POVESTEA LUI HARAP-ALB

de Ion Creangă

Publicat in anul 1877, în revista "Convorbiri Literare", "Povestea lui Harap-Alb", de Ion Creangă,
este o sinteză a basmului românesc, în care schema folclorică este preluată în liniile ei esenţiale: lupta
dintre bine şi rău, existenţa unui mezin, care i se substituie lui Făt-Frumos, probele la care este supus şi
nunta ca final fericit.

Operă narativă în proză, în care realitatea este transfigurată în fabulos, iar personajele poartă
valori simbolice, basmul este o specie literară străveche, prezentă atât în literatura populară, cât şi în
cea cultă, basmul cult având ca particularităţi reflectarea concepţiei despre lume a scriitorului,
umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul şi specificul limbajului.

Titlul basmului „Povestea lui Arap Alb” sugerează caracterul fabulos al operei("povestea"), dar şi
caracterul său iniţiatic: Harap-Alb este numele sub care eroul trece prin toate probele, care îi aduc
desăvârşirea umană(„Harap”- rob, „Alb” – nobil).

Tema basmului este iniţierea unui tânăr care parcurge drumul de la stadiul de novice, la acela de
om total. Astfel, basmul lui Creangă întruneşte trăsăturile unui bildungsroman. Motivele specifice sunt
superioritatea mezinului, călătoria, muncile, demascarea răufăcătorului, pedeapsa, căsătoria.

Conflictul este determinat de nerespectarea sfaturilor părinteşti, eroul fiind nevoit să refacă
experienţa tatălui, pe care calul îl purtase, în tinereţe, prin aceleaşi locuri. Întâlnirea cu Spânul este, deci,
o reluare a veşnicului conflict dintre cele două forţe, simboluri ale binelui şi răului. 

Perspectiva narativă a basmului aparţine unui narator omniscient, care subiectivizează prin intervenţii
directe sau prin folosirea dativului etic. Naraţiunea este realizată la persoana a III-a. Tehnica narativă
folosită este tehnica înlănţuirii cronologică şi cauzală a secvenţelor.

Reperele temporale sunt neprecizate ("în vremurile acelea"), situând întâmplările în

atemporalitate, iar reperele spaţiale se configurează prin locuri şi fiinţe fantastice sau personaje:
Pădurea Spânului, Grădina Ursului, Pădurea Cerbului.

Acţiunea se desfăşoară linear, succesiunea secvenţelor fiind redată prin înlănţuire.

Incipitul acestui basm se deosebeşte de formula iniţială a prototipului folcloric, compusă din doi
termeni: unul care atestă o existenţă ("A fost odată") şi altul care o neagă ("ca niciodată")."Povestea lui
Harap-Alb" începe cu formula "Amu cică era odată", care pune povestea pe seama spuselor cuiva, fără a
o nega, intrarea în text făcându-se prin "era odată un craiul care avea trei feciori...". Tot în incipit se
regăsesc două motive literare specifice basmului: cel al fraţilor despărţiţi şi al împăratului fără
moştenitori.
 -

Finalul este închis şi compensator,ca la basmul tradiţional. Odată iniţierea încheiată, eroul reintră în
posesia paloşului, primeşte recompensa(pe fata Împăratului Roş şi împărăţia), şi îşi schimbă statutul
social(devine împărat), fapt ce confirmă maturizarea acestuia. Ca şi în cazul incipitului, Creangă inovează
formula finală pentru că aduce un element de originalitate, introducând o referire critică la adresa
societăţii naratorului:"iar pe la noi, cine are bani mănâncă, iar cine nu, se uită şi rabdă”.

"Povestea lui Harap-Alb" urmăreşte formarea unui tânăr pentru a-şi dobândi dreptul de a deveni
conducător şi pentru a-şi forma o familie. Această călătorie se realizează în trei etape.

Prima este pregătirea şi anticipează drumul de iniţiere. Sfânta Duminică, simbol al experienţei
acumulate, îl învaţă pe fiul de crai cum să dobândească calul, paloşul şi hainele de mire ale tatălui
său(simboluri ale legăturii cu strămoşii).

Cea de-a doua etapă, drumul de iniţiere(de formare), cuprinde proba podului, rătăcirea prin
Pădurea Spânului(spaţiul labirintic), schimbarea indentităţii eroului prin vicleşug, care are loc în fântână,
şi cele două probe la care este supus de către Spân: aducerea sălăţilor din Grădina Ursului şi pielea
bătută cu nestemate a Cerbului. Din toate aceste probe, Harap-Alb iese învingător, graţie ajutorului
primit de la Sfânta Duminică.

Cea de-a treia etapă este cea mai grea şi încheie drumul de maturizare a eroului. Acesta trebuie
să se descurce singur(Sfânta Duminică dispare din basm) şi să o aducă pe fata Împăratului Roş. După ce
trece cu succes de această probă cu ajutorul celor cinci prieteni, al furnicilor şi a albinelor, Harap-Alb
este ucis de Spân, decapitarea şi învierea eroului fiind ultima treaptă a iniţierii.

Personajele basmului “Povestea lui Harap-Alb” sunt purtătoare ale unor valori simbolice: binele
şi răul în diversele lor ipostaze, personajele antagonice şi simbolice care le reprezintă fiind Harap-Alb şi
Spânul.

La construcţia celor două personaje contribuie fabulosul, care este tratat în mod realist: nici Harap-Alb
nu se confundă cu Făt-Frumos, ci este un om care are calităţi şi defecte, şi nici Spânul nu este zmeu, ci o
fiinţă umană însemnată de natură prin lipsa bărbii(expresie a bărbăţiei).

