Centenarul naşterii lui Sergiu Celibidache

„Muzica reprezintă o revelaţie care stă mai

presus de toată înţelepciunea şi filozofia”.
(Ludwig van Beethoven)
„Esenţa muzicii se naşte atunci când se
transcende expresia sesizabilă prin simţuri a
instrumentelor care o generează”.
(Sergiu Celibidache)

„Aceasta este orchestra sa, în mijlocul căreia a trăit; el a restructurat-o după război şi a
împărţit cu orchestra şi ultima bucăţică de pâine”. Pe scena sălii de concerte din
Gendarmenmarkt, în seara de 31 martie 1992, preşedintele german Richard von
Weizsäcker îşi elogiază invitatul de onoare, legendarul şef de orchestră Sergiu
Celibidache. Aflat în mijlocul instrumentiştilor, dirijorul aşteaptă încheierea discursului.
Are aproape 80 de ani, iar părul cărunt, pieptănat pe spate, scoate în evidenţă expresia
gravă a feţei. Trăsăturile aproape imobile trădează cu greu emoţia care îl încearcă.
Târziu, foarte târziu, a venit această reparaţie pentru umilinţa pe care o suferise cu 38 de
ani în urmă. Atunci, la începutul iernii anului 1954, orchestra filarmonică din Berlin, pe
care se pregătea acum să o dirijeze din nou, îl trădase. Ansamblul pe care el l-a
reorganizat şi l-a condus în peste 400 de concerte, purtându-l din succes în succes vreme
de nouă ani, nu l-a mai vrut la pupitrul său. Dezamăgit şi înverşunat, Celibidache
părăsise oraşul, jurând să nu mai dirijeze vreodată filarmonica de aici. A fost nevoie de
rugămintea personală a preşedintelui federal pentru a-l îndupleca să-şi calce pe inimă,
iar faptul că banii ce urmau a se încasa din cele două concerte erau destinaţi unor
cămine de copii din România – ţara natală a dirijorului – a cântărit cu siguranţă în
anularea veto-ului autoimpus.
Cu toate că nu şi-a putut alunga niciodată din suflet amărăciunea faptului că fusese
îndepărtat de la filarmonică, Berlinul şi locuitorii lui au ocupat mereu un loc aparte în
inima lui Sergiu Celibidache. Sosise în oraş în 1936, tânăr fără bani şi cu precare
cunoştinţe de limbă germană, ducând în mână o valiză de numai două kilograme (e
totuşi prea puţin, mai ales dacă avea şi partituri) în care se găseau partituri şi strictul
necesar. Nouă ani mai târziu, a debutat fulminant ca dirijor al filarmonicii, o
necunoscută Pasăre de Foc, care şi-a luat zborul spre celebritate dintre ruinele oraşului
distrus de război.
Drumul care i-a purtat paşii până în capitala germană a început în România, la 28
iunie/11 iulie 1912, la Roman. Sergiu era al doilea dintre cei cinci copii ai lui
Demostene şi Maria Celibidache. Tatăl, militar de carieră, va intra mai târziu în politică
şi va ajunge prefect de judeţ al judeţului ??? Mama (născută Brăteanu) urmase studii
doctorale în chimie, dar nu a profesat niciodată, consacrându-se educaţiei celor trei fete
şi a celor doi băieţi. De altfel, la începutul toamnei anului 1912, la câteva luni de la
naşterea lui Sergiu, familia s-a mutat la Iaşi. Am reformulat, pentru că nu se înţelegea
despre ce băiat e vorba!
În casa Celibidache, muzica ocupa un loc de onoare. Severul ofiţer de cavalerie avea un
talent natural în domeniu, talent de scos! pe care l-a transmis micului Sergiu şi surorii
lui, Tania. Mama, „o mamă fantastică” deşi „complet nemuzicală”, după cum
mărturisea mai târziu aceeaşi Tania, cânta mult la pian, având instruirea oricărei fete de
familie bună, şi a ştiut să stimuleze interesul copiilor ei „pentru tot ce ţinea de cultură”.
În casă existau două piane, iar viitorul dirijor l-a acaparat pe cel din pod, încă de pe
când avea patru ani. În singurătatea odăii, exersa asiduu lovind clapele în „nesfârşite
curse de-a lungul claviaturii” (Klaus Umbach), iar din când în când, cobora de pe scaun,
de scos şi făcea o reverenţă adâncă publicului imaginar. Până la vârsta de 16 ani a
beneficiat şi de lecţii particulare, de la o profesoară de pian angajată permanent să se
ocupe de copii. „N-am învăţat nimic de la ea”, va spune dirijorul mai târziu, „citea
ziarul în timp ce eu cântam, aşa că mi-am permis să improvizez pur şi simplu,
spunându-i că aşa stă în note”.
