UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE LITERE
ȘCOALA DOCTORALĂ

Discursul motivațional.
O analiză retorico-pragmatică
TEZĂ DE DOCTORAT

Coordonator științific:

Prof. univ. dr. Andra Vasilescu

Doctorand:

Stanciu N. F. Lucia-Maria (Popa)

BUCUREȘTI

2021

1
 Cuprins

SIGLE ȘI ABREVIERI ................................................................................................................. 6

Sigle.................................................................................................................................................. 6
Abrevieri........................................................................................................................................... 7
CAPITOLUL I. INTRODUCERE................................................................................................ 8
I.1. Argument ................................................................................................................................... 8
I.2. Contextul psiho-social. Dezvoltarea personală .......................................................................... 8
I.2.1. Dezvoltarea personală – o nevoie umană superioară ...................................................... 8
I.2.2. TED ............................................................................................................................... 10
I.2.3. TEDx în România .......................................................................................................... 12
I.3. Stadiul actual al cercetării discursului motivațional ................................................................ 13
I.4. Descrierea corpusului............................................................................................................... 14
CAPITOLUL II. GEN ȘI SUBGEN DISCURSIV. SUBGENUL MOTIVAȚIONAL .......... 16
II.1. Genul discursiv. Subgenuri discursive ................................................................................... 17
II.1.1. Genul discursiv – definiție și trăsături generale ........................................................... 17
II.1.2. Subgenurile discursive ................................................................................................. 19
II.2. Persuasiunea – dimensiune fundamentală a discursului ......................................................... 19
II.2.1. Persuasiunea - definiții ................................................................................................. 19
II.2.2. Tipologia comunicării persuasive ................................................................................ 22
II.2.3. Caracteristicile vorbitorului persuasiv ......................................................................... 22
II.2.4. Relația dintre persuasiune și manipulare...................................................................... 23
II.2.5. Persuasiunea în diverse subgenuri persuasive.............................................................. 24
II.3. Trăsături comune și particularități ale subgenurilor persuasive ............................................. 24
II.3.1. Trăsături comune.......................................................................................................... 26
II.3.1.1. Tema ............................................................................................................... 26
II.3.1.2. Scopul comunicativ ........................................................................................ 26
II.3.1.3. Imaginea de sine ............................................................................................. 27
II.3.1.4. Cadrul de referință .......................................................................................... 27
II.3.2. Particularități ............................................................................................................... 28
II.3.2.1. Tema ............................................................................................................... 28
II.3.2.2. Scopul comunicativ ........................................................................................ 30
II.3.2.3. Imaginea de sine ............................................................................................. 32
II.3.2.4. Cadrul de referință .......................................................................................... 34

2
 II.3.3. Harta trăsăturilor comune și particulare ale subgenurilor persuasive .......................... 36
II.4. Subgenul motivațional ............................................................................................................ 38
II.5. Concluzii parțiale .................................................................................................................... 40
CAPITOLUL III. MOTIVAREA ÎN DISCURSUL MOTIVAȚIONAL ................................ 41
III.1. Motivarea – precizări terminologice ..................................................................................... 41
III.2. Motivarea intrinsecă .............................................................................................................. 46
III.2.1. Apelul la exemplul personal ..................................................................................... 47
III.2.2. Identificarea și mecanismul „transportării” .............................................................. 53
III.2.2.1. Apelul la emoții ............................................................................................ 54
III.2.2.2. Atenționarea ................................................................................................. 61
III.2.2.3. Construirea imaginile mentale...................................................................... 62
III.3. Concluzii parțiale .................................................................................................................. 63
CAPITOLUL IV. PROIECTAREA ATITUDINII POZITIVE .............................................. 65
IV.1. Atitudinea – repere teoretice ................................................................................................. 65
IV.1.1. Definiții ..................................................................................................................... 66
IV.1.2. Modele teoretice ....................................................................................................... 68
IV.1.3. Tipuri de atitudine .................................................................................................... 71
IV.1.4. Funcțiile atitudinii..................................................................................................... 75
IV.2. Atitudinea pozitivă – repere teoretice ................................................................................... 76
IV.2.1. Definiție și trăsături .................................................................................................. 76
IV.2.2. Trăsăturile atitudinii pozitive în discursul motivațional ........................................... 78
IV.2.2.1. Optimismul ................................................................................................... 79
IV.2.2.2. Tactul............................................................................................................ 83
IV.3. Strategii de proiectare a atitudinii pozitive în discursul motivațional .................................. 88
IV.3.1. Apelul la metafora conceptuală ................................................................................ 88
IV.3.1.1. Dezvoltarea personală e suferință ............................................................... 89
IV.3.1.2. Dezvoltarea personală e aventură ............................................................... 91
IV.3.2. Apelul la citatul de prestigiu ..................................................................................... 93
IV.3.2.1. Citarea .......................................................................................................... 94
IV.3.2.2. Parafrazarea .................................................................................................. 96
IV.3.3. Vizualizarea creativă ................................................................................................ 97
IV.3.3.1. Situațiile ipotetice......................................................................................... 97
IV.3.3.2. Situațiile ficționale ....................................................................................... 99
IV.4. Concluzii parțiale ................................................................................................................ 102
CAPITOLUL V. GESTIONAREA IMPRESIEI .................................................................... 104
V.1. Gestionarea impresiei – repere teoretice .............................................................................. 105
V.1.1. Definiții .................................................................................................................... 105

3
 V.1.2. Modele teoretice....................................................................................................... 106
V.1.2.1. Modelul dramaturgic ................................................................................... 106
V.1.2.2. Modelul conceptualizării sinelui ................................................................. 108
V.1.2.3. „Fereastra lui Johari” ................................................................................... 108
V.1.2.4. Modelul structural ....................................................................................... 109
V.1.3. Strategii de gestionare a impresiei ........................................................................... 111
V.2. Strategii recurente................................................................................................................. 114
V.3. Strategii verbale. Construcția situațiilor motivaționale ........................................................ 115
V.3.1. Strategii de construcție a situației de dificultate ...................................................... 118
V.3.1.1. Relatarea unor experiențe negative ............................................................. 119
V.3.1.2. Autominimalizarea ...................................................................................... 120
V.3.1.3. Lamentarea ................................................................................................. 120
V.3.1.4. Redundanța. Anadiploza. Reluarea graduală............................................... 121
V.3.2. Strategii de construcție a situației orientate către un obiectiv .................................. 122
V.3.2.1. Clarificarea .................................................................................................. 122
V.3.2.2. Soluționarea ................................................................................................. 123
V.3.2.3. Contrastul .................................................................................................... 123
V.3.2.4. Repetiția ....................................................................................................... 125
V.3.2.5. Schematizarea .............................................................................................. 126
V.3.2.6. Augmentarea beneficiului ........................................................................... 126
V.3.2.7. Folosirea directivelor și a verbelor volitive ................................................. 127
V.3.3. Strategii de construcție a situației de barieră ........................................................... 128
V.3.3.1. Identificarea și explicarea barierei ............................................................... 128
V.3.3.2. Folosirea directivelor ................................................................................... 130
V.3.3.3. Unități lexicale din sfera semantică a „luptei” ............................................ 130
V.3.3.4. Apelul la stereotipuri ................................................................................... 131
V.4. Strategii nonverbale. Utilizarea recuzitei și comportamentele nonverbale .......................... 132
V.4.1. Utilizarea recuzitei ................................................................................................... 133
V.4.1.1. Recuzita victimei ......................................................................................... 133
V.4.1.2. Recuzita mentorului..................................................................................... 136
V.4.1.3. Recuzita luptătorului ................................................................................... 140
V.4.2. Comportamente nonverbale ..................................................................................... 143
V.4.2.1. Comportamentul de victimă ........................................................................ 144
V.4.2.2. Comportamentul de mentor ......................................................................... 146
V.4.2.3. Comportamentul de luptător ........................................................................ 148
V.5. Concluzii parțiale ................................................................................................................. 150
CAPITOLUL VI. NEGOCIEREA RELAȚIEI CU PUBLICUL .......................................... 152
VI.1. Relațiile interumane. Clasificări generale și cazul discursului motivațional ...................... 152
VI.2. Negocierea relației și politețea pragmatică ......................................................................... 154

4
VI.3. Strategii de negociere a relației în discursul motivațional .................................................. 156
VI.4. Strategii ale politeții pozitive .............................................................................................. 156
VI.4.1. Folosirea unor forme de expresie specifice relației între membrii aceluiași grup .. 157
VI.4.1.1. Adresarea prin deictice personale realizate prin forme pronominale la
persoana a 2-a singular și 1 plural ............................................................................. 157
VI.4.1.2. Adresarea prin forme cu valoare hipocoristică .......................................... 158
VI.4.1.3. Utilizarea unor marcatori cu rol fatic ......................................................... 159
VI.4.2. Construirea unui univers comun de discurs ............................................................ 160
VI.4.2.1. Completarea discursului cu secvențe fatice ............................................... 160
VI.4.2.2. Construirea perechii de adiacență întrebare-răspuns.................................. 163
VI.4.3. Apelul la umor ........................................................................................................ 166
VI.4.3.1. Contrastul ................................................................................................... 169
VI.4.3.2. Pluralitatea vocilor ..................................................................................... 171
VI.4.3.3. Jena intenționată ......................................................................................... 172
VI.4.3.4. Contrazicerea așteptărilor........................................................................... 173
VI.4.3.5. Suprimarea ................................................................................................. 174
VI.4.3.6. Ridiculizarea clișeelor de gândire .............................................................. 174
VI.4.3.7. Citarea ........................................................................................................ 176
VI.5. Strategii ale politeții negative ............................................................................................. 177
VI.5.1. Atenuarea forței ilocuționare .................................................................................. 177
VI.5.1.1. Folosirea atenuatorilor ............................................................................... 177
VI.5.1.2. Folosirea modalizatorilor de incertitudine ................................................. 179
VI.5.2. Pesimismul interacțional......................................................................................... 181
VI.5.2.1. Minimalizarea așteptării de a fi acceptat sau înțeles ................................. 182
VI.5.2.2. Recunoașterea limitelor privitoare la cunoștințele despre receptor .......... 183
VI.5.3. Exprimarea deferenței............................................................................................. 184
VI.5.3.1. Selectarea formelor de adresare ................................................................. 184
VI.5.3.2. Adresarea mulțumirilor .............................................................................. 185
VI.6. Concluzii parțiale ................................................................................................................ 186
CAPITOLUL VII. CONCLUZII FINALE .............................................................................. 187
VII.1. Discursul motivațional – subgen al discursului public persuasiv ...................................... 188
VII.2. Discursul motivațional – definiție și particularități ........................................................... 190
CORPUS ..................................................................................................................................... 193
ANEXA 1. CONTEXTUALIZAREA DISCURSURILOR DIN CORPUS........................... 196
ANEXA 2. DISCURSURI TRANSCRISE INTEGRAL ......................................................... 216
BIBLIOGRAFIE ........................................................................................................................ 301

5
 Sigle și abrevieri

I. Sigle1

AC 1 = Alin Comșa, Alchimia încrederii în sine, TEDx Calea Domnească, 17 iulie 2017.
AC 2 = Aylin Cadîr, Dă-te la o parte din propria ta cale, TEDx Constanța, 23 ianuarie 2019.
AF = Alin Fetița, Succesul e o călătorie; eșecul poate schimba traseul, dar nu călătoria, TEDx
Eroilor, 28 mai 2015.
AR 1 = Andreea Raicu, Drumul către împlinire, TEDx Piatra Neamț, 15 septembrie 2015.
AR 2 = Andreea Roșca, Tot ce știam despre succes e greșit, TEDx Cluj, 21 aprilie 2017.
AR 3 = Andrei Roșu, Cele 40 de milioane de motive pentru a nu sta pe canapea, TEDx Cluj, 27
iunie 2018.
BP = Beatrice Popa, Despre acțiune ca vector al schimbării, TEDx Constanța, 25 februarie 2015.
CB = Corina Bucea, Creativitate și reinventare în alegerile personale, TEDx Eroilor, 17 mai 2011.
CI = Cătălin Ionescu, Schimbarea între frustrare și bucurie, TEDx Constanța, 26 februarie 2015.
CS = Cristiana Stancu, Echilibru (engl. Balance), TEDx Bacău, 30 octombrie 2015.
DB 1 = Dragoș Bucurenci, Apă și sare, TEDx Cluj, 12 iunie 2014.
DB 2 = Dragoș Bucurenci, Curajul de a te lăsa văzut, TEDx Baia Mare, 20 decembrie 2018.
DCF = Dragoș Cristian Finaru, De ce eu?, TEDx Piatra Neamț, 6 august 2014.
DG = Diana Giubernea, Teatrul cu emoție și depășirea limitelor, TEDx Constanța, 26 februarie
2015.
EB = Eyesdrops Bend, Dacă nu ți-e frică, nu merită, TEDx Sibiu, 14 februarie 2018.
IA = Ioana Avădani, Punct și de la capăt: de câte ori te poți reinventa?, TEDx Eroilor, 3 iunie
2015.
ICM = Ioana Chicet-Macoveiciuc, Lasă adevărul să existe și să vindece, TEDx Constanța, 28
noiembrie 2017.
IN = Ioana Nicolaie, Alegeri în viață, TEDx Cluj, 27 iunie 2018.
IR = Iulia Rugină, De ce ai vrea să te simți incapabil?, TEDx Eroilor, 16 iulie 2015.

1
Siglele pe care le-am folosit în cadrul tezei de față se referă la discursurile din corpus.

6
IȘF = Ioan Ștefan Florian, Creierul omului așa cum îl văd eu, TEDx Eroilor, 13 mai 2011.
MAH = Mihai Alexandru Hush, Uite de asta nu ai noroc, TEDx Târgu Jiu, 16 martie 2020.
MC = Mugur Ciumăgeanu, Mit:Oamenii slabi se duc la psiholog, TEDx Cluj, 26 aprilie 2016.
MD = Matei Dima, Cum ajungi să-ți trăiești visul?, TEDx Youth Cluj, 29 iulie 2020.
MH = Mikey Hash, Puterea de a face ceea ce îți place, TEDx Youth Piața Enescu, 4 octombrie
2017.
MM 1 = Monica Macovei, Îndrăznește. Numai visele care te sperie sunt mari, TEDx Eroilor, 26
mai 2015.
MM 2 = Melania Medeleanu, Cum să-ți găsești vocea. Călătorie de la șoaptă la strigăt, TEDx
Cluj, 15 mai 2017.
MR = Mirela Retegan, Cum să-ți îndeplinești visurile, TEDx Galați ED, 21 februarie 2018.
OG = Oana Gheorghiu, Puterea oamenilor simpli, TEDx Târgu Jiu, 16 martie 2020.
OO = Ovidiu Oltean, Binecuvântarea evenimentelor nefericite, TEDx Floreasca, 11 septembrie
2019.
OP = Oana Pellea, Despre puterea emoției, TEDx Cluj, 18 septembrie 2019.
PD = Paul Dicu, Despre cum fiecare pas contează, TEDx Constanța 26 februarie 2015.
RA = Raed Arafat, Cum să schimbi lumea, TEDx Constanța, 28 noiembrie 2017.
SA = Suada Agachi, Chipul unui om împăcat, TEDx Calea domnească, 21 septembrie 2018.
SS = Silvia Sîrb, De la „Nu prea cred că pot”, la „Știu că pot”, TEDx Eroilor, 20 mai 2011.
ȘM = Ștefan Mandachi, Un metru de visuri, TEDx Cluj, 18 septembrie 2019.
ȘP = Ștefan Pălărie, Revoluție prin educație, TEDx Eroilor, 24 mai 2012.
TC = Tudor Chirilă, Poveștile noastre și viitorul comunicării, TEDx Chișinău, 8 iulie 2013.
TU = Tedy Ursuleanu, Sensul libertății, TEDx Bacău, 27 octombrie 2017.
VD = Vladimir Drăghia, Niciodată nu aș fi reușit să-mi cumpăr ceva mai de preț, TEDx Cluj, 18
septembrie 2019.
VR = Vasi Rădulescu, Să nu-ți uiți poveștile, TEDx Bacău, 6 decembrie 2018.

II. Abrevieri

engl. = (limba) engleză

trad. ns. = traducerea noastră
v. = vezi

7
 Capitolul I. Introducere

I.1. Argument

Lucrarea noastră are ca punct de interes discursul motivațional, care s-a format relativ recent
pe teritoriul oratoriei românești și căruia, din cauza prezenței sale firave în conștiința umană, îi
lipsește un loc în studiile retorico-pragmatice.
Ne propunem să oferim o imagine de ansamblu asupra discursului motivațional și asupra
trăsăturilor care îl individualizează. Obiectivul general al demersului nostru este de a oferi o
definiție a discursului motivațional, în funcție de trăsăturile identificate în urma consultării unui
număr semnificativ de discursuri și a aplicării unei serii de concepte și de teorii retorico-
pragmatice.
Prin această lucrare, vom circumscrie o arie de cercetare în jurul unui obiect nou, care nu a
mai fost tratat în niciun studiu până la acest moment.

I.2. Contextul psiho-social. Dezvoltarea personală

Plecăm de la premisa că discursul motivațional este rezultatul popularizării unei nevoi

prezente dintotdeauna în conștiința umană - dezvoltarea personală. Ca o consecință a doi factori
sociali – popularizarea nevoii de dezvoltare și evoluția tehnologiei în a doua jumătate a secolului
al XX-lea – apare în SUA un nou tip de conferință, TED, care a constituit un cadru potrivit pentru
oamenii care simțeau nevoia unei înțelegeri mai profunde a vieții. În cadrul conferințelor, s-au
produs discursuri uniforme structural, denumite generic „discurs motivațional”. Extinderea la nivel
mondial a conferinței TED a generat apariția unor conferințe mai mici, locale, care au ajuns și în
România.

I.2.1. Dezvoltarea personală – o nevoie umană superioară

Dezvoltarea personală desemnează un proces unic pentru fiecare individ, un proces care
implică trecerea dintr-o fază a existenței umane într-o fază superioară. În realitatea socială actuală,
sintagma „dezvoltare personală” a dobândit un sens comercial și reprezintă un domeniu de
8
activitate constituit din publicarea de cărți, crearea unor pagini online sub formă de „jurnale
publice” sau producerea unor discursuri. Atât paginile online, cât și cărțile sau discursurile sunt
instrumente motivaționale, fără putere de constrângere, prin care aceia care și-au satisfăcut, într-o
oarecare măsură, nevoia de a evolua aduc la cunoștința unui public larg mai multe metode care au
fost eficiente în evoluția lor. Dintre aceste metode, omul în căutarea unui ajutor și-o alege singur
pe cea mai bună pentru ceea ce își dorește pentru sine.
Acest concept foarte des întâlnit astăzi se referă, de fapt, la o nevoie umană firească. Maslow
(1943) a descris etapele dezvoltării umane prin intermediul unei ierarhii a nevoilor universale (v.
Figura 1). Individul care trece într-o etapă superioară de dezvoltare este cel care și-a satisfăcut
nevoile anterioare (Maslow 1943; Maslow 1954; Maslow 1970; Maslow 1971).

Figura 1. Piramida nevoilor umane

Pe primele două trepte ale piramidei nevoilor umane, Maslow așază nevoile fiziologice și
nevoia de siguranță. Nevoile fiziologice se referă la nevoile primare, instinctuale ale omului, cum
sunt nevoia de hrană, de hidratare, de căldură și de odihnă, însă acestea nu sunt limitate, ci depind
de nevoile fiecărui organism, luând în considerare ideea că fiecare organism se deosebește de
celelalte (Maslow 1954: 35-36). Nevoia de siguranță apare în mod special la copii și este satisfăcută
de către părinți, prin faptul că aceștia din urmă le oferă copiilor un adăpost și protecție (Maslow
1954: 39-40). În cazul adulților, nevoia de siguranță este satisfăcută de către comunitatea căreia
aparțin, deoarece comunitatea asigură indivizilor protecție prin legile care vizează siguranța
cetățenilor (Maslow 1954: 41). Odată depășite problemele de hrană, adăpost și siguranță, omul

9
conștientizează alte nevoi, ca nevoia de a primi afecțiune, de a simți că aparține unui grup/unei
comunități și de a fi respectat. Aceste nevoi apar pe a treia, respectiv a patra treaptă a nevoilor
umane și se încadrează în categoria nevoilor psihologice (Maslow 1954: 43-44). Toate activitățile
individului vor fi orientate către satisfacerea acestor nevoi, care îl fac să se simtă motivat. În măsura
în care acestea sunt satisfăcute, nevoile nu mai reprezintă un factor motivațional (Maslow 1954:
57), iar omul – ființă rațională, orientată către evoluție – începe să simtă că și-a pierdut motivația.
El simte, de fapt, că are un potențial neutilizat. Nevoia de dezvoltare personală este considerată
superioară, deoarece omul care simte această nevoie are o legătură superioară cu realitatea,
diferențiază mai bine ceea ce este concret de ceea ce este abstract, trăiește, mai degrabă, în lumea
reală decât într-o lume a conceptelor, a așteptărilor și a stereotipurilor, pe care cei mai mulți le
confundă cu însăși lumea în care trăiesc (Maslow 1954: 154).
Clasificarea ierarhică a nevoilor umane reflectă modul cum oamenii adoptă intrinsec
comportamente motivate. Ultima etapă, a dezvoltării personale, este numită și „transcedentală”
(Maslow 1971). În această etapă, se regăsește individul care caută o vocație, o activitate care
servește unui scop măreț, care depășește limitele propriei persoane. Transcendența este cel mai
înalt nivel de conștientizare umană (Maslow 1971: 269), iar majoritatea instrumentelor
motivaționale de care am amintit mai sus se subordonează acestei nevoi.

I.2.2. TED

Harry Marks, care interacționa, ca designer grafic, cu foarte mulți clienți din domenii diferite,
a avut viziunea unui format social de tip conferință, în care să aducă împreună oamenii cu care
colabora în proiectele sale pentru ca aceștia să se cunoască și să împărtășească idei interesante,
originale. Viziunea sa se întemeia pe observația că existau trei domenii de activitate care începeau
să fuzioneze: „tehnologie, divertisment și design”2. Acestea trei stau la baza denumirii conferinței
– TED. Pentru a crea conferința, Harry Marks s-a asociat cu Richard Saul Wurman, un alt arhitect
și designer grafic american. În anul 1984, aceștia au organizat prima conferință TED, care a durat
o zi, însă succesul acestei conferințe s-a evidențiat în realitatea socială americană șase ani mai
târziu, în 1990.

2
„technology, entertainment and design - TED” - https://www.youtube.com/watch?v=8lgBsoAMa_I

10
 În 2001, fundația nonprofit Sapling, deținută de Chris Anderson, a achiziționat formatul
TED, iar Chris Anderson a devenit custodele oficial, fără să schimbe însă valorile promovate inițial
la conferințele TED: „adevărul, curiozitatea și diversitatea”3.
Scopul acestei conferințe este ca oamenii cu idei extraordinare – indiferent de domeniul din
care fac parte – să le facă cunoscute și altora, astfel încât să se creeze o comunitate a celor care vor
să evolueze prin descoperirile celorlalți. Această viziune se reflectă și în alegerea sloganului pentru
conferința TED: „TED – idei care merită răspândite”4. Concepția fondatorilor era că un individ
singur nu poate cunoaște în totalitate domeniile de activitate care există în lume, însă se poate
dezvolta intelectual cunoscând câte puțin din fiecare. Acest „puțin” este adus în fața publicului sub
forma discursurilor. În cadrul acestor conferințe, au fost rostite discursuri motivaționale pentru
prima dată într-un cadru instituționalizat, special construit pentru acest tip de discurs care nu
existase până atunci decât la nivel intuitiv în conștiința umană, în forme publice, lipsite de o rigoare
a organizării. Înainte de TED, discursul motivațional reprezenta o comunicare menită să încurajeze
publicul. Acest gen discursiv a luat, cu adevărat, naștere odată cu formatul TED, unde vorbitorii
trebuie să se încadreze într-o limită de timp, să-și expună ideile într-un mod atractiv pentru a
impresiona publicul, să urmărească un „fir roșu”5, să fie originali și sinceri (Anderson 2016).
Vorbitorii care țin discursuri în cadrul acestor conferințe sunt persoane cunoscute sau mai
puțin cunoscute, care s-au evidențiat prin realizările pe care le au în domeniul de activitate sau prin
idei originale despre viață. Aceștia urcă pe scenă în fața unui public și vorbesc deschis despre ceea
ce au întâlnit în viața lor personală sau profesională, împliniri și eșecuri, deopotrivă. În acest cadru,
vorbitorii afișează o identitate discursivă de circumstanță, devin modele inspiraționale pentru
public și dobândesc statutul de „vorbitor motivațional”. Publicul este format din oameni de toate
vârstele și din orice domeniu de activitate, care se află în căutarea unor idei interesante care să-i
inspire și care să le ofere motivația de care au nevoie pentru a adopta un anumit comportament în
îndeplinirea dorințelor personale.
TED a devenit un fenomen mondial în anul 2006, prin intermediul unei platforme online
unde au fost publicate înregistrări video ale discursurilor. Răspândirea globală a dus la creșterea
cererilor de intrare la eveniment, ceea ce a făcut tranziția către TEDx. TEDx reprezintă o serie de
conferințe similare cu TED, organizate independent, la nivel local, de către oricine, din orice țară

3
https://www.ted.com/talks/chris_anderson_ted_s_nonprofit_transition?language=ro
4
„TED - Ideas worth spreading” (https://www.ted.com/)
5
Firul roșu este tema principală a discursului, care oferă coeziune fragmentelor narative (Anderson 2016: 53).

11
sau oraș, care obține de la organizatorii TED o licență. Lara Stein a organizat prima conferință de
acest tip în martie 2009, la Universitatea din California. În prezent, se organizează anual 9000 de
evenimente TEDx în 1200 de orașe din 133 de țări.

I.2.3. TEDx în România

În octombrie 2009, se organizează la București prima conferință TEDx. A fost o apariție

firească, deoarece conceptul de dezvoltare personală exista deja în conștiința românilor de la
apariția unor cărți extrem de popularizate, care intrau în categoria „self-help”. Cărțile din această
categorie au ca scop ghidarea indivizilor care au nevoie de ajutor pentru a depăși o situație dificilă,
pentru a avea succes într-o carieră, pentru a-și schimba mentalitatea sau pentru a vorbi în public cu
ușurință, dar care nu vor să apeleze la o persoană străină, ci își doresc să reușească singuri. Printre
autorii cărților care au adus acest concept în România se regăsesc Dale Carnegie („Cum să vorbim
în public”, „Secretele succesului”, „Cum să învingi grijile și stresul”), Wayne Dyer („Puterea
intenției”, „Ești ceea ce gândești”), Napoleon Hill („De la idee la bani”, „Secretul bogățiilor”), Mel
Robbins („Regula de 5 secunde”, „Viața nu e mereu roz”), Spencer Johnson („Cine mi-a luat
cașcavalul”)6.
Conferințele TEDx se organizează în mai multe orașe din România (București, Constanța,
Iași, Timișoara, Galați, Brașov, Baia Mare, Cluj, Piatra Neamț) și funcționează pe baza principiilor
conferințelor TED:
a) vorbitorii trebuie să se încadreze într-un interval de 18 minute7 (Rosenbloom 2010);
b) vorbitorii expun idei din domenii cât mai variate (învățământ, publicitate, filologie, medicină,
sport, muzică, informatică ș.a.);
c) cadrul în care se produc discursurile este instituționalizat, dar informal, se pune accent pe
sinceritate, spontaneitate, autenticitate și pe legătura cu publicul;

6
Carnegie, D. (2000). Cum să vorbim în public, București, Curtea Veche.
Carnegie, D. (2018). Secretele succesului, București, Curtea Veche.
Carnegie, D. (2019). Cum să învingi grijile și stresul, București, Litera.
Dyer, W. (2019). Puterea intenției, București, Curtea Veche.
Dyer, W. (2012). Ești ceea ce gândești, București, Curtea Veche.
Hill, N. (2018). De la idee la bani, București, Curtea Veche.
Hill. N. (2019). Secretul bogățiilor, București, Curtea Veche.
Johnson, S. (2019). Cine mi-a luat cașcavalul, București, Curtea Veche.
7
Fixarea limitei de timp a avut în vedere o teorie din neuropsihologie, conform căreia creierul omului nu poate asimila
informație mai mult de 20 de minute (Gallo 2017).

12
d) cei care se află în public nu trebuie să fie asociați cu niciun grup terorist sau extremist
(Rosenbloom 2010);
e) vorbitorii nu au permisiunea să folosească formatul TEDx pentru a promova convingeri
religioase sau politice și nici în scop comercial (Rosenbloom 2010).

Așadar, sintagma „discurs motivațional” denumește un tip particular de discurs, cu trăsături

proprii, generate, într-o oarecare măsură, de contextul socio-cultural în care a apărut și se manifestă
acest gen discursiv.

I.3. Stadiul actual al cercetării discursului motivațional

Singurul studiu care a atins direct, mai mult într-un stil de popularizare, subiectul discursului
motivațional este cartea TED talks: ghidul oficial TED pentru vorbit în public, scrisă de Chris
Anderson, directorul actual al conferinței TED, și publicată în România, în anul 20168. Scopurile
acestei cărți, de a explica formatul conferințelor TEDx și de a le promova, sunt diferite de scopul
acestei teze, însă oferă o bază a înțelegerii motivației acestui tip de discurs, dar și a modului în care
s-a înțeles, până la acest moment, ce înseamnă un discurs motivațional (Stanciu 2019).
În literatura de specialitate, atât străină, cât și românească, există două articole care iau în
discuție discursul motivațional sub aspect strict lingvistic, Popa 2018 și Popa 2019. Observațiile și
concluziile cuprinse în aceste două articole au fost reevaluate și apar doar parțial, într-o abordare
diferită, în lucrarea de față.
Bibliografia pe care am avut-o în vedere pentru conceperea acestei teze cuprinde studii
selectate din mai multe domenii științifice. Pe de o parte, am avut în vedere o perspectivă
psihologică și sociologică, pentru a înțelege procesul de motivare. Pe de altă parte, am avut în
vedere o perspectivă retorică și pragmatică, pentru a înțelege conceptele și teoriile pe care le-am
aplicat pe corpus, dar și pentru a consemna individualizarea unui nou tip de discurs pe teritoriul
românesc sub aspect lingvistic. Coroborate, aceste științe au sprijinit o abordare interdisciplinară a

8
În traducerea Iuliei Bertea.

13
discursului motivațional. De altfel, considerăm necesară o asemenea viziune, deoarece apariția
acestui tip de discurs, așa cum am prezentat sub I.2., a depins de un context psiho-social.

I.4. Descrierea corpusului

Pentru identificarea trăsăturilor retorico-pragmatice ale discursului motivațional și, ulterior,

pentru definirea acestui tip de discurs am avut în vedere un număr semnificativ de discursuri, din
ultimii 10 ani (2011 – 2020), pe care le-am preluat de pe platforma Youtube a conferințelor TEDx
Talks, unde au fost încărcate de administratorii platformei, după înregistrarea audio-video a
conferințelor (https://www.youtube.com/user/TEDxTalks). Discursurile din cadrul conferințelor
TEDx intră în categoria discursurilor motivaționale, categorie denumită astfel intuitiv, la nivel
social, datorită efectului pe care aceste discursuri îl au asupra publicului, și anume acela de a-i
inspira să facă o schimbare personală sau de altă natură.
În Anexa 1 a acestei lucrări, se regăsesc toate discursurile consultate pentru întocmirea
corpusului, împreună cu data la care au fost publicate pe platforma Youtube, link-ul către pagina
online unde se poate găsi discursul și informații în legătură cu tema discursului, identitatea
vorbitorului, impresia despre sine pe care o creează în ochii publicului, atitudinea lui/ei privitoare
la experiențele pe care le dezvăluie, scopul comunicațional și motivația pe care o aduce în discuție.
Diferența cantitativă între discursurile selectate din fiecare an se explică prin faptul că singura sursă
pe care am folosit-o a fost platforma Youtube, unde nu se publică toate discursurile rostite în cadrul
conferințelor, ci un număr restrâns.
În Anexa 2, se regăsesc discursurile transcrise integral de către mine, pentru a exemplifica
trăsăturile identificate în această cercetare și pentru a oferi un punct de plecare pentru studiile
ulterioare. Menționăm că nu s-au efectuat corecturi asupra discursurilor sub nicio formă. Astfel,
greșelile semantice, lipsa coerenței, incorectitudinea gramaticală aparțin vorbitorilor. Reacțiile
publicului (râsetele, ridicarea mâinii, aplauzele, răspunsurile verbale), gesturile importante ale
vorbitorilor și observațiile noastre legate de logistică (imagini, prezentare video etc.) sunt
consemnate între paranteze drepte, în cadrul discursurilor. Explicațiile vorbitorilor sunt izolate de
paranteze rotunde.

14
 Toate discursurile care alcătuiesc corpusul acestei lucrări servesc aceluiași scop, și anume
evidențierea și exemplificarea unui set de trăsături care demonstrează că discursul motivațional
este un subgen distinct.

15
 Capitolul II. Gen și subgen discursiv. Subgenul motivațional

Capitolul de față își propune să demonstreze, la nivel teoretic, că discursul motivațional are
trăsături proprii și s-a constituit ca subgen al discursului persuasiv. Pentru aceasta, explicăm
noțiunile de „gen” și subgen” și prezentăm atât legăturile care se pot stabili între subgenul
motivațional și alte subgenuri persuasive, care demonstrează apartenența la genul persuasiv, cât și
diferențele dintre acestea, care demonstrează individualitatea subgenului motivațional.
În primul rând, vom sublinia ideea că, teoretic, comunicarea persuasivă nu este un tip stabil,
monolitic de comunicare, ceea ce duce la apariția mai multor subgenuri. Diferențele dintre
subgenurile discursive constau în modurile variate de actualizare a persuasiunii într-un discurs
public, dar și în varietatea spațiilor publice în care se manifestă verbal intenția de a persuada
publicul. Considerăm că, în esență, subgenurile discursului persuasiv au aceleași trăsături generale,
însă diferă prin modul în care aceste trăsături se actualizează în plan concret. Astfel, intenția de a
induce o schimbare în mentalitatea și/sau comportamentul publicului este o trăsătură generică,
fundamentală a discursului persuasiv, care se regăsește în toate subgenurile sale, însă modul cum
se induce schimbarea generează o variație în cadrul genului. Această variație este responsabilă de
formarea unor subgenuri cu identitate proprie, cum este și cazul discursului motivațional.
În al doilea rând, pentru a înțelege subgenul motivațional, subliniem că acesta se
subordonează discursului public persuasiv, deoarece motivarea unui individ presupune, într-o
oarecare măsură, persuadarea gândurilor și/sau acțiunilor sale. În discursul motivațional totuși,
vom arăta că persuasiunea se manifestă diferit față de celelalte subgenuri ale discursului public
persuasiv, cum sunt discursul publicitar, discursul politic și discursul religios. Prin aceasta, arătăm
că, cel puțin în aparență, discursul motivațional s-a instituit ca subgen individual.
Prin urmare, obiectivul general al demersului nostru este încadrarea discursului motivațional
în clasa genului persuasiv prin identificarea trăsăturilor de gen și prin compararea subgenului
motivațional cu alte subgenuri ale discursului persuasiv.

