UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE TEOLOGIE ŞI ŞTIINŢELE EDUCAŢIEI

SPECIALIZAREA: TEOLOGIE PASTORALĂ
ISTORIA FILOSOFIEI

Viaţa şi opera lui Plotin

Îndrumător ştiinţific:
Prof. Dr. Univ. Gheorghe Anghelescu

Sus
ţinǎtor,
Udroiu

Târgovişte
2018

1
 Plan lucrare

Introducere

Viaţa lui Plotin

Opera lui Plotin

Concluzii

2
 Introducere

Întinderea creştinismului şi contactul lui cu mediul cultural filosofic al

păgânismului a creat o efervescenţă de idei în chiar sânul său. Ideile s-au grupat cu
timpul în sisteme. Unul dintre acestea, celebre în epocă, a fost cel alexandrin. Este
vorba chiar despre o şcoală în care se “profesa” creştinismul la cel mai înalt nivel.
Gnosticii aveau deja astfel de şcoli în care-şi expuneau credinţa, aveau nuclee
didactice grupate în jurul ereziarhilor1.
Alexandria era unul dintre centrele economice şi culturale cele mai
importante ale lumii antice. Şcoala din Alexandria era una cu un program de studii,
cu profesori şi studenţi, diferită de acelea înfiinţate de Iustin Martirul şi Filosoful la
Roma, Tertulian la Cartagina sau Irineu la Lyon.
Prima şcoală creştină publică a fost Şcoala din Alexandria, cunoscută spre
sfârşitul secolului II,în plină înflorire. Istoricul Eusebiu scrie că ea exista de mult .
Şcoala alexandrină are diferite nume : Şcoala cuvintelor sau învăţăturilor sacre;
şcoala catehizării ; adunarea (pentru învăţătură) a credincioşilor sau doar şcoala din
Alexandria Prin aşezarea, mărimea şi importanţa sa ca oraş, prin mişcarea de idei şi
de popoare, Alexandria era unul din cele dintâi şi mai căutate centre culturale ale
lumii vechi, adăpostind vestita bibliotecă a Ptolomeilor. Grecii, iudeii, gnosticii şi
alţii aveau acolo şcoli însemnate. Acolo trăise Filon creatorul unei filozofii
religioase şi al unei atmosfere în care au trăit şi de care au fost influenţaţi şi
teologii alexandrini acolo se învăţa neoplatonismul în secolul III.

1
Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului,Ed.Universităţii,Lucian Blaga, Sibiu, 2007, p.123

3
 Viaţa lui Plotin

Plotin s-a născut în anul 204 în oraşul Licopolis din Egipt şi a murit în anul
270. Despre familia sa nu ştim aproape nimic, din cauză că Plotin nu a vorbit
niciodată despre aceste lucruri, pe care le dispreţuia, ceea ce ne aminteşte de
filosofii cinici, pentru care patria, familia şi originea erau lucruri neesenţiale.2
La vârsta de 28 de ani, Plotin se dedică cu totul studiului filozofiei,
ascultândcursurile celor mai vestiţi filosofi Alexandria, dar nici unul nu l-a
mulţumit, până în momentul în care a făcut cunoştinţă cu vestitul filosof
Ammonius Saccas lângă care a rămas până în anul 242.
Întemeietorul neoplatonismului este considerat Ammonios Saccas (175-242
î.e.n.) Nu a lăsat nimic scris. Din acest cerc se remarcă Origen, Plotin care va duce
neoplatonismul la evoluţia sa deplină se naşte prin 204-295 e n. la Lycopohs în
Egipt îi cunoaştem viaţa din relatările elevului său Porfir începe să studieze
filosofia târziu, pe la 28 de ani. Vrând să cunoască şi doctrinele orientale, în 243
e.n. îl însoţeşte pe împăratul Gordian în campania sa contra perşilor. Eşecul
expediţiei îl aşează pentru un timp în Antiohia. În 244-245 e.n vine la Roma,
deschide o şcoală filosofică proprie, frecventată de un public de elită din
intelectualitatea romană în frunte cu împăratul (iallenus şi împărăteasa Salomina,
care îi acordă prietenia şi protecţia lor.
Învăţământul său fiind oral, la insistenţa entuziastului său auditoriu, pe la 50
de ani, se apucă să-şi redacteze prelegerile. Plotin a simţit foare viu aceste
meleaguri natale ale sufletului, a avut sentimentul lor viu, profund şi mereu
prezent, atât de viu încât opera lui rămâne incomparabilă printre atâtea aventuri
intelectuale care riscau aceeaşi căutare. O operă precum cea a lui Plotin e de
2
Diogene Laertios, Despre vietile si doctrinele filosofilor, trad., introd. si note de Aram Frenkian. Ed.
Academiei, 1963, p. 65

