Marea carfe a

gândurilor pozi-f-ive
oveşfi pewfru dezvoltarea viziunii pozifive
Szeghy Karolina

Aqwilci
 Acceptă-te aşa cun\ eştif
Anamaria a ieşit foarte tristă de la grădiniţă. Păşea în linişte lângă mama ei, care aştep­
ta ca micuţa să povestească întâmplările din ziua respectivă, însă văzând ochii înlăcrimaţi
ai fetitei, a decis să o întrebe:
— Ce s-a întâmplat, Anamaria?
— Claudia a râs de mine! se plânse Anamaria.
— De ce a râs de tine? s-a uitat mama curioasă la fetită. >
- M i - a spus că sunt foarte scundă şi că nici nu sunt în grupa mijlocie, ci doar în
grupa mică. Dar eu sunt în grupa mijlocie, numai că nu sunt la fel de înaltă ca şi ceilalţi
copii! a încept să plângă Anamaria în hohote. Mama dădea din cap înţelegător.
— Puiule, oamenii nu sunt la fel şi asta e în regulă, spuse mama, mângâind-o pe
Anamaria. Imaginează-ţi ce ciudată ar fi lumea dacă oamenii ar h la fel peste tot.
Intr-adevăr, eşti mai scundă decât ceilalţi, dar nu asta contează. Tu, deşi eşti mică, eşti
deşteaptă! Şi eu sunt scundă, dar mă descurc. Cer ajutor la nevoie, oriunde merg.
Auzind acestea, un zâmbet firav apăru pe faţa Anamariei.
— Intr-adevăr! N u ajungi la toate rafturile din magazin, zise fetiţa.
— Nu, dar nu mă deranjează deloc. Şi să nu te deranjeze nici pe tine! Acceptă-te aşa
cum eşti! N u înălţimea contează, ci valoarea fiecărui om.
între timp, au trecut pe lângă un teren de joacă.
— Mami, pot să mă urc pe căţărătoare? a întrebat Anamaria şi, după ce mama aprobă
dând din cap, fetiţa se urcă până în vârf de unde striga fericită: Acum sunt la înălţime!

4
 Exersează şi uei reuşii
Ioana începu clasa I şi era nerădătoare să înveţe lucruri noi. încă din vacanţă se apucă
să scrie pe un caiet primit de la sora ei.
Când începură literele, Ioana îşi pierdu entuziasmul pentru că avea probleme cu scri­
erea literei O. N u îi ieşea la fel de frumos ca şi colegei ei, Arabela. A tot repetat, dar
degeaba! Era gata să renunţe, dar sora ei o văzu şi o întrebă:
— Care e problema, Ioana? zise sora ei mai mare privind literele strâmbe. Am înţeles!
Şi eu am avut probleme cu litera aceasta. Colega mea o facea mai bine decât mine.
Dintr-odată, Ioana şi-a ridicat capul, curioasă:
— într-adevăr? întrebă fetita.>
— Da! Eram foarte invidioasă pe Denisa, însă mama mi-a spus că, în loc să mă tot
plâng, să fac multe exerciţii de scriere, iar scrisul meu se va îmbunătăţi şi astfel va ajunge
mai frumos decât al Denisei.
— Si ) asa
> a fost? întrebă Ioana curioasă.
— Nu! A fost şi mai frumos! a spus râzând sora Ioanei. In clasa a treia am câştigat un
concurs de caligrafie.
Ioanei îi dispăru supărarea şi un zâmbet al speranţei i se arătă pe chip:
— Voi exersa şi eu la fel de mult şi voi câştiga concursul de caligrafie! exclamă ea.
-— Aşa să fie! a spus sora ei, bătând palma cu ea.
Ioana a luat caietul şi a început să scrie din nou. Supărarea ei a trecut de tot şi acum
scria literele O încet, cu mare atentie si răbdare, iar acestea deveneau din ce în ce mai
frumoase, cu cât exersa mai mult.

5
 'Priueşte partea bună a lucrurilor!
Era o zi de toamnă ploioasă, rece şi mohorâtă, iar Cristina stătea plictisită la birou şi
privea pe fereastră.
— Ce pot face pe o aşa vreme? Cred că nimic, răspunse tot ea.
Dintr-odată s-a deschis usa camerei si intră Nicoleta, sora ei, care era curioasă să vadă ce
face Cristina. A pregătit cizmele de cauciuc pentru joacă şi a invitat-o afară să se joace îm­
preună prin băltoacele din curte, dar Cristina era posacă, nu avea chef de nimic. Nicoleta
i-a spus că e plictisitor să fii copil mare; ea iubea să fie copil.
Curtea era plină de băltoace. Nicoleta zburda fericită printre ele şi câteodată sărea în
câte una dintre ele. Când apa îi stropea haina de ploaie roz, fetiţa începea să râdă cu poftă.
Cristina o privea de la fereastră.
— Ce bine era când mă bucuram şi eu de ploaie! Cât de mult zburdam pe afară, în
haina mea albastră de ploaie, cu şoricei! se gândea ea. După ploaie aveam obiceiul să
număr râmele. Cristinei cu siguranţă îi este frică de ele.
Cum se gândea ea astfel, deodată i s-a făcut chef să meargă afară. S-a îmbrăcat cu
nerăbdare cu haina roz şi a încălţat cizmele pregătite. Concursul de sărit în băltoace
începuse îndată. Când fetele au obosit de la atâta sărit, s-au apucat să numere râmele
ieşite din pământ. Nicoleta ţipa de fericire la găsirea fiecărei râme de parcă ar fi dat peste
o comoară, iar entuziasmul ei a molipsit-o şi pe Cristina.
încă mai ploua, dar asta nu o mai deranja deloc pe Cristina. S-a distrat enorm cu
surioara ei în curte.

6
 'Fiţi alături unii de alţii!
.'•latei şi mama lui tocmai terminaseră de mâncat cina şi se pregăteau să povestească
ram şi-au petrecut ziua.
— \ lami, închipuie-ţi că părinţii Sofiei divorţează şi asta este foarte nasol, povesti
•latei cu un aer de copil ce ştie lucruri importante.
.'•lama îl privi nedumerită, pentru că la 5 ani copiii nu ştiu ce e un divorţ, şi-l întrebă:
— Dragul meu, tu ştii ce înseamnă că părinţii cuiva divorţează?
— Nu, a răspuns Matei, fără să se gândească. Dar David a spus că asta este foarte
nasol si ceea ce este nasol este haios.
— David nu are dreptate. Un divorţ nu e nici nasol şi nici haios, ci un lucru greu şi
r are ros. Sofia cu siguranţă suferă şi cred că s-ar bucura dacă voi nu aţi mai râde de ea,
fi ap ajuta-o.
— Cum aş putea s-o ajut? întrebă Matei.
— De exemplu, nu vă mai bateţi joc de ea. Voi sunteţi un grup în grădiniţă şi este
nr.rortant să ţineţi unii la alţii, să vă ajutaţi şi să vă respectaţi. N-o lăsaţi pe Sofia să fie
rişti, ci chemaţi-o la joacă tot timpul!
. •latei se juca cu resturile de corn de pe farfurie.
— Ai dreptate, mami, nici mie nu mi-ar plăcea dacă ceilalţi ar râde de mine! De mâi-
-: am s-o protejez pe Sofia! Voi fi asemenea unui soldat şi am s-o apăr! a spus Matei.
— Ştiu asta, fiindcă tu eşti un băiat deştept care ştie să fie alături celor din jur când le
: arca. a spus mama în timp ce săruta creştetul copilului.

7
 Fii răbdători
Felicia era bolnavă, iar boala o ţinea în casă pe când afară ningea frumos. Ea auzea
glasurile copiilor ce se bucurau de zăpadă şi voia să li se alăture. Fetiţa încercă să îşi con­
vingă mama să o lase puţin afară. Mama îi spuse că e prea slăbită pentru a ieşi şi risca să
se îmbolnăvească mai rău.
— Cum pot fi puternică dacă nu fac altceva decât să stau în pat? se bosumflă Felicia.
— Când am fost mică, începu mama, am auzit despre un iepuraş căruia îi plăcea
mult supa de carne. Mâncă atât de multă, încât deveni puternic şi musculos.
— Mami, astfel de iepuraşi nici nu există! râse Felicia.
— Ba da, cum să nu! S-a angajat la circ şi a călătorit foarte mult. Poate că de atunci a
vizitat lumea întreagă, zâmbi mama.
— Mami, ştiu că îmi povesteşti toate acestea ca să mănânc supa de carne gătită astăzi,
spuse Felicia.
— Poate da, poate nu, cine ştie? şopti mama la urechea fetiţei şi mai adăugă: ba chiar
mai mult, dacă mănânci supa de carne şi te faci puternică ca şi iepuraşul din poveste,
s-ar putea să mergem puţin afară deseară, după ce copiii s-au dus la culcare. Poate că nu
vom sări ca şi ei, dar ne plimbăm puţin.
Felicia sări bucuroasă din pat:
— Mulţumesc, mami! Mulţumesc, mami! strigă fetiţa.
— Mai rabdă puţin, te rog, şi du-te înapoi în pat! a rugat-o mama. Aduc imediat supa
de carne iepuraşului meu puternic.
 'Rezoluă problemele discutând]
David şi Alin, doi colegi de grădiniţă, au vrut să se joace cu acelaşi soldat de jucărie
>: s-au luat la bătaie din acestă cauză. Au fost despărţiţi de doamna educatoare care a
:.".cercat să-i liniştească:
— Copii, nu este frumos să vă bateţi. Ştiţi de ce?
.Alin răspunse nervos că nu vor mai primi cadouri de Crăciun.
— Si asta este adevărat, zâmbi doamna educatoare. Dar nu numai din această cauză.
7uteţi să vă loviţi foarte tare şi bătaia nu are nici un sens. Dacă aveţi probleme, trebuie
să le discutaţi! Cu pumnul si cu forţa nu se rezolvă nimic! De ce v-ati certat?
— Amândoi voiam să ne jucăm cu soldatul, a răspuns ruşinat Alin.
— Şi cum trebuia să procedaţi? a întrebat amabil doamna educatoare.
— Puteam să ne jucăm împreună cu soldatul, spuse David.
— Sau ne puteam juca cu el pe rând, bolborosi Alin.
— Vedeţi, copii, amândoi sunteţi foarte deştepţi, le-a spus doamna educatoare, mân-
uaindu-i pe cap. Cum bătaia este un lucru urât, soldatul se duce acum să se odihnească
r aţin pe raftul cel mai înalt. Rănile lui, primite în bătălie, trebuie să se vindece. Se va
.''.toarce numai atunci când Alin şi David se vor împăca şi se vor putea juca frumos îm-
r reună, spunse doamna educatoare şi a pus soldatul pe un raft mai înalt, unde copiii nu
i ungeau. Alin şi David au dat mâna imediat:
— Pace, pace, prietenie, supărarea-i o prostie! au cântat împreună şi au hotărât că
.mediat ce soldatul îşi va reveni, primul care se va juca cu el va fi Alin. In acest timp,
David se va juca cu împăratul, după care copiii vor face schimb.

9
 Acordă atenţie celor dragii
Victoria şi Oana, două surori, erau în vacanţa de primăvară, dar de plictiseală în­
cepură să se certe. M ama interveni şi le întrebă de ce se ceartă.
— Victoria nu face altceva decât să citească şi nu vrea să se joace cu mine cu casa de
păpuşi.
— Oana, Victoria are de citit, ea este elevă. Tu trebuie să înţelegi că fiecare dintre voi
are altceva de făcut.
— Dar dacă Victoria citeşte, eu mă plictisesc! se plânse Oana în continuare.
Mama se gândi puţin şi pe urmă spuse:
— V-ar plăcea să petrecem o după-masă în familie? Să facem totul împreună?
Auzind acestea Victoria a pus jos cartea şi a ascultat-o pe mama cu mare atenţie.
— Ce v-ar plăcea să faceţi cel mai mult?
Fetele începură să facă planuri: să iasă la terenul de joacă, să mănânce îngheţată, să se
joace cărţi sau jocuri de societate.
— Bine, dădu mama din cap. Prima dată mergem la o îngheţată, după care mergem
la terenul de joacă. Când ajungem acasă vom juca cărţi până la cină, după care vom face
o baie şi ne vom juca cu jocurile de societate. Va fi bine aşa? întrebă mama.
— Foarte bine! au spus fetele deodată.
După-masa a trecut repede. N u era loc pentru plictiseală sau ceartă, deoarece fetele
erau atente la nevoile fiecăreia şi îşi faceau timp pentru tot ce şi-au propus.

10
 împreună este mai uşori
1^-. inia se juca din plin toată ziua şi toată camera era împânzită de jucării. Când văzu
- ama dezordinea îi spuse fetei:
— Fetiţa mea, este timpul să strângi jucăriile! Imediat facem baie, după care vom
ser . cina şi vom merge la culcare.
La auzul acestor cuvinte fetiţa începu să bată din picior şi să spună că ea încă nu s-a
săturat de joacă.
\ia m a a încercat să o potolească cu răbdare.
— Draga mea, mâine te vei putea juca din nou. Te-ai jucat destul pentru azi! Cu
î guranţă eşti obosită deja.
— Problema este că vreau să mă mai joc şi încă nu vreau să fac ordine în cameră,
scmgi Lavinia.
arunci, în cameră apăru tata.
— Am o idee! Până ce mama îţi va pregăti baia, eu te ajut să faci ordine. Ai să vezi,
im r reună este mai uşor! In timp ce punem jucăriile la loc, ne mai jucăm puţin cu ele, în
secre:. Cred că mama nu îsi > va da seama, făcu tata cu ochiul.
— Ce bine! îmbrăţişă fetiţa gâtul tatei. Haide, tăticule, îţi arăt unde este locul păpuşii
Maia. Vrei să-l pui tu la loc pe Rex, leul cel curajos?
7b ă când mama a pregătit baia, Lavinia şi tata au terminat de făcut ordine în cameră,
nmccă împreună totul este mai uşor şi mai distractiv!

11
 Nu este frumos să bârfind
Ayan se grăbi să ajungă la poarta şcolii unde îl aştepta tatăl său. De cum îl văzu înce­
pu să povestească, spunându-i tatălui că a aflat de ce au pierdut meciul de fotbal. Ayan
afirmă cu convingere că a fost vina unui singur coleg, Ştefan. Tatăl îl întrebă mirat cum
a ajuns la această concluzie.
— A lipsit de la antrenament toată săptămâna. A spus că este bolnav, însă ceilalţi
l-au văzut în magazin, la cumpărături cu mama lui. Dacă venea regulat la antrenament
nu ar fi ratat acel şut şi echipa noastră ar fi câştigat, deci, evident, este numai vina lui
că am pierdut!
Auzind cele spuse de Ayan, tatăl îl certă spunându-i că acum el bârfeşte, lucru care
este extrem de urât. Ayan încercă să se apere spunând că Ştefan a fost zărit la magazin.
Tatăl i-a mai spus că dacă a fost văzut la magazin nu înseamnă că nu era bolnav. Şi
bolnavii mănâncă şi au nevoie de medicamente care tot de la magazin se cumpără.
Ayan se supără tare când văzu că tata nu îi dă dreptate.
— Au nevoie, da. Insă şi aşa a ratat acel şut despre care ţi-am povestit.
— Fiule, fotbalul înseamnă muncă de echipă. Toţi se străduiesc; victoria nu depinde
doar de un singur om, ci de efortul depus de toţi. Sunteţi dezamăgiţi şi încercaţi să găsiţi
un ţap ispăşitor. Crezi că este corect? Data trecută când ai fost bolnav, nici tu nu ai putut
să mergi la antrenament timp de două săptămâni. Când aţi câştigat meciul, nu trebuia
să ai parte de glorie, fiindcă nu te-ai antrenat. N u e aşa?
— Ai dreptate, tati, a răspuns Ayan încet. N u voi mai bârfi niciodată şi îi voi cere
iertare lui Ştefan!
5

12
 E bine să dăruieşti!
Mama Veronicăi a sosit să o ia acasă pe fetiţă de la grădiniţă. Copiii veneau în şir de
.a baie când au început să o anunţe pe fetiţă, strigând-o.
Mama o aşteptă cu răbdare pe Veronica, care a început să se îmbrace.
— Cum a fost ziua de azi? întrebă mama.
— A fost bună, ne-am jucat în curte şi am vizionat un spectacol în sala de sport.
— Ce fel de spectacol? întrebă curioasă mama.
— A fost despre copiii mai săraci decât noi, cărora le lipsesc foarte multe lucruri. Unii
r.u au haine frumoase şi nu au atât de multe jucării, ca şi mine.
— Da, din păcate asta aşa este, a dat mama din cap.
— Trebuie să fie foarte trist să fii sărac, se întristă Veronica.
Mama dădu din cap:
— Ştii ce, draga mea? Am o idee! Hai să strângem jucăriile tale vechi şi să le oferim
copiilor săraci.
Chipul Veronicăi se lumină.
— Ce idee bună! Să ne grăbim acasă!
Ajunse acasă au strâns toate jucăriile vechi ale fetei şi le-au pus într-o cutie.
— N u vă îngrijoraţi, veţi ajunge în locuri frumoase unde se vor juca din nou cu voi!
e-a şoptit Veronica jucăriilor şi a închis cutia. Pe urmă fetiţa spuse mamei emoţionată
şi tericită:
— Credeam că mă voi despărţi cu greu de aceste jucării, însă mă simt atât de bine!
intr-adevăr e bine să dăruieşti şi altora, zâmbi cu drag.

13

■
 Ajut cu plăcere şi accept ajutorul celorlalţi
La ora de matematică, copiii au primit de rezolvat o problemă mai dificilă. Dragoş îşi
rodea creionul şi nu înţelegea ce are de făcut. Alessia, colega lui, o rezolvă repede. Dragoş
era supărat, iar când Alessia şi-a luat gustarea din ghiozdan, i-a spus lui Dragoş:
— Te ajut cu plăcere la matematică! Dacă vrei poţi veni la mine acasă să exersăm sau
putem verifica exerciţiile în pauză.
— Intr-adevăr? se lumină chipul lui Dragoş. Aş fi foarte bucuros dacă m-ai ajuta, nu
prea mă pricep la matematică. Am putea verifica exerciţiile chiar acum?
Copiii au verificat problema, iar fetiţa a explicat cu răbdare şi tact, încât băiatul a în­
ţeles. A mulţumit colegei spunându-i că se va revanşa.
La ora de sport, copiii au exersat statul în cap. Alessia nu a reuşit nicicum, întotdeau­
na cădea. Stătea bosumflată pe saltea.
Lui Dragoş statul în cap îi reuşea foarte bine. A învăţat anul trecut la antrena­
m entul de fotbal. Văzând că Alessia nu reuşeşte s-a apropiat de ea şi s-a oferit să o
ajute. D upă câteva exersări, Alessia a reuşit şi i-a m ulţum it. Băiatul era fericit că a
p u tu t să se revanşeze.
Dragoş şi Alessia erau foarte buni colegi de bancă, au învăţat să se ajute reciproc: Ales­
sia îi explica mereu problemele la matematică în pauză, iar Dragoş o ajuta pe Alessia la
exerciţiile de la ora de sport.

14
 Nu las pe ninaeni să-rru strice ziua!
Dimineaţa, când se trezi, Iasmina se gândi la ziua de ieri. O supăra felul în care copiii
îşi bateau joc de ea, fiindcă ea avea doi taţi. D upă divorţ, mama ei s-a recăsătorit.
— Cum de fiecare dată vine altcineva după tine? a întrebat-o Mihai la şcoală.
— N u vine altcineva de fiecare dată. Eu am doi taţi, care vin după mine pe rând, se
apără Iasmina, cu toate că o supăra întrebarea asta jignitoare.
Ceilalţi copii păreau interesaţi de această temă şi voiau să ia parte la discuţia care re­
pede se transformă în bătaie de joc.
Iasmina îi iubea pe taţii ei la fel. Şi pe tatăl ei de acasă, şi pe tatăl ei adevărat. Aşa îi
numea. Acum, stând în pat, se gândea că are de ales între a lăsa să o distragă gândul la
vorbele lui Mihai şi să fie indispusă toată ziua sau să fie binedispusă.
Iasmina a decis că vrea să se simtă bine şi că nu va lăsa ca bătăile de joc să-i strice ziua.
Când Mihai a întrebat-o iarăşi care dintre taţii ei vine s-o ia, Iasmina a răspuns în felul
următor:
— Ştii, eu mă bucur tare mult că am doi taţi. Pe de o parte primesc de două ori mai
multă dragoste, iar pe de altă parte primesc mai multe cadouri la ziua mea de naştere.
Cu asta i-a întors spatele lui Mihai, care se uita curios după Iasmina. Fata se bucură
toarte tare fiindcă reuşise să nu mai dea importanţă bătăilor de joc şi nu-i lăsă pe copii
să-i strice ziua. Asa, Mihai si-a învătat lecţia si nu si-a mai bătut joc niciodată de ea din
cauză că are doi tati.

