Psihoterapie

Anul IV- curs. Nr.2

PSIHOTERAPIILE PSIHANALITICE

Se porneşte de la ideea că oricare fenomen psihic este rezultatul unor forţe.

Astfel, fiinţa umană este privită ca o structură complexă determinată de jocul agitator
al unor forţe intrapsihice aflate în conflict. O serie de autori, printre care Lazarus
includ în cadrul psihoterapiilor dinamice nu numai psihanaliza ci şi terapia de orientare
existenţialistă.
Terapia psihanalitică pune accent pe descoperirea de către pacient a variatelor
procese psihice de natură inconştientă ce stau la baza structurării personalităţii sale şi a
formării mecanismelor sale adaptative. Aceste descărcări bruşte şi intenţionate ale
pacientului sunt cunoscute ca insight (iluminare). Prin intermediul acesteia, pacientul
descoperă sursele şi motivele ascunse ce stau la baza comportamentului şi problemelor
sale. În teoria lui Freud se presupune că aceste elemente stau la baza structurii în
copilărie şi sunt de natură inconştientă relativ inaccesibile persoanei. Sarcina
principală a terapiei e să-l ajute pe pacient să descopere ce se întâmplă cu el, să obţină
iluminarea propriilor probleme şi să utilizeze înţelegerea observaţiilor pentru a-şi
modifica stilul perturbator de a reacţiona şi de a se comporta. Acest acord îşi are
originea în teoria şi practica psihanalitică a lui Freud, dar a fost modificat şi structurat
în diverse alte sisteme psihoterapeutice, fiecare dintre acestea având o anumită
concepţie referitoare la natura umană.
În ciuda diferenţelor acestor sisteme, psihoterapia se aseamănă , astfel că toate
sistemele sunt de părere că trebuie să ajute pacientul să formeze modele de
comportament mai eficiente. Astfel, psihoterapia are 2 trăsături comune:
1. utilizează discuţia ca sistem de bază în cadrul tratamentul psihologic şi
pacientul este cel care decide în general despre ce anume se poate vorbi. Terapeutul
 2

poate influenţa deciziile sale în vederea iluminării, dar majoritatea terapiilor bazate pe
iluminare îi minimalizează rolul punând subiectul în centrul psihoterapiei
2. observaţiile existente şi explicaţiile în majoritatea terapiilor psihodinamice,
psihanaliza, psihoterapia tind să adopte o atitudine profesionistă decât una cu caracter
personal care să solicite date cu privire la viaţa personală fără a se compara, ca o
cunoştinţă apropiată sau ca un prieten.
Există numeroase diferenţe în ceea ce priveşte strategia sau tactica abordării
psihoterapiei şi psihanalizei. Aceasta din urmă impune pacientului între 3-5
şedinţe/săptămână ce se întind pe parcursul mai multor ani. Neofreudiştii consideră că
este necesar o perioadă mai scurtă de tratament, fiind suficiente câteva luni sau
săptămâni, doar cu o singură şedinţă/ săptămână.
Psihoterapia de orientare clinică plasează conţinutul terapiei pe umerii
pacientului. Terapeutul intervine cu rezervă în cadrul acestui proces şi numai pentru a
ghida conştiinţa umană.
Psihanaliza pune accent pe influenţa unor forţe inconştiente în dezvoltarea şi
menţinerea unor tulburări psihice sau a unor perturbări în sfera personalităţii. Conform
psihanalizei, forţele inconştientului influenţează în fiecare clipă comportamentul
uman, ele interferindu-se cu elementele conştiente ale pulsiunilor. Tehnica clasică îşi
propune să aducă la nivelul conştientului motivele şi experienţele care nu sunt
conştiente. Odată ce au atins nivelul conştiinţei individul îşi extinde controlul asupra
lor şi se eliberează energia psihică generată de perturbare. Trebuie subliniat că
inconştientul nu înseamnă că anumite idei sau stări afective dispar complet din
conştient, ci de cele mai multe ori înseamnă disocierea unor părţi componente, a unui
conţinut psihic ce ar trebui să se afle în mod firesc împreună. Privit din altă
perspectivă, prin intermediul psihanalizei, pacientul reuşeşte să-şi rezolve mai bine
conflictul intrapsihic şi să facă faţă dificultăţilor existente într-un mod mai matur şi
realist.
Conform psihanalizei, personalitatea are 3 instanţe:
-conştient, subconştient, inconştient;
- egou, id, superegou.
 3