16
 II.1. Genul discursiv. Subgenuri discursive

În acest subcapitol, ne ocupăm de clarificarea noțiunilor centrale cu care vom opera în cadrul
acestei teze: gen și subgen.

II.1.1. Genul discursiv – definiție și trăsături generale

Genul discursiv poate fi definit din două perspective complementare: (a) socio-culturală și
(b) retorică.
Îmbinând aceste două perspective, un gen discursiv reprezintă un eveniment comunicativ
recurent, caracterizat printr-un set de scopuri comunicative, identificate și recunoscute la nivel
colectiv de membrii unei comunități. În plus, genul discursiv are structură proprie și este
convenționalizat prin constrângeri care permit totuși modificări în ceea ce privește intenția,
poziționarea, forma și funcția (Jamieson și Campbell 1982; Swales 1987, 2016; Freedman 1993;
Halmari și Virtanen 2005). Cel mai important aspect în definirea unui gen discursiv este scopul
comunicativ, deoarece scopul oferă o structură internă genului (Bhatia 2013).

II.1.1.1. Perspectiva socio-culturală

Din perspectivă socio-culturală, un gen discursiv este un eveniment comunicativ, care descrie
așteptările și nevoile indivizilor, modul cum aceștia interacționează și rolul limbii într-o situație de
comunicare dată.
Din această perspectivă, identificăm un gen discursiv în funcție de următoarele criterii:
contextul social și/sau cultural, situația de comunicare, participanții la situația de comunicare,
relațiile dintre participanți și rolul pe care îl îndeplinește limba în acel context (Bawarshi și Reiff
2010).
Situațiile de comunicare reprezintă un scenariu cu persoane și acțiuni din care decurge
înțelesul celor afirmate și contribuie la definirea unui gen discursiv dacă nu sunt unice, izolate, ci
reapar ca „situații tipice” (Halliday 1978: 28-30) (trad. ns.). Situațiile tipice pot avea orice natură

17
și formă, pot fi concise sau elaborate9. Tipicitatea situațiilor depinde de procesul de
convenționalizare10, când o situație implică o configurație specială a formei de comunicare în care
se transmite mesajul. Configurația unei forme de comunicare se referă la totalitatea trăsăturilor
discursive asociate cu „o situație convențională” (Halliday 1978: 68) (trad. ns.).
În timp ce configurația amintită anterior face legătura dintre situația de comunicare și limbă,
genul face legătura dintre cultură și situația de comunicare (Martin 1997). Prin intermediul genului
discursiv, membrii unei culturi ating un obiectiv comun (Miller 1984; Bakhtin 1986; Levin, Fine
și Young 2001; Miller și Kelly 2016).
Într-un gen discursiv pot apărea diverse strategii discursive, iar aceste strategii sunt alese de
către individul care produce discursul în conformitate cu structura convențională pe care o impune
genul. Astfel, convențiile pot fi exploatate pentru a produce anumite efecte sau pentru a urmări
intenții personale.
Descrierea genurilor discursive din perspectivă socio-culturală arată că genul definește,
organizează și exprimă realitatea socială.

II.1.1.2. Perspectiva retorică

Din perspectivă retorică, conceptul „gen” se limitează la un anumit tip de clasificare a

discursului, care se bazează pe practici retorice. Astfel, genurile discursive se definesc prin
similitudini privitoare la strategii discursive, forma discursurilor și așteptările publicului (Campbell
1988; Leff și Mohrmann 1974; Miller 1984; Bawarshi și Reiff 2010; Swales 2016). Totodată,
genul discursiv se remarcă printr-o structură specifică, prin alegerea conținutului și a stilului, care
se subordonează scopului comunicativ.
Pe scurt, aspectele care descriu genul, în accepție retorică, sunt următoarele (Miller 1984):
• Convenționalizare. Genul este o categorie convențională de discurs și își ia sensul din
situația de comunicare dată.
• Relația formă – substanță. Genul reprezintă relația dintre formă și substanță, întrucât
anumite aspecte ale conținutului impun o anumită formă. De exemplu, în genul publicitar

9
Exemple de situații tipice pot fi situația în care o mamă îi citește copilului o poveste înainte de culcare sau situația în
care jucătorii specializați într-un joc îi instruiesc pe jucătorii începători (Halliday 1978: 29).
10
În categoria situațiilor convenționalizate, se încadrează atât situații cu o structură amplă, cum sunt nunțile regale, cât
și situațiile cu structuri mai puțin ample, precum tradițiile de familie (Bhatia 2013: 58).

18
 mesajul este transmis într-o formă clară, concisă, accesibilă și atractivă (Stoichițoiu-
Ichim 1997; Rovența-Frumușani 2012).
• Relația intenție personală – așteptare socială. Genul desemnează o structură retorică
prin care se stabilește o legătură între „intențiile personale” ale emițătorului și „așteptările
sociale”, ce vin din partea publicului. De exemplu, atunci când locutorul are intenția de
a motiva publicul să facă sport, deoarece este o activitate benefică pentru sănătatea
omului, el răspunde la o nevoie socială, cum este dezvoltarea personală, și face aceasta
prin dezvăluirea propriei intenții de a face sport, raportându-se la exemplul personal.

II.1.2. Subgenurile discursive

Genurile discursive se clasifică în funcție de scopul comunicativ, formă și temă, însă aceste
criterii de clasificare nu sunt categorii retorico-pragmatice fixe, ci permit schimbarea continuă, în
funcție de contextele în care se produce un discurs. Orice schimbare majoră în ceea ce privește
scopul comunicativ produce apariția unui nou gen discursiv, iar schimbările minore, cum sunt
atitudinea vorbitorului, impresia pe care o creează în fața publicului, relația pe care o instituie cu
publicul influențează apariția subgenurilor (Halmari și Virtanen 2005; Bhatia 2013).

II.2. Persuasiunea – dimensiune fundamentală a discursului

Pentru înțelegerea conceptuală a genului discursiv motivațional, subliniem ideea că una

dintre strategiile de bază ale acestuia este persuasiunea. În cadrul acestui subcapitol, avem
următoarele scopuri: (a) definirea conceptului de persuasiune; (b) identificarea tipurilor de
comunicare persuasivă; (c) alcătuirea unui set de caracteristici ale vorbitorului care are ca scop
comunicațional să persuadeze publicul; (d) clarificarea relației dintre persuasiune și manipulare;
(e) persuasiunea în diverse subgenuri persuasive.

II.2.1. Persuasiunea – definiții

Persuasiunea este abilitatea locutorului de a convinge interlocutorul de o idee, prin

raționamente (logos), prin lumina pozitivă în care se afișează pe sine (ethos) și prin emoțiile pe

19
care le solicită interlocutorului (pathos). În economia unui discurs public, persuasiunea este un
dispozitiv discursiv, folosit de către locutor pentru a întări convingeri existente sau pentru a induce
o schimbare comportamentală, emoțională sau cognitivă, pe care receptorul o adoptă în mod
voluntar. Această scurtă și generică descriere a persuasiunii decurge din patru definiții.

(a) Definiția 1. Persuasiunea este un dispozitiv discursiv folosit de individul care

încearcă în mod deliberat să schimbe mentalitatea și/sau comportamentul interlocutorului(lor).
Sunt implicați cel puțin doi participanți la situația de comunicare, iar esența persuasiunii verbale
constă în efectul pe care îl produce asupra interlocutorului (Thompson 1975: 2; Sornig 1989).

(b) Definiția 2. Prin comunicarea persuasivă se induce o schimbare generică, în

legătură cu atitudini, convingeri, valori sau comportamente (Perloff 2003: 8; Halmari și Virtanen
2005: 230; Cameron 2009; Verderber et al. 2010: 389; Turner et al. 2018: 287). Vorbitorul are atât
intenția de a schimba mentalitatea sau comportamentul publicului, cât și intenția de a întări o
convingere preexistentă, iar aceste două intenții pot concura în cadrul aceluiași discurs sau pot
apărea alternativ, schimbarea și ranforsarea fiind trăsăturile esențiale ale persuasiunii (Seiter și
Gass 2004; Halmari și Virtanen 2005; Rhodes, Toole și Arpan 2016).

(c) Definiția 3. Un act de comunicare are caracter persuasiv, dacă există intenția
locutorului de a schimba modul de gândire al interlocutorului și dacă interlocutorul alege voluntar
să adere la schimbarea indusă de locutor (Thompson 1975: 8).
Pe marginea acestei definiții, s-au formulat două observații.
Prima observație este faptul că schimbarea nu este ușor de indus, iar interlocutorul este
rezervat atunci când simte că este constrâns să acționeze împotriva voinței sale, deoarece una dintre
problemele generale ale individului este în ce măsură decizia pe care o ia îi aparține în totalitate
(Thompson 1975: 434; Deci și Flaste 1995: 10; Garvin și Roberto 2005: 26).
A doua observație este ideea că persuasiunea exercitată cu o forță minimă creează iluzia
alegerii, ceea ce facilitează adeziunea interlocutorului la mesajul transmis de locutor (Levine 2003:
192; Perloff 2003: 8; Östman 2005; Halmari și Virtanen 2005: 230).

20
 (d) Definiția 4. Mecanismul persuasiunii se explică prin trei modele teoretice (v. Figura
1): (i) modelul entimematic; (ii) modelul motivațional; (iii) modelul consecvenței. Aceste modele
sunt complementare și se pot suprapune în configurația internă a unui discurs persuasiv.

Figura1. Mecanismul persuasiunii (Thompson 1975: 5)

Modelul entimematic al persuasiunii reprezintă o formă prescurtată a unui silogism, în care

una dintre premise sau concluzia nu este exprimată, ci inferată din celelalte două care sunt
exprimate. Prin acest model, locutorul persuasiv creează iluzia libertății de alegere, însă
direcționează totuși interlocutorul spre adoptarea unei anumite schimbări, prin restrângerea
opțiunilor pe care interlocutorul le poate infera.
Modelul motivațional al persuasiunii implică prezența motivelor pe care individul le
folosește pentru a induce schimbarea. Vorbitorul include în structura discursului său motive
personale (engl. inner drive) care justifică schimbarea pe care o induce. Apelul la motivele
personale este relevant în demonstrarea faptului că schimbarea pe care o induce interlocutorului
este personală, mai precis interlocutorul adoptă schimbarea indusă de către locutor cu condiția ca
această schimbare să i se potrivească din punct de vedere emoțional, cognitiv și comportamental.
Modelul consecvenței descrie modul cum consecvența în gândire maximizează efectul
persuadării și se actualizează în structura discursului prin repetiție. Repetiția este o practică
stilistică foarte importantă în procesul de persuadare, deoarece accentuează impactul pe care o idee
îl are asupra publicului, printr-un efect cumulativ (Thompson 1975: 439).

21
 II.2.2. Tipologia comunicării persuasive

Există trei tipuri de comunicare persuasivă (Thompson 1975: 3): (i) unidirecțională; (ii)
bidirecțională; (iii) multidirecțională. Acestea vizează numărul de participanți la situația de
comunicare.
În ceea ce privește comunicarea persuasivă unidirecțională, există un individ care se
adresează unui grup de indivizi și încearcă să le influențeze comportamentul sau modul de gândire,
în timp ce comunicarea persuasivă bidirecțională presupune existența a doi participanți care își
însușesc alternativ rolurile de emițător și receptor, iar rezultatul este adaptarea reciprocă din punct
de vedere cognitiv, emoțional sau comportamental. Comunicarea multidirecțională implică trei sau
mai mulți participanți care se influențează reciproc.
Dintre acestea, comunicarea persuasivă unidirecțională face obiectul subcapitolului de față,
în sensul că discursul public de tip persuasiv este o comunicare unidirecțională, întrucât există un
locutor care încearcă să persuadeze un grup de indivizi.

II.2.3. Caracteristicile vorbitorului persuasiv

Persuasiunea impune vorbitorului o conduită în comunicare, constituită din câteva trăsături

pe care le enumerăm mai jos (Thompson 1975; Conger 1998). Astfel, vorbitorul persuasiv:
• are obiective clare;
• își cunoaște publicul și își adaptează mesajul în funcție de cerințele publicului;
• se comportă etic, astfel încât receptorul îl percepe ca pe un individ competent, de
încredere, bine intenționat;
• folosește un limbaj clar, adecvat și puternic;
• adoptă un comportament nonverbal adecvat; intonația sa asigură claritate și emfază;
• orientează interesul publicului spre propriile idei;
• folosește cel mai des următoarele strategii: apelul la rațiune, apelul la stereotipie,
motivarea și sugestia. Dintre toate aceste strategii, un loc aparte îl ocupă, în literatura de
specialitate, abilitatea de a sugera, în loc de a impune, ca mijloc subtil și extrem de eficient
de persuadare. Acestei abilități i se alătură altele, cum sunt: formularea mesajelor într-o
formă naturală, spontană; afișarea unei atitudini pozitive; valorificarea prestigiului

22
 personal; adoptarea unui comportament verbal consecvent, cel mai des prin intermediul
repetițiilor (Thompson 1975).

II.2.4. Relația dintre persuasiune și manipulare

Persuasiunea și manipularea sunt două categorii care interferează, deoarece au în comun

acțiunea de a convinge. Persuasiunea este abilitatea unui individ de a-l convinge pe altul să adopte
o schimbare în mod voluntar, în timp ce manipularea este abilitatea de a produce o conformare
involuntară a indivizilor (Cialdini 2008). Prin urmare, libertatea alegerii este un factor important,
prin care se poate distinge persuasiunea de manipulare (van Dijk 2008).
În ceea ce privește persuasiunea, interlocutorii au libertatea alegerii, pot să accepte sau nu
argumentele oferite de vorbitor. De asemenea, persuadarea permite persuadatului accesul la o
alegere autentică, deși opțiunile prezente în cadrul unui discurs persuasiv probabil nu sunt atractive
în mod egal (Lulofs 1991).
În procesul de manipulare, participanții au un rol pasiv, ei devin victime ale manipulării (van
Dijk 2008). Așadar, manipularea are scopul de a menține ordinea socială și reprezintă un proces
opac de dominare prin intermediul limbii. Prin folosirea unui limbaj al puterii, asertiv, vorbitorul
îl domină pe receptor, dar și prin forță, amenințări și constrângere (de Landtsheer 1998). Consecința
negativă a manipulării este aceea că receptorul nu înțelege adevărata intenție a vorbitorului,
deoarece probabil nu deține informația necesară pentru a se opune manipulării (van Dijk 2008:
213). Cel mai des, manipularea apare ca strategie a discursului politic (van Dijk 2008).
Specifică discursului motivațional este persuasiunea, mai degrabă decât manipularea politică.
În primul rând, în construcția unui astfel de discurs, se folosesc strategii și tehnici prin care i se
permite receptorului să reflecteze la ceea ce i se evidențiază de către vorbitor, cultivându-se, astfel,
libertatea alegerii. În al doilea rând, printre particularitățile esențiale ale discursului motivațional
este abilitatea vorbitorului de a-și demonstra autenticitatea, această trăsătură făcând imposibilă
constrângerea celuilalt de a se schimba în ciuda voinței sale.
Așadar, discursul motivațional este clar un discurs nepolitic, lipsind din configurația internă
a acestuia forța de impunere a mesajului, dar existând totuși o forță persuasivă atenuată.

23
 II.2.5. Persuasiunea în diverse subgenuri discursive

Pentru a scoate în evidență faptul că discursul motivațional este un subgen distinct, îl vom
compara cu trei subgenuri discursive, în cadrul cărora persuasiunea este strategia de bază, fiind
totuși abordată diferit. Ne referim la discursul publicitar, la discursul politic și la discursul religios.
Discursul publicitar a luat naștere în sfera socială a publicității. Publicitatea a depășit însă
statutul de instrument strict economic, în care sunt prioritare obiectivele comerciale, și s-a
îndreptat, mai degrabă, către „o școală socială de consum” (Rachieru 2007: 26). Totodată,
publicitatea face ca discursul publicitar să fie una dintre cele mai dinamice și versatile arii ale
discursului public de tip persuasiv. Aceasta a fost rezultatul a mai mulți factori: (a) dezvoltarea
tehnologiei în comunicarea în masă, (b) explozia masivă de informație, (c) nevoia acută a
indivizilor de a face publicitate, (d) natura competitivă a activităților profesionale (Bhatia 2005:
213), (e) schimbările în obiceiurile consumatorilor (Halmari și Virtanen 2005: 237).
Discursul politic depinde de un context social instituționalizat, comunicarea politică este
convenționalizată, depinde de normele instituției pe care o reprezintă vorbitorul (Neșu 2003: 232;
Ștefănescu 2008: 31; van Dijk 2008: 227; Fairclough și Fairclough 2012: 18; Fetzer 2013: 31).
Discursul politic constituie principala modalitate prin care „actorul” politic (în accepția lui van
Dijk 2008) declanșează seria evenimențială ce alcătuiește comunicarea politică (Neșu 2003: 232).
Discursul religios persuadează indivizii spre mântuirea sufletului, printre altele, prin
practicarea unor principii etice. Prin intermediul „explicării unor aspecte dogmatice, elogierii vieții
unui sfânt, prezentării unor fapte morale” se încearcă a se crea un efect educativ asupra indivizilor
(Golea 2020: 140).

II.3. Trăsături comune și particularități ale subgenurilor persuasive

Am comparat discursul motivațional cu alte tipuri de discurs public persuasiv în funcție de

patru criterii retorico-pragmatice: (i) tema, (ii) scopul comunicativ, (iii) imaginea de sine, (iv)
cadrul de referință. Fiecare dintre aceste criterii subordonează un set de trăsături generale, specifice
discursului persuasiv, și un set de trăsături particulare fiecărui subgen al discursului persuasiv.
(i) Tema este ideea centrală a unui discurs.

24
 (ii) Scopul comunicativ este intenția emițătorului, care justifică tema. Verderber et al.
(2010) identifică scopurile discursului persuasiv și atribuie fiecărui scop niște afirmații
edificatoare, adică niște „propoziții declarative care exprimă clar poziționarea vorbitorului față de
subiectul abordat” (Verderber et al. 2010: 390) (trad. ns.). Scopurile identificate de Verderber et
al. (2010) coexistă la nivel discursiv, unele descriind într-o măsură mai mare un anumit subgen
discursiv.
Astfel, vorbitorii își ating scopurile comunicative recurgând la trei tipuri generale de afirmații
(Verderber et al. 2010: 389-300): (a) afirmația factuală; (b) afirmația morală; (c) afirmația
metodică.
Afirmația factuală11 este o afirmație menită să convingă publicul că ceva s-a întâmplat sau
nu în trecut, că este adevărat sau nu în prezent sau că se va întâmpla în viitor; fie că este adevărat
sau nu, se va argumenta că este adevărat. Afirmația factuală poate apărea în discursul politic, în
care vorbitorul încearcă să convingă publicul că ceva se va întâmpla în viitor, cu condiția ca
publicul să adere la convingerile sale. Totodată, afirmația factuală poate fi ocurentă și într-un
discurs religios, unde vorbitorul convinge indivizii că ceva s-a întâmplat în trecut.
Afirmația morală12 este o afirmație destinată să convingă publicul că ceva este bun/rău,
dezirabil/indezirabil, corect/incorect, moral/imoral, credibil/incredibil, important/neimportant.
Afirmațiile morale se regăsesc în discursul motivațional, în discursul publicitar și în discursul
religios, deoarece în cadrul acestora se argumentează opoziții ca moral-imoral, benefic-nebenefic.
Afirmația metodică13 este o afirmație construită să influențeze publicul să adopte un anumit
curs al acțiunii. Afirmațiile metodice predomină în discursul politic, deoarece în acest politicianul
are ca obiectiv obținerea votului din partea publicului, deci publicul urmează un anumit curs al
acțiunii.
Desigur, toate afirmațiile pot apărea în fiecare subgen persuasiv și depind de publicul-țintă.
(iii) Imaginea de sine se referă la modul cum vorbitorul se proiectează în discurs,
coincide cu dimensiunea ethosului și este complementară strategiilor discursive pe care vorbitorul
le folosește în expunerea sa (Sornig 1989).

11
O afirmație factuală este „Încălzirea globală distruge pământul.”.
12
O afirmație morală este „Educația finlandeză este cea mai bună pentru copiii români.”.
13
Enunțul „Un stil de viață mai sănătos se obține prin sport” este o afirmație metodică, deoarece indică poziționarea
vorbitorului față de subiectul „sănătate”, prin apelul la metodă, adică la „sport”.

25
 (iv) Cadrul de referință reprezintă un set de convingeri și valori, care influențează
percepția despre realitate a individului (Tversky și Kahneman 1981: 453). Vorbitorul persuasiv
folosește fie un cadru de referință personal, adică propriile convingeri și valori, fie un cadru de
referință adoptat de la instituția pe care o reprezintă, pentru a motiva receptorul să adopte o
schimbare.

II.3.1. Trăsături comune

Trăsăturile comune ale subgenurilor discursive semnalează apartenența la un anumit gen

discursiv.

II.3.1.1. Tema

În subgenurile discursului persuasiv, tema este obiectul care atrage publicul, iar, prin temă,
discursul atinge vulnerabilitățile publicului. Efectul pe care îl produce discursul crește odată cu
potențialul emoțional al temei, mai precis cu maniera în care este expusă tema, astfel încât să
sensibilizeze publicul.
Pentru a crea anumite afecte prin care sensibilizează publicul, vorbitorul recurge, printre
altele, la inserția narațiunilor (Conger 1998: 87-88; Turner et al. 2018: 289). Odată captivat de
narațiune și cuprins de emoțiile transmise prin aceasta, receptorul se va lăsa mai ușor persuadat.

II.3.1.2. Scopul comunicativ

Acțiunea de a persuada implică, cel puțin în cazul subgenurilor discursului persuasiv, un scop
comunicativ foarte bine conturat, acela de a convinge publicul în legătură cu importanța ranforsării
unui comportament sau a schimbării comportamentale, cognitive sau emoționale. Vorbitorul își
formulează obiectivele, astfel încât să fie comune cu ale celor pe care intenționează să-i persuadeze
(Conger 1998: 87-88), mai precis obiectivul pe care îl urmărește locutorul este în acord cu ceea ce
interlocutorul are nevoie să afle14. Ranforsarea și schimbarea unui comportament sunt motivate fie

14
De exemplu, când receptorul are nevoie să afle despre organizarea statului, vorbitorul are scopul de a-l convinge în
legătură cu percepția proprie despre organizarea statului sau percepția pe care i-o impune vorbitorului instituția pe care
acesta o reprezintă.

26
extrinsec, prin raportare la un obiect extern receptorului, fie intrinsec, prin raportare la sine (Deci
și Flaste 1995; Deci și Rayn 2000; Latham și Locke 2004; Bowman Jr. 2007). Dacă este motivat
intrinsec, receptorul acționează, deoarece este satisfăcut la nivel personal; dacă este motivat
extrinsec, impulsul de a acționa decurge din satisfacții exterioare.

II.3.1.3. Imaginea de sine

O trăsătură comună a subgenurilor discursului persuasiv este faptul că imaginea de sine a

vorbitorului este o sursă a credibilității (Conger 1998).
Astfel, în centrul acțiunii de a persuada un individ sau un grup de indivizi, se află imaginea
de sine a celui care persuadează, deoarece proiectarea ethosului în discursul persuasiv este o
strategie de construire a credibilității mesajului (Conger 1998). Pentru a asigura verosimilitatea
mesajului și adeziunea publicului la ideile exprimate prin discurs, vorbitorul exprimă încredere în
sine și apelează la rațiune (logos), prin dovezi care justifică sfaturile, îndemnurile sau propunerile
sale. De aceea, vorbitorii par a se comporta ca niște „avocați” ai cauzei pe care o susțin prin
discursul lor (Turner et al. 2018: 289) (trad. ns.).

II.3.1.4. Cadrul de referință

Trăsătura comună a subgenurilor persuasive pe care o putem stabili sub acest criteriu este
menționarea motivației schimbării. Motivația este înțeleasă ca un cadru de referință, în măsura în
care constituie obiectul intern sau extern la care se face referire în discurs și care impulsionează
publicul să facă o schimbare.
Obiectul motivațional, fie că este intern, fie că este extern, reprezintă deci cadrul de referință
al unui discurs persuasiv15. Cadrul de referință este important pentru un discurs persuasiv din două
motive: (i) indică tipul de motivare dominant (extrinsec sau intrinsec) și (ii) presupune simularea
unui dialog cu publicul. Publicul, „o mulțime într-o piață publică sau un grup de specialiști, un
singur individ sau întreaga populație a globului” (Perelman 1982: 5) (trad. ns.), nu este un simplu
participant pasiv, ci este autonom în ceea ce privește decizia de a crede și de a accepta ideea

Într-un discurs politic, de exemplu, cadrul de referință desemnează normele instituției pe care o reprezintăvorbitorul.
15

Acesta din urmă motivează extrinsec publicul, prin prezentarea avantajelor materiale sau care vizează calitatea vieții.

27
transmisă prin discurs. Vorbitorul care are intenția de a persuada publicul își construiește mesajul,
astfel încât să obțină de la public o reacție de conformare, de adeziune la ideile discursului. Pentru
a obține această reacție, vorbitorul transmite mesajul indirect, evitând orice formă de coerciție prin
negarea ei și prin îndemnuri atenuate (Halmari și Virtanen 2005: 230).

II.3.2. Particularități

Cele patru criterii retorico-pragmatice pe care le folosim în compararea subgenurilor

discursive se actualizează în mod diferit, în funcție de nevoile indivizilor și de aria publică în care
se produce discursul.

II.3.2.1. Tema

În funcție de tema discursului, se pot identifica subgenuri distincte, iar acestea depind de (a)
sfera de activitate socială în care se produce un discurs public persuasiv și de (b) comunitatea de
discurs pe care o circumscrie un anumit subgen discursiv.
Sfera de activitate socială este sectorul social în care ia naștere un discurs.
Comunitatea de discurs reprezintă grupurile de oameni care au obiective comune și folosesc
comunicarea pentru a le obține (Swales 1987: 5; Borg 2003: 398). Prin temă, discursul public
persuasiv creează o anumită comunitate, însă această comunitate este dinamică, nu are limite
spațiale sau temporale (Swales 1987: 3); în timp ce unele comunități discursive sunt conservatoare,
altele se dezvoltă constant (Swales 1987: 8).
Sfera de activitate socială a discursului motivațional. Discursul motivațional s-a născut în
sfera dezvoltării personale; dezvoltarea personală a devenit, în realitatea socială actuală, un
domeniu de activitate editorială și nu numai, așa cum am subliniat în Capitolul I.. Vorbitorul oferă
publicului o alternativă cu privire la un aspect al vieții umane, atingând subiecte ca modul de
gândire sau de relaționare cu ceilalți, stilul de viață, educația, cunoașterea de sine. Prin urmare,
temele alese de vorbitorii motivaționali se integrează în sfera dezvoltării personale și răspund
nevoii omului de a evolua.
Identificăm diverse teme, cum sunt împlinirea sufletească, împlinirea profesională, lărgirea
orizontului intelectual, vindecarea sufletească, regăsirea sinelui, dezvoltarea abilităților de

28
comunicare interpersonală. Temele au caracter universal, iar acest caracter universal este o sursă a
identificării indivizilor cu tema discursului, deoarece se creează impresia că discursul se adresează
fiecărui individ. Prin aceasta, indivizilor li se oferă libertatea să analizeze noua perspectivă de viață
prin raportare la experiența proprie.
Sfera de activitate socială a discursului politic. Temele alese de politicieni circumscriu
sfera de activitate politică. Politica se referă la activități și instituții aflate în strânsă legătură cu
organizarea statului (de Landtsheer 1998: 3), iar discursul politic se construiește în jurul unor teme
ca propunerea unor planuri noi de guvernare, explicarea unor situații de criză, atacul adversarilor
politici. Prin acestea, discursul pare că răspunde nevoii omului de a fi informat, însă, de cele mai
multe ori, discursul politic înșală opinia publică. De fapt, politicianul elaborează tema discursului
într-o manieră care pune într-o lumină favorabilă instituția pe care o reprezintă (van Dijk 2008:
227).
Sfera de activitate socială a discursului publicitar. Discursul publicitar se înscrie în sfera
publicității; publicitatea este „o piață a limbajului”, o modalitate prin care se informează și se
influențează cumpărătorul (Lochard și Boyer 1998: 43; Cvasnîi Cătănescu 2006; Vid 2018: 316).
Tema discursului publicitar este de natură comercială și este reprezentată sintetic, de un obiect, o
idee, un bun sau un serviciu. În general, tema discursului publicitar este prezentarea beneficiilor
unui produs, iar aceasta înscrie în sfera publicității.
Sfera de activitate socială a discursului religios. Discursul religios se integrează în sfera
religiei; religia este un sistem de simboluri, prin care se stabilesc stări puternice, de lungă durată și
motivații, prin formularea concepțiilor despre o ordine universală a existenței, pe care oamenii o
acceptă ca reală (Palinkas 1989). Astfel, temele unui discurs religios sunt de natură biblică:
adevărul, moralitatea, libertatea spirituală, mântuirea, supunerea.
Comunitatea de discurs motivațional. Discursul motivațional creează o comunitate a
oamenilor care își doresc să se împlinească pe un anumit plan sau să înțeleagă mai profund anumite
aspecte ale vieții. Într-un astfel de context motivațional, se regăsesc aceia care au ca obiective să
se cunoască mai bine, să își depășească anumite temeri, să înțeleagă mai profund anumite aspecte
ale vieții. Acești indivizi percep discursul pe care îl ascultă ca pe un instrument de dezvoltare
personală, deoarece prin discurs pot afla răspunsurile pe care le caută cu privire la sine.
Comunitatea discursului motivațional se formează în funcție de limitele spațiale și temporale ale

29
unei conferințe, care se organizează pentru ca indivizii să aibă prilejul de a se întâlni și de a se
inspira reciproc prin discursuri motivaționale.
Comunitatea de discurs politic. Comunitatea discursului politic vizează indivizii care au
dreptul să voteze, care sunt interesați de politică sau care activează în acest domeniu.
Comunitatea de discurs publicitar. Discursul publicitar răspunde nevoii umane de a valida
obiecte, iar vorbitorul face aceasta prin asocierea obiectelor cu sensuri sociale, culturale sau
personale (Vid 2018: 316). Astfel, acest tip de discurs se adresează comunității de consumatori,
deoarece publicitatea vizează indivizii care consumă resurse.
Comunitatea de discurs religios. În cazul discursului religios, acesta se rostește într-un
context social fix, instituționalizat, cum este instituția bisericii. Se creează o comunitate religioasă,
iar indivizii care sunt membri ai acestei comunități se află în căutarea unui adevăr sau încearcă să-
și diminueze o incertitudine (Palinkas 1989).
Am subliniat în paragrafele anterioare faptul că discursul motivațional și discursul religios
se produc în contexte instituționalizate și au comunități mai mult sau mai puțin limitate spațial.
Spre deosebire de acestea, discursul politic și discursul publicitar se adresează unor comunități
extrem de largi.
Limbajul publicității este produsul adaptării lingvistice la un context în care mesajele sunt
formulate către un public larg, care reprezintă un amestec de prejudecăți culturale și asumpții care
nu pot fi decât intuite (Bruthiaux 2005: 137). Bineînțeles, pot exista și cazuri particulare. De
exemplu, există discursuri politice susținute în cadrul unor conferințe de presă și există discursuri
publicitare susținute în cadrul unor conferințe special organizate cu scopul de a promova un produs
sau un concept nou.
Oricare dintre subgenurile persuasive (motivațional, politic, publicitar și religios) se poate
adresa unor comunități libere, ai căror membri aleg să fie prezenți și aleg să plece când doresc.

II.3.2.2. Scopul comunicativ

Scopul discursului motivațional. Publicul căruia i se adresează vorbitorul motivațional este

alcătuit din indivizi care manifestă nevoia de dezvoltare personală. Prin urmare, scopul
comunicativ este de a schimba o perspectivă veche asupra vieții cu una nouă (Anderson 2016: 127),

30
pe care vorbitorul o descrie pe baza experienței proprii. Prin apelul la experiența personală, el
exprimă indirect mesajul și lasă receptorul să ajungă singur și firesc la o concluzie, iar ceea ce,
uneori, exprimă direct ia forma unui sfat atenuat. Motivarea pentru schimbare se produce subtil și
transmite un efect inspirațional, diferit de efectul de manipulare al discursului politic.
Minimalizarea beneficiului pe care îl are vorbitorul în urma persuadării publicului creează efectul
inspirațional.
În toate celelalte subgenuri ale discursului persuasiv, vorbitorul beneficiază, într-un fel sau
altul, de efectul produs. Într-un discurs politic, beneficiul vorbitorului este acela că atrage de partea
sa potențiali votanți, în timp ce în discursul publicitar, beneficiul reprezintă achiziționarea
produsului de către cumpărătorul persuadat să se comporte astfel, iar într-un discurs de tip religios,
vorbitorul menține ordinea în comunitatea religioasă care i se supune.
Scopul discursului politic. Scopul discursului politic este de a persuada publicul să adere la
convingerile politice ale vorbitorului. Pentru aceasta, vorbitorul încearcă să obțină solidarizarea
conștientă a receptorului cu vorbitorul (Neșu 2003: 233). Spre deosebire de discursul motivațional,
într-un discurs politic, persuadarea se apropie, mai degrabă, de manipulare, deoarece, de multe ori,
se prezintă o perspectivă falsă asupra imaginii vorbitorului, a regimului de guvernare sau a
regimului de opoziție (Feldman și de Landtsheer 1998: 5; Ștefănescu 2008: 31), iar receptorul are
un rol pasiv (van Dijk 2008: 212), nu este provocat să se implice în situația de comunicare, din
cauza distanței sociale care există între vorbitor și receptor.
Într-un discurs politic, motivarea pentru schimbare se realizează diferit în comparație cu
discursul motivațional, deoarece politicianul constrânge receptorul să adopte o schimbare, în timp
ce în discursul motivațional, vorbitorul inspiră receptorul să adopte o schimbare, fără să-l
constrângă prin consecințele negative care ar urma nesupunerii față de propunerea vorbitorului.
În configurația discursului politic, predomină actele de vorbire comisive, care sunt dublate
de condiționări, cu menirea de a motiva extrinsec vorbitorul. Astfel de condiționări există, în mod
special, în discursurile rostite de vorbitori în cadrul campaniilor electorale, atunci când vorbitorul
se angajează să adopte un anumit comportament, cu condiția ca publicul să-l voteze în funcția
pentru care candidează. Se evidențiază, în acest caz, abilitatea vorbitorului de a prezenta într-un
mod edificator efectele ulterioare și cauzele lor (Chilton 2004: 85).