15
 Cadourile cele nriai frumoase uin din inima!
Veni ziua de 8 Martie şi copiii de la grădiniţă pregătiră pentru mame un spectacol de­
osebit. Sala era frumos amenajată. Cântară un cântec în cinstea mamelor, recitară poezii
si
> le înmânară cadouri.
Andreea se apropie de mama ei:
— E ziua ta, mămico, în dar ţi-am adus inima! Şi crede-mă, mămico, un dar mai
frumos nu se putea!!!
Toate mamele au primit câte o garoafe albă şi o lalea din carton cu poza copilului.
După acest moment a urmat cadoul cel mai drag. Fiecare copil a scris pe o hârtie ce
iubeşte cel mai mult la mama lui. Doamna educatoare a citit pe rând textele copiilor şi
părinţii trebuiau să-şi dea seama după descriere care copil a scris-o. Acestea erau mesaje
foarte drăguţe şi personale. Câteodată părinţii plângeau, alteori râdeau cu poftă.
Andreea a scris acestea mamei ei:
„Mami, te iubesc foarte mult, fiindcă ai grijă de mine, mă ajuţi când am nevoie, faci
mâncare foarte bună, mă asculţi si mă consolezi.”
Mama ei era foarte emoţionată.
— Iţi place garoafa asta? întrebă Andreea.
— Este foarte frumoasă! zâmbi mama. Dar ştii că nu garoafa mi-a plăcut cel mai
mult, nu e aşa, fetiţa mea dragă?
— Ştiu, a răspuns Andreea, îmbrăţişând-o pe mama ei.
Cadourile care vin din inimă sunt cele mai frumoase.

16
 Nu uictoria contează, ci să-ţi dai toată silinţa!
Râul avea cinci ani şi practica gimnastica la aparate de un an. Intr-o zi, antrenorul i-a
■rus că e destul de bun pentru a participa la un concurs destinat celor de vârsta lui.
La concurs trebuia să poarte pantaloni de sport negri şi tricou alb. Fetiţele purtau dre-
rri strălucitoare, iar părul lor era prins în coc. Erau prezenţi foarte mulţi părinţi, care se
rghesuiau în jurul saltelelor.
Fiecare copil şi-a prezentat numărul de gimnastică. Râul făcu podul, sfoara, statul în
:ap şi numeroase alte exerciţii frumoase. Le facea pe toate cum ştia el mai bine.
După prezentarea exerciţiilor urmă anunţarea rezultatelor. Toţi aşteptau. Râul ieşi pe
-:cul patru şi era supărat că nu urcă pe podium. Antrenorul veni să-l felicite.
— Te-ai descurcat foarte bine, Râul! Bravo! spunse antrenorul, dând mâna cu Râul.
.Antrenorul fu surprins de supărarea băiatului şi îi spuse că poate fi mândru de el
rentru că si-a dat silinţa. Râul era nedumerit. El crezuse că doar victoria contează. An-
y y

venorul îi spuse că important e să participi şi să te străduieşti. L-a întrebat dacă i se pare

;I a dat tot ce poate.
Râul a răspuns cu convingere:
— Da, asa simt!
— Vezi? Numai asta conteză! a spus antrenorul. Dacă exersezi, vei fi din ce în ce mai
: _n, spusese facându-i cu ochiul.
Lui Râul nu-i mai părea atât de rău că a terminat pe locul al patrulea, ba chiar îşi ţinea
m rndru diploma în mână.

17
 Nu obiectele sunt cele mai importantei
Elisa se juca cu mingea în camera de zi, când mingea se izbi din greşeală de piciorul
mesei. Vasul albastru de flori de pe masă a căzut şi s-a spart în bucăţi mici, cu o pocni­
tură zgomotoasă. Podeaua era acoperită acum de bucăţi mici de ceramică. Elisa se uită
dezorientată la bucăţile sparte. în acel moment şi-a adus aminte de câte ori o rugase
mama să nu se joace cu mingea în casă.
A fugit repede după mătură şi lopată şi a măturat bucăţile sparte. Prima dată s-a
gândit să le arunce în gunoi şi, astfel, s-ar putea ca mama să nu observe că vasul de flori
lipseşte. însă, fiind copleşită de remuşcări, a respins această idee şi fugi afară la mama,
care întindea rufele spălate.
Ii mărturisi mamei că spărsese vasul albastru de flori când se jucase cu mingea în ca­
meră, dar că apoi curăţase toate cioburile. Mama o întrebă, îngrijorată, dacă nu cumva
se rănise. Fetiţa îi răspunse că nu, dar era supărată pentru ce făcuse. Mama îi spuse că a
fost doar un vas cu flori; ea era mai importantă.
— Sunt puţin supărată din cauza faptului că te-ai jucat iarăşi în casă, dar nu sunt su­
părată pe tine pentru că vasul s-a spart. Acestea sunt numai obiecte nesemnificative din
viaţa noastră. Vrei să ne jucăm de-a prinselea? întrebă mama şi o gâdilă pe Elisa.
Fetiţa fugi bucuroasă cu mama pe urmele ei. Mama a aspirat în cameră ca nu cumva
să rămână vreun ciob, iar Elisa îi desenă mamei un buchet de flori în locul vasului spart.

18
 Familia asta nu ar jî la fel fără tine!
. :ecu o bună parte din vacanţa de vară când fratele lui Gheorghiţă plecă în tabără,
r *I:iorul lui mai mic uneori se bucura de asta, alteori nu. Se gândea că în timpul în care
m :ele lui va fi plecat va primi mai multă atenţie de la părinţi şi va avea ocazia să se furi­
er ie :n camera fratelui său. N u se bucura, însă, de faptul că nu va avea cu cine să se joace.
In primele zile, lui Gheorghiţă îi plăcu foarte mult că este singur. Petrecea mult timp
ir camera fratelui său si credea că se simte bine si asa.
y y y

.ntr-o zi, se juca cu cuburile de construcţie şi nu reuşea nicicum să desfacă două piese
_:. :e una de cealaltă. Fratele lui nu era acolo să-l ajute, astfel că Gheorghiţă a pus înapoi,
~_i:. cuburile de construcţie. După-masă, Gheorghiţă se juca în grădină. I-ar fi plăcut să
se ioace de-a v-aţi ascunselea, dar nu a avut cu cine. Doar căţeluşul Bruno alerga neîn-
. z:n in sus şi-n jos în grădină. Spre seară, Gheorghiţă avu chef să se joace cărţi. Părinţii
t i se jucară cu el, însă jocul nu era la fel de amuzant ca şi atunci când se juca şi fratele
t i Tabăra trecu repede, însă lui Gheorghiţă i se păru o veşnicie.
Când fratele lui a coborât din autobuz, Gheorghiţă mai că zbură către el:
— Ce bine că eşti acasă! suspină cu uşurare.
— Ce s-a întâmplat acasă? întrebă fratele său. Dacă vă bucuraţi aşa de mult că am
-*erit acasă, voi mai pleca cu plăcere şi altă dată, spuse râzând.
— Fără tine nimic nu era la fel! spuse Gheorghiţă.
— Şi tu mi-ai lipsit foarte mult! spuse în timp ce îşi îmbrăţişa fratele mai mic.
Gheorghiţă şi fratele său s-au jucat împreună toată după-masa. Au jucat jocuri de
societate, cărţi şi mult aşteptatul de-a v-aţi ascunselea, în grădină.

19
 Nu lua fără să cerii Cere şi îţi împrumuţi
Betty avea o nouă carte de colorat pe care dorea să o ia cu ea la grădiniţă.
— Pot să iau cu mine noua mea carte de colorat cu prinţese? o întrebă pe mama.
— N u cred că este o idee bună, spunse mama. Dacă o vor vedea copiii, probabil că
vor dori si> ei să coloreze si
> vă veţi
> certa din cauza asta.
— Dacă cineva mi-o cere, i-o împrum ut cu drag! a răspuns Betty.
— Atunci poţi s-o iei cu tine, a căzut de acord mama.
Betty a dus cartea de colorat în grupa ei. Fetele aproape că au smuls cartea din mâna
celorlalţi, atât de curioase erau să vadă imaginile cu prinţese. Pe Betty asta nu o deranja;
i-a lăsat pe toţi să se uite la ea. Când toţi au văzut cartea de colorat, Betty a pus-o pe raft
şi s-a dus să se joace cu păpuşile.
Atunci, o colegă de-a ei, Miruna, a luat cartea de colorat fără să o întrebe pe Betty şi
a început să coloreze. Colora rochia unei prinţese cu mov deschis când Betty s-a întors
şi a început să-şi caute cartea de colorat pe raftul unde a lăsat-o.
Betty o întrebă pe M iruna de ce i-a luat cartea fără să întrebe. M iruna s-a scuzat că ea
doar a colorat rochia unei prinţese. Betty i-a răspuns că i-ar fi dat-o cu plăcere dacă ar fi
cerut-o. Miruna şi-a cerut scuze, apoi fetele s-au împăcat şi au colorat împreună.
— Asta e foarte drăguţ din partea ta! se apropie doamna educatoare. Cu siguranţă toţi
se vor bucura de asta.
Cartea de colorat a trecut din mâna în mână şi toţi au colorat câte o imagine. Ba mai
mult, fetele au făcut şi un mic desen, astfel că Betty ştia cine a colorat prinţesele.

20
 (Dragostea nu se măsoară în cadouri scumpe!
Se apropia sfârşitul anului şcolar şi toţi copiii erau preocupaţi de mediile obţinute şi
cr recompensele primite. Petru a deschis acest subiect acasă:
— Mami, îmi luaţi un cadou dacă voi avea media bună la scoală? întrebă curios.
— Cu siguranţă! Dacă vei avea note bune în carnetul tău, vei fi recompensat, îl linişti tata.
— S-ar putea să-mi luaţi maşina cea roşie pe care am văzut-o în vitrina magazinului
ue ia colţ? îmi place atât de mult!
Petru se gândea atât de mult la maşina roşie, încât parcă o vedea în faţa ochilor. îşi
imagina că o primeşte cadou şi că se joacă cu ea ore în şir în cameră.
Părinţii i-au spus că adevărata răsplată nu stă în cadouri, ci în faptul că el va fi mai deştept.
C _noştinţele îi vor folosi în viaţă. Auzind aceste vorbe, Petru crezu că nu va primi maşina
~ u_t visată, dar părinţii l-au întrebat dacă nu ar fi mai bine să-şi dorească o excursie.
— Excursie? întrebă Petru uimit.
— Da, am putea petrece o zi întreagă la grădina zoologică, sugeră tata.
Anul şcolar se terminase şi Petru a primit note foarte bune. Părinţii lui erau foarte
- mdri de el. Petru se gândea mult la discuţia anterioară cu tatăl său şi, până la urmă,
. . _at o decizie:
— Putem să mergem la grădina zoologică? întrebă cu entuziasm.
. etru s-a simţit foarte bine la grădina zoologică. S-au plimbat ore în şir cu mama şi cu
tizi şi au mâncat îngheţată. Când au obosit, s-au odihnit lângă lacul din grădina zoolo-
_ ;.i şi au povestit mult timp. Se făcu seară deja când au pornit spre casă.
Pui Petru nu i-a părut deloc rău că nu a ales maşina roşie, fiindcă experienţa asta
fc semna mult mai mult. Fiind împreună toată ziua cu mama şi cu tata se dovedi a fi o
a : rrienţă de neuitat, una pe care ştia că o va păstra mereu în sufletul lui.

21
 'Prietenii adeuăraţi nu te lasă la greul
Alex stătea necăjit pe marginea patului, se gândea la mama lui. Au trecut trei zile
de când fusese internată în spital şi, din păcate, trebuiau s-o opereze. Lui Alex îi lipsea
foarte mult. Din fericire, starea mamei era bună, însă era foarte ciudat că nu se plimba
prin bucătărie, nu se juca cărţi după-masa. Lui Alex îi lipseau poveştile spuse seara la
culcare, îmbrăţişările şi pupicii de noapte bună. Cu toate că tata încerca conştiincios
să o înlocuiască, tot nu era mama şi nu putea să citească poveştile la fel cum le citea ea.
Cineva bătu încet la usa
> băieţelului:
>
— Bună! zise Cezar intrând în cameră. Vrei să jucăm fotbal?
Cezar era vecinul lui Alex şi cei doi băieţi se jucau foarte mult împreună. Nu conta că
nu erau de aceeaşi vârstă, mai ales dacă era vorba de joacă.
Alex îi spuse lui Cezar că nu are chef şi că îi e dor de mama lui. Prietenul îl înţelese
pentru că şi el fusese departe de mama lui, dar îi spuse că va recupera timpul cu mama
când aceasta se va întoarce.
Dar Alex nu scăpă de tristeţe. Văzând că prietenul său e tot trist, Cezar îi sugeră să
meargă să doarmă la el peste noapte. îşi făcură planuri despre ce şi cum vor face: jocuri,
desene animate... Lui Alex îi plăcu ideea şi îşi ceru voie de la tatăl lui. Primind permi­
siunea, băieţii au pornit. Părinţii lui Cezar fură încântaţi când văzură grija lui pentru
prietenul său.
Au avut parte de o seară de pomină, cu multe jocuri. A doua zi, mama lui Alex veni

22
 Nu te teme să iei iniţiativa!
Era o zi frumoasă de iarnă cu zăpadă cristalină şi cu sărbători ce se apropiau. Ecaterina
* : rbea cu mama ei şi îi spunea că ar fi frumos dacă de sărbători ar putea oferi celor săraci
j^iouri. Mamei îi plăcu ideea fetei şi îi propusese să doneze jucăriile ce nu le mai folosea,
ir_sâ Ecaterina îi spuse că nu la asta s-a gândit.
— Nu, eu mă gândeam că ar fi frumos dacă mai mulţi oameni ar oferi cadouri, de
sem p lu toţi colegii mei de clasă.
— Chiar? Ce idei bune ai! se uită mama la fetita ei cu mândrie.
— Cum crezi că aş putea realiza ideea asta? gândi cu voce tare Ecaterina.
— Ai putea discuta despre asta cu doamna învăţătoare şi aţi putea anunţa în clasă, ca
s.i cevină un obicei nou. Chiar dacă nu aduc toti cadouri, cu cât mai mulţi, cu atât mai
rine! Fii curajoasă şi ia iniţiativa! o sfătui mama.
in următoarea zi, Ecaterina i-a spus doamnei învăţătoare ideea ei şi împreună au
u cis ca toţi copiii din clasă să aducă câte o cutie de pantofi în care să pună cadouri
ce vor fi date unei organizaţii ce se ocupă de săraci.
ideea Ecaterinei îi plăcu atât de mult şi domnului director, încât toţi copiii din şcoală
r regâtiră cutii de pantofi umplute cu cadouri. Cu o săptămână înainte de Crăciun, cu-
- r de pantofi stăteau grămadă în holul şcolii. Inima Ecaterinei fu cuprinsă de căldură
când le privea.
— A fost o idee bună! zâmbea ea când trecea pe lângă cutii şi era foarte mândră că ea
i rropus această acţiune.

23

-
 S-ar putea să aibă toţi dreptate!
Olivia şi Sonia erau cele mai bune prietene din clasa întâi. Erau chiar şi colege de
bancă. Tot timpul vorbeau şi povesteau foarte mult, iar doamna învăţătoare le-a mutat
una de lângă cealaltă. La ora de ştiinţe naturale copiii învăţau despre încălzirea globală.
Discutau despre modul în care se încălzeşte planeta noastră şi despre cauzele posibile.
Această temă stârni multe idei în rândul copiilor care aveau o mulţime de întrebări.
— Copii, aş dori ca fiecare dintre voi să ne împărtăşească părerea despre această temă.
Ce credeţi, cine este răspunzător pentru încălzirea globală a Pământului? întrebă doam­
na învăţătoare fără să ştie ce dezbatere va provoca întrebarea ei.
Copiii enumerară cauzele întrerupându-se:
— Fabricile sunt de vină! a spus hotărât Olivia.
— Nu-i adevărat! Consumul excesiv este de vină, a contrazis-o Sonia.
— Nu! E vina maşinilor! interveni Bogdan.
Doamna învăţătoare era surprinsă de activitatea copiilor.
— N u zic că nu e adevărat, deoarece toţi aveţi dreptate. Toate cauzele enumerate de
voi sunt corecte! Sunteţi foarte deştepţi, fiindcă cunoaşteţi foarte bine această temă. Se
mai întâmplă ca toată lumea să aibă dreptate şi aceasta este o astfel situaţie.
Copiii se aşezară cu doamna învăţătoare pe covorul din capătul sălii şi au discutat
foarte mult fără să se întrerupă. Ei ascultau şi părerile celorlalţi, deoarece ştiau că toţi
spun lucruri interesante.

24
 Nu te da bătut din prirna!
Era o primăvară frumoasă, cu un soare strălucitor, când copiii se pregăteau de săritura
in lungime, la ora de sport.
— Mi-am luat astăzi pantofii de sărit în lungime, spuse cu mândrie Eduard.
Se repezi, îşi luă avânt şi sări. Din păcate, săritura se dovedi a fi scurtă şi asta distruse
: _r.a dispoziţie de până atunci a lui Eduard.
— Nu pot să cred că am greşit! bombăni supărat.
.ntre timp şi ceilalţi îşi luau avânt şi săreau: unii reuşeau mai bine, alţii mai puţin.
I in păcate nici săritura următoare nu-i ieşi mai bine lui Eduard. Băiatul se aşeză trist pe
marginea terenului şi scormoni nisipul cu vârful pantofului.
— Care e problema? îl întrebă domnul Pavel, profesorul de sport.
— Nu mi-a ieşit săritura, sunt atât de neîndemânatic... Toţi reusesc, iar e u ... asta nu
y y > J

: ::ne! suspină el.

— Nu te da bătut, mai încearcă o dată şi vom vedea care este problema, bine? îl con-
scJ l domnul Pavel.
— Mi-a pierit cheful! spuse supărat Eduard, dar până la urmă tot sări şi domnul Pavel
i:ent la săritura lui. îşi dădu repede seama că băiatul nu folosea optim forţa lui la salt.
A - corectat greşeala şi săritura următoare a lui Eduard fusese foarte lungă, în comparaţie
. _ cele anterioare.
7e urmă, domnul Pavel nici nu trebui să-l roage pe Eduard să sară încă o dată. Băiatul
cr-cbia aştepta să îi vină rândul. Sări sârguincios pe toată durata orei de sport. Efortul
Zstpus aduse rezultatul: băiatul primi nota zece. Eduard se bucură tare mult de perfor­
manţa lui şi era mândru că nu s-a dat bătut după prima săritură.

25
 3)acă te uăd pe tine fericit şi eu sunt fericit!
Mama Lui Horia stătea în faţa calculatorului si ofta, lucru ce atrăsese atenţia copilu­
lui care veni să vadă ce o deranjează pe mama. Ea îi spuse că sunt nevoiţi să îşi amâne
excursia planificată din cauza unei urgenţe apărute la servicul ei.
— O, nu! se întristă Horia.
— Vezi, chiar de asta mă temeam, că vei fi trist! mângâie mama capul băieţelului. Nu
voiam să stric excursia, însă m-au rugat să particip la o prezentare, ceea ce este o mare
onoare şi ocazie, de fapt un vis de-al meu ar deveni realitate. Prezentarea asta va fi chiar
în weekend-ul ce urmează.
Băiatul se interesă dacă mama lui va fi prezentatoarea principală. Mama îi confir­
mă, iar Horia se duse la ea şi o îmbrăţişă spunându-i că pot amâna excursia. Mama
era surprinsă.
— Dacă această prezentare contează mult pentru tine, atunci nu trebuie s-o ratezi.
Cu siguranţă vei avea succes, deoarece tu eşi cea mai deşteaptă mămică din lume! Dacă
tu eşti fericită, atunci şi eu sunt fericit! o îmbrăţişă Horia pe mama lui.
— Iar tu eşti fiul cel mai deştept şi cel mai înţelegător şi te iubesc enorm! spuse mama
si
> îsi
> sărută băieţelul.
>
Mama participă la prezentare şi avu succes, într-adevăr. Săptămâna ce urmă au călă­
torit cu toată familia în Transilvania si > nici nu-si
> mai aduceau aminte că excursia a fost
amânată din cauza prezentării.

26
 Ia apărarea prietenului tăul
Gianina iubea să meargă la grădiniţă, avea foarte mulţi prieteni acolo. Prietena ei cea
mai bună era Laura, cu care era aproape de aceeaşi vârstă. Laura era o fetiţă drăguţă,
: _nă la inimă şi întotdeauna veselă. Avea părul scurt, şaten şi ochii mari, căprui. Giani­
na şi Laura se iubeau atât de tare, încât de multe ori se jucau împreună şi după grădiniţă.
Insă la grădiniţă ceilalţi copii nu le lăsau să se joace împreună. Fetele mai mari, cum
: rau Flavia şi Mihaela o plăceau pe Gianina şi de multe ori o excludeau pe Laura. Atunci
-.aura se întrista foarte tare.
Când se apropie ziua de naştere a Gianinei, mama o lăsă să invite mai multe fete din
ampă, deci nu venea numai Laura, ci şi Flavia şi Mihaela. Din păcate, excluderea Laurei
ncepu în curând. Când mama observă asta, a chemat-o pe fetiţă. O întrebă de ce nu se
j; acă şi cu Laura, care stătea singură. Gianina îi răspunse mamei că Flavia şi Mihaela au
fxclus-o. Mama îi spuse să îşi protejeze prietena cea mai bună. Gianina era dezorientată
: nu ştia cum să facă, dar îşi lua inima în dinţi şi spuse fetelor că şi Laura vrea să se joace
na ele, iar dacă nu acceptă ea iese din joc.
Cele două fete erau surprinse de spusele Gianinei:
— Dar Laura are părul scurt! îşi încruntă fruntea Flavia.
— De ce contează asta? întrebă Gianina. Şi al tău a fost scurt, până ce a crescut.
Flavia si Mihaela s-au uitat una la cealaltă.
— Bine, o vom lăsa să se joace cu noi, spuseră deodată.
De atunci fetele nici nu mai încercară s-o excludă pe Laura din joc. Laura putea să se
V ace cu ele de câte ori voia. Insă Laura tot cu Gianina îi plăcea să se joace cel mai mult.
•lama era foarte mândră de Gianina, fiindcă i-a luat apărarea prietenei cele mai bune.

