Tăierea voii și ascultare- medicamente pentru

însănătoșirea sufletului și a refacerii legăturii cu

Dumnezeu

Pr. Arsenie Papacioc

Vreau să vă spun că viața de obște cu tăierea voii este o foarte
mare lucrare în monahism, respectiv în creația lui Dumnezeu. Și
călugăria înseamnă să faci tu mănăstire când te duci la mănăstire,
prin trăirea ta.
Ce înseamnă a caracteriza un călugăr: îl caracterizezi când este
în ascultare. Asta înseamnă călugăr! Deci ți se cere prezența, adică
încontinuu cu gândul la Dumnezeu atunci când ești în ascultări, și
ascultarea o faci pentru că ai venit la mănăstire. Dar ce cauți aici la
mănăstire? Ai venit aici să asculți, să-ți tai voia! Pentru că așa te
prefaci, așa te transformi, din chip omenesc în chip îngeresc, tăindu-ți
voia! Adică nu mai sunt eu nimic și mă transform în înger!
Asta-i crucea: să-ți tai voia, să asculți, să lupți, să nu dușmănești!
Și vă repet: cruce înseamnă să duci ceva ce nu-ți convine! Asta
înseamnă cruce! Altfel nu mai este cruce. Dacă faci numai cum vrei
tu, n-ai tăierea voii! Iar tăierea voii înseamnă lupta cu firea. Și
trebuie să te birui!
Da, dar să nu uiți de ascultare! Pentru că acolo este Hristos, unde
te cheamă! Cine? Cei care conduc. Crucea călugărului: tăierea voii. Să
nu faci ceea ce vrei tu. Să duci ce nu-ți convine.
Dacă nu asculți de duhovnic te împătimești! Starea de
neascultare e o stare drăcească.
Unde nu e blagoslovenia starețului, nu e har… Eu dacă am o
bucurie la vârsta mea, este că nu am făcut un pas fără blagoslovenie.
Dacă te-ai dus să ceri un sfat la un episcop sau unui stareț al lui
Dumnezeu, răspunsul vine de la Dumnezeu prin acel episcop sau
1
stareț. Dacă nu ți-a convenit, atunci să știi că pe Dumnezeu L-ai
clevetit.
Să nu faci ceea ce vrei tu. Să faci ceea ce-ți spune altul. Dar aici
la mănăstire, nu este vorba de rugăciune, ci de permanenta tăiere a
voii proprii și gândul permanent la Dumnezeu, prezența ta.
La mănăstirea faci tăierea voii. Ne numim părinți și maici pentru
că ne naștem pe noi înșine prin tăierea voii. Deci, suntem părinții
propriilor noastre nașteri. Puțin lucru este să slujești lui Dumnezeu și
Maicii Domnului toată viața? Acolo este Hristos, unde te cheamă
economul!
Scopul fraților și monahilor nu este să facă o legătură, ci să se
transforme fiecare- să-și taie voia. Un înger nu ar putea să-i spună
Mântuitorului: nu fac ce-mi spui, ci fac ce cred eu. Nu se poate, pentru
că este o ordine desăvârșită! Atunci ești deasupra tuturor, când ești sub
alții cu liniște sufletească, nu cu lingușire și cu pâră ca să te pui bine
cu starețul. Aceste lingușiri sunt cele mai scârboase înaintea lui
Dumnezeu- satisfacție drăcească.

Sfinți Părinți
Extras din viața Sfântului Chiril Fileotul
Cel care renunță la voia lui înaintea aproapelui a dobândit
smerenia întru cunoștință. Iar cel care ține la voia lui bolește de
ignoranță și mândrie. Cunoscut să vă fie vouă că este cu neputință, ca
cel care are propria pricepere sau propriul gând să se supună sau să
urmărească binele aproapelui. Căci smerenia și ceea ce o naște pe es
este ascultarea.
Diadoh: Ascultarea este cunoscută ca cel dintâi bine întru toate
virtuțile începătoare, fiindcă la început leapădă părerea de sine, dar
apoi naște în noi smerenia.
Marele Vasile: Adevărata și desăvârșita ascultare a celor supuși
către egumen în aceasta se arată: nu numai a se depărta de rele după
2
sfatul proestosului, dar nici pe cele bune să nu le facă fără voia lui.
Căci înfrânarea și orice rea pătimire sunt ceva folositor. Dar dacă
cineva urmând propriilor porniri va face ceea ce îi place lui, și dacă
proestosul îl sfătuiește și el nu se supune, păcatul neascultării va fi mai
mare decât fapta bună pe care o împlinește… Pentru aceea, vă rog pe
voi, fiilor, agonisiți-vă ascultarea fără împotrivire.
Pr. Vichentie- Sihăstria
Dacă vii la mănăstire, trebuie să fii cu gândul acesta: Oriunde
mă duc, eu fac ascultare. Nu mai merg cu rațiunea. Unde mă pune,
acolo e voia lui Dumnezeu să mă duc. Trebuie să lepăd părerea mea
personală și să am o singură țintă: să fac ascultare. Pentru că în
mănăstire te poate pune la lucruri care sunt cu totul altfel de cum le
judeci în lume.
Și dacă nu ești atent, la început judeci foarte mult, fiindcă unele
lucruri par să n-aibă logică. Dar un bătrân te poate încerca să vadă
dacă faci ascultare: M-a pus? Ce se va întâmpla, cel care m-a pus va
da seamă la Dumnezeu.
Dacă omul are multă mândrie și orgoliu și caută să se
chivernisească singur, spunând: Ce să mă învețe pe mine altul, că eu
știu, am citit, atunci, pentru mândria aceasta, Dumnezeu te lasă în
părăsire și te ia diavolul în primire și te amăgește. De fapt, aceasta-i
smerenia: să asculți. Dar și ascultarea are o limită, până la păcat.
Starețul, dacă este chibzuit, îți dă ascultări care să te ajute.
Frumusețea călugăriei aceasta este: tăierea voii. Să nu-ți faci
voia ta în toate.
În lume poți să ai o libertate oarecum. Dacă îți trece prin minte
un lucru, poți să-l faci. Aici, dacă te lasă, te duci, dacă nu te lasă și tu
vrei numaidecât să te duci într-un loc, greșești.
În mâna starețului, ești ca lutul în mâna olarului. Ce, lutul îl
întreabă pe olar: dar de ce mă faci așa sau altfel? Nu zice nimic.
Trebuie să te lași modelat, finisat de stareț. Dacă accepți, te faci
frumos foarte repede.
3
 Sfântul Ignatie Briancianinov
Dacă te vei renega pe tine însuți și vei renunța constant la
propriile tale raționamente, la voia ta proprie, firea căzută va declanșa
în tine un război înverșunat împotriva Evangheliei și împotriva lui
Dumnezeu. Spiritele căzute vor veni în ajutorul naturii căzute.
Noi credem, după cum credeau Sfinții Părinți că, dacă Domnul
Însuși nu îl călăuzește pe calea ascultării, începătorul nu va putea să
învețe nimic de la oameni, chiar de ar avea înaintea lui pe Sfinții
Apostoli înșiși, el ar arunca cu pietre în ei.
Sfântul Vasile cel Mare
Și când vei găsi un astfel de îndrumător să i te predai lui,
nimicind și dând în lături orice sfat al voii tale ca să te arăți asemenea
unui vas curat, păstrând tot ce se află bun în tine, neatins cu nimic
străin.
Orice faptă săvârșită fără porunca sau îngăduința întâistătătorului
e un furt și un sacrilegiu care duce la moarte și nu la vreun folos, chiar
dacă ți se pare că e un lucru bun.
Trebuie să te supui până la moarte printr-o ascultare grabnică și
întocmai a poruncilor egumenului, chiar dacă ar fi vorba de lucruri cu
neputință aducându-ți aminte în aceste clipe de pilda dumnezeiască a
Mântuitorului care S-a făcut ascultător până la moarte și încă moarte
pe cruce.
Pr. Sofian Boghiu
El este ca o unealtă în mâna sculptorului sau a zidarului,
lăsându-se să fie clădit, sculptat și modelat după cum vrea și după
cum știe să-l plăsmuiască bătrânul.
Iar ucenicul sau fratele, care vine plin de râvnă, la început este
sfătuit să nu calce niciodată povețele bătrânului. Să nu creadă
niciodată inimii sale, care îl orbește cu poftele cele vechi, și să nu
4
urmeze cugetului său, făcând ceva de la sine fără o întrebare. Și nici
să nu se gândească la o cale mai lesnicioasă și mai cu folos pentru
mântuirea lui, într-alt chip decât îl învață părintele său.
Sfântul Grigorie Teologul
Cei care pășesc să învețe evlavia și sfințenia, odată ce se
încredințează că pot dobândi o asemenea cunoștință de la învățător,
vor răsplăti aceasta cu toată supunerea și cu cea mai desăvârșită
ascultare în toate, neiscodind să afle pentru ce li se dă porunca, ci vor
împlini însăși faptele poruncite.
Sfântul Siluan Athonitul
Rugăciunea curată are nevoie de pacea sufletului, dar nu poate fi
pace în suflet fără ascultare și înfrânare.
Sfinții Părinți pun ascultarea mai presus decât postul și
rugăciunea, pentru că fără ascultare omul poate crede despre sine
însuși că e un nevoitor și un rugător, dar cine și-a tăiat voia sa întru
toate înaintea bătrânului (starețului) și a duhovnicului său, acela are
mintea curată.
Monahul ascultător nu va știi niciodată ce este rugăciunea curată.
Omul mândru și căruia îi place să-și facă voia sa proprie, chiar dacă a
trăit o sută de ani în mănăstire, nu cunoaște nimic duhovnicesc, pentru
că prin neascultare sa întristează pe " bătrâni" și, în ei, pe Dumnezeu.
Vai monahului care n-ascultă de "bătrâni". Mai bine ar fi fost să
rămână în lume.
Vai nouă! Domnul, Împăratul cerului și al pământului și a toată
lumea, S-a smerit pe Sine Însuși și S-a supus Maicii Sale și Sfântului
Iosif, dar noi nu vrem să ascultăm pe "bătrânul" nostru pe care-l
iubește Domnul și căruia El ne-a încredințat.
Cel ce ascultă și-a pus toată nădejdea în Dumnezeu și de aceea
sufletul său este totdeauna în Dumnezeu și Dumnezeu îi dă harul Său
și acest har învață sufletul tot binele și-i dă puterea de a rămâne în
bine.
5
 Cine ascultă s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu și nu se teme
de moarte, pentru că sufletul lui s-a obișnuit să viețuiască cu Domnul
și-L iubește pe El. El și-a tăiat voia proprie și, de aceea, nu are nici în
suflet, nici în trup acea luptă care îl chinuie pe cel ce nu ascultă și pe
cel ce lucrează după voia sa proprie.
Adevăratul ascultător urăște voia sa proprie și îl iubește pe
părintele lui duhovnicesc, și pentru aceasta primește libertatea de a se
ruga lui Dumnezeu cu minte curată și sufletul său vede liber, fără
gânduri, pe Dumnezeu și se odihnește întru El. El vine degrabă la
iubirea lui Dumnezeu datorită smereniei lui și pentru rugăciunile
părintelui său duhovnicesc.
Cel ce ascultă face totul așa cum i se spune și nu are de ce să se
trufească. Pe lângă aceasta, cel ce ascultă și-a tăiat întru toate voia sa
proprie și-l ascultă pe părintele său duhovnicesc, și de aceea mintea lui
e liberă de orice grijă și primește darul rugăciunii curate. În mintea
celui ascultă e numai Dumnezeu și cuvântul " bătrânului" său, dar
mintea celui neascultător e preocupată de tot felul de lucruri și de
judecarea " bătrânului" și de aceea nu poate vedea pe Dumnezeu.
Prin ascultare omul se păzește de mândrie; pentru ascultare se dă
rugăciunea; pentru ascultare se dă și harul Duhului Sfânt. Iată de ce
ascultarea e mai presus decât postul și rugăciunea.
Dar dacă ne-am preda voii lui Dumnezeu, am înainta degrabă,
fiindcă Domnul iubește sufletul smerit și ascultător și-l călăuzește El
Însuși, iar pe cel neascultător Îl așteaptă cu răbdare și milostivire ca el
să se îndrepte. Domnul învață în chip înțelept sufletul prin harul Său
ca un bun învățător și un adevărat părinte. Dar chiar și un părinte
adevărat face greșeli și un învățător nu știe totul, dar Domnul e
atotștiutor.
Toate nenorocirile vin din aceea că nu întrebăm pe " bătrânii"
care au fost așezați să ne călăuzească, iar păstorii nu întreb pe Domnul
cum trebuie să procedeze. Dacă Adam ar fi întrebat pe Domnul atunci

