1.

Biomecanică- definiție și aplicații

Biomecanica este o știință a naturii care se ocupă cu studiul
repercursiuni lor forțelor mecanice asupra structurii funcționale a omului, în ceea
ce privește arhitectura oaselor, articulațiilor și mușchilor, ca factori determinanți
ai mișcării. Noțiunea de biomecanică are la origine cuvinte din limba greacă
”bios”, care înseamnă viață și ”mekhanikos”, care înseamnă plin de resurse,
inventiv, ingenios. Biomecanica umană, cunoscută și sub denumirea generică de
biomecanică, are drept subiect de studiu omul, privit din perspectiva mișcării
acestuia.
Biomecanica este o știință interdisciplinară și se bazează în principal pe
cunoștințele a trei domenii de studiu: anatomia umană, mecanică și fiziologie.
Astfel, anatomia furnizează date cu privire la osteologie, artrologie și miologie,
mecanica furnizează informații privind modalitățile de investigare cantitativă a
mișcării unui corp, iar fiziologia oferă datele necesare înțelegerii diferitelor
conexiuni care participă la obținerea funcțiilor motricității, echilibrului și posturii
corpului omenesc.
Biomecanică se aplică în domenii precum medicina, inginerie, științe
exacte, științe umaniste și artă. Cunoștințele sistematizate de biomecanică sunt
utile diverșilor specialiști, cum ar fi: kinetoterapeuți, preparatori fizici, antrenori
sportivi, profesori de educație fizică și coregrafie, medici și infirmiere maseuri,
terapeuți, antrenor de atletism, actori.
În mod practic toți cei care folosesc Mișcarea pentru un scop terapeutic
profilactic sau de obținerea unor performanțe fizice au nevoie de suportul
științific oferit de biomecanică.

1
 2. Biomecanica teatrală- definiție, termeni- cheie
Biomecanica teatrală este un termen introdus de către Vsevolod
Meyerhold (1874-1940), la începutul secolului al XX-lea, a cărei tehnică a fost
dezvoltată ca o sinteză a tradițiilor teatrale europene și ale orientului îndepărtat.
Ea contribuie la dezvoltarea capacităților de coordonare și echilibru, de ritm și
orientarea în timp și în spațiul scenei, și ajută la executarea indicațiilor regizorale.
Prin practicarea biomecanicii corpul actorului se transformă în unealtă, realizând
o echivalență între corp, ca mijloc al acțiunii scenice și corpul ca produs al acțiunii
în cauză. Biomecanica teatrală lucrează cu noțiunile de stabilitate, echilibru, calm,
acord, atenție, tenacitate, organizare, control, precizia și rapiditatea privirii.
Fiecare mișcare este compusă din trei momente: intenție, echilibrul și execuție.
Actorul/dansatorul trebuie să pună pe primul loc controlul corpului său, având în
minte nu doar un personaj, ci o rezervă de materiale tehnice. În prezent, orice
cercetare serioasă a bazelor sporturilor include discutarea unor modele de analiză
biomecanică a mișcării, pentru a ajunge la o executarea optimă a mișcării în timp
și spațiu. Se pornește de la premisa că mișcarea organismului uman este un
sistem cinematic conectat în lanț, în care mișcarea unui segment antrenează
mișcarea și repoziționarea altui segment. Fiecare disciplină sportivă de
performanță, practică este condiționată de cunoașterea celor trei legi
fundamentale ale mecanicii clasice, privind starea de repaus ori de mișcare;
acțiunea unui corp asupra altuia și a reacției celui de al doilea asupra primului;
relația dintre forță masă și accelerație.
Echilibrul în poziție statică rezultă din plasarea centrului de greutate pe
suprafața de sprijin, iar suma forțelor care acționează asupra corpului trebuie să
fie egală cu zero. Stabilitatea maximă se obține atunci când baza de susținere o
constituie ambele picioare, iar centrul de greutate cade pe verticală, în centrul
bazei de susținere. Echilibru precar este sprijinul pe un singur picior, pe vârf, ori
pe călcâi, sau sau când centrul de greutate cade la marginea bazei de sprijin.
Mutarea centrului de greutate în afara bazei determină intrarea în mișcare.
Forțele externe care acționează sunt gravitația, forța de reacție a suprafeței de
sprijin, forța de frecare și inerția. Așa funcționează prima lege a mecanicii, inerția,
în cazul de față. În poziție dinamică acționează legea a doua, a forței însumate,