Elevul Celibidache a fost mereu primul din clasă. Pe lângă muzică avea talent la desen
şi pictură, iar în anii de liceu, petrecuţi la Seminarul Pedagogic din Iaşi, a fost atras de
matematică. Nu în ultimul rând, era pasionat de sport. Juca fotbal, „eram rapid şi bun,
mai ales la driblat”, iar la vârsta de 14 ani a câştigat un concurs de ciclism. De altfel,
interesul pentru fotbal i-a rămas viu toată viaţa. „Şi astăzi transpir tot aşa /…/, dar în
faţa televizorului”, mărturisea cu umor dirijorul la bătrâneţe. Muzica era o preocupare
constantă. În adolescenţă, viitorul şef de orchestră a fost interesat de jazz şi de
compoziţie. În 1930, Sergiu Celibidache a absolvit liceul şi s-a înscris la Universitatea
din Iaşi, urmând cursurile facultăţilor de matematică şi filozofie. După doi ani, el a fost
nevoit să întrerupă studiile pentru a satisface stagiul militar.
În 1934, îl găsim la Bucureşti. Venise aici împotriva voinţei tatălui său, pentru a
aprofunda studiul muzicii la Conservator. Convins că fiul lui, pentru care visa o carieră
politică, era pe cale să-şi rateze şansele de viitor, Demostene Celibidache a refuzat să-l
susţină din punct de vedere financiar. Sergiu a fost astfel nevoit să se întreţină dintr-o
slujbă de acompaniator la o şcoală de balet. Despre ruptura dintre cei doi, dirijorul va
spune mai târziu: „tatăl meu a avut tăria de caracter să mă alunge, iar eu am avut tăria
de caracter să plec”. Simt nevoia unei citări, unde a scris el asta sau cui/unde a declarat!
La Bucureşti, tânărul cântă, compune şi studiază muzica de jazz. Abordarea „adânc
ştiinţifică” cu care se preocupa de „formulele componistice” ale acestui gen muzical, de
scos îl determină pe criticul de artă Petru Comarnescu, care l-a cunoscut la vremea
aceea, să-l considere drept „cel mai competent român în materie de jazz” de atunci, „în
afară de profesorul Mihail Andricu”. Celibidache trimite o compoziţie proprie (în care
pornind de la jazz se ajungea la o piesă de Johann Sebastian Bach) muzicianului
american Duke Ellington, iar acesta îi răspunde impresionat că „ar fi fericit dacă ar
compune [şi el] lucrări în felul aceleia”. Pentru Sergiu Celibidache jazz-ul era însă doar
„un punct de plecare” în înţelegerea muzicii polifonice „a marii arte a simfoniei, căreia
el vroia să-i aducă noi expresii şi modalităţi” (P. Comarnescu).
Într-o zi, aflat în casa unor prieteni din Bucureşti?, el aude la radio o compoziţie pentru
cvartet de coarde de Heinz Tiessen (1887-1971), un compozitor contemporan din
Berlin. Entuziasmat de această piesă, compune la rândul lui o lucrare asemănătoare, tot
pentru cvartet de coarde, şi o expediază lui Tiessen în Germania. Răspunsul acestuia
sosi peste câteva săptămâni: „vino imediat la Berlin”. Astfel, în 1936, după un scurt
periplu prin Paris, unde a cântat jazz şi a încercat să-şi continue studiile de muzică,
Sergiu Celibidache descinde în capitala de pe Spree.
După câteva zile de la sosire, tânărul se prezentă lui Heinz Tiessen, care, pe lângă
activitatea componistică, era critic muzical şi profesor de compoziţie şi teorie la
Musikhochschule (Academia de Muzică). „El mi-a organizat de la început viaţa şi m-a
pregătit pentru examenul de admitere”, va povesti mai târziu dirijorul. „Mi-a lăsat
enorm de multă libertate în activitatea mea, supunându-mă, cu toate acestea, unei
şcolarizări riguroase”. Sârguincios şi muncitor, trudind şi 20 de ore pe zi, Celibidache a
deprins în câteva săptămâni limba germană şi a învăţat materia pe care trebuia să o
susţină la examen. În acelaşi timp, el se înscrise la Universitatea „Friederich Wilhelm”,
la cursurile de filozofie ale profesorilor Nicolai Hartmann (1882-1950) şi Eduard
Spranger (1882-1963) şi de muzicologie ale lui Arnold Schering (1877-1941) şi Georg
Schünemann (1884-1945). În ciuda dificultăţii examenului la Musikhochschule
(candidaţii trebuiau să compună o fugă, o compoziţie liberă şi un Allegro de sonată pe
teme date), Celibidache reuşi primul dintre cei 138 de candidaţi, care concurau pe
numai 25 de locuri.