6
când Eva i-a dat să guste din rodul oprit, Domnul l-ar fi luminat și
Adam n-ar fi păcătuit.
Întotdeauna trebuie să ne aducem aminte că duhovnicul își
săvârșește slujirea sa în Duhul Sfânt și de aceea trebuie să avem
evlavie față de el.
Dacă omul nu spune totul la duhovnic, calea sa e întortocheată
și nu duce la mântuire, dar cine spune totul acela merge drept în
Împărăția cerurilor.
Cine vrea să se roage neîncetat trebuie să fie curajos și înțelept și
în toate să întrebe pe părintele său duhovnicesc.
Cel ascultător care crede duhovnicului său și nu crede sieși se
va tămădui degrabă de orice vătămare pe care i-au pricinuit-o
vrăjmașii, dar cel neascultător nu se va îndrepta.
Sfântul Varsanufie de la Optina
Nu contează ce fel de ascultare împlinești; ci felul cum o
împlinești. Orice ascultare trebuie împlinită cu smerenie, răbdare și
rugăciune. Ascultarea e mai presus decât postul și rugăciunea.
Sfântul Ioan Gură de Aur
Să nu îi părăsim nicicând pe cei căzuți chiar de am știi că n-or să
ne asculte.
Sfântul Paisie Aghioritul
Tânărul are nevoie de un povățuitor duhovnicesc, care să-l
sfătuiască și de care să asculte, ca să călătorească cu siguranță
duhovnicească, fără primejdii, fără frică și fără să se împotmolească.
Fiecare om, cu cât crește, cu cât înaintează în vârstă, cu atât
dobândește experiență și de la sine, și de la alții. Un tânăr nu are
această experiență. Unul în vârstă folosește experiența dobândită de la
sine și de la alții pentru a-l ajuta pe tânărul neexperimentat să nu facă
gafe. Atunci când tânărul nu ascultă face experiențe cu sine însuși. În
timp ce, dacă ascultă, va avea câștig.
7
Pateric
1. Un pustnic mai în vârstă spunea:
- Dintre toate virtuțile unui monah prima este ascultarea. Cea
de mijloc este ascultarea și ultima e tot ascultarea și " Doamne
miluiește…". Și iarăși a spus:
- Ți-ai găsit un părinte? Ai găsit raiul. Ascultarea e calea cea
mai inteligentă și mai scurtă de a-L găsi pe Dumnezeu. De la
început, încearcă să găsești în ea un gust dulce. Apoi continuă
cu curaj și pe cale vei aduna în sacul tău binecuvântările lui
Dumnezeu.
2. Când pr.dct Spiridon Kambanos, călugăr la Marea Lavră l-a
primit ca începător pe pr.dct. Pavel Pavlidis, i-a spus:
- Ia o bucată de hârtie, un stilou și scrie: Viața călugărească este
" Să fie binecuvântat" și " Binecuvintează".
3. Duhovnicul nu este un om comun. Nu. Dacă a spus
duhovnicul un lucru, asta înseamnă că l-a spus Dumnezeu
Însuși. Iar dacă te-a iertat duhovnicul, înseamnă că Dumnezeu
te-a iertat.
4. Pr. Azaria se plângea și plângea de câte ori era neascultător.
Când era întrebat despre tristețea sa, el răspundea:
- Un din ascultare este sub binecuvântarea și apărarea părintelui
său. Chiar și în absența lui, binecuvântările îl ocrotesc de
multe rele. Un călugăr neascultător seamănă cu o barcă prea
încărcată, care e lovită de valuri și până la urmă e scufundată
de ele.
5. Nu există altă cale, trebuie să treci prin ascultare fără cârteală.
Să nu crezi că un părinte duhovnicesc, nu-i iubește pe fiii săi.
Ar fi minunat dacă fiii l-ar iubi pe părinte, așa cum îi iubește
el pe ei.
6. Pr. Iosif, Locuitorul din peșteră spunea:
8
- Dacă un monah nu înțelege bine de la început sensul ascultării
și al rugăciunii neîncetate, plângi pentru el. Un călugăr
neascultător devine fiu al diavolului. Cel ce-și amestecă voia
sa cu a părintelui său e ca un om ce face adulter. Din această
cauză suferă ispite.
7. Ascultarea nu trebuie făcută cu supărare și cu forța. Nici un
stareț și nicio stareță nu e un Dioclețian, care spune tot timpul
numai << Nu>>. Trebuie să le fim recunoscători, pentru că ne
ocrotesc pe noi. N-ar trebui să fie reacții negative împotriva
lor, nici neascultare.
8. Un ascet în vârstă a fost întrebat:
- Este nădejde ca să se vindece o boală mai veche a sufletului?
- Este, atunci când faci ascultare și începi cu privegherea. Într-o
săptămână ți-ai redobândit sănătatea. Ascultarea îl mântuiește
pe cel ce face ascultare, iar toate celelalte cad pe capul
egumenului.
9. Fii atent la părintele tău, fiule. Dacă te îndepărtezi de el, vei fi
ca un șchiop care-și poate folosi numai un picior. Nu contează
ce-ți vor spune alții despre părintele tău, el trebuie să fie
pentru tine ca Hristos.
10. Ai un părinte duhovnicesc? Dacă da, ești înarmat împotriva
diavolului. Dacă nu ai un părinte, ești dezarmat. Consideră-l
pe părintele tău un sfânt, indiferent cine ar fi. Dar adu-ți
aminte că este și el om. Să nu fii uimit că are slăbiciuni. Cu
toate acestea, părintele tău este ca Însuși Hristos.
11. Călugărul Dorotei de la Noul Schit a venit o dată de la
duhovnicul său și i-a spus că se gândea să-l părăsească pe
părintele său.
- Nu-l mai pot suporta. Vreau să plec de aici.

9
 - Pr. Dorotei, a spus duhovnicul, în Noul Schit ești numai în
ascultarea părintelui tău. Oriunde te vei duce în altă parte, vei
fi sub ascultarea mai multora.
12. Un părinte spunea:
- Un călugăr din neascultare este slăvit prin crucea ascultării
așa cum a fost slăvit Domnul, Care S-a supus morții.
Sfântul Simeon Noul Teolog
Acela care nu împlinește poruncile lui Hristos să nu se
socotească a nu se fi lepădat de El. Fiindcă orice călcare de poruncă,
orice neascultare sunt o lepădare de Hristos.
Prin ascultare de părintele duhovnic și prin smerenie ne vom
izbăvi de toate pedepsele și chinurile. Cel ce păzește acestea neșterse
în cugetul său nu se va împotrivi niciodată în inima sa când va fi
certat, sau sfătuit, sau mustrat. Fiindcă cel ce cade în asemenea rele,
adică în contrazicere și necredință față de părintele și învățătorul său
duhovnicesc, se rostogolește jalnic în prăpastia iadului, încă trăind, ca
un fiu al neascultării și al pierzaniei.
Cei ce au pus temelie bună, cu frică și cu cutremur, credinței și
nădejdii, în curtea evlaviei, și și-au rezemat cu neclintire picioarele pe
piatra ascultării de părinții duhovnici, socotind cele poruncite de ei ca
ieșite din gura lui Dumnezeu, și zidindu-le pe acestea fără șovăire pe
temelia aceasta a ascultării întru smerenia sufletului, izbutesc îndată să
împlinească această mare și primă faptă: să se lepede de ei înșiși. Căci
împlinind cineva voia altuia și nu pe a sa, înfăptuiește nu numai
lepădarea de sufletul său, ci și răstignire față de toată lumea.
Cel ce contrazice pe părintele său, face bucuria dracilor. Iar de
cel ce se smerește până la moarte, se minunează îngerii. Căci unul ca
acesta face lucrul lui Dumnezeu, asemănându-se Fiului lui Dumnezeu,
Care a împlinit ascultarea de Părintele Său până la moarte, iar moartea
pe cruce.

10
 Sfântul Ioan Scărarul
Ascultarea înseamnă a nu te mai încrede în tine toată viața,
orice bine ai săvârși.
Fericitul Augustin
Acela care ascultă și pune în practică cele ce învață, își zidește
casa pe piatră. Dacă însă ascultăm și nu urmăm ceea ce ascultăm, este
zidire pe nisip.
Avva Mios
Ascultarea cea Adevărată este răsplătită cu ascultare. Căci dacă
cineva Îl ascultă pe Dumnezeu șu Dumnezeu îl ascultă pe el.
Sfântul Diadoh
Se știe că ascultarea este cea dintâi dintre toate virtuțile de
început, căci înlătură cu adevărat mândria și ne aduce smerita
cugetare.
Sfânta Singlitica
Când suntem în viața de obște să alegem mai mult ascultarea
decât nevoința. Apoi, mai zicea: Cu dreaptă socoteală trebuie să
ocârmuim sufletul și când suntem în viața de obște să nu căutăm cele
ale noastre, nici să ne plecăm socotelii noastre, ci aceluia care ne este
părinte să ne supunem după credință.
Gheron Iosif
Acesta este meșteșugul celui rău. Aduve gânduri împotriva
duhovnicului ca să te îndepărteze de harul care te umbrește, să te facă
vinovat și după aceea să te lovească fără milă. Ține cuvântul meu și nu
lăsa niciodată vreun gând împotriva părintelui tău duhovnicesc să se
cuibărească în inima ta. Să-l alungi de îndată, ca pe un șarpe rău
otrăvitor.
Atâta grijă să ai, și în cele mari și în cele mici, încât fără
binecuvântarea părintelui tău duhovnicesc nimic să nu faci.

