Adaptarea unui monument istoric la cerinţele actuale ale orașului

Valorificarea unei cicatrici urbane

PLAN DE IDEI

1. DEFINIREA NOȚIUNII DE CICATRICE SI A CONCEPTULUI DE

CICATRICE URBANǍ

2. APLICAREA TERMENULUI ÎN DOMENIUL ARHITECTURII LA NIVEL

URBAN
2.1 Evidenţierea cuvintelor cheie ce definesc cicatricea la nivelul oraşului
Ce este raclajul1 la nivel urban?
Cum survine? Firesc, prin uitare, sau deliberat, prin violenţă.
Referinţe la trecut: Evoluţia firească a oraşelor implică intervenţii (luări în posesie) succesive
şi conduce la stratificări.

2.2 Diverse ipostaze ale cicatricilor în spaţiul urban

Cicatricea - proces prin care trece ansamblul
Cicatricea – o imagine a oraşului, o stare de fapt
Cicatricea – metodă de lucru

3. PUNCTE DE VEDERE
Percepţia oraşului de către locuitorii, vizitatorii săi
Amplasamentul – “Loc de condensare”
T(ext)eritoriul – “Situl care conţine deja informaţii”
Valenţe ale spaţiului cicatrice

4. REFERINȚE LA METAFORE DIFERITE ALE CICATRICII LA NIVEL

URBAN
Raclajul – Zidul Berlinului
Crusta – Restaurarea integrală: Varşovia după război
Injectarea ţesutului existent cu o altă substanţă – restaurarea ştiinţifică: regulile “Cartei
italiene a restaurării”
Încercări de readucere la lumină a straturilor considerate valoroase: Concurs Bucureşţi
2000 – proiectul câştigător
1
Descris în Dicţionarul medical ca ”Intervenție chirurgicală care constă în curățarea țesuturilor organice
bolnave”, RACLAJUL va fi utilizat în lucrarea de faţă cu scopul de a defini acţiunea de îndepărtare a
„reziduurilor” de pe un sit.  
Coprezenţa

5. REFERINȚE LA METAFORE DIFERITE ALE CICATRICII LA NIVELUL

INTERVENȚIILOR PUNCTUALE DE ARHITECTURǍ
Multiplicarea prin copierea regulilor de organzare a ţesutului: Peter Eisenman, extinderea
DAAP (Colegiul de Design, Arhitectură, Arte şi Urbanism al Universităţii din Cincinnati,
Ohio)
Injectarea unei funcţiuni creative într-un teren natural – Muzeul de Artă CHICHU -
TADAO ANDO
Extindere prin interpretarea regulilor compoziţionale ale organismului iniţial -
Extinderea Casei Felix Naussbaum – DANIEL LIBESKIND
Coprezenţa – îmbinare între prezenţe şi absenţe – Extinderea Muzeului Joanneum –
NIETO SOBEJANO ARQUITECTOS, EEP ARCHITEKTEN
Coprezenţa – îmbinare între prezenţe şi absenţe - V&A Exhibition Road – AL_A

6. CONCLUZII REFERITOARE LA PROIECTUL DE DIPLOMǍ

Prezentarea sitului ca o cicatrice urbană
Justificarea raportării la trecutul sitului – mod de abordare

7. BIBLIOGRAFIE

1.DEFINIREA TERMENULUI DE CICATRICE ȘI A CONCEPTULUI DE

CICATRICE URBANǍ
 DEX defineşte termenul de cicatrice ca  „urmă (formată din țesut conjunctiv) lăsată de o
rană, de o tăietură etc. după vindecare”2.
„Ţesutul conjunctiv este format din celule distanţate între care se află fibre şi un material –
substanţa fundamentală. În funcţie de consistenţa subtanţei fundamentale ele pot fi moi,
semidure, dure, fluide”3.
Cicatricile se formează prin intervenţii asupra oricărui tip de ţesut conjunctiv; păstrând
memoria acelor evenimente reprezintă totodată şi o formă de împăcare cu trecutul a unui ţesut
care îşi continuă viaţa.
Prin extensie, cicatricea poate fi întâlnită şi la nivel urban, fie că este vorba de
intervenţii la scară micro sau macro teritorială.

Metafora cicatricei urbane

Conceptul de cicatrice urbană
Tema aleasă pentru studiu nu poate fi aprofundată fără a face referire la cartea lui
Lebbeus Woods – War and architecture în care tratează distrugerile din Sarajevo din
perspectivă artistică. Degradarea fizică a oraşului este un îndemn căţre genererea unor noi
forme de arhitectură: cicatricea, crusta, injecţia. Autorul defineşte aceste concepte cu ajutorul
cărora pot studia modul în care se poate opera atât la scară micro cât şi macro teritorială.
Cicatricea este văzută de către Lebbeus Woods drept „un nivel mai adânc al
construcţiei” în care „noul şi vechiul fuzionează, unde ajung la reconciliere şi la convieţuire,
fără ca nici unul, nici celălalt să fie compromis în numele unei forme a unităţii contextuale sau
de alt fel.4 Acesta este sensul cu care va fi folosit în prezentul text.
Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române, injecţia este „introducerea sub
presiune a unui fluid sau a suspensiilor unui corp pulverulent într-un material sau într-un
spațiu închis.”5 În viziunea autorului citat anterior, injecţia reprezintă „structura injectată în
spaţiile goale în urma distrugerii”.6
Crusta este definită în Dicţionarul explicativ al limbii române drept „ Strat exterior
care se formează, prin solidificare, uscare etc., la suprafața unor corpuri moi; coajă, scoarță.
◊Spec. Strat anatomic protector format la suprafața unei plăgi care începe să se cicatrizeze”.
Transpunând aceste definiţii la nivel arhitectural Lebbeus Woods defineşte crusta ca fiind o
2
http://dexonline.ro/definitie/cicatrice
3
http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%9Aesut_conjunctiv
4
Lebbeus Woods, War and architecture, Editura de arhitectură Princeton, 1993, p.1
5
http://dexonline.ro/definitie/injec%C8%9Bie
6
Lebbeus Woods, op. cit., p.1
construcţie nouă, care ascunde un spaţiu interior expus sau un gol, protejându-l pe durata
transformărilor de care suferă”.7
Autorul comentat structurează ansamblurile urbane în trei layere cu scopul de a fi citite
şi înţelese în eventualitatea unor intervenţii ulterioare: prima piele – terenul natural, cea de-a
doua piele este oraşul (s-au realizat intervenţii ample de sistematizare şi organizare ale
terenului natural). Prin a treia piele se intervine asupra cicatricilor formate anterior.
În orice strat s-ar realiza o anumită intervenţie, indiferent de amploarea ei, cicatricea
rezultată simbolizează împăcarea cu trecutul, vindecarea şi evoluţia către o nouă etapă a
cunoaşterii şi a explorării spaţiului.
Este dificilă înţelegerea unui oraş ca o suprapunere de ţesuturi cu diverse cicatrici
pentru că în general se suprapun şi sunt percepute împreună.
Un alt reper bibliografic extrem de important pentru elaborarea acestui text este
lucrarea lui Neil Leach, „Anestetica”, în care prezintă arhitectura ca un act de „distrugere a
ceea ce anterior a aparţinut locului”8; această succesiune de distrugeri şi edificări determină
îmbogăţirea semnificaţiilor ţesutului urban din unele zonele ale oraşului, marcând astfel,
prezenţa cicatricilor urbane.
Nuanţele pe care acest concept le poate avea la nivelul oraşului sunt foarte diverse şi
subtile, motiv pentru care îmi propun ca în lucrarea de faţă să surprind diferite ipostaze de
manifestare. Pe de o parte voi arăta modul în care oraşul poate fi văzut prin prisma termenului
de „cicatrice” cu toate implicaţiile sale. Pe de altă parte, voi aprofunda diverse moduri de
intervenţie asupra oraşului prin concepte ca: incizie, extract, ţesut, grefă, injecţie, pentru a
argumenta abordarea proiectului de diplomă.