31
 Scopul discursului publicitar. În discursul publicitar se obține adeziunea publicului prin
seducție (Stoichițoiu-Ichim 1997: 52; Bhatia 2005: 214; Rovența-Frumușani 2012: 157; Vid 2018:
316), iar scopul comunicativ este de a convinge consumatorul în legătură cu calitățile unui produs
și, în final, de a-l persuada să achiziționeze produsul respectiv (Popescu 2014: 87). De altfel,
persuasiunea care se bazează pe seducție vizează manipularea relației dintre vorbitor și public
(Sornig 1989: 97; Dobre 2017: 107).
În acest gen de discurs, se exploatează raportul câștig-cost, pentru a se solicita schimbarea.
Exploatarea acestui raport se bazează pe formularea mesajelor într-o manieră în care focusul cade
pe câștig sau pe cost (Rothman și Updegraff 2010; Brunel și Nelson 2003; Shin și Dahana 2017).
Se atrage atenția publicului fie cu privire la beneficiile ulterioare achiziționării produsului, fie cu
privire la urmările negative cauzate de respingerea cumpărării produsului. Prin modul în care
motivează schimbarea, discursul publicitar se aseamănă cu discursul politic, întrucât ambele
apelează la condiționări.
Scopul discursului religios. Scopul discursului religios este de a fixa anumite
comportamente și convingeri existente (Jones 1905: 264; Clifford 1987: 469; Fabarez 2002: xii;
Morrissey 2002: 690). Astfel, discursul religios are menirea de a transforma comportamentul
indivizilor în conformitate cu valorile religiei, iar rezultatul persuasiunii devine obediența,
concesia, încrederea smerită.

II.3.2.3. Imaginea de sine

Imaginea de sine în discursul motivațional. Așa cum am subliniat în capitolul anterior (v.
I.), individul care produce un discurs motivațional are statutul de vorbitor motivațional. Imaginea
acestuia este argumentul principal pentru motivarea schimbării, deoarece el se prezintă pe sine ca
un rezultat al adoptării perspectivei noi de viață pe care o descrie în discursul său. De aceea,
vorbitorul motivațional își proiectează în discurs imaginea unui individ autentic, vulnerabil, sincer,
devenind un model demn de credibilitate. Totodată, aceste trăsături de caracter pe care el le afișează
favorizează apropierea psihologică dintre vorbitor și public, deoarece generează admirația din
partea publicului și stabilesc bazele unei comunicări intime. În acest context, rolul intimității este
acela de a vulnerabiliza publicul și de a favoriza adeziunea publicului la mesajul discursului. De

32
altfel, crearea sentimentului de apropiere, de împrietenire este instrumentul central și cel mai
eficient al persuasiunii (Sornig 1989: 104), este un instrument subtil, care îi permite vorbitorului
să motiveze intrinsec receptorul și să-i inducă acestuia din urmă libertatea alegerii.
Imaginea de sine în discursul politic. În timp ce în discursul motivațional vorbitorul apare
ca model inspirațional pentru public, în discursul politic, vorbitorul apare în ochii publicului ca
model instituționalizat. Ca model inspirațional, vorbitorul acționează în consonanță cu mesajul pe
care îl transmite și dovedește aceasta prin inserția în discurs a numeroase exemple personale. Ca
model instituționalizat, vorbitorul își propune să persuadeze publicul în legătură cu valori sociale,
schimbări sau planuri de guvernare propuse de instituția pe care o reprezintă. În discursul politic,
individul are statut de politician. Ca politician, individul are o identitate reprezentativă, un rol
social bine conturat (Neșu 2003: 232). În discursul politic, sinceritatea nu este neapărat ancorată în
actorul politic individual (Fetzer 2002: 184), deoarece politicienii nu sunt cunoscuți drept
întruchipări ale credibilității (Holly 1989: 115). Există o tradiție a imaginii de politician care nu
exprimă încredere, din cauza strategiei discursive pe care vorbitorii o folosesc pentru a induce
schimbarea, și anume manipularea. În strânsă legătură cu strategiile de manipulare prezente într-
un discurs politic, se află strategiile de construcție a imaginii de sine a vorbitorului (van Dijk 2008:
227): (a) prezentarea pozitivă a imaginii de sine; (b) prezentarea negativă a imaginii celuilalt; (c)
figuri retorice, cum sunt hiperbola, eufemismul și metafora, cu rolul de a construi sensuri opuse,
pe axa pozitiv – negativ. Acestea întăresc poziționarea politicianului față de aspectele politice pe
care le expune în discurs și contribuie la manipularea opiniei publice.
Între vorbitorul motivațional și politician există o diferență și în ceea ce privește gestionarea
imaginii sociale. Într-un discurs motivațional, în care se maximizează legătura cu publicul,
vorbitorul minimalizează stima de sine, iar imaginea lui socială ocupă un loc secundar în
argumentație. Sinceritatea, modestia, elementele care trimit către imaginea personală (persoană)
devin mai importante pentru vorbitorul motivațional decât autoritatea imaginii lui sociale
(persona). Sinceritatea întărește autenticitatea comportamentului și garantează credibilitatea
mesajului. Dimpotrivă, în discursul politic se evidențiază persona, în detrimentul persoanei,
fiindcă accentul se pune pe valorile instituției pe care o reprezintă politicianul. De aceea,
politicianul are întotdeauna o ținută oficială, un ton formal și un limbaj care se caracterizează prin
proprietatea termenilor. Acesta își maximizează rolul social pentru a întări poziția instituțională.

33
 Imaginea de sine în discursul religios. Discursul religios reprezintă o tranzacție între
predicator și ascultător și se adresează ascultătorului îndeosebi la nivel spiritual (Lloyd-Jones 1972:
53). De aceea, predicatorul afișează în ochii enoriașilor imaginea unui individ evlavios, care se
supune el însuși tradiției religioase pe care o prezintă în discursul său. Spre deosebire de discursul
motivațional, unde argumentația se bazează pe imaginea personală a vorbitorului, într-un discurs
religios imaginea predicatorului nu asigură credibilitatea mai mult decât mesajul în sine. Efectul
discursului religios se bazează pe forța mesajului, prin care se construiește imaginea de sine,
aceasta din urmă fiind în acord cu dogma religioasă. De exemplu, În Noul Testament, se
accentuează ideea că persuadarea nu ar trebui să se bazeze numai pe aptitudinile oratorice ale
predicatorului, ci ar trebui realizată în strânsă legătură cu Sfântul Duh, punându-se accent pe mesaj,
nu pe predicator (Overstreet 201416).
Imaginea de sine în discursul publicitar. În publicitate, mesajul ocupă cel mai important
loc, însă la importanța mesajului contribuie semnificativ persoana căreia îi este atribuită
transmiterea mesajului (Eana și Munteanu 2007: 5). Astfel, în cazul discursului publicitar contează,
într-o măsură considerabilă, gradul de notorietate al persoanei care transmite mesajul,
maximizându-se identificarea publicului cu mesajul, datorită familiarității create prin imaginea
cunoscută a persoanei publice, dar și datorită autorității pe care un anumit individ o poate avea
asupra unui colectiv.

II.3.2.4. Cadrul de referință

Cadrul de referință în discursul motivațional. În discursul motivațional, cadrul de

referință este sinele. Vorbitorul se raportează la sine, prin dezvăluirea unor idei și întâmplări intime
necunoscuților din public. El nu face aceasta pentru a atrage reciprocitate, adică pentru a-l face pe
receptor să se autodezvăluie, ci pentru a exemplifica ideea discursului său și pentru a accentua
faptul că schimbarea este personală și că aceasta depinde în totalitate de receptor. Pentru a-l face
însă pe receptor să ia în considerare schimbarea, vorbitorul îi creează acestuia prilejul de a se
identifica cu situația descrisă, stimulându-i empatia în legătură cu povestea sa de viață. Prin
raportarea la sine, vorbitorul proiectează simultan în discurs un ethos autentic și un ethos strategic.

16
https://www.preaching.com/articles/implementing-persuasive-preaching/

34
 Pe de o parte, apelează la tehnica autodezvăluirii17 pentru a asigura autenticitatea mesajului
pe care intenționează să-l transmită și pentru a face publicul să se sincronizeze cu el pe plan
emoțional.
Pe de altă parte, vorbitorul folosește tehnica autodezvăluirii strategic, adică apelul la
experiența personală este o modalitate prin care activează interesul receptorului și prin care îl face,
totodată, să se autoevalueze. Prin inserțiile narative cu caracter personal, receptorul are șansa de a
experimenta lumea din perspectiva vorbitorului și, astfel, este motivat intrinsesc să adopte o
schimbare.
Discursului motivațional i se opun toate celelalte subgenuri persuasive, deoarece este
singurul tip de discurs persuasiv unde motivarea se realizează exclusiv intrinsec.
Cadrul de referință în discursul politic. Discursul politic se referă la normele
organizatorice ale unui stat, deoarece prin intermediul discursului politic se pun în lumină aspectele
oficiale, formale ale organizării unui stat. Într-o campanie electorală, discursul politic va influența
publicul să-l voteze pe locutor prin trei mișcări discursive: (a) evidențierea unor trăsături civice
care demonstrează importanța normelor într-un stat, (b) faptele pe care reprezentanții politici le-au
săvârșit în trecut și care îi fac demni de poziția aleasă și (c) faptele pe care le vor săvârși în viitor,
care au rolul de a impulsiona gestul social al votului. De aceea, în structura discursului politic există
în mod recurent acte comisive. În conținutul propozițional al actelor comisive sunt prezente
recompensele de care vor beneficia votanții, iar prin aceasta discursul politic motivează extrinsec
schimbarea pe care o propune.
Cadrul de referință în discursul publicitar. Discursul publicitar se referă la produsul care
se propune a fi vândut consumatorului care este motivat extrinsec, prin prezentarea avantajelor într-
o manieră creativă și ludică (Stoichițoiu-Ichim 1997: 52; Halmari și Virtanen 2005: 231; Moraru
2007: 53; Rovența-Frumușani 2012: 157; Veste 2019: 88). În acest tip de discurs, se folosește
limbajul ca un instrument de seducție a consumatorului și pentru a se obține un avantaj în fața
concurenței, observându-se o permanentă luptă de a se menține contactul cu potențialul consumator
(Popescu 2014: 81-87). Publicului îi sunt oferite povești simple, prin intermediul cărora se transmit

Autodezvăluirea reprezintă un tip de comunicare în care vorbitorul dezvăluie informații despre sine, pe care, în mod
17

obișnuit, le ține ascunse (DeVito 2002: 55).

35
valorile și idealurile la care publicul visează, astfel mesajul devenind foarte ușor de reținut și de
însușit de către public (Vid 2018: 216).
Cadrul de referință în discursul religios. Ușor diferit este cazul discursului religios. Orice
discurs religios are ca punct de referință, într-o bună măsură, imaginea unei entități evlavioase
(Overstreet 201418), deci enoriașii sunt ghidați spre adoptarea unui comportament similar cu al
celui pe care îl slăvesc. Motivarea acestui comportament se realizează într-o formă hibridă.
Predicatorul stimulează schimbarea prin beneficiile personale pe care le poate obține un individ
care tinde spre valorile religioase, etice, cum este pacea sufletească. Deși, aparent, schimbarea pare
a fi motivată intrinsec, discursul religios motivează indivizii prin raportare la un factor extern,
deoarece se raportează, printre altele, la viața aceluia pe care îl slăvesc, ceea ce desemnează un
factor extern sinelui, întrucât aparține unei realități exterioare. Prin urmare, discursul religios
motivează extrinsec receptorul, însă îi atrage acestuia interesul prin beneficii personale.
În cele din urmă, prin cadrul de referință discursul motivațional își întărește, în opinia noastră,
una dintre trăsăturile definitorii, motivarea intrinsecă a schimbării, fiind singurul subgen care
valorifică acest tip de motivare. În primul rând, am menționat faptul că se face referire la sine, ceea
ce implică îndemnul la autoanaliză. În al doilea rând, autoobservarea devine un proces
motivațional în măsura în care se pun în lumină beneficiile stabilirii unei relații cu sine. Existând
un cadru de referință care cuprinde aspecte personale, putem afirma că procesul de motivare este
unul intrinsec în discursul motivațional.

II.3.3. Harta trăsăturilor comune și particulare ale subgenurilor persuasive

Trăsături comune ale subgenurilor discursului persuasiv. Trăsături de gen

Criteriul Trăsătura comună
Tema Tema este obiectul de interes, care vizează vulnerabilitățile publicului.
Scopul comunicativ Scopul comunicativ este de a convinge publicul să adere la ideea emițătorului.
Imaginea de sine Imaginea de sine este o sursă importantă a credibilității.
Cadrul de referință Cadrul de referință desemnează valorile prin care emițătorul motivează
schimbarea în comportamentul/conștiința/atitudinea publicului.

18
https://www.preaching.com/articles/implementing-persuasive-preaching/

36
 Particularitățile subgenurilor discursului persuasiv
Criteriul Particularități
Tema – se a) Sfera de activitate socială
abordează în funcție - Sfera de activitate socială a discursului motivațional este dezvoltarea
de două subcriterii, personală.
care generează - Sfera de activitate socială a discursului politic este politica.
diferențe între - Sfera de activitate socială a discursului publicitar este publicitatea.
subgenuri - Sfera de activitate socială a discursului religios este religia.
b) Comunitatea de discurs
- Comunitatea de discurs motivațional se constituie din indivizii care caută,
în general, o împlinire sufletească.
- Comunitatea de discurs politic se constituie din votanți, actori politici sau
din indivizi interesați de politică.
- Comunitatea de discurs publicitar se constituie din consumatori.
- Comunitatea de discurs religios se constituie din enoriași, din indivizi care
caută adevărul sau un sens al vieții.

Scopul comunicativ - Scopul comunicativ al discursului motivațional este de a schimba o

perspectivă veche asupra vieții cu o perspectivă nouă, revelatoare.
- Scopul comunicativ al discursului politic este adeziunea publicului la
convingerile politice ale instituției pe care o reprezintă vorbitorul.
- Scopul comunicativ al discursului publicitar este de a scoate în evidență
calitățile unui produs și de a convinge publicul să achiziționeze produsul.
- Scopul comunicativ al discursului religios este conformarea publicului la
dogmele religioase.
Imaginea de sine - Imaginea de sine proiectată în discursul motivațional este aceea a unui
vorbitor motivațional, a unui individ care se prezintă pe sine ca pe un
exemplu inspirațional.
- Imaginea de sine proiectată în discursul politic este aceea a unui politician,
a unui individ care se prezintă pe sine ca pe un model instituționalizat.

37
 - Imaginea de sine proiectată în discursul publicitar este a unui individ cu
un grad ridicat de notorietate.
- Imaginea de sine proiectată în discursul religios este aceea a unui
predicator, a unui individ care se prezintă pe sine ca pe un model de
evlavie.
Cadrul de referință - Cadrul de referință în discursul motivațional se constituie prin raportarea
la sine, la exemplul personal.
- Cadrul de referință în discursul politic se constituie prin normele
organizatorice ale unui stat.
- Cadrul de referință în discursul publicitar se constituie prin raportarea la
un produs.
- Cadrul de referință în discursul religios se constituie din imaginea lui Iisus,
făcându-se referire la comportamentul lui Iisus, pe care enoriașii îl slăvesc
și spre care tind.

II.4. Subgenul motivațional

Din discuțiile (sub)capitolelor anterioare decurge o descriere preliminară a discursului

motivațional, ca subgen al discursului public persuasiv, cu următoarele caracteristici:
(i) este determinat de contextul psiho-social din secolul al XX-lea;
(ii) reprezintă instituționalizarea unei nevoi existente intuitiv în conștiința umană –
nevoia individului de a progresa în diferite domenii ale vieții sociale (psihologic, moral, cultural,
economic etc.);
(iii) se recunoaște prin strategia motivării intrinseci și prin cultivarea libertății de
alegere;
(iv) implică prezența unui „vorbitor motivațional”, adică a unui individ demn de
credibilitate, care inspiră încredere și impresionează prin calitatea de a fi sincer.
Motivarea intrinsecă a publicului în legătură cu schimbarea pe care o propune vorbitorul este
esența unui discurs motivațional. În mod recurent, sunt prezente inserții narative prin care
vorbitorul relatează experiențe personale. Cu ajutorul acestor experiențe intime, vorbitorul
urmărește două obiective complementare: (i) îl stimulează pe receptor să se identifice cu mesajul

38
discursului; (ii) impune un model de autoreflecție prin care îl inspiră pe receptor să adopte o
schimbare. Modelul de autoreflecție se construiește prin patru procedee retorice: (1) vorbitorul
anticipează mărturisirea pentru a atrage atenția la sine; (2) vorbitorul relatează o experiență
personală; (3) vorbitorul internalizează experiența, o transformă în afect și transmite emoții prin
care sensibilizează publicul, cum sunt tristețea, suferința, speranța sau încrederea; (4) vorbitorul
dezvăluie morala implicită a narațiunii sale.
Similar cu celelalte subgenuri persuasive, receptorul are libertatea de a alege, însă în cazul
discursului motivațional această libertate de alegere este maximizată prin două modalități retorico-
pragmatice: (a) introducerea unor directive atenuate (cum sunt sfaturile); (b) implicarea
receptorului în construirea concluziei. Prin cele două modalități de maximizare a libertății de
alegere, vorbitorul creează o legătură specială cu receptorul, care nu pare să existe în niciun alt
subgen persuasiv. În discursul motivațional, vorbitorul încearcă să convingă receptorul să înțeleagă
natura schimbării pe care o propune prin discurs. Astfel, receptorul poate accepta schimbarea și o
poate adapta în funcție de nevoile personale.
Pentru ca vorbitorul motivațional să inducă o schimbare în conștiința altei persoane, discursul
pe care îl produce devine, mai degrabă, un mijloc de sincronizare cu publicul, decât o formă a
persuasiunii. Sincronizarea se realizează prin identificarea publicului cu mesajul pe care îl
transmite discursul motivațional. Inducerea identificării are în vedere concentrarea atenției
ascultătorului spre ceea ce el și vorbitorul au în comun (aspirații, nevoi, dorințe). Ascultătorul se
identifică cu vorbitorul, deoarece crede în acțiunile și ideile pe care le selectează din discurs
(Kelman 1958: 64). Totodată, identificarea receptorului cu vorbitorul se produce și atunci când
receptorul internalizează experiența pe care o relatează vorbitorul motivațional. Internalizarea se
produce când un individ acceptă influența, datorită faptului că schimbarea indusă de vorbitor este
intrinsec satisfăcătoare.
Așadar, discursul motivațional este, poate, cel mai subtil subgen persuasiv. Prin modul subtil
în care își transmite ideile, vorbitorul îl convinge pe receptor să fie un participant activ în
formularea concluziei, creându-se o complicitate între vorbitor și receptor.

39
 II.5. Concluzii parțiale

Esențializând, am pornit de la ipoteza că discursul motivațional este un subgen al discursului

public persuasiv și am demonstrat această ipoteză prin compararea discursului motivațional cu alte
subgenuri ale discursului public persuasiv, și anume discursul publicitar, discursul politic, discursul
religios.
Demersul teoretic a cuprins distincția între gen și subgen și evidențierea atât a trăsăturilor
generale ale unei comunicări publice persuasive, care constituie genul, cât și a trăsăturilor
particulare, care diferențiază subgenurile.
Prin urmare, am comparat cele patru discursuri (motivațional, publicitar, politic, religios) în
funcție de patru criterii retorico-pragmatice: (i) tema, (ii) scopul comunicativ, (iii) imaginea de
sine, (iv) cadrul de referință.
Concluziile la care am ajuns în urma comparării subgenurilor discursului public persuasiv
sunt edificatoare pentru statutul discursului motivațional ca subgen distinct. Cea mai importantă
asemănare dintre subgenuri este cultivarea persuasiunii, ca dimensiune fundamentală a discursului
public. Această strategie însă se manifestă diferit în fiecare subgen. În unele subgenuri, gradul de
persuadare este mai mare, persuasiunea apropiindu-se de manipulare, în timp ce în subgenul
motivațional, există un grad mai mic de persuadare, deoarece se creează sugestia libertății de
alegere și se pune accent pe adaptarea schimbării la nevoile individuale.

40
 Capitolul III. Motivarea în discursul motivațional

În acest capitol, pornim de la ideea că motivarea este un proces care se poate realiza în două
moduri: intrinsec și extrinsec. În fiecare dintre aceste moduri, vorbitorul folosește un stimulent
pentru a-l determina pe receptor să-și atingă obiectivul. Dacă stimulentul este intern, psihologic,
motivația individului este intrinsecă; dacă stimulentul este extern, material, motivația individului
este extrinsecă. Susținem că în discursul motivațional vorbitorul motivează receptorul intrinsec și
vom prezenta, în cele ce urmează, strategiile prin care vorbitorul motivează intrinsec publicul să
adopte o schimbare psihologică și/sau comportamentală.
În discursul motivațional, vorbitorul nu se impune în ochii publicului ca o autoritate în
domeniul dezvoltării personale, ci ca un prieten care oferă un sfat cu privire la o problemă
personală. Strategia pe care acesta o folosește pentru a motiva intrinsec publicul este oferirea unei
soluții personale, prin raportare la sine. Vorbitorul motivațional dezvăluie anumite aspecte din
viața personală, prezintă publicului soluția la propriile probleme și stimulează receptorul să ajungă
la același nivel de împlinire la care a ajuns el. Pentru ca această strategie să fie eficientă, vorbitorul
se asigură că receptorul se identifică cu situația pe care o descrie în discurs, apelând la mecanismul
„transportării”, care face apel la capacitatea de pătrundere a unui individ într-un univers narativ.
Stimulându-i receptorului atenția, imaginația și provocându-i anumite emoții, vorbitorul își
propune să-l determine pe receptor să pătrundă în universul pe care îl configurează în discurs prin
relatarea experienței sale de viață.

III.1. Motivarea – precizări terminologice

Pentru claritate conceptuală, definim termenul central cu care vom opera în acest capitol, și
anume motivare (engl. motivation).
Termenul motivation din limba engleză poate crea probleme teoretice, deoarece în limba
română există doi termeni prin care se poate traduce: a) motivație și b) motivare. Diferența dintre
acești termeni din limba română se regăsește în definițiile prezente în literatura de specialitate
pentru termenul motivation.

41
 a) Motivația19 (engl. motivation) este o variabilă în comportament, starea sau forța
interioară care determină satisfacerea nevoilor unui individ (Vroom 1964; Maslow 1971; Carver și
Scheier 1981; Kanfer 1990).
b) Motivarea20 (engl. motivation) desemnează un proces prin care individul alocă
resurse primare, personale, ca timpul și energia, către diverse acțiuni sau își menține efortul de a
săvârși o acțiune pe termen îndelungat (Cofer și Appley 1964; Naylor, Pritchard și Ilgen 1980).
Suprapunând definițiile celor doi termeni, definim discursul motivațional ca discursul public
în care vorbitorul adoptă o strategie de motivare pentru a-l determina pe receptor să-și găsească
motivația intrinsecă de a-și atinge obiectivele.
Componentele procesului de motivare sunt: (i) obiectivul și (ii) stimulentul. În psihologie,
obiectivul se definește ca „o entitate concretă sau abstractă spre care individul își direcționează
atenția” (APADP: 464) (trad. ns.). Alte definiții denumesc obiectivul „aspirație” și îl asociază cu
starea de bine a unui individ, prin prisma faptului că „indivizii se simt satisfăcuți atunci când
urmează o direcție precisă în viață” (Hefferon și Boniwell 2011: 136) (trad. ns.). Stimulentul
reprezintă un stimul extern care îl determină pe individ să acționeze în două moduri: (a) să își
schimbe comportamentul, (b) să își mențină comportamentul. În adoptarea oricăreia dintre aceste
două acțiuni, stimulentul reprezintă o recompensă (APADP: 530; Verderber et al. 2010: 401-402).
De exemplu, dacă unui individ nu îi este satisfăcută nevoia de hrană, atunci stimulentul care l-ar
motiva să își schimbe comportamentul ar fi o recompensă sub forma alimentelor. În funcție de
nevoile indivizilor, stimulentele se împart în trei clase: (i) materiale (adăpost, hrană, bani), (ii)
sociale (popularitate, statut, acceptare) și (iii) psihologice (liniște sufletească, stimă de sine).
În funcție de stimulentele pe care le folosește individul, există două tipuri de motivare: (a)
intrinsecă și (b) extrinsecă. Motivarea extrinsecă este procesul prin care individul îl determină pe
celălalt să își atingă obiectivul folosind un stimulent extern (cum sunt cele materiale), în timp ce
motivarea intrinsecă desemnează procesul prin care un individ îl determină pe altul să își atingă
obiectivul apelând la un stimulent intern (cum sunt cele psihologice și sociale) (Deci și Flaste 1995;
Deci și Rayn 2000; Latham și Locke 2004; Bowman Jr. 2007).
În cele 40 de discursuri motivaționale selectate din conferințele TEDx pentru această
cercetare, obiectivul comunicațional al vorbitorului este dezvoltarea personală și, pentru acest

19
DEX 2009, https://dexonline.ro/definitie/motiva%C8%9Bie
20
DEX 2009, https://dexonline.ro/definitie/motivare

42
obiectiv, vorbitorul motivațional folosește stimulente psihologice, acestea fiind recompense
sufletești, intelectuale sau spirituale.
Legătura dintre obiectivul său comunicațional și stimulentul pe care îl folosește se explică
prin faptul că dezvoltarea personală înglobează, în linii mari, toate aspectele legate de sine, atât la
nivel individual, cât și social (Goñi et al. 2011): (i) împlinire personală; (ii) autonomie; (iii)
onestitate; (iv) adaptare emoțională. Împlinirea personală se reflectă în modul cum individul se
raportează la obiectivele pe care și le-a propus; fiecare individ se simte mai mult sau mai puțin
împlinit, în funcție de numărul de obiective atinse. Autonomia se referă la modul în care indivizii
iau singuri decizii în acord cu propriile criterii. Acest aspect al sinelui se subliniază în discursurile
care se concentrează pe transmiterea ideii că totul în viață se schimbă, visurile se împlinesc mai
ușor, relațiile interpersonale se îmbunătățesc, dacă individul își păstrează autenticitatea și este
autonom în luarea deciziilor care îl privesc personal. Onestitatea vizează sinele etic-moral, adică
percepția pe care un individ o are asupra sinelui cu privire la calitatea de a fi onest. De exemplu,
un individ se poate considera mai puțin onest față de sine, dar și față de cei din jurul său, și atunci
simte nevoia de a se dezvolta. Adaptarea emoțională se referă la sinele afectiv-emoțional și la
modul cum individul se percepe pe sine în situațiile noi, în care este constrâns să aibă o reacție
nouă, deci să se adapteze emoțional. Toate acestea se reflectă în discursuri și pun în evidență, de
fapt, modul cum, prin raportare la propriul sine, vorbitorul motivațional are scopul de a motiva
receptorul. Ceea ce afirmă sau relatează vorbitorul cu privire la sine are o singură funcție în
discursul motivațional, aceea de a genera empatia receptorului și, prin intermediul acestei emoții,
de a face receptorul să se identifice cu mesajul transmis, să se autoevalueze și să ia decizii autonom.
Un exemplu care ilustrează modul în care vorbitorul folosește un stimulent psihologic este
discursul AR 1, din care extragem un pasaj relevant.

(1) Vreau să inspir oamenii cu schimbarea pe care am avut-o eu și să-i încurajez pe oameni să afle cine
sunt, pentru că doar așa vor ști care sunt lucrurile pe care și le doresc. Și sunt fericită pentru că aceste
lucruri dau roade. Iar acum nu încerc să-i mai fac pe alți oameni fericiți dacă nu simt și cel mai important
este că nu mă mai chinui absolut deloc să fiu perfectă, pentru că am înțeles că noi suntem perfecți exact
așa cum suntem. Și cel mai minunat lucru care se poate întâmpla este să trăiești liber, așa cum simți.
(Andreea Raicu, Drumul către împlinire)

În acest discurs, Andreea Raicu are ca obiectiv comunicațional să îi convingă pe cei din
public să se dezvolte prin cunoașterea de sine („să-i încurajez pe oameni să afle cine sunt”) și
folosește ca stimulent psihologic ideea că, odată atins obiectivul, individul își va cunoaște cu

43
adevărat dorințele și se va simți liber să trăiască viața potrivită sinelui său autentic. Ea face aceasta
prin intermediul metadiscursului: „doar așa vor ști care sunt lucrurile pe care și le doresc”.
Recunoaștem stimulentele psihologice în toate discursurile care alcătuiesc corpusul cercetării
noastre și le împărțim în trei subclase: (a) cunoașterea de sine; (b) îndeplinirea visurilor; (c)
înțelegerea sensului vieții. În funcție de aceste subclase de stimulente psihologice, discursurile se
pot clasifica astfel:

1. Cunoașterea de sine
1.2. Eliberarea sufletească
- DB 1, Dragoș Bucurenci, Apă și sare, TEDx Cluj, 12 iunie 2014;
- ICM, Ioana Chicet-Macoveiciuc, Lasă adevărul să existe și să vindece, TEDx Constanța, 28
noiembrie 2017;
- MC, Mugur Ciumăgeanu, Mit:Oamenii slabi se duc la psiholog, TEDx Cluj, 26 aprilie 2016.

1.3. Împlinirea prin generozitate

- VD, Vladimir Drăghia, Niciodată nu aș fi reușit să-mi cumpăr ceva mai de preț, TEDx Cluj, 18
septembrie 2019;
- VR, Vasi Rădulescu, Să nu-ți uiți poveștile, TEDx Bacău, 6 decembrie 2018.

1.4. Cultivarea emoțiilor

- OP, Oana Pellea, Despre puterea emoției, TEDx Cluj, 18 septembrie 2019.

1.5. Obținerea unor stări/emoții pozitive

- AC, Alin Comșa, Alchimia încrederii în sine, TEDx Calea Domnească, 17 iulie 2017;
- SS, Silvia Sîrb, De la „Nu prea cred că pot”, la „Știu că pot”, TEDx Eroilor, 20 mai 2011;
- SU, Suada Agachi, Chipul unui om împăcat, TEDx Calea domnească, 21 septembrie 2018);
- TU, Tedy Ursuleanu, Sensul libertății, TEDx Bacău, 27 octombrie 2017.

1.6. Autoasumarea
- AC, Aylin Cadîr, Dă-te la o parte din propria ta cale, TEDx Constanța, 23 ianuarie 2019;
- AR 1, Andreea Raicu, Drumul către împlinire, TEDx Piatra Neamț, 14 septembrie 2015;

44
- CB, Corina Bucea, Creativitate și reinventare în alegerile personale, TEDx Eroilor, 17 mai
2011;
- CI, Cătălin Ionescu, Schimbarea între frustrare și bucurie, TEDx Constanța, 26 februarie 2015;
- DB 2, Dragoș Bucurenci, Curajul de a te lăsa văzut, TEDx Baia Mare, 20 decembrie 2018;
- DG, Diana Giubernea, Teatrul cu emoție și depășirea limitelor, TEDx Constanța, 26 februarie
2015;
- EB, Eyesdrops Bend, Dacă nu ți-e frică, nu merită, TEDx Sibiu, 14 februarie 2018;
- IA, Ioana Avădani, Punct și de la capăt: de câte ori te poți reinventa?, TEDx Eroilor, 3 iunie
2015;
- IR, Iulia Rugină, De ce ai vrea să te simți incapabil?, TEDx Eroilor, 16 iulie 2015;
- MH, Mikey Hash, Puterea de a face ceea ce îți place, TEDx Youth Piața Enescu, 4 octombrie
2017;
- MM 2, Melania Medeleanu, Cum să-ți găsești vocea. Călătorie de la șoaptă la strigăt, TEDx
Cluj, 15 mai 2017;
- OG, Oana Gheorghiu, Puterea oamenilor simpli, TEDx Târgu Jiu, 16 martie 2020;
- TU, Tudor Chirilă, Poveștile noastre și viitorul comunicării, TEDx Chișinău, 8 iulie 2013.

2. Îndeplinirea visurilor
- AF, Alin Fetița, Succesul e o călătorie; eșecul poate schimba traseul, dar nu călătoria, TEDx
Eroilor, 27 mai 2015;
- AR 2, Andreea Roșca, Tot ce știam despre succes e greșit, TEDx Cluj, 20 aprilie 2017;
- BP, Beatrice Popa, Despre acțiune ca vector al schimbării, TEDx Constanța, 25 februarie 2015;
- CS, Cristiana Stancu, Echilibru, TEDx Bacău, 30 octombrie 2015;
- IN, Ioana Nicolaie, Alegeri în viață, TEDx Cluj, 27 iunie 2018;
- IȘF, Ioan Ștefan Florian, Creierul omului așa cum îl văd eu, TEDx Eroilor, 13 mai 2011;
- RA, Raed Arafat, Cum să schimbi lumea, TEDx Constanța, 28 noiembrie 2017;
- ȘP, Ștefan Pălărie, Revoluție prin educație, TEDx Eroilor, 24 mai 2012;
- MD, Matei Dima, Cum ajungi să-ți trăiești visul?, TEDx Youth Cluj, 29 iulie 2020;
- MM 1, Monica Macovei, Îndrăznește. Numai visele care te sperie sunt mari, TEDx Eroilor, 26
mai 2015;
- MR, Mirela Retegan, Cum să-ți îndeplinești visurile, TEDx Galați, 21 februarie 2018;

45
- ȘM, Ștefan Mandachi, Un metru de visuri, TEDx Cluj, 18 septembrie 2019.

3. Înțelegerea sensului vieții

- AR 3, Andrei Roșu, Cele 40 de milioane de motive pentru a nu sta pe canapea, TEDx Cluj, 27
iunie 2018;
- DCF, Dragoș Cristian Finaru, De ce eu?, TEDx Piatra Neamț, 6 august 2014;
- MAH, Mihai Alexandru Hush, Uite de asta nu ai noroc, TEDx Târgu Jiu, 16 martie 2020;
- OO, Ovidiu Oltean, Binecuvântarea evenimentelor nefericite, TEDx Floreasca, 11 septembrie
2019;
- PD, Paul Dicu, Despre cum fiecare pas contează, TEDx Cluj, 28 septembrie 2017.

Prezența stimulentelor psihologice în toate discursurile care alcătuiesc corpusul cercetării de

față arată că vorbitorul motivează intrinsec publicul să se dezvolte personal. Totodată, considerăm
că aceasta indică faptul că discursul motivațional, la nivel global, echivalează cu un act de vorbire
directiv performat indirect. În primul rând, oferirea unui stimulent presupune intenția vorbitorului
de a-l face pe receptor să acționeze într-un anumit mod. În al doilea rând, vorbitorul se raportează
la sine pentru a exemplifica ideea centrală a discursului, iar acest comportament demonstrează
faptul că el îi propune indirect receptorului o anumită conduită comportamentală și/sau mentală,
prin construirea unui model de (auto)reflecție.

III.2. Motivarea intrinsecă

Strategia prin care vorbitorul motivează intrinsec publicul este oferirea unei soluții personale
prin raportarea la sine. Acesta folosește exemplul personal astfel: a) dezvăluie o experiență
personală publicului; b) prezintă o soluție personală și c) oferă un stimulent psihologic publicului
pentru ca acesta din urmă să atingă un anumit nivel de împlinire personală. Toate aceste elemente
din viața sa constituie un model inspirațional pentru publicul care, în urma acceptării modelului,
va fi probabil motivat să adopte o schimbare.
Reușita acestei strategii este legată de satisfacerea unei condiții, și anume identificarea
receptorului cu situația vorbitorului. Dacă această condiție nu este satisfăcută, consecința poate fi
că receptorul nu se va simți motivat să adopte soluția pe care o oferă vorbitorul.

