interveni între accelerometru şi suprafaţa de contact. Aplicarea unui strat
subţire de silicon între suprafaţa accelerometrului şi suprafaţa de montaj ajută de asemenea la
realizarea unei suprafeţe bune de contact mai ales pentru o bună transmitere a frecvenţelor înalte.
Montarea prin presare
Pentru o instalare permanentă, unde este necesară o montare foarte sigură a
accelerometrului, este recomandată montarea prin presare (figura 3.18). Mai întâi, se studiază
metodic maşina sau obiectul de test pentru a descoperi o suprafaţă plată şi netedă care să aibă cel
puţin mărimea bazei senzorului dar în conformitate cu specificaţiile constructorului. Apoi, se
pregăteşte gaura de montaj în conformitate cu cererile de instalare desenate, asigurându-se că
gaura este perpendiculară pe suprafaţa de montaj. Se instalează accelerometrul cu elementul de
montaj şi trebuie asigurat ca acesta să nu atingă limita orificiului din suprafaţa de montaj sau
baza accelerometrului. Cele mai multe carcase ale accelerometrelor au limitări de adâncime
pentru a nu atinge baza accelerometrului. Acceleraţia este transmisă de la suprafaţa structurii la
baza accelerometrului. Orice element care intervine între baza accelerometrului şi structură
afectează transmiterea acceleraţiei şi implicit acurateţea măsurătorilor.
 Fig. 3.18 Montarea prin presare

Când este necesară o strângere aceasta se face doar cu forţa prescrisă în documentaţie. Poate fi
aplicat şi un şurub de blocare pentru a se evita slăbirea montajului.
Montarea prin lipire
Ocazional, montarea cu nit sau cu şurub este impracticabilă. În aceste situaţii montarea
prin lipire oferă o metodă alternativă. Se recomandă folosirea unor baze separate de montaj
pentru lipire pentru a prevenii ca lipirea să deterioreze baza accelerometrului sau să încleieze
elementele de montaj. Accelerometrele miniatură sunt furnizate din fabrică cu elemente integrate
de montaj ce pot fi înlăturate ca să se realizeze o bază plată. Majoritatea bazelor de montaj prin
lipire disponibile oferă de asemenea şi izolaţie electrică, care elimină potenţialele zgomote de
funcţionare sau cele datorate masei electrice a sistemului. Tipul de lipire recomandat se face în
funcţie de particularităţile aplicaţiei.
Lipirea celor două părţi solide (figura 3.19), asigură menţinerea unor frecevenţe mari de
lucru şi un montaj permanent. Alţi adezivi, precum cimentul dentar, cleiurile fierbinţi, lipiciurile
instante şi chiturile pentru conducte sunt soluţii de lipire ce pot fi de asemenea folosite.

adeziv

Fig. 3.19 Montarea prin lipire

Montarea magnetică
Montarea magnetică oferă o ataşare bună şi temporară de suprafeţele magnetice (figura
3.19). Magneţii cu forţă de atracţie puternică oferă cel mai bun răspuns pentru frecvenţele înalte.
Blocarea bazelor magnetice este folosită în mod special în cazul instalaţiilor cu suprafeţe curbe,
ca de exemplu coliviile motoarelor şi compresoarelor. Un strat subţire de lubrifiant siliconic
trebuie aplicat între senzor şi baza magnetică, la fel ca şi între baza magnetică şi structură.

magnet

Fig. 3.20 Montarea magnetică

Când suprafeţele sunt inegale (accidentate) sau non-magnetice, pot fi sudaţi sau lipiţi
suporţi de oţel în locul magneţilor pentru a putea fi ataşată baza magnetică. Folosirea unor
asemenea suporţi asigură că măsurătorile periodice se vor realiza exact din aceeaşi loc. Acestea
sunt consideraţii importante de care trebuie ţinut cont când se doreşte măsurarea vibraţiilor.

