Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Noţiuni introductive
Tractorul este un autovehicul pe roţi sau pe şenile destinat să execute diferite operaţii
tehnologice cu ajutorul utilajelor şi maşinilor purtate, semipurtate sau remorcate. Poate servi ca
sursă de putere pentru antrenarea unor maşini şi utilaje staţionare,utilizate în special în
agricultură. Este, de asemenea, utilizat în construcţii, amenajări funciare, exploatări forestiere şi
miniere, în transporturi.
Din francezul tracteur = tractor; TRACTUS - latin = tragere, târâre
1.Scurt istoric
În anul 1947, primul an de fabricaţie în serie a tractoarelor în România, producţia a fost de 280
tractoare. Această remarcabilă realizare a fost urmată la intervale scurte de noi tipuri de tractoare.
Ca urmare a creşterii producţiei, s-a impus necesitatea profilării şi specializării în construcţia de
tractoare şi a altor întreprinderi, ca de exemplu, a acelora de la Craiova, Miercurea Ciuc, Codlea,
Oradea şi Timişoara, care realizau diferite tipuri de tractoare în cooperare cu uzina Tractorul
Braşov.
În anul 1951 a început fabricaţia în serie a tractorului pe şenile KD -35 (fig. 3) cu destinaţie
generală, care realiza cinci viteze pentru mersul înainte cuprinse între 3,81...9,11 km/h şi era
echipat cu un motor Diesel în patru timpi cu puterea de 27 kW (37 CP), la 1400 rot/min.
În anul 1955 a început fabricaţia tractorului Universal-2 (U-2) pe roţi, echipat cu acelaşi motor
D-35 al tractoarelor KD-35 care realiza cinci viteze de mers înainte,cuprinse între 4,56...12,95
km/h, având un domeniu de utilizare mai larg. Acesta are un dispozitiv de remorcare cu care
poate remorca masini agricole si este prevazut cu ax de transmisie secundar pentru actionarea
organelor active ale masinilor agricole remorcate ca : seceratori, masini de cosit, masini de legat,
etc.
Ulterior, s-a trecut la fabricarea tractoarelor U-26, U-27, U-29, U-45 (fig. 4), cu priză de putere
semiindependentă şi instalaţie hidraulică pentru acţionarea diferitelor maşini agricole
purtate şi remorcate. Aceste tractoare realizau 10 viteze de mers înainte şi 2 de mers
înapoi,cuprinse în intervalul 2,83...22,40 km/h şi erau echipate cu motor Diesel de 33 kW (45
CP) la turaţia de 1500 rot/min.
Fig. 4
Necesitatea tractorului
Agricultura modernă are la bază câteva „revoluţii” care s-au manifestat în principal în secolul
al XX – lea, cele mai importante dintre acestea referindu-se la aspectele biologice, de mecanizare
a lucrărilor, de combatere a bolilor şi dăunătorilor, de perfecţionare a tehnologiilor de lucru etc.,
ale acesteia. Rezultatele superioare se obţin numai în contextul acţiunii simultane a aspectelor
specificate, fapt care a permis creşterea spectaculoasă a recoltelor, înlăturarea în mare măsură a
spectrului foametei pentru cei peste 7 miliard de locuitori ai Terrei şi îmbunătăţirea considerabilă
a condiţiilor de muncă şi trai a lucrătorilor din agricultură.
Orice referire la mecanizarea lucrărilor agricole trebuie să înceapă de la tractor, ca sursă
energetică principală pentru cea mai mare parte a utilajelor agricole. Trebuie înţeles faptul că
tractorul separat de celelalte maşini agricole sau mijloace de transport nu prezintă interes,
importanţa sa manifestându-se în cadrul sistemelor tehnice de o extremă diversitate, în a căror
componenţă este inclus. În ferma tradiţională tractorul a preluat cu mult succes obligaţiile unui
mare număr de oameni şi animale, ceea ce a făcut ca la nivel mondial forţa de muncă ocupată în
agricultură să se reducă permanent, iar producţiile agricole să crească necontenit.