27
 Crede în tine!
Era o zi splendidă de vară, iar Ciprian era în vacanţă cu părinţii lui, în Croaţia. Ve­
neau aici de când Ciprian era copil mic. Băiatul cunoştea deja foarte bine acest loc. Aici
a învăţat să înoate, cam la cinci ani. Asta fusese cu mult timp în urm ă... între timp
băiatul împlinea deja opt ani.
Ciprian se juca în apa nu foarte adâncă. Punea pietrele una peste cealaltă şi făcea din
ele o grămadă destul de mare.
Tata l-a chemat să intre în apă, dar Ciprian spuse că nu are chef. Curios, tata, ieşind
din apă, l-a întrebat care e problema pentru că copilul iubea marea şi îi plăcea să înoate.
Ciprian nu răspunse, suspină adânc şi îşi continuă construcţia:
— Eu nu pot să înot! spuse cu tristeţe.
— Sigur că poţi! răspunse tata. Ai învăţat cu mulţi ani în urmă.
Ciprian îi povesti cum colegii lui îi spuseră că nu înoată bine. Tatăl îl încurajă spunân-
du-i că, deşi nu înoată ca un sportiv, totuşi se descurcă.
Ciprian intră încet în apă. Simţea că temperatura apei este foarte plăcută. Tremura
puţin, când vântul îi mângâia faţa încălzită. Suspină adânc şi se întinse în apă. Se lăsă
legănat de valuri, după care începu să înoate. Simţea că îşi stăpâneşte trupul în totalitate.
Frica îi trecu şi inima lui era plină de bucurie.
— Taţi, ai avut dreptate! Sigur că pot să înot! zâmbi băieţelul.

28
 Tii cu ochii în patru,
oriunde poţi înuăţa ceua nou!
E 'i mijlocul vacanţei de vară şi Anca îşi trăia visul: se afla în tabăra de echitaţie. Iubea
o ă câlăritul şi nu o deranja să cureţe sau să aibă grijă de un cal.
I peria calul preferat, Rapid, când auzi afară o discuţie. Era un domn mai în vârstă
g s . scnimba nişte vorbe cu proprietarul.
Ai>ca saluta politicos:
— Bună ziua!
— bună ziua, domnişoară! spuse amabil domnul.
. ca s-a prezentat şi au început să vorbească. Domnul ştia multe lucruri interesante
jflic 7 *r cai. Povestea despre lumea curselor de cai şi despre cum trebuie trataţi caii, ce le
place fi ce nu. Anca se simţea atât de bine, încât nici nu observă cât de repede a trecut
! ram ul.
— Cineva a uitat să-ţi dea apă? se auzi dinspre grajd.
Arunci, fetiţa şi-a adus aminte că a uitat să-i dea apă lui Rapid. Şi-a cerut scuze, se
m i ie lângă domn şi fugi în grajd.
— .mi pare rău, se scuză, eu am fost acel cineva!
Pr rrietarul mângâie capul fetiţei:
— Văd că l-ai cunoscut pe tatăl meu. Ştie despre cai mai multe decât oricine.
— Domnul este tatăl dumneavoastră? se miră Anca.
— Da! Mai demult a fost un jocheu, zâmbi proprietarul.
Area se bucură că a făcut cunoştinţă cu un adevărat jocheu si că a învătat multe lu-
« r_ r utile despre cai. Aşteptase foarte mult această tabără, însă nu s-a gândit că va avea
: : o asemenea experienţă.

29
 Corpul tău merită alimente sănătoasei
Răzvan stătea printre ceilalţi copii în rândul din faţa bufetului de la şcoală. Ii era foa­
me. Seara trecută a convis-o pe mama lui să nu-i împacheteze gustare pentru dimineaţă,
ci mai bine să-i dea voie să cumpere ceva de la bufet. La început mama ezită, deoarece ea
prepara gustări delicioase şi sănătoase de fiecare dată, însă până la urmă îi dădu voie lu:
Răzvan să-şi ia gustarea de la bufet, cu condiţia să mănânce un sandvici.
Răzvan plănui să-şi ia un sandvici cu salam, deoarece acesta era preferatul lui, dar cum
se apropia tot mai mult de vitrina bufetului devenea tot mai nehotărât. Vedea multe
feluri de ciocolată şi chipsuri. Până când să ajungă la doamna vânzătoare a şi uitat de
planul lui şi de-abia aşteptă să simtă gustul de ciocolată în gură.
Băiatul ceru o tabletă de ciocolată cu căpşuni şi o pungă de chipsuri.
Deschise pe loc punga de chipsuri şi, în câteva minute, punga goală era deja în coşul
de gunoi. Băiatul nu făcu pauză şi desfăcu şi tableta de ciocolată. Era aşa de gustoasă
cum îşi imagină. A mâncat destul de mult din ea, iar ora următoare simţi o durere în
jurul stomacului.
„Poate că nu a fost cea mai bună idee. Trebuia totuşi să mănânc un sandvici”, se fră­
mântă în timp ce burtica îl durea din ce în ce mai tare.
Doamna învăţătoare îl văzu pe băiat că e palid şi îl rugă pe domnul de gardă să-l scoa­
tă la aer curat. Răzvan stătu în curte o jumătate de oră şi deja se simţea mai bine. Regretă
foarte mult că nu şi-a luat un sandvici şi se ruşină de lăcomia lui. A promis că nu va mai
fi lacom şi că va mânca doar mâncare sănătoasă. Desigur, mâncă ciocolată şi după aceea,
însă nu în loc de mâncare, ci după mâncare, dar nu mânca o tabletă întreagă deodată, ci
numai o bucăţică sau două pe zi.

30
 t

'Priueşte către ţinta ta şi

irrtaginează-ţi ceea ce îţi doreşti!
,.imelia ar fi vrut foarte mult să aibă numai note de zece în carnetul ei la finalul anu-
1_7 m ă acum nu avu niciodată medie foarte bună si>dorea foarte mult acest lucru. Din
r la gramatică media ei era nouă, însă nu se descurajă şi hotărâse că îşi va corecta
ă această notă.
I5 răcu o listă în care a trecut tot ceea ce trebuia să facă pentru a-şi atinge scopul.
Sen se şi ce anume trebuie să înveţe la gramatică. îşi propusese să rezolve exerciţii în plus
s U ridice mâna de multe ori la ore.
Înainte de culcare îşi imagina că îşi primeşte carnetul în care sunt trecute numai note
â ; :cce. Adormea cu asta în gând în fiecare seară.
r nira îşi organiză timpul în aşa fel încât se juca mai puţin, exersa şi muncea în plus,
ie r coamna învăţătoare remarcă progresul fetei zicând:
— Eşti foarte deşteaptă, Camelia! Să continui tot aşa! o îndemna.
7-icrarea de final de an îi ieşi foarte bine Cameliei. Când primi carnetul şi îl răsfoi
fczu nota zece de la gramatică. Fetiţa zburda de fericire:
— Ura, am media zece!
— O meriţi din plin, ai lucrat foarte mult! o mângâie doamna învăţătoare. Să fii
:~-^_"^ră de tine si de hărnicia ta!
Timelia se bucură tare mult că reuşi să-şi atingă scopul.
— \ lunca depusă a adus rezultatul dorit! îşi spunea zâmbind şi strângea în braţe car­
ne^—ei cu nota zece.

31
 Să încercăm cum crezi tu că e mai binef
Era o zi însorită de primăvară şi doamna educatoare s-a gândit să le facă pe plac copi­
ilor dându-le exerciţii pe care să le rezolve în perechi. Exerciţiul consta în confecţionarea
unor decoraţiuni pentru camera de grup.
Lucia şi Raluca începură activitatea cu mare elan. Au decis să facă nişte flori din hârtie
colorată, însă repede au ajuns să se certe.
— Nu faci bine! N u aşa trebuie! îi spuse Lucia Ralucăi.
— Tu nu faci bine! se bosumflă Raluca.
— Trebuie să îndoi hârtia mai bine, să nu se desfacă! o sfătui Lucia.
— Copii, importanţa exerciţiilor în perechi este că lucraţi împreună. Discutaţi cum ar
fi cel mai bine, prezentaţi sugestiile voastre, iar apoi decideţi împreună pe care o alegeţi.
Doamna educatoare stătea jos lângă cele două fete. Le arăta cum ar face ea flori din
hârtie, dar asculta şi ideile lor şi le încerca şi pe acelea.
— Ce-ar fi să facem flori de culoarea curcubeului, din mai multe hârtii? sugeră
Raluca.
— Ce idee bună! Să încercăm! se entuziasmă Lucia.
— Vedeţi ce frumos ies decoraţiunile dacă lucraţi împreună? spuse doamna educatoa­
re, mândră de felul în care se înţelegeau acum cele două prietene.
In continuare copiii lucrară frumos împreună şi camera fu imediat plină de flori de
culoarea curcubeului. Doamna educatoare zâmbea mulţumită.

32
 Mâine e o nouă zi ca să încerci!
La grădiniţă se anunţă un concurs de desenat la care putea participa oricine iubea să
iacă desene. Concurenţii trebuiau să deseneze animalul lor domestic preferat cu creionul
sau creta cerată. Cum toţi aveau un animal domestic preferat, copiii desenau cu plăcere.
Cosmin desenă căţeluşul lui maro deschis, cu urechi negre, cu care petrecea foarte
mult timp. Aproape că au crescut împreună. Dimineaţa, căţeluşul Zeus îl trezea, iar sea-
n băieţelul îşi aducea aminte de fiecare dată să-i spună noapte bună. Cosmin pregătea
irsenul cu trup şi suflet; nu prea voia să i-1 dea doamnei educatoare, ci ar fi preferat să
L păstreze.
In curând desenele erau gata. Câştigătoarea concursului de desen era Irina, o fetiţă
u n grupa ursuleţilor. Cosmin stătea trist pe bancă. Făcuse desenul cu mare entuziasm,
insă nu câştigase.
Doamna educatoare îl consolă pe Cosmin, spunându-i că data viitoare poate va câş-
::ga el. Băiatul nu dorea să mai audă de colorat, dar educatoarea îi spuse că mai este un
: mcurs la care vor avea de desenat un clovn.
Cosmin spuse că îi plac clovnii pentru că sunt hazlii. Văzuse unul la circ, cu pantofii
. ui mari şi hainele colorate. Căţelul lui se învârtea în jurul lui, iar clovnul se tot împiedi­
ci. Pe el îl va desena Cosmin!
Grădiniţa primi o scrisoare peste câteva săptămâni. Se anunţa câştigătorul concursu-
.ui de desene pentru circ. Cosmin câştigase şi era felicitat. Câştigase bilete la circ pentru
:oată grupa!
— Mă bucur că am participat şi a doua oară la concurs şi am desenat clovnul! şopti
: ucuros Cosmin la urechile doamnei educatoare.

33
 Fii ţu însăţif
»

Natalia era o fetiţă cu părul lung, şaten, la fel ca al unei păpuşi. Colegelor ei de la gră­
diniţă le plăcea foarte mult să pieptene părul ei lung. Prietena ei cea mai bună, George:^.
avea tot păr lung, însă ea era blondă. Fetele, deseori, discutau cu o zi înainte ce fel cz
coafură vor cere să le facă mamele lor în ziua următoare pentru a avea părul făcut la fe_
Intro-zi de luni, Georgeta apăru cu părul scurt.
— Unde este părul tău? întrebă surprinsă Natalia.
— M-am tuns, zâmbi Georgeta. Toţi s-au tuns din familia mea, chiar şi sora mea, aş2
că m-am tuns şi eu. Nu-mi plăcea când trebuia să mă pieptăn după baie. Aşa mă sirr.:
mult mai bine.
Natalia se uita cu tristeţe la prietena ei:
— Cum vom mai avea coafura la fel? întrebă dezamăgită.
Se făcu seară, Natalia era deja în pat şi o aşteptă pe mama să-i citească povestea cr
noapte bună. Natalia îşi întrebă mama dacă poate să se tundă. Mama fu surprinsă a
întrebare fetei şi a aflat motivul: s-a tuns prietena ei.
— Faptul că sunteţi prietene nu înseamnă că trebuie să fiţi la fel. Fiecare dintre voi are
o personalitate aparte. N u trebuie să semănaţi, fiţi voi însevă! Fiind prietene, cu siguran­
ţă aveţi însuşiri comune, de ce să si arătati la fel?
— Prinţesele au părul lung de obicei, spuse intrând în cameră tata care auzi discuţii.
Sau nu mai eşti prinţesa noastră? întrebă şi o gâdilă pe fetiţă.
— Ba da, sunt! râse Natalia. Adevărul este că îmi place părul meu lung. Asta sunt eid

34
 îndrăzneşte să ceri iertare!
Era o zi frumoasă de primăvară, soarele îşi întindea picioruşele de aur pe cer şi doam­
na educatoare se gândi să meargă afară cu copiii, să se bucure de vremea bună. De îndată
ce ajunseră în curte, copiii începuseră să alerge cu veselie.
Carmen se ghemui jos şi începu să pună nisip în găleata ei de plastic cu o lopăţică.
Dintr-odată, Felix fugi pe lângă ea şi, în graba mare, a împins-o din greşeală. Carmen
căzu pe o piatră şi se lovi la genunchi. Fetiţa izbucni în plâns imediat. Doamna educa­
toare a luat-o în braţe repede şi a început s-o consoleze.
Felix stătea bosumflat lângă jucării, aşa că doamna educatoare s-a dus şi la el:
— Ştiu că nu ai împins-o din răutate, ci din greşeală. Accidente din acestea se mai
întâmplă. Important e să îndrăznim să ne cerem iertare, spunea doamna educatoare în
timp ce mângâia capul lui Felix.
— îmi pare rău! îi spuse trist Felix lui Carmen.
— N u face nimic! răspunse Carmen în timp ce îşi mângâia genunchiul.
— Data viitoare voi fi mai atent! a promis Felix.
Felix se ţinu de promisiunea făcută şi, altă dată, când mai alergă în curte avu grijă să
nu împingă pe nimeni. Ba mai mult, când Liliana s-a împiedicat de rădăcina unui copac
şi a căzut, el a fost primul care s-a oferit să o ajute. Doamna învăţătoare era tare mândră
de el!

35
 Cu toţii greşim]
Eric stătea lângă Florina în banca a treia pe rândul din mijloc şi se înţelegea foarte
bine cu ea. Intr-o zi, Florina a primit de la părinţii ei o radieră în formă de nor care îi
plăcea foarte mult şi lui Eric. O împrumuta de mai multe ori numai ca să o încerce.
Florina i-o dădea cu plăcere de fiecare dată.
Insă lui Eric i-a plăcut aşa de mult, încât i-a trecut prin cap să o ia el.
„La ce îi trebuie Florinei o radieră albastră? Albastrul este culoarea băieţilor”, se
gândi el.
In pauză, când Florina nu era în apropiere, Eric pur şi simplu a băgat radiera în bu­
zunar. La ora următoare deja îi părea rău pentru ce a făcut, dar nu voia să se afle acest
lucru şi nu spunea nimic nimănui. însă remuşcarea nu-i dădea pace. în pauză, Florina
îşi căuta radiera pentru că avea oră de engleză într-o altă sală.
Când fata l-a întrebat de radieră Eric a băgat mâna în buzunar şi i-a înapoiat-o cerân-
du -si scuze.
— Mulţumesc frumos că mi-ai dat-o înapoi!
— N u eşti supărată pe mine? întrebă surprins Eric.
— Nu, fiindcă mi-ai spus adevărul. Cu toţii greşim, dar mă bucur că ai recunoscut
ce ai făcut. Acum mă grăbesc, fiindcă chiar voi întârzia la oră, spuse şi fugi cu radiera în
mână.
Eric se simţi uşurat şi a promis că nu va mai face niciodată aşa ceva. Se simţea norocos
fiindcă stătea în bancă cu Florina şi se bucură că fetiţa l-a iertat pentru greşeala făcută.

36
 ^Protejează animalele .r
Era o toamnă ploioasă cu zile răcoroase, iar curtea era plină de băltoace. Emil se distra
copios prin curte descoperind multe lucruri interesante. Uneori se murdărea, lucru ce o
supăra pe mama. Emil se juca sub nucul bătrân când auzi un zgomot.
— De unde vine acest zgomot? se întrebă şi porni în direcţia de unde venea zgomo­
tul. Băiatul ajunse până la uşa garajului unde era o găleată albă.
Emil s-a dus mai aproape de găleată ca să o verifice. Cum s-a uitat în ea, a rămas cu
gura căscată: pe fundul găleţii se afla un arici care încerca din greu să iasă afară.
— Cum ai ajuns aici? îl întrebă băiatul.
Pe loc începu să caute un mod de a-1 ajuta pe bietul animal. N u voia să răstoarne
găleata, fiindcă se temea că ariciul se va răni. A decis că mai bine îl ia afară. Se gândi că
iarna se apropie şi este posibil ca ariciul să nu aibă unde să stea. Băiatul s-a gândit să facă
un culcuş pentru arici. Luă nişte ziare şi, lângă grămada de lemne din grădină, a împrăş­
tiat ziarul făcut bucăţi printre ele.
— N u prea mă pricep la construit culcuşuri pentru arici, dar cu siguranţă îşi va con­
strui el un culcuş din astea, îşi spunse.
Emil luă o pereche de mănuşi mai groase pe care mama le folosea la grădinărit şi scoase
ariciul cu grijă. L-a pus pe pământ în apropierea grămezii de lemne. I-a pus apă într-un
castron, nişte boabe de struguri şi un măr tăiat în bucăţi mici. Apoi se ascunse şi pândi
ariciul fără să facă zgomot. A trecut mai mult de un sfert de oră până ce ariciul ieşi dintre
lemne şi s-a grăbit către vasul cu apă. A băut din el şi s-a întors mulţumit între lemne.
— Somn uşor! şopti Emil zâmbind.

37
 Ocroteşte plantele! Iţi cor fi recunoscătoare!
Monica petrecea o parte din vacanţă la bunica ei în fiecare an. Fetiţa iubea să fie acolo.
Peisajul era frumos şi aerul era curat. Se juca deseori cu copiii vecinilor care o plăceau
foarte mult.
Bunica se trezea întotdeauna devreme. Se îmbrăca în haina ei cu flori şi se ducea repe­
de în grădină, asemenea unei albine harnice. întotdeauna avea multă treabă: de prăşit,
de greblat, de plivit şi de stropit, dacă era nevoie.
Monica a ieşit pe terasă căscând:
— Bunico, iarăşi te-ai trezit asa devreme? întrebă somnoroasă fata.
— Eu mă trezesc întotdeauna aşa de devreme! Grădina are nevoie de mine, spuse
bunica.
— Merită să munceşti atât de mult si să te oboseşti? clipi fetita.
— Sigur! Hai să-ţi arăt ceva! spuse bunica şi o luă de mână pe Monica.
S-au plimbat pe lângă terasă unde era plin cu muşcate şi begonii minunate care mi­
roseau îmbietor. Apoi s-au grăbit către grădină. Rouă de dimineaţă strălucea pe frunzele
plantelor.
Bunică îi dădu fetei să guste un bob de mazăre, după ce o puse să desfacă păstaia.
Apoi, smulse un morcov din pământ pe care îl spălă şi i-1 dădu fetei. Fata savura bună­
tăţile din grădină. Căpşunile şi cireşele au fost ca un desert, foarte bune.
— Bunico, grădina ta este un adevărat Paradis! spuse Monica şi a sărutat-o pe obraz.
— Eu ţi-am spus că merită osteneala! Plantele sunt recunoscătoare pentru grija pri­
mită! zâmbi bunica.

38
 Tii un stăpân de animale responsabili
Era o primăvară cu vreme schimbătoare: ori strălucea soarele, ori ploua foarte tare.
însă de Paste soarele strălucea splendid pe cer.
Călin aştepta foarte mult Pastele. I-a construit un culcuş Iepuraşului de Paşte ca să
aibă unde pune ouăle de ciocolată. Era atât de emoţionat, încât nici nu putea dormi.
Se trezi devreme şi se duse în grădină, însă nu se aştepta la ceea ce avea să găsească acolo:
un iepuraş alb cu ochii roşii se ascundea în culcuş. Călin îmbrăţişă ghemotocul de blană
cu mare bucurie. Se jucă cu el toată ziua şi îl plimbă peste tot.
Cum treceau zilele, Călin uita din ce în ce mai mult de prietenul lui nou. Uită să
cureţe culcuşul, uită să-i dea de mâncare şi apă. Părinţii lui au remarcat neglijenţa lui şi
:-au spus că trebuie să aibă grijă de el pentru că nu e o jucărie, ci o vietate şi dacă doreşte
să-l păstreze trebuie să fie responsabil, altfel îl vor duce la bunicul.
— Să nu-1 duceţi! îl iubesc foarte mult pe acest iepuraş şi aş dori să-l păstrez.
De atunci, Călin a fost mult mai atent la nevoile iepuraşului: a curăţat culcuşul când
trebuia şi a avut grijă ca iepuraşul să aibă mâncare şi apă.
Mai târziu, când iepuraşul deveni mare, se mută totuşi la bunici, unde avea propria
lui familie. Călin îl vizita des şi îl hrănea cu morcov proaspăt, crocant. Datorită iepura­
şului a învăţat pentru o viaţă că trebuie să fim responsabili faţă de animalele noastre de
companie, căci ele se bazează pe noi.