La Academia de Muzică îi are ca profesori, pe lângă Heinz Tiessen la compoziţie, pe
Hugo Diestler (1908-1942) la contrapunct, Kurt Thomas (1904-1973) şi Fritz Stein
(1879-1961) la teorie şi Walter Gmeindl (1890-1958) la dirijat. Despre studentul Sergiu
Celibidache, colega sa, soprana Carla Henius îşi aminteşte: „era totdeauna în centrul
atenţiei: foarte provocator, foarte ironic, o inteligenţă tăioasă mult superioară nouă /…/
ne depăşea pe toţi cu cel puţin o generaţie de studenţi, în ceea ce priveşte maturitatea,
stilul şi cultura”. Din anul al treilea de studiu, studentul român devine asistentul
profesorilor de structură muzicală, dirijat coral şi instrumentaţie. „Era deja foarte mult
pentru cariera de pianist de local pe care mi-o prezisese tatăl meu”, va comenta celebrul
dirijor mai târziu.
În 1939, tânărul intră în contact cu filozofia Zen, prin intermediul scriitorului budist
Martin Steinke (1882-1966). „De la el am aflat”, mărturisea mai târziu Celibidache,
„care sunt limitele gândirii, ce poate şi ce nu poate fi gândit în muzică”.
În primii ani de război, pe lângă preocuparea pentru compoziţie, studentul dirijează
formaţiuni corale, ca aceea a salariaţilor de la tramvaie şi căile ferate. Ajunsese aici prin
gazda sa, vatmanul Tobian. Inimoasa familie Tobian era un cuplu fără copii, „oameni
simpli, dar admirabili”, după cum îi descria cu afecţiune Celibidache, care îl luaseră pe
studentul român „sub aripa lor ocrotitoare”, oferindu-i o cămăruţă sub acoperişul lor
modest şi împărţind cu tânărul lipsit de mijloace materiale alimentele cu greu obţinute
pe cartelă.
Tot în această perioadă îl regăsim şi la pupitrul unor orchestre de amatori sau
studenţeşti, cu care întreprinde chiar turnee în alte localităţi din Germania. Deşi
necunoscut pe atunci, tânărul impresiona auditoriul prin prezenţă şi prin faptul că dirija
pe de rost, fără partitură. După un concert de cameră, în care a interpretat cu ansamblul
studenţesc al Musikhochschule Concertele Brandemburgice, de J.S. Bach, profesorul
Heinz Tiessen îşi plasa într-un interviu studentul pe locul al doilea, ca valoare, după
titratul şef de orchestră al Filarmonicii, Wilhelm Furtwängler (1886-1954).
De altfel, Celibidache asista cu regularitate la concertele de la Filarmonică, iar
Furtwängler a devenit cu timpul idolul său. Pentru tânărul preocupat de filozofie, care
studia fenomenologia lui Edmund Husserl (1859-1938) pentru a înţelege resorturile
apriorice ale muzicii, sonorităţile pe care dirijorul german le obţinea de la orchestră au
fost o revelaţie. „El era un creator”, va spune peste ani discipolul său, „avea o ureche
spirituală, receptivă pentru toate fenomenele secundare şi nu ceda până nu le obţinea pe
toate acestea”. Printre amintirile lui Celibidache despre maestrul său venerat, una revine
mereu, ca un leitmotiv. „Depinde cum sună!”, îi răspunsese cândva enigmatic
Furtwängler la o întrebare legată de tempoul potrivit, iar această replică a devenit crezul
artistic al dirijorului român. Acelaşi lucru cu citarea!
Pentru examenul de încheiere a studiilor de la Academia de Muzică, Celibidache
lucrează la o prelegere de muzicologie despre polifonia compozitorului francez Josquin
Des Prés (1440-1521). În împrejurările tulburi ale sfârşitului războiului, această teză de
doctorat, ca şi cea pe care o pregătea la filozofie, despre modul de gândire asiatic, nu au
mai fost publicate şi s-au pierdut. „Nu le-am putut depune, fiindcă, fiind de naţionalitate
română, ar fi trebuit să recunosc, în prealabil, regimul prohitlerist din patria mea. Aşa
ceva nu intra însă în discuţie pentru mine”, explica mai târziu Celibidache.