4
neînţeles dacă vrem să o legăm de tradiţia greacă, ca şi dacă vedem în ea un aspect
al religiilor de mistere. Acest fel de antrenament colectiv la contemplare la care a
paricipat Plotin explică însă foarte bine anumite trăsături importante ale filosofiei
sale. Atitudinea contemplativă, dacă e urmărită până la capăt şi fără delăsare, duce
la acea viziune a lucrurilor al cărei model cel mai desăvârşit e dat în Antichitate de
Plotin. Fiindcă, pentru a o adopta fără rezerve, trebuie înlăturat prin gândire tot
ceea ce, din natura lucrurilor, presupune o relaţie practică, de orice fel ar fi, între
noi şi altul ; trebuie să devenim subiecţii unei "imaculate cunoştinţe".
Caracterele realităţii inteligibile se nasc, la Plotin, din această atitudine. Ne
frapează în primul rând toate negaţiile pe care ea le cuprinde : la el, nici un
Dumnezeu iubitor de oameni ca la stoici, care le iese oamenilor înainte ca să-i
ajute, nici o voinţă providenţială care execută, după o vrere, lucrarea lumii ; nimic
din acea încredere care se vede din rugăciuni şi din abandonarea oamenilor în voia
zeilor ; toate acestea presupun relaţii practice care, dacă existau în lumea divină, ar
sili lumea să ia faţă de ea o altă atitudine decât contemplarea.3
Dar negaţiile de faţă nu sunt decât consecinţe. În epoca lui Plotin, curentul
de idei contemplativ e legat în mod tradiţional de o predilecţie pentru Platon.

3
Gr Tăuşan, Filosofia lui Plotin, Editura "Agora" SRL. laşi. 1993, p.51.

5
 Opera lui Plotin
E imposibil să interpretăm corect gândirea unui filosof, dacă nu ţinem seama
de formă literară a operelor sale ; formă literară e măruria intenţiilor unui autor ;
ele sunt diferite, după cum scrie un curs, o expunere dogmatică, un eseu, o operă
de circumstanţă, ca o scrisoare sau o scriere polemică. Şi trebuie ţinut cont de acest
lucru pentru a înţelege, în sensul deplin al lor, ideile pe care le exprimă.
Enneadele, sunt alcătuite din 54 de tratate, de lungimi foarte inegale,
repartizate în şase grupe de nouă. Aceste grupe sunt ordonate sistematic : primul e
despre om şi morală, al doilea şi al treilea despre lumea sensibilă şi providenţă ; al
patrulea despre suflet, al cincilea despre Inteligenţă, al şaselea despre Unu sau
Bine. Există în această ordine o intenţie vizibil dogmatică : ea consistă în a pleca
de la sine (1) şi de la lumea sensibilă (11 şi III) pentru a urca, printr-o ascensiune
gradată, la principiul imediat al lumii care e sufletul (IV), apoi la principiul acelui
suflet care e inteligenţa (V) şi după aceea la principiul universal al tuturor
lucrurilor care e Unul sau Binele (VI).4
Dar un asemenea progres sistematic e doar o aparenţă, scrierile din fiecare
grup, în pofida titlurilor lor, tratează în general despre toate chestiunile, sau, cel
puţin, presupun că toată doctrina e cunoscută. Enneadele lui Plotin oferă, în această
privinţă, un contrast complet cu lucrările posterioare ale şcolii neoplatonice, opere
ale unor profesori cuminţiţi de o lungă tradiţie şcolară, aşa cum e Manualul de
teologie al lui Proclus, în care toate materiile se succed într-o ordine desăvârşită.
Ştim însă că gruparea sistematică a tratatelor i se datorează lui Porfir,
secretarul credincios al lui Plotin, care, după moarea magistrului lui, le-a grupat şi
le-a dat titluri pentru a le edita. Trebuie deci, pentru a le înţelege, să facem
abstracţie de această grupare.