Motivaţia abordării subiectului

Propun studierea şi înţelegerea oraşului contemporan prin analogie cu modul de
formare a cicatricilor la nivelul oricărui organism, având convingerea că prin acest tip de
abordare a actului proiectării se poate îmbunătăţi valoarea semnificativă a ţesuturilor
constitutive ale spaţiului urban.
Situl ales pentru proiectul de diplomă, aşa cum voi detalia în cele ce urmează este un
exemplu definitoriu al conceptului de cicatrice urbană, ca un loc asupra căruia s-au realizat
diferite intervenţii pe parcursul ultimilor 150 de ani.

7
Lebbeus Woods, op. cit., p. 1
8
Neil Leach, Anestetica, Bucureşti, Editura Paideia, 1999, p.25
 2.APLICAREA TERMENULUI ÎN DOMENIUL ARHITECTURII LA NIVEL
URBAN

2.1.Evidenţierea cuvintelor cheie ce definesc cicatricea la nivelul oraşului

Ce este raclajul la nivel urban?
Cum survine? Firesc, prin uitare, sau deliberat, prin violenţă.
Referinţe la trecut: Evoluţia firească a oraşelor implică intervenţii (luări în posesie) succesive
şi conduce la stratificări.

Voi lua ca referinţă pentru alcătuirea unui organism urban cele trei straturi de piele
descrise de către Lebbeus Woods şi prezentate anterior.
Raclajul, asociat cu fenomenul de ştergere este întâlnit la nivelul fiecărui layer
component al ţesutului urban; manifestările însă sunt diferite în funcţie de amploarea
intervenţiei şi de caracteristicile fiecărui strat.
La nivelul primului strat nu este vorba doar despre terenul natural ci se poate face
referire şi la straturile inferioare, a căror valoare creşte direct proporţional cu trecerea
timpului. Astfel, încă de la nivelul primului strat, putem vorbi despre apariţia noţiunii de
monument istoric9. Raclajul în acest caz implică evoluţia firească a oraşelor de-a lungul unor
ample intervale temporare.
Un exemplu elocvent în acest caz este Roma: deşi a fost neglijată în perioada
medievală, ea a fost reconstruită în acelaşi loc, având ca temelie oraşul antic. În final, evoluţia
straturilor oraşului continuă astfel încât cele vechi au ieşit la lumină prin săpături arheologice,
iar straturile noi se inserează în cele precedente.
Datorită marilor intervale temporale, cicatricile urbane nu mai sunt percepute ca nişte
intervenţii punctuale (aşa cum voi demonstra că se întâmplă în cazul celui de-al treilea strat)
ci ca etape specifice, caracterizate de stiluri, curente, modalităţi de gândire, materiale de
construcţii, tehnologii specifice.

9
Conceptul de monument istoric acoperă nu numai opera arhitecturală izolată d a r ş i a n s a m b l u l r u r a l
s a u u r b a n î n c a r e s e g ă s e ş t e m ă r t u r i a u n e i c i v i l i z a ţ i i  particulare, a unei dezvoltări
semnificative sau a unui eveniment istoric. Aceasta este valabilă nu numai operelor majore de artă
dar şi lucrărilor mai modeste ale trecutului ce au acumulat semnificaţie culturală odată cu
trecerea timpului.” Această definiţie a monumentului istoric a fost stabilită în cadrul Cartei de la Veneţia a
Conservării și Restaurării Monumentelor Istorice, în anul 1964.
 La nivelul celui de-al doilea strat se poate vorbi despre raclarea unor zone extinse pe
arii semnificative, care sunt perceptibile la scara oraşului. Fie că sunt izolate, fie că sunt
cumulate în zone diferite, ele generează reţele de spaţii destructurate. În acest caz este vorba
despre distrugeri ale unor părţi din ţesutul oraşului, fapt ce influenţează perceperea lui ca
întreg. Din acest motiv, cicatricea rezultată în timp are un caracter ambiguu pentru că este
întreruptă succesiunea evenimentelor de pe acel sit. Noua construcţie nu va putea decât să
încerce o nouă abordare, cu alte simboluri, dar fără a avea siguranţa că vor fi preluate şi în
intervenţiile ulterioare. Exemple numeroase ale acestui tip de manifestare sunt în toate oraşele
din ţară în timpul perioadei comuniste, când s-au distrus suprafeţe importante pentru
realizarea de locuinţe colective sau zone industriale.
Cel de-al treilea strat - cel mai nou şi în permanentă schimbare percepe raclajul nu
neapărat ca distrugere, ci ca o nevoie firească de înlocuire, datorată fie uzurii clădirilor, fie
nevoii de adaptare la noile cerinţe – funcţionale, estetice.
Această categorie de intervenţii nu este resimţită la scara întregului însă face parte din
evoluţia oraşului prin cicatricile pe care le formează.
Fie că relevă urme ale antichităţii, fie că ajută la dezvoltarea unor noi straturi in
evoluţia urbană, raclajul este un proces complex şi continuu.
Este posibilă prezentarea straturilor prin demolări gândite pentru a dezveli urme ce vor
fi expuse permanent în oraş; aşa se pot vedea astăzi rămăşiţele forurilor, care sunt expuse în
oraş la un nivel inferior cu zece metri nivelului Romei de astăzi. Acum layerele diferite
coexistă, dând măsura evoluţiei în timp. Roma este un loc încărcat de istorie, de o istorie
grăitoare care se povesteşte în permanenţă prin dezvelirile cicatricilor sale.

Incizia se face în imediată legătură cu actul raclajului; aduce cu certitudine

schimbarea, reprezentând scrierea unei noi faze. Înseamnă un nou început ce generează
schimbarea şi îmbogăţirea cu sensuri a ţesutului iniţial. Prin generarea unui organism se
produc schimbări în ţesutul oraşului, care va avea nevoie de timp pentru a stabili noile relaţii
de apartenenţă. Dacă modificările de acest fel sunt benefice sau nu în întregul oraş se poate
remarca după intrarea lor în cotidian.
În cazul în care raclajul (dispariţia) nu este imediat urmat de operaţiunile ulterioare –
injecţie, incizie, sutură - şi va surveni în mod clar ulterior (după câteva zeci de ani), formarea
cicatricei va deveni un act firesc de valorificare. Raportul cu faza anterioară nu mai este unul
implicit, pentru că presupune o intervenţie cu un caracter puternic contemporan chiar dacă
face referire la unul din straturile anterioare.
 În cazul în care în urma raclajului nu s-a îndepărtat întreaga zonă din ţesut, urmele
rămase pot fi integrate în noua propunere. Conversiile şi revitalizările intră în această
categorie, provocarea constând în angajarea inventivă a stratului anterior în textul reînnoit.
Este o cicatrice care are şansa unei continuităţi, care presupune devenirea. În cartea Poverism
Augustin Ioan defineşte conversia ca: „o schimbare de funcţiune, dar una în care există o
tensiune, uneori chiar una acută, între funcţiunea iniţială şi funcţiunea finală. Această
schimbare de funcţiune aduce cu sine modificări importante ale partiului, ale organizării
spaţiului, uneori ale materialelor de finisaj sau ale culorilor acestora. Esenţial este că, în final,
cele minimum două straturi ale clădirii sunt recognoscibile ca atare, sunt, aşadar,
coprezente.”10

Urmele cicatricilor anterioare. Suprapunere şi coprezenţă a straturilor. Semnificaţii.