39
 Inuaţă să te aperif
Noel se pregătea de ora de engleză care era ţinută de obicei într-o altă clasă, la etajul
al doilea. Strângea rechizitele necesare şi se grăbea la ora. Ajungând la bancă a observat
că pe scaunul unde stătea de obicei se află un ghiozdan. Probabil cineva l-a uitat acolo.
Deoarece băieţelul ştia că ora va începe în scurt timp, puse ghiozdanul pe podea, cu
foarte mare grijă, ca nu cumva să se răstoarne ceva din el. După aceea se aşeză în bancă.
După ora de engleză se grăbi înapoi în clasa lui, fiindcă voia să-şi mănânce gustarea.
Abia îşi despachetă sandviciul cu salam, când doi băieţi mai mari apărură în faţa lui.
L-au întrebat cum de a avut curajul să arunce ghiozdanul pe jos. Noel se apără spu­
nând că a dorit să stea în bancă. Băiatul cel mare, furios, îi spuse să nu mai umble la
ghiozdanul lui, dar Noel spuse că în bancă poate sta un elev care are ore în acea clasă.
— Banca este a oricărui copil care are oră în clasa aceea. N u am aruncat ghiozdanul,
ci l-am pus jos cu grijă, fiindcă trebuia să stau undeva. îmi pare rău dacă eşti supărat, dar
cred că nu ai dreptate! spuse Noel hotărât.
— Băieţi, este vreo problemă? întrebă doamna învăţătoare.
— Da, a fost, însă cred că am rezolvat-o, zâmbi Noel la băieţi.
Băieţii au fost surprinşi că un băiat mai mic era atât de ferm cu ei şi, când s-au mai gân­
dit odată la cele întâmplate, au considerat că poate nu s-au purtat cu Noel cum trebuia.
Noel era mândru, deoarece şi-a susţinut punctul de vedere. Mai târziu, băieţii au
devenit buni prieteni, deoarece stăteau unul lângă celălalt la ora de informatică şi se
ajutau reciproc.

40
 Inuaţă să te descurci!
Antonia se pregătea de tabăra de vară şi îşi împacheta toate lucrurile, însă nu prea
ivea chef să pornească. Din păcate, prietena ei cea mai bună nu o putea însoţi, deoarece
călătorea undeva cu familia ei. Antonia era foarte tristă din cauza asta.
Nu ştia cum se va simţi în tabără, singură printre copiii străini. Era sigură că se va
plictisi şi îi era teamă că ceilalţi îşi vor bate joc de ea. Câte planuri îşi făcuse cu prietena
ei că se vor duce împreună în tabăra de meşteşuguri, însă acest lucru nu mai era posibil!
Programul din tabără părea foarte interesant. In timp ce Antonia se întrista că va fi
singură, prietenei ei îi părea rău că va pierde toate programele interesante.
Când ajunse în tabără, Antonia stătea tot timpul singură şi citea. După un timp, însă,
s-a gândit în felul următor:
„Depinde numai de mine cum mă simt în tabără. De ce să mă simt rău când pot să
mă simt bine? Mă voi descurca şi fără prietena mea. N-are sens să fiu bosumflată şi să-mi
stric zilele petrecute în tabără.”
Imediat după ce a decis acestea se simţi uşurată. Şi-a pus deoparte cartea şi s-a alăturat
celorlalţi copii. Erau multe fete de vârsta ei în tabără şi Antonia se împrieteni repede
cu ele.
Activităţile meşteşugăreşti erau foarte interesante, au învăţat multe lucruri noi. Cel
mai frumos era când stăteau cu toţii în jurul focului de tabără. Au cântat cântece, au
discutat si au râs mult.
Antonia şi-a făcut multe prietene şi a avut parte de multe experienţe noi pe care nu
le-a uitat niciodată.

41
 Ai grijă de sănătatea ta fizică!
La începerea vacanţei de vară, Tudor s-a gândit că ar avea nevoie de mai multă liber­
tate. El respecta întotdeauna regulile, avea grijă să mănânce sănătos, să înveţe, să facă
regulat exerciţii fizice. Juca fotbal de ani de zile, era un înaintaş de excepţie şi iubea să
facă sport. Ştia că sportul activ presupune multe sacrificii şi el chiar a sacrificat mult din
timpul lui liber, avea grijă de condiţia lui fizică, însă ştia că merită să facă aceste lucruri.
Acum însă s-a gândit că e timpul să se relaxeze puţin. A mâncat mâncăruri nesănă­
toase, chipsuri şi îngheţată, a băut sucuri carbogazoase, s-a jucat mult pe laptopul lui şi
nu făcea sport deloc.
D upă o săptămână stare lui se schimbă, se simţea mai rău, era plictisit. îi lipsea
sportul, mişcarea. Şi-a luat echipam entul şi s-a dus la alergat. D upă zece ture de
teren îsi revenise.
Intre timp s-au adunat nişte copii iubitori de fotbal pe terenul de sport şi au început
să dea şuturi. Tudor îi întrebă pe băieţi dacă se poate juca şi el. Băieţii s-au bucurat de
noul înaintaş. Toţi doreau să fie în echipă cu el. Ziua trecu foarte repede.
Seara, când Tudor stătea în pat, şi-a dat seama că acesta este scopul vieţii sale. A realizat
că nu vrea altceva, nu vrea să lenevească şi să ronţăie ceva toată ziua. Viaţa lui era sportul
şi pentru asta trebuie să aibă grijă de corpul său, de sănătatea lui fizică şi emoţională.
Tudor merse pe terenul de fotbal toată vara şi făcea sport regulat. în ceea ce priveşte
alimentaţia sa, ocoli caloriile de prisos, mânca numai alimente sănătoase şi nu pentru că
era forţat, ci pentru că asta îl făcea fericit. Voia să aibă grijă de sănătatea lui, fiindcă ştia
că este cel mai de preţ dar al unui om.

42
 Iasă trecutul în urrr\ă, trăieşte în prezent!
Briana începea clasa a cincea şi se temea de schimbare deoarece auzise de la toată lu­
mea că gimnaziul va fi mult mai greu decât şcoala primară.
Primele săptămâni au fost mai grele. Avea profesori noi, colegi noi şi materii noi. N u
ii era uşor să accepte toate schimbările. îi lipsea învăţătoarea ei, doamna Ecaterina.
— Mami, nu-mi place gimnaziul! mărturisi cu tristeţe. Vreau să mai fiu eleva doam­
nei Ecaterina!
— Cred că nu-ţi place clasa a cincea deoarece nu e uşor să accepţi schimbările.
Te ataşezi de lucrurile trecute, însă acelea s-au terminat, nu se mai întorc, viaţa merge
înainte. Pentru a vede magia noilor posibilităţi trebuie să-ţi schimbi atitudinea, trebuie
să-ţi deschizi inima, propuse mama.
— Dar eu nu vreau! spuse Briana închizând subiectul şi a fugit supărată în curte.
Se părea că spusele mamei nu o interesau, însă stând pe leagăn se gândi că e posibil ca
mama să fi avut dreptate. Zilele trecute nu făcea altceva decât să îi fie dor după trecut şi
asta îi ocupa tot timpul. Refuza tot de la bun început, fără să-şi dea o şansă. A decis că
o va asculta pe mama şi că îşi va schimba atitudinea, va fi deschisă la situaţia nouă, îi va
accepta pe noii colegi şi profesori.
Rezultatul se şi văzu încă în ziua următoare. Când diriginta ei căuta elevi pentru de­
corarea clasei, ea a fost printre primii voluntari. Aşa avu ocazia să cunoască nişte colegi
şi pe doamna dirigintă. A acceptat să fie prima care va ţine o prezentare la istorie despre
omul primitiv. Atitudinea Brianei le plăcu tuturor; profesorii şi colegii o îndrăgiră foarte
repede.
Peste o lună fetiţa nici nu îşi aducea aminte despre greutăţile noului an şcolar. Se sim­
ţea
>
minunat si avea o materie favorită: istoria.
>

43
 Motiuează-i pe ceilalţi!
Gabriel era un copil mai tăcut şi se adapta greu la grădiniţă. Deşi educatoarele încer­
cau să-l ajute în toate, el hotărî să nu scoată o vorbă la grădiniţă. Degeaba încercau copiii
să stea de vorbă cu el, Gabriel rămânea mut.
Acasă însă vorbea foarte mult, era un copil cu adevărat vorbăreţ. Povestea toate întâm­
plările de la grădiniţă, ce se jucau, ce mâncau, ce desenau.
Intr-o zi, a sosit un copil nou la grădiniţă, pe care îl chema Adrian. Adrian nu ştia că
Gabriel nu vorbeşte cu nimeni şi a vorbit cu el foarte mult, ca şi cu ceilalţi copii. Se ataşă
repede de Gabriel şi căuta compania lui de cele mai multe ori.
Educatoarele zâmbeau când vedeau perechea puţin ciudată, pe Adrian care vorbea
tot timpul şi pe Gabriel care rămânea tăcut, însă căruia îi plăcea să se joace cu copilul
vorbăreţ.
Intr-o zi, se întâmplă un lucru la care nu se aştepta nimeni: Gabriel a început să vor­
bească la grădiniţă! Trăcănitul lui Adrian îl molipsi şi pe el, spre bucuria tuturor. La înce­
put vorbea numai cu Adrian, apoi, după câteva zile, şi cu ceilalţi copii şi cu educatoarele.
Mai mult de atât, la serbarea de 8 Martie Gabriel recită şi o poezie şi cântă cu copiii.
Educatoarele şi părinţii erau foarte mândri de Gabriel, iar băieţelul a recunoscut că se
simte mult mai bine în grupa de la grădiniţă. Nu-i de mirare, deoarece comunicarea este
baza relaţiilor
>
noastre!

44
 Ia decizii corecte şi acţionează rapid!
Bianca avea şase ani şi era în grupa mare la grădiniţă. Alegerea şcolii celei mai potrivite
era o adevărată provocare pentru părinţii fetiţei, deoarece doreau ca Bianca să-şi înceapă
studiile în locul cel mai potrivit pentru ea. Pentru a lua decizia cea mai bună s-au dus la
Ziua Porţilor Deschise la trei scoli diferite.
y y

După vizitele acestea părinţii fetiţei credeau că vor povesti mult cu Bianca despre cele
văzute, despre ceea ce i-a plăcut şi ceea ce nu i-a plăcut. Se gândeau că vor alege o şcoală
fi o învăţătoare după lungi discuţii. Insă, când începură să vorbească, fetiţa avea deja
propria ei opinie:
— As dori ca doamna Gabriela să fie învăţătoarea mea! afirmă fetita.
y y y

— Ai si decis asta? se miră mama.

y

— Da, ştiu sigur! răspunse fetiţa cu fermitate.

— Ia spune-mi, cum ai ales într-un timp atât de scurt? întrebă tata.
Atunci Bianca povesti că a decis înainte de Ziua Porţilor Deschise că o va alege pe
învăţătoarea cu care se simte cel mai bine. Si ea se simţi cel mai bine la ora doamnei
y y y

Gabriela.
Tatăl şi mama fetiţei şi-au dat seama că Bianca a luat o decizie bazată pe emoţii. Cu
toate că ei doreau să mai ia în considerare şi alte aspecte, au acceptat decizia ei. Ştiau
că cel mai important lucru pentru un copil în clasa întâi este să-şi iubească şcoala şi pe
doamna învăţătoare care îl introduce în universul cunoştinţelor.
y y y

Decizia Biancăi, bazată pe emoţie, s-a dovedit a fi una bună. Doamna Gabriela era o
învăţătoare foarte drăguţă, înţelegătoare şi răbdătoare cu copiii din clasa 1B. Intr-adevăr,
presimţirile noastre ne ajută de multe ori să luăm decizia corectă.

45
 Nu aştepta după alţiif Tii prinţul care ajutai
Venise iarna şi se apropia Crăciunul, iar copiii se pregăteau de târgul de Crăciun ţinut
în şcoală. La târg se vindeau produsele confecţionate de copii şi părinţi. Toţi aşteptau cu
nerăbdare perioada aceasta a anului. Era ocazia perfectă pentru copii şi părinţi să lucreze
împreună şi, în felul acesta, clasa avea un venit în plus.
Adela şi mama ei pregăteau multe lucruri. Preferata lor era acadeaua în formă de ren şi
bomboanele de pom în formă de urs polar. Pe acestea le cumpărau oamenii cât ai clipi.
Conform tradiţiei, doamna dirigintă a organizat o întrunire a părinţilor ca să pregă­
tească ceva împreună pentru târg. Când auzi vestea, Adela spuse că nu vrea să se întoarcă
la şcoală. Mama ei îi spuse că e o ocazie bună pentru ca familiile să fie împreună pentru
a discuta şi face lucruri frumoase. Adela continuă să spună că e frig afară şi chiar nu vrea
să plece nicăieri, sunt copii care nu au făcut nimic, să meargă ei. Mama o certă blând
şi îi spuse că sunt oameni care nu au timp sau bani pentru târg, iar ele nu din mândrie
participă, ci pentru că vor să petreacă timp împreună.
Adela recunoscu că şi ei îi plăcea să facă lucruri împreună şi-şi ceru scuze.
Mama o îmbrăţişă şi îi propuse să ajungă ele primele şi să pregătească un ceai pentru
toată lumea. Prăjitură aveau deja. Adela se entuziasmă.
Când copiii ajunseră la şcoală, masa era deja pregătită. Pentru că afară era rece toţi se
bucurau de ceaiul fierbinte şi de prăjitura fragedă. Astfel, după-masa s-a petrecut într-o
atmosferă foarte bună si s-au făcut multe lucruri frumoase.
— Este foarte plăcut să muncim împreună! spuse Adela la finalul zilei.

46
 (Bucură-te de ceea ce prirr\eşti!
Andrei se trezi indispus pentru că şi-ar mai fi dorit să doarmă. Avusese o săptămână
^rea, dar maşina de gunoi îl trezi la ora şapte. Veni la vecinii care îşi făceau curăţenie
generală. Coborî nervos în bucătărie şi se gândi că poate o cană de lapte l-ar putea ajuta
fă adoarmă mai departe. Mama, văzându-1 indispus, îl întrebă ce îl deranjează, iar bă­
iatul se plânse de maşina de gunoi care îi stricase somnul. Mama îi zâmbi şi îl sfătui să
nu se lase indispus de un lucru aşa mic. Acum avea mai mult timp să facă o mulţime de
.ucruri. Dar băiatul nu se înveseli. îşi bău laptele cu cacao cu indiferenţă şi se gândi să
işi ia micul dejun, dar descoperi cutia de cereale goală. Asta îl supără mai tare. Credea
că doar lui i se întâmplă astfel de lucruri. Mama îi sugeră să gătească împreună, iar pe
chipul ei apăru un zâmbet calm.
— Lucrurile mărunte fac viaţa frumoasă. N u trebuie să te concentrezi asupra lucru­
rilor negative, fiindcă aşa te-ai putea plânge toată ziua. Trebuie să vezi partea pozitivă
a lucrurilor, aşa poţi să mergi mai departe. înţeleg că astăzi maşina de gunoi te-a trezit
roarte devreme. Poţi fi supărat toată ziua din cauza asta sau poţi vedea lucrurile altfel.
De exemplu, poţi spune că astăzi ai timp pentru tot ce vrei. Am putea face ordine între
soldaţii tăi, de mult timp plănuim acest lucru. Te ajut cu mare drag! zise mama.
— Ai dreptate! gândi Andrei cu voce tare. Dacă ne apucăm acum, poate ne mai rămâ­
ne timp să curăţăm toboganul şi căsuţa de joacă, fiind şi acestea printre planurile noastre.
Andrei nu mai era supărat, ci aştepta să se apuce de lucru. Până la amiază şi-au terminat
roate treburile. După-masă, Andrei avu destul timp să citească şi să joace fotbal cu tatăl
său. Putea fi supărat toată ziua din cauza că dimineaţa nu a început conform aşteptărilor
sale, însă şi-a dat seama că îşi poate petrece timpul cu lucruri mult mai importante.

47
 Nu aştepta după alţiiî Tii primul care ajutai
Venise iarna şi se apropia Crăciunul, iar copiii se pregăteau de târgul de Crăciun ţinut
în şcoală. La târg se vindeau produsele confecţionate de copii şi părinţi. Toţi aşteptau cu
nerăbdare perioada aceasta a anului. Era ocazia perfectă pentru copii şi părinţi să lucreze
împreună şi, în felul acesta, clasa avea un venit în plus.
Adela şi mama ei pregăteau multe lucruri. Preferata lor era acadeaua în formă de ren şi
bomboanele de pom în formă de urs polar. Pe acestea le cumpărau oamenii cât ai clipi.
Conform tradiţiei, doamna dirigintă a organizat o întrunire a părinţilor ca să pregă­
tească ceva împreună pentru târg. Când auzi vestea, Adela spuse că nu vrea să se întoarcă
la şcoală. Mama ei îi spuse că e o ocazie bună pentru ca familiile să fie împreună pentru
a discuta şi face lucruri frumoase. Adela continuă să spună că e frig afară şi chiar nu vrea
să plece nicăieri, sunt copii care nu au făcut nimic, să meargă ei. Mama o certă blând
şi îi spuse că sunt oameni care nu au timp sau bani pentru târg, iar ele nu din mândrie
participă, ci pentru că vor să petreacă timp împreună.
Adela recunoscu că şi ei îi plăcea să facă lucruri împreună şi-şi ceru scuze.
Mama o îmbrăţişă şi îi propuse să ajungă ele primele şi să pregătească un ceai pentru
toată lumea. Prăjitură aveau deja. Adela se entuziasmă.
Când copiii ajunseră la şcoală, masa era deja pregătită. Pentru că afară era rece toţi se
bucurau de ceaiul fierbinte şi de prăjitura fragedă. Astfel, după-masa s-a petrecut într-o
atmosferă foarte bună si s-au făcut multe lucruri frumoase.
— Este foarte plăcut să muncim împreună! spuse Adela la finalul zilei.

46
 Acorr\odează-te cu alţiiî
Era vacanţa de iarnă şi ningea tare frumos. Copiii se jucau afară, iar Cornel şi Lauren-
ţiu se jucau şi ei. Laurenţiu veni cu ideea să facă un om de zăpadă, dar Cornel avea chef
să se dea pe gheaţă.
Laurenţiu, supărat că prietenul lui îl lasă singur, continuă omul de zăpadă, dar copiii
din cartier începură o bătaie cu bulgări. Cornel se distra foarte bine. Laurenţiu se uita la
ei; s-ar fi jucat şi el. N u era distractiv să faci singur un om de zăpadă. Tot gândindu-se,
Laurenţiu a realizat că e o prostie să stea supărat şi să piardă distracţia. Dorea să se joace
cu ceilalţi, aşa că fugi în grupul copiilor şi începu să arunce şi el cu bulgări. Cornel fu
bucuros să îşi vadă prietenul la joacă cu el.
Peste puţin timp amândoi aveau paltonul şi capişonul plin de zăpadă, însă nu le părea
rău. Făceau şi aruncau bulgării de zăpadă cu mare elan.
Când au obosit, copiii au decis să termine omul de zăpadă împreună. Datorită efor­
tului comun l-au terminat în scurt timp. Avea ochii şi gura din pietre, iar nasul îi era o
bucată de lemn. Părul lui era făcut din nişte crengi mai subţiri înfipte în cap.
După-amiaza veselă trecu repede. In timpul cinei, Laurenţiu povesti încântat despre
joaca cu prietenii. înainte de a dormi i-a mai făcut cu mâna din geamul camerei căldu­
roase prietenului lui alb, iar peste câteva minute adormi buştean.

48
 Tii bun la inin\ăf
Diana petrecu mult timp cu părinţii ei la căsuţa lor de vacanţă. Aveau acolo un mic
:eren cu o casă ţărănească. Dianei îi plăcea foarte mult să fie acolo. Totul era verde, creş-
:eau nişte brazi înalţi în capătul grădinii şi vântul aducea întotdeauna miros îmbietor de
dori de pe câmp.
Diana avea şi o prietenă aici. Se împrieteni foarte repede cu fetiţa din vecini şi amân­
două aşteptau foarte mult să se întâlnească din nou. S-au jucat mult în aer liber şi s-au
olimbat prin vie.
Intr-o zi frumoasă de vară, Diana şi fetiţa stăteau pe câmpul din apropiere, care era
olin de păpădii. Au povestit, au spus bancuri şi, între timp, Diana culegea păpădii. Când
i cules destule, a început să împletească o coroană din florile galbene, parfumate. Când
coroana a fost gata, Diana şi-a pus-o pe cap.
— Ce frumos! suspină Ana. Arăţi ca şi zâna primăverii! Din păcate eu nu pot să-mi
:ac o coroană ca si a ta!
y ^

— Nu poţi? se miră Diana. în cazul acesta, ţi-o dau cu mare plăcere! spuse cu drag şi
nuse coroana pe capul Anei.
— Mulţumesc frumos, dar nu vreau să o iau de la tine, tu ai facut-o! spuse Ana.
— Nu-i mare lucru, zise Diana. Aş fi bucuroasă dacă ai accepta această coroană. Ştii
ce? Fac repede încă una la fel şi atunci vom avea coroane identice. Dacă ai chef, te învăţ
cu mare plăcere să împleteşti. Avem toată vara la dispoziţie, vom avea timp să exersăm.
Aşa a şi făcut. Peste puţin timp, două zâne cu coroană stăteau pe câmp. Fetiţele chiar
se purtau ca nişte zâne adevărate. Săreau în sus, încercau să zboare şi râdeau cu poftă.
Când au obosit, s-au aşezat jos pe pământ, iar Diana a învăţat-o pe Ana să împletească.