4
Ekkehard Martens, Herbrt Schnädelbach, Filosofie, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 2000, p. 349.

6
 Graţie Vieţii lui Plotin scrisă de Porir, putem cunoaşte destul de precis
ordinea cronologică a scrierilor şi istoria lor ; ştim că Plotin nu s-a hotărât să le
scrie decât foarte târziu, la 51 de ani, în 255, când preda de zece ani deja la Roma.
La 59 de ani, în 263, în momentul în care Porir a venit la el, scrisese 21 de tratate ;
a scris 23 din 263 în 268, în timpul şederii lui Porir la Roma, şi nouă din 268 până
la moartea sa, în 270 .
Aceste scrieri, a căror listă cronologică ne-o dă Porfir, aparţin deci unui
profesor deja cunoscut, a cărui doctrină a atins o maturitate completă. În plus, ele
sunt legate atât de strâns de lecţiile lui, încât nu pot fi înţelese fără a ne imagina ce
erau acestea .
Ele sunt doar transcrierea viilor discuţii ale şcolii. Plotin scrie despre
subiectele care le ies în cale, iar cărţile dau adesea impresia de stenografie. Ele nu
sunt nicidecum făcute pentru o propagandă religioasă populară, ci pentru micul
cerc de iniţiaţi în faţa cărora au fost concepute. "Erau comunicate, ne spune Porfir
despre primele tratate ale lui Plotin, unui număr mic de persoane ; nu erau uşor de
procurat ; şi nu erau transmise decât cu precauţii, când o persoană era considerată
demnă să le primească.5
Aceste tratate sunt legate de viaţa şcolii. Am arătat un exemplu cu tratatele
contra gnosticilor. Tratatele al patrulea şi al cincilea din a şasea Enneadă le-a scris
la insistenţele lui Amelius şi ale lui Porfir. Porfir ne povesteşte pe larg în ce
circumstanţe a scris al patrulea tratat din Enneada a III-a Despre daimonul care ne-
a fost hărăzit6. Dar chiar atunci când aceste informaţii exterioare ne lipsesc, o
lectură atentă a Enneadelor ne arată că tratatele sale se referă la o discuţie care
tocmai are loc. Astfel cele trei lungi tratate (IV, 3, 4 şi 5) referitoare la suflet sunt
introduse de declaraţia următoare : "E bine să tratezi toate dificultăţile relative la

5
Edgar Morin, Paradigma pierdută: natura umană, Editura Universităţii “Al.I. Cuza”, Iaşi, 1999, p. 11.
6
Émile Bréhier, Filosofia lui Plotin, Editura Amarcord, Timişoara, 2000, p.121.