Diversitatea înseamnă bogăţie de sensuri, de resurse, de niveluri de înţelegere a
spaţiului.
Urmele din trecut au fost folosite mult timp drept carieră: refolosirea materialelor a
fost o primă atitudine a popoarelor sărace în faţa vestigiilor dezmembrate ale civilizaţiilor
anterioare. Acest lucru a dus în mod evident la pierderi irecuperabile.
Devastarea civilizaţiei imperiului Roman de Apus de către popoarele barbare a rupt
continuitatea unei evoluţii fireşti şi a dus la distrugeri majore în Evul Mediu Occidental. În
această perioadă, pe lângă extragerea materialelor din ruine, s-a descoperit şi posibilitatea
refolosirii ruinelor în alt fel, fără distrugere, ci prin includerea lor în noile construcţii. Toate
acestea sunt rezultatul a numeroşi factori ca: nevoia de adăpostire, sărăcia, istoria zbuciumată
dar şi comoditatea.
Mai târziu, utilizarea vechilor cicatrici ca suport pentru evoluţiile ulterioare capătă o
nouă conotaţie: aceea de reinvestire cu semnificaţie a unor locuri cu prestigiu. Va fi refolosită
nu numai ‚moştenirea’ construită, ci şi semnificaţia acesteia, fapt ce se întâmplă cel mai des în
cazul clădirilor sacre. Caracterul de sacralitate se păstrează chiar şi în cazul schimbării de
ipostază a sacrului: transformarea în moschee a Bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol şi a
Templului din Ierusalim.
Atunci când cicatricile sunt consistente, şi alcătuiesc un strat peste care s-a adăugat
altul nou, putem vorbi despre co-prezenţa lor. Dacă straturile succesive sunt observabile
împreună, ele aduc în acelaşi loc elemente din conţinutul cicatricilor lor separate. Coprezenţa
nu înseamnă doar suprapunerea fizică a unor layere, ci se referă la o lectură suprapusă, o citire
10
Augustin Ioan, Poverism, Editura Paideia, Bucureşti, 2006, p. 55-56
a măcar două straturi. Aceasta duce la îmbogăţirea cu sensuri nu numai a vechilor cicatrici, ci
şi a celei noi, rezultate. Mai mult, se creează o altă cicatrice care conţine mai multe
sub-cicatrici. Bogăţia reiese din întreţeserea straturilor percepute diferit în diverse momente.
Privită la nivel urban, coprezenţa este perceptibilă în orice loc unde sunt alăturate sau
suprapuse diverse cicatrici pentru că înţelegerea spaţiului urban este tridimensională şi
implică o mare complexitate a operaţiilor. În funcţie de unghiul de privire se pot face
suprapuneri şi noi stratificări: pe de o parte de poate vorbi despre o înţelegere „în plan”, aşa
cum sunt incizia şi sutura - în acest caz straturile suprapuse sunt în acelaşi loc fizic. Pe de altă
parte, spaţiul poate fi aprofundat în vedere perspectivă, straturile suprapunându-se perceptiv,
ca o lectură împreună a unor planuri diferite. Acest tip de înţelegere a spaţiului este inevitabil.
Diferenţa esenţială între cele două moduri de percepţie – cea orizontală şi cea verticală – este
aceea că prima este instantanee (statică) iar cealaltă este în continuu supusă schimbării
datorită modificării unghiului de percepţie (dinamică).
Atât percepţia verticală cât şi cea orizontală se pot valorifica prin intervenţii care se
referă la suprapunere: incizie, sutură, injecţie, crustă, cicatrice, sutură.

2.2 Diverse ipostaze ale cicatricilor în spaţiul urban

Cicatricea – proces prin care trece ansamblul

Cicatricea ca proces include trei faze: raclajul (pregătirea sitului prin îndepărtarea tuturor
‚reziduurilor’), intervenţia – incizie, sutură, injecţie şi volumul final. Rezultatul acestor faze
constă în generarea unei noi cicatrici urbane şi implicit a unui nou strat îmbogăţit cu
semnificaţii. Acest proces ciclic se manifestă la fiecare intervenţie asupra unui layer,
indiferent de vechimea lui.

Cicatricea – o imagine a oraşului, o stare de fapt

Cicatricea poate fi vazută ca starea de fapt a unui loc al oraşului în care coexistenţa
straturilor este evidentă. Din această perspectivă ea reprezintă un punct de plecare, un dat
asupra căruia se intervine. Este posibil ca iniţial să nu se fi intervenit asupra sitului decât prin
raclaj - ştergerea lăsătoare de urme. Însă, în stadiul final, parcurgerea celor trei faze duce la
apariţia cicatricei şi evidenţiază faptul că acest proces este unul ciclic.
Atitudinea faţă de o cicatrice poate fi diferită: de la ignorarea urmelor (în prima fază),
coprezenţa (în stadiul în care cicatricea este deja construită – există posibilitatea distrugerii
cicatricei dacă intervenţia este puternică) până la generarea unui alt strat, chiar dacă acest
lucru s-a realizat conştient sau nu.
O altă posibilă modalitate este aceea de a interveni voit şi direcţionat spre evidenţierea şi
potenţializarea straturilor. În acest caz stratul nou adăugat poate să se subordoneze pentru
valorificarea celor anterioare, sau poate să stabilească o ierarhie de importanţă între straturi.
Atunci ele vor fi toate prezente, percepute şi analizate împreună, iar receptorului îi revine
sarcina de a hotărî care va avea întâietate.

Cicatricea – metodă de lucru

Arhitectura modernistă a făcut tabula rasa11 referitor la trecut şi la context. Ignorarea cu
desăvârşire a oricărei urme este principala critică pe care postmodernismul a adus-o
modernismului. Dar oare această tabula rasa nu înseamnă exact raclajul total şi imprimarea
pe deasupra, fără a ţine cont de orice altă urmă anterioară?
Din această perspectivă, în postmodernism se propune regăsirea urmelor şterse şi
antrenarea lor în procesul de formare a cicatricilor.
Înscris în linia postmodernistă, deconstructivismul este mişcarea arhitecturală care ar
putea face trimiteri directe la termenul de cicatrice. Deconstructivişti precum Eisenman au
dezvoltat o metodă de lucru, constând în căutarea straturilor existente, chiar dacă acestea nu
mai sunt vizibile, folosirea lor ca material de lucru şi aducerea altor straturi noi, pentru
recompunerea lor.
Cea mai elocventă utilizare a cicatricii ca metodă de lucru, este rezultatul colaborării
dintre Peter Eisenman şi Jacques Derrida – filosoful deconstructivist– pentru proiectul unei
grădini tematice în parcul La Vilette, din Paris. În proiect nu numai sunt suprapuse layere
prezente (proiectul parcului – cadru al lui Bernard Tchumi) cu cele trecute şi dispărute ale
sitului (fostul zid al oraşului, fostul abator şi vechiul canal) dar sunt aduse straturi noi,
importate; straturi trecute ale altui sit (din Cannaregio pe care printr-o coincidenţă existase de
asemenea un abator şi un canal) şi un proiect pe acel sit 12 pe care le foloseşte ca fiind straturi
viitoare în noul întreg. De fapt, proiectul în sine este un joc de proiecţii al celor patru straturi
considerate concomitent în cei trei timpi (trecut, prezent şi viitor), fiecare strat trecând pe
rând, într-o succesiune în trei etape, prin aceşti timpi. Materializarea situării straturilor în

11
Folosit pentru prima oară în secolul al XIII – lea, termenul reprezintă teoria că mintea umană este la naştere
goală, fără nici un conţinut mental.
12
Proiectul Romeo and Juliet, în Cannaregio, Veneţia
timpi precum şi suprapunerea în acelaşi loc al celor trei etape este foarte spectaculoasă, aşa
cum era intenţionată într-o fază de discuţie a proiectului.13

3.PUNCTE DE VEDERE

Tensiunea dintre actul de control şi actul de impunere a unui mod de abordare este
elementul cel mai important dacă vorbim de cicatrice şi de modul în care se formează. Dacă
reducem oraşul la o singură cicatrice, aceasta devine utopică pentru că experienţele
individuale ale locuitorilor nu pot fi reduse la un unic organism. Pasul este măsura părăsirii
sensului unic şi a începerii scrierii de noi teritorii. Fie că este de natură paşnică sau
conflictuală, coexistenţa relaţiilor interumane se reflectă şi asupra teritoriilor în interiorul
unui acelaşi spaţiu.

