Tentativa şi formele ei

Cuprinsul

Cuprinsul________________________________________________________1
Abrevieri________________________________________________________2
Bibliografie______________________________________________________3
Tentativa şi formele ei______________________________________________4
1. Aspecte generale_________________________________________________________4
2. Felurile tentativei________________________________________________________7
3. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă_________________________________10
4. Incriminarea şi sancţionarea tentativei_____________________________________11
5. Depistarea şi împiedicarea producerii rezultatului_______________________________12

1
Abrevieri

Art. - articol
Cp - Cod penal

2
 Bibliografie

Apetrei M. – Drept penal. Partea generala, Editura Victor, Bucureşti, 2006

Dobrinoiu Vasile, Pascu Ilie, Molnar Ioan, Nistoreanu Gheorghe, Boroi
Alexandru, Lazar Valerica – Drept Penal. Partea generală, Editura Europa Nova,
Bucureşti, 1999
Nistoreanu Gh., Boroi Al. – Drept Penal. Partea generală, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002
Pascu I. – Drept penal . Partea Generala, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2007
Simensky Th. – Un dicţionar al înţelepciunii, Editura Junimea, Iaşi, 1979
Toader Dalia – Drept Penal Român, Note de curs, Bucureşti, 2005
Ungureanu Augustin – Drept Penal Roman. Partea generală, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1995

3
 Tentativa şi formele ei

1. Aspecte generale

Tentativa este forma de infracţiune care se situează în faza de executare a

infracţiunii, între începutul executării acţiunii ce constituie elementul material al
laturii obiective şi producerea rezultatului socialmente periculos.
Codul nostru penal defineşte tentativa arătând că aceasta constă în
„punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost
însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul”. Tentativa cuprinde ansamblul actelor
de executare efectuate între momentul terminării actelor pregătitoare, pe de o
parte, şi momentul producerii rezultatului, pe de altă parte.
Gothe spunea: „În operele omului, ca şi în cele ale naturii, sunt cu
deosebire demne de remarcat intenţiile”. Prin urmare, tentativei, intenţiei de a
săvârşi o infracţiune trebuie să îi acordăm o importanţă deosebită.
Caracterizându-se printr-o executare neterminată sau prin absenţa
rezultatului – deci printr-o latură obiectivă incompletă – tentativa este o formă
atipică, imperfectă, a infracţiunii pe care subiectul şi-a propus să o săvârşească.
Ea este însă o infracţiune pentru că, deşi nedesăvârşită din punct de vedere
obiectiv, este o faptă incriminată şi pedepsită de lege.
Toate reglementările referitoare la răspunderea penală şi la sancţiunile de
drept penal sunt aplicabile daca legea penală prevede expres că tentativa se
pedepseşte.
Condiţiile tentativei. Din noţiunea dată tentativei rezultă condiţiile pe
care aceasta trebuie să le îndeplinească şi care o deosebesc de actele preparatorii
şi de infracţiunea consumată. Condiţiile privesc, a) existenţa unei hotărâri sau
rezoluţii de a săvârşi o infracţiune; b) rezoluţia infracţională să fie pusă în
executare; c) executarea să fie întreruptă ori să nu-şi producă rezultatul.
Existenţa hotărârii infracţionale. O primă condiţie se referă la existenţa
unei hotărâri de a săvârşi infracţiunea. Această condiţie se deduce din
dispoziţiile art. 20 Cp., care prevăd că „tentativa constă în punerea în executare a
hotărârii de a săvârşi infracţiunea...”.
Hotărârea de a săvârşi o infracţiune se manifestă numai prin intenţie ca
formă a vinovăţiei care poate fi directă sau indirectă, fiind exclusă în cazul
culpei cu prevedere, în cazul culpei simple ca şi în cazul praeterintenţiei.
Punerea în executare a hotărârii infracţionale. A doua condiţie a
tentativei priveşte începerea executării hotărârii infracţionale, adică a realizării
acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective. Prin începerea