46
 III.2.1. Apelul la exemplul personal

Așa cum am menționat anterior, vorbitorul prezintă o soluție din ipostaza unui prieten al
publicului pentru a-l motiva fără să se impună într-un mod autoritar și se raportează la experiența
sa de viață. Strategia motivării intrinseci a publicului prin raportarea la sine se poate explica prin
teoria „expansiunii sinelui”, conform căreia „într-o relație orice individ înglobează în propriul sine,
până la un anumit punct, aspecte personale ale celuilalt, cum sunt resursele, perspectivele și
identitățile” (Aron, Mashek și Aron 2004: 27-28) (trad. ns.). Resursele se referă la bunuri materiale,
cunoștințe și avantaje sociale care asigură îndeplinirea unui scop. Perspectivele se referă la modul
cum un individ poate percepe lumea din punctul de vedere al celuilalt, în timp ce identitățile
reprezintă trăsăturile care disting indivizii unii de alții, ca amintirile și calitățile morale sau fizice.
Astfel, una dintre modalitățile recurente prin care indivizii încearcă să se dezvolte este prin
intermediul relațiilor interumane, deoarece „resursele celuilalt devin ale lor, celălalt este inclus în
sine” (Aron et al. 2013: 90) (trad. ns.).
Apelul la exemplul personal se realizează prin trei tehnici: (i) vorbitorul folosește narațiunea
pentru a dezvălui o experiență personală, (ii) prezintă o soluție prin comentarii care însoțesc
narațiunea și (iii) oferă publicului un stimulent psihologic prin acte de încurajare.

III.2.1.1. Relatarea experienței personale. Narațiunea în discursul motivațional

Pentru a ajunge la soluția personală pe care dorește să o prezinte publicului, vorbitorul

motivațional apelează la narațiune, deoarece prin aceasta el creează în mintea receptorului modele
mentale (van Dijk și Kintsch 1983; Graesser et al. 2002). În primul rând, vorbitorul apare ca model
inspirațional, ca un individ care a trecut printr-o experiență nefavorabilă și a găsit o soluție de a o
depăși, soluție pe care o prezintă publicului pentru ca acesta din urmă să se identifice cu ea și să o
adapteze la experiențele sale. În al doilea rând, vorbitorul este un model de autoreflecție, întrucât
relatarea sa este însoțită de comentarii ce ilustrează „conștiința reflectării asupra sinelui”21, prin
intermediul căreia vorbitorul se cunoaște pe sine și se dezvoltă.

21
Henriques (2016) definește „conștiința reflectării asupra sinelui” (engl. self-reflective awareness) ca o abilitate
metacognitivă a indivizilor, ce presupune a te gândi la propriile procese mentale.

47
 Narațiunea se definește ca o formă de comunicare umană, care implică o serie de evenimente
ancorate într-un cadru spațio-temporal, relatate de către un narator, cu o structură identificabilă și
prin care se surprinde evoluția unor personaje reale sau ficționale, „care au un obiectiv conform cu
valorile proprii și se confruntă cu diverse dificultăți” (Sachs 2012: 18) (trad. ns.). În discursul
motivațional, narațiunea devine un instrument retoric prin care vorbitorul persuadează publicul cu
privire la propria viziune despre lume, fiind o modalitate indirectă de transmitere a unui mesaj.
Narațiunile pe care le inserează vorbitorul motivațional în discursul său nu respectă în
totalitate elementele definitorii pentru narațiune, fiindcă reprezintă pasaje narative foarte simple,
care evidențiază un episod limitat temporal și care sunt, de fapt, o „recapitulare a evenimentelor
trecute” (Labov 1972: 359) (trad. ns.). În discursul motivațional, o narațiune se poate limita și la
câteva fraze ordonate cronologic, care surprind un moment important din viața vorbitorului22.
De asemenea, vorbitorul nu trebuie privit ca o instanță narativă, ci ca un individ care își
asumă o identitate socială, activându-și memoria și anticipând viitorul, iar imaginea de sine pe care
o ilustrează vorbitorul prin narațiune coincide cu poziționarea față de cine a fost, cine este și cine
intenționează să fie (Kearney 2002).
Experiența pe care o relatează vorbitorul este, în general, o experiență negativă sau care l-a
marcat dintr-un anumit punct de vedere, prin care acesta își dezvăluie vulnerabilitățile și, astfel,
sensibilizează23 publicul și îi câștigă încrederea, deoarece își dovedește sinceritatea și
credibilitatea24.
Recunoaștem pasaje narative în toate discursurile motivaționale care constituie corpusul
acestei teze și redăm mai jos câteva fragmente relevante, extrase din MM 2, CS, OO, DCF.

(2) Mi-a luat aproape 30 de ani să-mi găsesc vocea. Treizeci de ani de șoapte. Mi-era așa de frică, să nu
care cumva să spun o prostie, să nu râdă cineva de mine, să nu dezamăgesc, să nu fiu ridicolă, să
nu deranjez pe cineva, încât preferam să tac. Dă-mi o foaie de hârtie și scriu un roman, dă-mi adresa
de email și-ți trimit toate ideile mele, dar nu mă pune să vorbesc. Și știu că pentru unii dintre voi asta s-
ar putea să pară ușor paradoxal, poate că printre voi sunt oameni care m-au văzut la televizor cu ochii
lor și mi-au auzit vocea. Nu eram eu. [râsete] Adică eram eu, eram eu, dar eram într-un rol foarte bine
pregătit. Rareori mi se întâmpla să mă duc la televizor fără să știu ce spun. Și se mai întâmpla ceva,
inexplicabil cumva, în momentul în care se aprindea beculețul roșu de la camera de luat vederi deveneam
brusc femeie, ființă vorbitoare adesea imposibil de oprit. Dar asta se întâmpla pentru că...pentru că acea
cameră de luat vederi devenea pentru mine o oglindă. Însă nu era oglinda în care mă vedeam așa cum

22
Labov (1972) consideră că „o narațiune poate fi formată și din două propoziții, dacă acele propoziții sunt coordonate
temporal” (1972: 360) (trad. ns.).
23
Potrivit lui Anderson (2016), „cu cât narațiunile sunt mai verosimile, cu atât sunt mai impresionante” (2016: 94-96).
24
Credibilitatea survine în urma sincerității, a vulnerabilității exprimate în mod direct, fără teamă de consecințe
(Barthes 1970: 212).

48
 eram, ci cum voiam să fiu. (Melania Medeleanu, Cum să-ți găsești vocea. Călătorie de la șoaptă la
strigăt)

(3) A trebuit să mai scad încă două kilograme. Am crezut că este imposibil, dar m-am îmbrăcat foarte gros
și am intrat în baie. […] Am început să transpir și să fac antrenament. După câteva minute bineînțeles
că mi s-a făcut rău și nu mai puteam să stau în picioare de rău. În momentul ăla mi-am spus „N-o să
reușesc”, aveam doar o singură oră ca să dau jos acele kilograme. „N-o să reușesc, n-am mai mâncat
de o săptămână, n-am băut apă de două zile. Renunț.”. În momentul ăla m-am prăbușit, am căzut în
baie. Într-un puseu de energie, am început din nou antrenamentul. După câteva minute iar am căzut,
iar m-am ridicat, spunându-mi în minte „Tu ești Cristiana și ești cea mai bună! Tu ești Cristiana
și poți să faci orice!”, ceea ce părinții mei mi-au spus toată copilăria. […] A doua zi la meci am reușit
să câștig. (Cristiana Stancu, Echilibru)

(4) Asta m-a dărâmat complet: fără bani, fără sprijin, fără afecțiune. Am plâns câteva zile la rând.
Umblam noaptea prin parcurile din Cluj, întrebându-mă mereu „De ce? De ce a trebuit să plece? Cum o
s-o scot la capăt cu proiectele mele?”. (Ovidiu Oltean, Binecuvântarea evenimentelor nefericite)

(5) Cred că fiecare eșec, fiecare problemă, fiecare provocare din viața mea, din viața dumneavoastră, o avut
un rol în viața mea. Și m-aș întoarce la momentul în care m-am îmbolnăvit. Vreau s-o numesc șansă.
Știu că e nedrept pentru mulți. Cunosc eu personal oameni față de care e nedrept s-o numesc șansă. Dar,
în aceeași măsură, față de mine ar fi nedrept să nu o numesc așa. Am avut șansa de a petrece o perioadă
importantă din viața mea în saloanele de oncologie. De ce șansă? Pentru că poate cele mai importante
lecții despre viață le-am luat de acolo, din saloanele de oncologie. […] eram într-o zi la oncologie,
stăteam în brațe coșul de gunoi, că, na, era prietenul meu, și într-o mână eram cu perfuziile. Și pe
patul de lângă mine, m-am uitat, era tatăl meu. Stătea cu mâinile la frunte, cu lacrimi pe obraji. Nu
știu la ce se gândea. Nu știu ce spera. Dar mi-am dat seama de un lucru... Așa se întâmplă, ne dăm seama
de lucruri într-un mod mai dramatic decât ne dorim. Mi-am dat seama că sunt boli sau lucruri în viață
care ne pot răpi multe lucruri, chiar și bucăți din noi. Dar e tare greu să ne ia dragostea celor din
jur, iubirea celor din jurul nostru. (Dragoș Cristian Finaru, De ce eu?)

În discursul motivațional, narațiunea are următoarele caracteristici: a) este scurtă, surprinde

un moment important din viața vorbitorului; b) este completată de comentarii ale vorbitorilor; c)
întărește ideea centrală a discursului; d) corespunde cu actul confesiunii; e) cuprinde acte de
încurajare.
De exemplu, Melania Medeleanu, în MM 2, relatează experiența ei de la începutul carierei
în televiziune, observând cât de diferită era ea în realitate față de persoana care apărea în fața
camerelor de filmat. În încercarea de a înțelege această diferență, Melania Medeleanu recunoaște
că nu era încă un om împlinit în perioada aceea și că locul de muncă pe care îl avea o ajuta să se
perceapă pe sine așa cum și-ar fi dorit să fie. Ideea la care își dorește să ajungă vorbitoarea este
aceea că și-a descoperit o vulnerabilitate care a contribuit la evoluția ei personală, însă această idee
nu este exprimată în mod direct în incipitul discursului. Afirmația „Mi-a luat aproape 30 de ani să-
mi găsesc vocea” declanșează, prin predicatul „să-mi găsesc vocea”, presupoziția că a priori
vorbitoarea nu avea o voce. Confirmarea acestei presupoziții o regăsim în conținutul unui act de
vorbire confesiv performat în mod direct, prin care se evidențiază lipsa curajului de a se afirma

49
(„Mi-era așa de frică, să nu care cumva să spun o prostie, să nu râdă cineva de mine, să nu
dezamăgesc, să nu fiu ridicolă, să nu deranjez pe cineva, încât preferam să tac.”) și se prezintă o
situație cu care vorbitorul se poate identifica.
Cristiana Stancu apare ca model inspirațional pentru public prin relatarea unui moment dificil
din cariera ei de boxer, acela în care a fost aproape de a renunța la visul ei, pe care îl recunoaștem
în conținutul următorului act confesiv: „N-o să reușesc, n-am mai mâncat de o săptămână, n-am
băut apă de două zile. Renunț.”. Depășirea vulnerabilității prin găsirea forței interioare oferă un
sens relatării și reprezintă o sursă de inspirație pentru public: „După câteva minute iar am căzut,
iar m-am ridicat, spunându-mi în minte «Tu ești Cristiana și ești cea mai bună! Tu ești Cristiana și
poți să faci orice!»”. Totodată, afirmația care înglobează sensul relatării ia forma unui act de
încurajare performat indirect, care contribuie la construirea modelului de autoreflecție. Astfel,
vorbitoarea întărește ideea că perseverența este cheia succesului.
Ovidiu Oltean dezvăluie experiența de a fi trecut printr-o perioadă depresivă, fiind copleșit
de separarea de o persoană dragă și de pierderea locului de muncă („Asta m-a dărâmat complet:
fără bani, fără sprijin, fără afecțiune. Am plâns câteva zile la rând. Umblam noaptea prin parcurile
din Cluj”), pentru a transmite indirect ideea că și acele evenimente nefericite pot avea un rol benefic
în viața individului. La fel de succint relatează Dragoș Cristian Finaru experiența pe care a trăit-o
într-un spital de oncologie, ca pacient („eram într-o zi la oncologie, stăteam în brațe coșul de gunoi,
că, na, era prietenul meu, și într-o mână eram cu perfuziile. Și pe patul de lângă mine, m-am uitat,
era tatăl meu. Stătea cu mâinile la frunte, cu lacrimi pe obraji. Nu știu la ce se gândea. Nu știu ce
spera.”). Într-o oarecare măsură, el depășește acea perioadă dificilă prin faptul că percepe
evenimentele din viața sa ca „lecții”, reflectând asupra a ceea ce i se întâmplă. Lecțiile sunt aduse
în fața publicului prin performarea unor acte constatative în conținutul cărora se regăsesc revelații
personale: „Mi-am dat seama că sunt boli sau lucruri în viață care ne pot răpi multe lucruri, chiar
și bucăți din noi. Dar e tare greu să ne ia dragostea celor din jur, iubirea celor din jurul nostru.”.
Predicatul „mi-am dat seama” declanșează trei presupoziții interdependente: a) vorbitorul a
internalizat ceea ce i s-a întâmplat, b) a reflectat și c) a ajuns la anumite concluzii.
Faptul că vorbitorul utilizează narațiunea pentru a accentua o idee, în schimbul expunerii
directe a ideii, are următoarele efecte retorico-pragmatice: (i) receptorul nu se simte persuadat să
adopte un comportament diferit de al său sau să ia o decizie fără voința sa; (ii) receptorul are
libertatea de a-și însuși ideea discursului în acord cu ceea ce i se potrivește la nivel personal. Astfel,

50
receptorul îmbină propria configurație de cunoștințe, experiențe, emoții cu configurația psihologică
a vorbitorului, iar rezultatul este determinarea unor schimbări de mentalitate și/sau de
comportament în ceea ce îl privește pe receptor.

III.2.1.2. Prezentarea soluției personale

În urma relatării unui eveniment important din viața lui, vorbitorul oferă publicului soluția
problemei cu care s-a confruntat el, însă într-o formă generică, astfel încât receptorul să o adapteze
în funcție de experiențele proprii.
Soluția personală se evidențiază prin comentariile vorbitorului care opresc temporar
narațiunea. Prin aceste comentarii, vorbitorul reflectează asupra a ceea ce i se întâmplă și ajunge
în mod justificat la o soluție, așa cum se poate vedea în extrasele de mai jos, din MM 2, CS, OO,
DCF.

(6) Prima lecție pe care am luat-o atunci e că primul pas ca să capeți o voce e să asculți și să-ți pese.
(Melania Medeleanu, Cum să-ți găsești vocea. Călătorie de la șoaptă la strigăt)

(7) Vreau să arăt că atunci când îți dorești ceva cu adevărat ți se va pune întrebarea „Cât de mult îți dorești
acel lucru?”. Cheia e să nu te oprești. (Cristiana Stancu, Echilibru)

(8) După vreo două săptămâni de depresie, un fost coleg de liceu îmi recomandă să vizionez filmul The
shift. […] filmul m-a schimbat din temelii. M-a ajutat să ies din suferință, conectându-mă cu unul
dintre sensurile profunde ale vieții, acela de a servi. Îmi aduc și acum aminte întrebarea care m-a
umplut de speranță: „Dacă prin tot ce faci îi ajuți pe cei din jurul tău, crezi că Universul te va lăsa să
mori de foame?”. (Ovidiu Oltean, Binecuvântarea evenimentelor nefericite)

(9) Vedeți, poate că nu vom reuși întotdeauna să ne iubim clienții, poate că nu vom reuși întotdeauna să ne
iubim colegii, poate că nu vom reuși întotdeauna să ne iubim prietenii, poate că nu vom reuși întotdeauna
să ne iubim viața noastră. Dar putem întotdeauna s-o respectăm. Cum? Dând ce-i mai bun din noi.
(Dragoș Cristian Finaru, De ce eu?)

Forma generică a soluției pe care o oferă vorbitorul publicului se observă, în planul expresiei,
prin:
a) deictice personale, reprezentate de persoana a II-a generică pe care o folosește Melania
Medeleanu („primul pas ca să capeți o voce e să asculți și să-ți pese”) și de persoana I
plural care apare în discursul lui Dragoș Cristian Finaru („Dar putem întotdeauna s-o
respectăm. Cum? Dând ce-i mai bun din noi.”);

51
 b) enunțuri constatative, impersonale: „Cheia e să nu te oprești” (7); „unul dintre sensurile
profunde ale vieții, acela de a servi” (8).

III.2.1.3. Oferirea unui stimulent psihologic

După ce a relatat experiența personală și a prezentat o soluție de dezvoltare personală,

vorbitorul oferă publicului un stimulent psihologic, prin apelul la acte de încurajare.
Redăm mai jos pasajele relevante din discursurile discutate anterior: MM2, CS, OO, DCF.

(10) Cere în numele ei, luptă în numele ei. Așteaptă-te ca cineva să îți pună piedici. E semnul că ești pe
drumul cel bun. Fii pregătit să amuțești de frumusețe. Și dacă vocea ta, oricât de puternică ar fi, nu se
aude la nivelul la care se produce nedreptatea, uită-te în jur, vei găsi cu certitudine oameni cu care să-ți
unești glasul. (Melania Medeleanu, Cum să-ți găsești vocea. Călătorie de la șoaptă la strigăt)

(11) Voi puteți face orice, trebuie doar să vreți. Și atunci când veți fi întrebați cât de tare vă doriți, să
răspundeți: „Eu sunt cel mai bun și eu pot sa fac orice!” Și atunci e foarte simplu: această centură – adică
oricare vis pe care-l aveți este al vostru. Trebuie doar să veniți să-l luați. E simplu. (Cristiana Stancu,
Echilibru)

(12) Pe viitor, când veți trece și voi printr-un moment dureros, trist, printre lacrimi și nervi, vă invit să vă
amintiți că într-o zi o să înțelegeți de ce e cu adevărat nevoie să treceți prin așa ceva. Nu încercați
să găsiți atunci pe moment sensul evenimentului, pentru că e foarte posibil să nu fie evident. Aveți, în
schimb, răbdare și, ocazional, uitați-vă în urmă și căutați beneficiile, urmările pozitive ale acelor
evenimente tragice. Când le veți găsi, le veți binecuvânta și vă promit că veți zâmbi. (Ovidiu Oltean,
Binecuvântarea evenimentelor nefericite)

(13) Aș vrea acum să închid rugându-vă din nou să ridicați mâna, câți dintre dumneavoastră mai țineți minte
care o fost ideea, gândul la care v-ați gândit la început, la prima întrebare. Mai țineți minte? La proiectul,
aspirația voastră. Ei, și aș vrea să vă las cu întrebarea aia, cu întrebarea asta: „De ce aș fi eu cel care și-
ar atinge visul meu?” (Dragoș Cristian Finaru, De ce eu?)

Actele de încurajare care apar în discursul motivațional au rolul de a-l determina pe receptor
să adopte soluția propusă de vorbitor: „fii pregătit să amuțești de frumusețe” (10), „oricare vis pe
care îl aveți este al vostru. Trebuie doar să veniți să-l luați. E simplu” (11), „într-o zi o să înțelegeți
de ce e cu adevărat nevoie să treceți prin așa ceva. […] Când le veți găsi, le veți binecuvânta și vă
promit că veți zâmbi” (12),„De ce aș fi eu cel care și-ar atinge visul meu?” (13). Prin intermediul
acestor încurajări, receptorului îi este oferit un stimulent psihologic: împlinirea personală în (10) și
în (11), ideea că orice întâmplare are un rost în (12) și (13).

52
 III.2.2. Identificarea și mecanismul „transportării”

În stabilirea condiției de reușită a strategiei de motivare intrinsecă, și anume identificarea

receptorului cu situația vorbitorului, am avut în vedere teoria conform căreia „ascultătorul își
ajustează punctul de vedere în funcție de cel al vorbitorului, atunci când se identifică, într-o
oarecare măsură, cu situația în care se află vorbitorul” (Sornig 1988: 98) (trad. ns.). În psihologie,
„identificarea” este procesul prin care un individ asociază trăsăturile, modul de gândire,
comportamentul altui individ cu propriul sine (APADP: 519).
Atunci când receptorul ascultă un discurs al cărui mesaj îi trezește emoții și îl face să
reflecteze asupra sinelui, el pătrunde în realitatea pe care o descrie discursul și se identifică cu
mesajul discursului, în special prin intermediul empatiei (Oatley 2002: 20). Empatia se referă la
înțelegerea emoțiilor, gândurilor, comportamentului celuilalt din punctul lui de vedere, mai
degrabă decât din propriul punct de vedere; presupune experimentarea indirectă a trăirilor celuilalt
și, astfel, acceptarea cu ușurință a celuilalt (APADP: 365).
Identificarea fiecărui individ din public cu situația vorbitorului nu poate fi valabilă în
totalitate, de aceea vorbitorul adoptă strategii discursive pentru a-l determina pe receptor să
pătrundă în povestea sa. Mecanismul prin care receptorul pătrunde în realitatea pe care o prezintă
vorbitorul se numește „transportare” (Gerrig 1993).
Transportarea se definește ca un fenomen de tranziție între două realități, una actuală și una
posibilă, fiind un proces mental convergent, în care emoțiile, atenția și imaginația ascultătorului se
concentrează pe evenimentele din narațiune (Gerrig 1993; Oatley 2002; Green și Brock 2000; de
Graaf și Hustinx 2011; Isberner et al. 2019). Receptorul este invitat, prin intermediul narațiunii, să
se distanțeze de realitatea sa actuală și să pătrundă, la nivel ipotetic, într-o realitate posibilă,
construită în discursul narativ. Drept consecință, receptorul își adaptează mentalitatea și/sau
comportamentul la realitatea în care pătrunde în mod conștient. Odată finalizat actul narării,
receptorul își asumă noi trăsături psihologice, ca rezultat al „călătoriei” în universul narativ (Gerrig
1993: 11). Cu cât este mai atras în universul narativ, cu atât mai mult ascultătorul își va însuși ideile
pe care le exprimă narațiunea (de Graaf și Hustinx 201: 143; Isberner et al. 2019: 576). De aceea,
transportarea într-o lume posibilă are un rol fundamental în persuasiune (Green și Brock 2000;
Green 2006).

53
 Din cele de mai sus decurge ideea că transportarea se realizează la trei niveluri, care indică
implicarea receptorului în narațiune: a) emoțional; b) cognitiv; c) imaginativ. La nivel emoțional,
receptorul se implică prin intermediul empatiei, simțind emoțiile personajelor sau emoțiile generate
de experiențele personajelor, ca mila sau admirația. La nivel cognitiv, receptorul demonstrează
puterea de a se concentra pentru a urmări firul narativ. Transportarea la nivel imaginativ se explică
prin teoria „imaginației indirecte”, potrivit căreia un individ își imaginează ceea ce altul descrie în
cuvinte (Kearney 2002: 137) (trad. ns.). Astfel, receptorul este invitat să se implice într-un „joc” al
imaginației, fiind simultan prezent în contextul real în care se produce discursul și în narațiunea
relatată în discurs.
Transportarea în narațiune, la aceste niveluri, determină trei reacții posibile ale receptorului:
(a) „Narațiunea m-a afectat emoțional”; (b) „Am fost foarte atent la narațiune”; (c) „Am putut să
mă imaginez luând parte la întâmplarea relatată în narațiune” (Schreiner et al. 2018: 377) (trad.
ns.).
La fiecare nivel, vorbitorul adoptă o strategie diferită pentru a se asigura că receptorul
pătrunde în narațiune și se identifică mai ușor cu situația relatată: (i) apelul la emoții, (ii)
atenționarea și (iii) construirea imaginilor mentale.

III.2.2.1. Apelul la emoții

Narațiunile pătrund în mintea ascultătorului numai după ce l-au impresionat emoțional și,
astfel, dobândesc un potențial persuasiv semnificativ, având puterea de a schimba atitudini,
convingeri și comportamente (Wyer Jr. 2003; Mar 2004; Marsh și Fazio 2006; Appel și Richter
2007; Gallo 2014; Nabi și Green 2015).
Emoția care se asociază cel mai des cu relatarea unei narațiuni este suspansul (Vorderer, Wulf
și Friedrichsen 1996; Green, Brock și Kaufman 2004; de Graaf și Hustinx 2011). Această emoție
este responsabilă cu producerea unei stări de tensiune, pe care receptorul o trăiește în așteptarea
deznodământului. Identificăm în discursul motivațional două modalități de inducere a suspansului:
(a) contrazicerea așteptărilor publicului și (b) folosirea unităților lexicale cu potențial emoțional,
care anticipează o relatare interesantă pentru public.

54
 (a) Contrazicerea așteptărilor

Vorbitorul contrazice așteptările publicului prin folosirea antitezei, care se realizează fie între
stările pe care acesta le exprimă, fie între cuvintele și sensurile pe care le folosește. Mai jos sunt
câteva pasaje relevante, extrase din ICM, DCF, PD, CS, AR 1, în care vorbitorii contrazic o
așteptare.

(14) Viața mea, până în acest punct, a fost o înșiruire lungă de momente mai puțin „obișnuite”, să le spunem,
multe dintre ele, minunate, altele, dificile și dureroase, genul de evenimente pe care terapeuții le numesc
„traume”, iar specialiștii în dezvoltare personală le numesc „oportunități de creștere”. Aș vrea să vă
povestesc câteva dintre ele. (Ioana Chicet-Macoveiciuc, Lasă adevărul să existe și să vindece)

(15) V-am întrebat la început să ridicați mâna câți dintre dumneavoastră aveți un vis. Dar sunt sigur că la fel
cu toții veți ridica mâna dacă vă voi întreba câți dintre dumneavoastră ați eșuat, câți aveți amintiri
neplăcute, câți aveți regrete, lacrimi. Cred că cu toții. Dar mai cred ceva. Cred că fiecare eșec, fiecare
problemă, fiecare provocare din viața mea, din viața dumneavoastră, o avut un rol în viața mea. Și m-aș
întoarce la momentul în care m-am îmbolnăvit. Vreau s-o numesc șansă. Știu că e nedrept pentru mulți.
Cunosc eu personal oameni față de care e nedrept s-o numesc șansă. Dar, în aceeași măsură, față de mine
ar fi nedrept să nu o numesc așa. Am avut șansa de a petrece o perioadă importantă din viața mea în
saloanele de oncologie. De ce șansă? Pentru că poate cele mai importante lecții despre viață le-am luat
de acolo, din saloanele de oncologie. Vedeți, acolo am învățat cât de dependenți suntem unii de alții.
(Dragoș Cristian Finaru, De ce eu?)

(16) Am să vă spun o poveste despre o cursă. O demență – dacă mă întrebați pe mine, eu, care am făcut-
o de patru ori și mă duc din nou – o demență, nu înțeleg, nu înțeleg de ce mă duc la cursa asta. E o
cursă la care se adună cam 1200 de oameni din vreo 50 de țări, 53-54 de țări, o cursă care se desfășoară
între două repere: frică și rost. Rost, rostul ala, construcția aia pe care o vrem noi când ne uităm în spate,
să vedem, „bă, ce-a rămas după noi?”. Știi, am făcut un pas și a rămas o urmă în spate, ceva. Între aceste
două repere se desfășoară nenorocirea asta de cursă și oamenii plătesc bani grei pentru a se duce acolo.
(Paul Dicu, Despre cum fiecare pas contează)

(17) A trebuit să mai scad încă două kilograme. Am crezut că este imposibil, dar m-am îmbrăcat foarte gros
și am intrat în baie. […] Am început să transpir și să fac antrenament. După câteva minute bineînțeles
că mi s-a făcut rău și nu mai puteam să stau în picioare de rău. În momentul ăla mi-am spus „N-o să
reușesc”, aveam doar o singură oră ca să dau jos acele kilograme. „N-o să reușesc, n-am mai mâncat de
o săptămână, n-am băut apă de două zile. Renunț.”. În momentul ăla m-am prăbușit, am căzut în
baie. […] Într-un puseu de energie, am început din nou antrenamentul. După câteva minute iar am căzut,
iar m-am ridicat, spunându-mi în minte „Tu ești Cristiana și ești cea mai bună! Tu ești Cristiana și poți
să faci orice!”, ceea ce părinții mei mi-au spus toată copilăria. […] A doua zi la meci am reușit să
câștig. (Cristiana Stancu, Echilibru)

(18) Totul arată ca într-o viață minunată, nu? De fapt, era o viață minunată și era minunată pentru că așa
trebuia să fie. (Andreea Raicu, Drumul către împlinire)

Ioana Chicet-Macoveiciuc (14) creează o legătură semantică de identitate între semnificația

cuvântului „traume” și semnificația sintagmei „oportunități de creștere”. Acestea două elemente se
află în antiteză, deoarece exprimă emoții opuse, ca deznădejdea și speranța. Acestea nu sunt
55
cuprinse în acte expresive, ci în unități lexicale („traume”) sau secvențe textuale („oportunități de
creștere”) cu potențial emoțional. Vorbitoarea pune în lumină emoțiile pe care le-a trăit prin
mecanismul inferenței, construind o relație de identitate între elemente opuse semantic. Așadar, în
mod indirect, se transmite mesajul că deznădejdea se poate transforma în speranță. Prin această
asociere nouă de emoții opuse și prin actul anticipării („Aș vrea să vă povestesc câteva dintre ele”)
se trezește interesul publicului și se creează tensiunea intradiscursivă.
Asemănător cu Ioana Chicet-Macoveiciuc, Dragoș Cristian Finaru își evaluează în mod
neașteptat boala, prin intermediul unui act asertiv („Vreau s-o numesc șansă.”) și contrazice
așteptările receptorului, deoarece acesta din urmă nu asociază, în general, noțiunea de „boală” cu
cea de „șansă”. Tensiunea apare în așteptarea unei clarificări din partea vorbitorului cu privire la
alegerea de a-și numi propria boală „șansă”.
Transmiterea unor emoții opuse prin intermediul alegerilor lexico-semantice este adesea
dublată de stările opuse pe care le trăiește vorbitorul în timp ce rostește discursul. De exemplu, în
PD (16), se regăsește o ușoară contrazicere în actul de anticipare a narațiunii: „Am să vă spun o
poveste despre o cursă. O demență – dacă mă întrebați pe mine, eu, care am făcut-o de patru ori și
mă duc din nou – o demență, nu înțeleg, nu înțeleg de ce mă duc la cursa asta.”. Modificatorul
„demență” oferă un sens negativ substantivului „cursă” și formează împreună cu acesta o asociere
lexicală care are următoarea implicatură: participanții la cursa despre care vorbește Paul Dicu nu
au o justificare rațională pentru care participă. Această lipsă a justificării raționale surprinde
publicul, deoarece însuși vorbitorul mărturisește că a participat la această cursă și că va participa
din nou. Actul mărturisirii („eu, care am făcut-o de patru ori și mă duc din nou”) are sens și indică
o bună cooperare între vorbitor și receptor, doar în măsura în care acceptăm următoarea
implicatură: Paul Dicu a găsit o justificare a participării sale. Sursele suspansului, în acest caz, sunt
așteptarea unei clarificări a asocierii lexicale dintre „cursă” și „demență” și așteptarea unei
justificări a alegerii vorbitorului de a participa din nou la ceea ce el însuși numește „o demență”.
Sursa suspansului în discursul Cristianei Stancu (17) este „lupta” între a continua și a renunța.
Vorbitoarea repetă ideea că s-a aflat pe punctul de a renunța, dezvăluind o vulnerabilitate, lipsa
motivației („În momentul ăla m-am prăbușit, am căzut în baie”), însă contrazice așteptările
publicului atunci când evidențiază redescoperirea forței interioare care a determinat-o să continue:
„Tu ești Cristiana și ești cea mai bună! Tu ești Cristiana și poți să faci orice!”. Deznodământul

56
luptei („A doua zi la meci am reușit să câștig.”) inspiră publicul25 și îl determină nu numai să se
identifice cu vorbitorul, ci și să-l admire, deoarece, prin câștigarea luptei, vorbitorul demonstrează
că este perseverent, ceea ce justifică soluția pe care o oferă: „Cheia e să nu te oprești” (7). În plan
textual, suspansul se construiește prin alternarea enunțurilor constatative („În momentul ăla m-am
prăbușit, am căzut în baie”) cu enunțurile performative („A doua zi la meci am reușit să câștig.”).
Succesiunea acestor acte de vorbire generează anumite implicaturi care îl vizează pe vorbitor.
Astfel, Cristiana Stancu: a) a avut intenția de a reuși; b) a depus eforturi pentru a depăși un eșec;
c) și-a atins obiectivul. Aceste implicaturi considerăm că au un efect important asupra receptorului,
și anume de a-l inspira să preia exemplul comportamental pe care i l-a prezentat vorbitorul.
Contrazicerea așteptărilor se poate realiza și prin alternarea actelor de vorbire care exprimă
certitudine cu actele care transmit incertitudine. Ilustrativ este modul în care își construiește
discursul Andreea Raicu. Incipitul discursului său este precedat de câteva secunde în care sunt
afișate pe ecran mai multe imagini frumoase din viața ei, cum sunt cele de mai jos.

Întrebarea disjunctivă „Totul arată ca într-o viață minunată, nu?” (18) reflectă o lipsă a
siguranței de sine, vorbitoarea solicitând o confirmare din partea receptorului. Conectorul „de
fapt”, care urmează acestei întrebări, dar și imaginilor de mai sus, declanșează negația
incertitudinii: „De fapt, era o viață minunată”. Utilizarea acestui conector creează anumite așteptări
(De fapt, nu arată chiar așa), care sunt contrazise de afirmația care urmează conectorului, „era o

25
Efectul inspirațional apare dacă mesajul narațiunii se află în sfera de interes a ascultătorului și depinde, într-o
oarecare măsură, de apariția unei lupte sau a unei dileme pe care protagonistul este nevoit să o depășească (Green și
Brock 2000: 719; Carnegie 2017: 191).

57
viață minunată”, deoarece aceasta exprimă certitudine. Certitudinea vorbitoarei este însă doar
temporară, fiindcă aceasta se bazează pe motive obiective („și era minunată pentru că așa trebuia
să fie.”), nu pe motive subiective (și era minunată pentru că așa simțeam că este), pentru a evalua
propria viață. Mecanismul prin care vorbitoarea contrazice așteptările presupunem că este dedus
de către publicul care decodează semnificațiile elementelor textuale din discurs. Pentru a lua în
considerare posibila decodare a semnificațiilor prezentate anterior, acceptăm următoarea
presupoziție cuprinsă în pasajul citat din AR 1 și declanșată de conectorul „de fapt” și de predicatul
„trebuie”: vorbitoarea trăiește o viață ideală doar în aparență. Suspansul se accentuează prin
solicitarea indirectă a așteptării din partea publicului ca vorbitoarea să confirme sau să infirme
această presupoziție.