În vara anului 1945, autorităţile trupelor aliate, care ocupaseră Berlinul, s-au implicat în
reorganizarea orchestrei filarmonice. În împrejurările dramatice ale ultimilor doi ani,
aceasta rămăsese fără numeroşi membri, iar reşedinţa ei ajunsese un morman de ruine.
Cât despre Wilhelm Furtwängler, acestuia îi fusese interzis să mai dirijeze şi aştepta în
Elveţia să se termine procedura de denazificare prin care trebuia să treacă înainte de a se
putea întoarce la pupitru. O nouă orchestră se organizase prin strădania instrumentiştilor
fostei filarmonici, în clădirea unui vechi cinematograf rămasă intactă ca prin minune,
dar dirijorul Leo Borchard (1899-1945), ales provizoriu la conducerea ei, a căzut
victimă unui accident nefericit, de scos la 23 august 1945.
Şase zile mai târziu, Sergiu Celibidache debuta la pupitrul filarmonicii; în program:
Uvertura la opera Bărbierul din Sevilla, de Gioachino Rossini, Concertul pentru fagot
şi orchestră, de Carl Maria von Weber şi simfonia Din lumea nouă a lui Antonin
Dvořák. Fusese ales prin concurs şi i se oferise conducerea muzicală a orchestrei, cu
drept de „a face angajări sau concedieri”, pentru o perioadă de probă de trei luni. Pe 2
decembrie 1945, el a fost definitivat, primind brevetul cu nr. 1 din mâinile unui general
american, în prezenţa primarului Berlinului.
Succesul nu întârzie să apară. Pe 6 ianuarie 1946, el dirijează Patetica lui Piotr Ilici
Ceaikovski cu un succes grandios. „Oamenii erau în delir, buimăciţi, transportaţi,
anihilaţi de forţa acestei muzici” îşi amintea mai târziu un membru al orchestrei.
Dirijorul român cu nume greu de pronunţat devine celebru aproape peste noapte. „El se
afirmă cu rapiditate prin impetuozitatea sa tinerească, cultura cosmopolită, memoria
prodigioasă, fanatismul pentru rigoare şi angajamentul absolut în serviciul patosului
transcendental al muzicii” (Jean-Marie Brohm). În stagiunea 1945/1946 orchestra
susţine 108 concerte în Berlinul împărţit în sectoare şi la Leipzig, iar în cea următoare
122. Presa îl proslăveşte pe „fascinantul” şef de orchestră, iar sub fotografia sa din
revista Constanze apare la un moment dat legenda Der Zauberer in Frack (Vrăjitorul în
frac).
În martie 1946, Furtwängler revine la Berlin, iar Celibidache face cunoştinţă cu idolul
său. Maestrul german nu poate încă dirija pentru că procesul de denazificare trenează.
Abia în aprilie 1947, el este achitat (în parte şi datorită susţinerii necondiţionate de care
a beneficiat din partea lui Celibidache) şi se întoarce definitiv la pupitrul orchestrei,
împărţind conducerea acesteia cu tânărul său confrate român. „Publicul berlinez,
probabil şi cea mai mare parte a orchestrei, se legăna în iluzia deşartă că avea acum doi
dirijori străluciţi şi că totul va merge multă vreme bine cu acest duo” (K. Umbach).
Nimic mai greşit! Succesul tânărului maestru trezeşte invidii, iar în rândul membrilor
orchestrei se separă facţiuni favorabile unuia sau altuia dintre cei doi. Cu toate că
publicul e de partea dirijorului român, intransigenţa în privinţa manierei de interpretare,
şi de scos limbajul mai dur al acestuia în timpul repetiţiilor, dar de scos şi preferinţa
pentru un anumit repertoriu care favorizează lucrări de Ravel şi Debusy sau Stravinsky
şi Ceaikovski, de scos îl îndepărtează tot mai mult de orchestră. Pe de altă parte,
Furtwängler se lasă influenţat de intrigile care îl au ca subiect pe Celibidache, iar
prietenia dintre ei se răceşte. Din rivalitatea care-i separă pe cei doi, un al treilea dirijor
câştigă teren – Herbert von Karajan (1908-1989). Pe 28 noiembrie 1954, la sfârşitul
unui concert, i se înmânează maestrului român Marea Cruce a Ordinului de Merit al
Republicii Federale Germania, pentru reorganizarea Orchestrei Filarmonice din Berlin
după război. Două zile mai târziu, Wilhelm Furtwängler se stingea din viaţă, iar pe 13
decembrie, orchestra îl alege pe von Karajan să-i conducă destinele. Umilit, Celibidache
părăseşte oraşul, jurându-şi să nu mai revină la pupitrul filarmonicii de aici.