49
 Secretul stă în încurajare
într-o zi călduroasă de vară, Costel se juca pe terenul de joacă cu ceilalţi copii. Venea
des la terenul de joacă cu mama lui, deoarece locuiau în apropiere, într-un bloc cu zece
etaje. Veneau aici ori de câte ori aveau ocazia, iar Costel se juca în nisip, se dădea pe lea­
găn, mergea cu bicicleta sau se plimba.
In timp ce Costel se juca cu copiii, mama stătea de vorbă ce celelalte mame. Mama
spunea că îi face bine lui Costel să fie printre copii înainte să meargă la grădiniţă. Pe
deasupra, la etajul al şaselea, unde locuiau ei, Costel nu avea voie să facă zgomot mare
sau să sară, deoarece vecina de jos, o doamnă mai în vârstă, avea nevoie de linişte şi orice
zgomot o deranja.
Costel se urcă de multe ori pe căţărătoarea copiilor mai mari. Mama stătea întotdeau­
na protectoare lângă el, ca să îl ajute în caz de vreo problemă şi îl încuraja tot timpul.
Costel reuşea cu îndemânare să se caţere, iar mama îl încuraja şi-l lăuda. O altă mămi­
că o întrebă îngrijorată cum de îl lasă să se caţere, dar mama lui Costel îi spuse zâmbind:
— Dacă i-aş spune să nu se urce, fiindcă va cădea, atunci probabil asta s-ar şi întâm­
pla, fiindcă m-aş aştepta la asta de la el. Dacă îi spun să nu alerge, fiindcă va cădea, cu
siguranţă în clipa următoare va cădea. Dacă eu am încredere în el şi copilul are încredere
în el, aşa că uite ce bine s-a descurcat. In loc de grija constantă şi negativism, mai bine
să îi încurajăm. Acesta este secretul!
Cealaltă mamă se gândi la cele auzite, iar Costel, datorită cuvintelor de încurajare,
devenea din ce în ce mai priceput şi sigur pe sine.
 Qândeşte pozitiuf
Luca avea şase ani când familia lui a primit cadou un căţeluş drăgălaş. Căţeluşul
::escu repede, primi toate vaccinurile şi întreţinerea necesară. L-au dus de multe ori la
eterinar, care întotdeauna se purta frumos cu el.
Luca a petrecut foarte mult timp cu căţeluşul, îl învăţa multe lucruri, îl îngrijea şi îl
-bea enorm. Erau cei mai buni prieteni. Din păcate, într-o zi, căţeluşul se îmbolnăvi
trebuia operat. Luca era foarte îngrijorat, dar nu a lăsat loc gândurilor negative, nici
: entru o secundă, să apară; se concentra numai la însănătoşirea câinelui.
Petrecea mult timp cu căţeluşul convalescent. îl mângâia, îl dezmierda şi îi povestea
că in curând se va face bine şi se vor putea juca împreună în grădină, cât e ziua de lungă,
^r căţeluşului îi plăcea grija primită.
Gândurile pozitive ale băiatului aveau un efect benefic asupra căţelului, astfel, într-o
:.. animalul de companie se făcu bine, i-a revenit pofta de mâncare şi se plimba în gră­
dină.
Luca era tot timpul lângă el. Se bucura că s-a vindecat şi îl consola că se va face pu-
:rrnic din nou curând.
Aşa s-a şi întâmplat! în câteva săptămâni, căţeluşul şi-a revenit complet şi a uitat de
ooala lui. Zburda la fel de vesel şi fericit ca şi înainte. Gândurile pozitive ale lui Luca au
contribuit la vindecarea lui rapidă.

51
 Nu amâna schimbarea!
în urmă cu două săptămâni începu vacanţa de vară. Era o vreme splendidă, iar soarele
strălucea pe cer. Lidia, însă, în loc să se joace afară cu prietenii ei, îşi petrecea tot timpul
liber în casă. Stătea pe canapea şi se juca pe laptopul ei. Mama se uita îngrijorată la com­
portamentul fetiţei. îi sugeră să se joace afară, dar Ligia, fără să ridice privirea din laptop,
îi spuse că se simte bine acolo. Mama se tot gândi cum să o scoată din starea asta. Ii pro­
puse să îşi schimbe amândouă stilul de viaţă şi să se apuce de mişcare imediat.
Pentru început a chemat-o pe Lidia la alergat. Lidiei nu i-a plăcut acest lucru şi se tot
văita în timpul celor zece minute, dar mama nu se lăsa; ţinea la planul său. Apoi au luat
prânzul în grădină. Era minunat să savureze bunătăţile în timp ce păsările ciripeau lângă
ele. înainte de fiecare masă au mâncat nişte fructe şi au băut multă apă.
Lidia aprecia mult mişcarea şi jocurile în aer liber pentru că mama propunea mereu
lucruri noi, asa că s-au distrat de minune.
Lidiei nu numai că îi plăceau mai mult activităţile în aer liber decât leneveala din faţa
laptopului, ci şi-a recăpătat energia datorită căreia se simţea mai bine. In curând ea era cea
care inventa diferite activităţi de practicat în aer liber. Ajunsese să îndrăgească şi alergatul
până la urmă!
Modul de viaţă sănătos i se păru tentant şi tatei, aşa că începu şi el să se alăture celor
două sportive.

52
 Nu te certa pentru nimicuri!
Radu şi Casian, doi vecini şi colegi de grădiniţă, se jucau mereu împreună. Intr-o zi
-au apucat să caute trifoi cu patru foi în grădină. Radu începu să se laude cu norocul
.ui. Striga când găsea vreunul, dar nu îl arăta şi lui Casian. Casian era deranjat de com­
portamentul lui Radu şi era supărat că el nu găsea.
După o jumătate de oră i-a surâs norocul şi lui Casian şi găsi un trifoi cu patru foi
“ emaipomenit de frumos. Se uită bucuros la planta verde din palma sa. A decis că îl va
rresa într-o carte.
— Priveşte! Am găsit un buchet întreg! zise Radu mândru.
Casian îi spuse că ce găsise el nu era trifoi cu patru foi. Radu se înfurie acuzându-şi
r rietenul că nu ştie socoti.
— Acum nu ai dreptate, mai verifică odată! spuse cu calm Casian.
— Lasă-mă în pace! strigă supărat Radu şi fugi acasă.
Casian s-a dus şi el acasă pentru că nu voia să se mai certe din cauza plantelor.
Peste puţin timp, cineva bătea la uşa lui Casian: era Radu.
— Vreau să-ţi cer iertare. I-am arătat mamei trifoiul şi a spus că este numai unul cu
7itru foi. îmi pare rău! se scuză Radu.
— Nu face nimic, spuse Casian. Nu are rost să ne certăm pentru nimicuri, deoarece sun­
tem prieteni. Dacă pierdem timpul certându-ne, nu vom avea timp să ne jucăm.
Peste câteva minute cei doi băieţi se jucau fără griji în mijlocul camerei, cu trenul şi
: dea ferată din lemn, dând repede uitării cearta de după-masă.

53
 'Rămâi calm, nu te necăjii
Stela simţi că are o zi cu ghinion. Dimineaţa, când se trezi, se lovi din greşeală în picio­
rul patului. Nu era o lovitură mare, însă şi-a nimerit exact degetul de la picior peste care
a mai căzut o carte groasă acum câteva zile, deci accidentul era foarte dureros pentru ea.
A vrut să se îmbrace cu colanţii ei preferaţi, pe care erau mici căluţi. Abia când s-a
îmbrăcat cu ei a observat că au o gaură la genunchi. Ce o deranja şi mai mult era că nici
nu ştia unde sau când i-a rupt. Era furioasă rău.
Se gândea să ia măcar tricoul ei favorit, pe care era desenat o fetiţă şi un cal, însă, din
greşeală, a vărsat pe el laptele cu cacao de la micul dejun.
Cum mergea spre şcoală cu tatăl ei, dintr-odată a început să plouă. Ploua neîncetat şi
cei doi erau uzi din cap până în picioare.
Ca şi cum asta n-ar fi fost destul, Stela observă la şcoală că şi-a uitat acasă sticla cu apă.
Fetiţa stătea cu capul în pământ. Simţea că tot ce este mai rău i se întâmplă ei în ziua
respectivă.
— Am avut şi eu zile din astea, spuse Caria. N u te necăji!
— Simt că ziua de azi e un coşmar! izbucni Stela. Am întârziat, m-am udat, ce se mai
poate întâmpla? spuse ea supărată.
Prietena ei, Caria, îi spuse să nu lase nişte mărunţişuri să îi strice ziua, să nu lase gân­
durile negative să o acapareze. Stela ascultă sfatul Cariei şi lucruri bune începură să se
întâmple: găsi nişte bănuţi în ghiozdan, iar la matematică primi un zece. La finalul zilei,
Stela realiză că, de fapt, a fost o zi bună.

54
 împarte ce aii
Marcel s-a dus în tabăra de vară, la mare. In prima zi au mers cu bicicleta, iar seara
iu preparat slăninuţă friptă pe jar. Bucăţile de slănină au ajuns pe frigărui însoţite de
:rapă. Unii au preparat şi cartofi copţi în jar. Toată lumea primea o felie de pâine pentru
i pregăti pâine cu grăsimea ce cădea de pe slănină, iar doamna învăţătoare a tăiat roşii şi
^_'dei copiilor flămânzi.
Bucăţile de slănină au fost pregătite şi copiii s-au apucat de mâncat.
Din păcate, slănina lui Marcel a alunecat de pe frigare şi a căzut în foc. Marcel a în-
:rput să plângă în hohote.
— Mi-a căzut slănina în foc si mi-e tare foame! se întristă el.
Un băieţel, Kevin, sări în ajutorul lui:
— împart cu drag slănina mea cu tine! E foarte crocantă, ajunge pentru amândoi!
— Eşti foarte bun la suflet! îl lăudă doamna învăţătoare.
> >

— Mulţumesc frumos! E foarte drăguţ din partea ta să împărţi mâncarea ta cu mine!

ruse Marcel recunoscător.
Kevin a pus farfuria lui la mijloc, astfel amândoi putură mânca din slănina gustoasă,
-roi, Kevin l-a invitat pe Marcel să doarmă în camera lui. Camerele aveau trei paturi,
_ d:'el Marcel se alătură lui Kevin şi lui Mihnea. După cină jucară cărţi şi jocuri de soci­
etate.
Marcel şi Kevin au rămas prieteni buni şi după tabără. Este adevărat că în orice rău se
ifcunde şi un bine: doar o bucată de slănină i-a apropiat pe cei doi băieţi.

55
 Fii mulţumit de tine însuţi!
Maia nu era niciodată mulţumită de sine însăşi. Nu-i plăcea că părul ei era şaten şi nu
blond, că nu era la fel de înaltă ca şi colega ei, Mădălina. O mai supăra şi faptul că media
ei nu a ieşit foarte bună la sfârşit de semestru, deoarece a primit o notă de nouă la grama­
tică. Degeaba îi spuneau părinţii că este o fetiţă frumoasă şi deşteaptă şi că nu are motiv
să fie nemulţumită de sine; ea nu asculta pe nimeni şi continua să se gândească la fel.
Şcoala unde învăţa Maia avea aniversarea de 50 de ani si se ţinea o sărbătoare cu această
> > > >

ocazie. Toţi copiii au primit un balon colorat pe care trebuiau să îl lanseze deodată în aer.
Maia a lansat balonul ei, însă acesta s-a agăţat de gard. Fetiţa s-a supărat; nu putea suporta
că balonul ei nu s-a înălţat, deodată cu baloanele celorlalţi copii, aşa că sări pe gard şi îşi
dezlegă balonul. Balonul se înălţa către cer dansând, însă fetiţa a ameţit şi a căzut de pe
gard. Nici nu ştia ce s-a întâmplat, însă simţea că o doare glezna. Ceilalţi au fugit în aju­
torul ei, dar piciorul o durea atât de tare încât nu putea umbla. Peste puţin timp a sosit
medicul care a constatat că Maia şi-a rupt glezna.
Maia izbucni în plâns, deoarece o durea piciorul foarte tare. Cugetând asupra celor
întâmplate, realiză că nu trebuia să se ocupe de balon. A luat o decizie proastă şi s-a rănit,
iar balonul nu merita deloc.
Piciorul îi fusese pus în ghips. Nu îi plăcea să stea în casă. S-ar fi bucurat de o plimbare
sau chiar şi de ora de educaţie fizică. Lucruri de care se plângea, acum îi lipseau. învăţă că
nemulţumirea nu e bună şi că trebuie să apreciezi ce ai. Când se făcu bine se întoarse la
şcoală, iar colegii o primiră cu bucurie.

56
 Fii mulţumit de tine însuţi!
Maia nu era niciodată mulţumită de sine însăşi. Nu-i plăcea că părul ei era şaten şi nu
blond, că nu era la fel de înaltă ca şi colega ei, Mădălina. O mai supăra şi faptul că media
ei nu a ieşit foarte bună la sfârşit de semestru, deoarece a primit o notă de nouă la grama­
tică. Degeaba îi spuneau părinţii că este o fetiţă frumoasă şi deşteaptă şi că nu are motiv
să fie nemulţumită de sine; ea nu asculta pe nimeni şi continua să se gândească la fel.
Şcoala unde învăţa Maia avea aniversarea de 50 de ani si se ţinea o sărbătoare cu această
> > > >

ocazie. Toţi copiii au primit un balon colorat pe care trebuiau să îl lanseze deodată în aer.
Maia a lansat balonul ei, însă acesta s-a agăţat de gard. Fetiţa s-a supărat; nu putea suporta
că balonul ei nu s-a înălţat, deodată cu baloanele celorlalţi copii, aşa că sări pe gard şi îşi
dezlegă balonul. Balonul se înălţa către cer dansând, însă fetiţa a ameţit şi a căzut de pe
gard. Nici nu ştia ce s-a întâmplat, însă simţea că o doare glezna. Ceilalţi au fugit în aju­
torul ei, dar piciorul o durea atât de tare încât nu putea umbla. Peste puţin timp a sosit
medicul care a constatat că Maia şi-a rupt glezna.
Maia izbucni în plâns, deoarece o durea piciorul foarte tare. Cugetând asupra celor
întâmplate, realiză că nu trebuia să se ocupe de balon. A luat o decizie proastă şi s-a rănit,
iar balonul nu merita deloc.
Piciorul îi fusese pus în ghips. Nu îi plăcea să stea în casă. S-ar fi bucurat de o plimbare
sau chiar şi de ora de educaţie fizică. Lucruri de care se plângea, acum îi lipseau. învăţă că
nemulţumirea nu e bună şi că trebuie să apreciezi ce ai. Când se făcu bine se întoarse la
şcoală, iar colegii o primiră cu bucurie.

56
 Fii cinstită
Paul si-a dorit foarte mult o masinută roşie. S-ar fi bucurat enorm dacă ar fi primit
: maşină sport, eventual decapotabilă. Părinţii lui i-au promis că de ziua lui va primi
cadoul dorit dacă va fi cuminte, însă ziua lui era încă departe.
Intr-o zi însorită de primăvară, copiii se jucau în curtea grădiniţei. Paul se juca în
nisip cu nişte băieţi. Doamna educatoare le-a dat lopeţi şi găleţi. Cum punea nisipul în
cLeată, deodată văzu ceva roşu în nisip. începu să sape, ca şi cum ar căuta o comoară.
Din nisip apăru o maşinuţă roşie. Inima lui Paul bătea mai repede. N u ştia ce să facă
â, dintr-odată, a băgat maşinuţa în buzunar, ca nu cumva să vadă şi ceilalţi copii. Apoi
:-i dus la gard şi, după ce s-a asigurat că nu se uită nimeni la el, a scos maşina roşie din
r azunar. A şters praful de pe ea şi a examinat-o cu curiozitate. Era puţin uzată, însă era o
maşină sport roşie. N u era decapotabilă, dar asta nu îl deranja deloc. Se gândea ce noro-
;os este, deoarece nu mai trebuia să aştepte până la ziua lui. După asta, însă, îl cuprinseră
remuşcările, fiindcă se gândea că este posibil ca cineva să fi pierdut maşina. Cum altfel
ar fi ajuns în nisip? Gândurile îl supărau. Poate cineva era trist din cauza maşinii. Trist,
2 dus-o la doamna educatoare, iar ea a apreciat gestul lui Paul. Ştia că Fabian pierduse
maşina şi plânsese mult după ea. I-a mulţumit băiatului, lăudându-1 pentru onestitatea
ui, deşi a văzut că era trist.
>

Doamna educatoare îl întrebă pe Paul de ce e trist, iar băiatul îi spuse că şi el îşi do­
reşte o maşină roşie.
y y

Doamna educatoare l-a ascultat şi într-o zi i-a desenat o maşină sport. Lui Paul îi
: acea foarte mult desenul şi se bucură că a fost cinstit. Acasă, a pus desenul deasupra
7 irului său şi l-a admirat mult timp.

57
 Nu judeca pe cineua înainte să-l cunoşti!
Nimeni nu dorea să se joace cu Robert la grădiniţă, deoarece Octavian a răspândit
zvonul că băiatul este bătăuş. Deşi nu l-a văzut nimeni bătându-se, Octavian susţinea
asta cu atâta convingere, încât toată lumea îl credea şi îl evitau cu toţii pe Robert. Doam­
na educatoare privea întâmplările cu îngrijorare; nu-i plăcea excluderea băieţelului.
Intr-o zi de noiembrie, un băieţel nou sosi în grup. Damian s-a mutat recent în oraş
cu familia lui. Era prietenos, vesel şi vorbăreţ. Deoarece nu cunoştea pe nimeni nu avea
prejudecăţi faţă de Robert, aşa că s-a dus şi s-a jucat cu el. Robert se bucura de tovarăşul
cel nou.
Ceilalţi copii îl avertizară pe Damian:
— N u te juca cu Robert! Este bătăuş!
Damian răspunse în felul următor:
— Eu încă nu l-am văzut pe Robert bătându-se cu cineva. Eu am văzut numai că este
bun la inimă. îmi împrumută jucăriile sale ori de câte ori cer. Ne jucăm şi ne distrăm
bine împreună. Aţi vedea şi voi asta dacă l-aţi cunoaşte mai bine. Haideţi, jucaţi-vă
cu noi!
Unii copii l-au ascultat şi s-au aşezat jos pe covor lângă Robert. Se jucau cu maşinuţele
şi dinozaurii. A ieşit la iveală că Robert are idei foarte bune în timpul jocului. Au râs
foarte mult după-masa aceea.
Băieţii au recunoscut că Damian avea dreptate. N u trebuiau să-l judece pe Robert
după nişte zvonuri. în loc să-l excludă, trebuiau să-l cunoască mai bine. Au învăţat că
nu trebuie crezut tot ce se spune despre cineva.

58
 Acceptă ajutorul altoraî
Copiii se pregăteau de ziua de 8 Martie la grădiniţă. Au făcut felicitări pe care au lipit
flori colorate de hârtie. Copiii mai mici nu prea se descurcau cu foarfecă. Oricât încerca,
Delia nu putea decupa florile.
— Te ajut cu plăcere, spuse Elena, care avea deja şase ani. Ea putea folosi deja foarfecă
cu uşurinţă.
— N u am nevoie de ajutor! se răsti la ea Delia. Vreau s-o fac eu deoarece va fi pentru
mama mea!
Elena nu insistă, ci i-a ajutat pe acei copii care nu se descurcau şi acceptau ajutorul ei.
în curând felicitările cu flori erau terminate, numai cadoul Deliei nu era gata. Văzând
munca celorlalţi fetiţa izbucni în plâns, însă nu mai îndrăznea să ceară ajutor. Se ruşina
fiindcă mai înainte nu a acceptat ajutorul.
Din fericire, Elena nu se supăra. A stat lângă Delia şi s-au apucat de treabă împreună.
Elena decupa florile, iar Delia le lipea pe felicitare.
— Vezi, împreună este mult mai uşor! zâmbi Elena.
— Aşa este, spuse doamna educatoare. N u este o ruşine să acceptăm ajutorul altora
dacă nu ne descurcăm singuri.
— Mulţumesc! spuse Delia Elenei, apoi admirară cu bucurie felicitarea făcută.
Fetiţa a învăţat ceva din asta. Data viitoare când s-a întâmplat să apară o problemă a
acceptat ajutorul altora.

59
 Nu leneui până târziul
Horaţiu prefera să doarmă mult şi să lenevească în pat mult timp după ce se trezea.
La sfârşit de săptămână era foarte greu pentru părinţii lui să-l scoată din pat. Băiatul le­
nevea cu orice ocazie. Tata îi tot spunea că pierde timpul, dar copilul nu înţelegea de ce
nu poate lenevi la sfârşit de săptămână. Tatăl se sătură de lenea lui şi s-a gândit să îi dea
o lecţie, aşa că a pregătit un rucsac în care puse cacao şi un sandvici, s-a îmbrăcat şi l-a
trezit pe băiat. Băiatul se trezi derutat, dar se îmbrăcă.
Porniră la drum. Era încă întuneric. Au ajuns pe un deal când soarele tocmai răsărea.
— Ce frumos e! admiră Horatiu răsăritul.
>

— Vezi? Pierzi asta în fiecare zi, când leneveşti în pat. Pierzi asta şi multe alte lucruri,
spuse tata.
— Pentru asta chiar merita să mă trezesc, nu am văzut ceva asemănător până acum!
Insă mi s-a făcut o foame! spuse Horaţiu când începu să-i chiorăie stomacul.
— Surpriză! strigă tata şi luă laptele cu cacao şi sandviciul din rucsac.
— Dacă voi avea parte de astfel de surprize în fiecare dimineaţă, promit că nu voi
dormi până târziu, râse Horaţiu.
Cu toate că nu primi astfel de surprize zilnic, băiatul înţelesese că a pierdut mult
timp cu leneveala. S-a gândit că, împreună cu mama şi cu tata, pot admira răsăritul de
soare şi de pe terasa casei lor, astfel, de cele mai multe ori, acolo luau micul dejun la
sfârşit de săptămână, iar peste câteva săptămâni s-a întâmplat ca Horaţiu să-i trezească
pe părinţii lui.