- Percepţia oraşului de către locuitorii/vizitatorii săi

Hanah Arendt dezbate în Condiţia umană spaţiul public numindu-i pe locuitorii săi actori
ai spaţiului. Preluând această idee, Daniel Payot14 arată şi el că percepţia locuitorilor asupra
oraşului este fragmentară: actorii nu văd întregul, pentru ei sensul actului lor constă în propria
acţiune, nu în povestea (istoria) ce se ţese din ea. Agentul nu vede pentru că este în mişcare.
Rezultatul acţiunii actorilor este imprevizibil datorită necoincidenţei dintre acţiune şi sensul
acţiunii.

- Amplasamentul – „Loc de condensare”15

Capacitatea monumentului de a transmite povestea sa fiecăruia dintre privitori se leagă de
sintagma de “loc de condensare”, doar că de data aceasta elementul principal este comunitatea
- ea este cea care construiește un asemenea loc, “în vederea propriei reflectări în el” 16 nu doar
în prezent ci şi în viitor – este practic, proiecţia imaginii ei în timp.
- T(ext)eritoriul –„ Situl care conţine deja informaţii”17
Augustin Ioan tratează în lucrarea „Poverism” conceptul de t(ext)eritoriu referindu-se la
situri ca „arhive cu privire la devenirea lor trecută şi care, ascunse uneori în întunecimea
păstrătoare a pământului se relevă spontan (...), făcând loc pentru un nou strat al arhivei.”18

13
DERRIDA, Jacques & EISENMAN, Peter: Chora L Works, Transcript Four, pag. 69-73.
14
În Des villes refuges. Temoignage et espacements, Ed de l’Aube, Paris, 1992
15
Ciprian Mihali, Altfel de spaţii, Editura Paideia, București, 2001, p. 98
16
Ciprian Mihali, Op. cit. p. 98
17
Augustin Ioan, Poverism, București, Editura Paideia, 2006, p.90
18
Augustin Ioan, op. cit., p.90
 În acelaşi timp, t(ext)eritoriul nu este „nici „doar” un sit pentru o viitoare construcţie,
nici „doar” unul arheologic investigat în vederea conservării. Spre deosebire de acestea
două, t(ext)eritoriul este orientat spre viitor, în sensul în care însuşi modul descoperirii sale
dă seama de viitorul său statut de loc nou, vechi.”19
Analiza t(ext)eritoriilor nu este bazată doar pe îndeplinirea obiectivelor urbanistice cât
pe înţelegerea evenimentelor care au îmbogăţit din punct de vedere semnificativ şi simbolic
un teren natural; scopul acestei aprofundări minuţioase este acela de a descoperi modul
propice de intervenţie asupra sitului.
T(ext)eritoriul ca metatext este unul din modurile enumerate de Augustin Ioan pentru
investigarea arhivelor conţinute de acest tip de situri.
Teoria metaspaţiilor a lui Bunschoten presupune o succesiune de intervenţii asupra
celui de-al doilea tip de piele definit de către Lebbeus Woods. Cele patru forţe modelatoare
sunt: „ştergerea (erasure), originarea (origination), transformarea (transformation),
migraţia (migration).”20 Autorul comentat consideră că ştergerea şi originarea angajează
ambele „piei” ale sitului; originarea fiind definită „drept acel atribut al pământului – prima
piele – de a oferi indicaţii cu privire la configurarea celei de-a doua – oraşul.”21
Intervenţia asupra unui sit cu cele patru forţe modelatoare conduce la obţinerea
formelor de arhitectură despre care vorbea Lebbeus Woods în cartea sa intitulată War and
architecture: cicatrice, crustă, injecţie. Obiectele de arhitectură rezultate au o semnificaţie, un
scop, un înţeles.
Este uşor de observat că asistăm la o îmbinare a unor termeni din mai multe domenii
pentru a defini şi argumenta noi concepte şi moduri de intervenţie atât la nivel arhitectural cât
şi urbanistic. Am putea spune că este vorba despre un val al globalizării, care amestecă
stilurile arhitecturale, limbile, ideologiile căruia i se opune un regionalism critic care încearcă
să recupereze puritatea şi unicitatea modurilor de exprimare.

- Valenţe ale spaţiului – cicatrice

 În ce măsură raportarea la trecut reprezintă o piedică
pentru inovaţie
Un contraargument pe care cu siguranţă mulţi l-ar ridica in faţa folosirii metaforei
propuse în acest text ar fi acela că o privire către trecut nu face decât să împiedice progresul şi
noul, numind atitudinea una „pasesită”. Cu siguranţă ar fi un mod posibil de a face lucrurile,
19
Augustin Ioan, op. cit., p.90
20
Augustin Ioan, op. cit., p. 103
21
Augustin Ioan, op. cit., p. 103
în măsura în care privirea urmelor trecutului s-ar face exclusiv în sensul sublimării acestora şi
al permanentei întoarceri către ce a fost. Însă acesta nu este singurul mod de a realiza
arhitectură şi cu atât mai puţin ceea ce vreau să susţin. Voi oferi câteva explicaţii alternative
ale termenului de inovaţie: „dacă o inovaţie are succes (...), este preluată în arhivele
culturale. Aceasta înseamnă însă că locul în aceste arhive nu este cucerit prin propria forţă a
acesteia ci prin capacitatea ei de a continua logica culturii.22
Acest lucru presupune ca acela care face actul „inovator” să cunoască şi să stăpânească
„logica acelei culturi”. Şi ar însemna într-o primă etapă o aprofundare a culturii respective,
care trebuie să se realizeze prin căutări atât în domeniul în care se doreşte creaţia cât şi în
domeniile conexe.
 O înţelegere mai profundă a spaţiului
Citirea sitului ca o cicatrice poate furniza informaţii despre „istoria” unui loc. Acest tip
de cunoaştere poate avea valoare identitară puternică şi la nivelul unei comunităţi. Aşadar un
spaţiu care are această valenţă a auto-istorisirii sale, merită şi poate fi destinat publicului; are
deci şansa devenirii unui spaţiu al publicului, sau altfel spus, poate aduce în plus spaţiului
public o calitate importantă care îi este extrem de necesară – calitatea de a satisface nevoia de
identificare a individului cu locul. Acest tip de identificare este în strânsă legătură cu
apartenenţa sa la o comunitate.

 Trebuie abordat oraşul astfel? În ce situaţii? În ce măsură? Cum?

Apărută ca reacţie la tabula rasa a modernităţii, atitudinea contextualistă presupune o
investigare, o conştientizare a valorilor de context ale unui loc şi moment în care se produce
creaţia arhitecturală: contextul fizic, cultural, istoric. O cunoaştere amănunţită a acestor
factori ar fundamenta o bază pentru un proiect de arhitectură mai profund înrădăcinat în
nevoile pe care trebuie să le satisfacă. O asemenea abordare a oraşului ca o cicatrice ar
răspunde teoriilor contextualiste oferindu-le o plajă foarte largă de investigare. Întregul oraş
poate fi văzut din această perspectivă; este evident că tratarea sa în mare ca un lucru preţios
care ar putea fi cu uşurinţă distrus ar împiedica în mod evident evoluţia sa. El trebuie văzut ca
un organism în mişcare ale căror nevoi reale trebuie să primeze. Rezolvările particulare însă,
cele care au un grad de detaliere ridicat, pot să identifice straturile existente.
Privirea contextualistă implică o ieşire a arhitectului din starea de „medic” al oraşului
şi poziţionarea sa ca observator; presupune o trecere dincolo, o îndepărtare în scopul unei
studieri la alt nivel. El va avea datoria surprinderii, identificării acelor locuri ale oraşului care
22
Boris GROYS, Despre nou. Eseu de economie culturală, Editura Idea Design and Print, 2003, pag. 69
au valoare de cicatrice, crustă, adică acele locuri, care între toate celelalte ale oraşului spun
mai mult despre devenirea lor. Ajuns în faţa unui asemenea sit, arhitectul trebuie să îl
cerceteze şi interpreteze pentru ca răspunsul pe care îl furnizează să fie în cunoştinţa tuturor
straturilor, depinzând de el dacă va dori să le includă în proiect. Posibilităţile sunt foarte
variate şi singura obligaţie este ceea de a nu distruge.