2. Clasificarea tractoarelor
I. După destinaţie:
Tractoarele specializate cuprind grupa tractoarelor care, prin construcţia lor specială, sunt
adaptate executării diferitelor lucrări. Din această grupă fac parte tractoarele pentru lucrări în
grădini, livezi, vii, orezarii, plantaţii de ceai, bumbac etc. (cu lumina de 750...1000 mm şi chiar
mai mult), pentru regiuni deluroase şi de munte, pentru lucrări în culturi de plante cu port înalt
(tractoare portal), pentru terenuri mlăştinoase (pentru irigaţii, desecări, îndiguiri corectări ale
cursurilor râurilor).
şasiuri autopropulsate
1* Industriale tractoare cu
destinaţie generală
tractoare specializate
3* Pe roţi cu o punte : (2 2)
cu două punţi: (3 2)
(4 2)
(4 4)
cu trei punţi: (6 2)
(6 4)
(6 6)
4* Cu semişenile
5* Pe şenile
Motorul cu care se echipează tractorul este în general motorul prin comprimare deoarece acesta
funcţionează la turaţii mici dezvoltând un moment mai bun decât la motoarele cu aprindere prin
scânteie (fig. 7) .
Transmisiile mecanice în trepte au obţinut cea mai largă răspândire în construcţia de tractoare,
având următoarele avantaje: construcţie simplă şi tehnologică, greutate specifică mică,
randament mare, fiabilitate ridicată, întreţinere şi reparaţie uşoară.
Principalele ansambluri ale unei transmisii mecanice în trepte sunt: ambreiajul principal, cutia
de viteze, transmisia centrală, diferenţialul (la tractoarele pe roţi) sau mecanismul de direcţie (la
tractoarele pe şenile) şi transmisia finală.
Schema transmisiei depinde de tipul tractorului (pe roţi 4 x 2, 4 x 4, pe şenile), numărul
treptelor de viteze şi plasarea arborilor în cutia de viteze (longitudinal sau transversal), plasarea
transmisiei finale (lângă diferenţial sau lângă roţile motoare), tipul prizei de putere şi de modul
de acţionare al altor organe de lucru.
Numărul de trepte al transmisiilor mecanice a crescut necontenit, atingând la unele tractoare
16...20 trepte, iar în câteva cazuri, chiar 36. Prin aceasta, transmisia mecanică în trepte se apropie
de cea progresivă.
Reductoare
Una din cerinţele impuse tractoarelor moderne este şi aceea de a dispune de o scară largă de
viteze de deplasare, în scopul măririi capacităţi mari de lucru, pentru efectuarea lucrărilor la
viteze optime şi folosirea raţională a forţei de tracţiune. O soluţie constructivă pentru mărirea
numărului treptelor de viteză, adoptată în construcţia multor tractoare, inclusiv a tractoarelor de
construcţie românească, este folosirea aşa-numitelor reductoare de viteză sau amplificatoare de
cuplu.
Reductorul cutiei de viteze sau amplificatorul de cuplu realizează dublarea numărului treptelor
de viteză, prin posibilitatea ce o oferă ca arboreal intermediar să capete două turaţii.
Reductoarele de viteze sau amplificatoarele de cuplu pot fi cu ro ţi din ţate cu axe fixe sau cu ro ţi
dinţate cu axe mobile (planetare).
Fig. 13 Mecanismul de acţionare a cutiei de viteze
1-manetă de comandă; 2-articulaţie sferică; 3-elemente de blocare; 4-mecanism de protecţie; 5-
furci pentru acţionarea roţilor dinţate; 6-ştift de acţionare.
Fig. 14
Reductorul planetar (fig.15) este întâlnit la tractoarele moderne. În forma cea mai simplă un
reductor de acest tip este format din pinionul planetar (1), solidarizat cu arborele conducător ,
patru până la opt sateliţi (2) liberi pe axele lor.Aceste axe sunt fixate pe un platou (3), ce este
solidarizat cu arborele condus.
Reductorul are o coroană (4) prevăzută cu o dantura interioară şi care se angrenează cu sateliţii.