Egoul sau Eul are drept funcţii perceperea evenimentelor interne sau externe,
integrarea diferenţierilor conţinutului psihic şi o forţă excesivă. Idul se referă la
structurarea impulsurilor inconştiente şi persistente de căutare a plăcerii şi ostilităţii,
impulsuri pe care Egoul caută să le restructureze conform datelor realităţii. Superegoul
sau Supraeul se compune din conţinuturi psihice de natură valorică, idealuri, principii
morale ce stimulează Egoul în acţiunea sa de combatere a forţelor Idului. Egoul este
entitatea psihică de natură conştientă ce se află în contact permanent cu mediul
înconjurător şi e capabil de judecăţi independente.
La adultul normal Egoul are de regulă suficientă forţă pentru a face faţă
tendinţelor inconştientului prin transfer şi sublimare. La nevrotici, de regulă, tendinţele
sunt reprimate- refulate şi deci nu sunt accesibile conştientului. Mai mult, Egoul
militează împotriva aducerii în conştient punând în acţiune diferite mecanisme de
apărare. Din acest motiv în cursul terapiei, terapeutul şi pacientul au de luptat nu
numai cu tendinţele inconştientului, ci şi cu mecanismele de apărare ale Eului.
Un alt element important al psihanalizei este postulatul conform căruia
experienţele din copilărie joacă un rol hotărâtor în formarea personalităţii adulte.
Această afirmaţie de natură genetică are o importanţă deosebită în modul cum e
manevrată relaţia pacient- terapeut. O opinie acceptată într-o măsură ceva mai redusă
este cea referitoare la conceptul de sexualitate, care după Freud, cuprinde nu numai
experienţele legate din sfera genitală ci şi o largă varietate de experienţe agreabile din
copilărie, dar şi faptul că aceste experienţe ar pune o amprentă de nonconstanţă asupra
personalităţii adulte. Complexul Oedip sau complexul de castrare ar reprezenta
fenomene normale în cursul dezvoltării copilului, atunci când sunt bine integrate pot
predispune adultul la dificultăţi de adaptare.
Freud a avut o concepţie determinantă asupra psihicului uman, al accentuând
mult asupra cauzalităţii unor tulburări psihice. El sublinia însemnătatea unor fenomene
ca actele ratate, lapsusurile, asociaţiile libere, analiza viselor în descoperirea unor
conţinuturi ascunse ale psihicului umane, oricât de neînsemnate ar părea acestea la
prima vedere.
Karassu considera că psihanaliza se bazează pe:
 4