4
acţiunii se declanşează procesul cauzal spre producerea rezultatului urmărit ori
acceptat de făptuitor, se marchează trecerea de la actele de pregătire la etapa
următoare a actelor de executare
Delimitarea actelor de pregătire de cele de executare este o problemă
importantă a dreptului penal.
În doctrina penală sunt cunoscute mai multe teorii pentru delimitarea
actelor de pregătire de cele de executare, teorii ce pot fi sistematizate după
criteriile de soluţionare pe care le propun în: teorii subiective, teorii obiective şi
teorii formale.
Teoriile subiective. În cadrul acestor teorii se consideră că o anumită
activitate este de executare dacă prin ea însăşi, singură ori corelată cu alte
împrejurări scoate în evidenţă, dă în vileag hotărârea infracţională în vederea
căreia a fost realizată. Actele de executare pun în evidenţă, trădează rezoluţia în
vederea cărora s-au realizat – sunt univoce. Actele de pregătire sunt de regulă
echivoce, nu pun în evidenţă rezoluţia în vederea cărora au fost realizate.
Când activitatea desfăşurată de o persoană capătă caracter univoc, acea
activitate a devenit de executare, a marcat trecerea la actul de executare (spre
ex.: procurarea unei substanţe otrăvitoare reprezintă un act de pregătire pentru
că nu dă în vileag rezoluţia în vederea căreia a fost realizată; când însă, otrava a
fost pusă în mâncarea ce urmează să fie servită unei persoane, această activitate
are un caracter univoc şi este o activitate de executare). S-a reproşat teoriilor
subiective că extind sfera actelor de executare şi acolo unde acestea sunt doar de
pregătire. Este dat ca exemplu luarea amprentei unei chei de la o casă de bani şi
care punând în evidenţă intenţia de a fura poate fi socotită activitate de
executare, ori în realitate rămâne doar o activitate de pregătire.
Teoriile obiective. În cadrul teoriilor obiective, criteriul de distincţie
între actele de pregătire şi actele de executare este cel al poziţiei acestora în
procesul dinamic ce duce la săvârşirea faptei.
Între teoriile obiective, reprezentativă este teoria zisă a cauzalităţii inerte
în care se consideră ca acte de executare acelea care au primit o orientare
precisă în cadrul activităţii infracţionale, adică acele acte care sunt îndreptate
împotriva obiectului infracţiunii. Câtă vreme actele făptuitorului nu au o astfel
de orientare, spre obiectul infracţiunii, rămân acte de pregătire. Actele de
executare, fiind îndreptate împotriva obiectului infracţiunii sunt în măsură prin
ele însele, fără a fi nevoie de alte acte ulterioare să realizeze clementul material
al laturii obiective a infracţiunii. Când însă actele comise de făptuitor, pentru a
realiza elementul material al laturii obiective au nevoie de alte acte ulterioare,
atunci acele acte sunt de pregătire. Sunt considerate acte de pregătire, potrivit
teoriilor obiective: procurarea unui cuţit, a unor chei, a unei substanţe
otrăvitoare, obiecte şi respectiv substanţe ce ar putea fi folosite la săvârşirea
unor infracţiuni (omor, furt) fiindcă acestea nu realizează elementul material al
laturii obiective a infracţiunii; vor fi însă acte de executare, acelea care au
primit o orientare spre obiectul infracţiunii, când, în exemplele de mai sus
otrava a fost pusă în mâncarea ce urmează să fie servită unei persoane, când