Această coroană ce se poate solidariza cu arborele conducător.
Când coroana dinţată (4) este solidarizată cu arborele conducător prin ambreiaj, sateliţii (4) au
rolul unor pene şi ca atare arborele condus primeşte mişcarea cu acelaşi număr de ture de la
arborele conducător obturându-se treapta rapidă de viteză . Când se întrerupe mişcarea coranei
dinţate (4), prin decuplarea ambreiajului , sateliţii (2) capătă şi o mişcare de rotaţie în jurul axei
lor, ceea ce atrage o demultiplicare a mişcării discului (3), respectiv a arborelui condus şi se
obţine treapta înceată de viteze .
Cuplarea sau decuplarea ambreiajului reductorului se face printr-o manetă , fără să fie necesară
oprirea tractorului din deplasarea sa. Acest fapt atrage mărirea coeficientului de folosire a
timpului şi a capacităţii de lucru a agregatului.
Fig. 15
Transmisia centrală
Este formată din organele ce servesc pentru transmiterea mişcării de la arborele secundar al
cutiei de viteze la diferenţial. Ea realizează totodată demultiplicarea mişcării transmise şi
schimbarea direcţiei de transmitere cu un unghi de 90o.
În construcţia tractoarelor agricole, transmisia centrală poate fi: simplă sau dublă.
a) b)
Fig. 16 - Transmisia centrală.
a) simplă; b) dublă.
Transmisia centrală simplă (fig.16a) este alcătuită dintr-o pereche de roţi dinţate de formă
tronconică permanent cuplate, prin care se realizează o singură treaptă de demultiplicare. Prima
roată dinţată, de diametru mic, numită pinion de atac (1), este fixată pe capătul terminal al
arborelui secundar al cutiei de viteze, iar cea de a doua, coroana (2), preia mişcarea de la
pinionul de atac şi o transmite casetei diferenţialului, la tractoarele pe roţi, sau la ambreiajele
laterale, la cele pe şenile.
Cele două roţi pot fi cu dinţi drepţi, înclinaţi sau curbi. Dinţii curbi sunt mai rezistenţi şi asigură
transmiterea mişcării fără şocuri sau zgomote.
Transmisia centrală dublă (fig.16b) asigură obţinerea a două trepte de
demultiplicare a mişcării: prima demultiplicare, prin pinionul de atac (1) şi coroana
(2), iar cea de a doua, prin roţile dinţate (R1) şi (R2) prin care mişcarea se transmite la caseta
diferenţialului sau la ambreiajele laterale.
La unele autoturisme şi la autocamioane, la care distanţa dintre cutia de viteze şi diferenţal este
mare, între arborele secundar al cutiei de viteze şi pinionul de atac al transmisiei centrale se
interpune o transmisie cu arbore cardanic, prevăzută cu două cuplaje cardanice , care permite
variaţia unghiurilor α şi β , rezultate din oscilaţiile suspensiei sau neregularităţile terenului.
Diferenţial
Diferenţialul are rolul de a asigura legătura cinematică dintre transmisia centrală şi arborii
planetari şi să permită diferenţierea vitezei unghiulare a roţilor motrice când tractorul (sau alt tip
de autovehicul) se înscrie într-un viraj.
Diferenţialul intervine şi în situaţia când roţile motrice au aderenţă diferită pe suprafaţa terenului
pe care rulează.
După valoarea momentului transmis celor doi arbori planetari, diferenţialele pot fi: simetrice
(când momentul transmis celor doi arbori este egal) şi asimetrice (când momentul se transmite
celor doi arbori inegal, într-un anumit raport). După caracteristicile constructive se întâlnesc
diferenţiale: cu angrenaje conice, cu angrenaje cilindrice, cu angrenaje melcate şi cu came.
După particularităţile funcţionale diferenţialele pot fi: simple, facultativ blocate, autoblocabile.
La tractoarele agricole, cele mai folosite diferenţiale sunt cele cu angrenaje conice, simple şi
facultativ blocate.