1. ideea că omul posedă o serie de impulsuri şi tendinţe instinctive de natură

inconştientă şi preocuparea pentru modul în care aceste impulsuri sunt exprimate,
transferate sau refulate. Refularea se produce pentru a nu permite, dorinţelor, afectelor
penibile să atingă pragul conştiinţei.
2. convingerea că refularea are la bază în principal tendinţele sexuale şi că
tulburările psihice au la origine o dezvoltare psiho-sexuală deficitară.
3. ideea că dezvoltarea psiho-sexuală deficitară îşi are originea în conflictele şi
psihotraumele din copilăria timpurie, mai ale în complexul Oedipian, care în forma sa
clasică se manifestă prin dorinţa sexuală faţă de părintele de sex opus
4. convingerea că în contactul universal şi persistent al complexului Oedipian,
acesta rămâne activ şi necontrolat.
5. ideea că omul se confruntă cu conflictele dintre pulsiunile instinctuale
biologice- Idul-, substitutul acestora, mecanismele primare de apărare ale Egoului ce
încearcă o mediere cu realitatea externă în acord cu standardele şi principiile morale
elaborate de societate.
6.cauzalitatea psihică supă prin care fenomenele psihice şi comportamentele
umane nu apar întâmplător, ci sunt determinate de stările de evoluţie anterioare care
dacă nu sunt conştientizate determină subiectul să le repete mereu acelaşi tip de
comportament.
Pornind de la aceste considerente, sarcina principală a terapeutului psihanalitic
este să aducă în conştient inconştientul, adică să-l ajute pe pacient să înţeleagă
conţinutul pulsional de natură sexuală căutând să înlocuiască vestigiile materiale ale
pacientului ce tind să se opună acestui demers. Procesul terapeutic, dinamic e de lungă
durată, adesea având ca obiectiv preferenţial: restructurarea personalităţii în ansamblu
şi rezolvarea tuturor conflictelor nevrotice. Cel mai important aspect îl reprezintă
rezolvarea complexului Oedip care e obligatorie pentru sănătatea pacientului.
Vindecarea în această viziune presupune achiziţionarea de către individ a unui control
total al Egoului asupra impulsurilor inconştiente ale Idului. Procesul de psihoterapie e
marcat de catarsis şi insight.
Catarsisul e privit ca o descărcare a tensiunilor şi a anxietăţii prin retrăirea pe
plan psihic a experienţei trecute. E cunoscut faptul că încă din cele mai vechi timpuri
 5

oamenii au sesizat efectele binefăcătoare ale exprimării sentimentelor în locul

termenului de purificare ce era folosite de religie. Freud a preferat termenul de catarsis
pe care la începutul teoriei sale îl considera la baza psihoterapiei. Ulterior, Freud a
ajuns ca concluzia că succesul psihoterapiei depinde de mai mulţi factori, dar catarsisul
a rămas un element important al terapiei aceasta neputând progresa dacă pacientul nu-
şi exprimă într-o anumită măsură trăirile afective, exprimare ce îi produce pacientului
o anumită uşurare şi îl încurajează pe acesta să continue terapia.
Înainte ca pacientul să fie acceptat pentru terapie, psihanalistul decide dacă
problemele acestuia sunt abordabile prin intermediul tehnicilor psihanalitice.
Pshanaliştii consideră ca pot fi abordate prin intermediul psihanalizei următoarele
categorii de tulburări şi stări: anxietatea, isteria anxioasă, nevrozele compulsive,
fobiile, nevroze caracteriale, perversiunile sexuale .
Psihanaliza se potriveşte persoanelor tinere (până în 35 de ani) cu precădere
celor care au nevroze anxioase (anxietate generalizată şi atacuri de panică), nevroze
obsesivo- fobice, tulburări de tip conversiv şi somatoform. E indicată şi persoanelor cu
un Q.I ridicat ce doresc să se autoperfecţioneze.
Tehnicile psihanalitice
a) Metoda asociaţiilor libere. După Freud, subiectul pe marginea căruia
pacientul va asocia liber e lăsat integral la latitudinea acestuia fără să i se ceară sau să i
se încurajeze coerenţa şi păstrarea unui fir direct al asociaţiilor.
Tehnica constă în a lăsa mintea să vagabondeze astfel încât pacientul să spună
absolut orice îi trece prin cap indiferent de convenţii şi fără dorinţa de a epata.
Produsele asociaţiilor pot fi amintirile, gândurile, sentimente. Adesea fluxul
asociaţiilor libere e blocat de punerea în funcţiune a rezistenţei subiectului. Raţiunea
pentru care se utilizează asociaţiile libere e aceea că inconştientul va releva prin
această metodă elementele reprimate eliberând individul de efectele lor. E eronată
opinia după care psihanaliza nu utilizează niciodată întrebările directe; acestea sunt
utilizate ca stimul pentru declanşarea unor noi asociaţii. Întrebările pot fi de genul:
- La ce te duce cu gândul aceasta?
- Câţi ani ai avut când s-a întâmplat ?
Un principiul directiv al asociaţiilor libere este: atât timp cât pacientul asociază
 6