60
 Executa cu plăcere sarcinile tale!
Copiii se jucau în curtea grădinii; construiau un mare castel de nisip. Au născocit că
furnicile care treceau prin nisip vor fi armata. S-au gândit mult cine ar putea fi căpitanul
şi au găsit o buburuză pe care au numit-o imediat în funcţie de căpitan. Au pus-o cu
grijă pe o frunză pe care o aşezau în vârful bastionului şi se jucau imaginându-şi că ea
conduce lupta.
Băieţii s-au jucat cu mare entuziasm, fiecare avea sarcina lui.
Cătălin era responsabil de manevrarea podului. Sarcina lui ar fi fost să lase şi să ridi­
ce podul pentru armata de furnici. El însă nu avea chef de acestea, ar fi vrut să dirijeze
furnicile. Se supără numaidecât şi plecă bosumflat de lângă ceilalţi. Buna dispoziţie a
copiilor ajunse la maximum când căpitanul buburuză îşi deschise aripile şi zbură în sus
de pe vârful bastionului. Copiii râdeau şi ţipau de bucurie.
Cătălin se uita trist de pe bancă la copii. îi părea rău că nu ia parte la joaca lor şi regre­
tă că nu şi-a efectuat îndatoririle. Ar fi acceptat cu plăcere să fie iarăşi cel care manevrează
podul.
Dorel l-a văzut pe băiatul supărat.
— Hai la joacă! Te aşteaptă podul! Avem o grămadă de treburi! îi strigă.
Cătălin fugi îndată în nisip şi luă podul în stăpânire. Uneori îl lăsa în jos, alteori îl
ridica în fata soldaţilor furnici.
Cel mai palpitant a fost când toate furnicile s-au retras din castelul de nisip şi băieţii
au putut să umple în sfârşit şanţul cu apă. Toţi trebuiau să-şi schimbe hainele după acest
joc, însă de mult nu s-au mai distrat atât de bine.
Cătălin a realizat că e mai bine să participi decât să stai izolat.

61
 Caută soluţii noiî
Angelica şi Geta plănuiau o excursie la munte, cu părinţii lor. M ama stabilea tra­
seul cu ajutorul unei hărţi turistice. A indicat şi o cofetărie unde aveau să mănânce
o îngheţată la întoarcere. In rucsacuri au pus sandviciuri, apă şi fructe. Totul era
pregătit pentru excursie, însă sâmbătă dimineaţă vremea a fost ploioasă. Mama şi
tata voiau să amâne excursia, însă fetele îi rugară să meargă totuşi în excursie. Mama
încercă să le spună că totul e plin de noroi, dar Geta le spuse că ar putea să facă o
plimbare prin parc, încălţaţi cu cizmele de cauciuc şi îmbrăcaţi în hainele de ploaie.
Părinţii au fost de acord şi au pornit la drum.
Geta şi Angelica săreau fericite dintr-o băltoacă în alta, iar mama şi tata se plimbau
tinându-se de mâini. In curând si tata se alătură distracţiei fetelor si sări într-o băltoacă
y y y y

mare şi o stropi pe mama. Mama râdea cu poftă şi începu să dea cu piciorul în apă pen­
tru a se răzbuna pe tata. La finalul plimbării toată familia era udă leoarcă, dar nu le era
frig, fiindcă hainele de ploaie îi protejau.
— Asta a fost o distracţie pe cinste! spuse Angelica când au terminat plimbarea. Insă
îmi pare puţin rău că nu am apucat să mâncăm îngheţată.
— Ce-ai zice dacă în loc de îngheţată am prepara acasă câte o cană de ciocolată caldă
cu multă spumă? propuse Geta.
Mama, tata şi Angelica o felicitară pe Geta pentru ideea bună şi, peste puţin timp, toţi
patru sorbeau băutura caldă cu feţele îmbujorate de atâtea sărituri.

62

■
 Trăieşte fiecare clipăî
Era ziua de Crăciun, iar Amalia se trezi dis-de-dimineaţă, fiindcă nu putea dormi de
emoţie. Fugi într-o clipă la sora ei geamănă, Maria, ca să o trezească:
— Maria, trezeşte-te! A sosit Crăciunul, şopti în urechile fetiţei care sări din pat nu­
maidecât. Cele două fete fugiră agitate din cameră. Ştiau că seara vor avq'a un brad
frumos şi că mirosul prăjiturilor delicioase va pătrunde în locuinţa lor. La gândul prăji­
turilor şi-au amintit că ar putea pierde ocazia de a găti dacă nu se mişcă repede, deci au
fugit în bucătărie. Mama pregătea ingredientele pentru turtă dulce. Fetele s-au oferit să
o ajute pe mama şi curând masa era plină cu figurine din turtă dulce. Erau încântate. Ele
ii spuseră mamei că iubeau totul la Crăciun, iar mama zise:
— îmi place că noi gătim împreună, îmi plac mirosurile plăcute şi atmosfera specială,
îmi place mirosul bradului, ornamentele sclipitoare şi colindele voastre sub pom. îmi
place că familia este împreună. Simt că vreau să profit de fiecare moment şi asta şi fac. Va
sfătuiesc să faceţi si voi la fel. Să ne bucurăm de atmosfera Crăciunului si să ne bucurăm
de fiecare clipă! zâmbi mama şi mângâie capul fetiţelor.
— Da, să ne bucurăm! strigă Amalia şi adulmecă aerul special de Crăciun, iar sora ei
făcu la fel.
— Ce mirosiţi cu aşa entuziasm? apăru tata în bucătărie.
— Respirăm aerul de Crăciun, spuse mama şi constată cu plăcere că şi tata se ală­
tură fetelor.
Fetele se pregătiră toată ziua. Au ajutat la prepararea mâncărurilor şi la împodobirea
mesei. N u voiau să scape nimic, ci să trăiască fiecare clipă, cum le sfătuia şi mama. Au
făcut şi nişte desene frumoase pentru părinţii lor, apoi au stat fericiţi în jurul bradului
de Crăciun cu inimile pline de iubire.

63
 Ai curaj să spui ce gândeşti!
Noul domn învăţător le citea copiilor din clasa 1 C o poezie frumoasă. La finalul
poeziei îi întrebă pe copii la ce se gândeau în timp ce ascultau versurile, dar nu i-a răs­
puns nimeni.
învăţătorul îi încuraja să spună orice pentru că nu există răspuns greşit, dar copiii tă­
ceau. Atunci domnului îi veni o idee: îi scoase pe copii în parc, îi puse să se întindă pe
iarbă si să observe norii, căutând asemănări cu lucruri reale. Domnul învăţător a zărit
primul forma unui câine.
— Iar acela este un dragon! strigă Victor şi arăta spre un nor uriaş. Chiar acum iese foc
din gura lui deschisă!
— Iar acolo este un picior care dă şut într-o minge! arătă Naomi.
— Foarte bine, copii! îi lăudă domnul învăţător. Folosiţi-vă imaginaţia cu curaj şi să-
mi povestească fiecare dintre voi ceea ce vede!
Copiilor le plăcu jocul din ce în ce mai mult şi îşi strigau ideile întrerupându-se unii pe
alţii. Domnul învăţător se bucura că, în sfârşit, copiii din clasa 1 C au imaginaţia foarte
bogată, dar se bucura şi mai mult de faptul că îşi afirmau opiniile cu mult curaj.
Când toţi au povestit despre gândurile lor, domnul profesor i-a rugat să-şi închidă ia­
răşi ochii. în timp ce copii erau culcaţi în iarbă cu ochii închişi, domnul învăţător le citi
poezia încă odată.
— Deci, ce v-a venit în minte ascultând poezia? întrebă clasa.
Copiii şi-au deschis ochii şi abia aşteptau să-şi spună părerile. Aşa găsi domnul învăţă­
tor cheia către gândurile pline de originalitate ale copiilor.

64
 şi bucură-ţe de frumuseţea lumii!
Otilia petrecu sfârşitul de săptămână la ţară cu părinţii ei. După-amiaza de vineri au
petrecut-o cu împachetatul hainelor, aşa că a fost seară când au ajuns acolo. Au luat cina
şi au discutat despre cum să petreacă seara. Otilia sugeră să joace cărţi, mama sugeră să
:oace jocuri de societate, iar tata a vrut să se uite la ploaia de stele. în august se pot vedea
multe stele căzătoare. Otilia însă nu voia să se uite la ploaia de stele, fiindcă îi era frică
de întuneric.
— Mi-e frică să fiu afară în întuneric şi totul mi se pare înspăimântător! suspină.
— Drăguţo, încearcă să-ţi învingi frica, ai să vezi că vei avea parte de o experienţă de
neuitat! spuse tata.
— Vom fi acolo cu tine, nu ai de ce să te temi! o linişti mama.
J y

Tata a întins o pătură pătrată în trambulina din grădină. Trambulina era destul de
mare cât să încapă toţi în ea şi se culcară sub cerul înstelat. învingându-şi frica, Otilia
de-abia aştepta să vadă prima stea căzătoare.
Uitându-se la stele, fetita uită de frică si descifra cerul.
Din senin o stea galbenă căzu de pe cer. Toţi au văzut-o.
— A căzut, aţi văzut-o şi voi? strigă Otilia cu bucurie. Să ne punem o dorinţă!
— A, ştiu! zâmbi tata. Eu mi-am dorit să nu-ti mai fie frică de întuneric.
— Se pare că dorinţa ta s-a împlinit, fiindcă nu mă mai tem, spuse veselă Otilia.
\ lă bucur că suntem aici! Ploaia de stele este, într-adevăr, magnifică!
în următorul moment căzu încă o stea, iar după câteva minute încă una. Stelele că­
zătoare se vedeau pe cer toată noaptea, în timp ce pe Pământ se puneau multe dorinţe.

65
 Hi curajos, te aşteaptă multe acenturif
Iulian şi Dorin au decis că în vacanţa de vară se vor apuca să facă ceva aventuros. Se
gândiră de zile întregi ce să aleagă. N u aveau curaj de o aventură prea mare aşa că au
decis că vor începe cu ceva mic.
— Să dormim în grădină! sugeră Iulian.
— Cum să nu! răspunse Dorin ironic.
— N u ţi-ar plăcea? Avem un cort. Ii cerem tatei să monteze cortul, ducem şi lanterne
şi petrecem noaptea acolo, plănui Iulian.
— Dacă mă gândesc mai bine, nu este o idee rea, se înduplecă Dorin.
Au discutat planul cu părinţii lor şi tata montă cortul într-o clipă, iar băieţii se făcură
comozi în cort. Şi-au luat cu ei aşternuturile, periuţele de dinţi, pasta de dinţi, cartea de
poveşti, lanterne, apă minerală şi ceva de ronţăit.
Odată cu lăsarea întunericului băieţii începură să fie cuprinşi de frică. Se gândeau că
poate ar fi mai bine să doarmă în casă împreună cu părinţii lor, dar nu îşi arătau frica
sub nici o formă.
Când se făcu întuneric tata a verificat copiii spunându-le să nu le fie teamă, iar dacă
li se face teamă să se întoarcă în casă. Băieţii au decis să fie curajoşi. Au ieşit din cort cu
lanternele şi au pornit la plimbare în jurul casei. Au văzut broscuţe, furnici, un păianjen
cu cruce. Erau mândri de curajul lor, dar, până la urmă, oboseala i-a trimis la culcare.
Dimineaţa îi trezi ciripitul de păsărele, iar ei erau nerăbdători să povestească aventura
lor părinţilor, aşa că i-au trezit cât mai repede.

66
 Fii spontani Irrxprouizeazăl
în Bucureşti este un teren de joacă imens, cu multe leagăne şi căţărătoare. Când era
fetiţă, mama mergea des acolo şi îi plăcea foarte mult, aşa că a plănuit să o ducă şi pe
Cecilia în vacanta de vară.
Intr-o după-amiază de vară, parcară maşina lângă lacul din vecinătatea terenului de
joacă. Mama se pregătea să o scoată din maşină pe Cecilia când văzu că fetiţa nu are
pantofi. S-a uitat sub scaun însă şi-a dat seama că, din păcate, au uitat pantofii acasă.
Cecilia izbucni în plâns deoarece au parcurs un drum atât de lung pentru nimic.
Mama se gândi la cum să procedeze. Erau prea departe să se întoarcă după pantofi. între
timp, Cecilia era din ce în ce mai necăjită.
— Am o idee! a spus mama. Hai să sărbătorim astăzi ziua desculţilor!
Cecilia întrebă ce e o astfel de zi, iar mama îi spuse că vor umbla desculţe toată ziua.
Fetiţa ezită spunându-i că vor fi privite, dar mama îi sugeră să fie spontană. Cecilia nu
cunoştea
>A
termenul.
— înseamnă să faci lucruri hazlii, fără să gândeşti prea mult, mai ales dacă acest lucru
te face fericit.
Cecilia se lăsă convinsă şi se plimbară desculţe în jurul lacului.
Au mâncat îngheţată desculţe şi tot desculţe s-au dus şi la terenul de joacă. Oamenii
zâmbeau când le vedeau pe amândouă umblând desculţe, dar ele nu dădeau importanţă
acestui lucru. Era programul lor mamă-fiică. Cecilia se bucura că a acceptat propunerea
mamei. Cu siguranţă i-ar fi părut rău dacă nu ar fi sărbătorit ziua desculţilor. Mama avea
dreptate, e bine dacă omul nu se întristează, ci are idei spontane. Chiar dacă aceste idei
sunt uneori poznaşe!

67
 fii grijuliul
Era o zi răcoroasă de toamnă şi vântul bătu toată ziua. Văzând păsările care tremurau
de frig, Cristian l-a rugat pe tatăl lui să le facă o hrănitoare.
— Ce idee bună! aprobă tata. Dar trebuie să ştii că dacă le dai de mâncare o dată, va
trebui să ai grijă de ele pentru totdeauna.
— La ce te referi cu asta? întrebă Cristian.
— Mă refer la faptul că dacă păsările se obişnuiesc cu o hrănitoare, atunci aceea trebuie
să fie plină tot timpul, toată iarna. Indiferent că plouă, ninge, că ai chef sau nu. Crezi că
poţi să fii responsabil şi să faci asta? întrebă tata.
— Da! Promit să le hrănesc tot timpul! Priveşte ce frig le e săracelor! arătă Cristian.
Tatălui îi era milă de păsări, deci s-au apucat de treabă imediat. Peste puţin timp, hră-
nitoarea era gata. Băiatul era încântat şi au agăţat-o de o creangă de vişin, punând în ea
seminţe şi o bucată de slănină pentru a atrage păsările.
în curând sosi iarna. Zăpada albă se aşternea peste tot. Grădina era plină de micile
păsări. Cristian le îngriji toată iarna. Hrănitoarea avea hrană şi apă călduţă tot timpul.
Mama şi tata erau foarte mândri de Cristian, fiindcă şi-a ţinut promisiunea şi îngrijea
păsările cu responsabilitate. Sosi primăvara şi păsările nu mai veneau atât de des la hră­
nitoare, aşa că mama şi tata s-au gândit că, fiind atât de responsabil, a venit timpul ca
Cristian să primească un animal de companie şi i-au luat o cinteză cu cioc roşu şi pene
maro care ciripea într-una.
în felul acesta, Cristian avea un oaspete împănat tot timpul, pe care îl îngrijea cu drag.
 Tă-ţi ziua n\ai ueselă!
Dominic şi părinţii lui stăteau la etajul şapte într-un bloc cu zece etaje. Era o zi răco­
roasă şi Dominic nu avea chef să facă nimic. Simţea că ziua aceea este cea mai plictisi­
toare zi din viaţa lui. Din cauza vântului puternic nu putea juca fotbal cu prietenii lui şi
nu se putea duce nici pe terenul de joacă, aşa că schimba plictisit canalele de la televizor.
Mama observă cât de indispus este băiatul ei şi se gândi să-l înveselească cumva.
— Doar nu lăsăm ca vremea rea să ne strice ziua! zâmbi mama. Haide, am o idee
foarte bună!
Mama se duse la dulapul din hol. Căută ceva pentru câteva minute, apoi luă de acolo
o foarfecă, nişte hârtii, lipici, beţe ascuţite, carioci şi şnur, iar după asta şi-a pus căciula şi
geaca şi porni spre balcon, facându-1 pe băiat să o urmeze. Dominic se îmbrăcă şi merse
după mama.
Mama deschise balconul. Cum ieşiră pe balcon, vântul rece răvăşi părul mamei as-
cunzându-i faţa. Mama se puse în genunchi şi se apucă de treabă. Stătea cu spatele la
Dominic, ca nu cumva băiatul să vadă ce face. Când s-a întors, Dominic a zâmbit.
Băiatul zări zmeul de hârtie făcut de mama, dar vântul sufla aşa de tare că aproape îl
smulse. Mama dădu zmeul copilului, iar acest fu ridicat de o rafală de vânt ce l-a dus
până în vârful blocului, învârtindu-1 în cerc.
Când s-au plictisit de înălţarea zmeului, mamei îi veni o altă idee. Au suflat baloane
şi le-au lăsat să zboare în aer. Baloanele erau înălţate de vânt, apoi zburau departe până
când dispăreau.
— Mamă, ai avut dreptate! spuse Dominic. N u avea niciun rost să stau toată ziua în
cameră. Ne putem simţi bine şi dacă vremea este urâtă!
— Iar acum hai să bem o cană cu ceai de fructe fierbinte! îl îmbrăţişă mama pe
băiatul ei.

69
 încearcă să-i înveseleşti pe cei din jur!
într-o zi ploioasă de toamnă copiii stăteau în bănci, obosiţi şi fără chef. Doamna în­
văţătoare se gândea cum să-i înveselească. Brusc şi-a amintit de ocupaţia ei preferată din
copilărie, când vremea era rea.
Aşa decise că astăzi clasa 1 C va avea parte de o oră de educaţie tehnologică ieşită din
comun. A pus hârtie colorată pe fiecare bancă şi începură să facă vaporaşe de hârtie.
Unii reuşeau să le facă singuri, alţii aveau nevoie de un pic de ajutor. Peste puţin timp,
o mulţime de vaporaşe colorate se aliniau pe catedra doamnei învăţătoare.
Abia după aceasta veni surpriza adevărată! Doamna învăţătoare i-a rugat pe copii să-şi
ia hainele de ploaie şi cizmele de cauciuc.
Când toată lumea a fost gata, s-au dus afară în curtea şcolii şi au aşezat vaporaşele pe
apa din canal. Vapoarele colorate fugeau ca vântul pe cursul de apă iute. Copiii le admi­
rau râzând. Unii chiar le făceau galerie săltând şi strigând.
Indispoziţia cauzată de ploaia de toamnă trecu repede, veselia şi bucuria se instală
iarăşi în clasă, ceea ce îi făcu plăcere doamnei învăţătoare.
— Vedeţi, cu puţină creativitate putem înveseli şi vremea urâtă de toamnă! spuse
doamna învăţătoare copiilor.

70
 Tii deschis să încerci un gust nou,
poţi descoperi bunătăţii
Valentin era un băieţel mofturos care inventa o scuză pentru fiecare mâncare pe care
nu voia să o mănânce. De fiecare dată când mama dorea ca Valentin să guste ceva nou,
trebuia să fie foarte inventivă. Era un singur aliment pe care Valentin nu voia să-l guste
sub nici o formă: ouăle. Dacă nu ştia că mâncarea este preparată cu ou, o mânca cu plă­
cere, dar, de exemplu, ou fiert nu mânca sub nici o formă.
Intr-o zi, mama găsi o reţetă nouă în ziar. Se gândi s-o încerce fiindcă îi plăcea cum
arăta în poză: erau nişte şoricei făcuţi din ouă fierte. Pe lângă asta, spera că aşa şi Valentin
va mânca ouăle.
Mama puse ziarul pe masă şi se apucă de treabă. Pentru început fierse ouăle, după
aceea le curăţă, le tăie în două şi le puse pe farfurie. Apoi urmă să facă coada şi mustaţa
şoriceilor din fâşii de castraveţi. Urechile erau făcute din ridichi, iar ochii şoriceilor erau
din boabe de piper. Pentru nas folosi un punct de pastă de ardei. Peste puţin timp, far­
furia mare era plină cu şoricei drăguţi.
Valentin intră în bucătărie, grăbit să vadă şoriceii.
Ii văzu cât sunt de frumoşi şi o întrebă pe mama de unde îi are. Mama i-a spus că
tocmai i-a gătit. îl invită să guste unul. Băiatul s-a jucat un pic cu unul şi l-a mâncat. A
spus că e delicios, dar a întrebat din ce a fost făcut. A rămas surprins să afle că e din ou.
— într-adevăr este bun. Nici nu ştiu de ce nu l-am gustat până acum, se gândi Va­
lentin şi continuă: de acum încolo asta va fi mâncarea mea preferată. Aşa-i că vei mai
prepara astfel de şoricei?
Mama dădu din cap zâmbind şi se bucură că Valentin îndrăgea un nou gust.