Diferenţialul simplu cu angrenaje conice (fig.17) este format din caseta
diferenţialului solidarizată prin şuruburi cu coroana transmisiei centrale. În interiorul
casetei se găsesc două sau patru pinioane satelite şi două pinioane planetare.
Pinioanele planetare sunt permanent cuplate cu pinioanele satelite şi solidarizate cu
arborii planetari.
Fig. 17 – Diferenţialul
1-platou port-sateliţi;2-pinioane planetare;3-arborele roţii;4-transmisia finală;5-sateliţi;6-pinion
de atac.
Transmisia finală
Transmisia finală are rolul de a transmite mişcarea la roţile motrice şi de a asigura, în acelaşi
timp, ultima demultiplicare a acestei mişcări.
După caracteristicile constructive se întâlnesc următoarele transmisii finale:roţi dinţate; cu lanţ;
planetare.
Transmisiile finale cu roţi dinţate (fig.19) pot fi simple (a) şi duble (b).
Cele simple sunt formate din două roţi dinţate cilindrice (R1 şi R2) şi realizează o singură treaptă
de demultiplicare a mişcării, iar cele duble au în alcătuirea lor două perechi de roţi dinţate (R1 şi
R2, R3 şi R4) şi realizează două trepte de demultiplicare.
Punţile motoare sunt punţile cărora le este transmis momentul motor prin intermediul
schimbătorului de viteze.La toate gamele de tractoare în general puntea motoare este punte spate,
dar în acelasi timp punte motoare poate fi şi puntea faţă , tractorul având tracţiune 4x4.
Suspensia tractoarelor modern este cu amortizoare , dar ce îi preocupă pe constructorii de
tractoare este confortul utilizatorului şi implicit a postului de comandă, a cabinei tractorului.
La tractoarele de construcţie veche suspensia tractorului lipsea total.
Anvelopele tractoarelor sunt de dimensiuni diferite de la o gama la alta de tractoare.
Dimensiunea anvelopelor diferă de la o punte la alta în cazul tractoarelor cu punte motoare pe
spate şi punte faţă simplă de comandă sau ambele punţi fiind motoare.Anvelopele au aceiaşi
dimensiune la tractoarele cu tracţiune integrală de dimensiuni mici şi mijlocii şi la cele articulate.
Punţile tractoarelor pot avea posibilitatea montării a două anvelope pe fiecare parte.Acest tip se
numesc punţi cu anvelope jumelate(fig 20).
2 3 4
6
Fig. 21.Compunerea mecanismului şenilei: 1- roată motoare; 2- role de susţinere;
Virarea tractorului pe şenile se face prin intermediul ambreiajelor speciale de pe fiecare parte a
şenilatului şi cu ajutorul frânelor roţilor motoare.
Mecanismul de direcţie este format din totalitatea subansamblelor care servesc la menţinerea
sau schimbarea direcţiei de mers a tractorului, prin manevrarea roţilor de direcţie.
Mecanismul de direcţie poate fi mecanic, mecanic cu comandă asistată hidrostatic sau
hidrostatice.
Mecanismul de direcţie mecanic
La acest tip de mecanism, prin rotirea volanului, este acţionată caseta de direcţie, care,
demultiplică mişcarea de rotaţie şi o transformă în mişcare pendulară multiplicând forţa depusă
la rotirea volanului(fig.22).
Conform cu figura de mai sus, la rotirea volanului spre dreapta, caseta de direcţie transformă
mişcarea de rotaţie în mişcare pendulantă, astfel încât, bara de direcţie este trasă înapoi. Prin
deplasarea barei de direcţie în sensul săgeţii, prin intermediul levierului, este rotit pivotul din
stânga şi odată cu acesta şi cel din dreapta, ambii fiind solidarizaţi prin bara de legătură, efectul
fiind schimbarea planului de rotire a roţilor de direcţie, cu acelaşi unghi, în sensul săgeţilor de pe
figură.
Prin rotirea volanului este acţionat sertăraşul distribuitorului din caseta de comandă şi distribuţie
şi astfel, uleiul trimis de pompă, ajunge la cilindrul hidraulic. Acesta este acţionat în sensul
corespunzător rotaţiei volanului şi pune în mişcare trapezul de direcţie care, este identic cu cel de
la mecanismul de direcţie mecanic.