5
cuţitul a fost ridicat pentru a lovi victima, când cheia a fost introdusă în
încuietoare pentru a fi deschisă uşa, poarta, seiful etc.
Teoriile formale. În cadrul acestor teorii criteriul de distincţie are în
vedere identitatea între actul comis de făptuitor şi acţiunea interzisă prin legea
penală şi care reprezintă elementul material al laturii obiective. Când actul comis
de o persoană se înscrie în cadrul acţiunii prevăzute de verbum regens, atunci
acel act este de executare. Potrivit teoriilor formale, procurarea unui cuţit, a unui
sac, a unei chei, sunt activităţi de pregătire fiindcă acestea nu se înscriu în cadrul
acţiunii interzise (lovirea sau uciderea cu cuţitul ori de luarea în cazul faptelor
de furt). Când făptuitorul a fost surprins pe când îşi umplea sacul cu grâu din
magazia unei unităţi economice ori cu porumb de pe terenul altuia acestea sunt
acte de executare deoarece corespund acţiunii tipice „de luare” prevăzută în
norma penală care incriminează furtul.
Teoriilor formale li s-a reproşat că restrâng sfera actelor de executare,
lăsând în afara lor acte ce nu corespund formal acţiunii prevăzute în verbum
regens, dar care sunt în realitate acte de executare. Este edificator în acest sens
următorul exemplu: o persoană care a fost surprinsă noaptea în curtea unui
gospodar, lângă coteţul cu păsări, pe care intenţiona să le sustragă. Acţiunea de
luare nu a început, deci fapta, potrivit teoriilor formale, nu este act de executare
ci doar de pregătire. O astfel de soluţie înfrânge însă realitatea, activitatea
făptuitorului este de executare.
Recomandări practice. De remarcat că fiecare teorie luată în parte nu
satisface în total, nu oferă criterii precise de delimitare a actelor de pregătire de
actele de executare şi de aceea s-a propus în doctrina penală să se folosească
toate criteriile oferite de teoriile analizate mai sus într-o opinie, ori numai
criteriile din teoriile formale şi obiective într-o altă opinie.1
În cadrul primei opinii s-a propus să se pornească de la teoriile formale,
iar când acestea sunt nesatisfăcătoare să fie completate cu teoriile echivocităţii
şi a cauzalităţii inerte.
În cadrul celei de a doua opinii se propune completarea criteriilor oferite
de teoriile formale cu cele din teoriile obiective. în teoriile formale, aşa cum s-a
arătat mai sus se consideră că un act este de executare sau de pregătire după
cum acesta se integrează ori nu în acţiunea ce constituie elementul material al
laturii obiective desemnat prin „verbum regens” şi care criteriu restrânge sfera
actelor de executare; dar care se completează cu criteriile obiective ce permit
cuprinderea în categoria actelor de executare şi acele activităţi care se plasează
în timp înainte de începutul acţiunii tipice ori concomitent cu acestea şi care se
leagă nemijlocit sub raportul continuităţii de această acţiune iar pentru
realizarea căreia nu este necesară o activitate ulterioară distinctă.
Potrivit acestui criteriu mixt vor fi considerate acte de executare nu
numai acelea ce se înscriu în acţiunea tipică ci şi cele care sunt legate nemijlocit
de aceasta prin aceeaşi orientare împotriva obiectului infracţiunii.
În sprijinul acestei soluţii se pot invoca şi dispoziţiile art. 20 Cp. în care
1
Dalia Toader - Drept Penal Român, Note de curs, Bucureşti, 2005

6
se arată că tentativa constă în „punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea”, ce permite deci cuprinderea în acte de executare şi a acelor
acţiuni angajate direct în săvârşirea faptei. Dacă legiuitorul ar fi restrâns
tentativa numai la executarea acţiunii tipice ar fi prevăzut în lege că aceasta ar
consta în începutul de executare. Practica judiciară a îmbrăţişat acest criteriu
mixt de delimitare a actelor de executare de cele de pregătire, considerând că
săvârşeşte o tentativă de furt acela care urmărind să sustragă grâu dintr-o
magazie este surprins în timp ce îşi umplea sacul sau care a fost găsit de
ciobanul care păzea oile, ţinând în braţe un miel pe care urmărea să-1 sustragă
ori a fost surprins într-o cameră în faţa şifonierului având în braţe mai multe
haine sau făptuitorul a fost surprins în timp ce ridicase autoturismul pe un cric
în vederea sustragerii unei roţi.
Întreruperea executării ori neproducerea rezultatului. Cea de a treia
condiţie a tentativei priveşte întreruperea executării şi neproducerea rezultatului
pentru o formă a tentativei, ori executarea este dusă până la capăt şi rezultatul nu
se produce, pentru alte forme ale acesteia.
Prin această condiţie se marchează limita superioară a tentativei şi o
delimitează de infracţiunea consumată.
Întreruperea executării şi neproducerea rezultatului, chiar dacă executarea
a fost integral realizată sunt datorate unor împrejurări independente de voinţa
făptuitorului ori ţin de voinţa acestuia.