11
 Și dacă cineva dorește cu adevărat să se mântuiască și să-L
găsească repede pe Hristos, este dator să facă ascultare. Și cu atâta
dragoste să-l privească pe duhovnicul său, ca și când L-ar vedea pe
Hristos.
Îndreaptă săgețile tale către vrăjmași, având un singur scop-
acela de a nu face neascultare față de părintele tău duhovnicesc. Dacă
pentru a se milostivi Dumnezeu spre tine ai pe duhovnicul tău care
mijlocește pentru tine, ce se va întâmpla supărându-l pe el? Cine va
mai milostivi pe Domnul pentru tine?
Luptă-te după putere să ușurezi sarcina duhovnicului, ca să ai
ușurare și răbdare în necazurile tale.
Are nevoie de multă dragoste nefățarnică, nu de neascultare și
împotrivire în cuvânt. Are nevoie ca din buzele ucenicilor să se
reverse evlavie și har, nu amărăciune, fiere, ambiții și dezbinări.
Deoarece orice cuvânt greu pe care îl veți rosti în vreme de ispită
către acesta, pentru că provine de la șarpele diavolului, stropește cu
otravă sufletul lui, care se ofilește ca o floare atinsă de piatră. Și nu
mai are putere să se roage de-ajuns nici pentru sine până nu trece
durerea.
Iar dacă ucenicii îl ascultă în toate, duhovnicul merge pe calea
cea dreaptă și se ridică la înălțimi, se roagă cu multă căldură, este
luminat cu prisosință să vorbească cu multă înțelepciune, sfătuiește
cum se cuvine, primește adaos de har și devine pentru fiecare ucenic
izvor nesfârșit de har, pe care îl primește de la Domnul.
Deci, fiul meu, atunci când dorești să înaintezi repede și fără
multă osteneală, învață să renunți la orice părere a ta pentru ca
aceasta să nu-ți devină voie proprie. Urechea ta să fie totdeauna
îndreptată spre gura duhovnicului și orice ți-ar spune să primești ca
și când ai primi din gura lui Dumnezeu să împlinești fără nici cea mai
mică ezitare. Astfel vei avea mereu pace. Adu-ți aminte totdeauna că
ascultarea sau neascultarea ta nu se oprește la duhovnic, ci prin acesta
ajunge la Dumnezeu.
12
 Nu ascunde niciodată vreun gând de duhovnicul tău și nu preface
cuvintele tale când te mărturisești în fața Domnului. Spune imediat
gândurile tale și inima ta se va liniști de îndată. Ia pe grumazul tău
jugul ascultării și lipește-te de suflarea duhovnicului tău. Numai ce
iese cuvântul din buzele lui, tu să-l prinzi fără întârziere, să faci aripi,
să zbori pentru a-l îndeplini, fără să te întrebi dacă este bun sau rău.
Împlinește fără discernământ și orbește tot ceea ce îți poruncește
acela care are răspunderea pentru tine, pentru a nu fi tu răspunzător
pentru faptele tale. Cel care poruncește va da socoteală în fața lui
Dumnezeu, dacă a făcut bine sau a făcut rău, iar tu vei da socoteală
dacă ai ascultat sau dacă nu ai ascultat.
Nu înseamnă ascultare să împlinești o poruncă sau alta, dar în
sinea ta să te împotrivești. Ascultarea înseamnă a-ți supune cugetul,
pentru a fi scutit de răutatea din tine. Ascultarea înseamnă să devii
rob, pentru a deveni liber. Cumpără-ți cu preț mic libertatea, pentru a
fi fără vinovăție și bucuros.
Duhovnicul, și el va plăti scump consimțământul pe care l-ar da,
biruit de insistențele tale.
Neputând să pătrundă acolo unde este ascultare și unde se
înfăptuiește legătura dragostei, diavolul se luptă să-l despartă pe om
de ceilalți prin lepădare și după aceea îl face jucărie a răutății și a
vicleniei lui. Când însă cel înțelept ascultă de mai- marii săi, care
cunosc drumul, demonul care întinde curse cade și răul se întoarce
asupra lui.
Orice mi s-ar întâmpla, orice mi-ar trimite diavolul să mă lupte,
eu nu voi opune voința mea, părere proprie nu voi avea și nici în
ambiție nu voi face. Să fie strâmbă, să fie de orice fel porunca celui ce
poruncește eu o voi împlini fără ezitare, ca și când mi-aș purta crucea.
Dumnezeu să vadă inima mea și să-mi ușureze războiul.
Să-ți spună ceva duhovnicul și tu să nu mergi unde-ți spune sau
să nu răspunzi este mare desconsiderare și dispreț față de acela.
Învață să asculți desăvârșit și fără condiții.
13
 Părintele Arsenie- Acuzatul ZEK
În mănăstire, aflându-te sub ascultare la un Stareț, nu trebuie să
ai voie personală, ci trebuie să faci cum îți spune starețul, neluând în
cercetare rațională ceea ce îți spune să faci, dacă îți place sau nu îți
place. Primind fără rezerve voia starețului, ascultătorul se
desăvârșește, se izbăvește de gânduri și de păcate.
Astfel de ascultător trăiește direct după voia lui Dumnezeu.
Starețul, având harul lui Dumnezeu, știe sufletul ucenicului și ce
anume îi este necesar pentru a ajunge la desăvârșire.
Starețul Efrem Katunakiotul
Ascultarea față de duhovnic le va aduce pe toate. Ascultarea va
aduce harul. Cea mai mică neascultare alungă harul. Duhovnicul este,
oarecum, în locul lui Dumnezeu. Orice spune duhovnicul e ca din
gura lui Dumnezeu. Să-l ai pe duhovnic ca pe chipul lui Dumnezeu.
Prin ascultare Hristos dă rugăciunea. Nu ne mântuie rugăciunea,
ci ascultarea de duhovnic ne mântuie.
Nu faci ascultare? Fă ce vrei: rugăciune, post, asceză etc- nu
mântuiesc. Numai ascultarea mântuiește. Cel care face ascultare se
aseamănă cu Hristos, Care S-a făcut ascultător până la moarte, și încă
moarte pe Cruce.
Prin duhovnic vorbește Hristos. Se poate oare să cadă cineva
câtă vreme se aseamănă în ascultare cu Hristos? Chiar dacă porunca
duhovnicului e rătăcită, Dumnezeu, pentru ascultare, o va întoarce în
folos sufletesc.
Pe duhovnicul tău, așadar, să-l vezi ca pe Hristos. Să nu-l
întristezi. L-ai întristat pe duhovnic, l-ai întristat pe Dumnezeu. Eu am
experiența personală a neascultării și a constrângerii duhovnicului
meu, Nichifor. L-am contrazis zicându-i:" Dacă nu facem
aceasta…plec". Părintele Nichifor a fost nevoit să accepte. Când m-
am întors la chilia noastră, părintele mi-a spus: De ce, măi copile, m-ai

14
silit să facem lucrul acesta? După ce mor eu, vei putea să faci ce vrei
tu.
Știi ce canon se primește dacă-l forțezi, dacă-l obligi pe
duhovnic să facă ceva? E cu adevărat înfricoșător.
Faci ascultare la duhovnic? La Dumnezeu și Maica Domnului
faci ascultare. Îl odihnești pe duhovnic? Îl odihnești pe Dumnezeu.
Numai diavolul știe ce e duhovnicul, ce înseamnă duhovnicul, ce
înseamnă ascultarea de duhovnic!
Nu trebuie să tolerezi să-l judece cineva pe duhovnicul tău. Să te
opui, să te împotrivești când auzi că se spune ceva împotriva
duhovnicului tău. Așa e corect și așa trebuie să faci. Deci nu-i același
lucru să judeci un străin cu a-l judeca pe duhovnicul tău. Vai ție! L-ai
judecat pe Însuși Dumnezeu!
Gura duhovnicului ce zice? Să fie blagoslovit…fă ascultare fără
deosebire. Gura duhovnicului e gura lui Hristos. Să faci ce spune
duhovnicul fără să analizezi, fără să cercetezi și fără să murmuri.
Construiește pe smerenie. A zis duhovnicul așa? Faci ascultare. Te vei
mântui, o să mergi în rai.
Cât de mult îl cinstești și îl iubești pe duhovnic, atât de mult
primești. Harul ascultării îl înconjoară pe ascultător ca o flacără și
de aceea nu-l poate prinde diavolul. Dacă lipsește această flacără,
diavolul ne va devora.
Primul lucru, sau mai bine zis rădăcina, este ascultarea. Ai făcut
ascultare? O să găsești rugăciunea. Se poate să o găsești acum sau să o
găsești mâine.
Cu cât mai mult devotament, abnegație, iubire și credință ai în
suflet, cu atât nu ai împotriviri lăuntrice. Când însă ai ceva cu
duhovnicul tău, să știi că nu ești una cu el, că nu-l iubești și n-ai
credință în el. Cu cât ai mai multă credință în duhovnic, cu atât ai mai
puțină grijă. Când nu ești unit cu duhovnicul simți o împotrivire, ai un