Din punct de vedere constructiv, mecanismul de frânare poate fi: cu tamburi, cu discuri sau cu
bandă. După modul de acţionare a mecanismului de frânare acestea pot fi : cu acţionare
mecanică, hidraulică sau pneumatică.
Mecanismul de frânare cu tamburi (fig.26) echipează deobicei roţile din spate ale maşinilor
autopropulsate dar este folosit şi la frânarea remorcilor agricole. Principiul de funcţionare este
următorul: doi saboţi ficşi, pe care sunt prinse plăcuţe ferodou, prinşi articulat la unul din capete,
la apăsarea pedalei de frână sunt deplasaţi în lateral cu ajutorul unei came de comandă. Prin
deplasarea în lateral aceştia sunt presaţi pe tamburul de frânare care este solidar cu roata.
Frânarea se realizează prin frecarea dintre ferodouri şi tambur. Când pedala nu mai este acţionată
arcurile aduc saboţii în poziţia iniţială.
Fig. 26 – Frâna cu tambur Fig. 24 – Frâna cu disc cu
1-camă de acţionare; 2-arcuri; 3-garnitură de acţionare hidraulică
fricţiune (ferodou); 4-tambur; 5-articulaţie; 6-sabot 1-racord intrare lichid hidraulic; 2-şurub de
aerisire;
3-pl ăcu ţe de frân ă; 4-disc; 5-arbore; 6-piston de
ac ţionare.
Mecanismul de frânare cu bandă este cel mai simplu din această categorie de mecanisme şi
echipează tractoarele de putere mică realizând frânarea pe roţile din spate (motrice).
Mecanismul constă dintr-o bandă metalică căptuşită cu ferodou, înfăşurată în jurul unui tambur
metalic fixat pe axul planetar al roţii. La acţionarea pedalei de frână banda este strânsă pe tambur
realizânduse astfel frânarea (fig. 29).
Ambele roţi sunt prevăzute cu astfel de mecanisme fiind posibilă frânarea pe fiecare roată în
parte, sau concomitent prin solidarizarea celor două pedale de frână.
Fig. 29 Mecanism de frânare cu bandă
Indiferent de sistemul de frânare, toate tractoarele sunt prevăzute cu două pedale de frână, pentru
a permite frânarea independentă a roţilor.
Instalaţia hidraulică fără reglaje automate (fig.30) asigură mecanismului de suspendare patru
regimuri de funcţionare:
• ridicare(R), când uleiul trimis de pompă este dirijat de distribuitor sub pistonul cilindrului
hidraulic, asigurând ridicarea acestuia şi a maşinii purtate; uleiul de deasupra pistonului se
întoarce în rezervor, trecând prin distribuitor;
• coborâre(C), când uleiul sub presiune trece din distribuitor în spaţiul de deasupra pistonului,
ceea ce determină coborârea acestuia şi a maşinii purtate; uleiul de sub piston trece în distribuitor
şi apoi în rezervor;
• neutru(P), când uleiul ce ajunge în distribuitor este dirijat de acesta în rezervor, iar legătura
între cilindrul hidraulic şi distribuitor este întreruptă; în felul acesta, pistonul rămâne blocat într-o
anumită poziţie în cilindru, determinând blocarea maşinii purtate;
• flotant(F), când uleiul trimis de pompă la distribuitor se reîntoarce în rezervor, ca la regimul
neutru, însă uleiul din cilindru poate să circule dintr-o parte în cealaltă a acestuia, trecând prin
distribuitor, în cazul deplasării pistonului sub acţiunea maşinii purtate care copiază denivelările
terenului prin roţi sau patine.
Cele patru regimuri de funcţionare se obţin cu ajutorul manetei de comandă a
distribuitorului.
Instalaţia hidraulică cu reglaje automate (fig.31) cuprinde, în afara părţilor componente
amintite anterior, dispozitive care asigură controlul şi reglarea automată a parametrilor de lucru
ai maşinii purtate.