4.REFERINȚE LA METAFORE DIFERITE ALE CICATRICII LA NIVEL

URBAN

 Raclajul: Zidul Berlinului

Dărâmarea Zidului Berlinului nu s-a făcut în întregime, păstrându-se încă urme ale sale în
mod intenţionat ce sunt incluse într-o reţea de memoriale pe cuprinsul oraşului. Ele sunt
suportul unor instalaţii special făcute pentru aducerea aminte. Mulţi oameni au perceput vidul
lăsat de dezmembrarea Zidului ca pe o cicatrice care nu se poate vindeca niciodată, atât
antropologic, istoric cât şi arhitectural, urbanistic; însă rolul dominant al acestei cicatrici este
acela comemorativ.

 Crusta: restaurarea integrală – Varşovia după război

Aşa cum a precizat anterior, Lebbeus Woods defineşte „crusta” ca o construcţie nouă, care
„ascunde un spaţiu interior expus sau gol, protejându-l pe durata transformărilor de care
suferă.”23 Aceasta este o metaforă pentru ceea ce s-a întâmplat cu Varşovia după 1945 când a
fost nimicită de trupele naziste în retragere. Distrugerile au reprezentat 80% din ţesutul urban;
din 957 clădiri istorice au mai rămas numai 34. In 1946 se încep eforturile de refacere a
oraşului. Sunt două tendinţe contradictorii care au determinat reconstrucţia oraşului: pe de o
parte respectul pentru moştenirea naţională şi culturală, şi pe de altă parte de optica socialistă.
În consecinţă, promotorii schimbării au fost autorităţile publice controlate de puterea
sovietică, lucru care a permis finalizarea destul de rapidă a lucrărilor. În 1953 se finalizează
reconstrucţia oraşului în forma sa dinainte de război.

 Injectarea ţesutului existent cu o altă substanţă: restaurarea ştiinţifică – regulile

„Cartei italiene a restaurării”
Una din cele mai importante reguli în teoria restaurării ştiinţifice este ca după stabilirea
etapelor valoroase din întregul parcurs istoric al monumentului, intervenţia nouă să se
23
LEBBEUS, Woods, War and architecture, Editura de arhitectură Princeton, 1993, p. 1
realizeze cu o marcare clară a diferenţei. Acest lucru se poate obţine fie prin folosirea
aceluiaşi material, dar cu altă textură sau altă dispunere fie prin folosirea de materiale diferite.
Toate aceste demersuri sunt făcute, pentru ca în final, obiectul asupra căruia s-a intervenit să
devină o arhivă a tuturor intervenţiilor realizate asupra sa. Această marcare a diferenţei la
nivelul unui ţesut sau al unui organism afectat se poate face prin injectarea unei alte substanţe
care să permită continuarea vieţii.

 Încercări de readucere la lumină a straturilor considerate valoroase: Concurs

Bucureşti 2000 – Proiectul câştigător
Proiectul câştigător al echipei Von Gerkan reprezintă în termenii discuţiei naşterea
unei noi cicatrici, a scrierilor găsite prin adăugarea unui nou strat, cât şi o „refacere” a
layerelor pierdute pentru înglobarea lor în noul organism. Este o atitudine complexă, care nu
refuză nici unul din straturile anterioare, prezente sau absente.
Dorinţa de regăsire a urmelor şterse fizic din conceptul de cicatrice este aici
materializată de refacerea vechiului ţesut urban prin traseul străzilor anterioare demolărilor.
Este de remarcat faptul că, în noua intervenţie, părţile de ţesut readuse la lumină vor fi folosite
ca nişte grefe, adiacente noului ţesut care are o structură proprie. Ele însă nu vor fi separate, ci
vor fi puse în legătură astfel încât vor constitui o alternativă de formare a noului organism.
Identificăm aici metafora substanţei (scanare, radiografie) care se folosea pentru a face vizibil
ţesutul anterior, fără a putea înlătura ultimul strat; în plus, layerul nou, readus la lumină va fi
intercalat noii cicatrici.

 Coprezenţa
- fizică – coprezenţa ţesuturilor prezente: Bucureşti
Bucureştiul este mărturia fazelor evoluţiei sale. Nu este un oraş unitar precum Parisul,
dar este unitar în diversitatea sa, pentru că este un amestec al unor aceloraşi straturi care sunt
răspândite însă pe întregul său teritoriu, apărând în asocieri ce variază din punct de vedere al
concentraţiilor.
Am realizat anterior o diferenţă între stratificarea din plan şi cea din perspectivă. Este
de remarcat faptul că în cazul Bucureştiului sunt prezente amândouă. Pe de o parte,
stratificarea se face în plan, ca şi când am avea suprapuse grile cu ochiuri de diferite
dimensiuni. Ochiurile uneia sunt umplute de plinurile celeilalte. Pe de altă parte, în percepţia
perspectivă, suprapunerile se fac în mod evident, prin lectura planurilor suprapuse: prim plan,
planuri intermediare, fundaluri.
 Bucureştiul este un oraş cu suprapuneri de straturi uşor identificabile ce corespund
etapelor prezentate în dezvoltarea oraşului de către Dana Harhoiu 24: oraşul bizantin, oraşul
fanariot, oraşul modern şi cel comunist. În perioada postcomunistă a apărut un nou strat cu un
specific diferit de cele anterioare, definit pe de o parte prin concentraţia sa încă slabă la
nivelul teritoriului (cu excepţia zonelor marginale ale oraşului, şi unele locuri în care
intervenţiile au fost masive – Piaţa Victoriei) şi pe de altă parte de diversitatea formelor sale.
Acest nou strat iniţial constituit din inserţii locale este în formare, şi începe să contureze un
strat de sine stătător, păstrându-şi însă caracterul extrem de divers.
- în memorie – coprezenţa straturilor absente: les Halles, Paris
Deşi nu mai există nici o prezenţă fizică a urmelor Halelor, locul încă poatră numele
stratului şters şi dispărut, care este reper la scara oraşului şi evident, este păstrat în memoria
lui.
Demolarea Halelor, în 1973 este un exemplu de „raclaj prin violenţă”, având însă o
motivaţie puternică – inadecvarea la noua realitate a oraşului şi nevoia de „curăţare” a locului.
În urma demolării s-a construit, printr-o decizie a Preşedintelui Republicii, Forumul Halelor,
care reprezintă înscrierea unui alt „strat”, din nevoia de umplere cu o nouă semnificaţie a
spaţiului şters. A fost redeschisă curând,în urma lansării temei concursului in 2004. Discursul
câştigătorului acestui concurs evidenţiază abordarea proiectului din această perspectivă cea a
cicatricii urbane.
- amestec de prezenţe şi absenţe: Berlin
Berlinul a fost în secolul al XX – lea scena unei istorii tumultoase: imperiu, război şi
revoluţie, democraţie, fascism, stalinism şi Război Rece. Oraşul capitală a patru state
succesive ale căror faze sunt bine întipărite la nivelul construit. Berlinul văzut ca o cicatrice
urbană include incizii, injecţii, care oferă în acelaşi timp o bogăţie de urme şi memorii,
restaurări şi construcţii noi.
Acum oraşul este marcat de dorinţa afirmării sale ca o capitală a secolului al XXI– lea,
însă această dorinţă este puternic influenţată de trecut. Este un oraş în care se nasc noi straturi
în timp ce layerele anterioare se păstrează, urmele se restaurează, ştergerile sunt documentate,
toate acestea creând o reţea de repere urbane ale memoriei.
- perceptibilă la nivel mental: Barcelona
Barcelona poate fi văzută ca o enormă cicatrice sau, mai bine spus patchwork. Oraşul este
compus din unificarea unor aşezări independente din perioade diferite: Gracia – oraşul
medieval la Nord Vest; Barcelona la Sud Est, construită pe bazele oraşului roman şi formată
24
Dana Harhoiu, Bucureşti, un oraş între Orient şi Occident, Ed. Simetria, Bucureşti, 1997.
prin extinderi succesive, cuprinzând cartierele Barriro Gotico Raval şi Born şi cartierul
muncitoresc Barceloneta apărut în secolul XVII; Hospitalet la Sud Vest şi Sant Andreu la
Nord Est. Acum oraşul le cuprinde pe toate, transformându-le în cartiere, fiecare dintre
acestea păstrând un caracter foarte puternic şi o viaţă proprie.
Intervenţia lui Cerda nu este valoroasă în sine, ca schemă propusă, cât este valoroasă
pentru scopul său, prin ceea ce realizează: ea le uneşte pe toate celelalte şi le „aduce
împreună”. Parcurgerea Barcelonei exprimă co-existenţa tuturor acestor straturi, care dau
bogăţie ţesutului urban. Nu este esenţială trăirea fiecăruia în parte cât alăturarea lor şi
posibilitatea trecerii dintr-unul în celălalt. Suprapunerea (care este subînţeleasă termenului de
cicatrice) în cazul Barcelonei nu este fizică, ci mentală. Distanţarea cititorului se face nu
spaţial, ci temporal; suprapunerea se produce în timp, şi rămâne în sfera mentalului şi a
conştiinţei.
Cicatricea – patchwork poate fi obţinută dintr-o succesiune de intervenţii asupra
diferitelor layere istorico – temporale. Ea nu presupune doar generarea unui nou organism ci
aducerea la viaţă a tuturor microorganismelor anterioare. Analizate fiecare în parte, aceste
organisme nu trezesc sentimentul coprezenţei, dar prin îndepărtare şi privire în ansamblu, se
va percepe alăturarea lor.