15
"spin" înlăuntrul tău. Cu cât ai mai mult devotament și ascultare față
de duhovnicul tău, cu atât o să ai mai multă râvnă.
Cel mai bun zel e la începutul vieții călugărești. Ești devotat
duhovnicului. Când te unești cu duhovnicul e zelul cel mai bun. Când
vezi fața duhovnicului ca pe a lui Hristos, totul merge bine. Când vezi
greșeli la duhovnic e vai de tine!
Călugărul trebuie, deci, să facă ascultare orbește, să nu facă
deosebire.
De aceea zic: Fă ascultare și vei găsi rugăciunea. Nu urmări
rugăciunea că ea vine din ascultare.
Ce putem spune e că pe cât ești unit cu duhovnicul, pe atât de
mult har primești. Rugăciunea izvorăște din ascultare, nu ascultarea
din rugăciune. Fă ascultare acum și în continuare va veni harul.
Asta e ascultarea, părintele meu, asta e ascultarea… Să te
încredințezi că e negru și nu alb cum îl vezi tu… Tu vezi lucrul alb, iar
duhovnicul îl vede negru. El vede corect, el vede drept! Asta este
ascultarea! Să te străduiești să vezi că nu este cum spui tu, adică alb,
să nu crezi nici măcar ceea ce văd ochii tăi.
Când ești unit cu duhovnicul tău te inundă harul. Când te faci
prost pe tine însuți, pentru ascultare, și dacă ești așa cum îți spun și
întrebi pentru toate, începe Dumnezeu să-ți dea har.
Tot ce se face din voia proprie e luat de diavoli! Căci împlinind
cineva voia altuia și nu pe a sa, înfăptuiește nu numai lepădarea de
sufletul său, ci și răstignire față de toată lumea.
Cel ce contrazice pe părintele său face bucurie dracilor. Iar de
cel ce se smerește până la moarte se minunează îngerii.
Atunci când punem puțină apă în vin, devine una cu acesta și nu
se deosebesc. Așa se întâmplă și când părintele se unește cu Hristos.
Crede-mă că am încercat de multe ori acest lucru. Adevăratul ucenic
nu se teme de Dumnezeu. Nu pentru că nu are frică de Dumnezeu, ci
pentru că, de vreme ce-l iubește pe părintele lui, va intra într-o stare de
16
asemenea liniște și pace, încât el însuși se va mira. Și această aducere-
aminte de iad nu-i înfricoșează pe ucenici fiindcă harul iubirii " alungă
frica" ( I Ioan4,18). Acolo unde se răspândește mireasma iubirii, nici
un parazit al stricăciunii și al morții nu se apropie, căci iubirea este
Însuși Dumnezeu, în locul Căruia se află părintele duhovnic.
Mare este mângâiere și chiar și mai mare este folosul pe care-l
are omul atunci când găsește un călăuzitor experimentat și înțelept,
căci sub îndrumarea lui duhovnicească, voința lui bolnăvicioasă se
vindecă, iar mintea scapă de părerea de sine și de mândrie ( Povețe
duhovnicești ale starețului Macarie).
Numai diavolul știe totul despre importanța unui stareț și despre
puterile ce-i sunt date lui.
Prin ascultare câștigi totul. Nu încercăm să spunem că toate
celelalte nu contează. Te pot folosi, dar într-un mod secundar.
Câteodată, părintele spunea ceva ce în aparență părea greșit. Dar
trebuie să împlinești ascultarea. Ascultare deplină.
Când cineva își urmează voia proprie e egal cu neascultarea.
Binecuvântat e monahul din ascultare, care îl iubește pe
părintele său, așa cum îl iubește acela pe el.

Părintele Irénér Hausherr

Spune-mi Părinte, pe cine să întreb despre gânduri? Și dacă
trebuie întrebat și altceva despre ele? – Răspuns: Trebuie să întrebi pe
acela în care ai încredere și ai aflat că poate purta gândurile. Și
încrede-te în el ca în Dumnezeu. Dar a întreba pe altul despre același
gând este un semn de neîncredere și de ispitire. Dacă crezi că
Dumnezeu a vorbit sfântului Lui, ce nevoie ai de altă dovadă sau ce
trebuință ai să ispitești pe Dumnezeu întrebând pe altul despre același
lucru? ( Avva Varsanufie)

17
 Dacă găsești un astfel de om, rămâi lângă el, aruncând departe
de tine, ca pe un scuipat, voia proprie.
Măcar să nu-l schimbi pe unul pentru altul, plecându-ți urechea
spre sfaturile vrăjmașului care te face să te temi să nu devii o povară
pentru a te împiedica să mergi mai des la fratele care primește
gândurile tale și a te convinge să încetezi mărturisirea sau să mergi la
altul.
Din această pricină, ai grijă să rămâi credincios până la moarte
duhovnicului căruia i te mărturisești de la bun început. Nu te sminti
niciodată de el, chiar dacă l-ai vedea desfrânând.
Fie că avem sau nu încredere, a alerga de la un părinte la altul
înseamnă a-L ispiti pe Dumnezeu. Da, reia cel care întreabă, " și dacă
gândul stăruie să mă necăjească și după răspunsul Părinților, ce să
fac?". Răspunsul lui Ioan: " Acela a rămas fără folos pentru că, auzind
sfatul ce i s-a dat, nu l-a împlinit cu curăție și cu grijă. El trebuie să
repare greșeala și să împlinească cu curăție și cu grijă ceea ce a auzit.
Căci dacă Dumnezeu este Cel ce grăiește în sfinți, el nu greșește".
Știu, Părinte, că uneori mi s-a spus să nu fac un lucru și am
întrebat pe același despre același lucru și mi-a spus să fac acel lucru.
Pentru ce? – Răspunsul lui Ioan: " Frate, judecățile lui Dumnezeu sunt
adânc mare [ Ps.35,6]. Dumnezeu pune în gura celui ce grăiește
cuvânt potrivit cu inima celui ce întreabă, fie spre probare, fie pentru
că inima lui s-a schimbat și-l învrednicește să audă altceva, fie pentru
că alții având de a face cu același lucru, se schimbă și Dumnezeu
vorbește pentru el prin sfântul Lui altfel".
De aceea, nu trebuie să schimbe pe sfântul întrebat, ci să-l
întrebe iarăși pe el, ca ivindu-se trebuința ca Dumnezeu să-și schimbe
răspunsul, să o facă prin același, spre a nu se naște sminteală.
Ucenicul trebuie să aibă în starețul său o credință care constă în
recunoașterea autorității sale necondiționate, în toate. Orice îndoială în
privința autorității lui, cea mai mică critică a persoanei sau faptelor
sale, este un mare păcat. ( Smirnov)
18
 Este vorba de eterna dorință de " a găsi un părinte duhovnicesc
după ideile mele". Fidelitatea nu este posibilă decât prin mijlocirea
unei supuneri totale.
Este o mare diferență între un autoritarism tiranic și ascultarea
necondiționată. Aceasta trebuie să vină în întregime de la ucenic. Fii
ca o cămilă: poartă-ți păcatele și te lasă condus, legat fiind, de cel care
cunoaște calea lui Dumnezeu, ca un câine care " atunci când e alungat
iese afară; iar când îl chemi, se întoarce".
Oare trebuie tăiată voia din porunca avvei și în cele bune și în
cele de mijloc, ca și în cele prin care pare să se calce porunca lui
Dumnezeu? … Răspuns: Frate, cel ce voiește să fie monah nu trebuie
să aibă în nici un fel voia sa în vreun lucru. Aceasta ne-a învățat
Domnul zicând: " Am venit în lume nu ca să fac voia Mea" ( Ioan
6,38). Căci cel ce voiește ca pe aceasta s-o facă, iar pe aceea să n-o
facă, sau se arată pe sine în stare de mai multă deosebire a lucrurilor
( de mai multă dreaptă socoteală) decât cel ce poruncește, e batjocorit
de draci. Deci trebuie să asculți în toate, chiar dacă ți se pare că lucrul
poruncit e un păcat. Căci avva care-ți poruncește e cel ce va lua asupra
lui judecat ta, ca unul căruia i se va cere socoteală pentru tine.
" Cu ce gând trebuie să întrebe cineva pe Părinți? Oare e dator să
împlinească numaidecât răspunsurile lor la întrebările lui?" Ioan
Prorocul răspunde în numele lui Varsanufie: " Nu pe toate, ci pe cele
date lui ca poruncă. Căci altceva este sfatul simplu după Dumnezeu și
altceva porunca după Dumnezeu. Sfatul este o îndrumare care nu
obligă, arătând omului calea cea dreaptă. Porunca însă este un jug de
nelepădat".
Iar de întrebi în chip deosebit despre un lucru, cu voința ca să
primești o poruncă, trebuie să pui metanie și să rogi să ți se dea o
poruncă. Și după ce ți se dă, iarăși trebuie să pui metanie ca să te
binecuvinteze cel ce ți-a dat-o. Deci spune-i: Binecuvintează-mă
părinte, pentru porunca ce mi-ai dat-o și roagă-te ca să o păzesc.

19
 Intenția părintelui duhovnicesc este cea care face din răspunsul
său o poruncă strictă sau un sfat, iar nu intenția pe care a avut-o
ucenicul întrebându-l. Mai e poruncă tot ceea ce este spus de Părinți în
numele autorității lor: dar pentru a ști unde anume să ne oprim e mai
bine să-i întrebăm chiar pe Părinți.
Ce să spunem despre ispita de " a nu întreba pe sfinți" ca nu
cumva, primind un răspuns și nesocotindu-l pentru slăbiciunea mea, să
greșesc? Răspuns: Acest gând este înspăimântător. Să nu-l suferi. De
fapt, de păcătuiește cineva cu știință, se osândește pe sine însuși. Iar
de greșește din neștiință, nu se osândește niciodată. Dar patimile lui
rămân nevindecate. De aceea insuflă cuiva diavolului acest gând, ca
patimile lui să rămână nevindecate. Când deci gândul îți șoptește că nu
poți primi răspunsul din slăbiciune, întreabă așa: " Spune-mi, părinte,
ce-mi este de folos? Căci știu că dacă-mi spui, nu pot să păzesc ce-mi
spui. Dar voiesc să întreb chiar și numai pentru ca să mă disprețuiesc
pe mine că am trecut cu vederea ceea ce îmi este de folos". Iar prin
aceasta câștigă măcar smerenia.
Nu ești pe calea mântuirii, nu ți-ai luat în serios lucrarea
mântuirii și a desăvârșirii, decât dacă te-ai decis să asculți peste tot
și întotdeauna.
Părinții nu socoteau orb pe cel care se lăsa condus de un părinte
înzestrat cu o clarviziune harismatică. Calificativul care a putut da loc
epitetului " orb" este cel de " ascultare fără discernământ" în ce
privește cutare faptă particulară. Dra discernământul a existat în
prealabil, la alegerea părintelui duhovnicesc, și el este garantat
perpetuu prin certitudinea că Dumnezeu vorbește prin el. Chiar
omenește vorbind, este înțelept să-ți pui încrederea în cineva mai
cuminte ca tine.
Deoarece suntem convinși că nu o avem, ne deschidem și ne
supunem hotărărilor acestuia. " Ascultarea este lepădarea
discernământului prin bogăția discernământului". ( Sfântul Ioan
Scărarul)