liber pe tema transferului asupra terapiei, aceste asociaţii rămân neatinse, doar atunci
când transferul e utilizat de pacient ca un mecanism de rezistenţă, a sosit momentul ca
analiza să se îndrepte asupra acelui subiect.
b) Analiza viselor. Lipsa de coerenţă, caracterul dezorganizat şi aparent ilogic al
asociaţiilor libere e caracteristic şi viselor. Ca şi asociaţiile libere, visele pot fi privite
ca reacţii ale celui care visează la propriile experienţe de natură inconştientă. De fapt,
practica a arătat că pacientul se referă de cele mai multe ori în acord spontan cu visele
pe care le-a avut. Freud a caracterizat visele ca fiind calea regală spre inconştient. Ele
conţin manifestările povestite de cel care a avut visul, reprezentând un fel de ecran de
tip caleidoscop care nu face decât să ascundă conţinuturile latente, semnificaţia reală a
visului. Acest conţinut latent cuprinde sentimente, dorinţe adânc reprimate în care
pacientul e atât de profund implicat încât nu le poate aduce în conştiinţă decât prin
efort personal.
Metoda analizării viselor cere pacientului să asocieze nu asupra visului în
întregime, ci asupra unor detalii care-i apar psihanalitic semnificative sau uneori îi
apar pacientului ca semnificante. Analistul, atunci când îl ajută pe pacient să-şi
interpreteze visele, trebuie să cunoască personalitatea pacientului, problemele lui, să
fie conştient că nu există un simbol universal al viselor.
Freud a arătat că cel mai eficient mod de a complecta analiza unui vis e să o
amânăm până ce materia respectivă va fi continuată şi amplificată în cursul unor noi
vise. Interesant este şi faptul că primele vise sunt mai uşor de analizat şi interpretat
datorită lipsei de sofisticare a pacientului.
c) Analiza acţiunilor pacientului. O altă sursă e interpretarea acţiunilor
pacientului, comportamentul nonverbal cât şi cel verbal neintenţionat includ o serie de
elemente importante pentru analiză. Aceste aspecte se pot manifesta atât în cursul
şedinţelor de psihanaliză cât şi în afara acestora. Astfel de comportamente manifeste
pot fi: grija excesivă a pacientului de a nu-şi sifona hainele, privirile anxioase pe care
le aruncă terapeutului peste umăr, comportamente de flirt, erori de pronunţare a unor
cuvinte. În afara şedinţelor pot rezulta modificări ale comportamentului în familie, la
serviciu, apariţia sau dispariţia de simptome, reacţii la o situaţie cu mai multă
anxietate, modificări în modul în care pacientul îşi tolerează rudele sau prietenii.
 7

d) Transferul şi rezistenţa. Freud considera transferul şi rezistenţa punctele

centrale ale psihanalizei, mijloacele prin care psihanaliza se deosebeşte fundamental de
alte terapii.
Transferul este relaţia pacient- terapeut, relaţie ce are un caracter iraţional,
proiectiv şi ambivalent. În psihanaliză, relaţia psihoterapeutică e utilizată explicându-i-
se pacientului modalitatea de acţiune şi rădăcinile ei în istoria vieţii pacientului. Atât
timp cât analistul e neutru, majoritatea reacţiilor emoţionale nu sunt rezultatul
situaţiilor prezente, ci izvorăsc din tendinţe şi dorinţe ascunse ale pacientului. Analiza
acestor reacţii datorate transferului duce la descoperirea unor experienţe timpurii în
copilăria pacientului, experienţe ce au generat aceste tendinţe. Transferul îl conduce pe
pacient să-şi pună probleme asupra originii comportamentelor sale, origini ce au rămas
parţial în afara conştiinţei. Odată cu insight-ul asupra acestor probleme, vălul iraţional
ce maschează adevărate origini se dă la o parte, rezultând schimbări în sfera
personalităţii.
Într-o mare măsură terapia psihanalitică constă dintr-o serie de astfel de
descoperiri pe care pacientul le face. Transferul nu e decât o repetiţie a unor experienţe
trecute ale pacientului. Acesta retrăieşte experienţele nu atât prin reamintirea unor
evenimente cât prin retrăirea unor stări afective ce au prezentat importanţă în trecut.
Astfel, el nu spune cât de critic a fost la adresa părinţilor, ci faţă de analist.
În stadiile iniţiale ale psihanalizei datorită relaţiei de transfer pot să dispară
simptome majore ale pacientului şi să apară iluzia că s-a instalat sănătatea psihică.
Aceasta se întâmplă din cauza eliberării anxietăţii ce se produce datorită încrederii în
analist. Etapa se numeşte cură de transfer, tranzitorie, procesele inconştiente nefiind
prelucrate. Repetarea modurile nevrotice de comportament în relaţia cu terapeutul se
numeşte nevroză de transfer. Relaţia se fixează la un nivel iraţional, emoţional şi
regresiv. Analistul e privit de pacient ca o zeitate omniprezentă, acesta dorind să fie
iubi de psihoterapeut inclusiv în plan sexual. Sentimentele fiind frustrate în conştientul
pacientului decepţionat apare anxietatea şi furia. Dacă predomină anxietatea se
constată atitudinea supusă, încercarea de a obţine favoruri de la terapeut, iar dacă
predomină furia se constată agresivitate, revendicări, resentimente. Sarcina
terapeutului constă în corectarea acestor atitudini pentru că pacientul nu e realist cu
 8