2. Felurile tentativei

Din definiţia dată conţinutului tentativei prin art. 20 Cp., reiese că acesta
se poate realiza sub mai multe forme. Aceste forme se disting între ele după: a)
gradul de realizare a acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective
a infracţiunii; b) după cauzele care determină neproducerea rezultatului, legate
fie de mijloacele folosite de făptuitor, fie de obiectul material al infracţiunii.
După criteriul gradului de realizare a acţiunii se disting în doctrină:
tentativa întreruptă sau imperfectă şi tentativa terminată sau perfectă.
După cel de al doilea criteriu al cauzelor care determină neproducerea
rezultatului se disting: tentativa proprie şi tentativa improprie.
Modalităţile tentativei, după criteriile de mai sus nu sunt exclusive: astfel
tentativa întreruptă poate fi atât proprie cât şi improprie iar tentativa terminată
poate fi atât proprie cât şi improprie.
În examinarea modalităţilor tentativei vom ţine seama de ambele criterii
de clasificare şi de reglementarea dată conţinutului acesteia prin dispoziţiile art.
20 Cp.
Tentativa întreruptă. Se mai numeşte şi tentativa simplă, neterminată,
imperfectă, îndepărtată. Se caracterizează prin punerea în executare a hotărârii
de a săvârşi infracţiunea, executare care se întrerupe şi rezultatul nu se produce.
Cauza care determină neproducerea rezultatului este întreruperea
executării şi se situează în timp, deci după începutul executării, putând fi de

7
natură umană (acţiunea altei persoane) ori neumană (obstacole care nu pot fi
depăşite), (spre ex.: infractorul este imobilizat de o altă persoană şi împiedicat să
lovească victima ori este prins şi imobilizat în timpul sustragerii sau furtul nu
poate fi consumat din cauza existenţei încuietorilor).
Întrucât mijloacele de executare pe care le foloseşte făptuitorul se
presupune că sunt suficiente să conducă la rezultatul periculos urmărit –
tentativa poate fi şi proprie după celălalt criteriu de clasificare. Când astfel de
mijloace sunt insuficiente pentru producerea rezultatului, tentativa ar fi şi
improprie, dar acest aspect nu se mai cercetează din moment ce acţiunea a fost
întreruptă şi în codul penal nu se prevede un tratament penal diferenţiat pentru
felurile tentativei.
Tentativa perfectă. Se mai numeşte şi tentativă terminată, fără efect,
fără rezultat, completă şi constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
o infracţiune, executare care a fost dusă până la capăt, iar rezultatul nu se
produce. Exemplu clasic din literatura juridică: se trage cu arma în direcţia
victimei, dar aceasta se fereşte şi nu este ucisă
Tentativa terminată poate fi atât proprie cât şi improprie după criteriul
cauzelor care determină neproducerea rezultatului. întrucât legiuitorul, în art. 20
al. 2 Cp. a reglementat distinct tentativa improprie, vom examina distinct şi noi
această modalitate a tentativei.
Tentativa terminată este şi proprie întrucât mijloacele folosite sunt
idonee, suficiente să producă rezultatul socialmente periculos.
Pentru tentativa terminată proprie, cauza care determină neproducerea
rezultatului se poate situa în orice moment, dar desigur până la producerea
rezultatului – când infracţiunea ar deveni consumată. Cauza neproducerii
rezultatului poate fi anterioară începutului executării (spre ex.: autorul nu este
bun ţintaş în cazul încercării de ucidere a victimei prin împuşcare) sau după
executare spre ex.: după ce victima a ingerat otrava oferită de infractor, este
dusă la spital şi salvată). De altfel, cum bine se precizează în literatura juridica,
nu interesează cauza care determină neproducerea rezultatului tentativei proprii
terminate.
Tentativa proprie terminată este posibilă numai la infracţiunile aşa zise
materiale. La infracţiunile formale (de pericol) odată cu executarea acţiunii în
întregime, fapta se consumă fără să fie necesară producerea
Tentativa improprie. Se caracterizează ca orice tentativă prin punerea în
executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care este realizată în
întregime, iar producerea rezultatului nu a fost posibilă datorită insuficientei sau
defectuozităţii mijloacelor folosite ori datorită împrejurării că în timpul când s-
au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de 1a locul unde făptuitorul
credea că se află. Întrucât în cazul tentativei improprii acţiunea ce constituie
elementul material este dusă până Ia capăt, tentativa este şi terminată, după
criteriul gradului de realizare a activităţii infracţionale.
Cauza care împiedică producerea rezultatului (consumarea infracţiunii)
se situează în timp anterior începutului executării acţiunii. Insuficienţa,