20
 " Cine trimite la moarte sufletul ucenicului va da seama de
toate". ( Sfântul Ioan Scărarul)
Cel căruia i se dă o sarcină ( peste puterile lui) nu trebuie să i se
împotrivească deloc; căci ascultarea n-are alte margini decât moartea.
Înțelesul fundamental al mântuirii și desăvârșirii cere moartea
acestui atașament sensibil față de sine, cum se numește voia proprie
sau filautia. Pentru a atinge acest rezultat suprem, toate mijloacele
sunt bune, în afara celor care ar încălca o poruncă dumnezeiască, adică
cele care ar hrăni dragostea de sine.
Fiți răbdători cu el în zilele cu necazuri și amărăciuni, pentru
dragostea Domnului, fără să-l contraziceți sau să i vă împotriviți.
Cine îl contrazice sau i se împotrivește, se împotrivește puterii lui
Dumnezeu, după cum spune apostolul Pavel. În orie lucru în care nu
se încalcă poruncile lui Dumnezeu sau canoanele sau constituțiile
apostolice, îi datorați neapărat ascultare și supunere ca Domnului;
dimpotrivă dacă ar pune în primejdie Evanghelia lui Hristos sau legile
Bisericii Lui, nu trebuie să asculți nici de el, nici de sfaturile lui, nici
de poruncile lui, nici chiar dacă ar veni un înger din cer…
Nimic nu este asemenea cu lupta deschiderii sufletului și cu
marea faptă a ascultării: prin aceste două deprinderi sufletul se
luminează, voia proprie este tăiată; prin ele se ajunge la desăvârșita
intimitate a fiului duhovnicesc față de părintele duhovnicesc.
Întâi- stătătorul trebuie să-și exercite povățuirea ca unul care
poartă chipul lui Hristos: întâi trebuie să facă și mai apoi să învețe.
Ucenicul trebuie să asculte și să i se supună ca unul care dă ascultare
lui Hristos Însuși.
" Eu nu vă am decât pe voi, și voi nu mă aveți decât pe mine…
De ce mă numiți părinte, dacă inima voastră este departe de mine?".
( Sfântul Teodor Studitul)
După Dumnezeu, trebuie să îi iubim ca pe Dumnezeu pe cei care
ne conduc la Dumnezeu( la motivul recunoștinței se adaugă și luarea
în considerare). Dacă cineva mă scoate din păcat sau mă împiedică să-
21
l săvârșesc, smulgându-mă astfel din prăpastia morții veșnice " nu
credeți oare că, dacă e cu putință, trebuie să-l iubesc, după Dumnezeu,
cu aceeași tărie a iubirii cu care Îl iubim pe Dumnezeu Însuși"? ( Cf.
Hélène Pétré, "Ordinata Caritas. Un enseignement d' Origène sur la
Charité")
La motivul recunoștinței se adaugă și luarea în considerare a
vredniciei, dacă părintele duhovnicesc este un sfânt; și știm că așa și
trebuie să fie pentru a-și îndeplini cu vrednicie misiunea. De aceea
vom întâlni fii duhovnicești care țin la părintele lor ca la propria
mântuire veșnică; dragostea lor pentru el în această lume va merge
până la venerație, iar de îndată ce el va părăsi lumea aceasta, se va
transforma în cult, în sensul liturgic al cuvântului.
Tu ești lumina mea, făclia mereu aprinsă care alungă gândurile
întunecate ale sufletului meu. Tu ești toiagul care alungă trândăvia
inimii mele, leacul întristărilor mele, balsamul care îmi înnoiește
curajul, evanghelia mea, bucuria mea, sărbătoarea mea, slava mea.
Fără tine, soarele îmi pare întunecat… În lipsa ta nimic nu-mi place pe
pământ. Căci ce este mai dorit decât un adevărat părinte, și încă un
părinte dumnezeiesc? Un fiu iubitor înțelege acest lucru, dacă este
vrednic de numele său.
" Îl vei slăvi pe cel care îți propovăduiește cuvântul lui
Dumnezeu; îți vei aminti de el zi și noapte; îl vei cinsti ca pe
pricinuitorul mântuirii tale. Căci unde este învățătura lui Dumnezeu
acolo este Însuși Dumnezeu".
Trebuie ca ucenicii să-i iubească pe cei cu adevărat dascăli ca pe
niște părinți și ca de niște stăpâni să se teamă. Și nici pentru dragoste
să nu slăbească frica, nici pentru frică să nu înnegrească dragostea.
Când frica devine ea însăși filială- și atunci o numim mai
degrabă respect- ea constituie elementul cel mai cerut și cel mai
duhovnicesc al dragostei. Sfântul Ioan Scărarul afirmă în mod
expres că încrederea și dragostea față de părintele duhovnicesc se
adresează lui Dumnezeu.
22
 Să remarcăm încă o dată că întotdeauna inițiativa vine de la
ucenic: dacă vrea să aibă un părinte duhovnicesc care să se arate
interesat din toată inima de mântuirea sa, trebuie să înceapă a i se
preda și a i se supune din tot sufletul.
Să te străduiești să ai toată viața un părinte duhovnicesc; să-i
mărturisești orice greșeală și orice gând și să primești de la el leacul și
iertarea… Și să-i asculți și să nu i te împotrivești în cuvânt deloc, ca
nu cumva să îți pierzi sufletul.
Cel cu adevărat ascultător se cuvine precum mi se pare, să
păzească neapărat aceste cinci virtuți: întâi, credința; adică să aibă
credința curată și nefățarnică față de întâi- stătătorul său, încât să
creadă că vede în el pe Hristos și se supune lui, cum zice Domnul
Iisus: Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă și cel ce vă
nesocotește pe voi, pe Mine Mă nesocotește; iar cel ce Mă nesocotește
pe Mine, nesocotește pe Cel ce M-a trimis pe Mine (Luca 10,16).
În al doilea rând, adevărul. Unul ca acesta slujește adevărului în
faptă, în cuvânt și în mărturisirea sinceră a gândurilor.
Al treilea lucru cerut e să nu-și facă voia proprie. Căci e spre
paguba celui sub ascultare să facă voia sa. El trebuie să și-o taie pe
aceasta totdeauna de bunăvoie, adică nu silit de părintele său.
Al patrulea, e să nu se împotrivească în cuvânt și să nu se certe,
în general, pentru că împotrivirea în cuvânt și cearta nu sunt ale celor
bine credincioși. Căci împotrivirea în cuvânt și iubirea de sfadă își au
începutul în voia proprie, care viețuiește împreună cu necredința și cu
mânia cugetului. Pentru că s-a spus: " Călugărul mândru în cugetare
se împotrivește cu tărie".
În al cincilea rând, acesta trebuie să păzească sinceritatea, adică
să facă o mărturisire amănunțită și sinceră întâi-stătătorului.
Povățuitorul trebuie să arate că dragostea sa pentru ucenic este
duhovnicească: ucenicul trebuie să dobândească o spiritualitate pe
care încă nu o are. De aceea, fiul trebuie să sufere rigorile părintelui,
cu atât mai mult, cu cât părintele nu are nevoie să i le impună; țelul
23
este progresul începătorului; nici un profit nu trebuie să-i revină
părintelui duhovnicesc, cel puțin nu ca intenție.
Trebuie să avem încredere, fără nici o grijă, în cei care au primit
de la Domnul grijă de noi.
Călăuzirea duhovnicească e atât de indispensabilă, încât nimic
nu-l scutește pe ascet de datoria de a-și căuta un părinte duhovnicesc,
de a-l păstra, de a-i rămâne fidel, de a-l asculta, de a-l respecta și
deopotrivă de a-l iubi, dacă trebuie, chiar împotriva tuturor.

Ava Dorotei
"Voile noastre, nesatisfăcute cum voim noi, de cele mai multe
ori ne produc amărăciune." ( Părintele Dumitru Stăniloae)
Iată la ce fel și la câte rele ne-a adus pornirea de a ne îndreptăți
pe noi, de a ne încrede în noi înșine, de a ține la voia noastră. Și toate
acestea sunt fiicele mândriei, dușmana lui Dumnezeu, precum sunt
fiicele smereniei învinovățirea de sine, neîncrederea în înțelepciunea
noastră, urîrea voii noastre proprii.
"Tăgăduirea voinței proprii e tăgăduirea voinței opuse voinței
lui Dumnezeu, Care vrea să le țină pe toate în armonie. " ( Părintele
Dumitru Stăniloae)
De voim deci să ne izbăvim și să ne eliberăm cu desăvârșire, să
ne învățăm să ne tăiem voile noastre, și așa, înaintând câte puțin, cu
ajutorul lui Dumnezeu vom ajunge la despătimire. Căci nimic nu
folosește pe oameni așa de mult ca tăierea voii lor. Din acest lucru
înaintează cineva cu adevărat peste toată virtutea.
"Voia proprie e socotită una cu împătimirea. Nu e voie neutră, ci
e totdeauna în slujba unei patimi. Ea constă din atâtea voi, câte patimi
are omul sau câte forme ia în fiecare împrejurare o patimă sau alta a
omului. Voia e propriu-zis mișcarea unei patimi spre satisfacerea ei. "
( Părintele Dumitru Stăniloae)