5.REFERINȚE LA METAFORE DIFERITE ALE CICATRICII LA NIVELUL

INTERVENTIILOR PUNCTUALE DE ARHITECTURA

 Multiplicarea prin copierea regulilor de organizare a ţesutului – Peter

Eisenman, extinderea DAAP (Colegiul de design, Arhitectură, Arte şi Urbanism al
Universităţii din Cincinnati, Ohio)
„Aici amprenta clădirii existente a fost deplasată pe sit şi casa nouă înregistrează
stroboscopic, superpozate, ipostazele acestei deplasări tectonice. Ce avem în final nu este o
clădire nouă adosată uneia vechi, ci, mai degrabă, un ansamblu în care forma generatoare şi
forma generată conlocuiesc în acelaşi teritoriu, explicându-se una pe cealaltă.”25

Scheme de organizare – suprapunere de straturi

Sursa imaginilor: http://www.google.ro/search?hl=ro&q=peter+eisenman+daap+floor+plans

 Injectarea unei funcţiuni creative într-un teren natural – Muzeul de Artă

CHICHU - TADAO ANDO
Aria terenului: 9990 mp
Aria construită: 34.98 mp
Aria construită desfăşurată: 2537.48 mp
Muzeul de Artă CHICHU a fost construit în 2004, având drept obiectiv regândirea
relaţiei dintre natură, oameni şi arhitectură.

25
AUGUSTIN Ioan, Arhive, în O nouă estetică a reconstrucţiei, Ed Paideia, Bucureşti, 2002
 Artişti precum Claude Monet, James Turrell şi Walter de Maria au lucrări expuse
permanent în galeriile muzeului.
Ca rezultat al colaborării dintre arhitecţi şi artişti, se poate afirma faptul că soluţia
arhitecturală adoptată este o intervenţie de tipul site-specific.
Cu toate că asupra acestui teren natural se intervine pentru prima dată în vederea
realizării unui element de arhitectură care să transpună peste timp simbolurile şi
caracteristicile perioadei din care provine, arhitecţii au decis păstrarea formei dealului şi mai
ales a priveliştii din împrejurimi prin amplasarea în întregime a clădirii în subteran. Deşi acest
prim layer nu a fost îmbogăţit din punct de vedere arhitectural cu mult timp în urmă,
propunerea lui Tadao impune în eventualitatea unei intervenţii analiza minuţioasă a celor
două straturi suprapuse: natura şi arhitectura.
În pofida acestei amplasări, spaţiile primesc din abundenţă lumină naturală, atmosfera
din sălile de expoziţii modificându-se atât de-a lungul zilei cât şi de la un anotimp la celălalt.
Parcurgerea traseului expoziţional de către vizitator este în sine o provocare prin
alternanţa spaţiilor ample şi luminoase, cu a celor de dimensiuni reduse, dar dezvoltate pe
verticală şi extrem de întunecate, ale căror limite nu pot fi percepute în întregime. Fie că sunt
luminatoare, fie că sunt curţi dezvoltate pe câteva etaje, la nivelul terenului acestea au forme
geometrice primare: trunghi, pătrat, cerc.

Schiţă iniţală
  Extindere prin interpretarea regulilor compoziţionale ale organismului iniţial
- Extinderea Casei Felix Naussbaum – DANIEL LIBESKIND

Prima extindere a acestui muzeu a fos realizată în 1998 tot de către Daniel Libeskind
care a stabilit legătura dintre vechea clădire şi noua extindere: “Acest imobil este ataşat de
Muzeul Kunstgeschichtliche şi conectat de Casa Felix Naussbaum printr-un pod de sticlă care
transformă edificiul existent într-un complex unitar în care noua extindere funcţionează ca un
pasaj.”26
Făcând parte din zona asupra căreia se intervine, etajul inferior al Muzeului
Kunstgeschichtliche a fost proiectat să găzduiască o sală modulară pentru conferinţe, un
spaţiu pentru catering, şi spaţii tehnice pentru ambele clădiri.
Culorile şi materialele utilizate pentru extindere relaţionează cu ambele clădiri.
Plasticul gri oferă un contrast puternic cu faţadele Muzeului Kunstgeschichtliche şi ale casei
Felix Naussbaum.
Această nouă extindere apare mai mult ca o prisma fractalică reflectând vectorii
clădirii existente decât ca un element adosat, cu o existenţă individuală. Faţada devine un
ecran pe care întreaga geometrie a casei Felix Naussbaum este proiectată, rezultând o
compoziţie dinamică a faţadei. În timp ce vechile ferestre par a fi taiate în planul zidurilor,
ferestrele noi sunt extrudate uşor faţă de planul fatadei, apărând ca elemente independente, cu
expresivitate proprie. Din interior, geometria ferestrelor oferă vederi fragmentare ale
împrejurimilor, generând noi contexte pentru clădirile existente.
Este vorba aici nu doar despre înţelegerea principiilor care au stat la baza dezvoltării
clădirii iniţiale cât despre transpunerea acestora la nivelul noii extinderi.
La nivelul conceptului de coprezenţă, în cazul acestui ansamblu arhitectural, este
vorba de suprapunerea a cel puţin trei layere de-a lungul unui secol; cu adăugarea fiecărui
strat cicatricea rezultată devine din ce în ce mai valoroasă pentru că dă seama despre
caracteristicile perioadei de edificare.