(b) Folosirea unităților lexicale cu potențial emoțional

Apelul la unități lingvistice cu potențial emoțional este o modalitate de inducere a suspansului

foarte frecventă în discursul motivațional. Observăm unități lexicale descriptive, cum sunt „o mică
întâmplare foarte recentă și foarte emoțională pentru mine” (19), „surpriza” (21), „cel mai rău an”
(22), sau expresive, cum este „cancerul” (20), care trimit către asocierea convențională dintre
acestea și emoții negative. Unitățile lexicale enumerate anterior sunt ocurente în actele de anticipare
a narațiunii, care au rolul de a emoționa publicul, deoarece se referă la momente sensibile, în (19)
și (22), la durere fizică și sufletească (20) sau la momente neașteptate (21).

(19) O să vă spun o mică întâmplare foarte recentă și foarte emoțională pentru mine. Este legată de un
băiat din orașul dumneavoastră, dar până să ajung la ea o să încep cu telefonul pe care l-am primit de la
medicul de familie al mamei mele, medic pe care nu l-am văzut în viața mea mai mult de 2-3 ori, dar
acest om mi-a dat un telefon și mi-a povestit de acest copil din Cluj, care a rămas orfan de ambii părinți,
de tată mai de mult, de mamă mai curând. Ei bine, asta nu a fost destul, a rămas și cu o datorie foarte
mare la bancă. Pentru el, a face rost de 17.000 de euro ar fi fost cu totul imposibil în condițiile în care
pensia lui de urmaș era de 600 de lei. Necazul și mai mare era că tocmai împlinise 18 ani. Aș fi putut să
las telefonul acesta așa în aer, să nu mă duc niciodată mai departe. Am ales să mă duc și totul a devenit
concret, viu și cu sprijinul unor oameni, a unor oameni minunați, sunt convinsă că unii dintre ei sunt
aici, în sală, astăzi, am reușit să strângem 20.000 de euro, în urma unei postări pe Facebook, în doar 3
zile. Băiatul, pe care nu l-am cunoscut, nu l-am văzut niciodată, până știți când? Până aseară. Aseară mi-
a adus flori. M-a impresionat foarte tare. (Ioana Nicolaie, Alegeri în viață)

(20) Numai că dragostea cu care era înconjurată n-a putut să biruie cancerul. Aveam douăzeci de ani, eram
la Manchester, la finalul unei zile de lucru, am deschis mail-ul ca să-mi citesc mesajele am văzut un
mesaj de la mama mea, și am știut ce conține. Subiectul era „Îmi pare rău”. Am ieșit mașinal din birou,
m-am dus la hotelul meu gri și cenușiu, am pus mâna pe telefon, am sunat-o pe mama, și abia când am
auzit la celălalt capăt al firului că mai era un om împreună cu mine în orașul acela trist și cenușiu care

58
 știa că Irina nu mai este cu noi, abia atunci mi-am dat voie să plâng. Numai că roaming-ul era scump și
telefonul era de birou, așa că n-am vorbit mai mult decât două minute. M-am plimbat toată seara prin
Manchester încercând să găsesc o biserică deschisă, n-am găsit. La București am ajuns prea târziu pentru
înmormântare. M-am dus în schimb la Brașov, acolo unde ea a vrut să fie înmormântată. Și am fost
vreme de câțiva ani la mormântul ei, de ziua ei pe 29 ianuarie și de Ziua Morții pe 3 iulie. Numai că în
afară de câțiva dintre apropiați care știau de aceste drumuri, eu nu vorbeam de fapt cu nimeni despre
Irina. (Dragoș Bucurenci, Apă și sare)

(21) Dar surpriza acelei zile a venit de unde nu mă așteptam. Cea care fără s-o fi rugat și fără să fi vorbit
despre asta își schimbase fotografia la profil cu mesajul „Susțin LGBT” pe care l-au văzut toți prietenii
ei, de-o vârstă cu ea, a fost mama mea, iar asta a fost cel mai frumos „Te iubesc” pe care mi l-a spus
vreodată. Vă doresc să aveți curajul să căutați în spatele răutății, și neînțelegerii, și urii celor din jur
această mare dragoste care vă așteaptă și care vă va împiedica toate rănile pe care le-ați adunat în anii în
care ați fugit de voi și de ceilalți. Și vă mai doresc să aveți, ca și mine, bucuria de a vedea cum gestul
vostru eliberator îi eliberează pe ceilalți, cum le dă curajul de a asuma pe sine, de a se accepta și de a se
bucura de această dragoste, de a fi iubiți așa cum sunt: frumoși, și buni, și mândri. Aveți curajul să
cunoașteți această dragoste. (Dragoș Bucurenci, Curajul de a te lăsa văzut)

(22) Și, cumva, așa a mers viața mea foarte mulți ani...până în anul 2012 în care am avut parte de cel mai rău
an din viața mea: mama mea s-a îmbolnăvit foarte rău și eu, la rândul meu, a trebuit să fac o operație,
mi-am rupt piciorul, am avut probleme la coloană și o lună nu am putut să mă mișc din pat, am avut
nevoie de oameni care să aibă grijă de mine. Relația pe care o aveam devenise din ce în ce mai toxică,
iar pe plan profesional nu mai aveam nicio provocare, nu-mi mai plăcea nimic din ceea ce făceam.
Aveam senzația că absolul totul se dărâmă în jurul meu. Îmi petreceam cea mai mare parte a timpului
meu plângând, acasă și ieșeam doar atunci când nu puteam să refuz anumite evenimente mondene, unde
mă pregăteam, îmi luam zâmbetul de „am o viață perfectă și liniștită”, după care mă întorceam acasă și
intram în acea stare de agonie care devenise un fel de obișnuință pentru mine. A durat destul de mult
timp, dar mi-am dat seama că nu mai pot să trăiesc așa. (Andreea Raicu, Drumul către împlinire)

Ioana Nicolaie (19) relatează o experiență legată de modul cum a ales să ajute un individ cu
probleme, deși ar fi putut să îi întoarcă spatele („Aș fi putut să las telefonul acesta așa în aer, să nu
mă duc niciodată mai departe. Am ales să mă duc și totul a devenit concret”). Vorbitoarea exprimă
compasiune prin ceea ce relatează și exprimă indirect ideea că individul se împlinește sufletește
prin generozitate. Generozitatea vorbitoarei produce admirația publicului, ceea ce transformă
discursul motivațional într-o sursă de inspirație pentru public. Starea de tensiune se creează prin
actul de anticipare a narațiunii: „o mică întâmplare foarte recentă și foarte emoțională pentru mine”.
Prin acesta, vorbitoarea atrage publicul în universul narativ pe care urmează să-l construiască,
transportându-l într-o realitate în care prevalează ideea că indivizii se împlinesc ajutându-se
reciproc. De asemenea, atributul „o mică” antepus cuvântului prin care se trimite către actul narării
(„întâmplare”) exprimă modestie. Deși gestul pe care Ioana Nicolaie îl menționează se dovedește
a fi extrem de generos, atitudinea ei este umilă și prin aceasta focusul se pune pe mesajul narațiunii,
nu pe imaginea protagonistului, adică a vorbitorului.
Suspansul survine în urma emoțiilor puternice pe care le exprimă narațiunile inserate în
discurs, cum sunt mila, durerea sufletească în (20) și (22) și speranța, surpriza în (21). Actul asertiv

59
„Numai că dragostea cu care era înconjurată n-a putut să biruie cancerul” (20) este performat
înainte de a se fi făcut vreo mențiune în legătură cu starea de sănătate a „personajului”. Prin
potențialul emoțional, substantivul „cancerul” realizează tranziția spre o narațiune emoționantă și
se asociază convențional cu emoții ca milă, teamă, deznădejde. În opoziție cu acest caz,
substantivul „surpriza” (21) implică o turnură pozitivă, pe care nici vorbitorul nu o aștepta și pe
care o cuprinde într-un act de vorbire asertiv: „Dar surpriza acelei zile a venit de unde nu mă
așteptam”. Prin predicatul „nu mă așteptam” se declanșează implicatura că narațiunea care urmează
a fi inserată în discurs are un potențial de surpriză.
În exemplul (22), se induce suspansul prin apariția determinării adjectivale „cel mai rău an
din viața mea”, plasate înaintea povestirii propriu-zise: „în anul 2012 în care am avut parte de cel
mai rău an din viața mea: mama mea s-a îmbolnăvit foarte rău și eu, la rândul meu, a trebuit să fac
o operație, mi-am rupt piciorul, am avut probleme la coloană și o lună nu am putut să mă mișc din
pat, am avut nevoie de oameni care să aibă grijă de mine.”. Grupul nominal „cel mai rău an din
viața mea” precedă o serie de sintagme care desemnează evenimente neplăcute (a se îmbolnăvi
mama, a face o operație, a-și rupe piciorul, a avea probleme la coloană). În plus, vorbitorul face o
pauză afectivă în mijlocul relatării, care are rolul de a construi tensiunea, accentuând această stare
prin grupul nominal menționat: „Și, cumva, așa a mers viața mea foarte mulți ani ... până în anul
2012, în care am avut parte de cel mai rău an din viața mea”.
Există și discursuri care generează emoție prin grupurile de cuvinte care se referă la fapte cu
potențial emoțional, ca în (23). În discursul ICM, ideea este că relațiile interumane ajută individul
să-și păstreze autenticitatea. Pentru a motiva receptorul să construiască relații semnificative cu cei
din jur și să rămână sincer cu el însuși, vorbitoarea alege să relateze câteva experiențe pe care la
începutul discursului le-a numit atât „traume” , cât și „oportunități de creștere” (14).

(23) Patru ani mai târziu, aveam 12 ani, tata a plecat să lucreze în străinătate, pentru că ne descurcam greu
și nu l-am mai văzut vreme de 15 ani. Am rămas singură cu mama. Ne-a fost greu, bineînțeles, însă,
deși vorbeam foarte des despre cum să facem să ne descurcăm cu banii și la ce facultate să merg, în ce
oraș, astfel încât să putem supraviețui, n-am vorbit niciodată de-adevăratelea despre cum ne simțim,
despre cum ne face să ne simțim faptul că tata, soțul ei, a dispărut dintre noi o vreme atât de îndelungată
și, cu fiecare an care trecea, nu ne-a fost mai ușor. […] Apoi, la 19 ani, ne-a ars casa, dintr-o întâmplare
nefericită. […] Și-mi amintesc cum a fost, dar nici acum nu am curajul să vorbesc despre cum ne-a fost
atunci. (Ioana Chicet-Macoveiciuc, Lasă adevărul să existe și să vindece)

Faptele, relatate prin enunțuri constatative, („tata a plecat să lucreze în străinătate”, „am
rămas singură cu mama”, „ne-a ars casa”) sunt însoțite de acte de vorbire expresive, prin care

60
vorbitorul își recunoaște emoțiile: „pentru că ne descurcam greu”, „Ne-a fost greu, bineînțeles”,
„nici acum nu am curajul să vorbesc despre cum ne-a fost atunci”. Cuvintele și grupurile de cuvinte
cu potențial emoțional sunt: „tata a plecat”, „a lucra în străinătate”, „singură”, „a arde casa”, „greu”,
„a nu avea curaj”. Vorbitorul solicită prin intermediul acestora empatia receptorului, care se
presupune că este sensibilizat de durerea sufletească pe care o transmite vorbitorul, ca internalizare
a propriei experiențe pe care o relatează în discurs. Structuri ca cele enumerate anterior sunt
declanșatori ai unor analogii, sub forma cauză-efect, unde cauza este întâmplarea emoțională și
efectul este emoția. De exemplu, afirmații ca „tata a plecat” și „a lucra în străinătate” se asociază
cu dorul, iar cuvintele și grupurile de cuvinte „singură”, „a arde casa”, „greu”, „a nu avea curaj”
solicită emoții ca milă, deznădejde, anxietate, teamă. Toate acestea induc suspansul, întrucât
receptorul așteaptă un deznodământ favorabil vorbitoarei.

III.2.2.2. Atenționarea

Pentru ca receptorul să se concentreze cât mai mult pe ceea ce i se spune, vorbitorul îi atrage
atenția. În discursul motivațional, elementele lingvistice care apar cu rol de anticipare a actului
narării și de creare a suspansului (v. III.2.2.1.) sunt aceleași care atrag atenția receptorului,
deoarece prin suspansul indus de vorbitor, receptorul devine mai atent. În plus față de modalitățile
inducerii suspansului, recunoaștem (a) focalizarea, care are scopul de a implica publicul în
narațiune la nivel cognitiv, și (b) folosirea construcțiilor exclamative incidente.

(a) Focalizarea

Vorbitorul motivațional accentuează cuvinte sau grupuri de cuvinte încărcate emoțional:

„necazul și mai mare” (24), „singura strategie” (25),„cel mai minunat lucru” (26).

(24) Necazul și mai mare era că tocmai împlinise 18 ani. (Ioana Nicolaie, Alegeri în viață)

(25) Știu că singura strategie ca să faci vânzări este [pauză] să te duci acolo, pentru că dacă stai acasă n-o
să faci vânzări. Dacă stai acasă și nu faci niciun efort, n-o să se întâmple nimic. Cea mai bună strategie
pentru a reuși este să te duci acolo. N-ai încredere în tine? Nu crezi că poți? Du-te acolo! (Alin Comșa,
Alchimia încrederii în sine)

(26) Și cel mai minunat lucru care se poate întâmpla este să trăiești liber, așa cum simți. Iar eu fac asta și
vă doresc să faceți și voi același lucru și sper să vă inspire povestea mea și să trăiți în funcție de ceea ce
vă spune inima. (Andreea Raicu, Drumul către împlinire)

61
 Cuvintele „necaz” și „strategie” atrag atenția prin: i) apelul la emoție, și anume mila
(„necaz”); ii) apelul la rațiune („strategie”). Efectul acestor cuvinte este intensificat prin
determinările adjectivale: „și mai mare”, „singura”. Prima („și mai mare”) are un efect crescendo
actualizat de intensificatorul „și”, în timp ce a doua („singura”) atrage atenția prin sensul limitativ.
În exemplul (26) declanșatorul atenției este adjectivul calificativ „minunat”, care, în contextul dat,
exprimă încredere: „cel mai minunat lucru care se poate întâmpla este să trăiești liber”.

(b) Folosirea construcțiilor exclamative incidente

Acestea ilustrează explicit dorința vorbitorului de a atrage atenția publicului: „atenție!” (27).

(27) Ce înseamnă echipament? Înseamnă – atenție! Pentru 6 zile de alergat și 2 zile de acomodare – înseamnă
un tricou, un colant, o pereche de șosete, o pereche de chiloți. E bineeee de tot! [râde ironic] Două ore
curge roșu de pe mine când fac duș la întoarcere! (Paul Dicu, Despre cum fiecare pas contează)

În PD, Paul Dicu își întrerupe expunerea pentru a se asigura că atenția publicului este
orientată către discurs. Relevant este fragmentul (27) din discursul său, unde Paul Dicu răspunde
anticipativ la o întrebare posibilă din partea publicului: „Ce înseamnă echipament?”. Înainte de a
oferi răspunsul, vorbitorul atenționează publicul: „Înseamnă – atenție! Pentru 6 zile de alergat și 2
zile de acomodare – înseamnă un tricou, un colant, o pereche de șosete, o pereche de chiloți.”.
Adițional actului de atenționare, vorbitorul adaugă un act de clarificare pentru a întări efectul
mesajului: „Pentru 6 zile de alergat și 2 zile de acomodare”.

III.2.2.3. Construirea imaginilor mentale

Modalitățile prin care vorbitorul construiește imagini mentale sunt folosirea limbajului
conotativ și acumularea detaliilor narative, acestea interferând în cadrul unei narațiuni, așa cum
se observă în pasajele extrase din discursurile DB 1, PD și CS.

(28) Am ieșit mașinal din birou, m-am dus la hotelul meu gri și cenușiu, am pus mâna pe telefon, am
sunat-o pe mama, și abia când am auzit la celălalt capăt al firului că mai era un om împreună cu mine în
orașul acela trist și cenușiu care știa că Irina nu mai este cu noi, abia atunci mi-am dat voie să plâng.
(Dragoș Bucurenci, Apă și sare)

(29) Eu nu știu când a apărut în literatură modelul acesta al bărbatului „stană de piatră”. Pentru că
într-una dintre cele mai vechi povești ale umanității, „puternicul Ghilgameș” se zguduie de plâns după

62
 ce moare tovarășul lui, Enchidu. Își smulge părul din cap și hainele de pe el. Și același lucru îl face și
Ahile când află vestea morții lui Patrocle: se aruncă în praf, se bate cu pumnii în piept, își smulge părul,
iar strigătul lui, ne spune Homer, este atât de puternic încât îl aude și mama lui, zeița Thetis în fundul
mării. Vi se pare oare că făcând în felul acesta, Ahile e mai puțin bărbat? Regele David, cel care l-a
învins pe Goliat, plânge după fiul lui, după Absalom. Într-unul dintre cele mai cunoscute cântece de
vitejie din Evul Mediu, Roland, viteazul Roland își plânge prietenul mort, pe cel mai bun prieten, pe
Olivier. (Dragoș Bucurenci, Apă și sare)

(30) Acum doi ani aveam niște răni mari la picioare, îmi luasem eu niște șosete care nu erau tocmai bune
și mi-au făcut niște răni groaznice. Și abia mă târam pe acolo. Mă târam literalmente, pentru că,
într-adevăr, știu, sună … 250 de km – nu, nu sunt 250 de km, sunt 250 000 de pași. Vă dau cuvântul meu
de onoare, acolo distanțele nu se măsoară în kilometri. Abia te târăști. Uite așa [începe să pășească],
mai faci un pas și mai faci un pas și vezi o dună, zici „Paștele mă-tii! Și p-asta trebuie s-o urc”. Și – ghici
ce?! – după ce o urci, te împiedici și cazi și revii în locul ăla din care ai plecat. Nu joc teatru, așa se
întâmplă. (Paul Dicu, Despre cum fiecare pas contează)

(31) Ceea ce vreau să accentuez povestindu-vă acest lucru este că tot timpul cât am stat în acea baie a fost
ca în iad. Imaginați-vă cea mai rea stare pe care ați avut-o în viața dumneavoastră și multiplicați-o de
foarte multe ori. Vreau să arăt că atunci când îți dorești ceva cu adevărat, ți se va pune întrebarea „Cât
de mult îți dorești acel lucru?”. (Cristiana Stancu, Echilibru)

În fiecare dintre aceste discursuri, se construiesc imagini mentale cu ajutorul limbajului

conotativ: „am ieșit mașinal din birou” (28); „Eu nu știu când a apărut în literatură modelul acesta
al bărbatului stană de piatră”, „se zguduie de plâns” (29); „abia mă târam” (30); „tot timpul cât am
stat în acea baie a fost ca în iad” (31). Limbajul conotativ este îmbogățit prin acumularea detaliilor,
care se realizează fie prin cuvinte descriptive („birou”, „telefon”, „hotel”, „orașul”, „trist”, „praf”,
„părul”, „strigăt”, „răni”, „picioare”, „baie”), fie prin cuvinte expresive („mașinal”, „se zguduie”,
„cenușiu”, „iad”). Unele dintre acestea au caracter mixt, îmbină descrierea realității („trist”,
„strigăt”, „răni”) cu exprimarea unor stări (tristețe, durere).
De asemenea, repetițiile funcționează ca intensificator al imaginilor: „hotelul meu gri și
cenușiu”, „orașul acela trist și cenușiu” (29); „răni mari la picioare”, „răni groaznice”, „abia mă
târam”, „mă târam literalmente”, „abia te târăști” (30). Totodată, prin repetiție se realizează un
climax emoțional. De exemplu, mila, exprimată prin structura „abia mă târam”, este amplificată
prin următoarele structuri „mă târam literalmente”, „abia te târăști”, care apar în discursul PD.

III.3. Concluzii parțiale

Așadar, în discursurile care alcătuiesc corpusul cercetării de față, strategia fundamentală a

vorbitorului este motivarea intrinsecă a receptorului. El se afișează în fața publicului ca model
inspirațional pentru a-l determina să adopte un comportament care favorizează dezvoltarea

63
personală. Ca sursă de inspirație pentru public, vorbitorul folosește exemplul personal, relatând
experiențe care l-au determinat să găsească soluții pentru a evolua. Aceste relatări pe care
vorbitorul le inserează în discursul său devin inspiraționale pentru public când acesta din urmă se
regăsește în situațiile relatate.
Prin urmare, am propus în acest capitol o condiție de reușită a strategiei de motivare
intrinsecă, și anume identificarea receptorului cu experiența vorbitorului, care este posibilă prin
transportarea receptorului în universul narativ. Pentru a asigura transportarea din realitate în lumea
posibilă construită în narațiune, vorbitorul adoptă diverse strategii prin care implică receptorul la
trei niveluri (emoțional, cognitiv, imaginativ): (i) apelul la emoții, (ii) atenționarea și (iii)
construirea unor imagini mentale. Prin intermediul acestora, receptorul pătrunde mai ușor în
universul narațiunii și se optimizează identificarea acestuia cu realitatea narațiunii.

64
 Capitolul IV. Proiectarea atitudinii pozitive

În acest capitol, pornim de la teoria conform căreia abilitatea locutorului de a motiva

interlocutorul să adopte o schimbare depinde, într-o măsură semnificativă, de atitudinea pe care o
transmite locutorul și susținem că vorbitorul motivațional proiectează în discurs o atitudine
pozitivă. Proiectarea unei atitudini pozitive are două roluri fundamentale în discursul motivațional.
În primul rând, este o strategie prin care vorbitorul schimbă viziunea generală despre un obiect și
oferă un exemplu de mentalitate optimistă, care va întreține motivația receptorului. În al doilea
rând, prin proiectarea unei atitudini pozitive, vorbitorul îl atrage pe receptor într-un univers în care
oamenii sunt egali, totul este posibil, greutățile sunt depășite, visurile se împlinesc și, datorită
acestor elemente pozitive, optimizează identificarea receptorului cu situația prezentată în discurs,
eficientizând motivarea.
Chiar dacă vorbitorul maximizează eficiența motivării prin proiectarea unei atitudini
pozitive, aceasta nu asigură și schimbarea comportamentului receptorului, deci motivarea nu este
obligatoriu eficientă. Prin urmare, evidențiem următoarele efecte posibile: (i) receptorul își
schimbă doar temporar atitudinea, efectul discursului se diminuează în timp; (ii) receptorul își
schimbă definitiv atitudinea, efectul discursului este stabil. Specificul discursului motivațional nu
depinde însă de efectele pe care le produce, ci de strategiile recurente folosite de vorbitor.
Urmărim deci strategia proiectării atitudinii pozitive sub aspectul modalităților prin care se
pune în act, nu și efectele pe care le produce. Abordăm conceptul de atitudine la nivel teoretic din
perspectivă psihologică și, la nivel aplicativ, din perspectivă retorico-pragmatică și stilistică.

IV.1. Atitudinea – repere teoretice

Pentru a fixa conceptul de atitudine din punct de vedere psihologic și, ulterior, modul cum se
construiește atitudinea în discursul motivațional, luăm în considerare câteva aspecte importante: (i)
definițiile care includ particularitățile atitudinii, (ii) modelele teoretice care propun diferite structuri
ale atitudinii, (ii) tipurile de atitudine și (iv) funcțiile atitudinii.

65
 IV.1.1. Definiții

În literatura de specialitate, definițiile au în comun ideea că atitudinea este o stare mentală și

implică o serie de caracteristici definitorii, care se pot evidenția din trei puncte de vedere: (i) din
punctul de vedere al limitărilor temporale, este o stare mentală relativ stabilă, care formează,
schimbă sau întărește comportamentul unui individ fie temporar, fie pe termen lung; (ii) din punctul
de vedere al determinării, este un construct determinat social; (iii) din punctul de vedere al direcției,
este o dispoziție a individului de a se orienta către un obiect.
Toate caracteristicile importante se regăsesc în definițiile de mai jos.

(i) Atitudinea este „o dispoziție a psihicului de a acționa sau reacționa într-o anumită
direcție” (Jung 1997: 448) (trad. ns.).

(ii) Atitudinea reprezintă starea mentală a unui individ, o stare care nu se poate observa
direct, ci este numai inferată din comportamentul individului (Perloff 2003: 38; Albarracín et al.
2005: 4-5; Maio și Haddock 2009: 11). Din aceasta rezultă că atitudinea este un construct
psihologic care se poate analiza la nivel comportamental. Astfel, modul în care se comportă un
individ, gesturile pe care le are, gândurile pe care le verbalizează și relația pe care o stabilește cu
ceilalți desemnează atitudinea pe care o are. De exemplu, atitudinea extravertită se observă la
persoanele care au un caracter activ, se comportă deschis cu de cei din jur, verbalizează foarte
multe gânduri și sunt orientate către fapte (Jung 1997).

(iii) Atitudinea este o stare mentală temporară, este influențată de opinii, cunoștințe și
informații externe și provine din reprezentări relativ stabile (Conrey și Smith 2007; Cunningham
et al. 2007; Schwarz 2007). Ilustrativă este figura 1, unde Albarracín et al. (2005: 6) explică faptul
că atitudinea este o opinie nouă în legătură cu un obiect al realității, opinie care se formează prin
fuziunea cunoștințelor preexistente (engl. prior knowledge) cu judecățile inițiale momentului actual
(engl. initial judgment) și cu informații externe (engl. external information). Există și definiții
conform cărora atitudinea nu este întotdeauna o stare mentală condiționată temporal, ci poate
desemna asocieri evaluative în legătură cu un obiect, stocate în memorie, care oferă individului o
predispoziție de a reacționa permanent într-un anumit fel (Visser și Mirabile 2004). Pentru teza

66
noastră nu este necesară o delimitare precisă între atitudine temporară și atitudine stocată în
memorie, deoarece ne limităm la studiul atitudinii pe care vorbitorul o proiectează în discurs la
momentul producerii discursului, fără să ne intereseze în ce măsură atitudinea afișată de vorbitor
este sau nu dependentă contextual și/sau temporal. În cazul discursului motivațional, este suficientă
observația că vorbitorul își folosește atitudinea ca o strategie prin care optimizează identificarea
vorbitorului cu mesajul discursului.

Figura 1. Atitudinea (Albarracín et al. 2005: 6)

(iv) Atitudinea este un construct determinat social, deoarece „individul își schimbă
adesea atitudinea cu scopul de a se integra într-un grup” sau „exprimă un punct de vedere subiectiv
cu privire la un aspect social” (LaPiere 1934; Perloff 2003: 60; Prislin și Wood 2005: 672; Visser
și Mirabile 2004: 779) (trad. ns.).

(v) Atitudinea se formează prin asocierea unei evaluări cu un anumit obiect stocat în
memorie (Fazio 2007: 603). Fazio (2007) susține că atitudinea nu este un construct ipotetic, ci un
construct care se poate „măsura” prin anumite metode implicite și explicite care demonstrează
tipurile de atitudine. Acesta delimitează între atitudine explicită și atitudine implicită în mod
asemănător cu Jung (1997), care face distincția între atitudine extravertită și introvertită, noțiuni pe
care le vom discuta în acest capitol sub IV.1.3. Potrivit lui Fazio (2007), atitudinea explicită se
formează în mod voluntar, individul este conștient de existența acesteia și se poate demonstra cu
ușurință folosindu-se metode directe, cum sunt chestionarele. În opoziție cu aceasta, atitudinea
implicită se manifestă la nivelul subconștientului și se activează în mod automat, spontan, când
individul își găsește o motivație și o oportunitate să reacționeze într-un anumit fel în raport cu o

67
situație. Aceasta se poate demonstra prin metoda (auto)analizei psihologice. Desigur, în cazul
discursului motivațional, vom studia atitudinea explicită, pe care vorbitorul o proiectează conștient
și strategic în discursul său, însă nu apelăm la folosirea chestionarului, ci la analiza procedeelor
discursive la care recurge pentru a crea publicului impresia că are o atitudine pozitivă față de
situația prezentată în discurs.

(vi) Atitudinea este o dispoziție a individului de a evalua un aspect al realității într-o

manieră favorabilă sau nefavorabilă, pe axa pozitiv-negativ (Katz 1960: 168; Cohen 1966: 34;
Ajzen 1989: 241; Fabrigar, MacDonald și Wegener 2005; Eagly și Chaiken 2007: 582).

IV.1.2. Modele teoretice

Există patru modele teoretice prin care se poate descrie structura atitudinii: (i) modelul
„judecății sociale” (Perloff 2003; Fabrigar, MacDonald și Wegener 2005) (trad. ns.); (ii) modelul
„procesului de adaptare” (Jung 1997) (trad. ns.); (iii) modelul ABC (Breckler 1984), care se referă
la componentele atitudinii și (iv) modelul MODE (Fazio 2007), prin intermediul căruia se pun în
evidență factorii care influențează relația atitudine-comportament.
Primele două modele atribuie atitudinii o valoare socială. Modelul „judecății sociale”
propune ideea că atitudinea este o judecată socială, pornind de la noțiunea de „concepție proprie”,
pe care autorii o definesc astfel: un rezultat al suprapunerii informațiilor existente în conștiința
individului cu influențele din exterior asupra acestor informații. O concepție proprie se
verbalizează prin actul opinării, „act în care se reflectă atitudinea unui individ” (Fabrigar,
MacDonald și Wegener 2005: 80) (trad. ns.). Potrivit acestui model, un individ exprimă concepții
proprii, subiective, cu caracter general, cu privire la ceea ce se întâmplă în realitatea socială (Perloff
2003).
De asemenea, modelul „judecății sociale” cuprinde o serie de concepte fundamentale: (a)
acceptare, respingere și neutralitate; (b) asimilare și contrast; (c) autoimplicare. Prima serie de
concepte se referă la poziționările unui individ în raport cu un obiect sau, din contră, la absența
unei poziționări explicite (Perloff 2003: 60). Asimilarea și contrastul implică raportarea unui
individ la așteptările pe care le are față de un obiect din realitate; dacă anumite așteptări nu i-au
fost satisfăcute, individul va avea o atitudine puternic nefavorabilă față de situația respectivă,

68
deoarece nu o va mai asimila pozitiv, din cauza contrastului dintre așteptările sale și realitate; dacă
așteptările în ce privește un subiect se materializează în realitate, individul asimilează situația în
mod favorabil; cel mai adesea însă, asimilarea și contrastul sunt erori de judecată, deoarece
situațiile care apar într-o realitate socială sunt privite subiectiv de către individ, posibil în mod
eronat (Perloff 2003: 61). Autoimplicarea este un concept fundamental în teoria judecății sociale
și se referă la stimularea implicării individuale în poziționarea față de anumite aspecte, de regulă,
personale (Sherif et al. 1965: 65; Perloff 2003: 62). Acest concept influențează, într-o măsură
semnificativă, primele două serii de concepte. Când un individ se poziționează subiectiv cu privire
la un subiect, va respinge sau va accepta mai vehement o poziție; când se poziționează subiectiv
cu privire la o situație în care are anumite așteptări personale, individul nu va asimila în mod pozitiv
situația, dacă așteptările nu îi sunt satisfăcute, atitudinea sa negativă în raport cu situația
manifestându-se mai puternic.
Din cele de mai sus, reiese ideea că elementul-cheie al atitudinii ca judecată socială este
autoimplicarea manifestată prin marcarea puternică a subiectivității26. Potrivit teoriei judecății
sociale, subiectivitatea indivizilor are o particularitate, și anume rigiditatea; indivizii care exprimă
judecăți sociale în mod subiectiv nu sunt ușor de persuadat și nu acceptă un argument decât în
situația în care argumentul se potrivește cu raționamentul lor, deoarece se bazează des pe o
„percepție selectivă” a informațiilor externe (Perloff 2003: 62) (trad. ns.).
Se poate afirma că în discursul motivațional sunt prezente numeroase judecăți sociale, însă
în acest caz subiectivității îi lipsește rigiditatea pe care o presupune autoimplicarea. Chiar dacă
vorbitorul se poziționează subiectiv față de un obiect, el rămâne în sfera posibilităților, situându-se
între autoimplicare și neutralitate; acesta se afișează ca un individ cu o capacitate dublă: exprimă
deopotrivă asumarea unui punct de vedere propriu și posibila acceptare a unui punct de vedere
diferit.
Așadar, vorbitorul motivațional nu exprimă opinii rigide, ci, din contră, opiniile sale
ilustrează flexibilitate în gândire. El evidențiază, mai degrabă, o tendință de a favoriza o idee despre
viața personală sau despre un aspect al vieții, în general. De exemplu, Andreea Raicu afirmă în AR
1, că o situație financiară bună, succesul într-o carieră, proprietățile unui individ nu îi asigură

26
Subiectivitatea reprezintă un fenomen general care se referă la expresia sinelui și la exprimarea unui punct de vedere
(Scheibman 2007).

69
acestuia fericirea, însă vorbitoarea nu susține într-un mod rigid acest punct de vedere, întrucât, la
finalul discursului, ea încurajează receptorul să aleagă ceea ce simte că este potrivit pentru el.
Aplicată la discurs, teoria judecății sociale trebuie nuanțată. Astfel, în discursul motivațional,
vorbitorul emite judecăți de valoare lipsite de rigiditate, ceea ce considerăm că oferă expunerii
următoarele particularități retorice:
- judecățile sociale devin repere morale, intelectuale sau psihologice în evoluția personală a
receptorului;
- judecățile sociale sunt formulate subtil;
- prin elaborarea judecăților sociale, vorbitorul inspiră încredere publicului, deoarece
dovedește capacitatea de a formula o opinie asumată;
- prin elaborarea judecăților sociale, vorbitorul creează pentru receptor un sistem de valori
morale, cel puțin temporar;
Modelul „procesului de adaptare” se întemeiază pe ideea că atât subiectul care adoptă o
atitudine, cât și obiectul față de care este adoptată atitudinea suferă modificări (Jung 1997: 359).
Subiectul suferă modificări comportamentale, în timp ce obiectul suferă modificări cu privire la
modul în care este perceput. Potrivit acestei teorii, atitudinea se dobândește în urma unei experiențe
sociale și asigură individului un anumit grad de pregătire pentru a se putea adapta la situații sociale
noi.
Potrivit modelului ABC27, atitudinea este un construct tripartit, care îmbină trei componente
interrelaționale: (a) componenta afectivă, (b) componenta comportamentală și (c) componenta
cognitivă (Breckler 1984: 1192-1193; Ajzen 1989: 243). Componenta afectivă se referă la emoțiile
și sentimentele generate de un obiect, componenta comportamentală presupune modul în care
atitudinea influențează reacțiile comportamentale ale individului, în timp ce componenta cognitivă
se referă la gândurile, impresiile pe care un individ le asociază cu un obiect. În discursul
motivațional, componentele modelului ABC se observă local în conținutul propozițional al unor
acte de vorbire asertiv-expresive: „Sunt tare bucuroasă să fiu aici, pentru că iubesc foarte tare Clujul
și automat vă iubesc și pe dumneavoastră”28 (componenta afectivă), „nu mi se pare corect, trebuie
să continui să fac lucrul ăsta și am continuat să fac lucrul ăsta”29 (componenta comportamentală),

27
În limba engleză, numele modelului reprezintă o abreviere a celor trei componente: „Affect, Behavior, Cognition”.
28
OP, Oana Pellea, Despre puterea emoției.
29
AR 2, Andreea Roșca, Tot ce știam despre succes e greșit.