24
 "Celui ce-și face drum cu gândul la Dumnezeu, mereu i se
prezintă un gând care-i atrage luarea- aminte, abătându-l, și mereu
omul trebuie să-i spună acestui gând: " Nu mă interesează ce-mi spui"
și prin aceasta își taie voia sa. " ( Pr. Dumitru Stăniloae)
Căci tăindu-și voia lui, câștigă despătimirea și, prin despătimire,
vine cu Dumnezeu la desăvârșita nepătimire. El poate pe o scurtă
distanță de drum, să-și taie zece voi. El vede ceva și gândul îi spune: "
Ia seama acolo", iar el zice gândului: " Nu iau seama"; și-și taie voia
lui. Căci nu ia seama. Iarăși, află pe unii care îl clevetesc și gândul îi
spune: " Zii și tu cuvântul acesta". Și el își taie voia sa și nu-l zice. Și
iarăși îi zice gândul: " Mergi, întreabă pe bucătarul ce fierbe". Și nu
merge, și-și taie voia lui. Vede iarăși ceva, și gândul îi spune: "
Întreabă cine a adus aceasta?". Și el își taie voia sa și nu întreabă. Și
tăind-o așa mereu, ajunge la obișnuința de a o tăia și, începând de la
cele mici, ajunge să taie cu liniște și cele mari, și așa ajunge să nu mai
aibă peste tot voie. A tăia cu odihnă cele mari înseamnă a le tăia fără
durere, fără mare efort.
Și cum poate cineva să se învrednicească de acest har, de nu se
va sili, precum am spus, să taie voile sale și să se predea pe sine, după
Dumnezeu, părintelui său, neîndoindu-se câtuși de puțin, ci toate
făcându-le ca și aceia, cu încredințarea că ascultă de Dumnezeu?
Acesta se va învrednici de milostivire, acesta se va învrednici de
mântuire.
Iar de se întâmpla să am vreun gând, luam tăblița și scriam
bătrânului. Căci îl întrebam prin scrisori, înainte de a-i sluji lui. Și
înainte de a primi porunca lui, scriind simțeam folosul ușurării.
Fie că facem binele pentru El Însuși, și în acest caz ne aflăm în
simțirea de fiu. Căci fiul, când ajunge la cumințenie, face voia tatălui
său, nu pentru că se teme să nu fie bătut; nici pentru a lua plată de la
el; ci pentru că îl iubește, păzește iubirea față de el și-i arată cinste ca
unui părinte, și e încredințat că toate cele ale tatălui sunt ale lui. Ci
pentru că Îl iubesc, cum am spus de multe ori, se tem să fac ceva
contrar voii Celui iubit.
25
 Dar cum am spus, să le spună acelora în scopul îndreptării
fratelui, nu pentru a flecări sau bîrfi; nu disprețuindu-l, nu voind să-l
dea de pildă rea altora, nu osândindu-l, nu prefăcându-se că o face,
chipurile, spre îndreptarea lui, dar înăuntru având ceva din acestea pe
care le-am spus. Căci chiar de ar spune cineva avei lui însuși, dar nu
spre îndreptarea aproapelui sau din pricina vătămării sale, săvârșește
păcat. Căci este clevetire. Deci să-și cerceteze inima sa, și de are în ea
vreo mișcare pătimașă, să nu spună. Iar de se va vedea pe sine cu de-
amănuntul, că voiește să spună din milă sau pentru folosul aceluia, dar
îl tulbură înăuntru și un oarecare gând pătimaș, să vestească avei, cu
smerenie, atât gândul acesta al său, cât și că vrea să spună greșeala
aceluia, zicând: " Conștiința mea îmi dă mărturie că voiesc să spun
aceasta pentru îndreptarea fratelui, dar simt în inima mea un gând
amestecat. De voiesc să spun din pricină că am ceva împotriva
fratelui, nu știu; de voiește o oarecare pizmă să mă împiedice să spun,
pentru îndreptarea fratelui, nu știu". Și avva îi va spune dacă trebuie să
spună sau nu.
"Cine se smerește înaintea altuia tăindu-și voia sa de a se arăta
mai presus decât acela, îl face și pe acela să-și taie lui de a se arăta mai
presus decât el. Astfel, cel smerit își taie nu numai voia mândriei sale,
ci și voia mândriei celuilalt. Nu se taie voia altuia printr-o
superioritate de putere lumească, ci prin voia smereniei proprii, care
atrage după sine smerenia altuia, așa cum smerenia lui Hristos atrage
după sine smerenia noastră. "( Pr. Dumitru Stăniloae)
Au spus părinții:" Niciodată nu am pus voia mea înaintea celei a
fratelui meu". Au spus părinții că păzirea conștiinței aproapelui naște
smerita cugetare. Au spus părinții:" Purtați sarcinile unii altora și veți
împlini cu adevărat Legea lui Hristos. "
În Pilde se zice: " Cei ce n-au cîrmuire cad ca frunzele, iar
mîntuirea este întru sfat mult" ( Prov. 11, 14). Ne îndeamnă să nu ne
încredem în noi înșine, să nu ne socotim pe noi înșine înțelepți, să nu
credem că putem să ne cârmuim pe noi înșine. Avem nevoie de ajutor;
avem nevoie de cel ce ne cîrmuiește după Dumnezeu.
26
 Iar despre cei ce-și mărturisesc ale lor și le fac toate cu sfat, zice:
"Mântuirea este întru sfat mult". Nu zice: " întru sfat mult", în
înțelesul că trebuie să se sfătuiască cu fiecare, ci să se sfătuiască în
toate, fără îndoială, cu cel în care trebuie să aibă încredere. Nici ca
unele să le tacă, iar altele să le spună aceluia, ci toate să le
mărturisească și în toate să se sfătuiască, cum am zis, cu acela.
Acesta are " mântuirea întru sfat mult".
Căci unde vede diavolul pe cineva că nu voiește să păcătuiască,
nu e așa de neiscusit în a face răul, încât să-l momească dintr-o dată la
vreunul din păcatele vădite. Nu-i zice: " Du-te și curvește!", nici: "
Du-te și fură!". Căci știe că nu voim acestea. Și nu ține să ne spună
cele ce nu le voim. Ci ne află având, cum am spus, o voie oarecare și o
pornire de a ne îndreptăți, și prin ele ne vatămă cu o părută
îndreptățire.
Cel viclean este diavolul. Deci el face răul când se împreună cu
pornire de îndreptățire, adică cu o îndreptățire ce ne-o dăm noi. Atunci
are mai multă putere, Atunci ne vatămă mai mult. Atunci lucrează mai
cu tărie. Căci când ținem la voia noastră și ne întemeiem pe dreptul
nostru, atunci noi înșine uneltim împotriva noastră cu viclenie,
convingându-ne că facem un lucru bun și nu ne dăm seamă că ne
pierdem. Căci cum putem cunoaște voia lui Dumnezeu sau să o
căutăm pe ea, când ne încredem în noi înșine și ținem la voia
noastră?
De aceea, ava Pimen a spus că " voia este un zid de aramă între
om și Dumnezeu". Căci numai atunci vede cineva calea lui Dumnezeu
cea fără prihană, când a părăsit voia sa. Dar când compătimește cu
voia sa, nu vede calea neprihănită a lui Dumnezeu. Și orice ar auzi
despre sprijinirea lu, îndată o defaimă, o batjocorește, se întoarce, se
împotrivește. Căci cum va putea suporta pe cineva sau cum va putea
asculta vreun sfat cel ce ține la voia sa?
E o moarte adevărată când se unește pornirea de îndreptățire cu
voia. Căci atunci e mare primejdie, mare frică. Atunci nenorocitul
cade cu totul. Căci cine va convinge pe unul ca acesta să creadă că un
27
alt om cunoaște mai bine folosul lui? Atunci el se hotărăște cu
desăvârșire să urmeze voii lui și gândului lui și deci îl rostogolește
vrăjmașul cum voiește. De aceea s-a spus: " Cel viclean face răul când
se împreună cu pornirea de îndreptățire". S-a spus că el urăște până și
sunetul (ecoul) sprijinirii (asigurării).
"Prin voia Sa, Dumnezeu Se deschide omului și lăuntrului lui. În
voia lui Dumnezeu se întâlnesc voile tuturor în înaintarea în
Dumnezeu și în iubirea, și în înțelegerea lor reciprocă în Dumnezeu.
Voia lui Dumnezeu este voia care le cuprinde pe toate, le susține și le
promovează pe toate într-o înaintare armonioasă și nesfârșită, potrivit
rațiunilor lor unite în El. Conformându-se voii lui Dumnezeu, omul nu
anulează nici voia sa, ci o valorifică în năzuința ei adevărată de a se
dezvolta în mod real în infinitatea lui Dumnezeu, în unire cu toate.
Lăsându-și voia sa egoistă, omul a surpat zidul artificial prin care se
ținea despărțit de Dumnezeu și de toate. " ( Pr. Dumitru Stăniloae)
Pentru că cel viclean nu numai că urăște sprijinirea (asigurarea),
dar nici nu poate să audă glasul acestei sprijiniri. El urăște însuși
sunetul sprijinirii, adică chiar faptul de a i se grăi ceva pentru
sprijinirea lui.
"Călugărul, ca om pornit cu toată hotărârea pe drumul binelui
desăvârșit, are în sfatul unui povățuitor de încredere o asigurare că
va alege binele, și nu răul. Dar diavolul îndeamnă pe călugăr și în
general pe orice om să se încreadă numai în sine, tocmai ca să nu
găsească o asigurare că va face binele. Și se folosește spre aceasta
de voința omului de a se afirma și de a deveni tot mai mult, ceea ce
ușor ajunge mândrie când omul nu vrea să sporească prin
Dumnezeu, ci prin sine. De fapt, omul nu se cunoaște pe sine deplin
fără ajutorul altora; și mai ales nu cunoaște toate urmările posibile
ale faptei sale, din lipsa lui de experiență, atâta vreme cât este
necercat. " (Pr. Dumitru Stăniloae)
Înainte de a face ceva, cel ce ar trebui să întrebe despre folosul
acelui lucru, înainte de a ști vrăjmașul dacă acela va păzi ceea ce aude
sau nu va păzi, urăște însuși faptul de a întreba cineva peste tot și de a
28
auzi ceva din cele de folos, și respinge însuși glasul, însuși sunetul
(ecoul) unor astfel de cuvinte. Și vă spun pentru ce. El știe, în viclenia
pe care o zămislește, că, dacă acela ar întreba, s-ar deprinde să
asculte un cuvânt de folos și nimic nu urăște vicleanul așa de mult și
de nimic nu se teme ca de a se cunoaște un astfel de cuvânt. Căci în
acest caz n-ar mai putea unelti cum voiește.
Pentru că, dacă s-ar întări sufletul prin mărturisirea tuturor
gândurilor sale și prin auzirea de la un cunoscător a îndemnului: " Fă
aceasta sau nu face aceasta, aceasta e bine, aceasta nu e bine, aceasta e
o pornire de îndreptățire a ta, aceasta e o voie a ta" sau ar auzi, iarăși:
" Nu e momentul potrivit pentru acest lucru", iar altă dată: " Acum e
momentul", nu ar afla diavolul prin ce înșelăciune să-l vatăme pe el
sau să-l rostogolească, pentru că întotdeauna ar fi cârmuit și din toate
părțile sprijinit (asigurat), și s-ar săvârși în el cuvântul:" mântuirea e
în sfat mult". Dar cel viclean nu voiește aceasta, ci o urăște. Căci vrea
ca omul să facă răul și se bucură mai mult de acei care " nu au
cârmuire, căci cad ca frunzele".
Știi de fratele acela pe care-l iubea Cel viclean și despre care a
spus avei Macarie: " Am un frate, și când mă vede se întoarce ca o
morișcă după vânt." Pe unii ca aceștia îi iubește. De unii ca aceștia se
bucură totdeauna, de cei ce nu se încredințează celui ce poate să-i
ajute după Dumnezeu și să le întindă lor mâna. Căci nu s-a apropiat
oare de toți frații dracul acesta pe care l-a văzut sfântul purtând toate
felurile de mîncări în ulcele? Și nu le-a îmbiat tuturor? Dar fiecare
dintre aceia simțind uneltirea lui a alergat și și-a mărturisit gândurile
sale și a aflat ajutor în vremea ispitei și de aceea n-a izbutit vicleanul
împotriva lor. Numai pe nenorocitul acela l-a aflat, încrezându-se în el
însuși și neavând, de aceea, vreun ajutor de la cineva.
Iată pentru ce urăște vrăjmașul pe cel ce are o sprijinire: pentru
că voiește totdeauna pieirea noastră. Iată pentru ce iubește pe cei ce se
încred în ei înșiși: pentru că aceștia conlucrează cu diavolul, uneltind
împotriva lor înșile. Eu nu cunosc altă cădere a călugărului, decât
pe cea care îi vine din încrederea în inima sa.
29
 Când eram în mănăstirea de obște, toate le încredințam
bătrânului ava Ioan. Niciodată nu sufeream, cum am spus, să fac ceva
fără sfatul lui. Se întâmpla câteodată că gândul îmi spunea: " Nu-ți va
spune bătrânul aceasta? De ce să-l mai turburi?" Și ziceam gândului:"
Anatema fie și judecății tale (dreptei tale socoteli), și priceperii tale, și
înțelepciunii tale, și științei tale, căci ceea ce știi, de la diavolul știi ".
Plecam deci și întrebam pe bătrân și se întâmpla că uneori îmi spunea
tocmai cuvântul acela la care mă gândisem și eu. Atunci gândul îmi
spunea: "Ce mai zici? Iată, ți-a spus ceea ce ți-am spus și eu. Nu l-ai
turburat degeaba pe bătrân?". Și ziceam gândului: " Acum e bun,
acum e de la Duhul Sfânt. Ceea ce e al tău e viclean, e de la draci, e
dintr-o stare pătimașă". Și astfel, niciodată nu îngăduiam gândului
să mă facă să mă încred în mine însumi, fără întrebare.
"Dreapta socoteală", atât de lăudată în scrierile duhovnicești
răsăritene, vine și ea dintr-o îndelungată experiență a vieții de
comunitate, de împreună-sfătuire cu alții. De aceea, sfatul se cere mai
ales de la "bătrâni", care au adunat în cursul anilor îndelungați multă
experiență de viață și multe păreri de la foarte mulți. (Pr. Dumitru
Stăniloae)
Chiar dacă judecata ce și-o dă cineva cu privire la o faptă e ca
și cea pe care o primește de la un povățuitor cu experiență, e mai bine
că el a întrebat. Căci a scăpat de mândrie sau de încrederea în sine,
care îl va obișnui să nu întrebe nici în cazurile când ar putea da o
judecată greșită. Și, în general, orice mândrie ca închidere a omului în
sine aduce în el o învârtoșare, o dezumanizare. Iar Duhul Sfânt e acolo
unde inimile sunt deschise unele altora, unde oamenii sunt înmuiași de
simțire, de comunicabilitate.
Și credeți-mă, fraților, că eram în mare odihnă, într-o mare
negrijă, încât mă plângeam de aceasta, precum știu că v-am spus și
altădată. Căci auzisem că " prin multe necazuri trebuie să intrăm noi
în Împărăția lui Dumnezeu", dar eu mă vedeam pe mine neavând nici
un necaz și mă temeam, și eram îngrijorat, necunoscând pricina

