Modernismul

Adrian Marino afirma in studiul critic “Modern. Modernism. Modernitate” ca

termenul “modern” trimite la o determinare temporala : “recent”, “de curand”, “nu
demult”. Acceptia cea mai raspandita a notiunii de “modern” deriva din esenta sa
cronologica: prin extensiune, ceea ce dateaza de curand ori dintr-un trecut foarte apropiat,
ceea ce este specific ultimului timp, se numeste “modern”. “Modernul” se opune ideii de
“clasic”, invechit, depasit.

Acelasi Adrian Marino arata in studiul citat ca notiunea de modernism “se aplica
tuturor curentelor si tendintelor inovatoare din istorie (religioase, filosofice, artistice etc.),
ansamblului miscarilor de idei si de creatie, care apartin sau convin epocii recente, altfel
spus moderne, in conditii istorice date”.

Modernismul este o miscare larga care se manifesta in spatiul cultural european,

incepand de la mijlocul secolului al XIX-lea si pana in perioada postbelica a secolului al
XX-lea.

Reperul initial al modernismului literar este volumul “Florile raului” de Charles

Baudelaire, aparut in anul 1857, care anunta o noua sensibilitate si impune, printre altele,
una dintre cele mai importante inovatii ale curentului, anume estetica uratului.

Ca apartinand modernismului, pot fi numite “totalitatea miscarilor ideologice,

artistice si literare care tind, in forme spontane sau programate, spre ruperea legaturilor
de traditie, prin atitudini anticlasice, antiacademice, antitraditionale, anticonservatoare,
de orice speta, repulsie impinsa uneori pana la negativism radical”. Prin extensiune, sunt
incorporate modernismului curente literare ca simbolismul, expresionismul, futurismul si,
mai ales, avangarda : dadaismul, suprarealismul, abstractionismul etc. Produs al evolutiei,
modernismul implica diferentierea fata de literatura scrisa pana atunci, de tip traditional.

Una dintre cele mai importante trasaturi ale modernismului este preferinta pentru
luciditate in actul de creatie lirica, implinind dezideratul formulat de americanul Edgar
Allan Poe si francezul Charles Baudelaire de a inlocui “sensibilitatea inimii” cu
sensibilitatea imaginatiei; de aici, lirismul modernist epurat de anecdotica,
sentimentalism si didacticism. Universul artistic al modernistilor reflecta o civilizatie
citadina, definitorie pentru secolul al XX-lea, spre deosebire de traditionalisti, care au un
interes dezvoltat pentru lumea taraneasca si traditie.

Tipologia predilecta a modernistilor este cea a intelectualului, cu dilemele sale si

cu reactiile fata de presiunile societatii, el fiind preocupat de marile probleme ale
cunoasterii, de filosofie, psihologie, religie, mitologie.

De asemenea, dispar speciile lirice consacrate (meditatia, elegia, idila, pastelul),

acestea fiind inlocuite de formule poetice insolite (“inscriptie”, “psalm”, “creion”, “poem
intr-un vers”, “cantec”, etc.). Punctuatia nu mai este cea conventionala, ci este
modificata. Versurile incep fara majuscula, dispar adesea punctul si virgula, se folosesc
intens punctele de suspensie ca semn al inefabilului si al sugestiei. Avem de a face cu o
coexistenta in versificatie a prozodiei consacrate cu versul liber, versul alb, absenta
strofelor sau strofe inegale, ritmuri interioare.

Ia nastere un nou limbaj poetic caracterizat prin vocabular neobisnuit (termeni

argotici, colocviali, abstracti), prin ambiguitate semantica, prin sintaxa eliptica, prin
innoirea metaforei; este vorba uneori nu doar de o sintaxa speciala, insolita, ci chiar de o
poezie alogica.

Acest concept de teorie literara numit modernism, s-a manifestat atat in spatiul
cultural european, cat si dincolo de ocean. Cei mai de seama reprezentanti straini au fost:
T.S. Eliot, Dylan Thomas (Anglia); Guillaume Apollinaire, Lautreamont, Verlaine
(Franta); Giuseppe Ungaretti, Eugenio Montale (Italia); Federico Garcia Lorca, Antonio
Machado, Juan Ramon Jimenez (Spania); Boris Pasternak, Vladimir Hlebnikov, Ossip
Mandelstam (Rusia); Wallace Stevens, Ezra Pount, William Carlos Williams (S.U.A.);
Jorge Luis Borges, Pablo Neruda, Octavio Paz (America Latina).