26
http://thedesignhome.com/2011/09/extension-to-the-felix-nussbaum-haus-by-daniel-libeskind/
Secţiune transversală Vedere frontală, Vedere laterală
Sursa imaginilor: http://thedesignhome.com/2011/09/extension-to-the-felix-nussbaum-haus-by-daniel-libeskind/

Sursa imaginilor: http://thedesignhome.com/2011/09/extension-to-the-felix-nussbaum-haus-by-daniel-libeskind/

 Coprezenţa – îmbinare între prezenţe şi absenţe – Extinderea Muzeului

Joanneum – NIETO SOBEJANO ARQUITECTOS, EEP ARCHITEKTEN

Suprafaţa terenului, platformele pe care se desfăşoară cea mai mare parte a mişcărilor
din oraş reprezintă rareori un argument puternic pentru generarea unui proiect. Poate că acest
lucru s-a întâmplat datorită faptului că arhitectura s-a identificat cu actul de a clădi volume.
Nu de puţine ori clădirile rezultate au fost în conflict cu mediul înconjurător fie din
considerente legate de scară, cromatică sau materiale utilizate.
În contrast, ideea extinderii Muzeului Joanneum s-a născut din dorinţa de a acţiona
asupra planului orizontal al oraşului, oferind noi spaţii publice bazate pe o propunere
arhitecturală care, paradoxal, se dezvoltă în profunzimea terenului, generând diverse
evenimente la nivelul parcursului pietonal.
Muzeul Joanneum este format din trei clădiri construite în perioade diferite: Muzeul de
Istorie Naturală – construit în secolul al XVIII – lea, Biblioteca Regională din Styria şi noua
Galerie de Artă contemporană – ce provin de la sfârşitul secolului al XIX – lea; acestea
delimitează o curte interioară asupra căreia se va interveni prin proiectul de extindere care
trebuie să asigure acestor funcţiuni un acces comun, cu spaţii de primire ample, săli de
conferinţe, săli de lectură, şi un nivel inferior cu arhive şi spaţii tehnice de depozitare.
În pofida tentaţiei de a dezvolta o clădire iconică, impunătoare, arhitecţii au ales
tratarea specială a spaţiului public.
Succesiunea de prezenţe şi absenţe se referă la atitudinea echipei de proiectare legată
de paviment (acoperişul a tot ceea ce s-a construit în subteran) tratat ca un mare covor, luând
în considerare faptul că toate acoperişurile din centrul vechi al oraşului Graz sunt recunoscute
pentru expresivitatea lor.
Suprafaţa continuă, orizontală, a noii pieţe este „perforată” de o serie de curţi circulare
prin intermediul cărora sunt iluminate natural zona accesului, lobby-ul şi ariile conexe
destinate muzeului şi bibliotecii.
Geometria specială a curţilor este dată de intersecţiile în formă de trunchiuri de con
care în timpul serii au şi rolul de a ilumina întreaga piaţă.
Pătratul care marchează accesul în muzeu este o intervenţie destul de rar întânită la
nivelul spaţiului public, care constă într-o competiţie între artişti plastici şi arhitecţi pentru
realizarea unor instalaţii cu diverse teme.
Sectiune transversală

Plan

Sursa imaginilor: http://www.google.ro/search?q=JOANNEUM+MUSEUM+EXTENSION+floor+plan&bav

 Coprezenţa – îmbinare între prezenţe şi absenţe - V&A Exhibition Road –

AL_A

Biroul de proiectare AL_A a primit permisiunea de a construi în subteran o galerie cu

o intrare separată din curtea Muzeului V&A din Londra.
Bordată de zidurile muzeului, piaţa este un spaţiu propice pentru desfăşurarea unor
evenimente publice, expoziţii, instalaţii.
Conceptul de coprezenţă presupune comunicarea între straturile existente şi cele noi,
iar în acest caz este eccentuat de suprafeţele ample vitrate inserate în pardoseala pieţei care
facilitează comunicarea vizuală între spaţiul exterior - pietonal şi cel interior în care sunt
spaţiile expoziţionale.

Sursa imaginilor: http://www.dezeen.com/2012/07/11/va-exhibition-road-by-al_a/

 Amplasamentul ca loc de condensare - Isabella Stewart Gardner Museum –

RENZO PIANO

Muzeul original a fost construit în 1903 de către Isabelle Stewart Gardner în urma
moştenirii a 2.1 milioane de dolari de la tatăl său. Colecţia acesteia conţine lucrări de artă
decorativă, piese de mobilier, manuscrise şi obiecte textile.
În 2009 directoarea muzeului – Anne Hawley - a stabilit demolarea casei memoriale
Isabelle Stewart Gardner pentru a realiza această extindere care oferă spaţii mai mari pentru
exponate şi diverse facilităţi vizitatorilor.
În acest caz actul de raclaj este unul destul de violent însă intervenţiile realizate la
nivelul celui de-al treilea tip de piele presupun în mare parte adaptări ale edificiilor la
cerinţele de ordin funcţional, estetic ale beneficiarilor şi cu atât mai mult în cazul funcţiunilor
publice – ale utilizatorilor. Suprapunerea layerelor temporale este evidentă, arhitecţii studiind
diverse soluţii de rezolvare atât la nivel planimetric cât şi perspectiv. Schiţa alăturată prezintă
îmbinarea dintre cele două clădiri (aflate la distanţă de 15 metri) printr-un culoar de sticlă.
Pentru a evita un impact agresiv atât asupra ansamblului cât şi asupra imaginii urbane,
extinderea are o înălţime mai mică decât muzeul existent.
Important este faptul că hotărârea de a demola casa memorială în favoarea construirii
unui nou corp al muzeului a fost luată nu doar pentru a satisface noile cerinţe ale cădirii
existente, dar şi pentru a încuraja evenimentele sociale. Consider că acest exemplu este
elocvent pentru conceptul de „loc de condensare” pentru că îmbunătăţeşte coeziunea socială şi
face ca acea comunitate să se identifice nu doar cu clădirile mai vechi ci şi cu cele noi,
transpunându-şi totodatăexistenţa în viitor.

Schiţă pasaj trecere – între muzeul existent şi extinderea propusă

Sursă imagine: http://www.designboom.com/architecture/renzo-piano-isabella-stewart-gardner-museum-opens-
in-boston/

Extinderea acestui muzeu oferă o intrare amplă vizitatorilor şi găzduieşte un auditoriu

pentru 300 de persoane, un spaţiu multifuncţinal cu o suprafaţă de 85 mp, o cafenea,
laboratoare pentru conservare, săli pentru studiu şi birouri pentru personalul angajat.
Deşi sunt construite la o diferenţă de un secol, cele două clădiri vorbesc fiecare despre
perioada căreia îi aparţin, asumându-şi organizarea compoziţională, raporturile plin – gol,
cromatica şi materialele utilizate. Cicatricea formată în urma intervenţiei face ca viaţa acestui
muzeu să se desfăşoare în continuare conform necesităţilor comunitaţii.
Secţiune transversală
Secţiune longitudinală

Secţiune transversală

Vedere

Sursa imaginilor: http://www.designboom.com/architecture/renzo-piano-isabella-stewart-gardner-museum-