30
acestei odihne, până ce mi-a spus bătrânul: " Nu fi necăjit, căci orice
se predă pe sine ascultării are această odihnă și lipsă de griji".
Sârguiți-vă și voi, fraților, să întrebați și să nu vă încredeți în
voi înșivă. Învățați ce lipsă de grijă aduce acest lucru, ce odihnă, ce
bucurie!
Acestea vi le-am spus ca să vă arăt câtă odihnă, negrijă și
sprijinire (asigurare) are cel ce nu se încrede în sine însuși și aruncă
cele ale sale asupra lui Dumnezeu și asupra celor ce după Dumnezeu îl
pot povățui pe el. Învățați deci și voi, fraților, să întrebați. Învățați că e
bine să nu vă încredeți în voi înșivă; că aceasta e smerenie, e odihnă, e
bucurie. Ce nevoie e să se zdrobească cineva pe sine în zadar? Nu se
poate mântui cineva pe sine altfel, decât așa.
Poate se va gândi cineva că, dacă nu are pe cine să întrebe, ce să
facă? Dar de voiește cineva cu adevărat să facă voia lui Dumnezeu din
toată inima, nu-l lasă Dumnezeu niciodată. Și-l povățuiește negreșit
după voia Lui. Iar de nu vrea cineva sa facă cu adevărat voia lui
Dumnezeu și se va duce la un proroc, Dumnezeu dă in inima
proorocului să-i răspundă după inima lui strâmbă.
"Pe de o parte, aflarea adevărului în privința a ceea ce trebuie să
faci depinde de voința ta de a face voia lui Dumnezeu; pe de alta,
voința aceasta a ta trebuie să-și afle o întărire în cuvântul altuia. În
conglăsuirea ambilor grăiește Dumnezeu. Fiecare Îl află pe Dumnezeu
căutându-L. Când eu nu vreau să fac voia lui Dumnezeu, nici
proorocul nu mi-o poate descoperi cu adevărat sau impune, ci mă
întărește în rătăcirea mea. Când voiesc să fac voia lui Dumnezeu, mă
confirmă și un copil în aceasta. " ( Pr. Dumitru Stăniloae)
De aceea, suntem datori să ne îndreptăm cu toată puterea pe noi
înșine spre voia lui Dumnezeu și să nu credem inimii noastre, ci, chiar
de ar fi un lucru bun ( ceea ce gândim), să auzim și de la vreun sfânt
că este așa.
Să nu ne încredem în noi înșine, chiar dacă am început să
lucrăm bine și socotim că trebuie să iasă cum e drept. Ci trebuie să
31
facem tot ce stă în puterea noastră, iar pe de altă parte, să spunem
altuia cum am lucrat și să aflăm de am lucrat bine.

Necesitatea deschiderii sufletului- Părintele Irénér

Hausherr

Duhovnicilor trebuie să li se mărturisească nu păcatele, ci

gândurile, așa- numitele logismoi.
Ceea ce trebuie să știe părintele duhovnicesc și mai cu seamă
ceea ce trebuie să-i descopere ucenicul sunt înclinațiile sale actuale,
iar acestea se lasă ghicite prin " mișcările duhurilor", fără să aibă loc
agitarea unui trecut, a cărui amintire prea amănunțită poate face mai
mult rău decât bine. " Această amintire amănunțită este vătămătoare
pentru nădejde, dacă este însoțită de tristețe; dacă revine fără tristețe,
readuce vechea murdărie". ( Marcu Ascetul)
" Când mintea, prin lepădarea de sine, se ține strâns numai de
gândul nădejdii, vrăjmașul, sub motiv de mărturisire, îi zugrăvește
păcatele de mai înainte, ca să stârnească din nou patimile uitate prin
harul lui Dumnezeu și, prin nebăgate de seamă, să facă pe om nedrept.
Căci făcând vrăjmașul aceasta, de va fi omul luminat și urâtor de
patimi, se va întuneca, tulburându-se pentru cele făcute. Iar de va fi
încă încețoșat și iubitor de plăceri, va zăbovi desigur în convorbirea
pătimașă cu momelile, încât amintirea aceasta nu-i va fi o mărturisire,
ci început de păcătuire. Dacă vrei să aduci lui Dumnezeu mărturisire
fără osândă, nu pomeni în special, după chipul lor, greșelile, ci rabdă
cu bărbăție urmările lor". ( Editorul latin, Galland)
" Dumnezeu privește cu ochii îndurării Sale nu ceea ce ești, nici
ceea ce ai fost, ci ceea ce dorești să fii". ( Le Nuage de
l'Inconnaissance)

32
 Ceea ce e important să știe povățuitorul și, cu atât mai mult, ceea
ce trebuie să descopere cel povățuit sunt " mișcările duhurilor",
sugestiile, impulsurile lăuntrice. Atunci când aceste elanuri sau
avânturi interioare s-au dezvoltat până la manifestarea într-un act
exterior sau până la consimțământul voinței, mărturisirea vine prea
târziu. Va trebui atunci ca el să recurgă la un duhovnic și să ia
hotărârea ca data viitoare să nu mai aștepte.
Căci psihologia asceților a diferențiat, încă înaintea fericitului
Augustin, diferitele momente ale ispitei. Mai întâi este " sugestia", "
atacul" sau " momeala", care sunt lipsite de orice responsabilitate, sunt
anaitios, lipsite de vreo cauză. Vin apoi: " însoțirea" sau convorbirea
interioară cu sugestia, apoi " lupte" împotriva ei, care se poate încheia
fie prin biruință, fie prin " consimțământ", care este păcatul în act;
repetate, aceste acte produc pathos-ul propriu-zis sau patima; la
capătul căreia vine îngrozitoarea " captivitate a sufletului" incapabil de
acum înainte de a scutura jugul celui rău.
Obiectul propriu al așa-numitei " mărturisiri a gândurilor" e
primul stadiu al acestui proces, și anume sugestia. Trebuie zdrobit
capul șarpelui de îndată ce se arată. Și toate acestea se realizează
printr-o întreagă strategie: trezvie, atenție, paza inimii și a minții,
rugăciune și îndeosebi invocarea Sfântului Nume al lui Iisus.
Recurgerea la părintele duhovnicesc e o parte esențială a acestui
război. Un " bătrân" anonim va vorbi în numele tuturor: " Dacă te
tulbură gândurile întinate, nu le ascunde, ci spune-le numaidecât
părintelui tău duhovnicesc; cu cât le ascunzi mai mult, cu atât se
înmulțesc și prind putere. Așa cum șarpele care iese din ascunzătoarea
sa fuge numaidecât, tot așa și gândul rău, descoperit, se îndepărtează.
Asemenea unui vierme înăuntrul lemnului, tot astfel și gândul rău (
ascuns) surpă inima. Cine-și arată gândurile, primește de îndată
vindecarea. Cine le ascunde, se îmbolnăvește de mândrie".
Nu este totuși singurul motiv care face indispensabilă
deschiderea sufletului. Mai există două, mult mai importante, nu