8
defectuozitatea mijloacelor, ca şi lipsa obiectului infracţiunii de la locul ştiut de
făptuitor, sunt preexistente.
Se poate susţine de la început „ab initio”, soarta consumării infracţiunii
este pecetluită, în sensul că nu va avea loc, deoarece cauza este preexistentă
începutului de executare. Această imposibilitate de consumare a infracţiunii
cum corect este subliniată de doctrina penală este relativă, deoarece mijloacele
sunt prin natura lor proprii să producă rezultatul, iar în cazul şi împrejurările în
care hotărârea este a fost pusă în executare, se dovedesc insuficiente,
defectuoase. Este şi motivul pentru care tentativa improprie este incriminată.
Un mijloc este insuficient când sub raport cantitativ, în caz concret nu
produce rezultatul ex. otrava pusa in mâncare este insuficienta sa omoare
victima.
Tentativa improprie astfel cum a fost examinată mai sus este cunoscută şi
sub denumirea de tentativă relativ improprie. Punerea în executare a hotărârii
de a săvârşi infracţiunea, executare care este dusă până la sfârşit, dar rezultatul
nu se produce datorită modului greşit de concepere al infracţiunii
De fapt, nici nu ne găsim în prezenţa unei tentative, deoarece tentativa
este o formă atipică de infracţiune legiuitorul penal a prevăzut că „nu există
tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este datorită
modului cum a fost concepută executarea”.
Tentativa absolut improprie. Tentativa absolut improprie sau tentativa
absurdă cum mai este denumită în doctrina penală se caracterizează prin puterea
în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care este dusă până
la sfârşit, dar rezultatul nu se produce datorită modului greşit de concepere al
infracţiunii.
De fapt, nici nu ne găsim în prezenţa unei tentative, deoarece tentativa
este o formă atipică de infracţiune. Legiuitorul penal a prevăzut în art. 20 al. 3
C.p., că „nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a
infracţiunii este datorită modului cum a fost concepută executarea”.
Întrucât în doctrina penală s-a consacrat expresia de tentativă absurdă, o
vom folosi şi noi, cu precizarea făcută mai sus.
În cazul tentativei absurde neconsumarea infracţiunii se datorează
modului greşit de concepere al săvârşirii infracţiunii. Făptuitorul are o imagine
deformată asupra posibilităţii de realizare a faptei sale, crede astfel că poate
produce moartea cuiva prin farmece, rugi, vrăji, ori oferindu-i o substanţă total
inofensivă (un pahar cu apă, o bucată de zahăr) ori că poate comite o
înşelăciune cu ajutorul unui fals grosolan care poate fi observat de oricine.
Deosebirea dintre tentativa relativ improprie şi cea absurdă este
importantă, întrucât tentativa relativ improprie este o formă atipică de
infracţiune şi antrenează răspunderea penală a făptuitorului, pe când tentativa
absurdă poate pune în discuţie responsabilitatea făptuitorului care în nici un caz
nu va putea fi tras la răspundere penală.
Infracţiunea putativă. În doctrina penală se mai face distincţie între
tentativa absurdă şi infracţiunea putativă în care fapta săvârşită are caracter