In literatura romana interbelica, modernismul continua actiunea de autonomizare

si esentializare a lirismului inceputa in simbolism, introduce alte tehnici poetice, largeste
sfera de ispiratie, propune noi atitudini lirice. Prin modernizare, criticul E. Lovinescu
intelege, in afara de innoirea expresiei (practicata in epoca si de traditionalisti), depasirea
universului rural si renuntarea la orice fel de militantism de natura sociala, ideologica,
politica, etc. In conceptia sa, arta nu trebuie ingradita in niciun fel si nici angajata fortat
in slujba altor idealuri, in afara de acela al propriei desavarsiri. In opozitie cu doctrinarii
traditionalisti, care pledeaza pentru o tematica rurala, pentru cultivarea prin arta a
nationalului si eticului, a sentimentului religios, E. Lovinescu crede in desavarsita
libertate si independenta a creatorului.

E. Lovinescu ofera astfel miscarii moderniste un reper teoretic, dar nu le cere

scriitorilor sa fie neaparat modernisti. A fi modern nu inseamna numaidecat a fi si
talentat, iar modernismul nu acorda, in mod automat, valoare estetica.

Modernismul romanesc s-a constituit in jurul revistei “Sburatorul” (1919-1922 si

1926-1927), aparuta sub directia lui E. Lovinescu, in care se afirma o noua generatie de
scriitori si critici : Ion Barbu, Camil Petrescu, G. Calinescu, Pompiliu Constantinescu,
Vladimir Streinu, Serban Cioculescu, Camil Baltazar, precum si autori deja cunoscuti
precum Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Hortensia Papadat-Bengescu.

Primul obiectiv al modernismului a fost promovarea tinerilor scriitori si

imprimarea unor tendinte moderniste în evolutia literaturii române, deziderat împlinit
prin lansarea unor nume ce vor deveni de prestigiu pentru literatura româna: Ion Barbu,
Camil Petrescu, Ilarie Voronca, George Calinescu etc.

Poezia moderna interbelica romaneasca are un pronuntat caracter liric si subiectiv.

Prin intermediul simbolurilor, al limbajului figurativ, eul liric se confeseaza dramatic:
„Dormeau adanc sicriele de plumb,/ Si flori de plumb, si funerar vestmant-” G. Bacovia –
„Plumb”. Poetul nu povesteste, nu descrie, ci sugereaza stari sufletesti.
 Poetii sunt preocupati de marile probleme ale cunoasterii, implicand conexiuni cu:
filosofia, psihologia, religia, mitologia. „Prin cosmos/ auzi-s-ar atuncea maretii mei pasi”
L.Blaga – „Dati-mi un trup voi muntilor”.

Uratul devine sursa de inspiratie artistica fara a fi valorizat negativ. Se cultiva

„categoriile negative” : spaima, tenebrosul, instrainarea, sfasierea dramatica intre
extreme, frumosul descoperit in uratul vietii. Avem asa zisa „estetica a uratului”,
cultivata initial de Baudelaire in „Florile raului”, iar in literatura romana de Tudor
Arghezi in „Testament” : „Din bube, mucegaiuri si noroi/ Iscat-am frumuseti si preturi
noi”.

Noul limbaj poetic, se caracterizeaza, si in literatura noastra prin vocabular insolit,

termeni argotici, colocviali, termeni abstracti, incifrati: „Si cantec istoveste: ascuns, cum
numai marea,/ Meduzele cand plimba sub clopotele verzi” – Ion Barbu – „Joc secund”.
Poetul potenteaza misterul, iar prin intermediul cuvantului spiritualizeaza materia
sau plasticizeaza sentimentele. Poetii moderni aduc inovatii in sintaxa si topica limbii
romane, marind ambiguitatea poeziei : „caci eu iubesc/ si flori si ochi si buze si
morminte” (L. Blaga – „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”).

Doi dintre cei mai reprezentativi scriitori ai curentului modernist sunt Lucian
Blaga, a carui opera sta in imbinarea de mare profunzime a poeziei cu filosofia, si Tudor
Arghezi care duce la apogeu estetica uratului, mai ales poeziile care exprima blesteme de
sorginte populara.

Atat poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Lucian Blaga, cat si
poezia „Testament” de Tudor Arghezi, fac parte din seria artelor poetice moderne ale
literaturii romane din perioada interbelica.

Conceptul de arta poetica exprima un ansamblu de trasaturi care compun viziunea

despre lume si viata a unui autor, despre menirea lui in univers si despre misiunea artei
sale, intr-un limbaj literar care il particularizeaza.

