Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Cuprins
Capitolul I
Studiu de caz
Capitolul II
Capitolul IV
Bibliografie..................................................................................................... 60-62
Capitolul I
Dar realizarea cu adevărat epocală a fost aceea de a demonstra că manipularea tehnicii televizate
poate merge până acolo încât aceasta să-și părăsească funcția pentru care a fost inventată.
Emisiunile erau sufocate de amatorismul înfăptuirilor politice,atât ale majorității cât și ale
opoziției,care era perfect dublat pe micul ecran de amatorismul exprimării și al problematicii.
Publicul a acceptat ușor ca vocea lui Gică Popa să țină loc întregului complet invizibil de
judecată. Atunci,pe 25 Decembrie 1989,nimeni nu i-a putut vedea la masa aceea pe Gelu
Voican,pe Virgil Măgureanu,pe generalul Victor Stănculescu-unul curățindu-și unghiile,altul
privind impasibil sau plictisit- asa cum au fost văzuți în sfârșit intr-o după-amiază de august
1991, când alegerile se terminaseră.
Iar publicul nu a știut,desigur, in Decembrie 1989 că spre elicopter îl ghidase pe dictator chiar
generalul Stanculescu. Televiziunea și puterea așteptau nu să fie văzute,ci doar privite.
Acolo se decidea ce anume va intra pe post,cum și la ce oră. Acolo era conducerea cea
preaslăvită de mulți și batjocorită de si mai mulți. Ca orice conducere...
Vechea și noua gardă de șefi consta din cam aceiași oameni,foarte puțini au fost schimbați dupa
caderea comunismului.Unii erau buni profesioniști,dar timp de peste cincisprezece ani au lucrat
după metode comuniste,iar acest fapt se simțea din plin. Nu numai din cauza limbii de lemn pe
care o foloseau ca pe un veritabil bumerang, dar in special din cauza structurii lor mentale.
In anul 1990 s-au făcut multe angajări in televiziune. Posturile se ocupau pe bază de concurs.
Dar acei tineri au fost selectați de aceiași oameni vechi,după aceleași criterii,pentru același tip de
televiziune. Iar acești noi angajați aveau o singură ”oportunitate”: să invețt același tip de meserie,
să se formeze pe lângă aceiași oameni docili ai regimului comunist. Televiziunea părea un cerc
vicios. Iar in acest cerc vicios vestea bună era ca măcar câțiva au obținut posturile pe bază de
concurs. Restul majorității erau fii,soții,nepoți și strănepoți ai funcționarilor.
În articolul ”Ce rol nefast a jucat Televiziunea!” Dumitru Iuga, ziarist al publicației ”22”
critica tendința de monopolizare a statului asupra televiziunii și se adresa atât cititorilor cât și
puterii după cum urmează:
”Se impune ca unicul control asupra acestei instituții să aparțină intregului popor român.(...)
Cereți forurilor diriguitoare care se ocupă în acest moment de treburile țării să inițieze un
concurs public de competență profesională și probitate morală pentru ocuparea funcțiilor de
înaltă răspundere civică în conducerea supremă din Radioteleviziunea Română Națională,
cereți adoptarea unei legislații de organizare,funcționare și protecție pentru această instituție care
să o scutească pentru totdeauna de orice urmă de servitute în fața puterii.(...)
În anul 1990 TVR s-a transformat în TVRL- Televiziunea Română Liberă, dar oare cât de liberă
era televiziunea având în vedere articolul mai sus scris și faptul că acesta e doar unul din multele
apărute in ziarele din acea perioadă?
Odată cu reacția ziarelor și repulsia cititorilor față de televiziune a apărut și ideea nevoii
unei televiziuni noi, independente care să nu manipuleze și să dezinformeze publicul.
S-a descoperit insă că nevoia de diversitate a publicului român a existat dinainte sa cadă cortina
comunismului. In anii premergători revoluției,odată cu reducerea televiziunii la un
monolog,telespectatorii au reacționat constructiv: solicitanții cursurilor de limba bulgară s-au
inmulțit,programele iugoslave,ungare,ruse au câștigat tot mai multi telespectatori români.
Degenerarea fără echivalent a programului nețional a avut un efect paradoxal: publicul românesc
s-a învățat cu o televiziune diversificată și s-a obișnuit să aleagă.
Din acest punct de vedere inițiativa creării unei televiziuni alternative răspundea în același timp
exigențelor democratizării și nevoii spirituale a populației.
Un pas ceva mai simplu -și care ar putea fi considerat primul- era nevoia delimitarii de
ceea ce exista deja in sfera audiovizualului. Unul mai complicat era acela al stabilirii criteriilor
după care se putea apela la atributul independenței. Iar în final,ca pentru orice mediu tehnic,era
necesară elaborarea unei strategii politice și culturale,potrivit cu care sa se construiască realitatea
tv ca reflectare a realității exterioare în cât mai multe sin datele ei semnificative.
Intr-un articol al lui Nicolae Moronciu,din ziarul ”22”,un membru al echipei studioului TV
Oradea spunea: ”Măsura independenței unui studio de televiziune este numărul de bobârnace
care l-am primit. (...) Transmitem noaptea de la 2 la 5,iar oamenii își pun ceasul să sune pentru
emisiunile noastre.”
Cu toate acestea, domnul Ion Rațiu descria într-un interviu pentru aceași publicație cum cererea
sa pentru licența unui post tv nou adresată președintelui Ion Iliescu a fost în primă fază
refuzată,apoi dezbătută,pentru a se finaliza cu concluzia nevoii cheltuielilor imense pentru
construcția unor noi relee. Astfel, construcția unei noi televiziuni a fost pusă în așteptare.
Aceasta mergea pe ideea unei echipe redacționale ce urma sa fie instruită de profesori de la
Academia de Teatru și Film,Filologie, Filozofie,de jurnaliști și specialiști în echipamente
audiovizuale.
Astfel,în toamna anului 1990 SOTI a făcut un apel la populație pentru donații. Dar cu toate
donațiile și bunele intenții, a mai durat un an până SOTI a primit licență de funcționare de la
Consiliul Național al Audiovizualului.
Adina Husar
Jurnalism, An 3, Gr.2