9
penal numai în mintea făptuitorului, lipsindu-i acest caracter în realitate (de ex.:
însuşirea unui bun găsit fără ca infractorul să cunoască împrejurarea că bunul
era abandonat ori încheierea unei noi căsătorii de către o persoana ce se
considera căsătorita fără sa ştie că vechea căsătorie încetase prin moartea
soţului acesteia).
Considerăm că fapta putativă trebuie deosebită şi de tentativa relativ
improprie la care consumarea infracţiunii nu este posibilă datorită lipsei
obiectului de unde credea făptuitorul că se află în momentul săvârşiri faptei. În
cazul tentativei relativ improprii lipsa obiectului este accidentală, obiectul există
în materialitatea lui, dar în alt loc. Există, aşadar relaţia de ocrotire penală cu
privire la acest obiect. În cazul faptei putative lipsa obiectului este totală,
definitivă, lipseşte cu alte cuvinte obiectul ocrotirii penale
Fapta de a trage cu arma într-un cadavru, de a încheia o nouă căsătorie cu
o persoană ce se credea căsătorită, nu este infracţiune, ci faptă putativă din
cauză că prin astfel de fapte nu se mai poate aduce atingere obiectului deoarece
nu mai există o relaţie socială de ocrotire. Viaţa persoanei încetase mai înainte,
căsătoria încetase prin moartea celuilalt soţ.

3. Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă

Imposibilitatea tentativei. Din conţinutul tentativei, definit prin art. 20

Cod penal, se desprinde concluzia că aceasta nu este posibilă la toate
infracţiunile, fie din cauza elementului subiectiv, fie a celui material.
Imposibilitate datorită elementului subiectiv. Tentativa nu este posibilă
în raport cu elementul subiectiv, la infracţiunile ce se săvârşesc din culpă şi nici
la cele praeterintenţionate. În adevăr, tentativa presupune punerea în executare a
hotărârii de a săvârşi infracţiunea, deci presupune intenţia ca formă a vinovăţiei,
în ambele modalităţi ale acesteia (intenţie directă şi indirectă). Tentativa există şi
la infracţiunile ce se săvârşesc cu intenţie indirectă fiindcă şi în cazul acestei
modalităţi a intenţiei, făptuitorul pune în executare hotărârea de a săvârşi fapta
chiar cu riscul producerii rezultatului prevăzut ca posibil.
Tentativă nu au infracţiunile săvârşite din culpă în oricare din cele două
modalităţi (simplă şi cu prevedere) fiindcă nu există o rezoluţie infracţională şi
astfel nu se poate susţine că ne aflăm în faţa unei puneri în executare a hotărârii
de a săvârşi o infracţiune care este esenţială pentru tentativă.
Infracţiunea săvârşită din culpă devine periculoasă prin rezultatul său,
deci prin consumare.
Tentativă nu au nici infracţiunile praeterintenţionate fiindcă în cazul
acestora se produce un rezultat mai grav decât cel urmărit ori acceptat de
infractor, dar acest rezultat imputabil făptuitorului este realizat din culpă.
De altfel producerea rezultatului mai grav decât cel urmărit face ca fapta
să fie consumată şi nu rămasă în faza de tentativă.
Imposibilitate datorită elementului obiectiv. Tentativa nu este posibilă,
în raport cu elementul material, la o infracţiune de inacţiune deoarece aceasta se

10
consumă în momentul neîndeplinirii obligaţiei cerute până la incriminare.
Tentativă nu au tot, tot după criteriul elementului material, infracţiunile ce
nu permit o desfăşurare în timp a acţiunii, cum sunt aşa numitele infracţiuni cu
executare promptă, spre exemplu infracţiunile săvârşite oral, prin cuvinte
(verbis) cum sunt: insulta, calomnia, mărturia mincinoasă.
Nu au, de asemenea, tentativa infracţiunile de obicei care presupun
repetarea acţiunii tipice de mai multe ori, astfel încât să rezulte obişnuinţa,
îndeletnicirea, şi nici infracţiunile continui care presupun prelungirea acţiunii în
timp pentru consumarea infracţiunii.
În legătură cu aceste două categorii de infracţiuni (de obicei, continuă) în
doctrină părerile sunt împărţite, susţinându-se şi opinia că tentativa ar fi
posibilă.

