Colocviu la

Comunicare și discurs dramaturgic

Masterand: Apetrei Andreea-Alexandra

Anul I

Specializarea: Comunicare și discurs

intercultural în spațiul european
 „DINEU CU PROȘTI”

TEATRUL NAȚIONAL „ I. L. CARAGIALE”

Comedie la superlativ

„Dineu cu proști” aparține
dramaturgului, regizorului și scenaristului
francez Francis Veber, care în anii ’70 a scris
mai multe comedii în genul farsei și
comediei erorilor. Voga sa se datorează
meșteșugului, moștenit și de la Labiche, de a
scrie comedii sau farse cu replici savuroase
pentru situații exploziv comice, inspirate din
actualitate.
Dintre creațiile sale cinematografice, cu siguranță publicul român își amintește de „Marele blond
cu un pantof negru” (1972)  și „Întoarcerea marelui blond” (1974). Ambele scenarii s-au bazat pe
stilul comic care se regăsește și în „Dineu cu proști”. Sursa umorului este exploatată de
dramaturgul francez atât în erorile și confuziile făcute de personaje credule și aparent limitate în
gândire, cât și în situațiile absurde în care un singur personaj aberant îi atrage pe toți ceilalți, în
ciuda voinței lor, în caruselul lumii lui înguste. În scena extrasă din „Dineu cu proști”,
personajul de la care pleacă toate confuziile, erorile și situațiile absurde este Franҫois Pignon,
jucat excelent – cum altfel!? – de Horațiu Mălăele. Acesta este un actor, elementul viu al
spectacolului, care interpretează un rol fictiv, integrat firesc în ţesătura dramatică.„A fi actor
înseamnă, prin definiție, a fi văzut: nimic nu poate exista în afara relației cu publicul”1.

1
Michel Viegnes - Teatrul , Editura Cartea Românească, 1999, pg. 70
  Ideea sadică a lui Pierre(Ion Caramitru) de a râde, împreună cu amicii lui, în timpul unei
cine aranjate, de François, un amărât de conţopist pasionat de machete din chibrituri, i se întoarce
împotrivă: într-o singură seară face o criză de sciatică, soţia îl părăseşte şi face un accident de

maşină, apoi îl lasă şi amanta, ba îi cade şi fiscul pe cap. Viaţa, aşadar, îl loveşte şi-l face să
înţeleagă. Plus că nătângul mai zice şi lucruri de bun-simţ, e prost cu măsură şi sensibil pe
alocuri, bine intenţionat în felul lui. Şi aşa, o suită de situaţii amuzante, care se înlănţuie cam ca
în filmul în care Stan şi Bran distrug o casă pornind de la nimic. Dar nu e nici o adâncime
psihologică aici, e doar o înşiruire de momente vesele, foarte bine jucate. Din cauza crizei de
sciatică trebuie să stea acasă, ceea ce face ca restul piesei să se joace în sufrageria lui, iar în jurul
său și al lui Francois, se învârt o serie de personaje, fiecare reprezentând o categorie socială,
fiecare desenată cu ironie de dramaturg. De la o scenă la alta conflictul sporește, acțiunea se
îmbogățește prin situații comice fascinante și ritmul acestei farse crește.
Remarc, în acest punct că domnul Ion Caramitru nu pare să fi suferit vreodată de o criză
de sciatică în realitate, pentru că durerile pe care le indica, precum și mișcările ample făcute,
păreau a nu avea legătură cu sciatica. Desigur, mai există și varianta rutinei pe scenă, care ar mai
putea explica o oarecare lipsă de interes pentru rol. Prin contrast, însă, Horațiu Mălăele s-a
implicat total în rolul prostului, povestind cu pasiune despre numărul de bețe de chibrit folosite la
macheta Turnului Eiffel, mimând în cele mai mici detalii expresiile tâmpe ale unui om cu un IQ
ce tinde spre minime și, în general, delectând publicul cu mina sa pierdută în ițele unor situații ce
păreau să îl depășască.
Precum un mare actor, categorie rară căreia îi aparține, Horațiu Mălăele descifrează și
scoate în evidență dublul sens al replicilor lui Francois, legat de specificul strict caracterial al
personajului, dar și de tiparul contextului tematic al situațiilor ironic propuse de dramaturg.
Speculează fermecător naivitatea omului simplu, un maniac de fapt, mândru de preocuparea sa
de a se refugia în construirea de edificii celebre din bețe de chibrit, dar sincer în analiza
situațiilor în care este implicat. Sinceritatea lui Francois devine filtru comic exploziv al fiecărei
scene, aprins cu măestrie de Horațiu Mălăele. Este vrednică de apreciat modalitatea în care
actorul reinventează expresia comică, fără ostentații manieriste. Timidul, naivul, sincerul
Francois dă până la urmă o lecție de viață, de moralitate grupării celor cu pretenții de judecători
ai prostiei, susținută prin interpretarea de excepție a lui Horațiu Mălăele. Un sprijin substanțial
găsește actorul în partenerul său permanent din scenă, Șerban Ionescu fiind un alt actor de
valoare care poate evidenția comicul unor situații tensionate dramatic. Șerban Ionescu
interpretează cu trăire interioară fiecare moment cu care se confruntă cinicul său personaj,
rezultatul fiind de un comic irezistibil. Relația de bază a spectacolului dintre Pierre și Francois,
este susținută progresiv de cei doi interpreți, sporind umorul fiecărei scene.

Casa elegantă a bogatului Pierre e încărcată de numeroase obiecte, în special tablouri cu

trimitere la picturi celebre și contribuie la crearea atmosferei spectacolului, sporind comicul
momentelor de vârf.

“Dineu cu proști” este un spectacol ce trebuie văzut, fiind o comedie satisfăcătoare

pentru oricine iubește teatrul. Este o comedie la superlativ, exemplar susținută de realizatori,
slujitori cu har ai actului artistic. Într-o societate tulburată de amărăciuni, acest spectacol rămâne
o oază de bună dispoziție pentru cei tratați ca niște proști, că pot avea și speranța de a da replică
prin atitudine îngânfaților snobi, atât politicieni, cât și „analiști” din diverse medii. Acest
spectacol de comedie nu e derizoriu, are consistență prin mesajul comunicat.
Închei folosind cuvintele lui François Pignon: „Să vă gândiţi de două ori înainte să faceţi pe
cineva prost!…”