7
suflet care trebuie lămurite ; şi chiar dacă rămânem nedumeriţi, vom avea măcar
câştigul de a cunoaşte dificultatea acestor probleme". E aici o aluzie evidentă la o
lungă serie de dificultăţi acumulate câte puţin : aceste tratate marchează închiderea
unei dezbateri. În primul dintre ele, de altfel (paragrafele 1-6) el combate tăios, în
ce priveşte originea sufletelor, o teză de natură stoică, dar care căuta să se sprijine
pe textele lui Platon, ca şi cum această opinie era susţinută de unul din discipolii
lui.
De aici faptul că doctrina lui Plotin nu s-a dezvoltat etapă cu etapă într-o
serie de tratate, ci că - oarecum în felul lui Leibniz- el expune aproape în fiecare
tratat doctrina sa întreagă din punctul de vedere restrâns al subiectului pe care-I are
în vedere.
Tot de aici procedeele sale deosebite de redactare. Se simte mereu auditoriu!
aproape. El e chiar prezent uneori şi vine să ceară explicaţii magistrului. Astfel
într-un pasaj (IV, 5, 8) Plotin tocmai a închis o discuţie asupra vederii obiectelor la
distanţă ; apoi el adaugă : "Ajunge? Atunci demonstraţia e făcută. Nu? Să mai
căutăm dovezi". Aceste mişcări de auditoriu sunt frecvente : astfel, o lungă
digresiune despre numere 31 e urmată de această cugetare : "Dar suntem rugaţi să
revenim la subiect", care sună ca o atenţionare amabilă a auditoriului adresată
profesorului care divaghează. Uneori vedem chiar ascultătorul nemairăbdînd
idealismul transcendent al magistrului şi căutând să-I tragă din cer pe pământ : "Le
răstorni pe toate cu susu-n jos, cu termenii ăştia pompoşi! Tu spui : viaţa e un bine,
inteligenţa e un bine. Şi de ce mă rog ar fi inteligenţa un bine? În ce măsură cel ce
gândeşte ideile posedă binele prin contemplare? Sedus de plăcerea acestei
contemplaţii el se înşală spunând că e un bine, ca şi cum s-ar înşela că viaţa e un
bine. Nu e un bine decât dacă e plăcută".7

7
Ioan N. Roşca, Filosofie, antică, medievală, renascentistă, Editura ,,DimitrieCantemir”, Bucureşti, 1994,
p.127.

8
 Pasaje precum acesta dau Enneadelor o vioiciune care ne face să ascultăm
ecoul învăţăturii înseşi a lui Plotin.
Redus la schema lui cea mai simplă, un tratat de Plotin se împarte de obicei
astfel : aporia în care chestiunea de rezolvat se află ; demonstraţia care înaintează
dialectic ; convingerea care încearcă să dea naştere convingerii ; în fine, pentru a
conchide, un fel de înălţare sau de imn ce proclamă fericirea de a avea acces la
lumea inteligibilă. Nu există de altfel nimic sistematic în acest plan, nimic stabilit
odată pentru totdeauna.8
Aporia e cel mai adesea o problemă tradiţională în şcolile filosofice, cum ar
fi : Ce e omul? (1, 1) sau vechiul paradox stoic : Creşte fericirea cu timpul? (1, 5)
sau o problemă fizică răsdiscutată : cum vedem la distanţă? (IV, 5). Aporia poate fi
şi o dificultate de sens a unui fragment din Platon sau Aristotel. De exemplu,
tratatul despre viruţi (1, 2) e intrepretarea formulei lui Platon : "Virtutea e o
asemănare cu zeul". Tratatul despre rău (1, V) e înainte de toate exegeza unui text
greu din Theaitetos. Alte tratate studiază sensul noţiunilor aristoteliciene devenite
curente în filosofie, că noţiunile de act şi de putere (11, 5) sau cea de "gândire a
gândirii" (V, 3).9
Demonstraţia dialectică e un adevărat dialog. Ea se face printr-o serie de
întrebări şi răspunsuri, care se grăbesc unele pe altele. Obiecţia nu e adesea
indicată decât de un singur cuvânt, şi schimbul de întrebări şi răspunsuri devine
uneori greu de urmărit. Traducerea lui Bouillee, care are meritul de a fi deschis
calea în atâtea privinţe, nu dă totuşi atât de des pe cât ar fi nevoie sentimentul
alternanţei rapide dintre magistru şi preopinent. lată un exemplu al acestei
dialectici. E vorba de teză paradoxală a lui Plotin că principiul suprem, Unul, nu
are nici gândire nici cunoştinţă. Discuţia se însufleţeşte : "Cum? Nu se cunoaşte