4. Incriminarea şi sancţionarea tentativei

Justificarea incriminării. Reprezentând un început de executare ori o

executare integrală a acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective,
tentativa este periculoasă şi este incriminată de legislaţia penală. Tentativa este o
forma atipică de infracţiune datorită împrejurării că latura obiectivă a acesteia nu
se realizează în întregime (acţiunea este întreruptă, ori deşi realizată în întregime
consumarea infracţiunii nu are loc).
Latura subiectivă a tentativei se realizează integral prin punerea în
executare a hotărârii infracţionale (a intenţiei de a săvârşi infracţiunea).
Conţinutul tentativei. Ca formă atipică de infracţiune conţinutul
tentativei este format din totalitatea condiţiilor cerute de lege pentru ca o faptă
să constituie tentativă, condiţii ce se degajă din reglementarea prevăzută în
partea generală privind tentativa şi în dispoziţiile părţii speciale care prevăd
sancţionarea tentativei la acele infracţiuni.
Conţinutul tentativei este examinat în doctrina penală ca orice conţinut de
infracţiune sub raportul condiţiilor preexistente şi al conţinutului constitutiv.
Întinderea incriminării tentativei. în doctrina penală şi în legislaţie sunt
cunoscute două concepţii privind incriminarea tentativei: a incriminării
nelimitate şi a incriminării limitate.
Legiuitorul penal român a adoptat sistemul incriminării limitate a
tentativei, numai la infracţiunile grave, unde şi tentativa prezintă un pericol
social ridicat.
Prin dispoziţiile art. 21 al. 1 Cp., s-a prevăzut că tentativa se pedepseşte
numai când legea prevede expres aceasta. Aşadar în partea specială a codului
penal şi în legile speciale ori legile nepenale cu dispoziţiuni penale pentru a fi
pedepsită tentativa la infracţiunile prevăzute se impune o prevedere concretă în
acest sens. Ca modalitate tehnică de incriminare a tentativei legiuitorul a
prevăzut după fiecare incriminare a infracţiunii că „tentativa se pedepseşte;”, ori
prevederea aceasta este inserată după un grup de infracţiuni aflate într-o
secţiune, capitol, din legea penală.

11
 Sancţionarea tentativei. Teoriile cunoscute în doctrina penală privind
sancţionarea tentativei sunt: teoria parificării pedepsei pentru tentativă cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată şi teoria
diversificării pedepselor. Legiuitorul penal român a adoptat pe cea a
diversificării pedepsei, în raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea consumată. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 21 al. 2 C.p.: „pedeapsa
pentru tentativa la o infracţiune este cuprinsă între jumătatea minimului special
şi jumătatea maximului special prevăzute pentru infracţiune, fără ca minimul să
fie mai mic decât minimul general”. Dacă pedeapsa pentru infracţiunea
consumată este detenţiunea pe viaţă, pedeapsa pentru tentativă va fi închisoarea
de la 10 la 25 de ani.
În cazul în care pentru infracţiunea consumată sunt prevăzute pedepse
alternative, în mod constant s-a decis în practica judiciară, că instanţa trebuie
mai întâi să se fixeze asupra uneia dintre pedepse şi apoi să aplice pedeapsa
pentru tentativă.

5. Depistarea şi împiedicarea producerii rezultatului

Noţiuni. Întreruperea executării acţiunii ca şi împiedicarea producerii

rezultatului în cazul în care executarea a fost dusă până la capăt, din proprie
iniţiativă a făptuitorului, au pe planul dreptului penal valoarea unor cauze de
nepedepsire.
Desistarea reprezintă renunţarea de bună voie din partea făptuitorului la
continuarea acţiunii ce constituie elementul material al laturii obiective a
infracţiunii.
Împiedicarea producerii rezultatului constă în zădărnicirea din partea
făptuitorului, de bună voie, a apariţiei rezultatului faptei sale care a fost realizată
în întregime.
Atât desistarea cât şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de
nepedepsire, reprezintă o încurajare a făptuitorului de a renunţa la continuarea
executării faptei, ori la producerea rezultatului împiedicând apariţia acestuia şi
drept consecinţă rezultatul socialmente periculos nu se produce, valoarea socială
ocrotită nu mai este vătămată.
Spre deosebire de tentativa întreruptă unde întreruperea executării era
independentă de voinţa făptuitorului, desistarea constă în renunţarea de bună
voie a făptuitorului la continuarea executării activităţii infracţionale. Având o
atitudine activă, de oprire a executării, cel ce se desistă va beneficia de
nepedepsire pentru infracţiunea în vederea căreia începuse săvârşirea actului de
executare.
Şi în cazul împiedicării producerii rezultatului, făptuitorul are o atitudine
activă, pozitivă, de zădărnicire a consumării infracţiunii.
Condiţiile desistării. Pentru a constitui cauză de nepedepsire desistarea
făptuitorului trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- Să existe un început de executare a faptei, adică să înceapă realizarea