În 1955, se deschid pentru dirijorul de 42 de ani drumurile unei cariere internaţionale.
Pe când se afla încă la Berlin, fusese invitat în câteva rânduri să conducă orchestre
simfonice din mai multe ţări din Europa şi din America Centrală şi de Sud, astfel că
rolul de dirijor itinerant nu-i era total necunoscut. Era considerat un oaspete de seamă în
Israel, unde dirijase Orchestra Filarmonică din Tel Aviv? în câteva concerte în martie
1954 şi unde va reveni în 1966 şi 1970, iar în Italia, publicul îl aştepta să revină pe şeful
de orchestră pe care-l ovaţionase la Teatro alla Scala din Milano în 1953. Roma deveni
astfel, pentru o bună bucată de vreme, oraşul de reşedinţă al lui Sergiu Celibidache.
Pentru intransigentul teoretician al muzicii, acum începe o lungă perioadă de ucenicie la
pupitrul a numeroase orchestre de pe glob, cu care încearcă să obţină sonorităţile
perfecte. Măreţul său ideal este însă greu de atins, iar Celibidache insistă implacabil ca
interpretarea să se facă după exigenţele sale. Prin urmare, el face mai multe repetiţii
decât oricare dintre confraţii săi, instruind sau admonestând instrumentiştii, astfel încât
să obţină de la fiecare notă din partitură efectul dorit, şi spune lucrurilor pe nume cu cea
mai desăvârşită lipsă de diplomaţie, indiferent de consecinţe, certându-se de multe ori
cu administratorii sau cu directorii muzicali care nu-i satisfac solicitările. Rezultatele
sunt însă întotdeauna pe măsura eforturilor. Orchestre mai puţin titrate, cu care
Celibidache lucrează cel mai adesea, sunt reformate fundamental. El îi învaţă pe
muzicieni cum să se asculte între ei pentru a se integra în unitatea interpretării. Ca atare,
grupurile de instrumente se disting mai clar, iar sunetele câştigă în diversitate şi culoare,
permiţând dirijorului obţinerea unor efecte neaşteptate. În consecinţă, orchestra în
ansamblul ei câştigă în valoare, iar publicul descoperă în piesele muzicale (cunoscute de
cele mai multe ori din alte interpretări), sonorităţi pe care nu şi le putea imagina mai
înainte.
Vreme de un sfert de secol după plecarea din Berlin, Celibidache evită să se stabilească
la pupitrul unei alte orchestre, angajamentele sale fiind pe durate limitate. Dirijează mult
în Italia (orchestre ale Radiodifuziunii Italiene din Roma, Milano, Torino, Napoli,
Bologna şi Florenţa) şi peste ocean, în America de Sud. În 1957, se află la pupitrul
Orchestrei Radiodifuziunii de Vest din Köln, cu care întreprinde un turneu în landul
Renania de Nord-Westfalia. O prestaţie „cu adevărat remarcabilă din istoria dirijatului”
scria revista „Westdeutsches Tageblatt” din Dortmund. În anul următor, dirijează pentru
prima dată Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii din Stuttgart, iar în 1960 acceptă un
angajament ceva mai îndelungat cu Orchestra Regală din Copenhaga, ansamblu a cărui
valoare nu era, pe atunci, pe măsura tradiţiei pe care o avea. Celibidache ridică această
orchestră la nivelul unui ansamblu de prim rang şi întreprinde cu ea mai multe turnee.
După spectacolul de la München, din 1961, al orchestrei daneze conduse de dirijorul
român, criticul Karl Schumann scria: „Aplauzele n-au contenit aproape patruzeci de
minute /.../ Celibidache s-a lansat ca dirijor de format mondial”.
În octombrie 1962, şeful de orchestră român acceptă o altă provocare: este numit dirijor
invitat permanent şi director artistic la Orchestra Simfonică a Radiodifuziunii Suedeze
din Stockholm. Ca şi la Copenhaga, Celibidache reorganizează orchestra, care număra
peste 100 de instrumentişti şi o conduce în turnee prin Europa. În urma unei serii de
concerte susţinute în Germania, ziarul „Welt” comenta „A ne imagina că acest dirijor ar
putea conduce vreodată una din marile noastre orchestre din Berlin sau München,
Hamburg sau Köln, ar însemna să ne imaginăm un alt peisaj artistic – mai bogat – în
Germania. Prea frumos ca să fie adevărat”.