8
Pierre Hadot, Plotin sau simplitatea privirii, Editura Polirom, Iaşi, 1998, p.61
9
Mircea Florian, Filosofia Renaşterii, Editura ,,Grinta”, Cluj, 2003, p.55

9
nici pe sine, nici celelalte lucruri! - Nu, ci stă nemişcat în măreţia sa. Celelalte
lucruri îi sunt posterioare ... - Şi providenţa?- Ajunge ca el să fie cel din care
izvorăsc toate. - Ce raport are el cu sine însu , i. dacă nu se gândeşte pe sine? - Stă
nemişcat în măreţia sa ... ".
Dar Plotin, cunoscător al oamenilor, simte nevoia nu doar de a demonstra
inteligenţei, ci şi de a convinge şi a seduce sufletul : "trebuie să fie unite - spune el
de mai multe ori - 35 convingerea cu puterea constrângătoare a demonstraţiei".10
Opera lui Plotin va fi editată după moartea sa, de discipolul şi secretarul său
Porfir, care o va aranja în şase serii de câte nouă tratate numite Eneade11. Moare în
270 e.n. în Campania, la moşia unui prieten.
Prelucrând și dezvoltând comentariile din ultimele secole despre opera
lui Platon, Plotin întemeiază un nou curent filosofic, neoplatonismul, care a
exercitat o puternică influență în antichitatea târzie.12
Prelegerile și scrierile sale filosofice au fost prelucrate cu o remarcabilă
acuratețe de principalul său discipol, Porfir, și publicate între 301 - 305 sub titlul
de Enneade, tot el scriind și Vita Plotini. Cele 54 de tratatele incluse
în Enneade sunt, de fapt, comentarii asupra unor teme clasice, din filosofia greacă
anterioară (inspirate nu numai din Platon, ci și din Aristotel, stoici, etc.) pe baza
cărora, Plotin construiește o doctrină originală. Compuse într-un limbaj eliptic și
adesea foarte obscur, cu formulări tatonante, ele expun în chip nesistematic o
filosofie extrem de sistematică. Plotin a încercat să concilieze în scrierile sale
exigențele raționalității, caracteristică filosofiei grecești, cu aspirațiile mistice.
Porfir a împărțit opera lui Plotin în șase grupe, fiecare a câte nouă tratate. De
aici numele de Enneade (Eννεαδες de la εννεα "nouă) acordate grupelor de câte

10
Athanase Joja, Istoria gândirii antice,vol.II, Ed.Stiintifica si enciclopedica, Bucuresti, 1982, p. 189
11
Gr Tăuşan, Filosofia lui Plotin, Editura "Agora" SRL. laşi. 1993, p.51.
12
Al. Boboc “Probleme filosofice ale limbajului”, în: * * * , Limbaj, logica, filosofie, Editura Stiintifica,
Bucuresti, 1968, p. 203

10
nouă tratate. În viziunea lui Porfir, prima Enneadă tratează chestiunile de etică, a
doua și a treia pe cele de fizică, a patra Enneadă cuprinde tratatele care au ca
temă Sufletul, a cincea pe cele care au ca temă Intelectul, iar a șasea Enneadă pe
cele care se referă în mod precumpănitor la Unul. Nu lipsite de interes sunt și
teoriile estetice plotiniene.13
Toate interpretările recunosc existenţa la Plotin a coexistenţei a două tipuri
de întrebări : problemă religioasă, cea a destinului sufletului, şi mijlocul de a-1
readuce în starea lui originară ; şi problema filosofică, cea a structurii şi explicaţiei
raţionale a realităţii. Dar interpretările diverg asupra raportului dintre aceste două
tipuri de probleme. Dacă citim doar expunerea lui Zeller, în volumul III din
Philosophie der Griechen, explicaţia raţională a realităţii apare că scopul propriu al
lui Plotin ; iar concepţia sa despre destinul sufletului e un simplu corolar făcut
posibil de teoria sa filosofică.
Or trăsătura caracteristică a sistemului lui Plotin îmi pare a fi uniunea intimă
a acestor două probleme, uniune atât de intimă încât a şti care e subordonată nu se
mai poate pune. A descoperi principiul lucrurilor, adevăratul scop al cercetării
filosofice, e, în acelaşi timp, pentru Plotin, "sfârşitul călătoriei", adică împlinirea
destinului.