Amândoi sunt nişte personaje "deghizate": Harap-Alb este un fiu de împărat ascuns sub haine de
slugă, iar Spânul este "răul necesar", deghizat în fecior de împărat.

Harap-Alb este personajul principal, protagonist şi eponim al basmului lui Creangă. Eroul săvârşeşte un
act de iniţiere în vederea formării lui pentru viaţă.

Autorul îşi scoate personajul din tiparele clasice, pentru că renunţă la perfecţiunea eroului şi îl
introduce în categoria oamenilor simpli. Iniţial, personajul lui Creangă este timid, ruşinos şi lipsit de
curaj. Reacţia sa atunci când Craiul îi ceartă pe fraţii mai mari, este evidenţiată de către narator prin
caracterizarea directă. Tot acum găsim o trăsătură definitorie a personajului, milostenia, care face ca el
să fie alesul.

Întâlnirea cu Spânul constituie episodul-cheie în evoluţia ulterioară a

personajului. În pădure, el trăieşte sentimentul de frică şi neputinţă şi nesocoteşte sfatul tatălui său,
luându-l în slujba sa pe Spân.
 Urmează momentul crucial: cel al supunerii prin vicleşug. Naiv, fiul de împărat coboară în
fântână la îndemnul Spânului. Acolo, el renunţă la originea sa nobilă pentru a porni fără nimic în lupta cu
destinul. Din acest moment, Harap-Alb(un oximorom) este eroul care va lupta şi va birui cu bunătatea
inimii sale, nu cu mândria eroului perfect.

El apare ca un om simplu, modest, calităţi apreciate de toţi cei din jurul lui, spre deosebire de
Spân, ale cărui defecte omeneşti îl duc la pierzanie: rău, antipatic, arogant.

Ajutat mai mult de sfatul Sfintei Duminici, Harap-Alb va da cele dintâi probe de curaj şi de
bărbăţie, nu fără ezitări şi slăbiciuni omeneşti.

În cea de-a treia probă, călătoria prin locuri pustii şi greu accesibile constituie un permanent
prilej de cunoaştere pentru erou, care ţnţelege că fiinţele cele mai neinsemnate (furnicile, albinele) îţi
pot fi de folos. De asemenea, Harap-Alb poate constata ciudăţeniile fiinţelor umane şi variatatea
indivizilor, dovedind toleranţă şi sociabilitate.

Pe drumul de întoarcere, el se îndrăgosteşte de fata Împăratului Roş, dar rămâne loial Spânului,
considerând că datoria este mai presus de sentimentele lui.

Ajunşi la Verde Împărat, tânăra îl demască pe Spân.Acesta nu are demnitatea zmeilor, care se
recunosc învinşi, şi îi taie capul lui Harap-Alb.

Experienţa capitală prin care trece eroul se petrece în sens invers celor din fântână: "moare"
sluga şi "se naşte" împăratul.

Spânul întruchipează forţa răului în basm, un fel de Zmeul-Zmeilor care seamănă în lume teroare,
răutate şi violenţă. El este personaj negativ specific basmului şi
întruchipează nedreptatea, răutatea, minciuna - trăsături condamnate în orice basm popular sau cult.

Omul spân este prin naştere un om rău, viclean peste măsură, nu se dă în lături să păcălească un
"boboc" (nepriceput, lipsit de experienţă) cum era mezinul craiului şi-l atrage în capcana din fântână prin
minciuni şi tentaţii ce dovedesc o bună cunoaştere de
oameni.

Trăsăturile lui morale reies în mod indirect din faptele sale şi din relaţiile cu celelalte personaje.
Impostor şi grosolan, se comportă ca un stăpân tiran, considerând că slugile seamănă cu animalele. Din
proprie experienţă, ştie că "să te ferească Dumnezeu, când prinde mămăliga coajă", deoarece el,
obraznic şi prost crescut, cum vede că "i s-au prins minciunile de bune" si că este primit cu toate
onorurile de către împăratul Verde, devine ameninţător cu sluga, îi dă o palmă, cu scopul "să facă pe
Harap-Alb ca să-i ieie şi mai mult frica".

Văzându-se ajuns urmaş la tronul împărătesc, Spânul devine arogant şi lăudăros, însuşindu-şi toate
meritele lui Harap-Alb, ba mai mult, fălindu-se că ştie să fie stăpân adevărat şi să-şi strunească slugile.

Ca moduri de expunere, spre deosebire de basmul popular, unde predomină naraţiunea, basmul cult
presupune îmbinarea naraţiunii cu dialogul şi cu descrierea. Naraţiunea este dramatizată prin dialog, iar
individualizarea acţiunilor şi a personajelor se realizează prin amănunte(limbaj, gesturi). Dialogul susţine
evoluţia acţiunii şi caracterizarea personajelor. Descrierea conturează indicele spaţial şi personajele prin
portretistică.
Registrele stilistice oral, popular şi regional conferă originalitate limbajului, care diferă de al naratorului
popular prin specificul integrării termenilor. Limbajul cuprinde termeni şi expresii populare, regionale,
ziceri tipice(proverbe, zicători).

Umorul se realizează prin ironie, porecle şi apelative caricaturale, scene comice, expresii populare.

Oralitatea stilului se realizează prin expresii narative tipice, exprimarea afectivă în propoziţii interogative
şi exclamative, dativul etic şi inserarea de fraze ritmate sau versuri populare.

„Povestea lui Harap-Alb” scrisă de Ion Creangă este un basm cult, deoarece prezintă reflectarea
concepţiei despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului, individualizarea personajelor, umorul şi
specificul limbajului, însă, asemenea basmului popular, pune în evidenţă idealul de dreptate, de adevăr
şi de cinste.