Senzori portabili
Senzorii de vibraţii portabili sunt folosiţi atunci când alte tehnici de montaj sunt
impracticabile dar şi pentru a evalua vibraţia unei structuri, pentru a determina cea mai bună
locaţie pentru instalarea accelerometrului. Sondele accelerometrice nu sunt recomandate pentru
aplicaţii în mod general datorită mai multor inconveniente. Orientarea şi forţa presiunii aplicate
manual este variabilă afectând precizia măsurătorii. Această metodă este folosită în general
numai pentru frecvenţe mai mici de 1000Hz.
Creşterea masei structurii
Caracteristicile de vibraţii ale structurii pot fi alterate prin adăugarea unei mase adiţionale
la structură. Din moment ce majoritatea măsurătorilor sunt realizate pentru a măsura vibraţiile,
orice modificare a structurii testate duce la o evaluare imprecisă a vibraţiei. Un accelerometru
care este prea greu, referitor la structura de test, poate produce date care nu reprezintă o evaluare
corectă a vibraţiilor. Trebuie avut grijă când se alege un accelerometru pentru ca partea hardware
a acestuia să nu ducă la o încărcare a masei structurii de test.
Izolarea masei, zgomotul de masă şi buclele de masă
Când se instalează accelerometre pe suprafeţe conductoare electric, există posibilitatea
apariţiei unui zgomot de masă ridicat. Zgomotul de la alte echipamente electrice şi maşini care
sunt legate de structură, precum motoare, pompe şi generatoare, pot să influenţeze semnalul de
măsurare când masa senzorului are un potenţial diferit de masa circuitului de condiţionare şi cea
a echipamentului de citire ducând la apariţia unei bucle de masă (figura 3.21).
În aceste condiţii este bine să se izoleze electric sau să se monteze flotant accelerometrul
pe structura de test. Aceasta se poate realiza în mai multe feluri. Cele mai multe accelerometre
sunt furnizate cu o structură de izolare a bazei. Unele modele standard includ deja această
soluţie, pe când altele o oferă ca pe o extraopţiune. Folosirea unor baze de montaj cu adeziv
izolant, izolarea penelor de fixare, izolarea bazelor cu alte materiale izolatoare precum hârtia
montată sub o bază magnetică sunt tehnici eficiente de izolare faţă de masă. Trebuie avut în
vedere că părţile hardware adiţionale pentru izolare pot reduce limitele superioare ale frecvenţei
de lucru a accelerometrului.

Semnal afectat
de bucla de masă

Sistem de
achiziţie

Fig. 3.21 Apariţia buclei de masă

 Există o serie de modalităţi prin care buclele de masă pot fi prevenite. Prima soluţie este
aceea de a conecta hard, prin fire de rezistenţă electrică mică diferitele părţi ale structurii pentru
a asigura ca fiecare zonă să fie conectată la acelaşi potenţial (figura 3.22).

Semnal
nedistorsionat

Sistem de
achiziţie

Fig. 3.22 Evitarea apariţia buclei de masă

Asigurarea aceleiaşi mase pentru diferitele părţi ale sistemului nu este atât de uşoară, mai
ales când aceasta implică distanţe lungi sau structuri care transmit uşor diversele zgomotele
produse. În acest caz este mai bine să nu se elimine bucla de masă ci să se prevină influenţa
efectelor acesteia asupra ieşirii senzorului. Aceasta se poate realiza prin montarea
accelerometrului pe un suport de montaj izolat din punct de vedere electric (figura 3.23). În acest
fel accelerometrul este situat pe o suprafaţă de montaj care asigură întrerupeea buclei de masă
între accelerometru şi structura pe care este plasat. Accelerometrul va avea doar aceeaşi masă cu
sistemul de achiziţie.