70
„Eu cred că viața este un cadou extraordinar”30 (componenta cognitivă). Prin conținutul acestor
acte de vorbire, locutorul își manifestă atitudinea pozitivă în legătură cu mesajul discursului, prin
afișarea unor trăsături de caracter cum sunt tactul, curajul și bunul-simț.
Modelul MODE31 propune teoria conform căreia atitudinea poate influența comportamentul
unui individ într-o manieră relativ spontană, în funcție de doi factori: motivație și oportunitate
(Fazio 2007: 511). Fazio (2007) susține că atitudinea se activează în memoria unui individ când
acesta se confruntă cu obiectul atitudinii și se manifestă la nivel comportamental dacă individul
este motivat și are oportunitatea să acționeze. Când găsește motivația și oportunitatea să acționeze,
individul adoptă o atitudine în mod intenționat, însă dacă nu este motivat sau îi lipsește
oportunitatea de a acționa, atitudinea este adoptată spontan. Vorbitorul motivațional are deopotrivă
motivația (impulsionarea receptorului să evolueze) și oportunitatea (participarea la conferința
TEDx) să acționeze, deci se poate afirma că, în cazul său, atitudinea este intenționată.

IV.1.3. Tipuri de atitudine

Pentru clasificarea atitudinilor, pornim de la teoria tipurilor psihologice elaborată de Jung

(1997). Conform acestei teorii, tipurile atitudinale generale sunt tipul extravertit și tipul introvertit
și sunt determinate de două mecanisme psihologice: extraversia și introversia (Jung 1997). Acestea
se deosebesc prin direcția în care individul își orientează comportamentul și prin gradul de
exteriorizare a unor experiențe sufletești (Jung 1997; Main 2004: 160). Individul extravertit se
orientează mai degrabă spre un obiect despre care formulează idei generale și manifestă o tendință
puternică de a-și proiecta gândurile în realitatea înconjurătoare, în timp ce individul introvertit este
orientat către subiect, către reflecție, ajunge la concluzii subiective și este reticent în autoexprimare.
De asemenea, introvertitul este „o natură închisă, greu accesibilă”, extravertitul este „o natură
deschisă, sociabilă, adesea senină sau binevoitoare și accesibilă, care se înțelege sau se ceartă cu
ceilalți, dar rămâne totuși în relații cu ei, acționează asupra lor, suferă, la rândul lui, acțiunea lor”
(Jung 1997: 358) (trad. ns.).

30
AR 3, Andrei Roșu, Cele 40 de milioane de motive pentru a nu sta pe canapea.
31
În limba engleză, numele modelului reprezintă o abreviere pentru „Motivation and Opportunity as Determinants of
attitude-behaviour relation”.

71
 Ambele mecanisme există în psihicul uman concomitent, însă se manifestă la nivel
comportamental doar alternativ, când contextul social și dispozițiile interioare favorizează unul
dintre mecanisme și îl limitează pe celălalt.
Clasificarea tipurilor atitudinale în extravertit și introvertit este însă extrem de generală, fapt
care a condus la două observații importante.
În primul rând, răspândirea tipurilor în mod universal și neselectiv nu s-ar putea demonstra
la nivel conștient, deoarece aceasta ar însemna că fiecare individ, indiferent de educație, tradiție
sau cultură, ar adopta intenționat și conștient o atitudine. Din această observație a rezultat ideea că
atitudinea extravertită se manifestă predominant conștient, în timp ce atitudinea introvertită se
manifestă predominant inconștient, între conștient și inconștient existând o relație compensatoare
(Jung 1997: 366).
În al doilea rând, s-a observat existența unor diferențe între indivizii cu același tip psihologic
(Jung 1997). Diferențele dintre aceștia sunt determinate de funcțiile psihologice fundamentale: a
gândi, a simți, a avea o senzație, a intui. Tipul de atitudine apare atunci când una dintre aceste
funcții se utilizează la nivel comportamental în mod diferențiat. Un individ nu acționează niciodată
utilizând simultan toate funcțiile psihologice, el acționează în acord cu una dintre funcții, în timp
ce pe celelalte le folosește mai puțin. De exemplu, un individ nu poate acționa în conformitate cu
gândirea și cu intuiția simultan. În funcție de predominanța la nivel comportamental a funcțiilor
psihologice există patru tipuri de atitudine, numite „tipuri funcționale” – gândire, simțire, senzație
și intuiție – care se subordonează tipurilor atitudinale generale. Fiecare tip funcțional poate fi
extravertit sau introvertit (gândire extravertită – gândire introvertită, simțire extravertită – simțire
introvertită, senzație extravertită – senzație introvertită, intuiție extravertită – intuiție introvertită).
Primele două tipuri, gândire și simțire, sunt considerate tipuri atitudinale raționale, deoarece se
bazează pe judecăți raționale în ceea ce privește raportarea la obiect sau la subiect, în timp ce
ultimele două tipuri, senzație și intuiție, sunt iraționale, întrucât se raportează la obiect sau la
subiect pe baza unor judecăți iraționale (Jung 1997).
Clasificăm și descriem succint tipurile funcționale de atitudine, în funcție de tipul general,
astfel:

72
 Tipul extravertit
- Gândirea extravertită se caracterizează prin tendința individului de a se orienta spre
formularea concluziilor gândite anterior. Individul pornește de la propriile concepții
despre realitate, însă le transformă în idei general valabile, orientându-le spre
exterior; de aceea, el poate avea un rol bine determinat în realitatea socială, fiind un
bun reformator sau propagator de inovații importante, regăsindu-se adesea în stilul
său discursiv sintagme ca „ar trebui” sau „ar fi necesar” (Jung 1997: 376-377).
Gândirea extravertită se evidențiază printr-o mentalitate flexibilă32, care orientează
acțiunile individului spre creștere personală și aparține, în general, acelora care au
convingerea că trăsăturile pozitive de caracter pot fi cultivate prin eforturi
îndelungate, spre atingerea sigură a obiectivelor. Prin urmare, „gândirea extravertită
este, prin natura sa, pozitivă” (Jung 1997: 381) (trad. ns.).
- Simțirea extravertită presupune faptul că individul utilizează diferențiat la nivel
comportamental funcția psihologică „a simți”, ceea ce înseamnă că acționează după
primatul sentimentelor pe care le are; acest individ nu poate gândi conștient ceea ce
nu poate simți (Jung 1997: 386-387).
- Senzația extravertită apare la individul care are un simț obiectiv al realității extrem
de dezvoltat, nu este înclinat spre reflecție și nu are intenții dominatoare; el trăiește
în permanență într-o realitate tangibilă (Jung 1997: 392-394).
- Intuiția extravertită se manifestă printr-o dependență puternică față de obiectele
exterioare, însă într-un mod diferit față de senzația extravertită. Intuitivul nu se
raportează la valori reale, ci la posibilități (Jung 1997: 399).

Tipul introvertit
- Gândirea introvertită aparține individului care, la fel ca extravertitul, are concepții
proprii, subiective despre realitate, însă, în contrast cu extravertitul, nu le extinde spre
generalizare, ci le aprofundează (Jung 1997: 415).

32
Dweck (2006: 10) identifică două tipuri de mentalități pe care le asociază cu conceptul de atitudine: „growth
mindset” (mentalitate flexibilă, orientată către creștere) și „fixed mindset” (mentalitate fixă). Prima se bazează pe ideea
că obstacolul este o ocazie de a te dezvolta, în timp ce a doua privește obstacolul ca pe un impediment în atingerea
unui obiectiv.

73
 - Simțirea introvertită este tipul de atitudine specific indivizilor greu accesibili,
indiferenți la obiectele realității, întrucât realitatea actuală nu este niciodată în acord
cu realitatea lor sufletească; acest tip de atitudine introvertită apare la persoanele care
nu afișează niciodată o imagine de sine autentică (Jung 1997: 421-423).
- Senzația introvertită este determinată de intensitatea subiectivă a unei senzații
declanșate de un fenomen obiectiv, fără a exista însă un raport proporțional între
obiect și senzație; nu se poate spune în legătură cu individul care manifestă o astfel
de atitudine ce fenomen îl va impresiona sau nu (Jung 1997: 428).
- Intuiția introvertită este tipul de atitudine specifică individului care se orientează după
obiectele interioare, mai precis după elementele subconștientului; acesta este tipul
visătorului, al artistului, care nu este ancorat într-o realitate fizică, așa cum este
extravertitul, ci într-o realitate psihică (Jung 1997: 431-434).

Cele patru tipuri funcționale sunt în relație de subordonare cu tipurile generale, așa cum am
arătat mai sus, și în relație de supraordonare cu diverse forme individuale, întrucât fiecare se poate
manifesta atât conștient, cât și inconștient în mod diferit, în funcție de cultură, tradiție, educație,
context social, vârstă, gen, religie.
Considerăm că individul care performează un discurs motivațional adoptă o mască
comportamentală, recurge la comportamente specifice tipului extravertit, pentru a inspira publicul
prin dezvăluirea propriilor experiențe de viață. Comportamentul său comunicativ reflectă în mod
diferențiat funcția psihologică „a gândi”. Acesta demonstrează, prin relatările sale, că acționează
în viață după un tip de gândire chibzuit și susține ideea că modul de gândire, în general, influențează
calitatea vieții, deoarece procesele de gândire, de autoreflecție ajută un individ să recunoască
existența unei probleme, să identifice soluția problemei, să-și schimbe comportamentul și să
evolueze. Se poate spune că vorbitorul motivațional manifestă predominant o gândire extravertită,
întrucât acesta este orientat către formularea unor soluții generice pe care le oferă pentru anumite
probleme personale, verbalizează revelații cu privire la sine, dar și cu privire la un aspect al vieții
și încurajează direct receptorul. Prin acestea, el impresionează publicul, îl sensibilizează și îl
îndeamnă să acționeze, construindu-se pe sine ca un model inspirațional pentru public.
Prin urmare, din punctul nostru de vedere, comportamentul extravertit prevalează în cadrul
discursului motivațional și se reflectă prin lumina pozitivă în care vorbitorul prezintă situații

74
dificile, extrase din experiența personală. De fapt, vorbitorul afișează o atitudine pozitivă pentru a
îndemna publicul să adopte aceeași atitudine, prin intermediul căreia va ajunge să-și atingă
idealurile. Atitudinea pozitivă sporește efectul motivațional al discursului, datorită faptului că
îndeplinește două roluri fundamentale: (i) oferă un model de mentalitate care întreține motivația
receptorului; (ii) optimizează identificarea receptorului cu mesajul discursului. Atitudinea pozitivă
a celuilalt îl face, de obicei, pe individ să perceapă într-un mod pozitiv ceea ce i se relatează și să
se plaseze cu ușurință în situația locutorului. Dacă starea mentală pe care o proiectează vorbitorul
în discurs se poate descrie prin trăsăturile specifice atitudinii pozitive, aceasta influențează pozitiv
receptarea ideii pe care o transmite vorbitorul33.

IV.1.4. Funcțiile atitudinii

Individul adoptă sau își schimbă atitudinea în măsura în care aceasta îi satisface o nevoie.
Pornind de la nevoile pe care le satisface, atitudinea îndeplinește patru funcții (Katz 1960; Perloff
2003; Fabrigar, MacDonald și Wegener 2005): (i) funcția instrumentală; (ii) funcția cognitivă; (iii)
funcția expresivă; (iv) funcția ego-defensivă.
Funcția instrumentală presupune faptul că atitudinea pe care o afișează un individ îl ajută pe
acesta să-și îndeplinească țelurile și să prevină rezultatele nefavorabile; prin funcția cognitivă
atitudinea satisface nevoia unui individ de a avea și de a-și exprima puncte de vedere proprii despre
realitate; prin funcția expresivă atitudinea ajută un individ să-și satisfacă nevoia de a-și exprima
sentimentele sau de a transmite indivizilor din jurul său propria percepție despre sine; funcția ego-
defensivă a atitudinii implică procese psihologice prin care individul își satisface nevoia de a se
apăra în fața mecanismelor pe care le consideră dăunătoare pentru sine. Procesele prin care un
individ își construiește o atitudine de apărare sunt negarea, reprimarea, proiectarea propriilor temeri
asupra celorlalți și justificarea rațională, dar superficială a unor sentimente, pentru a masca
sentimentele reale.
Atitudinea pe care o afișează vorbitorul motivațional îndeplinește predominant funcția
instrumentală. În primul rând, atitudinea pozitivă a vorbitorului este un instrument prin care acesta
intenționează să se facă plăcut, să se apropie de receptor pentru a facilita identificarea acestuia cu

33
Există studii care arată că atitudinea vorbitorului determină receptarea pozitivă sau negativă a mesajului pe care
acesta îl transmite publicului (Linley et al. 2006).

75
mesajul discursului său. În al doilea rând, vorbitorul demonstrează că atitudinea este un instrument
esențial în satisfacerea nevoilor și în evoluția personală.

IV.2. Atitudinea pozitivă – repere teoretice

În continuare, vom descrie amănunțit atitudinea pozitivă pe care o adoptă vorbitorul

motivațional și vom pune în lumină mărcile textuale ce reflectă trăsăturile acestui tip de atitudine
în cadrul discursului motivațional.

IV.2.1. Definiție și trăsături

Atitudinea pozitivă se descrie prin forța creatoare, prin descoperirea unor fapte noi și prin
interpretarea generală a unor fenomene pe care le creează experiența. Prin această atitudine,
individul „oferă ideilor un caracter progresiv și creator” (Jung 1997: 381) (trad. ns.).
Atitudinea pozitivă se corelează cu următoarele trăsături de caracter: optimism, tact,
integritate, curaj, inițiativă, generozitate, toleranță, bunătate, bun-simț; o persoană care adoptă o
atitudine pozitivă are obiective precise și depune în permanență efort pentru a le obține, găsește
bucurie în orice aspect mărunt al vieții, trăiește fără constrângeri și are o stimă de sine crescută
(Hill și Stone 1987: 33; Domino și Conway 2001).
Mai jos sunt prezentate trăsăturile atitudinii pozitive:

• Optimismul reflectă predispoziția unui individ de a observa predominant latura bună a vieții
și de a crede în „posibilitatea desăvârșirii omului, în îmbunătățirea continuă a condițiilor de
viață și în progresul social” (Popescu-Neveanu 1978: 500-501).

• Tactul reprezintă abilitatea unui individ de a se raporta la ceilalți prin „discernământ,

adeziune sufletească, grijă pentru a nu leza demnitatea celui în cauză”, abilitatea de a
influența educativ alt individ și de a evita conflictele (Popescu-Neveanu 1978: 700).

• Integritatea este calitatea de a fi consecvent din punct de vedere moral, onest și corect cu
ceilalți și cu sine însuși (APADP: 548).

76
 • Curajul este o trăsătură care se referă la voința unui individ de a conștientiza și înfrunta
pericolele, de a acționa în mod frecvent în situații riscante; această trăsătură de caracter nu
se manifestă în absența sentimentului de frică, ci prin conștientizarea și depășirea fricii
(Popescu-Neveanu 1978: 167).

• Inițiativa este calitatea unui individ de a provoca o acțiune cu scopul de a rezolva o

problemă; această calitate presupune trei etape: identificarea unei probleme, soluționarea
problemei la nivel ipotetic și aplicarea soluției în realitate (Popescu-Neveanu 1978: 356).

• Prin generozitate se înțelege calitatea unui individ de a oferi necondiționat resurse acelora
care sunt într-o situație dificilă (APADP: 454).

• Toleranța este calitatea unui individ de a-i accepta pe ceilalți, în ciuda diferențelor de
cultură, educație, abilități fizice, naționalitate, religie, printre altele (APADP: 1092).

• Bunătatea se referă la bunăvoința unui individ de a-i ajuta pe ceilalți necondiționat

(APADP: 578).

• Bunul-simț caracterizează individul care apelează la convingeri și idei convenționale pentru

a-și forma propriile puncte de vedere (APADP: 215).

Dintre trăsăturile specifice, esențial în configurarea atitudinii pozitive este optimismul, o

trăsătură a personalității umane, care presupune anticiparea unor rezultate pozitive (Domino și
Conway 2001; Hefferon și Boniwell 2011: 95; Scheier și Carver 1987). Această trăsătură se află
în relație de opoziție cu pesimismul, ambele fiind modalități de raportare a unui individ la viitor
(Domino și Conway 2001). Optimiștii consideră lumea înconjurătoare un spațiu favorabil
îndeplinirii planurilor personale, în timp ce pesimiștii privesc realitatea ca un spațiu potrivnic
dorințelor pe care le au cu privire la viitor. Optimismul și pesimismul sunt variante mai generale
ale încrederii, respectiv îndoielii, care configurează cele mai multe dintre situațiile cu care se
confruntă un individ (Scheier și Carver 2009: 657). Totodată, optimismul și pesimismul indică

77
abilitatea indivizilor de a anticipa cât mai exact viitorul, pe baza interpretării evenimentelor
importante din trecut și prezent, astfel încât viitorul anticipat să pară firesc sau logic. Există două
metode de anticipare a viitorului, fie speculativă, fie empirică, ultima dintre ele având un grad mai
mare de persuadare, în special dacă presupune o descriere optimistă a viitorului (Domino și
Conway 2001: 14; Hefferon și Boniwell 2011: 95). Metoda speculativă prin care un individ
anticipează viitorul desemnează stabilirea intuitivă a posibilităților de realizare a unei idei, soluții
sau a unui plan, în timp ce metoda empirică înseamnă observarea situațiilor precedente, în funcție
de care se descrie o posibilitate.
Componentele afective din care se constituie atitudinea persoanelor optimiste sunt încrederea
și speranța (Hefferon și Boniwell 2011). Speranța este o componentă esențială, deoarece se leagă
în mod direct de teoriile motivării, conform cărora comportamentul uman este rezultatul dorinței
de a îndeplini un vis. Dacă individul își dorește să atingă un obiectiv, speranța că obiectivul său
este realizabil îi va oferi motivația necesară de a acționa. De asemenea, cu cât încrederea în
posibilitatea realizării unui vis este mai mare, cu atât individul este mai dispus să acționeze.

IV.2.2. Trăsăturile atitudinii pozitive în discursul motivațional

În cadrul discursului motivațional, atitudinea pozitivă se observă predominant prin optimism

și tact. Aceste trăsături de caracter implică ideea că vorbitorul are concomitent două intenții; pe de
o parte, el are intenția de a prezenta o viziune optimistă despre o experiență de viață și, pe de altă
parte, are intenția de a întreține o relație de egalitate între el și receptor, pentru a evita posibilitatea
ca receptorul să îl perceapă ca o ființă superioară, din cauza noutății pe care o propune prin
discursul său. Un individ care creează impresia celorlalți că este egal cu ei cel puțin din punct de
vedere psihologic are mai multe șanse să îi motiveze în adoptarea unei schimbări personale dintr-
o postură de egalitate decât dintr-o postură superioară (Carnegie 1981).
Desigur, atitudinea vorbitorului motivațional se manifestă ocazional și prin celelalte trăsături
de caracter, însă nu sunt relevante, deoarece nu contribuie la impresionarea publicului și la
îndemnarea publicului să acționeze decât într-o măsură foarte mică. Vorbitorul dovedește, prin
ceea ce relatează despre sine, prin modul de raportare la o situație nouă, prin modul de gândire,
prin relația cu oamenii din viața sa că este un om integru, curajos, generos, tolerant, bun, cu spirit
de inițiativă și cu bun-simț. Acestea însă au o legătură mai mare cu configurarea psihologică și

78
morală a vorbitorului decât cu crearea intenționată a unui efect asupra publicului. Din această
cauză, dar și datorită faptului că acestea două reflectă rolurile atitudinii pozitive în discursul
motivațional, vom urmări doar modalitățile de actualizare a optimismului și a tactului. Prin
intermediul optimismului se întreține motivația receptorului, iar prin intermediul tactului se obține
egalitate între participanții la situația de comunicare și se optimizează identificarea.

IV.2.2.1. Optimismul

Optimismul vorbitorului motivațional se reflectă în economia discursului, care cuprinde trei

mișcări discursive generale: a) identificarea unei probleme; b) soluționarea; c) introspecția. Prin
introspecție, vorbitorul oferă receptorului motivația de a acționa, deoarece introspecția reprezintă,
în discursul motivațional, internalizarea evenimentelor și transformarea acestora în afecte ca
încrederea și speranța. Totodată, introspecția evidențiază legătura dintre evenimentele din trecutul
personal și situația în care se situează în prezent, descriind experiența într-o lumină pozitivă și
anticipând un viitor favorabil.
Aceste mișcări discursive construiesc un tipar recurent în discursul motivațional, format prin
succesiunea actelor de identificare a unei probleme, urmate de actele de soluționare și de actele de
introspecție, din care se extrage o lecție importantă pentru evoluția vorbitorului. Acestea, formând
un tot unitar, creează următorul efect: îl plasează pe vorbitor în ipostaza unui optimist.
De asemenea, mișcările discursive prin care se proiectează optimismul sunt similare cu
tehnicile prin care se pune în act apelul la exemplul personal, pe care le-am discutat sub III.2.1.,
ceea ce evidențiază ideea că în cadrul discursului motivațional se întâlnește, în general, același tipar
multifațetat, aceasta fiind o altă particularitate a discursului motivațional, care îl deosebește de alte
subgenuri ale discursului public persuasiv.
Recunoaștem atitudinea optimistă a vorbitorului în toate discursurile din corpus, iar mai jos
redăm pasajele relevante din AR 1, ICM și MM 2 pentru fiecare dintre cele trei mișcări discursive.

a) Identificarea unei probleme

În planul expresiei, evocarea unei probleme are două interpretări posibile: i) corespunde cu
un act de justificare a optimismului, declanșând, la nivel global, implicatura că vorbitorul nu emite

79
enunțuri cu semnificații optimiste fără a fi trecut prin experiențele la care se raportează și la care a
găsit soluții; ii) corespunde cu un act de condiționare a optimismului, deoarece credibilitatea unui
individ optimist depinde de reușitele pe care le-a înregistrat a priori exprimării unei atitudini
optimiste referitoare la viitor.
Esențializând, această mișcare discursivă funcționează ca argument logic al optimismului și
reprezintă punctul zero al evoluției vorbitorului.
Pentru exemplificare, am selectat pasajele de mai jos.

(1) „Îmi petreceam cea mai mare parte a timpului meu plângând, acasă și ieșeam doar atunci când nu puteam
să refuz anumite evenimente mondene, unde mă pregăteam, îmi luam zâmbetul de „am o viață perfectă
și liniștită”, după care mă întorceam acasă și intram în acea stare de agonie care devenise un fel de
obișnuință pentru mine. A durat destul de mult timp, dar mi-am dat seama că nu mai pot să trăiesc
așa.” (Andreea Raicu, Drumul către împlinire)

(2) „Nu vorbim despre noi, pentru că așa am fost învățați, că este rușine. Nu trebuie să știe nimeni ce-i
în sufletul tău, acum doar n-o să ne spălăm rufele în public, nu?” (Ioana Chicet-Macoveiciuc, Lasă
adevărul să existe și să vindece)

(3) „Mi-era așa de frică, să nu care cumva să spun o prostie, să nu râdă cineva de mine, să nu
dezamăgesc, să nu fiu ridicolă, să nu deranjez pe cineva, încât preferam să tac.” (Melania
Medeleanu, Cum să-ți găsești vocea. Călătorie de la șoaptă la strigăt)

Andreea Raicu vorbește despre problema neasumării propriului drum în viață, în timp ce în
discursul Ioanei Chicet-Macoveiciuc se ridică problema relațiilor interumane superficiale, care se
nasc din cultivarea unor obiceiuri nepotrivite. Problema pe care o ridică Melania Medeleanu este
aceea că oamenilor le este adesea teamă să-și asume punctele de vedere.
Identificarea problemelor se manifestă, în plan discursiv, prin acte de vorbire asertive („A
durat destul de mult timp, dar mi-am dat seama că nu mai pot să trăiesc așa”, „Nu vorbim despre
noi, pentru că așa am fost învățați, că este rușine”, „mă întorceam acasă și intram în acea stare de
agonie”) și expresive („mi-era așa de frică”). Aceste tipuri de acte pe care le performează vorbitorul
nu exprimă întotdeauna direct existența unei probleme, ci cuprind elemente care declanșează
presupoziția că există o problemă. În clasa declanșatorilor se înscriu: predicatul cognitiv „mi-am
dat seama”, urmat de negația din completivă „că nu mai pot să trăiesc așa” (1); cauzala „pentru că
așa am fost învățați”, care se referă la învățăturile nepotrivite (2); subordonata consecutivă „încât
preferam să tac”, precedată de actul expresiv „mi-era așa de frică”. Totodată, identificarea
problemei se realizează și prin elemente lexicale din sfera emoțiilor negative, cum este „agonie”
(1).

80
 b) Soluționarea

Similar cu actele de vorbire prin care se identifică o problemă, actele verbale prin care se
oferă o soluție se performează în mod indirect. Exemplificăm aceste acte în pasajele redate mai jos.

(4) „Am înțeles că scopul meu în viață este complet altul și că definiția succesului din acest punct este
diferită pentru mine. Este important pentru mine să fac lucrurile pe care simt să le fac.” (Andreea
Raicu, Drumul către împlinire)

(5) „M-am ridicat de pe gresia băii pe care am trăit practic câteva zile și am scris un text pe care l-am
publicat pe blog fără să-l recitesc, fără să-l corectez, pur și simplu l-am pus acolo, descriind durerea
și groaza mea și dorința uriașă de a avea un copil, dar în același timp frica că o să se întâmple din nou și
că nu mai pot trece prin asta și că o să mă omoare dacă mai trec încă o dată prin același lucru.” (Ioana
Chicet-Macoveiciuc, Lasă adevărul să existe și să vindece)

(6) „Așa că pentru o vreme am îndrăznit să fiu eu vocea lor. Îi duceam la școală, la grădiniță, vorbeam cu
educatoarele, cu medicii, cu cei de la Protecția Copilului, cu oricine le putea face viața puțin mai
frumoasă. Să cer în numele lor, să strig în numele lor, să bat cu pumnul în masă uneori, erau lucruri de
care nici nu mă știam în stare. Am început să vorbesc în secunda în care n-a mai fost vorba despre
mine și despre fricile mele.” (Melania Medeleanu, Cum să-ți găsești vocea. Călătorie de la șoaptă la
strigăt)

Soluționarea se manifestă prin orientarea către sine a vorbitorului, reprezentată de deictice

personale: „pentru mine” (4), „mele” (6). Andreea Raicu a rezolvat problema cu care s-a confruntat
prin identificarea și asumarea unor aspirații care i se potrivesc personal, evitându-le pe acelea care
îi fuseseră impuse de alții. Această soluție nu este formulată direct, ci anticipată prin intermediul
presecvenței „Este important pentru mine” și presupusă prin subordonata care urmează: „să fac
lucrurile pe care simt să le fac”.
Ioana Chicet-Macoveiciuc găsește o soluție în modul asumat în care vorbește celorlalți despre
dificultățile cu care se confruntă sau cu care s-a confruntat în trecut și, în acest mod, reușește să
aibă relații autentice, care o ajută să depășească cu o mai mare ușurință obstacolele. Soluția pe care
o prezintă publicului se poate extrage din următorul act asertiv: „M-am ridicat de pe gresia băii pe
care am trăit practic câteva zile și am scris un text pe care l-am publicat pe blog fără să-l recitesc,
fără să-l corectez, pur și simplu l-am pus acolo”. La fel ca în cazul discursului AR 1, soluția este
particulară vorbitorului, urmează componentei de identificare a problemei și, de aceea, poate fi în
mod logic, prin generalizare, considerată „soluție” la problemă. De asemenea, considerăm că în
acest discurs predicatul „m-am ridicat” este folosit și cu sens figurat, deoarece, prin prisma

81
momentului discursiv în care este inserat, generează implicatura că vorbitoarea s-a ridicat
deasupra problemei.
Soluția Melaniei Medeleanu la problema identificată este de a vorbi în numele celorlalți, de
a găsi în ceilalți motivația externă pentru a-și susține punctul de vedere. Ea oferă această soluție
raportându-se la „fricile” personale. Cuvântul „fricile” declanșează asocierea cu emoții negative,
deci cu probleme.
Subliniem ideea că, prin soluția propusă indirect și strict privitoare la emițător, i se permite
receptorului să reflecteze asupra soluției și să o adopte doar în cazul în care i se potrivește.

c) Introspecția

Pentru ca individul să rețină în memorie atitudinea optimistă privitoare la viitor este necesar
un proces de autoobservare. Astfel, tehnica introspecției se manifestă prin acte de reflectare, pe
care le exemplificăm în pasajele de mai jos.

(7) „Și cel mai minunat lucru care se poate întâmpla este să trăiești liber, așa cum simți. Iar eu fac asta
și vă doresc să faceți și voi același lucru și sper să vă inspire povestea mea și să trăiți în funcție de ceea
ce vă spune inima.” (Andreea Raicu, Drumul către împlinire)

(8) „Eu cred că cel mai important lucru din viața noastră sunt relațiile și ele pot fi vindecătoare dacă
suntem cinstiți.” (Ioana Chicet-Macoveiciuc, Lasă adevărul să existe și să vindece)

(9) „Și dacă vocea ta, oricât de puternică ar fi, nu se aude la nivelul la care se produce nedreptatea, uită-te
în jur, vei găsi cu certitudine oameni cu care să-ți unești glasul. Așază-te lângă ei și strigă. Vocea ta
va fi atunci vocea a zeci de mii, dacă nu chiar sute de mii de oameni și nu va mai putea fi ignorată.”
(Melania Medeleanu, Cum să-ți găsești vocea. Călătorie de la șoaptă la strigăt)

Ideea prin care Andreea Raicu dorește să inspire publicul este aceea că individul se simte cu
adevărat împlinit când ține cont de propriile instincte și dorințe (7). Aceasta își proiectează
optimismul privitor la situațiile în care individul se simte constrâns să se comporte nefiresc,
ajungând la această atitudine prin depășirea propriilor constrângeri. În planul expresiei, optimismul
vorbitoarei se concretizează în actul asertiv prin care vorbitoarea reflectează la sensul fericirii: „Și
cel mai minunat lucru care se poate întâmpla este să trăiești liber, așa cum simți”. Superlativul
cuprins în presecvența evaluativă „cel mai minunat lucru” și predicatul „se poate” declanșează
implicatura că vorbitoarea a internalizat și a analizat toate posibilitățile și a selectat-o pe aceea care
a funcționat cel mai bine pentru sine.

82
 În cazul discursului ICM, atitudinea optimistă se concretizează prin actul asertiv „Eu cred că
cel mai important lucru din viața noastră sunt relațiile și ele pot fi vindecătoare dacă suntem
cinstiți.”. În conținutul acestui act de vorbire, se regăsește verbul epistemic „a crede”, care
funcționează ca modalizator prin care se marchează atitudinea subiectivă. Totodată, verbul „a
crede” atenuează forța de impunere a ideii discursive.
Ideea pe care o valorifică discursul MM 2 este aceea că relațiile interumane pot vindeca o
rană sufletească cu condiția sincerității și asumării propriei identități. Ideea optimistă din finalul
discursului este că a lupta alături de alții îți poate individualiza punctele de vedere și te poate ajuta
să eviți ignoranța celorlalți: „dacă vocea ta, oricât de puternică ar fi, nu se aude la nivelul la care
se produce nedreptatea, uită-te în jur, vei găsi cu certitudine oameni cu care să-ți unești glasul.”.
Această idee se transmite prin intermediul unei structuri condiționale și al actului directiv („uită-te
în jur”) inserat în actul asertiv. Vorbitoarea accentuează optimismul prin modalizatorul de
certitudine „cu certitudine”, prin intermediul căruia aceasta se raportează la viitorul receptorului:
„vei găsi cu certitudine oameni cu care să-ți unești glasul”.
Particular discursului motivațional, atitudinea optimistă este o raportare firească la
experiențele viitoare în măsura în care se manifestă după o serie de evenimente negative cu finaluri
pozitive. Atitudinea optimistă se întemeiază însă pe componenta afectivă a încrederii (Hefferon și
Boniwell 2011), care se poate manifesta la un individ atât în cazurile pe care le observăm în
discursul motivațional, cât și în cazurile în care individul nu se bazează pe argumente raționale, ci
pe încrederea într-o forță superioară. Acest ultim aspect al atitudinii optimiste nu se regăsește în
discursul motivațional, deoarece motivarea eficientă a celuilalt se bazează, într-o bună măsură, pe
argumente logice.

IV.2.2.2. Tactul

Tactul vorbitorului motivațional se observă în două mișcări discursive, care au rolul de

eliminare a ierarhiei dintre el și receptor pentru obținerea egalității psihologice și/sau sociale: (i)
diminuarea egoului propriu și (ii) integrarea receptorului în universul discursiv. Egalitatea
construită cu receptorul îl va determina pe acesta să-l privească într-un mod pozitiv pe vorbitor.
Statutul social al vorbitorului și/sau superioritatea sa psihologică nu vor mai fi impedimente în
constituirea unei relații apropiate între vorbitor și receptor, fiindcă odată eliminată o posibilă

83
ierarhie, vorbitorul pare mai puțin orientat spre manipularea publicului, iar receptorul îl percepe ca
pe un prieten, mai curând decât ca pe un individ care încearcă să-l motiveze să se comporte sau să
gândească într-un anumit fel (Johnson 1987: 169).

(i) Diminuarea egoului propriu

Pentru a diminua impactul statutului social pe care îl deține sau impactul ipostazei sociale în
care se află, vorbitorul apelează la două modalități, autocritica și atenuarea, prin intermediul cărora
exprimă incertitudine și nesiguranță de sine (Johnson 1987; DeVito 2013; Guerrero, Anderson și
Afifi 2018).
Prin intermediul autocriticii, vorbitorul își dezvăluie vulnerabilitățile și micșorează distanța
psihică dintre el și receptor, întrucât dezvăluirea vulnerabilităților ajută la menținerea proximității,
(Collins și Feeney 2004: 165; DeVito 2013: 322; Masur 2017: 72). Această modalitate de
diminuare a egoului se observă în fragmentele de mai jos, extrase din PD, MM 2, SS, AR 1.