71
 Toata lurriea are neuoie de odihna!
Era o duminică răcoroasă de noiembrie. Vântul puternic îndoia copacii, în timp ce
picăturile de ploaie băteau pe acoperişul caselor. Loredana se uită pe geam şi spuse:
— Cu siguranţă nu mă voi duce astăzi afară! Ziua asta o să fie dedicată lenei.
— Lenei? Cum arată o astfel de zi? întrebă tata.
— Toată ziua stăm în pijamale şi lenevim, explică Loredana.
— Eu nu pot sta culcat toată ziua, spuse tata.
Lata explică că nu trebuia să stea culcat şi că se pot face multe în o aşa zi. Tata era de
acord şi dori să facă ceva înainte, dar fiica îl opri.
— E interzis! Când e o zi de lenevit ai voie doar să te odihneşti. Toată lumea are ne-
voie de puţină odihnă, la fel ai şi tu! încheie Loredana discuţia.
Tata îşi ridică mâinile în sus în semn de supunere şi se pregăti de lenevit.
Loredana o rugă pe mama să pregătească micul dejun pe care familia să-l mănânce în
pat. Tata se bucură şi mai mult când văzu că a primit şi o cană de cafea fierbnte. Nici nu-
şi mai amintea când a avut parte de aşa ceva. Mai târziu se jucară cărţi, puzzle şi jocuri
de societate.
Mama a decis că va profita şi ea de ziua de lenevit şi nu va găti nimic, aşa că au co­
mandat pizza de la pizzeria din colţ, unde preparau cea mai bună pizza cu porumb din
lumea întreagă. Pe lângă pizza au mai comandat şi salată.
După prânz, toţi se odihniră în linişte, iar după asta mama pregăti proiectorul pentru
diapozitive. S-au uitat la desenele animate favorite şi făcură forme din umbre pe pereţi.
S-au odihnit, s-au simţit bine şi au decis să mai repete genul acesta de zi.

72
 'Respecta-i pe oanoenii rriai în uârstă!
într-o după-amiază de vară, Marius şi tatăl lui se duceau acasă cu tramvaiul numărul
49. Marius stătea în braţele tatei şi îşi bălăngănea picioarele.
Când tramvaiul se opri într-o staţie, pasagerii urcară şi coborâră, iar tramvaiul îşi con­
tinuă drumul. Un om mai în vârstă se sprijinea de bara de susţinere a tramvaiului. Se
vedea că statul în picioare era greu pentru el. Tata îl puse imediat jos pe Marius ca să-i
ofere locul domnului mai bătrân.
Mai târziu, când coborâră din tramvai, Marius a început să pună întrebări.
— Taţi, de ce ne-am ridicat de pe scaun?
— I-am oferit locul domnului de lângă noi. El era mai în vârstă şi nu poate sta mult
in picioare. Trebuie să respectăm oamenii mai în vârstă! spuse tata.
Marius întrebă de ce trebuie respectaţi, iar tatăl a început să îi explice. Ei au acumulat
cunoştinţe de o viaţă şi văd lumea dintr-o altă perspectivă. Este bine să petrecem cât mai
mult timp cu ei, cu siguranţă avem ce învăţa de la ei. Altfel, nu putem şti cum a fost viaţa
înainte ca noi să ne naştem. Noi putem doar să ne închipuim cum era să trăieşti pe vre­
mea războaielor, dar ei ştiu. Ei au muncit o viaţă întreagă pentru a-şi creşte copiii şi acum
au grijă de nepoţii lor. Este datoria noastră să avem grijă de ei! N u aşteptăm ca tramvaiul
să frâneze şi domnul să cadă jos, ci îi oferim locul nostru, pentru a evita acest lucru.
Băiatul l-a întrebat pe tata dacă şi el va îmbătrâni. Tata a confirmat, iar băieţelul a zis
că îi va oferi locul în tramvai lui si altor bătrâni.
— In acest caz, eu voi fi un bătrânel foarte mândru că am crescut un băiat atât de
politicos şi bun! spuse tata mângâind capul lui Marius.
Marius se interesă foarte mult pe tema asta. In timp ce se plimbau spre casă, au discu­
tat despre oamenii mai în vârstă şi îmbătrânire, deoarece avea multe întrebări.

73
 2)ă culoare activităţilor cotidienei
într-o după-amiază de primăvară, mama facea curăţenie în apartament. Spăla gea­
murile, perdelele şi ştergea praful. Jucăriile împrăştiate în cameră erau puse la locul lor.
Tata ajunse acasă chiar atunci de la lucru. Intră pe uşă şi Adorian se agăţă de gâtul lui.
Tata, după ce o salută pe mama, luă aspiratorul şi se apucă de treabă.
— Taţi, să-ţi spun ceva? Mama toată ziua a făcut curat şi e aşa de plictsitor! se plânse
Adorian.
— Plictisitor? întrebă surprins tata. Atunci propun să facem aspiratul un pic mai
amuzant, spuse cu ochi sclipitori, precum copiii care se gândesc să facă o năzbâtie.
Adorian şi tata merseră în bucătărie. Tata luă două strecurători şi una o puse pe capul
lui Adorian, iar cealaltă pe capul lui. Luă şi două linguri de lemn; prima i-o dădu lui
Adorian.
Cei doi au pornit un atac imaginar să recâştige aspiratorul. Adorian era încântat.
Mama fu uluită de atac, dar se distră. Războincii o gâdilară şi o puseră la pământ. Au
recuperat aspiratorul, iar băieţelul s-a aşezat victorios pe el. Tatăl lui a început să-l tragă
prin cameră, ca într-un zbor. întâlniră turbulenţe şi băiatul ateriză pe covor. Băiatul a
fost încântat de aventură şi a spus că mai vrea şi altă dată. Tatăl i-a răspuns că de câte ori
mai aspiră mama, se poate juca cu animalul ce curăţă prin cameră. Astfel, curăţenia s-a
transformat într-o aventură veselă.

74
 Inuaţă pe alţii să iubească munca!
Era o zi caldă de vară şi mama se pregăti să pună gem de caise. îşi rugă fetele să o ajute,
dar ele se plânseră că e foarte cald, aşa că Ileana şi Adriana au rămas să se joace. Mama
pregăti fructele şi curând începură să fiarbă răspândind un miros plăcut în casă. Borca­
nele erau pregătite, dar mama începu să se joace cu ele facându-le instrumente muzicale.
Fetele au venit curioase să vadă ce se aude si au vrut să încerce.
— Chiar mă pregăteam să vă întreb, răspunse veselă mama.
Apărură toate uneltele din metal din bucătărie: furculiţe, linguri, deschizătoare de
conserve. Le-au încercat pe toate pentru a vedea care ce sunet produce. La auzul unor
sunete mai ciudate râdeau toate cu poftă. S-au distrat mult în timp ce dulceaţa fierbea.
Parfumul de caise deveni tot mai intens si imediat se făcu si dulceaţa. Fetele au vrut să
y y y

guste, dar mama le-a avertizat că e fierbinte. Dulceaţa a ajuns în borcane ce erau închise
cu capac, iar pe urmă erau aşezate într-o ladă plină cu pături.
— Somn uşor, dulceaţă! spuse Ileana.
— Ne vedem în curând! adăugă Adriana.
Mama şterse masa şi puse oala în care a fiert dulceaţa pe masă. Toţi au gustat, luând
resturile de dulceaţă de pe marginea oalei. Ileana râse de mama care era murdară de dul­
ceaţă, iar mama râse de mustata din dulceaţă a fetei.
Ileana arăta haioasă cu mustaţa portocalie şi Adriana şi-a făcut una la fel. La finalul
gustării toate erau lipicioase, dar nu le părea rău, fiindcă se distrară de minune.
— E distractiv să facem dulceaţă de caise! Te putem ajuta şi data viitoare?
— Sigur, împreună e şi mai distractiv! Poate că la anul vom da un concert în public
cu borcanele pentru dulceaţă, spuse mama zâmbind.

75
 Foloseşte aptitudinile tale!
Sosi toamna, ploaia picura fără încetare şi curtea şcolii era acoperită de frunzele ma-
ro-gălbui care cădeau din copaci. în pauza de după a doua oră, din difuzorul şcolii se
auzi vocea doamnei directoare care anunţa un concurs de sculptat dovleci în şcoală.
Fiecare clasă putea participa cu un dovleac.
După anunţarea concursului, elevii din clasa 3 C începură să discute. Se gândeau cum
să sculpteze în mod unic un dovleac pentru a avea şansa să câştige concursul. După o
mulţime de idei bune, începură realizarea dovleacului. Cine şi cum va sculpta dovleacul?
— Eugen este cel mai îndemânatic! spuse Kyra.
— Nu, nu! spunea Eugen. Mie nu îmi place!
— De ce nu? întrebă Kyra.
— N u aş dori ca din cauza mea clasa să iasă necâştigătoare, suspină Eugen. Poate nici
nu aş putea să-l fac sau nu ar ieşi la fel de frumos precum vă aşteptaţi de la mine.
— Eugen, să nu te temi de asta! Toţi vom lucra la el, ideea este să lucrăm împreună.
Doamna învăţătoare a început să îi spună că el este mai îndemânatic şi că toţi copiii
cred în el. Prinse curaj şi-şi spuse că va încerca. N u avea nimic de pierdut! Copiii se
apucară de treabă. Dovleacul era tăiat şi curăţat, aşa că se apucară de sculptat. Eugen îl
sculptă cu îndemânare, iar după ce a fost gata au pus în el o lumânare. Au dat tot ce era
mai bun.
Dovleacul lor a câştigat locul trei şi ei erau mulţumiţi, iar Eugen era încântat că este
atât de apreciat de colegi.

76
 Iubeşte necondiţionat?
Era o zi însorită de primăvară. Florentina se juca în camera ei. Toate jucăriile ei pre­
ferate stăteau în jurul măsuţei roz, pe care erau ceşcuţe şi farfurioare din plastic. Pe un
scaun stătea păpuşa Elsa, pe celălalt scaun, ursuleţul Teddy, pe al treilea stătea căţeluşul
Peppy, iar pe al patrulea scaun stătea Florentina. Bineînţeles, ea nu stătea la masă, fiindcă
le facea ceai invitaţilor săi.
>

Fetiţa îi spuse mamei ei că şi-ar dori să îşi invite prietenele la un ceai. îşi dorea să bea
ceai cu toate prietenele de la grădiniţă. Mama o întrebă la care dintre ele s-a gândit.
Fetiţa spuse că ar invita-o pe Anişoara pentru că îi împrumută mereu jucării, pe Lăcră­
mioara pentru că desenează frumos şi o ajută la desene, pe Naomi pentru că se joacă cu
ea, chiar şi pe Codruţa care se joacă cu ea numai uneori.
— Draga mea, nu-i frumos să iubeşti condiţionat! Pe aceste fete le iubeşti în funcţie
de interesul tău? Trebuie să-i iubim pe toţi necondiţionat! N u iubeşti pe cineva fiindcă
te ajută la ceva sau îţi dă ceva. Bineînţeles, pe unii îi iubim mai mult decât pe alţii, dar
iubirea noastră nu trebuie să fie influenţată de interes, explică mama.
Fetiţa a crezut că nu mai are voie să organizeze petrecerea cu ceai, dar mama îi sugeră
să o facă la grădinţă pentru toate prietenele ei de acolo. Vor duce ele de acasă de toate şi
le vor ruga pe doamnele educatoare să le lase să petreacă. Fetiţa fu încântată.
Ziua următoare, doamnele educatoare se bucurară de iniţiativă. Copiii aşteptau petre­
cerea cu ceai cu multă emoţie. După somn, copiii şi-au mâncat gustărica, iar doamnele
educatoare împinseră mesele una lângă alta pentru ca toţi să stea împreună. Pe mijlocul
sălii au pus şi o pătură, iar educatoarea Stela le-a pus şi muzică. Au pus fursecurile pe
masă în boluri mici, iar Florentina servea ceaiul.
Petrecerea cu ceai a ieşit asa de bine încât doamnele educatoare au decis că vor mai
organiza astfel de petreceri în curând.

77
 Ai grijă de alţii ca şi alţii să aibă grijă de tine!
Era o zi rece de toamnă, iar temperatura ajungea uneori să fie negativă. Plouă toată
noaptea şi până dimineaţa apa îngheţă pe drumuri, iar acestea deveniseră alunecoase şi
periculoase. La ştirile de la radio oamenii erau avertizaţi ca mai bine să stea în casă.
Tata spuse că el nu poate sta acasă, avea mult de lucru. Jessica încercă să îşi convingă
tatăl, dar acesta îsi luă la revedere de la ea.
J y

Ajuns în stradă, tata constată că, într-adevăr, condiţiile nu erau favorabile. Totul era
acoperit de un strat gros de gheaţă. Cu toate că înainte era hotărât să meargă la lucru,
acum stătea nehotărât la poartă.
Trotuarul era un imens patinoar, i se părea de neînchipuit să ajungă la staţia de tram­
vai fără să cadă. Umbla legănat şi cu grijă, ca un pinguin. Unde putea, încerca să se ţină
de gardurile caselor. Din păcate, însă, trebui să traverseze drumul şi nu avea de ce să se
ţină, aşa că a căzut şi şi-a rupt piciorul. Degeaba avea termene limită de respectat, acum
trebuia să stea acasă cu piciorul în ghips.
Jessica îşi îngriji tatăl folosindu-se de trusa ei de doctoriţă. Ii aranja perna şi îi reco­
manda odihnă. Tata îi mulţumi pentru grija ei, dar fetiţa îi spuse că e ceva firesc, doar
sunt din familie. Ba mai mult, şi părinţii o îngrijiră când ea a fost bolnavă, aşa că Jessica
îşi sărută tatăl şi continuă să aibă grijă de el.

78
 Fă economii!
Gelu era un copil econom. Avea grijă de bani. Dacă primea bani de la cineva, îi pu­
nea în puşculiţă, dar nu făcea economii pentru un anumit lucru. Intr-o zi, când voi să
pună încă o monedă în puşculiţă, nu reuşi nicicum, fiindcă puşculiţa era plină. Băiatul
nici nu putea ridica puşculiţa, aşa că i-a cerut ajutorul tatei. împreună cu tata au spart
puşculiţa şi monedele se împrăştiară pe covor. Gelu şi tata au grupat monedele: erau
monede de cinci bani, de zece bani şi monede de cincizeci de bani. Grămezile de bani
erau din ce în ce mai înalte. Băiatul s-a mirat cum au încăput atâţia bani în puşculiţă.
A durat o oră să numere banii şi şi-au notat banii din fiecare grămadă. Băiatul era sur­
prins de numărul lor, iar tata îl întrebă dacă vrea să îşi cumpere ceva.
— Pot să-mi cumpăr ceva? se miră Gelu.
— Cum să nu, tu i-ai economisit! îl lăudă tata.
— Adevărul este, mărturisi Gelu, că nu am făcut economii, ci doar am aruncat banii
în puşculiţă, însă nu aş fi crezut vreodată că voi avea atât de mulţi bani. De acum încolo
voi face economii conştient. Poate că îmi voi lua o maşină de teren ca si cea a lui Adi.
> > >

Sau poate că voi economisi în continuare ca să-mi permit ceva şi mai valoros.
— Aşa este, poţi cumpăra mai multe lucruri dacă ai grijă de bani! spuse tata.
Până la urmă Gelu cheltui banii. S-a dus cu tata la magazinul de jucării, de unde au
cumpărat maşina de teren dorită. Era un lucru foarte important pentru Gelu să poată
plăti maşina la casă din banii economisiţi. Inima îi bătu cu mândrie.
Gelu a mai făcut economii. A învăţat că dacă are grijă de bani poate cumpăra ce îşi
doreşte. Până la urmă a ajuns un bun gospodar.

79
 fă ceea ce te face fericit!
Daniel, care avea doar trei ani, iubea maşinile de gunoi. în fiecare miercuri se trezea
devreme, fiindcă atunci duceau gunoiul din strada lor. în alte zile se trezea la şapte juma­
te, însă în zilele de miercuri se trezea mai devreme cu cincisperezece minute.
Şi-a pus halatul şi papucii şi s-a dus cu tata în faţa casei să vadă maşina de gunoi. Ma­
şina sosi imediat şi se opri la casa lor. Un bărbat sări de pe spatele maşinii şi făcu cu mâna
vesel lui Daniel şi tatei, iar băiatul îi răspunse. Gunoiul fu golit în maşină, iar Daniel
fu impresionat. îşi dorea să lucreze pe o astfel de maşină de gunoi. Costin, fratele lui, îi
spuse că ar putea alege totuţi o profesie mai curată.
— Nu este frumos să spui ceva urât despre munca altora, îl certă tata. Este nevoie de
munca fiecăruia, orice muncă este importantă! închipuie-ţi ce ar fi dacă gunoiul nu ar
fi ridicat în fiecare miercuri; până la urmă toată grădina noastră s-ar transforma într-o
mare grămadă de gunoi, explică tata. Când veţi fi mari să vă alegeţi acea muncă care vă
place, continuă. N u contează cine ce crede despre munca voastră. Oamenii îşi petrec cea
mai mare parte a zilelor cotidiene lucrând, deci este foarte important ce vă alegeţi. N u
este totuna dacă cineva îsi> face treaba zâmbind sau fiind ursuz,*îi sfătui tata.
— Ai dreptate! se gândi Costin şi îşi lua ghiozdanul în spate.
— Da, tati, ai dreptate! Ai văzut ce fericit era şi domnul cu gunoiul! aprobă Daniel.
Daniel admiră maşinile de gunoi toată vara, apoi admiră ambulanţele şi visă să fie
medic în echipa de salvare.
— Ai destulă vreme să te decizi ce vrei să fii când vei fi mare! îl linişti tata. Numai
entuziasmul tău să rămână la fel!

80
Nu da ordine, obţii n\ai rr\ult cu uorbe frumoasei
Lisa şi mama ei o duceau pe căţeluşa Lady la veterinar deoarece se îngrăşa din ce în
ce mai mult.
— Lady devine mai bătrână, are nevoie de mai multă mişcare şi de o dietă echilibrată,
sugeră domnul doctor.
Mama a decis că o vor duce pe Lady la plimbare în fiecare seară şi îi vor da mâncare
dietetică. Lisa a promis că se va duce şi ea la plimare cu ele în fiecare zi. Fetiţa îşi dori să
ţină lesa, iar mama fu de acord. Lady simţi repede schimbarea şi începu să tragă. Lisa
dădea comenzi aiurea căţeluşei, se încurcă în lesă şi trase şi mai mult. Mama a preluat
controlul si linişti căţeluşa
y y y y

— De ce facea asta Lady? întrebă Lisa intrigată. N u am făcut bine ceva? Cu siguranţă
tu ai o metodă magică ca s-o linişteşti.
— De exemplu, i-ai dat indicaţii aiurea. Ajungea un ordin o dată, însă tu ai spus mai
multe şi asta o făcea confuză. Metoda mea magică este că obţii mai mult cu o vorbă
frumoasă, decât cu multe ordine. Fetiţa dori să mai încerce, iar mama a fost de acord,
spunându-i să-i fie prietenă căţeluşei.
Lisa ţinea zgarda cu încredere. Lady nu o trăgea, ci păşi liniştită pe stradă. Deodată,
când văzu o pisică, lesa se încordă pentru un moment.
— Las-o, Lady! Va pleca imediat! îi şopti Lisa şi, ce să vezi, căţeluşa Lady îşi continuă
liniştită drumul.
— Mulţumesc, mami pentru că mi-ai împărtăşit secretul tău! zâmbi cu bucurie. Lady
nu este o căţeluşă rea, problema era că voiam s-o controlez. Acum rhi-am dat seama că
dacă nu o controlez, ci o îndrum cu iubire mă va asculta.
Lisa o îmbrăţişa pe Lady si căţeluşa a lins-o pe fată în semn de mulţumire.
y y L J y y y L y y

— Această metodă funcţionează si cu oamenii,7 încearcă si ai să vezi! zâmbi mama.

y y y

81
 Scapă de mânie şi te uei eliberai
Vremea geroasă era perfectă pentru programul pregătit de doamna învăţătoare: pati­
naj pe lacul destinat acestui sport. Mihaela şi prietena ei, Paula, abia aşteptau să se dea
pe stratul gros de gheaţă.
Ajungând la lac au văzut cât de mulţi copii au venit la patinaj. N u se aşteptau la aşa
lume multă. Fetele, alături de colegii de clasă, şi-au luat patinele şi s-au dus pe gheaţă.
Erau din ce în ce mai mulţi pe gheaţă şi era foarte greu să evite accidentele. Mihaela
încercă să se întoarcă la dreapta când, pe neaşteptate, s-a lovit de o fetiţă de vârsta ei,
Sara. Amândouă au căzut. Mihaela se lovi la genunchiul drept, dar din fericire nu fusese
nimic grav.
Deoarece genunchiul o durea pe Mihaela, doamna învăţătoare a sfatuit-o să se odih­
nească la bufet si să bea o cană de ceai fierbinte.
>

Deodată apăru acolo şi Sara, fata cu care s-a ciocnit.

Sara îşi ceru scuze, era începătoare. Mihaela o iertă repede, întrebând-o dacă nu s-a
lovit. Sara spuse că pantalonii groşi, de schi, au protejat-o. Sara plecă uşurată când auzi
că fata nu era supărată. Paula era mirată de atitudinea Mihaelei. Mihaela i-a explicat că
supărarea consumă energie inutil, iar ea vrea să se simtă bine. Paula îi dădu dreptate şi
se întoarseră pe gheaţă.