În 1965, Celibidache este invitat la Praga să dirijeze Filarmonica din Cehosolvacia. „Un
nou nume mare” titrează ziarul „Vecerni Praha”. „Mare, da, nou, nu!” corectează
americanii de la „Time” în articolul A man without: „omul fără o patrie bine delimitată,
fără orchestră, fără contract pentru înregistrări pe disc [pe care Celibidache le respingea
cu consecvenţă n.n.]. Tot ce poate el oferi în compensaţie sunt talentul său şi o viziune
măreaţă”. Concertul de la Praga a fost, bineînţeles, un triumf.
Tot în 1965, dirijorul se căsătoreşte cu pictoriţa Ioana Procopie Dumitrescu, iar în 1968
se naşte unicul lor fiu, Serge Ioan. Cândva, în anii `30, în Bucureştiul interbelic, foarte
tânărul Celibidache o acompaniase pe micuţa Ioana, o fetiţă de 5 ani, la şcoala de balet.
Ioana Procopie Dumitrescu se născuse la Bucureşti în 1924, în familia lui Florian
Procopie Dumitrescu. Tatăl acestuia şi bunicul Ioanei, Ion Procopie Dumitrescu, a fost o
personalitate a istoriei politice, administrative şi financiare a României de la sfârşitul
secolului al XIX-lea şi începutul celui următor. Acesta a fost viceprimar şi primar al
Bucureştiului de trei ori şi timp de patru decenii a fost membru al Consiliului general al
Băncii Naţionale a României (director, cenzor, preşedinte al Comitetului de cenzori).
Târziu, după moartea marelui dirijor, Ioana i-a dedicat acestuia cartea Sergiu, altfel.
Peste ani, soarta îi reunise iar la celălalt capăt al lumii, la Buenos Aires, la unul dintre
concertele pe care dirijorul le susţinea în capitala Argentinei. Fusese un coup de foudre.
Bărbatul zvelt şi elegant, care dirija orchestra cu mişcări precise şi graţioase, produsese
o adâncă impresie tinerei femei. După acel concert, au rămas împreună. Cuplul a locuit
pentru o bună bucată de vreme pe insula Lipari, cea mai mare dintre cele şapte Insule
Eoliene din Marea Tireniană, sau în Franţa, la Paris. Înainte de venirea pe lume a
copilului, familia s-a mutat în afara capitalei franceze, la Neuville-sur-Essonne, unde
Celibidache a cumpărat şi a transformat o veche moară dezafectată.
Între timp, aversiunea sa pentru înregistrări îl aduce în conflict cu Radiodifuziunea din
Stockholm. Aceasta dorea să transmită pe post înregistrările concertelor, dar
Celibidache nu acceptă. Ca şi maestrul său Furtwängler, el a refuzat mereu înregistrarea
pe disc („clătite cântătoare”) a concertelor sale. Chiar şi în epoca tehnicii digitale, el era
convins că momentul magic din sala de spectacole nu putea fi capturat şi încremenit
într-o înregistrare. La fel ca şi fotografia care fixează mişcarea, dar o omoară,
înregistrarea, oricât de perfecţionată ar fi, alterează esenţa efemeră a muzicii. Adevărata
experienţă, credea el, se poate trăi doar în sala de spectacol. Ruptura se produce în mod
inevitabil şi, în ciuda elogiilor din presă şi a faptului că i se acordă titlul de Cavaler al
Ordinului de Vasa (1970), Celibidache părăseşte Stockholm-ul în martie 1971.
Două luni mai târziu, dirijorul a revenit la Radiodifuziunea din Stuttgart cu ocazia
concertului jubiliar al aniversării unui sfert de veac de la înfiinţarea orchestrei
simfonice. Instituţia voia să-l angajeze, dar temperamentalul dirijor nu era încă decis.
„Orchestra îl stimează şi îl doreşte, apreciind la justa ei valoare extraordinara sa
personalitate artistică”, se menţionează într-un document intern al Radioului. În
februarie 1972, Celibidache acceptă postul de director artistic, dar pune condiţii de
reorganizare a ansamblului. În vara aceluiaşi an, el începe activitatea la Stuttgart, iar în
noiembrie îl găsim deja în turneu la Nürnberg, Duisburg şi München. „De când se află
sub conducerea lui Celibidache, Orchestra simfonică a Radiodifuziunii din Sud a ajuns
să fie, poate, cea mai bună orchestră germană după Filarmonica din Berlin”, scrie ziarul
„Welt” după un turneu din 1974. În anul următor, cu ocazia centenarului Ravel,
„Süddeutsche Zeitung” numeşte oraşul Sttutgart o „Mecca a adevăraţilor experţi Ravel”.