(10) Am să vă mărturisesc, înainte de a începe discursul, că de fiecare dată când vorbesc mă simt așa, un pic
vinovat, că lumea mă cheamă aici – uite, în prezentări, sportiv, a făcut, a dres, sportul... - iar eu n-o să
vă vorbesc despre sport. Nu, deloc. N-o să promovez sportul, n-o să vă spun că-i bun – zero. Mie nu mi-
a plăcut cartea, de-aia am ajuns sportiv. [...] În paralel cu cursa asta, se întâmpla o altă poveste a unui
copil, a unui ciudat, care, pe la 14 ani, trebuia să dea examen la liceul de aviație și v-am spus că n-am
fost suficient de deștept să mă fac pilot. Trebuia să dau niște probe fizice acolo și eram mic, slab, jigărit
– nu că acum aș fi vreun Adonis, dar în fine – Atunci m-ajuta vârsta, acum n-am nicio scuză. Și trebuia
să dau probe fizice, mi-era frică de-nțepeneam, nu știam nici cum mă cheamă. Taică-miu mi-a dat un șut
în fund și m-a trimis să fac sport. Mi-era frică – 13, 14 ani.
Pe la 20 de ani, 18-19 ani, am plecat pe mare, am navigat o bucată de vreme. Mi-era frică și atunci.
Pe la 40 de ani la fel am descoperit că nu am scăpat de frică. Unde mă duc mi-e frică. M-am apucat de
alergare din frică. M-am apucat de arte marțiale din frică să nu fiu bătut. Ghici ce?! Am fost bătut tot
timpul. (Paul Dicu, Despre cum fiecare pas contează)

(11) Mi-a luat aproape 30 de ani să-mi găsesc vocea. Treizeci de ani de șoapte. Mi-era așa de frică, să nu
care cumva să spun o prostie, să nu râdă cineva de mine, să nu dezamăgesc, să nu fiu ridicolă, să
nu deranjez pe cineva, încât preferam să tac. Dă-mi o foaie de hârtie și scriu un roman, dă-mi adresa
de email și-ți trimit toate ideile mele, dar nu mă pune să vorbesc. Și știu că pentru unii dintre voi asta s-
ar putea să pară ușor paradoxal, poate că printre voi sunt oameni care m-au văzut la televizor cu
ochii lor și mi-au auzit vocea. Nu eram eu. [râsete] Adică eram eu, eram eu, dar eram într-un rol foarte
bine pregătit. Rareori mi se întâmpla să mă duc la televizor fără să știu ce spun. (Melania Medeleanu,
Cum să-ți găsești vocea. Călătorie de la șoaptă la strigăt)

(12) Eram „zecistă”, profesorul de engleză-mi spunea: „Ce plictisitor e carnetul tău de note, ai numai zece,
phhh, îngrozitor.” Aveam o minte foarte rapidă și mergeam foarte, foarte bine prin toate ce voiam. Dar
eram o nemulțumită. Nu-mi găseam locul, mă-ncruntam tot timpul. Eram așa un copil cu părul bălai,
simpatic, dar eram timidă și răutăcioasă. (Silvia Sîrb, De la „Nu prea cred că pot” la „Știu că pot”)

84
 (13) Cumva, eram o femeie împlinită, pentru că toate acestea, la momentul acela, reprezentau pentru mine
definiția succesului. Însă mi-aduc aminte o zi pe care sunt convinsă că n-am s-o uit niciodată: 10
decembrie 2009. Am venit acasă de la o gală Salvați Copiii, pe care am găzduit-o ca să strâng fonduri
pentru familiile defavorizate din România. A fost o seară foarte frumoasă, toată lumea m-a admirat, am
prezentat gala foarte bine, aveam o rochie minunată, toată lumea voia să facă poze cu mine. Am ajuns
acasă la ora 1 noaptea, într-o casă foarte mare și frumoasă pe care eu o construisem și, în momentul
acela, am avut senzația că se dărâmă totul în jurul meu, pentru că am intrat într-o casă mare și frumoasă,
dar extrem de goală. M-am simțit extrem de singură și de nefericită și am început să plâng. (Andreea
Raicu, Drumul către împlinire)

Marca textuală a autocriticii, frecventă în discursul motivațional, este antiteza, prin

intermediul căreia punctul de interes se mută dinspre statutul social spre latura umană, vulnerabilă
a vorbitorului. Astfel, primul element al antitezei este statutul social, la care vorbitorul se referă în
mod direct: „lumea mă cheamă aici – uite, în prezentări, sportiv, a făcut, a dres, sportul” (10);
„poate că printre voi sunt oameni care m-au văzut la televizor cu ochii lor și mi-au auzit vocea”
(11); „eram zecistă”, „eram așa un copil cu părul bălai, simpatic” (12); „Cumva, eram o femeie
împlinită, pentru că toate acestea, la momentul acela, reprezentau pentru mine definiția succesului”
(13). Aceste dezvăluiri se opun afirmațiilor prin care vorbitorii își mărturisesc slăbiciunile: „mă
simt așa un pic vinovat”, „un ciudat” (10); „Mi-era așa de frică, să nu care cumva să spun o prostie,
să nu râdă cineva de mine, să nu dezamăgesc, să nu fiu ridicolă, să nu deranjez pe cineva, încât
preferam să tac.” (11); „dar eram o nemulțumită”, „eram timidă și răutăcioasă” (12); „M-am simțit
extrem de singură și de nefericită și am început să plâng” (13).
Atenuarea se actualizează în discurs prin diverși modalizatori de incertitudine, pe care îi
observăm în AR 2, RA, VR, din care am selectat fragmentele care ne interesează.

(14) Și aveți răbdare cu mine, pentru că, dacă ați avut vreodată vreo idee, vreun proiect sau dorința de a
face ceva nou, s-ar putea să fie important felul în care gândesc antreprenorii. (Andrea Roșca, Tot ce
știam despre succes e greșit)

(15) O să încerc să explic ce a fost, unde suntem şi ce aş vrea să se întâmple, şi la momentul actual care e
viitorul a ce s-a făcut în România în ce priveşte sistemul de urgenţă. Şi mai ales voi vorbi de Smurd.
(Raed Arafat, Cum să schimbi lumea)

(16) Mi-ar plăcea ca din această poveste să ținem minte că trebuie să facem bine, să nu abandonăm, să nu
mai punem etichete absurde, să avem grijă de ceilalți, să înțelegem ce înseamnă empatie și, poate
extensia ei supremă atunci când punerea în locul celuilalt ne determină să-l și ajutăm, să avem
compasiune. (Vasi Rădulescu, Să nu-ți uiți poveștile)

Recunoaștem următoarele tehnici care au rolul de a atenua impactul statutului social al

vorbitorului asupra publicului:
- Folosirea condiționalului, în (14) și (16);
85
 - Frecvența actelor de vorbire rugăminte, în (14);
- Folosirea autominimalizatorilor („a încerca”), în (15).
Vorbitorii se plasează, prin folosirea modalizatorilor de incertitudine, într-o poziție
inferioară. De exemplu, Andreea Roșca atenuează impactul ipostazei sociale în care se află prin
rugămintea „aveți răbdare cu mine”, care implică teama de a nu atrage atenția receptorului. Această
teamă provine probabil din faptul că discursul său are o orientare destul de limitată, grupul-țintă
căruia se adresează fiind antreprenorii sau cei interesați de acest domeniu. Pentru ca receptorul să
se identifice mai ușor cu situația descrisă, trebuie, înainte de toate, ca mesajul să-l intereseze. În
ciuda acestei temeri, Andreea Roșca afirmă că „s-ar putea să fie important felul în care gândesc
antreprenorii”, iar această afirmație trimite către presupoziția că emițătorul simte o atracție față de
subiectul discursului. Totodată, condiționalul („s-ar putea”) slăbește forța evaluării, creând
receptorului impresia că are libertatea să asculte sau nu discursul vorbitoarei. Implicatura afirmației
făcute de Andreea Roșca este că atitudinea ei pare să oscileze între teama de a fi irelevantă și
conștientizarea importanței subiectului la care face referire.
De asemenea, Raed Arafat „încearcă” să descrie o anumită perspectivă. Inferioritatea pe care
și-o asumă vorbitorul se explică prin faptul că „încercarea” implică posibilitatea eșecului. Folosirea
autominimalizatorilor, cum este verbul „a încerca”, trimite către două reacții posibile din partea
receptorului: (i) incapacitatea de a înțelege mesajul; (ii) refuzul de a-l accepta. În raport cu aceste
posibile reacții, Raed Arafat se arată dispus să își accepte propriile limite în a exprima o idee clar
pentru public și recurge la autominimalizare prin actul comisiv „o să încerc să explic” (15).
Condiționalul care apare în afirmațiile „S-ar putea să fie important felul în care gândesc
antreprenorii” (14) și „Mi-ar plăcea ca din această poveste să ținem minte că trebuie să facem bine”
(16) se opune unor construcții ca „Este important felul în care gândesc antreprenorii” și „Vreau ca
din această poveste să ținem minte că trebuie să facem bine”, care implică ideea că perspectiva este
impusă, nu sugerată. Afirmațiile construite cu ajutorul condiționalului transmit ideea că ceea ce se
intenționează a se transmite publicului este, mai degrabă, o propunere. În acest caz, se atenuează
forța cu care se propune schimbarea.

86
 (ii) Integrarea receptorului în universul discursiv

O altă modalitate prin care se observă tactul vorbitorului este crearea impresiei că acesta îl
include pe receptor în lumea sa. Cu acest scop, vorbitorul utilizează mărci discursive ale
incluziunii, cum sunt deicticele personale (17)-(22), cuantificatorii universali (17)-(18) și
metalimbajul prin care clarifică această condiție comună (22).

(17) Și cred că mulți dintre noi facem asta, punem niște plasturi mici peste niște răni foarte mari, ca să
supraviețuim, e un instinct normal, doar că supraviețuirea, acum, din locul în care mă aflu, nu este viață,
este doar supraviețuire. [... ] Oamenii te văd pentru cine ești, cu tot cu durerile tale. Toți avem dureri.
Și, apoi, nevoile tale vor fi împlinite, pentru că oamenii din jur vor ști cine ești și ce vrei. Eu cred că cel
mai important lucru din viața noastră sunt relațiile și ele pot fi vindecătoare dacă suntem cinstiți. (Ioana
Chicet-Macoveiciuc, Lasă adevărul să existe și să vindece)

(18) Creierul este pentru toți la fel, depinde doar de noi să știm să aprindem fiecare din stelele universului
nostru. Depinde de noi să facem conexiuni între aceste stele sau să bântuim haotic în vidul dintre galaxii.
(Ioan Ștefan Florian, Creierul omului așa cum îl văd eu)

(19) Dacă ne gândim la toate lucrurile astea și la felul în care noi vedem lumea și la felul în care noi așteptăm
ca toate lucrurile să ne fie certe, înainte de a începe, gândiți-vă la un lucru: ideile sunt lucruri fragile.
(Andreea Roșca, Tot ce știam despre succes e greșit)

(20) Numele acestei răni, unora dintre noi ne vine lesne în minte. Deși mai greu pe buze. Pentru alții însă,
căutarea durează mai mult. Pe unii dintre noi ne-a rănit absența unui părinte când eram mici. (Dragoș
Bucurenci, Curajul de a te lăsa văzut)

(21) Câți dintre noi ne dorim lucruri, să spunem importante, nu știu, la nivel personal, la nivel profesional,
dar nu vrem să riscăm anumite lucruri care sunt poate stabile sau începem să spunem „nu am timp”,
tărăgănăm. (Beatrice Popa, Despre acțiune ca vector al schimbării)

(22) Și am realizat că noi, uneori, cădem în capcana de a considera de multe ori că cineva, ceva, niște instituții,
de obicei complicate, sunt responsabile să facă lucrurile să se producă așa cum ar trebui să se întâmple
bine în țară. […] Și când spun mica comunitate mă refer la noi, oamenii din sala asta, împreună cu
copiii noștri, care ne așteaptă acasă sau cei pe care ni-i imaginăm să-i avem sau îi dorim, și împreună să
facem lucruri pentru noi. Eu în asta cred. (Ștefan Pălărie, Revoluție prin educație)

Aparte față de exemplele de mai sus este ultimul, selectat din discursul ȘP. Acesta din urmă
evită orice urmă de ambiguitate discursivă și afirmă explicit că poziția sa este egală cu a
receptorului prin incluziunea nu numai morfologică, prin deictice personale (pluralul persoanei I),
ci și contextuală, prin deictice personale folosite în locul deicticelor sociale („când spun mica
comunitate mă refer la voi”). Folosirea deicticelor personale în locul celor sociale reduce distanța
afectivă dintre vorbitor și public.

87
 IV.3. Strategii de proiectare a atitudinii pozitive în discursul motivațional

În literatura de specialitate, se vorbește despre strategia dezvoltării propriu-zise a unei idei,

prin care se reflectă atitudinea pozitivă a unui individ (Polanyi și Zaenen 2006). Dezvoltarea
propriu-zisă, care apare în teoria lui Polanyi și Zaenen (2006), se referă la completarea propoziției
care are o semnificație pozitivă cu alte propoziții care detaliază propoziția inițială și îi întăresc
semnificația. Autorii numesc semnificația unei idei „valență semantică” și precizează că există
cuvinte, construcții și afirmații care pot avea o valență pozitivă sau una negativă. De exemplu, într-
o secvență ca „Ion merge mult pe jos. Luna trecută a mers pe jos în fiecare marți 25 de mile.”,
prima propoziție este dominantă și are o valență pozitivă, deoarece se referă la firea energică a lui
Ion, iar a doua propoziție dezvoltă ideea și întărește valența pozitivă a primei propoziții (Polanyi și
Zaenen 2006: 7).
În discursul motivațional, strategia dezvoltării nu se rezumă doar la adăugarea unor
propoziții, ci este completată de strategii retorico-pragmatice și stilistice subsidiare dezvoltării
propriu-zise: (i) apelul la metafora conceptuală; (ii) apelul la citatul de prestigiu; (iii) vizualizarea
creativă. Astfel, atitudinea pozitivă a vorbitorului se poate infera din modul cum vorbitorul își
expune ideile (apelul la metaforă), din citatele pe care le inserează în discurs (citatul de prestigiu),
din prezentarea situațiilor ipotetice (procedeul vizualizării).

IV.3.1. Apelul la metafora conceptuală

Metafora conceptuală implică o relație între două domenii conceptuale, numite „concepte
întrepătrunse”, de obicei unul abstract sau necunoscut (domeniul-țintă) și unul concret sau cunoscut
(domeniul-sursă), între care se realizează un transfer pentru a înlesni înțelegerea celui dintâi (Black
1955, 1977, 1979; Goodman 1970; Lakoff și Johnson 1980; Grady et al. 1999; Fauconnier și Turner
2002)34. În plus, metafora este un instrument de bază în organizarea sistemului de concepte al
individului, întrucât prin metaforă se reflectă o percepție subiectivă a realității, care este supusă
ulterior interpretării (Sporiș 2016).

34
Această definiție coincide cu teoria kantiană a simbolurilor. Kant a definit „simbolul” ca „un transfer al percepției
unui obiect asupra unui concept complet diferit, care nu se regăsește în legătură directă cu intuiția” (Jäkel 1999: 13)
(trad. ns.). Această descriere este echivalentul definiției metaforei conceptuale, pe care au formulat-o Lakoff și Johnson
(1980).

88
 Black (1955) afirmă că atunci când receptează o metaforă, individul are simultan în minte
două aspecte: „subiectul principal” (abstract) și „subiectul subsidiar” (concret), cu ajutorul căruia
se explică subiectul principal (1955: 285) (trad. ns.). Procesul cognitiv în care se angajează un
individ pentru a înțelege semnificațiile metaforei rezultă în crearea propriilor semnificații, pe care
probabil că este mai dispus să le accepte, în contrast cu situația în care semnificațiile respective îi
sunt impuse direct de către vorbitor, prin acte de vorbire asertive sau directive.
Astfel, prin intermediul metaforei se creează o legătură apropiată între participanții la situația
de comunicare. Cohen afirmă că „metafora reprezintă un mijloc de a crea intimitate” și propune un
mecanism inferențial prin care justifică această afirmație (1978: 8) (trad. ns.): (1) vorbitorul
formulează o invitație ascunsă (recunoașterea metaforei), (2) receptorul depune un efort pentru a o
accepta (interpretarea metaforei), (3) această tranzacție stă la baza formării unei comunități. Prin
urmare, expunerea metaforică are două roluri pragmatice, privitoare la relația dintre participanții
la situația de comunicare, pe lângă rolul de a ilustra atitudinea pozitivă a vorbitorului motivațional:
(i) transformă receptorul pasiv în receptor activ, deoarece vorbitorul îl supune pe
receptor la un proces cognitiv, implicându-l în mecanismul de recunoaștere și de interpretare a
metaforei;
(ii) formează o legătură apropiată între vorbitor și receptor, întrucât receptorul are acces
la intimitatea minții vorbitorului.
În discursul motivațional, domeniul-țintă este dezvoltarea personală, în timp ce domeniul-
sursă este un concept prezentat35 cu valență pozitivă (suferința) sau un concept cu valență inerent
pozitivă (aventura). Astfel, metaforele recurente în discursul motivațional sunt: (a) dezvoltarea
personală este suferință, (b) dezvoltarea personală este aventură.

IV.3.1.1. Dezvoltarea personală este suferință

Metafora prin care dezvoltarea personală înseamnă suferință se actualizează în două tipare:
(a) eșecul (ținta) este un prieten al omului (prietenia – sursa), în (23) și (b) vindecarea sufletească
(ținta) înseamnă doliu (sursa), în (24).

35
În discursul motivațional, apar concepte foarte cunoscute, cum este suferința, care nu au inerent o valență pozitivă,
însă modul în care vorbitorul prezintă conceptul reflectă în mod subiectiv valența pozitivă pe care i-o atribuie vorbitorul
conceptului.

89
 (23) Există o categorie de oameni cărora le place foarte mult să lupte. […] Și aș vrea să vă vorbesc despre de
ce acești oameni care-și doresc să greșească 1) nu sunt nebuni și 2) trăiesc, de fapt, foarte sănătos. Pentru
asta am încercat să-mi definesc eșecul. […] Am definit eșecul ca pe un prieten care te sună într-o zi și
te roagă să-l lași să vină să doarmă la tine pe canapea, pentru că are probleme cu apartamentul, o
inundație, s-a certat cu iubitul, cu părinții, are probleme cu banii. Și te roagă să-l lași să stea pe canapeaua
ta două zile. Și-l lași, n-ai încotro. […] Încet-încet începe să-ți distrugă casa ta perfectă. […] Nu-l poți
da afară, pentru că e prietenul tău, nu poți să pleci nici tu, pentru că e casa ta. Și atunci ai o singură
variantă: să încerci să conviețuiești cu el, să te adaptezi. O să plece la un moment dat, știi că o să
plece. (Iulia Rugină, De ce ai vrea să te simți incapabil?)

(24) Cu cât e mai mare pierderea, cu atât sângerează rana mai tare. Și câtă vreme sângerează, noi nu
putem să mergem mai departe, rămânem blocați în negare, în mânie, în depresie. Ca să putem merge mai
departe, trebuie să facem rana aceea să nu mai sângereze. Și pentru asta avem la dispoziție un proces:
doliul. Eu folosesc expresia franțuzească „a face doliu” („faire le deuil”), nu cea românească „a ține
doliu”. Căci pentru a fi cu adevărat vindecător, doliul trebuie făcut, nu ținut. A face doliu după pierderea
ta înseamnă a vorbi despre ea. Iar când vorbim despre pierderile noastre, pipăim rana aceea. Și doare...
Doare foarte tare... Dar pipăind-o, noi o și cicatrizăm. (Dragoș Bucurenci, Apă și sare)

Intenția discursivă a Iuliei Rugină este de a schimba perspectiva pe care o au oamenii, în

general, despre eșec. Aceasta unește un obiect36 negativ (eșecul) cu un obiect pozitiv (prietenia),
pentru a prezenta eșecul într-o lumină pozitivă, exprimând, astfel, atitudinea ei pozitivă cu privire
la eșec. Metafora pe care o folosește (eșecul ca prieten, nu dușman) se bazează pe un contrast: „Am
definit eșecul ca pe un prieten care te sună într-o zi și te roagă să-l lași să vină să doarmă la tine pe
canapea”. Analogia explicită este creată în ciuda a ceea receptorul consideră universal acceptat.
Citită literal, metafora exprimă o idee care nu este acceptată în mod convențional ca fiind adevărată,
eșecul nu este considerat de nimeni un prieten. Faptul că Iulia Rugină realizează o fuziune a celor
două domenii conceptuale mărește, într-o oarecare măsură, gradul de dificultate al interpretării
metaforei, pătrunzând, astfel, în intimitatea minții receptorului, pentru a-i schimba viziunea despre
eșec. Prin aceasta, vorbitoarea transmite în mod indirect ideea că în eșec se află premisele
dezvoltării personale și creează atitudinea pozitivă a autodepășirii, a încrederii în sine și a speranței.
Iulia Rugină selectează și evidențiază trăsăturile subiectului principal – eșecul – și le aplică pe
subiectul subsidiar – prietenia, pentru a îndemna indirect publicul să accepte esența vieții, ca
înșiruire de succese și eșecuri și pentru a crea o viziune nouă despre eșec. Această semnificație
exprimată metaforic justifică ceea ce afirmă inițial vorbitoarea: „Și aș vrea să vă vorbesc despre de
ce acești oameni care-și doresc să greșească 1) nu sunt nebuni și 2) trăiesc, de fapt, foarte sănătos”.
Metafora prieteniei este ușor de înțeles: ambiția, curajul, hotărârea, succesul, împlinirea ș.a. pot fi
considerate prieteni ai omului, însă eșecul este adăugat pe această listă în mod neașteptat. Viziunea

36
Am folosit termenii „obiect abstract”, respectiv „obiect concret” pentru a denumi termenii metaforei în sens larg.

90
nouă despre eșec, care survine în urma procesului cognitiv de interpretare a metaforei, aduce
receptorul mai aproape de vorbitor, întrucât cel din urmă prezintă situația așa cum se regăsește ea
în spațiul intim al minții sale. În acest context, metafora favorizează perspectiva nouă și pozitivă
pe care o aduce vorbitorul asupra unui subiect vechi și perceput negativ de ceilalți.
În (24), Dragoș Bucurenci descrie nefericirea prin metafora rănii: „Cu cât e mai mare
pierderea, cu atât sângerează rana mai tare”. Această afirmație sugerează prezența unei răni fizice,
însă vorbitorul clarifică, ulterior, ideea că se referă la o rană sufletească: „când vorbim despre
pierderile noastre, pipăim rana aceea. Și doare... Doare foarte tare... Dar pipăind-o, noi o și
cicatrizăm”. Clarificarea se realizează însă pe aceeași linie metaforică, prin analogia subtilă pe
care vorbitorul o face între „pierdere” și „rană”. Mesajul pe care îl transmite Dragoș Bucurenci este
acela că, recunoscând și acceptând durerea sufletească, individul depășește mai ușor un obstacol.
Doliul despre care vorbește Dragoș Bucurenci se referă la acceptarea evenimentelor nefericite și la
vindecarea sufletească. Vorbitorul prezintă procesul de vindecare prin analogie cu un concept
concret („cicatrizarea”), menținându-se pe linia metaforică „rană – cicatrice”, respectiv „durere
sufletească – vindecare”: dacă individul pipăie rana, aceasta se cicatrizează – dacă individul
vorbește deschis despre o rană sufletească, aceasta se vindecă. Această linie metaforică
evidențiază dezvoltarea personală a unui individ. Vorbitorul aduce în discuție simțul tactil
(pipăitul) cu scopul de a sublinia obstacolul pe care un individ trebuie să-l depășească (durerea) și
pune accentul pe obstacol (durere) pentru a schimba perspectiva despre acesta, cu alte cuvinte
pentru a motiva receptorul să privească pozitiv obstacolul: vindecarea sufletească este posibilă prin
depășirea durerii.

IV.3.1.2. Dezvoltarea personală este aventură

În discursul motivațional, apar cu o frecvență foarte ridicată metafore din categoria

„dezvoltarea personală este aventură”. Unitățile lingvistice care circumscriu sfera semantică a
aventurii sunt: „cursă”, „repere”, „pași imenși”, „un mic pas”, „a merge”, „a găsi”, „gol imens”, „a
explora”, „a deschide o ușă”, „peisaje”, „cale”, „drum”, „drum lin”, „început de drum”,
„destinație”, „obstacole”. Acestea se regăsesc în exemplele de mai jos, extrase din PD, RA, AR 2,
BP, AR 3, IN, BP, CB, MM 1, MR, DB 2, EB.

91
 (25) Cursa asta vă spuneam că se desfășoară între acele două repere, de frică și rost. (Paul Dicu, Despre cum
fiecare pas contează)

(26) Şi, în final, când stau şi mă uit prin tot ce a trecut sistemul de urgenţă din România şi unde e acum, şi
unde mergem cu el, pot să vă spun că s-au făcut paşi imenşi. Dar cu foarte multe lupte. (Raed Arafat,
Cum să schimbi lumea)

(27) Dacă facem un mic pas către a crea acel viitor, a ne duce ideile către a exista cu încredere, probabil că
următorul pas va apărea și, peste 20 de ani, când veți avea indiferent ce v-ați dorit să construiți, o să vă
uitați în urmă și o să spuneți: „Uite cât sens are, toate lucrurile se leagă.” (Andreea Roșca, Tot ce știam
despre succes e greșit)

(28) Suntem, așa cum spun înțelepții, suma tuturor acțiunilor pe care le întreprindem. Mergem mai departe.
(Beatrice Popa, Despre acțiune ca vector al schimbării)

(29) Nu cred că am fost cei mai rapizi pentru a sta pe canapea și a ne uita la televizor, ci pentru a explora
acest univers plin de posibilități pentru a avea, face sau a deveni altcineva. (Andrei Roșu, Cele 40 de
milioane de motive pentru a nu sta pe canapea)

(30) Vă doresc foarte mult și asta îmi doresc și mie ca toate aceste uși să dea către peisaje care să vă
îmbogățească, care să vă aducă lucruri în plus, care să vă bucure. Și vă mai doresc un lucru și mi-l doresc
și mie foarte tare: să ajungeți cândva la ușa aceea, la ușa la care se află tot ce visați mai mult să fie. Și
dacă ajungeți acolo, nu stați în afara ei, intrați. Niciun păzitor nu ar trebui să vă oprească. Eu aș intra.
(Ioana Nicolaie, Alegeri în viață)

(31) Pentru că uneori să mergi mereu pe aceeași cale – poate chiar știind că duci la un rezultat sigur – să-ți
asumi riscul de a lua o altă cale gândindu-te că poate ajungi și la eșec, dar, undeva, la un moment dat,
lucrurile alea se vor materializa. (Beatrice Popa, Despre acțiune ca vector al schimbării)

(32) Există întotdeauna două căi pe care putem să mergem. Întotdeauna... sau cel puțin două căi pe care
putem să mergem. Întotdeauna una va fi cea mai simplă. Și din experiența personală, cred că singura
recompensă, dacă luăm calea cea mai simplă, e de fapt doar faptul că a fost cea mai simplă. (Corina
Bucea, Creativitate și reinventare în alegerile personale)

(33) Paradoxal, calea spre succes este eșecul. Frica de eșec este calea spre ratare. (Monica Macovei,
Îndrăznește. Numai visele care te sperie sunt mari)

(34) Mergeți pe drumul vostru! Nu vă uitați nici în stânga, nici în dreapta! (Mirela Retegan, Cum să-ți
îndeplinești visurile)

(35) Tot ce pot să vă promit este că la capătul acestui drum al autoasumării este foarte multă dragoste și că
vă va fi bine, chiar dacă poate la început vă va fi foarte greu. (Dragoș Bucurenci, Curajul de a te lăsa
văzut)

(36) Dacă nu ți-e frică s-ar putea să nu merite. Când spun asta, mă refer la faptul că nicio poveste nu este
lipsită de dificultăți, de sentimentul acela de frică de la început de drum. Un drum lin, la sfârșitul
căruia ajungi la destinație e de nepovestit. Trebuie să se întâmple ceva, trebuie să depășești obstacole.
Drept urmare, de multe ori, frica este un barometru, un barometru al relevanței. (Eyesdrops Band, Dacă
nu ți-e frică, nu merită)

Aventura are inerent o valență pozitivă, deoarece aceasta presupune curiozitate, descoperiri,
sacrificii, recompense, experiențe noi, emoții noi. În discursul motivațional, aventura este
conceptul-sursă, prin termenii căruia vorbitorul prezintă un aspect al dezvoltării personale. Prin

92
folosirea termenilor care circumscriu acest concept, vorbitorul exprimă o atitudine pozitivă și
motivează receptorul să se raporteze la probleme ca sensul vieții, cum se întâmplă în (25), (29),
(31) și (36), îndeplinirea unui vis, ca în (26), (27), (29), (30), (33), (34) și cunoașterea de sine, ca
în (32) și (35), cu aceeași atitudine pozitivă. Totodată, ideea că „dezvoltarea personală este o
aventură” atrage interesul publicului. Acesta din urmă va privi diferit obstacolele, deoarece i se
sugerează, prin discursul motivațional, că depășirea obstacolelor este un pas spre reușită și că viața
este interesantă prin prisma faptului că seamănă cu o aventură.
Metaforele la care apelează vorbitorul întăresc percepția pozitivă a receptorului cu privire la
următoarele idei:
• rostul acțiunilor personale este dincolo de frică (25), (33);
• perseverența asigură materializarea unei viziuni (26);
• succesul reprezintă o serie de incertitudini (27);
• acțiunea schimbă cursul întâmplărilor (28);
• individul trebuie să profite de fiecare oportunitate (30), (31);
• obstacolele reprezintă șansa de a te autodepăși (32), (36);
• încrederea în propriul drum asigură o viață autentică (34);
• autoasumarea aduce liniște sufletească (35).
Percepția pozitivă este stimulată prin asocierea dintre un termen corelat cu emoții negative
(frică, incertitudine, obstacol) și un termen corelat cu emoții pozitive (perseverență, succes,
oportunitate, autodepășire, liniște).

IV.3.2. Apelul la citatul de prestigiu

Citatul de prestigiu întărește valența pozitivă a ideilor care se doresc a fi transmise și conferă
credibilitate expunerii vorbitorului. Acesta apelează la citatul de prestigiu fie (i) direct (oratio
recta), prin citare, așa cum se observă în (37)-(42), fie (ii) indirect (oratio obliqua), prin
parafrazare, ca în (43)-(44). Printre personalitățile citate sunt cântăreți, scriitori clasici și
contemporani, filosofi, psihoterapeuți, pe care vorbitorii îi aleg strategic, în funcție de conținutul
discursului și de mesajul ce se dorește transmis.

93
 IV.3.2.1. Citarea

Indivizii folosesc trei tehnici de comunicare: indicația, descrierea și demonstrația. Pentru a

indica, indivizii folosesc deictice, prin care localizează, în timp și spațiu, obiectul la care fac
referire. Descrierile se diferențiază de demonstrații la nivel semantic. Prin descrieri, locutorul
evidențiază cu exactitate trăsăturile un obiect, însă prin demonstrații acesta doar pretinde existența
obiectului și simulează anumite situații (Clark și Gerrig 1990). Prin urmare, citatele sunt o
demonstrație „a ceea ce a făcut cineva prin ceea ce a zis” (Mulholland 1994; Clark și Gerrig 1990:
769) (trad. ns.).
Citatele ocurente într-un discurs public au două funcții retorico-pragmatice: (i) întăresc
semnificația ideii centrale a discursului; (ii) sunt o sursă puternică a credibilității.
În primul rând, apelul la un citat oferă autoritate argumentului (Mulholland 1994: 297). De
foarte puține ori, adevărul afirmațiilor citate sunt contrazise de ascultător, întrucât acesta din urmă
receptează citatul ca pe un adevăr dat (Roberts 1984: 137). E posibil însă ca acesta să accepte un
citat și dintr-o comoditate a gândirii (Corbett 1965).
În al doilea rând, această practică discursivă are legătură și cu modul în care vorbitorul își
proiectează sinele. Prin apelul la citate, acesta se plasează în ipostaza unui om educat, demn de
credibilitate, rațional.
În discursul motivațional, se apelează frecvent la tehnica citării. Redăm mai jos pasajele
ilustrative, selectate din TC, IȘF, DG, AF, DB 1 și MM 1.

(37) Spunea Jim Morrison: „Dezbracă-te până la capăt, dezbracă-te până la capăt, gol în fața lor! Fă tot,
fii gol în fața lor și o să vezi că n-o să mai aibă ce să-ți facă.” Despre asta e vorba până la urmă: despre
o mare sinceritate, pe care poți sau trebuie să lupți să o ai. (Tudor Chirilă, Poveștile noastre și viitorul
comunicării)

(38) Alegerile pe care le-am făcut, nu au fost aproape niciodată, nu s-au dovedit a fi, cu adevărat, alegeri
proaste. Cred că asta vine foarte mult din educația pe care o avem. […] Spunea Confucius: „Dacă vrei
să gândești pentru un an, sădește o sămânță. Dacă vrei să gândești pentru 10 ani, sădește un pom.
Dacă vrei să gândești pentru 100 de ani, educă.” Am înțeles că trebuie să educ, că trebuie să cresc în
jurul meu oameni. Spunea Brâncuși că „în jurul stejarului nu crește iarba”. E adevărat, dar din sămânța
lui cresc alți și alți copaci. Iar atunci când bătrânul copac se va fi uscat, nu va rămâne în spatele lui, în
urma lui, un deșert. (Ioan Ștefan Florian, Creierul omului așa cum îl văd eu)

(39) Despre asta este vorba. Out of the box asta înseamnă: să ne cunoaștem și să ne recunoaștem emoțiile,
fricile, sufletul nostru. […] Am găsit niște cuvinte nemaipomenite, spuse de Ioana D’Arc: „Mi-e frică,
mi-e frică, mi-e frică, mor de frică. Asta e! Înainte!” […] Aș vrea să închei cu niște citate care cred
că spun exact chintesența a ceea ce sunt și a ceea ce ar trebui să fim: „Omul devine cu adevărat om atunci

94
 când își asumă întreaga răspundere pentru ceea ce este. Acesta este primul curaj, cel mai mare curaj”,
Osho. (Diana Giubernea, Teatrul cu emoție și depășirea limitelor)

(40) Acesta este un alt fel de a-ți pune întrebarea pe care, chiar de la începutul acestui eveniment Stelian a
pus-o, din cultura japoneză, care spune: „Eșecurile sunt comori. Viața este o călătorie, iar viața de
succes este tot o călătorie. Eșecul poate schimba cursul călătoriei, fiind probabil cel mai mare agent
al schimbării unui traseu, dar nu al călătoriei”. (Alin Fetița, Succesul e o călătorie. Eșecul poate
schimba traseul, dar nu călătoria)

(41) Cu cât vă va fi mai greu să vorbiți despre ea [despre durere], cu atât mai vindecătoare vor fi lacrimile
care vor însoți acest gest. […] Vreau să vă spun că aceste idei nu sunt originale, nu sunt ale mele. Sunt
idei care aparțin generațiilor de psihologi, de filosofi și chiar de teologi, ca Thomas Aquinas, care scria
în „Summa Theologiae” că „o rană cu cât este mai ascunsă, cu atât doare mai tare”. (Dragoș
Bucurenci, Apă și sare)

(42) Apropos de vise mari, o să vă dau un citat dintr-un laureat al premiului Nobel din 2011: „Dacă visele
tale nu te sperie, înseamnă că ele nu sunt destul de mari”. (Monica Macovei, Îndrăznește. Numai
visele care te sperie sunt mari)

Prin intermediul citatelor, vorbitorii pun în evidență câteva idei centrale din discurs:
• A fi sincer este o virtute. - „Dezbracă-te până la capăt, dezbracă-te până la capăt, gol în fața
lor! Fă tot, fii gol în fața lor și o să vezi că n-o să mai aibă ce să-ți facă.” (TC)
• Educația are efecte trainice. - „Dacă vrei să gândești pentru un an, sădește o sămânță. Dacă
vrei să gândești pentru 10 ani, sădește un pom. Dacă vrei să gândești pentru 100 de ani, educă.”
(IȘF)
• Este benefic pentru sine să-ți depășești emoțiile negative. - „Mi-e frică, mi-e frică, mi-e
frică, mor de frică. Asta e! Înainte!”; „Omul devine cu adevărat om atunci când își asumă întreaga
răspundere pentru ceea ce este. Acesta este primul curaj, cel mai mare curaj.” (DG)
• Eșecul este firesc, nu trebuie să i se acorde o importanță prea mare. - „Eșecurile sunt comori.
Viața este o călătorie, iar viața de succes este tot o călătorie. Eșecul poate schimba cursul călătoriei,
fiind probabil cel mai mare agent al schimbării unui traseu, dar nu al călătoriei” (AF)
• Recunoașterea și exprimarea durerii este un pas spre vindecarea sufletească. - „o rană cu
cât este mai ascunsă, cu atât doare mai tare” (DB 1)
• Teama de necunoscut anticipează, uneori, un vis măreț. - „Dacă visele tale nu te sperie,
înseamnă că ele nu sunt destul de mari” (MM 1)
Ideile enumerate anterior reflectă atitudinea pozitivă a vorbitorului față de subiectul
discursului său (sinceritatea, eșecul, emoția negativă).