2
adică se obține o accelerare a mișcării în direcția în care acționează această forță.
Lege a treia reacțiunea presupune o mișcare egală și opusă acțiunii, ceea ce
înseamnă că se obține un control al balansului.
Biomecanica teatrală își propune să ”stabilească, pe cale experimentală,
legile mișcării actorului pe platforma scenică, elaborând în de exerciții de
antrenament pentru actor pe baza normelor de comportare ale omului în
general”. În baza aceste idei Meyerhold construiește un sistem biomecanic de joc
scenic. De asemenea readuce în discuție rolul dansului în teatru. Altfel îl
reintroduce, alături de cultura fizică și acrobație, de ritmică, box și scimă, în
proiectatul curs de Biomecanică teatrală, disciplină fundamentală, absolut
necesară pregătirii fiecărui actor. Dacă Stanislavski recomandă concentrarea eului
în interiorul insului, biomecanica Meyerhold dirijează atenția spre exterior.
Sensibilitatea și atenția se îndreaptă nu numai spre partener, ci spre întreagă
ambianță scenică, spre spațiul de joc, spre decor și public.
3. Obiectivul și rolul biomecanicii teatrale în formarea și dezvoltarea
actorului/dansatorului
Obiectivul central al biomecanicii teatrale se bazează pe ideea că
esența teatrului constă în mișcarea actorului și este este actorul complet expresiv
înzestrat cu un corp puse în slujba imaginației. Idealul estetic a lui Meyerhold este
acela de a crea irealul, aducând pe scenă viața, așa cum o vedem în fantasme și
visuriAstfel se cere o stare favorabilă jocului, la care actorul va ajunge prin
dezvoltarea armonioasă și echilibrată, a sensibilității, a dexteritatii și supleții
mișcărilor și a forței. Acest ideal presupune o tehnica exteriorității, prin câteva
obiective subordonate scopului principal. Actorul să își reduce reflexele, pentru aș
putea stăpâni de individualitatea și să joace într-o stare de concentrare profundă,
iar lucrul obligatoriu în doi sau în echipă va conduce la descărcarea emoțiilor
personale, la dirijarea atenției în afară.
Eugenio Barba spune că legile biomecanicii, teoretizate și exersate de
către Meyerhold, au ca scop să ajute artistul actor sau dansator pentru ca acesta
să își poate ține echilibrul în pozițiile cele mai dificile. Practica teatrală solicită o
structură a pregătirii, unde plastica corporală se obține printr-un antrenament la

3
fel de riguros și precis ca la pregătirea gimnaștilor și atleților. În această privință
se vorbește de abordare aproape coregrafică a dezvoltării corpului actorului.
În pedagogie teatrală deși metoda Stanislavski și Meyerhold par a fi
opuse, ele sunt de fapt două sisteme care se completează. Este remarcabil efortul
constant al lui Meyerhold, în munca lui cu actorul, de a pune la baza mişcării
scenice teoria şi practica biomecanicii, care să împace opoziţiile din corpul
artistului. În interesul teoriei şi practicii sale, Meyerhold fructifică mai ales partea
de cinetică, unde se aplică relaţia dintre centrul de greutate, masă şi greutate.
Modelul de mişcare ideal este acela care poate controla mişcarea relaxată şi
lipsită de rigiditate, ceea ce, după cum spun specialiştii, ar fi condiţia de bază
pentru performanţa sportivă şi, cum se poate vedea, nu numai pentru sport. În
concepţia lui Meyerhold, preluată şi dezvoltată practic de către discipolii săi, orice
prestaţie actoricească se compune din cele trei momente fundamentale - intenţie,
realizare, reacţie, ca un inel ce se învârteşte cu insistenţă. Exerciţiile folosesc ca
bază ştiinţifică impulsurile reflectoriale, Cu alte cuvinte, aceasta înseamnă că, de
la mişcarea precis calculată (cu centrul de greutate al corpului identificat precis),
se trece la adevărul emoţiei.
Meyerhold este adeptul unei pedagogii teatrale, care porneşte de la
exterior, spre interior (emoţie). Experimentele sale susţineau obţinerea unei
expresivităţii corporale exemplare prin tehnica deprinsă conştient, dat fiind că
natura emoţiilor actorului nu este tot una cu trăirile personajelor. Meyerhold
spunea că „Poziţia corpului nostru în spaţiu influenţează tot ce numim emoţie,
intonaţie în fraza de rostit, de parcă s-ar da un imbold creierului în acest sens”.
Până şi vorbirea este rezultatul mişcării plastice şi emoţionale a actorului.
Melodica, viteza, ritmul, timbrul, accentele, pauzele de rostire – momentele
legato şi staccato, ca schimbări expresive ale vorbirii, decurg tot din partea
fiziologică – poziţia corpului în spaţiul scenic. In acest sens Biomecanica
evidenţiază legile muzicale ale jocului actorului, „ţinta” fiind expresivitatea
neverbală.
Unul din cei mai avizați populizatori ai Biomecanicii teatrale, după anii
1990, este G. Bogdanov. Legea fundamentală a disciplinei căreia el îi consacră

4
numeroase ateliere, are următoarele obiective: să restituie actorului corpul,
posibilitățile fizice, să-l facă pe actor să simtă teatrul ca pe o artă tridimensională;
actorul să fie actorul-în-spatiu, contând poziția ritmică a corpului, a mișcărilor și
gesturilor în spațiul scenic. Componenșa verbală să fie punctul de plecare,
cuvintele fiind numai învelișul acțiunii, care trebuie redată prin spațiu, în spațiu și
prin ritmul corpului în spațiu. El concluzionează că jocul actorului ”este coregrafia
mișcării interioare și a acțiunii”.