lumea până când nu e realist în relaţie cu terapeutul. În cursul situaţiei transferenţiale,

pacientul are ocazia să se confrunte la o scară mai redusă cu aceleaşi dificultăţi pe care
nu a fost capabil să le stăpânească în trecut: amestec de invidie, admiraţie şi
recunoaştere faţă de tatăl său, fratele mai mare sau alţi rivali. Persoanele incapabile să
se identifice emoţional cu o altă persoană nu pot trăi experienţe transferenţiale şi sunt
contraindicate pentru psihanaliză. În această categorie intră unii psihopaţi, bolnavi
psihotici- schizofreni.
Pentru psihanaliză relaţia transferenţială este importantă din 2 motive:
 Aruncă o lumină asupra modelelor de identificare din copilărie cât şi
asupra unor particularităţi ale relaţiilor pacientului cu cei din jur
 Terapeutul se foloseşte de această puternică relaţie afectivă pentru a
încuraja pacientul să depăşească rezistenţa. În cele din urmă relaţia transferenţială
trebuie depăşită astfel încât pacientul să ajungă s-o privească aşa cum e: o reeditare a
unei relaţii cu o figură parentală din copilărie.
Un alt concept important în psihanaliză este cel de rezistenţă. În sens larg,
oricare interferenţă cu desfăşurarea firească a terapiei e considerată rezistenţă:
interpretările analistului ce sunt primite cu dezaprobare, încercări de a-i demonstra
acestuia că nu are dreptate, împotriviri. În sens restrâns, rezistenţa se manifestă prin
încălcarea regulilor fundamentale ale analizei: neîmpărtăşirea tuturor gândurilor
terapeutului.
Există o marie varietate de forme de rezistenţă: asociaţiile multiple şi
superficiale, pauze prelungite, întârzieri şi absenţe de la terapie, apariţia de noi
simptome, posibilitatea de adormi. Rezistenţa se manifestă pentru că pacientul a reuşit
să ajungă la un gen de adaptare prin care face faţă propriilor probleme.
Contratransferul Psihanaliza presupune experienţe emoţionale atât pentru
pacient cât şi pentru terapeut; care se pot manifesta sub forma contratransferului, când
analistul răspunde emoţional la solicitările afective ale pacientului.
e) Analiza Egoului este un proces important în cadrul psihanalizei. Există în
psihanaliză o practică standard de a nu se trece la interpretările Idului până nu se
realizează cunoaşterea forţei şi naturii specifice a atitudinilor conştiente şi a
comportamentului subiectului ce pot influenţa punerea în acţiune a rezistenţei la
 9

diverse interpretări (analiza Egoului). În cadrul analizei Egoului se tinde să se