Colaborarea cu orchestra din Stuttgart durează, cu suişuri şi coborâşuri, până în 1983.
La Stuttgart, Sergiu Celibidache începe să-şi cucerească „faima de apologet al lui
Bruckner” (K. Umbach) şi, tot din această perioadă, datează una dintre puţinele
înregistrări pentru care dirijorul şi-a dat acordul, compoziţia proprie Der Taschengarten
(Grădina de buzunar), dedicată copiilor din lumea a treia, ale cărei încasări au fost
donate UNICEF (1980).
În 1973, i se oferă postul de dirijor invitat permanent la Orchestra Naţională a
Radiodifuziunii şi Televiziunii Franceze – ORTF. Colaborarea este întreruptă însă în
1975, ca urmare a conflictului între dirijor şi muzicienii francezi „prea puţin dispuşi să
accepte profunzimea novatoare a concepţiilor sale şi înaltele sale exigenţe de
perfecţiune” (J.M. Brohm). Rămâne totuşi memorabilă din această colaborare
interpretarea suitei Métaboles, de Henri Dutilleux.
În 1978, Sergiu Celibidache revine pentru scurt timp în România, unde dirijează în
câteva concerte Filarmonica „George Enescu” din Bucureşti. În anul următor, va fi din
nou la Bucureşti, ca şi în februarie 1990, la scurtă vreme după căderea regimului
comunist, când susţine patru concerte cu Orchestra Filarmonică din München. Tot în
1978, dirijorul ajunge în Japonia, invitat să conducă Orchestra Simfonică „Yomiuri” din
Tokyo. În acelaşi an, dirijează în Europa Orchestra Filarmonică din Londra şi Orchestra
de Stat a Palatinatului Renaniei. Cred ca Europa poate fi scoasă!
În iunie 1979, Sergiu Celibidache a devenit director artistic al unui mare ansamblu, cu
bună tradiţie germană – Orchestra Filarmonică din München. Această orchestră, care
reprezenta, după cum afirma dirijorul într-un interviu de la începutul anilor `90, a doua
etapă importantă a vieţii sale după Berlin, va deveni corpul sonor (Klangkörper)
emblematic al viziunii filozofice despre muzică a lui Sergiu Celibidache. De la moartea
fostului său dirijor, Rudolph Kempe (1910-1976), orchestra încercase fără rezultat să-i
găsească un succesor. În septembrie 1977, pe când dirijorul român se afla încă la
Stuttgart, au început tatonările pentru aducerea lui în oraşul bavarez. „Pentru
Filarmonica din München, chiar şi numai patru sau cinci ani de Celibidache ar însemna
educarea orchestrei şi dobândirea unei sensibilităţi deosebite pentru sunet”, scria
Ferdinand Sieger, un membru al Consiliului de administraţie al Radiodifuziunii din
Stuttgart, referentului cultural Jürgen Kolbe din München. „Vă jur că orchestra va fi de
nerecunoscut după aceea”, continua Sieger.
Înainte de a accepta, Celibidache a pus condiţia testării orchestrei într-o serie de
concerte, pe care le-a pregătit în zece repetiţii epuizante cu instrumentiştii, şi care au
avut loc între 14 şi 17 februarie 1979. După reprezentaţia din 14 februarie ziarul
„Süddeutsche Zeitung” scria despre „dimensiuni extatice ale aplauzelor publicului”. Era
începutul unei colaborări care a durat vreme de 17 ani, până la dispariţia din viaţă a lui
Sergiu Celibidache. Orchestra Filarmonică din München a fost împlinirea, după
întreruperea brutală de la Berlin, a visului de o viaţă al dirijorului. Sub bagheta sa, ea a
devenit una dintre cele mai bune de pe glob, fiind apreciată pretutindeni cu ocazia
numeroaselor turnee pe care le-a întreprins în lumea întreagă. Din perioada müncheneză
datează, de altfel, prescurtarea afectuoasă a numelui dirijorului: „Celi”, cu care
locuitorii oraşului l-au „înnobilat definitiv pe cetăţeanul universal poliglot, venit din
România. /…/ La Celi sunt vândute toate biletele. /…/ Celi este o figură legendară. Celi
este cel mai grozav” (K. Umbach).