12
acţiunii ce reprezintă elementul material al laturii obiective a infracţiunii.
- Executarea faptei să fie întreruptă. Ca urmare a întreruperii executării
faptei rezultatul nu se produce. Nu reprezintă o întrerupere faptul că inculpatul
nu a repetat lovitura aplicată victimei cu intenţia de a ucide, iar victima a scăpat
cu viaţă, s-a decis corect în practica judiciară,
Întreruperea să fie expresia voinţei libere a făptuitorului, adică să fie
realizată întreruperea acţiunii de bunăvoie, din proprie iniţiativă. Este îndeplinită
această condiţie când făptuitorul nu a voit să continue executarea faptei, deşi
avea posibilitatea să o facă. Această condiţie nu se realizează când infractorul şi-
a întrerupt activitatea infracţională pentru că nu a putut să o continue din cauza
unui obstacol de netrecut (de ex.: nu a putut deschide o uşă ori de a escalada un
gard) sau de teamă de a fi denunţat.
Condiţiile împiedicării producerii rezultatului. Pentru ca împiedicarea
producerii rezultatului să constituie o cauza de nepedepsire se cer îndeplinite
următoarele condiţii:
a) Făptuitorul să fi executat în întregime acţiunea ce reprezintă elementul
material al laturii obiective a infracţiunii;
b) Făptuitorul, după executarea faptei, să împiedice producerea
rezultatului. Această împiedicare a producerii rezultatului este posibilă numai la
aşa-zisele infracţiuni materiale ce presupun producerea unui anumit rezultat, nu
şi în cazul infracţiunilor zise formale, care se consumă o dată cu săvârşirea
acţiunii infracţionale prin crearea stării de pericol pentru valoarea socială
ocrotită;
c) Împiedicarea producerii rezultatului să fie făcută de făptuitor din
proprie iniţiativă, de bunăvoie;
d) împiedicarea producerii rezultatului să aibă loc mai înainte de
descoperirea faptei. Condiţia priveşte deopotrivă descoperirea faptei de organele
de urmărire penală, ca şi de către orice persoană.
Împiedicarea producerii rezultatului este posibilă la infracţiunile la care
producerea rezultatului se situează în timp ulterior executării activităţii
infracţionale (spre ex.: este posibilă împiedicarea morţii victimei care a fost
otrăvită, prin administrarea de către făptuitor a unui antidot şi internarea
victimei într-o unitate sanitară).
Restituirea bunurilor sustrase nu valorează cu o împiedicare a producerii
rezultatului deoarece infracţiunea s-a consumat din momentul sustragerii.
Activitatea inculpatului de restituire a bunurilor poate constitui o circumstanţă
atenuată (art. 74 lit. c Cp.).
Efectele desistării şi împiedicării producerii rezultatului
Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de
nepedepsire, de impunitate. Făptuitorul care se găseşte într-una din aceste
situaţii nu va fi pedepsit pentru tentativă la infracţiunea în vederea căreia
începuse executarea ori împiedicase rezultatul.
Dacă până în momentul desistării şi împiedicării producerii rezultatului
activităţile îndeplinite realizează conţinutul unei alte infracţiuni, făptuitorul

13
urmează să răspundă penal pentru infracţiunea realizată.
Actele executate până în momentul desistării sau al împiedicării
producerii rezultatului, fiind susceptibile de a primi o calificare distinctă sunt
cunoscute în doctrină ca acte de executare calificate. Când tentativa se
pedepseşte, aceste acte de executare calificată se înglobează în conţinutul
acesteia.

14