13
Diac. Prof. dr. Nicolae Balca, Istoria filosofiei antice, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 316

11
 Concluzii

Dimensiunea antropologică a filosofiei antice greceşti este pusă în evidenţă

de sofişti. Se consideră că manifestările culturale ale omului, precum: obiceiuri,
datini, etc., reprezintă opera oamenilor, prin urmare, ele nu sunt date de la natură,
ceea ce înseamnă că toate trebuie privite în mod egal, nici una nefiind privilegiată
faţă de celelalte. De altfel, acest înţeles se configurează prin operarea unei distincţii
între considerarea unor realităţi a căror existenţă este naturală, deci există de la
natură (physis), şi cele care sunt determinate de voinţa subiectivă a omului
(nomos), acestea din urmă răsfrângându-se în caracterul critic şi problematizant pe
care îl îmbracă diversele creaţii culturale ale omului.
În general, lui Plotin îi place să prezinte învăţătura sa ca un comentariu al
doctrinei lui Platon. Dar, pentru a duce la bun sfârşit această sarcină, el trebuie, de
asemenea, să răspundă la întrebări care nu sunt explicit formulate de către Platon şi
să inventeze răspunsuri originale. Astfel, - şi acesta este un punct fundamental
asupra căruia vom reveni - în interpretarea lui Parmenide al lui Platon, el includea
o concepţie nouă cu privire la Unu şi la efuziunea Unităţii. Fiind punctul de plecare
absolut al oricărei poziţii, Unul nu poate fi postulat. Existenţa şi spiritul se prezintă
ca prima sciziune a unităţii, iar sufletul este desfăşurarea tocmai a acestei mişcări şi
a acestei diviziuni.

12
 Bibliografie

1. Balca, Diac. Prof. dr. Nicolae, Istoria filosofiei antice, EIBMBOR,

Bucureşti, 1982,
2. Boboc Al. “Probleme filosofice ale limbajului”, în: * * * , Limbaj, logica,
filosofie, Editura Stiintifica, Bucuresti, 1968
3. Bréhier, Émile Filosofia lui Plotin, Editura Amarcord, Timişoara, 2000,
4. Chifăr, Nicolae, Istoria creştinismului,Ed.Universităţii,Lucian Blaga, Sibiu,
2007,
5. Florian, Mircea Filosofia Renaşterii, Editura ,,Grinta”, Cluj, 2003,
6. Hadot, Pierre, Plotin sau simplitatea privirii, Editura Polirom, Iaşi, 1998,
7. Joja, Athanase, Istoria gândirii antice,vol.II, Ed.Stiintifica si enciclopedica,
Bucuresti, 1982,
8. Laertios, Diogene Despre vietile si doctrinele filosofilor, trad., introd. si note
de Aram Frenkian. Ed. Academiei, 1963,
9. Martens, Ekkehard, Schnädelbach, Herbrt Filosofie, Editura ştiinţifică,
Bucureşti, 2000,
10.Morin, Edgar Paradigma pierdută: natura umană, Editura Universităţii
“Al.I. Cuza”, Iaşi, 1999,
11.Roşca, Ioan N. Filosofie, antică, medievală, renascentistă, Editura
,,DimitrieCantemir”, Bucureşti, 1994,
12.Tăuşan, Gr Filosofia lui Plotin, Editura "Agora" SRL. laşi. 1993,

13