Semnal
nedistorsionat
Masa accelerometrului
diferită de masa
electrică a structurii
Sistem de
Izolare achiziţie
electrică

Fig. 3.23 Întreruperea buclei de masă

Acelaşi efect ca în cazul montării accelerometrului pe o bază de montaj izolată electric

poate fi obţinut şi prin izolarea componentelor interne ale accelerometrului faţă de carcasa
exterioară a accelerometrului (figura 3.24). Aceasta trebuie realizată de fabricant. Montarea
accelerometrului pe o suprafaţă izolată sau izolarea componentelor interne ale accelerometrului
reduc rigiditatea accelerometrului şi prin urmare reduc frecvenţa de naturală montaj. Acesta este
motivul pentru care nu toate accelerometrele sunt dotate cu o izolare internă deja realizată.
Componente izolate electric Semnal
de restul structurii nedistorsionat

Izolare
electrică Sistem de
internă achiziţie

Fig. 3.24 Întreruperea buclei de masă prin izolare internă

Accelerometrele cu ieşire în sarcină sunt autogeneratoare, în acest fel nu este necesară o

excitaţie a acestora, dar este necesar un amplificator local de sarcină folosit pentru a converti
sarcina produsă în tensiune. Accelerometrele cu ieşire în sarcină au de obicei o impedanţă de
ieşire mare. Această impedanţă de ieşire le face susceptibile la zgomote, mişcarea cablurilor
(efectul tribo-electric) având şi o rezistenţa scăzută de izolare. Efectul tribo-electric este efectul
caracterizat de apariţia unui semnal fals la ieşirea accelerometrului în momentul în care cablul
coaxial este mişcat (figura 3.25).

Fig. 3.25 Apariţia efectului tribo-electric

Pentru a preveni efectul tribo-electric trebuie folosit cablu coaxial cu zgomot redus ce
trebuie prins fix pentru a nu se mişca (figura 3.26).
Sistem de prindere a
cablului

Fig. 3.26 Reducerea efectului tribo-electric

Pentru a minimiza aceste efecte este necesar să avem un amplificator de sarcină - adaptor
de impedanţă montat cât mai aproape posibil de accelerometru (figura 3.27).

Amplificator
de sarcină

Fig. 3.27 Amplasarea amplificatorului de sarcină

 Mărimile de influenţă ce acţionează asupra traductoarelor piezoelectrice sunt:
1) Temperatura ce acţionează atât prin valoarea sa, cât şi prin variaţiile în jurul valorii
medii; astfel, valoarea temperaturii este un parametru de care depinde sensibilitatea electrică, ea
acţionând asupra proprietăţilor piezoelectrice şi eventual asupra unor factori mecanici. În ce
priveşte variaţiile de temperatură, ele produc semnale electrice - de obicei de joasă frecvenţă - ce
nu pot fi deosebite de semnalele utile, atât prin efect piroelectric, cât şi ca urmare a tensiunilor
mecanice produse de dilatare. Trebuie menţionat faptul că, deşi cuarţul este de circa 50 de ori
mai puţin sensibil decât ceramicile piezoelectrice, el este mai stabil din punct de-vedere termic
aproximativ de acelaşi număr de ori.
2) Îmbătrânirea este un fenomen ce apare în timp sub acţiunea temperaturii şi solicitărilor
mecanice, de unde rezultă necesitatea reetalonării periodice. Şi în acest caz, cuarţul este cel mai
performant în comparaţie cu alte materiale piezoelectrice.
3) Zgomotul datorat cablului de legătură apare sub influenţa factorilor mecanici sau
termici; deformarea izolaţiei sau mişcarea relativă între izolaţie şi conductoare produce sarcini
electrice prin efect triboelectric, piezoelectric sau piroelectric şi, de asemenea, modificarea
capacităţilor parazite. Zgomotul poate fi redus prin montarea rigidă a cablului la structura
vibrantă. El poate fi eliminat dacă circuitul de condiţionare este inclus în traductor.
4) Zgomotele datorate presiunii acustice ambiante introduc erori suplimentare atunci
când se măsoară acceleraţii mici, iar câmpurile acustice sunt intense, ele acţionând prin
intermediul carcasei şi bazei. Cele mai puţin sensibile traductoare de acceleraţie la aceste
zgomote sunt accelerometrele de forfecare.
5) Decalajul de zero apare în special la traductoarele piezoceramice când acestea sunt
supuse la şocuri, fenomenul constând în apariţia unui semnal electric de durată după dispariţia
socului ca urmare a depolarizării materialului piezoelectric.