Reglajul de poziţie asigură menţinerea automată a poziţiei maşinii la înălţimea sau adâncimea
de lucru reglată iniţial cu ajutorul manetei de comandă a distribuitorului, indiferent de variaţiile
rezistenţei la tracţiune a maşinii.
La coborârea maşinii, agăţată în spatele tractorului, sub înălţimea reglată, braţul de ridicare
coboară şi această mişcare este trimisă la cama de control a poziţiei prin intermediul pârghiilor
de avertizare. Cama este rotită şi sertăraşul distribuitorului este acţionat în poziţia în care
cilindrul hidraulic este alimentat cu ulei. Prin acţionarea cilindrului hidraulic se realizează rotirea
braţului de ridicare şi aducerea maşinii în poziţia iniţială.
Reglajul de forţă asigură menţinerea constantă a rezistenţei la tracţiune a maşinii, prin variaţia
adâncimii de lucru. Când forţa de tracţiune depăşeşte o anumită valoare, stabilită prin tensionarea
arcului din tirantul de control, de la tirantul orizontal mişcarea se transmite la pârghia de
acţionare a palpatorului de efort. Acesta acţionează sertăraşul distribuitorului în poziţia în care
cilindrul hidraulic este alimentat cu ulei. Prin acţionarea cilindrului hidraulic se realizează rotirea
braţului de ridicare şi ridicarea maşinii cu scopul diminuării efortului de tracţiune. Când efortul
scade maşina este coborâtă în poziţia iniţială.
3.7 Postul de conducere al tractorului
Mecanismul de suspendare
Mecanismul de suspendare serveşte pentru cuplarea la tractor a maşinilor purtate şi semipurtate,
cât şi pentru suspendarea întregii maşini, respectiv a părţii anterioare a acesteia.
Funcţionarea corespunzătoare a maşinii agricole purtate sau semipurtate pe tractor impune
respectarea unor cerinţe de către mecanismul de suspendare:
• coborârea maşinii în poziţia de lucru şi asigurarea adâncimii de lucru
necesare;
• scoaterea maşinii din poziţia de lucru şi ridicarea ei la înălţimea care să
asigure lumina minimă a maşinii necesară pentru transport;
• asigurarea paralelismului maşinii cu suprafaţa terenului, indiferent de
poziţia tractorului (pe direcţie longitudinală prin tirantul central şi pe direcţie
transversală prin suporţii tiranţilor laterali);
• reglarea poziţiei centrului instantaneu de rotaţie al tiranţilor mecanismului
de suspendare. În acest scop, tiranţii mecanismului trebuie să aibă posibilitatea de a
se putea monta la tractor în diferite poziţii pe verticală;
• limitarea sau blocarea mobilităţii mecanismului de suspendare pe direcţie
transversală.
Mecanismul de suspendare (fig.33) este alcătuit din trei bare: o bară superioară , cu lungime
reglabilă, numită tirant central şi două bare inferioare şi care se mai numesc tiranţi laterali.
Aceste bare, prevăzute cu articulaţii la ambele capete, servesc pentru cuplarea maşinii.
Ridicarea sau coborârea tiranţilor laterali se realizează cu ajutorul unui cilindru hidraulic care,
când este acţionat produce rotirea braţului de ridicare prin aceasta ridicându-se tiranţii orizontali
prin intermediul tiranţilor verticali.
Limitarea oscilaţiilor transversale ale tiranţilor laterali se face de obicei cu lanţuri de rigidizare,
cu lungime reglabilă. La tractoarele care nu posedă mecanisme automate de mărire a aderenţei la
sol, tiranţii se pot monta pe tractor la diferite înălţimi, în scopul îmbunătăţirii aderenţei.
Pentru asigurarea unei libertăţii de mişcare a maşinii, faţă de tractor, în plan vertical-transversal,
necesară copierii denivelărilor terenului în cazul maşinilor cu lăţimi de lucru mari, tijele de
ridicare sunt prevăzute la unul din capete atât cu găuri normale cât şi cu găuri alungite, prin care
se face legătura articulată.