33
pentru că sunt numai psihologice, ci ascetice și duhovnicești:
necesitatea discernământului și necesitatea tăierii voii proprii.
" Am văzut călugări care după multe nevoințe au căzut și au
ajuns la nebunie, pentru că s-au bizuit pe propriile lor fapte și au
respins porunca lui Dumnezeu care spune: Întreabă pe tatăl tău și-ți
va da de știre". ( Sfântul Antonie cel Mare)
Demonii n-au putere decât împotriva celor mândri, care nu se
folosesc de mijloacele potrivite pentru a li se împotrivi. Cu ajutorul
rugăciunii și al deschiderii sufletului în fața părintelui duhovnicesc,
iadul însuși va contribui, în ciuda sa, la sfințirea celor aleși.
Din contra, există toate motivele de temere atunci când
începătorul se încrede în mintea sa proprie. " Nimic nu bucură atât de
mult pe dușmanul ca acela care nu vrea să-și mărturisească gândurile".
( Avva Pimen)
"Pentru a-i aduce mai ușor (pe tinerii monahi) la acest rezultat (
smerenia adevărată) ei îi previn împotriva unei confuzii pline de
primejdii și-i povățuiesc să nu-și ascundă nici un gând care-i chinuie,
ci să le arate bătrânului începând de la nașterea sa; să nu se încreadă
niciodată în judecata proprie, ci să creadă bun sau rău ceea bătrânul va
fi recunoscut și numit astfel după o aspră cercetare. Atunci orice
viclenie a dușmanului rămâne neputincioasă în a înșela o tinerețe
neștiutoare și lipsită de experiență; vicleniile sale dau greș sigur
împotriva celui pe care-l vede înarmat, nu cu smerenia proprie ci cu
cea a bătrânului, și pe care nu poate să-l convingă să tăinuiască
momelile și săgețile aprinse pe care i le trimite în inimă. Căci, cu
toată viclenia sa, nu poate să înșele sau să doboare vreun începător
decât dacă ar reuși să-l facă să-și ascundă gândurile, fie din
mândrie, fie din rușine. Astfel, spun ei, atunci când roșim la
descoperirea unui gând în fața bătrânului, e semnul obștesc și
limpede că acel gând este de la diavolul." ( Părintele Ioan Cassian)
Fără sfatul duhovnicilor, totul este suspect, mai ales la cei tineri.
Dar cel care se lasă numai în voia sa și acționează după ideile sale,
34
fără să-și descopere boala sufletului în fața părinților duhovnici prin
mărturisirea gândurilor, își atrage osânda vrednică de tânguire.
Autorul dumnezeieștii Scări vorbește și el aproape în aceste
cuvinte: rănile mărturisite nu se vor înrăutăți, vi se vor vindeca. Nimic
nu dă putere demonilor și sfaturilor vrăjmașe ca ținerea lor în
inimă. Sufletul atent la mărturisirea gândurilor e ținut departe de
păcat ca de frâu. Tu însuți, omule, întră în tine însuți și vezi cum se
simte sufletul tău atunci când își pedepsește și își judecă aspru
propriile gânduri; cum se simte atunci când le lasă nemărturisite fără a
voi să fie învățat de altcineva. Îți va fi de ajuns doar ca să îndrepți
totul! Amânând mereu și retrăgându-te fără nici un folos, dovedești
prin fapte că dușmanul este cel care ți-a descoperit taina sa; ți-e teamă
să nu-l superi și să nu-i pierzi prietenia descoperind această stare
oamenilor duhovnicești.
Tăierea, retezarea voii proprii e una din devizele suverane ale
monahismului. Ea se face prin ascultare. " Supunerea cu înfrânare
îmblânzește fiara". ( Sfântul Antonie cel Mare)
Așa cum, spune el, cu ajutorul experienței, înțelegem din ce în ce
mai mult că nu există virtute fără tăgăduirea de sine, nu există
conformitate cu voia lui Dumnezeu fără sacrificarea voilor proprii, nu
există iubire fără extirparea filautiei perverse. Vor exista de asemenea
discuții cu privire la excelența relativă a vieții pustinicești sau de
obște, iar unul din argumentele aduse în favoarea acesteia din urmă va
fi practicarea cea mai desăvârșită a ascultării. Nimic nu ar fi mai
nesăbuit decât faptul de a ne alege un părinte duhovnicesc după bunul-
plac al înclinațiilor noastre naturale.
Cel mai bun părinte va fi cel care va reuși cel mai bine să
ajungă la sacrificarea acestei voi proprii; căci ea se ridică precum
un zid între suflet și Dumnezeu.
Or această lepădare de sine înseamnă tăierea voii proprii și
ținerea departe de orice hotărâri. Trebuie să șezi, să perseverezi, să fii
neclintit în supunerea față de un părinte duhovnicesc.
35
 Tocmai această iubire îl silește să facă orice pentru a obține de la
fiii săi sacrificiul care este condiția oricărui bine: renunțarea la voia
proprie. În aceasta și în toate celelalte lucruri, ascultați-vă părinții,
pentru ca să înaintați.
Bună este doar voia lui Dumnezeu, orice voie proprie e rea și
seacă: " Deci ceea ce împiedică pocăința să vină la noi este voia
noastră. De nu-și taie omul voia, inima lui nu se îndurerează. Dar ceea
ce-l împiedică pe om să-și taie voia sa este necredința. Iar necredința
se naște din voia omului de a se bucura de slava de la oameni. De
aceea își bat joc demonii de tine și ți le fac pe cele ușoare grele. Taie
aceste trei: voia, dorința de a-ți arăta dreptatea, dorința de a plăcea
oamenilor. Căci tot cel ce voiește vrea să aibă stăpânirea de sine. Dar
dacă o predai pe aceasta altuia, ești fără grijă, căci altul va purta grijă
de tine. Alege ceea ce voiești". ( Avva Varsanufie)
" Ei se silesc totdeauna să folosească pe cei mai tineri în toate. Și
astfel iubindu-i, nu trece sub tăcere greșelile lor, ci adeseori îi ceartă și
îi mustră pe fiii lor. Și în faptul că din iubire nu trece cu vederea
greșelile tale, se arată că dragostea lui față de tine este
duhovnicească". ( Avva Varsanufie)
Există, fără îndoială, cărți, dar învățăturile date prin viu grai și
prin fapte sunt mai limpezi și mai eficace. Iar povățuirea
duhovnicească, " filozofia", este " medicina sufletelor care ne învață
terapia oricărei patimi vătămătoare sufletului". ( Sfântul Grigorie al
Nyssei)
Nu trebuie să ne lăsăm pradă presupunerilor și intuiților, trebuie
doar să ne facem ucenici ai unui părinte experimentat. " Îndeobște, în
aproape toate lucrurile, tinerețea este un prost sfetnic; nu găsim ușor
un lucru serios, bine făcut de cineva care să nu-i fi cercetat înainte pe
cei bătrâni". ( Sfântul Grigorie al Nyssei)
Dar celui în care avem încredere trebuie să-i spunem totul și
să-i cerem sfatul în orice. Fără aceasta diavolului îi este ușor să ne

36
înșele chiar și prin virtute. Când te socotești virtuos și nu te deschizi
cu smerenie în fața unui mai înțelept ca tine, ești pierdut.
" Multe sunt luptele nevoinței, dar nici una nu face cât
mărturisirea împreună cu ascultarea. Știți cât de numeroase sunt
cursele și vicleșugurile demonului pornite împotriva noastră în felurite
chipuri. Nimeni nu va scăpa de ele decât prin mărturisirea și prin
încrederea în egumen". ( Sfântul Teodor Studitul)
Sfântul Teodor știa Patericul pe dinafară: cu siguranță el credea
că mărturisirea gândurilor era cel mai bun semn distinctiv al
smereniei. " Vă îndemn să vă descoperiți tainele inimii, după cuvântul
Scripturii ( I Corinteni 14,26). Căci e cu neputință ca o plantă care are
un vierme să nu moară roasă încet de el; tot așa e cu neputință ca un
suflet care închide în el un șarpe, adică un lucru nemărturisit, să nu se
umple de viermi și să sfârșească într-o stricăciune desăvârșită. Vă
implor, deci aruncați afară, fiecare, viermele care vă roade lăuntric…".
( Sfântul Teodor Studitul)
" Începutul și rădăcina greșelilor pe care le comitem este gândul
ticălos; dacă îl dăm pe față, el piere cu ajutorul lui Dumnezeu; dacă îl
ascundem, crește puțin câte puțin prefăcându-se în fapte rele. Dea ici
moartea, de aici dezbinările între frați etc". ( Sfântul Teodor Studitul)
Sfântul Teodor revine mereu asupra acestui subiect: el vrea " ca
toți să știe că pentru mărturisire ( inclusiv pentru desăvârșire) mu e alt
mijloc care să se asemene cu mărturisirea gândurilor și nici atât de
grabnic".
Să nu aibă nimic ascuns de părintele său duhovnicesc, nici o
faptă, nici un gând fie bun, fie rău; să nu facă nimic care să nu-i poată
fi spus, ci, dimpotrivă, să socotească de datoria sa să-i spună tot ceea
ce n-ar spune altora; să facă acest lucru ziua și noaptea, neîncetat; să
nu aibă nimic al său; nici un ac; să nu-și îngăduie nicio ieșire fără să-l
fi vestit înainte și fără să aibă consimțământul său.

37
 Practica descoperirii gândurilor- Părintele Irénér
Hausherr

Nimic nu este mai limpede decât datoria de a nu ascunde nimic

părintelui duhovnicesc.
Înainte de a merge să spună ce îi trece prin minte sau prin inimă,
prin imaginație sau prin afectivitate, ucenicul trebuie să-și dea seama
mai întâi de sine însuși.
Se impune însă o remarcă: nu examenul de conștiință ca atare
constituie cea mai bună pregătire pentru mărturisire, dacă nu este
vorba de Taina sfintei Spovedanii. Dacă este vorba de descoperirea
gândurilor, acesteia trebuie să-i preceadă mai cu seamă ceea ce în
jargonul ascetic bizantin se numește trezie. Trebuie vegheat neîncetat
la ușa inimii sau a sufletului întrebând fiecare gând care se înfățișează:
Ești de-al nostru sau de-al vrăjmașului? Și tocmai pentru că prin
ipoteză sau prin experiență ne recunoaștem adesea incapabili de a
deosebi lupul de oaie- diavolul putându-se travesti în înger de lumină-
în virtutea acestei neîncetate trezii ucenicul va avea mereu întrebări de
pus părintelui duhovnicesc. Ar face poate mai bine să le uite? Da, dar
numai dacă părintele duhovnicesc își dă consimțământul; până atunci
e mai bine să i le spunem pe toate și să păstrăm amintirea lor până la
următoarea sfătuire.
De altfel, la un monah, mai ales la un pustnic, ele se înscriu de la
sine într-o memorie care nu are altceva să-și amintească, din moment
ce există preocuparea a face referire la ele și li se atribuia o importanță
considerabilă. Se putea întâmpla să se mai uite unul. De îndată ce
revenea în memorie, redevenea posibil de mărturisit
Frate, nu trebuie să se întrebe cineva despre toate gândurile ce se
ivesc. Căci unele sunt trecătoare. Ci numai despre cele ce stăruie și
războiesc pe om. ( Avva Varsanufie)

38
 Multe sugestii ale diavolului sau altele vor cădea astfel de la
sine; cele care se încăpățânează să rămână sau să revină vor fi
obiectul unei relatări către părintele duhovnicesc. " Frate, nu te
repezi în fapta deosebirii gândurilor ce-ți vin, căci aceasta nu ține de
măsura ta. Dea ceea te vor tulbura cum vor ca pe unul ce nu cunoaște
meșteșugirile lor. Și când te tulbură, zi-le lor: Nu știu cine sunteți,
Dumnezeu care vă știe nu vă va lăsa să mă amăgiți. Și aruncă
neputința ta înaintea lui Dumnezeu, zicând: Doamne sunt în mâinile
Tale, ajută-mă și mă scoate din mâinile lor. Iar gândul care zăbovește
în tine și te războiește, spune-l lui avva al tău. Și acela te va lecui pe
tine prin Dumnezeu".
Mărturisirile zilnice, spune el într-o scurtă sentință, aduc
luminarea zilnică. ( Sfântul Teodor Studitul)
" Mărturisiți-vă, nu învinuindu-vă unii pe alții dacă se întâmplă
vreo sfadă sau ceartă, fiecare făcând pe nevinovatul, fiindcă aceasta ar
fi mai degrabă o judecată decât o mărturisire. Dacă trebuie să vorbiți
despre vreo ceartă, grăbiți-vă să luați asupra voastră toată vina și
răspunderea greșelii, oricare ar fi ea. Dacă este vorba de alte boli,
mărturisiți-le și pe acelea fără ocolișuri pentru a avea îndoit folos. Cel
mai bun mijloc de a profita de timpul mărturisirii e de a face în ea mai
mult ca niciodată ceea ce ascetul trebuie să facă tot timpul: să se
învinuiască pe sine însuși".

39
40