82
 Nu contează că e uechi, încă poate jî bun.r
într-o zi, mama se gândi că au atâtea vechituri în garderobă, încât a sosit timpul să
facă ordine şi să arunce lucrurile de care nu mai au nevoie. Răzvan tropăi agitat în jurul
mamei şi privi plin de curiozitate ce comori apar din cutii. Erau cutii în care mama se
uita şi le arunca aşa cum erau. Erau unele din care lua câte ceva şi pe restul le punea
înapoi la loc. Privind într-una din ele, mama începu să zâmbească.
— Mami, ce este în cutia aceea? întrebă Răzvan.
— Cărţile mele de poveşti de pe vremea când eram mică, spuse mama cu bucurie. Nu
le-am văzut de ani de zile. Cartea asta cu ursuleţi era preferata mea, spuse de cum luă o
carte din cutie. Şi cartea asta de Crăciun, de câte ori o citeam... mângâie coperta groasă
a cărţii. Să-ţi citesc din ele? îl întrebă pe băieţelul cu ochi sclipitori.
Dar băiatul nu era încântat, cărţile îi părură vechi, uzate şi mâzgălite cu desene diferite.
— Din păcate pe acelea eu le-am făcut când eram mică, se scuză mama. Dar nu poţi
să ai o opinie despre o poveste după aspectul cărţii. Să-i acordăm o şansă acestei poveşti.
Ţi-o citesc pe asta şi dacă nu îţi place nu mai citesc alta, bine? sugeră mama şi puse pe
jos o pătură pe care se aşezară şi începu să citească povestea de Crăciun.
Povestea era despre un brad care dorea foarte mult să ajungă un pom împodobit fru­
mos. Când povestea se termină, Răzvan îi spuse încântat că îi plăcu mult, cerându-i să
i-o mai citească. înainte de culcare povestea mai fu citită o dată:
— Vezi? Poate fi veche şi uzată, dar şi bună în acelaşi timp, spuse mama zâmbind şi
aşezând cartea pe raft.
Răzvan adormi foarte repede şi visă despre un mic brad care dorea să ajungă un pom
împodobit.

83
 Nu te lăsa implorat, e o plăcere să te joci!
Tata venea acasă obosit de la muncă, iar mama pregătea cina.
— Taţi, hai să ne jucăm ceva! sări Codruţ în braţele tatei, când tata se aşeză în fotoliu.
— Dragule, lasă-1 pe tati să se odihnească puţin! spuse mama.
Insă Codruţ nu se dădu bătut. Se sui pe spatele tatei şi începea să-l gâdile.
— Eu îl fac doar să se simtă mai bine! spuse băieţelul.
Tata şi Codruţ se gâdilau şi se luptau de multe ori în joacă. Mama se îngrijora de fie­
care dată ca nu cumva să se lovească careva dintre ei.
— Aşteaptă numai! spuse tata şi îl ridică pe Codruţ. Ţinându-1 de gleznă fugi cu el
prin camera de zi, în timp ce Codruţ râdea în hohote.
La râsul puternic ieşi şi fratele lui Codruţ, Sergiu. Luă o pernă şi începu să dea cu ea
în tata care îl gâdila pe fratele său. Mama le spuse îngrijorată să nu lovească vreun obiect
cu pernele. Tata, glumind, aruncă cu o pernă în mama. Mama fu surprinsă un moment
după care începu războiul cu perne.
Tata se pregătea să atace, o prinse pe mama şi o trase la pământ, iar băieţii săriră în
spatele tatei.
— Fugi, armăsarule, fugi! strigă Codruţ triumfător.
Tata alergă nechezând ca un cal adevărat. Mama râdea culcată la pământ.
La finalul jocului membrii familiei se întinseră obosiţi pe covor.
— Ce bine ne-am distrat! râse mama.
— Omul nu poate fi obosit când e vorba de joacă, aşa-i băieţi? răsuflă tata epuizat şi
îi luă în braţe pe Codruţ şi pe Sergiu.

84
 frum useţea nu este tot ce contează!
Tata şi Vasile se plimbau pe malul Lacului Roşu. Se plimbau des acolo de când au
moştenit o casă de vacanţă în zonă, unde tata petrecu mult timp în copilărie.
Tata şi Vasile aruncau pietre în lac. Le plăcea să arunce pietre şi să vorbească între
timp. Pietrele aruncate atrăgeau animalele de pe lac. Lebedele şi răţuştele au venit la doc
şi câteodată apărea şi un peştişor pe suprafaţa apei.
— Ce frumoasă e lebăda aceasta! se minună Vasile. ^E mult mai frumoasă decât rata >

sălbatică. Raţa nu are nimic special, este atât de simplă. Insă lebăda este minunată! Gâtul
ei lung este atât de graţios şi alb ca zăpada!
Tata îi spuse că deşi e frumoasă nu e prietenoasă pentru că dacă te apropii de ea devine
agresivă şi îi demonstră lui Vasile. Lebăda e obişnuită cu oamenii, dar nu îi plac. Ea vine
doar pentru mâncare.
— Şi răţuştele? întrebă Vasile dezamăgit.
— Ele sunt mult mai prietenoase, spuse tata. Vrei să le dai de mâncare? Acolo este un
automat de mâncare pentru animale.
Tata luă o pungă cu hrană pentru răţuşte şi Vasile aruncă bucăţile de mâncare în apă.
Raţele înotau bucuroase după bunătăţile din apă.
— Ele nu vor sâsâi dacă mă duc mai aproape? întrebă Vasile neîncrezător.
— Cu siguranţă nu, zâmbi tata. Vezi, nu numai frumuseţea contează! Degeaba este
lebăda mai frumoasă, dacă nu e prietenoasă, aşa-i?
— N u vreau să le dau de mâncare păsărilor înspăimântătoare care sâsâie! se bosumflă
şi şezu pe marginea docului. Răţuştele stăteau în jurul lui şi aşteptau bucăţile gustoase.
— Sunteţi foarte simpatice! exclamă Vasile şi le mai aruncă nişte mâncare.
Lebedele bosumflate primeau şi ele câte ceva, însă marea parte a mâncării o primeau
răţuştele simpatice.

85
 Tratează-i pe alţii currt ai dori să fii tratat!
Era o zi rece de iarnă şi ningea cu fulgi mari de zăpadă. Doamna învăţătoare se gândi
să tină ora de educaţie fizică afară.
y y

Câţiva copii se dădură pe gheaţă, fetele făcură un om de zăpadă, iar majoritatea băie­
ţilor aruncau bulgări de zăpadă.
Silviu se alătură copiilor care alunecau pe gheaţă. Rândul era foarte lung, iar Silviu nu
avu răbdare să aştepte, aşa că se duse obraznic în faţa rândului de mai multe ori.
Doamna învăţătoare privi scena din depărtare şi se duse la Silviu spunându-i urmă­
toarele:
— Ştii, era odată un om foarte înţelept care spunea să-i tratezi pe ceilalţi cum ai dori
să te trateze si ei.
— De ce îmi spuneţi astea acum? întrebă Silviu.
Silviu încercă să pară nevinovat, dar doamna învăţătoare îl făcu să înţeleagă unde a
greşit şi l-a întrebat dacă lui i-ar conveni un astfel de comportament din partea celorlaţi.
Silviu recunoscu că nu, lăsând capul în jos.
— Şi colegii tăi vor să le vină rândul, însă ei stau frumos la rând. N u poţi sta în faţă
tot timpul, nu este cinstit faţă de ceilalţi! explică doamna învăţătoare, apoi mângâie ca­
pul lui Silviu şi repetă sfatul: tratează-i pe alţii cum ai dori să fii tratat!
Silviu repeta în gând sfatul înţelept.
— Promit să fac astfel de acum încolo! răspunse şi fugi înapoi la copii.
Acum stătea frumos la rând şi îşi aştepta rândul. Era surprins de cât de repede ajunge

86
 Obseruă-ţi dezvoltarea, e interesantă!
Mama amesteca ceva în bucătărie şi Smaranda veni când auzi zgomotul. Ea văzu o pas­
tă lipicioasă în castron. Mama îi spuse că e o pastă modelatoare din care va face amprenta
mâinilor fetiţei prin care îi observă creşterea. Ii deschise o cutie plină cu amprente mici
de picioruşe şi mâini. Fetiţa se minună când văzu acele amprente. O luă pe cea mai mică.
— Da! Atunci erai un bebeluş, spuse mama cu nostalgie.
— Să le punem în ordine! sugeră Smaranda.
Le aranjau frumos şi, la capătul rândului, ajungea amprenta cea nouă, cea mai mare.
— Cât de mult am crescut! se miră Smaranda.
— Şi cât te-ai dezvoltat în acest timp! spuse mama luând o altă cutie, în care erau
desenele Smarandei: de la mâzgăliturile de când era mică până la desenele ei de astăzi. Se
putea observa cum se forma un om din cercuri şi beţişoare.
— Mami, de ce ai păstrat mâzgăliturile astea? Nici nu sunt desene adevărate, se strâm­
bă Smaranda.
— Ca să le putem compara. Vezi cât ai evoluat în acest timp? o dezmierdă mama.
— Da, sunt destul de mare, se îndreptă Smaranda. Când voi fi mămică şi eu voi păs­
tra urma picioarelor copiilor!
— Mai bine amprentele picioarelor, râse mama.
— Atunci pe acelea! spunea Smaranda. Pui deoparte şi desenele mele de astăzi?
— Da, şi ne vom uita le ele anul viitor, spuse mama cu puţină melancolie aşa cum se
uita la amprenta mică a mânuţelor.
Mama lua mâna Smarandei şi o puse peste amprenta micuţă.
— Mami, eu sunt un uriaş! spuse Smaranda cu uimire şi amândouă au izbucnit în râs.

^ 87
 Nu te teme de schimbările care ţin de creştere!
Părinţii dormeau în camera lor când Victor intră plângând. Mama îl îmbrăţişă şi-l
întrebă de ce plânge. Băiatul era supărat pentru că îi căzu un dinte. Tata îi explică că e
ceva normal pentru că are dinţi de lapte. Ii vor creşte dinţi permanenţi. Victor plângea
spunând că îşi vrea dinţii de lapte. Spuse că şi vecinului Dum itru îi căzură dinţii şi nu îi
crescură alţii. Părinţii îl liniştiră spunându-i că domnul Dum itru e bătrân si adulţilor nu
le mai cresc dinţi, dar copiilor le cresc.
Mama îl puse să zâmbească şi zâmbi. Băiatul arăta haios fără dintele din faţă. Spuse că
e băiat mare şi că vor merge la stomatolog. El poate interveni dacă sunt probleme. Apoi
îi spuseră ce face un stomatolog, cum curăţă şi plombează dinţii.
După câteva zile, Victor îl vizita pe stomatolog cu mama şi tata. Cabinetul de sto­
matologie era foarte frumos, avea un colţ plin de jucării pentru copii. Victor avea mari
emoţii. Domnul doctor se uită la dinţii lui Victor, îi curăţă si îl lăudă pe băietei fiindcă
avea dinţii sănătoşi.
y y

Băiatul îi spuse că mănâncă ciocolată foarte rar şi că se spală pe dinţi. Domnul doctor
îl felicită şi-l recompensă cu o periuţă de dinţi cu dinozauri.
— Ce-mi place! O periuţă de dinţi cu dinozauri T-Rex! Mulţumesc frumos! spuse
băieţelul şi ochii îi sclipeau de bucurie.
Seara îşi spăla dinţii cu periuţa cea nouă. N u se mai temea de schimbările legate de
corpul său, accepta că aşa este firesc. Ca şi faptul că toţi trebuie să meargă la control sto­
matologic măcar de două ori pe an.

88
 Observă evoluţia lurr\ii!
Domnul învăţător al clasei a Il-a B i-a scos pe elevi în curte şi-i întrebă dacă ştiu ce e
o capsulă a timpului. Apoi le explică că este un recipient în care se pun scrisori, obiecte
şi amintiri, care se îngroapă ca peste ani să îl deschidă urmaşii şi să compare evoluţia
vieţii. îi întrebă ce ar putea pune ei în ea. Rareş spuse să deseneze un calculator, televizor
şi telefon mobil. Narcis spuse că va pune un fidget spinner, iar Nadia spuse că va pune
o scrisoare. însă înainte să se apuce de treabă aveau de dezgropat o capsulă veche de zece
ani. Au săpat şi au găsit capsula, iar domnul învăţător citi mesajul din ea:
„Bună! Nouă ne place foarte mult să învăţăm la această şcoală. Deja am învăţat să
scriem şi să citim şi ne place să ne jucăm în curte. în caz că nu ştiţi, în capătul curţii este
un tufiş de zmeură, acolo mergem pentru gustare.”
Toţi copii din clasă zâmbiră. Şi ei mergeau foarte des acolo.
„De multe ori jucăm cărţi şi jocuri de societate şi ne jucăm împreună şi după şcoală.
Nu de mult am văzut filmul de animaţie Madagascar 2 în cinema. Suntem o clasă foarte
unită şi veselă. Salutări din partea elevilor din clasa a Il-a C!”
Copiii erau fascinaţi de mesaj. Şi ei au văzut filmul de animaţie Madagascar 2 şi ştiau
că de atunci s-a făcut şi partea a treia. Copiii aşteptau foarte mult să lase şi ei un mesaj
pentru următorii copii care îl vor găsi şi să povestească despre experienţele lor.
Erau entuziasmaţi la gândul că într-o zi cineva va citi mesajul lor cu mare interes.
Au ales desenele cele mai frumoase şi au scris un mesaj pe care l-au ascuns în recipient.
Au îngropat capsula şi au marcat locul spunând că poate copiii lor o vor dezgropa.

89
 Familia este cea mai importanta!
Mai erau patru săptămâni până la Crăciun şi deja se simţea magia sărbătorii. Fetele,
Raisa şi Romina, o rugară pe mamă să facă o căsuţă din turtă dulce. Mama le spuse că
pot încerca deşi nu mai făcuse. Au pregătit ingredientele. Foile de turtă dulce s-au copt
repede, dar asamblarea a durat mai mult. Mirosul de turtă umplu casa şi-l ademeni pe
tata în bucătărie. Dorea şi el să participe.
Fetele au întrebat-o pe mama cum era Crăciunul pe vremea ei. Ea le răspunse că nu
erau atâtea jucării, dar totuşi erau cadouri frumoase. N u erau nici atâtea dulciuri, dar
le spuse că cel mai mult îi plăcea că se strângea familia împreună, povesteau, depănau
amintiri, cântau, se îmbrăţişau. Fetele erau curioase ce cadouri se găseau sub brad şi
mama le spuse: păpuşă ce putea fi îmbrăcată, cărţi, jocuri.
Romina întrebă de ce familia e cea mai importantă şi părinţii îi răspunseră că pe fami­
lie poţi conta în orice situaţie, cu familia poţi împărtăşi toate momentele, cei din familie
au grijă unii de alţii şi îi leagă iubirea.
Intre timp, căsuţa era gata, mirosea şi arăta bine. Erau bucuroşi că erau împreună şi
priveau la căsuţa lor din turtă dulce pe care de abia aşteptau să o guste!

90
 Fii curajoşi
Sandu petrecea vacanţa cu părinţii lui într-un sat din Ardeal. Băiatul îi admira pe co­
piii care se căţărau cu uşurinţă în copaci. Ar fi vrut şi el să se caţere, dar îi era frică. Tatăl
ii văzu dorinţa în ochi şi se hotărî să-l ajute. Ii spuse copilului că e o zi perfectă pentru a
învăţa să se caţere. Băiatul spuse că el nu poate, dar tatăl îi sugeră să aibă încredere în el
însuşi şi că îl va învăţa el. Ii era frică să nu cadă şi să se lovească, dar tata îi spuse că dacă
e atent nu se va întâmpla şi îl ghidă unde să pună piciorul. Sandu păşea cu atenţie.
încurajarea îşi făcu efectul: Sandu deveni mai curajos şi se urcă de pe o creangă pe alta.
— Bravo! Ai reuşit! Priveşte mami, cum se poate sui Sandu în copac! strigă tata ma­
mei.
Mama alergă la copac şi îşi privi băieţelul cu dragoste, spunându-i să coboare la fel de
atent. Tata o aprobă şi îi spuse când să sară.
— N u îndrăznesc! răspunse Sandu cu frică.
— Vei reuşi, ai încredere în mine! Dar mai ales ai încredere în tine! La început, nici
nu-ţi puteai imagina că te poţi urca şi, vezi, ai reuşit! Fără curaj nu există succes! zâmbi
tata şi îşi aştepta băiatul ridicând mâinile în sus. Te prind!
Sandu a tras aer adânc în piept şi sări din copac cu ochii închişi. Tata îl prinse şi îl
ajută să se ridice.
— Vezi? Ţi-am spus că vei reuşi! Sunt foarte mândru de tine! spuse şi curăţă genun­
chiul băieţelului.
>

— Mami, mami, m-am suit în copac! Ai văzut? M-am suit! sări Sandu de bucurie.
Sunt băiat mare!
— Asa e! Eşti
y > mare si curajos!
y / îl îmbrătisă mama.
y y

91
 Viaţa nu este o cursă!
Mama tocmai îşi băuse cafeaua şi se gândea ce să gătească. îşi întrebă băieţii ce ar dori
să mănânce. Anghel spuse că dorea supă de carne, iar Barbu spuse spaghete. Mama se
hotărî să le facă pe amândouă, dar trebuiau să facă cumpărături. Când ajunseră la ma­
gazin băieţii se luară la întrecere şi fugiră până la intrare.
Prânzul delicios fu savurat de băieţi şi se lăudară care termină primul. Urmară jocuri
în camera de zi, dar iar se luară la întrecere şi începuse cearta.
Mama stătea lângă băieţi şi le spuse că viaţa nu e o cursă şi cel mai important nu e
să câştigăm, ci felul în care o facem. îi întrebă dacă au înţeles. Anghel spuse că nu prea.
— Jucaţi-vă cărţi cu bucurie, nu-i totuna cine câştigă? Cel mai important este că vă
jucaţi împreună, să vă bucuraţi de asta. Alergaţi către uşa de la supermarket, dar nu
contează cine câştigă. Contează doar alergatul în sine care vă face să vă simţiţi fericiţi.
La masă chiar nu are importanţă cine termină mai repede. Savuraţi toate gusturile!
— Am înţeles! dădu din cap Anghel. Atunci să nu mai concurăm niciodată?
Mama le spuse că pot concura, dar să nu se întreacă în orice moment. Propusese
chiar şi un concurs: cine reuşeşte să nu concureze toată săptămâna va alege ce poveste
să se citească seara.
— Bine! spuseră băieţii. Interesul lor era stârnit, deoarece le plăcea să aleagă poveştile
înainte de culcare.
în săptămâna respectivă băieţii mai uitară câteodată că nu au voie să concureze, dar
încetul cu încetul se dezobişnuiau. Timpul petrecut împreună deveni mai plăcut fără
întrecerile constante.

92
 Obseruă frumuseţea naturii!
Era o zi însorită de toamnă şi întreaga natură parcă îi îndemna pe oameni să meargă
.i iarbă verde înainte de sosirea iernii. O familie se decisese să facă o excursie în pădurea
Mănăştur. Se îmbrăcară bine. Frunzele căzute faceau peisajul fermecător. Mama luă o
grămadă de frunze si > le aruncă în sus. Aurelia fu încântată. Zăriră nişte
> veveriţe
> si
> chiar
un arici ce apăru de sub frunze.
— Un arici! Ce drăguţ e! aplaudă Aurelia de bucurie.
Pădurea era magică şi ascundea numeroase comori pentru cei care umblau cu ochii
deschişi. Aurelia aduna multe frunze colorate frumoase, iar coşuleţul ei se umplu cu cas-
:ane, nuci, ghinde, conuri, măceşe şi un pic de muşchi. Când ajunseră acasă se apucară
să facă animale din castane.
Tata aduse beţişoare de chibrit şi se apucară de treabă. Peste puţin timp, multe anima­
le se aliniau pe masă. Făcură o pisică, un câine, o girafa, o maimuţă şi multe alte animale.
La cererea Aureliei au făcut şi un om de zăpadă. In loc de oală primi nişte muşchi pe cap.
Familia se jucă cu figurinele până la cină. Tata se jucă cu animalele mai mari, deoarece
vocea lui era mai adâncă şi asta se potrivea cu animalele mai mari. Mama se jucă cu ani­
malele mai mici, iar Aurelia cu animalele cele mai micuţe. Omul de zăpadă din castane
privea joaca veselă de la colţul mesei.
— Vom merge şi altă dată în excursie? întrebă Aurelia când se băgă seara în pat.
— Cu siguranţă! o linişti tata. Eşti o adevărată căutătoare de comori!
— Iar mâine putem să facem o decoraţiune din comorile găsite, adăugă mama şi îi
dădu un pupic Aureliei, care adormi încântată.

93
 Povesti pemtru dezv/oltarea viziumh pozitiv/e

Fii pozitiv!
Dar cum?

Poveştile din acest volum le vorbesc copiilor de grădiniţă şi celor mai mici dintre şcolari
despre importanţa gândirii pozitive. Scopul nostru este să îi învăţăm pe copii
nu să neglijeze aspectele negative, ci să se bucure de tot ce îi înconjoară,
să îşi preţuiască familia şi prietenii, să încerce plini de îndrăzneală lucruri noi
şi să persevereze chiar şi atunci când nu merge totul potrivit planurilor lor.
Sunt poveşti ce dezvoltă personalitatea şi abilităţile copiilor,
îi învaţă să aibă o atitudine pozitivă faţă de viaţă, de tipul „Pot să fac asta!".
Poveşti care îi ajută pe copii să descopere ce este valoros în ei înşişi şi în jurul lor.
Poveşti care îi învaţă să caute ceva pozitiv în fiecare zi, ceva care să dea valoare acelei zile.
Poveşti cu ajutorul cărora pot să înveţe cum să îşi atingă mai repede ţelurile,
să devină mai siguri pe sine şi mai echilibraţi.

O nouă carte care nu poate să lipsească din biblioteca niciunui părinte!