înţeleagă nu numai rădăcinile trecute ale problemelor pacientului, ci şi aspectele
curente ale vieţii pacientului care sunt active la un moment dat.
f) Interpretările pe măsură ce şedinţele se desfăşoară ies la iveală semnificaţii
şi conexiuni legate de problemele pacientului. Analistul e primul care începe
dezvăluirea conţinuturilor semnificative ce apar în aparenta dezordine a materialului
produs de pacient. Decizia când trebuie să se facă o interpretare e luată în funcţie de
măsura în care pacientul poate face faţă respective interpretări. Aceasta apreciere
depinde şi de existenţa transferului şi înţelegerea mecanismelor de apărare ale Eului.
Interpretările timpurii de către analistul începător pot arunca un prepsihotic într-o criză
sau un anxios într-o stare de panică. Interpretările nu sunt un sfat, o sugestie, o
încercare de influenţare a pacientului sau o proiectare a opiniilor şi atitudinilor
analistului. În acelaşi timp, interpretările nu sunt irefutabile, validitatea lor depinzând
de verificarea de către pacient în şedinţele viitoare.
Interpretarea psihanalitică constă în aceea că terapeutul ordonează material
discontinuu produs de pacient rezultând o explicare cu sens în conformitate cu
concepţia psihanalitică. Arta interpretării are drept scop identificarea rezistenţelor pe
măsură ce apar şi determinarea pacientului să devină conştient de ele. Când
rezistenţele sunt eliminate, pacientul poate proceda prin intermediul asociaţiilor libere
la ducerea în conştiinţă a materialului refulat.
g) Prelucrarea asupra materialului produs de pacientul constă în continuarea
demersului analistului sub forma unor interpretări specifice ulterioare în ciuda eşecului
pacientului de a accepta emoţiile interpretărilor iniţiale oferite de terapeut. Acest
procedeu este foarte costisitor sub aspectul timpului. Pacientul tinde să se întoarcă la
comportamente infantile, iar terapeutul nu face altceva decât să aibă răbdare şi să reia
materialul propus mereu din alte unghiuri de vedere.
Terminarea curei analitice – nu există un răspuns standard chiar Freud spunând
că există terapii analitice ce se prelungesc nedefinit. Scopul analizei nu constă de fapt
în a-l ajuta să-şi rezolve problemele, ci să-şi pună în acţiune resursele psihice pe baza
cărora va face faţă oricăror probleme de sănătate emoţională. Psihanaliştii consideră
 10

că acest lucru e foarte posibil după ce pacientul si-a examinat, conştientizat şi înţeles
propriile probleme şi reacţii.
Obendorf a arătat că efectele psihanalizei sunt pertinente atunci când:
1. pacientul dobândeşte capacitatea de a-şi accepta sexul;
2. pacientul obţine o bună adaptare socială;
3. pacientul dobândeşte înţelegerea mecanismelor ce stau la baza reacţiilor sale
actuale
4. are loc reducerea tendinţelor de a deveni anxios, de a avea comportamente
regresive, de a evita realitatea;
5. se dezvoltă la pacient atitudini pozitive, de toleranţă şi de acceptare a
celorlalţi.
Unii autori psihanalişti consideră că un indicator important al succesului
psihanalizei este dispariţia amneziei infantile. Dacă subiectul mai are amnezii cu
privire la primii 5 ani de viaţă se consideră că analiza nu e completă. E importantă şi
dizolvarea relaţiei transferenţiale.
Celelalte terapii de orientare analitică aduc modificări atât sub aspect
conceptual cât şi metodologic (durata, cauzalitatea). Aceste sisteme încearcă să
depăşească total sau parţial accentul exagerat pus de Freud asupra aspectelor biologice
ale personalităţii subliniindu-se rolul unor aspecte sociale, etice, culturale în
determinarea psihică.
Se încearcă şi remanierea relaţiei pacient- terapeut în sensul că terapeutul să fie
mai activ şi mai flexibil în relaţia cu pacientul.
Apariţia terapiilor analitice de scurtă durată- Mann a descris psihoterapia
limitată în timp ce utilizează metode psihanalitice, dar durează doar 12 şedinţe. Mai
există o altă terapia a lui Stroupp şi care durează 25-30 de şedinţe, având spre
deosebire de sistemul lui Mann pretenţia nu numai de a reduce simptomatologia, ci şi
de a produce restructurări în sistemul personalităţii.

LECTOR UNIV. DR
FUGĂREŢU- UREA ROXANA