Tema poeziei blagiene este atitudinea poetica in fata marilor taine ale
Universului: cunoasterea lumii in planul cretiei poetice este posibila numai prin
intermediul iubirii, pe cand tema abordata de Arghezi o reprezinta creatia literara in
ipostaza de mestesug, creatie lasata ca mostenire a unui fiu spiritual.

Titlul poeziei „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o metafora

revelatorie care semnifica ideea cunoasterii luciferice. Pronumele personal de persoana I
„eu” corespune influentelor expresioniste ale autorului Blaga, dar are rolul de a potenta
misterele lumii. Sintagma „nu strivesc” exprima refuzul cunoasterii de tip paradisiac,
rational. Metafora revelatorie „corola de minuni a lumii” sugereaza de fapt, misterele
universului si este o imagine a perfectiunii si a absolutului. Pe de alta parte, titlul poeziei
„Testament” are doua semnificatii: sensul propriu al cuvantului, adica un act juridic prin
care o persoana isi exprima dorintele ce urmeaza a-i fi indeplinite dupa moarte, si sensul
conotativ care face trimitere la cele doua mari parti ale Bibliei: Vechiul Testament si Noul
Testament in care sunt adresate invataturile proorocilor si apostolilor catre omenire.
 Titlul poeziei blagiene este reluat in primul vers al poeziei fiind imbogatit prin
seria de antiteze si prin lantul metaforic ce intregeste cu versurile finale „Eu nu strivesc
corola de minuni a lumii/ [...] caci eu iubesc/ si flori si ochi si buze si morminte”. Poezia
este considerata un act de creatie, iar iubirea o cale de cunoastere a misterelor lumii.
Metaforele enumerate surprind temele majore ale creatiei poetice, imaginate ca petale ale
unei „corole” uriase care adaposteste misterul lumii : „flori” – viata, frumosu, efemerul;
„ochi” – sufletul uman, contamplatia poetica a lumii; „buze” – iubirea; „morminte” –
moartea, eternitatea.

„Testament” incepe printr-o negatie care are rolul de a accentua valoarea

deosebita a mostenirii, opera literara, bunul cel mai de preat al poetului, pe care acesta o
lasa prin testament viitorimii, accentuand faptul ca ea constituie o acumulare spirituala
„de la strabunii mei”, realizata cu mult efort si in mod evolutiv.

Compozitia discursului poetic si metaforele la care apeleaza cei doi poeti

sunt alte trasaturi ce demonstreaza modernismul lor. La Blaga ideea principala este de a
potenta misterele lumii, de a se opune cunoasterii paradisiace, misterul luand diferite
forme in versul „si flori, si ochi, si buze si morminte”, vers ce devine refren. Arghezi vrea
sa evidentieze greutatea cu care s-a ajuns de la „sapa” si „brazda” la „condei” si
„calimara”, punand foarte mult accent pe datoria celor care vor veni in viitor.

La Blaga, conflictul, este intre „lumina mea” si „lumina altora”, acestea doua
fiind in antiteza, eul detasandu-se cu fermitate de „lumina altora” prin verbul „a
sugruma”, care sugereaza violenta. Arghezi apeleaza insa, la un vocabular mai familiar,
redat de substantivul „fiule”, din prima parte a poeziei.

Desi Arghezi apeleaza la estetica uratului, specifica modernismului, acesta mai

imprumuta unele lucruri de la traditionalisti, spre exemplu, preocuparea pentru evolutia
operei literare, pentru istoria ei.

Ineditul modern este realizat prin aspectul versificatiei, Blaga cultivand versul
liber, cu metrica variabila si ritmul interior determinat de gandirea sa profund metafizica.
El apeleaza la ingambament, adica la exprimarea ideii intr-o fraza cu aspect sintactic, dar
structurata in versuri albe. La Argezi, desi versurile au metrica variabila, iar lexicul e
abrupt, colturos, in consonanta cu asprimea ideilor transmise, se respecta o oarecare rima.

Desi apeleaza la mijloace artistice diferite, viziunea despre lume din cele doua
poezii este asemanatoare, ele ilustrand ideea transfigurarii lumii exterioare si
sensibilitatea creatorului.

„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” de Blaga si „Testament” de Arghezi

indeplinesc „dezideratul lovinescian”, care sustinea faptul ca „exista un spirit al veacului”
care impune procesul de sincronizare a literaturii romana cu literatura europeana,
cunoscut si ca principiul sincronismului.

In esenta, modernismul constituie un act spiritual, definit printr-un dinamism

specific, cunoscut datoria unor note specifice, dintre care mentionam puterea de a impune
tranzitia de la latenta la actiune, de la simulare, la stimulare.