opens-in-boston/

6. CONCLUZII REFERITOARE LA PROIECTUL DE DIPLOMǍ

 Prezentarea sitului ca o cicatrice urbană

Situl ales pentru elaborarea proiectului de diplomă se află în Oraşul Buzău, pe Strada
Nicolae Bălcescu; pe acest loc s-a construit cu aproape un secol în urmă primul spital de
chirurgie din oraş – Spitalul I.C. Brătianu.
Contextul urbanistic în care se găseşte şi pe care, în egală măsură, îl conturează acest
edificiu, este un amestec de nou şi vechi, datorat lanţului de acţiuni derulate în cadrul
procesului de modernizare a oraşului, început către sfârşitul secolului al XIX - lea. Acesta are
câţiva timpi ce reprezintă suprapunerea mai multor layere şi implicit generarea unor cicatrici
urbane.
-cca. 1887- se amenajează parcul « Crâng », în vestul oraşului, în preajma cimitirului
Dumbrava.
-1887- din iniţiativa primarului Nicu Constantinescu, se deschide o cale de legătură direct
între centru şi parcul Crâng (numită iniţial “Bulevardul Parcului”, ulterior “I.C. Brătianu”,
astăzi “N. Bălcescu’)
În afara faptului că lega direct centrul (zona viitorului Palat Comunal) de cel mai
atractiv loc de relaxare şi distracţie urbană, importanţa acestei noi artere devine, de la bun
început, foarte mare, datorită oportunităţilor constructive pe care le presupune. Din acest
motiv ea va fi rapid mobilată prin construcţii reprezentative, particulare sau publice, fenomen
încununat de construirea Palatului Comunal, cu rol de cap de perspectivă a bulevardului. Între
construcţiile publice importante, se remarcă şi clădirea spitalului, începută în preajma anilor
’90 ai secolului al XIX – lea şi finalizată în 1896; la timpul respectiv având funcţie de spital
judeţean, dublându-l pe mai vechiul spital “Gârlaşi”.
Din punct de vedere urbanistic, valoarea sa actuală devine evidentă dacă luăm în
considerare aria importantă pe care o ocupă în cadrul zonei centrale a oraşului şi faptul că
această clădire reprezintă cea mai importantă componentă a frontului Nordic al bulevardului,
între străzile Col. Buzoianu şi Păcii.
Un alt element urbanistic valoros este spaţiul dintre clădire şi gardul din fier forjat,
păstrat până astăzi în stare foarte bună şi care constituie un prim plan remarcabil în raport cu
clădirea propriu-zisă, retrasă de la front, dar participând pregnant la el. Această dispoziţie
spaţială se înscria în regulamentul adoptat pentru acel tronson de bulevard, regulament
respectat îndeaproape şi de restul construcţiilor. Prin aceasta şi prin caracteristicile
arhitecturale ale frontului respectiv, acesta devine un important obiectiv urbanistic care ar
merita protejat ca atare, fapt propus în Studiul Istoric Preliminar PUG al Municipiului Buzău,
realizat în 2007 şi avizat de Comisia Naţională a Monumentelor Istorice în 2008.
 Justificarea referirii la trecutul sitului: mod de raportare
Arhitectura clădirii se înscrie în tendinţele perioadei respective, când un asemenea
edificiu public, chiar dacă nu se înălţa pe mai multe niveluri, trebuia să aibă prestanţă,
eleganţă și monumentalitate. Aceste caracteristici sunt cele mai importante, fiind accentuate si
de detaliile abundente.
Clădirea actuală reprezintă în sine o cicatrice după etapele de intervenţie de-a lungul
ultimului secol: iniţial a fost construită bara lungă, retrasă de la stradă, cu un decroş important
în axul de simetrie transversal, sub forma unui corp cu trei elemente, la rândul lor ușor
decrosate. Treizeci de ani mai târziu s-a realizat mansardarea acestui corp şi s-a construit
transversal clădirii existente un corp cu parter unde erau amplasate saloanele pentru pacienţi şi
subsolul care găzduia bucătăria.
Elementele principale ale compozitiei faţadei principale (cea mai valoroasă faţadă a
acestui ansamblu) sunt: portalul accesului principal, frontonul, acoperisul tip mansardă (mult
mai abrupt decât cele ale corpurilor joase care îl flanchează) și bogăţia detaliilor, de la
coloanele corintice angajate (flancând accesul), la decoraţia florală și tâmplăria monumentală
din lemn.
Cele două corpuri joase susţin această compoziţie majoră, aici utilizându-se un ritm
egal al golurilor, ornate cu ancadramente și susţinute în registrul acoperișului de lucarne
circulare din tablă de zinc.
Paramentul întregului corp de clădire este rezolvat prin alternanţa unor bosaje
orizontale cu rânduri de cărămidă aparentă, elemente ce au fost partial afectate prin recenta
tencuire a faţadei.
Arhitectura este de factură compozită, cu puternice accente neoclasice de influenţă
franceză, întâlnită la cea mai mare parte a edificiilor acestui boulevard, menţinute sau
demolate în anii ’80 ai secolului trecut.
Starea fizică este relativ bună, necesitând unele corecţii ale rezolvării paramentului,
reparaţii ale detaliilor și acoperisului.
În perioada socialistă s-au mai realizat intervenţii asupra faţadelor dinspre curte, fără o
valoare arhitecturală semnificativă.
Consider că este esenţială cunoaşterea amănunţită a istoricului unui monument pentru
a înţelege fiecare din etapele prin care a trecut pentru a ajunge în această fază a existenţei.
Deşi s-au realizat şi intervenţii mai puţin valoroase asupra acestui monument nu voi recurge la
îndepărtarea lor pentru că etapele devenirii unei clădiri sunt elementele cel mai importante ale
unei cicatrici.
Atitudinea pe care mi-o propun în abordarea acestui proiect este aceea de reintegrare a
fragmentelor păstrate din straturile anterioare. Acestea vor fi preluate şi inserate ca nişte grefe
în corpul noii cicatrici urbane – care va avea deci o „linie ideatică” pentru a face posibilă
această nouă preluare. Voi considera că această linie ideatică ţine de modul în care s-a
construit acest loc, de un anumit tip de spaţialitate. Această atitudine se bazează pe concluzia
studiului istoric pentru clasarea edificiului ca monument istoric realizat de către Teodor Octav
Gheorghiu – acesta are o valoare documentară referitoare la perioada de modernizare a
oraşului, fiind potrivit pentru găzduirea unei funcţiuni publice.
Intenţionez ca în final, organizarea ansamblului spaţial să se înscrie în sit nu ca o
completare a vechilor straturi, ci ca o nouă cicatrice care face unele referiri la trecut. Astfel,
tipurile de intervenţii folosite vor prelua tipologiile specifice zonei, fără a imita vreunul din
limbajele existente.
Funcţiunea de Centru de Artă Nonformală pe care o propun presupune existenţa unor
spaţii care să găzduiască: zone de documentare, experiment şi expoziţie.
Accesul principal se va păstra cel de la strada Nicolae Bălcescu; corpul iniţial al
clădirii va adăposti zona de documentare, în timp ce volumul transversal va face trecerea către
extinderea de la nivelul subsolului şi al parterului în care se vor amplasa spaţiile pentru
experimete şi apaţiile de expoziţii.
Mare parte din suprafaţa construită va fi amplasată la nivelul subsolului.
Doresc ca această extindere să nu fie agresivă la nivelul sitului sau la nivel urban,
motiv pentru care înălţimea volumelor propuse nu va depăşi înălţimea la cornişă a corpului
transversal.
 7.BIBLIOGRAFIE

BAUDRILLARD, Jean, NOUVEL, Jean: Obiecte singulare, Editura Paideia, Bucureşti, 2005
DERRIDA, Jacques, EISENMAN, Peter: Chora l Works, London: AA Publications, 1988
GROYS, Boris: Despre nou, Editura Idea Design and Print, 2003
HARHOIU, Dana: Bucureşţi, un oraş între orient şi occident, Ed. Simetria, Bucureşţi, 1997
HERDEGGER, Martin: Originea operei de artă Humanitas, București, 2011
LEACH, Neil: Anestetica, Bucureşti, Editura Paideia, 1999
IOAN, Augustin: Arhive, în O nouă estetică a reconstrucţiei, Ed Paideia, Bucureşti, 2002
IOAN, Augustin: Khora, Editura Paidei, Bucureşti, 1999
IOAN, Augustin: Poverism, Editura Paideia, București, 2006
MIHALI, Ciprian: Altfel de spaţii, Paideia, București, 2001
WOODS, Lebbeus: War and architecture, Editura de arhitectură Princeton, 1993

Studii
- Arh. Teodor Octav Gheorghiu – “Referat cu privire al caracteristicile urbanistice și
arhitecturale ale complexului “Spitalul I.C. Brătianu”, Buzau, In vederea introducerii în
Lista Monumentelor Istorice"
- Istoric Raluca Iosipescu – “Referat – Valorile arhitectural – artistice ale Spitalului I. C.
Brătianu, Buzău”

Bibliografie WEB
http://www.archdaily.com/60607/strelka-institute-oma-amo/
http://www.designboom.com/architecture/renzo-piano-isabella-stewart-gardner-museum-
opens-in-boston/
http://dexonline.ro/definitie/cicatrice
http://www.dezeen.com/2012/07/11/va-exhibition-road-by-al_a/
http://www.google.ro/search?q=JOANNEUM+MUSEUM+EXTENSION+floor+plan&bav
http://www.strelka.com/?lang=en
http://thedesignhome.com/2011/09/extension-to-the-felix-nussbaum-haus-by-daniel-libeskind/
http://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%9Aesut_conjunctiv