În 1985, filarmonica s-a mutat într-un sediu nou, în complexul Gasteig. Repertoriul
orchestrei cuprindea pe compozitorii favoriţi din îndelungata carieră a dirijorului ei:
Beethoven, Brahms, Richard Strauss, Schumann, Ceaikovski, Schubert, sau Ravel şi
Debussy în care Celibidache a excelat întotdeauna, dar şi compozitori contemporani ca
Harald Genzmer sau Günter Bialas. Cu orchestra din München a dobândit celebrul şef
de orchestră reputaţia de constructor de geniu al „catedralelor sonore ale lui Brukner”
(K. Umbach).
Personalitatea dirijorului Sergiu Celibidache cuprinde şi o latură pedagogică. „Îmi place
mai mult să dau lecţii decât să dirijez”, spunea maestrul, „este mai important şi îţi dă, în
multe cazuri, o satisfacţie mai mare”. Încă din perioada berlineză, el a susţinut cu
diferite ocazii cursuri de dirijat la Roma, Veneţia, Siena, Bologna şi Trier. În 1978,
muzicianul-filosof a început să predea cursuri de fenomenologia muzicii la Institutul de
Muzicologie al Universităţii „Johannes Guttenberg” din Mainz. Cursurile de aici se vor
repeta cu regularitate anuală până în 1992. Studenţii învăţau să intuiască impulsurile
care ghidaseră compozitorul în timpul creaţiei, evitând abordarea intelectuală a
fenomenului muzical. Celibidache îi îndemna să caute contradicţii în propriile lor
certitudini, punându-le la grea încercare amorul propriu. La sfârşitul cursului
recunoşteau însă cu toţii că puterea revelatoare a pedagogului îi făcuse să se redescopere
pe ei înşişi.
Celebrul şef de orchestră a continuat cursurile dirijorale la München, în 1980 şi 1982,
iar în 1984 a lucrat cu orchestra studenţească a Institutului Curtis din Philadelphia,
moment care marchează şi debutul lui Sergiu Celibidache în Statele Unite ale Americii.
În 1985 el a început o colaborare cu orchestra conservatorului din München, iar în 1987
şi 1988, la rugămintea fostului cancelar federal Helmut Schmidt, a acceptat conducerea
Academiei de dirijat a Festivalului de Muzică din Schleswig-Holstein. Din 1993, a
continuat să predea cursuri de fenomenologia muzicii la Conservatorul din München.
La 27 iunie 1992, în preziua împlinirii vârstei de 80 de ani, dirijorului i s-a acordat titlul
de cetăţean de onoare al oraşului München. Vechea legitimaţie emisă în Berlinul divizat
în sectoare îşi pierde abia acum valabilitatea, iar Celibidache primeşte paşaport german.
În ciuda vârstei, şi a tot mai deselor probleme de sănătate, maestrul nu se gândeşte la
pensionare, cu toate că este nevoit să dirijeze aşezat. În 1995 îşi conduce orchestra într-
un turneu în insulele Canare, iar în iunie 1996 dirijează la München un concert
Schubert, Mozart, Beethoven. Pentru deschiderea stagiunii următoare plănuia un concert
in memoriam Arturo Benedetti Michelangeli (1920-1995), prodigiosul pianist care-i
fusese cel mai bun prieten, dar pe 14 august 1996, Sergiu Celibidache suferă un atac de
cord la reşedinţa sa din Neuville-sur-Essonne şi se stinge din viaţă în aceeaşi noapte, la
o clinică din apropiere.
În talentul lui Sergiu Celibidache de a smulge partiturii înţelesuri ascunse (năruind
obiceiuri înrădăcinate prin interpretări convenţionale) se ascunde abilitatea
extraordinară a geniului său. I s-au reproşat tempo-urile mai lungi decât ale oricărui alt
şef de orchestră, dar în „lentoarea terestră generatoare de lungimi cereşti” (K. Umbach)
publicul redescoperea uimit şi încântat muzica. Mai presus de manifestările
temperamentale în faţa orchestrelor, de aprecierile fruste la adresa confraţilor, de refuzul
de a dirija muzică de operă şi de aversiunea declarată pentru înregistrări, Sergiu
Celibidache rămâne arhitectul „desăvârşitelor construcţii sonore” (Valeriu Râpeanu),
muzicianul-filozof dedicat crezului şi artei sale şi dirijorul miraculos al unor interpretări
orchestrale unice.
La aniversarea centenarului naşterii acestui prodigios fiu al meleagurilor româneşti,
Banca Naţională a României îi onorează memoria prin emiterea unei monede din argint
destinată colecţionării.

Cristian Ciornei,
Serviciul emisiune