95
 Vorbitorii apelează la citate celebre, care își trag forța persuasivă din recunoașterea
consolidată social a autorilor (Mulholland 1994: 298): Jim Morrison (37), Confucius (38), Ioana
D’Arc (39) și Thomas Aquinas (41), cultura japoneză (40), laureați ai premiului Nobel (42).
În același timp, citatul funcționează și ca evidențial, fiind un instrument prin care vorbitorul
se distanțează de responsabilitatea conținutului propozițional (Aikhenvald 2004). Astfel, vorbitorul
adoptă o atitudine asumată, prin care arată că nu este el însuși o autoritate, ci este un individ capabil
să se folosească de experiențele, gândurile și convingerile altora, pentru a demonstra o idee, în
cazul de față pentru a întări valența pozitivă a unei idei.

IV.3.2.2. Parafrazarea

Parafrazarea, ca și citatul, este o marcă textuală care semnalează atitudinea pozitivă pe care
vorbitorul o împrumută de la o autoritate. Ilustrative sunt discursurile DB 1 și IA, din care am
extras exemplele (43), respectiv (44).

(43) Metafora asta a luptătorului care stă e foarte potrivită pentru că psihoterapeuții știu că cei care nu-și
exprimă tristețea, care nu vorbesc despre pierderile lor, rămân blocați în spatele unei măști
emoționale. (Dragoș Bucurenci, Apă și sare)

(44) Ne spun psihologii că emoțiile negative sunt bune, emoțiile negative se întipăresc mai puternic în
memoria noastră și ne cresc acuitatea percepției. […] Spun psihologii, și noi trebuie să-i credem,
că tratăm cu emisfere diferite emoțiile pozitive de cele negative. (Ioana Avădani, Punct și de la capăt.
De câte ori te poți reinventa?)

Vorbitorii atribuie verbe cognitive („a ști”), respectiv dicendi („spun”) unui subiect cu care
nu se identifică („psihoterapeuții”, „psihologii”). Prin intermediul unor acte asertive ca
„psihoterapeuții știu că cei care nu-și exprimă tristețea, care nu vorbesc despre pierderile lor, rămân
blocați în spatele unei măști emoționale” sau ca „Ne spun psihologii că emoțiile negative sunt
bune”, vorbitorii transmit, de fapt, propriile idei într-o formă mai credibilă, deoarece ei atribuie
unor specialiști – psihoterapeuți sau psihologi – ideile pe care le au ei înșiși, întărind verosimilitatea
acestora și valența pozitivă, la fel cum se întâmplă în cazul citării directe.

96
 IV.3.3. Vizualizarea creativă

Vizualizarea creativă este tehnica prin care un individ își folosește deliberat imaginația atât
pentru a-și îndeplini un vis sau pentru a depăși un obstacol, cât și pentru a experimenta o realitate
diferită de cea cotidiană (Shone 1988; Gawain 1998; Drury 2001; Ciupală 2017). Esența acestei
tehnici este aceea că individul are puterea de a crea sau de a trăi realitatea prin imaginație.
Imaginația reprezintă „agentul cu care se formează percepțiile umane” (Berthoff 1975: 5).
Folosirea unei tehnici de imaginație într-un discurs public duce, de asemenea, la construirea unui
univers comun de discurs, deoarece vorbitorul dezvăluie o viziune personală cu privire la o idee și
invită receptorul să experimenteze această viziune prin intermediul imaginației. În discursul
motivațional, vizualizarea creativă se folosește ca procedeu retoric de motivare a publicului pentru
ca acesta din urmă să-și schimbe perspectiva asupra unei idei despre viață sau despre sine.
Totodată, prin vizualizarea creativă receptorul conceptualizează mai ușor ideea centrală a
discursului.
Local, strategia vizualizării creative se realizează prin descrierea a două tipuri de situații, care
dezvoltă ideea centrală a discursului: (i) situații ipotetice și (ii) situații ficționale. În discursul
motivațional, atât situațiile ipotetice, cât și situațiile ficționale au rolul de a transmite publicului
speranța că totul este posibil. Diferența dintre cele două tipuri de situații constă în faptul că ceea ce
se consideră ficțional manifestă un grad mai ridicat de ambiguitate decât ceea ce se consideră
ipotetic, iar ceea ce se consideră ipotetic este inerent subiectiv. Prin prezentarea unei situații
ipotetice se aduce în discuție o ipoteză personală a vorbitorului, pe care acesta din urmă o dezvăluie
pentru a-l convinge pe receptor să o accepte și, ulterior, să o transforme în realitate.

IV.3.3.1. Situațiile ipotetice

Situațiile ipotetice care apar într-un discurs motivațional contribuie la construirea unei lumi
posibile, care include participanții la situația de comunicare (vorbitorul și publicul). Extrasele de
mai jos exemplifică modul cum vorbitorul mobilizează publicul și îl implică într-un proces de
imaginație.

97
 (45) Și dacă nu vi se pare suficient, vă invit să facem un exercițiu de imaginație. Ce s-ar întâmpla în
lumea asta dacă fiecare dintre noi am trăi și am funcționa pe bază de valori? (Emanuela Barbă, Om cu
om, lume cu lume. Împreună, întreaga lume)

(46) Aș vrea să vă propun un exercițiu în care să vă imaginați o rețetă simplă în care punem împreună
trei ingrediente. Punem un liceu, să zicem o școală tehnică, niște firme și un mic ONG. Și să ne
imaginăm acest mix de ingrediente nu numai astăzi dar pe termen lung, 3-5 ani lucrând împreună și hai
să ne imaginăm că noi cei din sală suntem componentele de care vorbim.
Ce ar trebui să se întâmple în această combinație?
[…] Noi am reușit să convingem numeroase companii să plătească zeci de mii de euro uneori, pe proiecte
educaționale în care ei cred. Ce a trebuit să facem noi aici? În absolut orice comunitate, din Cluj, ar
însemna că un ONG găsește o școală cu un director care este deschis la minte și flexibil, și cu niște
profesori care sunt acei „Domnu' Trandafir” de care unii am citit sau poate am auzit. Oameni care chiar
vor să facă ceva. Împreună cu ei, mergem mai departe la companii și îi convingem să dea bani pentru
burse, să se implice în mod personal prin expertiză și cunoștințe, să ne dea materiale și logistică de care
nu mai au nevoie poate și le aducem în școala de care vorbim.
Imaginați-vă chestia asta timp de un an de zile pentru că eu am văzut ce se poate întâmpla în licee. […]
Și imaginați-vă că asta nu se întâmplă doar într-un singur loc, ci inițiativa cu ONG-uri care sunt părinți
sau oameni pasionați de idea asta se întâmplă în Mărăști, în Mănăștur, în Grigorescu și în Baciu, în mai
multe locuri chiar și în restul țării. […] Vă spun despre proiectul ăsta pentru că suntem gata și în 2012
spre sfârșit de an o să-i dăm drumul în București și ne-am dori să găsim cât mai mulți parteneri în țară
care cred în acest foarte simplu principiu: că ține de tine să te ridici în picioare, să-ți sufleci mânecile și
să faci ceva în comunitatea în care tu te afli. (Ștefan Pălărie, Revoluție prin educație)

(47) Haideți să facem un mic exercițiu de imaginație. Luați-vă câteva secunde, uitați-vă în jurul vostru, în
stânga, în dreapta, în față, în spate și vedeți cât de diferiți suntem cu toții. Acum gândiți-vă invers: Dacă
toți am arăta la fel, cum vi s-ar părea? Plictisitor, da? Ca și cum am purta o conversație în oglindă tot
timpul, da? Cu toții avem prejudecăți despre ceilalți, pentru că sunt diferiți, pentru că îi vedem prin
prisma experiențelor noastre. […] Deci nu vă place o lume în care toată lumea să arate la fel, vă place o
lume în care să aibă personalitate, să fie individual. Dar ce facem până să ajungem să ne bucurăm de
diversitatea asta? Trebuie să o acceptăm. (Tedy Ursuleanu, Sensul libertății)

(48) Sunt Ștefan Pălărie și sunt aici să vorbesc despre tema revoluției în educație și aș vrea să împărtășesc cu
cei prezenți aici o viziune personală, o idee de proiect, în jurul căreia mi-ar plăcea să ne găsim
suficienți dintre noi pasionați, interesați de subiect, și cu suficientă energie de a transforma proiectul ăsta
și a-l duce mai departe în toată țara. (Ștefan Pălărie, Revoluție prin educație)

Implicarea publicului în procesul de imaginație se realizează prin intermediul presecvențelor

cu funcție de mobilizare: „vă invit să facem un exercițiu de imaginație” (45), „aș vrea să vă propun
un exercițiu în care să vă imaginați” (46), „haideți să facem un mic exercițiu de imaginație” (47).
Toate acestea sunt acte de solicitare a imaginației, sub formă de invitații, performate în mod direct,
dar fără ca vorbitorul să aștepte confirmarea din partea receptorului. Modul explicit în care
vorbitorul invită receptorul la vizualizarea unei idei se realizează prin unități lexicale din sfera
imaginației. În acest caz, unitățile lexicale, ca „a-și imagina” și „imaginație”, marchează trecerea
de la real la ireal.

98
 La construcția situațiilor ipotetice contribuie condiționalul, care implică procese de voință și
de imaginație: „s-ar întâmpla” (45), „ar trebui” (46), „am arăta”, „am purta” (47), „mi-ar plăcea”
(48).
În cadrul discursului motivațional, construcția situațiilor ipotetice are două funcții
complementare: (i) funcția de a mima reușita unui proces dificil și (ii) funcția de a transmite
publicului încredere în posibilitatea realizării unui vis.

IV.3.3.2. Situațiile ficționale

În ceea ce privește situațiile ficționale, acestea îmbracă forma unor parabole37, adică a unor
„narațiuni simbolice” (DSL: 346). Prin inserția în discurs a situațiilor ficționale vorbitorul invită
receptorul într-un univers creat special pentru a ilustra cât mai bine ideea pe care acesta
intenționează s-o exprime.
Ilustrativ pentru situațiile ficționale este discursul IN. Prin intermediul parabolei, vorbitoarea
transmite publicului două idei: (i) ceea ce i se întâmplă omului depinde de alegerile personale; (ii)
omul își poate schimba cursul vieții printr-o simplă alegere.

(49) Astăzi eu vreau să vă vorbesc despre uși. Ușile cred că știm cu toții ce sunt. O definiție aproximativă
ar fi că ușa este o deschizătură într-un perete, are un cadru fix de obicei, are o tăblie, care este mobilă. O
recunoașteți. […] În intervenția mea voi începe, așadar, prin a vă vorbi despre o parabolă a scriitorului
praghez de limbă germană Franz Kafka, care are o poveste minunată, care începe așa, și sunt convinsă
c-o s-o recunoașteți: În fața legii stă un păzitor. Ei bine, ce este legea? Dacă stă în fața legii un păzitor
și păzește ușa care intră în lege înseamnă că acolo există o ușă. Ne putem închipui o clădire plecând
de la această ușă. Fiecare, sunt sigură, că se poate raporta la un alt tip de clădire. Clădirea noastră
poate fi un tip futurist, de exemplu, poate fi o biserică veche, tradițională sau – de ce nu? – casa cea mai
obișnuită. Numai că acolo stă un păzitor și legea este ceva important. Un om simplu, de la țară vine, se
apropie și cere permisiunea să intre în lege. Păzitorul este mare, impunător, înspăimântător și îl oprește
și îi spune: „Nu acum, poate mai târziu!” Dar omul nostru, pentru că făcuse un drum lung și pentru că
își dorea foarte mult să intre în lege se apleacă și se uită înăuntru și vede strălucirea care iese de acolo și
se gândește că ar putea intra și păzitorul zâmbește și spune „Poți să intri, eu nu te opresc, dar bagă de
seamă, eu sunt puternic și sunt cel mai mic păzitor. Înăuntru sunt alții. Pe al treilea nici măcar eu nu pot
să-l privesc.” Omul, înspăimântat, se așază pe un scăunel așteptând momentul în care poate i se va
permite să intre în lege. Trece timpul, trec săptămâni, trec ani, omul nostru face tot ce poate pentru a-l
convinge pe păzitor că e timpul să intre. Îi dă tot ce are. Păzitorul primește spunând de fiecare dată
„Primesc, ca să știi că ai făcut tot ce aveai de făcut și să fii mulțmit cu asta”. Dar nu-l lasă să intre. Când
îmbătrânește și nu mai vede nimic în jur, vede strălucirea aceea tot mai mare, tot mai intensă. Când de

37
„O parabolă este un text narativ ficțional scurt, care se află în strânsă legătură cu realitatea cunoscută, dar care, prin
intermediul semnalelor implicite sau explicite, dă de înțeles că sensul narațiunii trebuie detașat de sensul literal al
cuvintelor din text; structura mesajului provoacă cititorul să facă un transfer metaforic de sens, care este generat de
informațiile din co- și context” (Zimmermann 2009: 170) (trad. ns.); parabola este considerată un instrument de
persuasiune (Jacoby 2017).

99
 abia mai respiră îl cheamă cu mare greutate pe păzitor și îi spune: „Totuși, mai am o singură întrebare:
de când stau aici, de atâția ani, nici nu le mai țin minte șirul, deși toată lumea își dorește să intre în lege,
n-a mai venit nimeni, niciun alt om. ” La care păzitorul se apleacă și îi spune: „Pentru că asta era ușa ta,
numai tu puteai să intri în ea. Acum mă duc și o închid!” […] Ei bine, oare ce este legea? Legea este
ceea ce considerăm noi un set de reguli? Legea este oare adevărul? Legea este oare cunoașterea
dincolo de limitele umane? Legea poate că este drumul religios. (Ioana Nicolaie, Alegeri în viață)

Ioana Nicolaie plasează parabola la începutul discursului și o anunță direct printr-o unitate
lexicală („parabolă”), care atrage interesul receptorului cu privire la „jocul” de sensuri pe care
vorbitoarea îl invită să-l descifreze.
Tehnicile prin care vorbitoarea menține interesul receptorului sunt: (i) apelul la exemplul
personal, (ii) inserția întrebărilor retorice și (iii) construcția unui final deschis.

(i) Apelul la exemplul personal

Ioana Nicolaie oferă ea însăși posibile interpretări ale povestirii („Ne putem închipui o clădire
plecând de la această ușă.”, „Legea poate că este drumul religios”.), declanșate de verbul „închipui”
precedat modalizatorul „putem”. Prin modalizatorul de certitudine „sunt sigură”, aceasta exprimă
încredere în sine, dar și în capacitatea de interpretare a receptorului, invitându-l în mod indirect să
facă același lucru, prin intermediul cuantificatorului „fiecare” („Fiecare sunt sigură că se poate
raporta la un alt tip de clădire”).

(ii) Inserția întrebărilor retorice

Întrebările retorice au rolul de a îndemna publicul să reflecteze la semnificația parabolei („ce

este legea?”, „Legea este ceea ce considerăm noi un set de reguli? Legea este oare adevărul? Legea
este oare cunoașterea dincolo de limitele umane?”).

(iii) Construcția unui final deschis

Finalul deschis îi permite receptorului să își păstreze interesul pentru descifrarea parabolei
după ce aceasta a fost relatată („Legea poate că este drumul religios.”). Deschiderea spre noi
semnificații este semnalată de adverbul „poate”, care leagă subiectul parabolei, „legea”, de o
posibilă interpretare, „drumul religios”.

100
 Totodată, pentru a controla interpretarea parabolei spre sensul intenționat de ea, Ioana
Nicolaie recurge la explicarea parabolei, facilitând solidarizarea conștientă a publicului cu mesajul
prin intermediul a două tehnici: (a) apelul la metaforă; (b) construcția unui context edificator.

(a) Apelul la metaforă

Vorbitoarea sugerează că relatarea ei nu trebuie interpretată cu sensul ei literal. Prin actul de

anticipare („Astăzi eu vreau să vă vorbesc despre uși”) și actul descriptiv-constatativ („O definiție
aproximativă ar fi că ușa este o deschizătură într-un perete, are un cadru fix de obicei, are o tăblie,
care este mobilă. O recunoașteți.”) se creează anumite așteptări cu privire la receptarea literală a
discursului, însă în continuare, Ioana Nicolaie anunță că urmează să povestească o „parabolă”.
Considerăm că termenul „uși” creează un efect de surpriză, tema invalidând așteptările publicului
venit la acea conferință. Enunțurile care urmează clarifică termenul respectiv, astfel încât
vorbitoarea readuce treptat publicul în orizontul de așteptare: ușa ca parabola a alegerilor. Parabola
se bazează pe elemente ce pot fi interpretate metaforic, cum sunt legea, clădirea, păzitorul, omul
simplu. Toate aceste elemente concrete ale povestirii pot sugera idei abstracte: legea – adevărul,
clădirea – societatea, păzitorul – autoritatea, omul simplu – cetățeanul, dar și omul în căutarea
adevărului.

(b) Construcția unui context edificator

Interpretarea parabolei nu este însă posibilă în afara unui co-/context mai larg. În discursul
Ioanei Nicolaie, parabola este „mărginită” de pasaje anticipative (50) și explicative (51), care
diminuează semnificativ ambiguitatea inerentă unei situații ficționale, pentru ca receptorul să fie
capabil să vizualizeze corect situația și să o interpreteze adecvat.

(50) Sunt scriitoare și o să vă vorbesc despre alt fel de uși, acele uși care apar pe coridoarele vieții noastre
și pe care noi putem să le deschidem sau nu. Astăzi vă voi vorbi despre alegeri, despre ceea ce alegem
în viață. (Ioana Nicolaie, Alegeri în viață)

(51) Eu aș vrea să mă întorc la ideea ușii, ușa aceea, pentru că omul care se apropie de ea își dorește foarte
mult să intre înăuntru și face un drum până acolo, parcurge un drum și totuși când ajunge la ușă el nu
are curajul să intre, el nu intre. Vreau să vă întreb, să faceți acum un exercițiu de introspecție: E oare
cineva care a deschis toate ușile? Ușile vieților noastre. Ne gândim deseori „Cum ar fi fost să rămân în
relația aceea? Cum ar fi fost să nu-mi iau permisul auto? Cum ar fi fost să nu-mi schimb orașul? Cum ar

101
 fi fost să-mi cumpăr câinele acela? Cum ar fi fost să nu renunț la șansa de a merge în Statele Unite într-
o excursie? Toate aceste lucruri fac parte din viețile noastre și ele ar fi deschis sigur alte drumuri, alte
uși. (Ioana Nicolaie, Alegeri în viață)

În vederea diminuării ambiguității, vorbitoarea formulează pasajul anticipativ într-o manieră

explicită, dezvăluind una dintre interpretările parabolei de la început și face aceasta prin
intermediul unui act de vorbire comisiv, angajându-se într-o expunere despre alegeri („Astăzi vă
voi vorbi despre alegeri”.). Prin intermediul celui de-al doilea pasaj (42), locutorul explică afirmația
inițială, printr-un act de clarificare ce cuprinde precizarea că povestirea trebuie percepută ca „idee”,
nu literal: „Eu aș vrea să mă întorc la ideea ușii”. Vorbitoarea extinde această precizare prin
perechea de adiacență întrebare-răspuns: „E oare cineva care a deschis toate ușile? Ușile vieților
noastre.”. Enunțul eliptic „Ușile vieților noastre” este un alt act de clarificare a metaforei ușii, însă
nu este o clarificare explicită; metafora este doar extinsă, nu pe deplin explicată. Asocierea dintre
cele două unități lexicale, „ușă” și „viață”, întărește sensul alegoric al povestirii și confirmă intenția
pe care Ioana Nicolaie o exprimă explicit înainte de relatarea parabolei.
În cele din urmă, vorbitorul obține adeziunea publicului prin stimularea imaginației și face
acest lucru prin întreținerea interesului receptorului de a decoda semnificațiile parabolei și prin
dirijarea interpretării. Simpla informație va îndemna puține persoane să acționeze, însă prin
stimularea imaginației, locutorul „plantează” pe termen lung ideea în mintea interlocutorului.

IV.4. Concluzii parțiale

În acest capitol, am arătat că vorbitorul motivațional are o atitudine pozitivă, pe care o adoptă
pentru a spori motivația receptorului de a evolua și pentru a favoriza identificarea receptorului cu
mesajul.
În general, în discursul motivațional, atitudinea pozitivă se construiește prin următoarele
mișcări discursive: (i) se orientează către idei generale cu caracter pozitiv; (ii) schimbă perspectiva
asupra unui aspect al dezvoltării personale privit cu teamă sau neînțeles de către receptori și o
înlocuiește cu o perspectivă optimistă; (iii) minimalizează importanța sinelui; (iv) maximizează
importanța evoluției celuilalt.
Trăsăturile specifice atitudinii pozitive, optimismul și tactul, se semnalează în planul
expresiei prin următoarele mișcări discursive: a) identificarea unei probleme; b) soluționarea; c)
introspecția; (d) diminuarea egoului propriu; (e) integrarea receptorului în universul discursiv.
102
Primele trei marchează optimismul vorbitorului, formând un tipar discursiv recurent, care se
concretizează prin acte expresive și asertive, prin intermediul cărora se identifică o problemă, acte
de soluționare și acte de vorbire asertive, reflecții ale vorbitorului pe tema dezvoltării personale.
Acestea converg spre construirea unui sistem indirect de transmitere a semnificației, prin lexeme
și presupoziții. Ultimele două mișcări discursive (diminuarea egoului și integrarea receptorului în
universul discursiv) se referă la tactul vorbitorului de a atenua impactul pe care îl are propriul statut
social asupra publicului. Acest comportament cu tact se observă, în plan discursiv, prin tehnica
autocriticii, prin tehnica atenuării și prin strategia construirii progresive a unui univers comun de
discurs. Mărcile textuale ale acestor tehnici sunt antiteza dintre statutul social și imaginea personală
a vorbitorului, modalizatorii de incertitudine, deicticele personale cu rol de incluziune, folosirea
deicticelor personale în locul deicticelor sociale.
Prin afișarea trăsăturilor specifice (optimismul și tactul), vorbitorul motivațional transmite o
atitudine pozitivă, însă nu se limitează doar la acestea, ci apelează la strategii discursive care
întăresc valența pozitivă a ideilor din discurs: (i) apelul la metaforă; (ii) apelul la citatul de
prestigiu; (iii) vizualizarea creativă. Metaforele particulare discursului motivațional sunt
„dezvoltarea personală este suferință” și „dezvoltarea personală este aventură”, iar acestea se pun
în evidență prin lexeme specifice, care cuprind semnificații conotative ale domeniului-țintă. Apelul
la citatul de prestigiu se face prin citare sau prin parafrazare și este extrem de des întâlnit în
discursul motivațional, iar vizualizarea creativă este o tehnică pe care o recunoaștem prin situațiile
ipotetice și ficționale inserate în discurs. Mărcile textuale ale acestor tipuri de situații sunt, de
regulă, condiționalul și actele directive prin care se solicită în mod direct publicului apelul la
imaginație, cu funcția de a încuraja receptorul să vizualizeze o imagine optimistă asupra realității.

103
 Capitolul V. Gestionarea impresiei

În continuarea ideilor din capitolele anterioare, și anume că vorbitorul motivează intrinsec

publicul să adopte o schimbare personală, că acest proces de motivare este condiționat de
capacitatea publicului de a se identifica optim cu mesajul discursului și că identificarea este
eficientizată prin proiectarea atitudinii pozitive, dezvoltăm în acest capitol un alt aspect specific
discursului motivațional, complementar proiectării atitudinii pozitive. Ne referim la modul cum
vorbitorul gestionează impresia pe care publicul și-o formează despre el în legătură cu ipostaza din
care produce discursul.
În cadrul discursului motivațional, vorbitorul se plasează în diferite ipostaze umane, care îl
ajută să se apropie emoțional de public. Creând impresia că este în ipostaza de victimă a propriilor
experiențe de viață, de luptător pentru visurile personale și, datorită experienței dobândite, de
mentor pentru public, el dramatizează modul în care transmite ideea pe care își propune să o
inoculeze publicului; alege strategic „masca” pe care o poartă în fața publicului, în funcție de scopul
comunicativ, iar impresia generală pe care o intenționează este de autenticitate, având scopul de a
oferi ideilor sale credibilitate, iar publicului, încredere.
Desigur, impresiile surprinse de noi nu sunt singurele care se doresc a fi transmise, însă
acestea domină în toate discursurile care alcătuiesc corpusul, fie succesiv în același discursiv, fie
separat.
Vom urmări, în acest capitol, strategiile la care apelează vorbitorul pentru a gestiona impresia
că se află în ipostazele menționate anterior. Strategiile de gestionare a impresiei sunt de două tipuri:
(a) verbale și (b) nonverbale. Strategia verbală recurentă la care apelează vorbitorul motivațional
pentru a crea anumite impresii se poate explica prin teoria „situațiilor motivaționale”, formulată de
Walter (1955). Conform acestei teorii, oratorul are la dispoziție cinci situații motivaționale pe care
le poate crea prin discurs, printre care se numără „situația de dificultate”, „situația de barieră” și
„situația orientată către un obiectiv”. Prin intermediul acestor situații, se transmit emoții care
impresionează publicul: mila, compasiunea, tristețea, deznădejdea, curajul, hotărârea, bucuria,
împlinirea, încrederea, speranța. De asemenea, fiecărei situații îi corespunde o ipostază: situația de
dificultate corespunde cu ipostaza de victimă, situația de barieră corespunde cu ipostaza de luptător
și situația orientată către un obiectiv corespunde cu ipostaza de mentor. Strategiile nonverbale de

104
gestionare a impresiei am observat că se limitează, în cazul discursului motivațional, la utilizarea
recuzitei și la adoptarea comportamentelor nonverbale.
Se remarcă, de asemenea, expresivitatea discursului motivațional, pe care vorbitorii o obțin
prin intermediul comunicării verbale și al comunicării nonverbale. Canalul nonverbal are rolul de
a suplimenta atât informația, cât și emoția transmise prin canalul verbal. Astfel, elementele de
recuzită și manifestarea unor comportamente nonverbale, privitoare la gesturi, mimică, poziția
corporală, accentuează impresia pe care o creează vorbitorul în fața publicului.
Prin urmare, ideea noastră este că, prin dramatizarea mesajului și prin expresivitatea
discursului, dobândite prin gestionarea diferitelor ipostaze umane, publicul este impresionat și se
identifică cu situația vorbitorului, simțindu-se motivat să „joace” rolul pe care l-a actualizat
vorbitorul pe scenă. În acest sens, considerăm că publicul îl privește pe locutor ca pe o ființă umană
cu o experiență de viață care i-a furnizat anumite lecții, de pe urma cărora pot beneficia mai mulți
indivizi, în măsura în care aceștia adaptează lecțiile vorbitorului la nevoile personale.

V.1. Gestionarea impresiei – repere teoretice

Pentru claritate conceptuală, specificăm în acest subcapitol definiția noțiunii de „gestionare

a impresiei” și modelele teoretice prin care se explică această noțiune, din perspectivă psiho-
socială, și strategiile prin care o persoană gestionează impresia pe care o face celorlalți, din
perspectivă retorico-pragmatică.

V.1.1. Definiție

Gestionarea impresiei este un proces psiho-social, care implică modalitățile prin care un
individ încearcă, fie conștient, fie inconștient, să controleze informațiile despre sine pe care le
prezintă celorlalți pentru ca aceștia din urmă să-și formeze o anumită impresie despre el. Conceptul
de gestionare a impresiei apare și sub alte denumiri, cum sunt „autoprezentare”, „teoria
managementului identității”, „gestionarea identității” (Schneider 1981; Tedeschi și Reiss 1981;
Leary și Kowalski 1990; Sallot 1993; Bilbow și Yeung 1998; Gabatiuc 2018; Guerrero, Anderson
și Afifi 2018). Producerea unui discurs fiind o competență care se poate învăța, considerăm că
vorbitorul motivațional adoptă conștient anumite strategii de gestionare a impresiei în urma

105
receptării discursului său și are, astfel, un comportament intenționat, strategic. De asemenea,
extindem, în această lucrare, aria de cercetare a conceptului de gestionare a impresiei către aria
retorico-pragmatică, deoarece urmărim strategiile verbale și nonverbale pe care le folosește
vorbitorul pentru a construi o imagine de sine credibilă.

V.1.2. Modele teoretice

Modelele teoretice prin care se poate explica, într-o măsură mai mare sau mai mică, procesul
gestionării impresiei apelează la o serie de concepte fundamentale, cum sunt rolul social, fața,
sinele, justificarea impresiei și strategiile de construcție. Aceste elemente stau la baza a patru
modele teoretice: (i) modelul dramaturgic; (ii) modelul conceptualizării sinelui; (iii) „Fereastra
lui Johari”; (iv) modelul structural. Demersul nostru teoretic se subordonează modelului
dramaturgic, întrucât pornim de la ideea că gestionarea impresiei în cadrul discursului motivațional
este un act de punere în scenă a unei imagini atent gândite de către vorbitor pentru a impresiona
publicul.

V.1.2.1. Modelul dramaturgic

Modelul dramaturgic a fost creat în abordările sociologice de analiză a interacțiunilor umane

și pornește de la observația că, la nivel social, individul își asumă diverse roluri care îl ajută să
construiască percepția publică despre el însuși în acord cu modul în care își dorește să fie perceput
(Goffman 1955, 1967). Construcția, asumarea și interpretarea rolurilor sociale dorite sunt activități
incluse în procesul de gestionare a impresiei și îl apropie pe individ de calitatea de a fi actor. În
realitatea socială actuală, individul construiește o „scenă” adecvată situațiilor date, unde
proiectează și definește o anumită impresie despre el. Construcția „scenei” depinde de impresia
intenționată și de scopul comunicativ (Forgas 1985). O impresie favorabilă, de exemplu, se poate
construi prin prezentarea certificatelor care atestă anumite competențe, scopul fiind acela de a
dobândi autoritate în fața celor din jur.
Acest model teoretic se poate explica prin două concepte de ordin pargmatic și psiho-social,
și anume „față” și „persona”. Conform lui Goffman (1955, 1967) fața este un construct social,
fiindcă în orice relație individul interacționează urmărind o anumită „linie” (1955: 213), adică

106
recurge la un set de acte verbale și nonverbale prin care își exprimă punctul de vedere și își
construiește o imagine de sine. Termenul „față” se referă deci la imaginea de sine a unui individ și
se poate explica la nivel interrelațional.
Totuși, în măsura în care ne raportăm la ideea că „fața” este un fenomen interrelațional, putem
privi acest concept dintr-o singură perspectivă – ca o cale prin care vorbitorul obține atenția,
interesul, încrederea receptorului. Această perspectivă se bazează pe o accepție mai veche a
termenului „față”. Hu (1944) explică acest concept prin intermediul a două cuvinte: mien-tzŭ și
lien. Primul se referă la prestigiul pe care individul îl obține prin eforturi personale, în timp ce al
doilea cuvânt semnifică respectul celorlalți pentru un om cu o reputație bună. Aceste două sensuri
constituie accepția chinezească a termenului pragmatic „față” (Hu 1944: 45; Mao 1994).
Termenul „persona” apare în teoria arhetipurilor (Jung 1994), conform căreia identitatea
unui om se compune deopotrivă din ceea ce se vede la suprafață și din ceea ce se află în profunzime,
din latura feminină și masculină a personalității sale. Jung (1994) identifică patru arhetipuri umane,
și anume „persona”, „umbra”, „anima”, „animus”. Dintre acestea, „persona” poate explica modelul
teoretic dramaturgic al gestionării impresiei, deoarece se referă la imaginea publică a unui individ,
la informațiile pe care acesta alege să le prezinte celor din jurul lui pentru a crea impresia dorită.
În opoziție cu acest arhetip, „umbra” desemnează identitatea autentică a unui om, gândurile și
dorințele sale reale, pe care nu le împărtășește cu cei din jur. „Anima” și „animus” privesc
feminitatea și masculinitatea ființei umane. „Anima” reprezintă latura feminină a unui bărbat, iar
„animus” se referă la masculinitatea prezentă în structura psihologică a unei femei.
Deși definiția lui Hu (1944), pe care am menționat-o mai sus, se aplică la cultura chineză,
aceasta se potrivește cu cazul discursului motivațional, deoarece implică două caracteristici
importante ale dimensiunii ethos, care se remarcă în imaginea vorbitorului motivațional, și anume:
(i) aducerea în discuție a eforturilor personale; (ii) dobândirea admirației publicului prin apelul la
exemplul personal. În plus, din cauza faptului că nu putem stabili autenticitatea imaginii pe care o
afișează vorbitorului, vom lua în discuție gestionarea impresiei sub aspectul imaginii publice, pe
care o afișează vorbitorul în fața publicului.
Mai mult, ne propunem să izolăm în plan discursiv conceptul de „față”, deoarece receptorul
nu validează în niciun fel fața vorbitorului. Considerăm că „fața” vorbitorului motivațional
reprezintă un rol social supus unei circumstanțe discursive, fiind o formă de creare a unui anumit
grad de familiaritate între emițător și public. Din aceasta rezultă că gestionarea impresiei are, în

107
cadrul discursului motivațional, funcția de identificare, stimulând solidarizarea conștientă a
receptorului cu ideile transmise prin discurs.

V.1.2.2. Modelul conceptualizării sinelui

Unul dintre conceptele fundamentale în gestionarea impresiei este sinele. În DeVito (2013),
se sintetizează un model teoretic de conceptualizare a sinelui, care subsumează patru factori în
funcție de care individul se poate autodefini (2013: 56): (i) percepția celorlalți despre el; (ii)
comparațiile sociale; (iii) influența culturală; (iv) autoevaluarea. Figura de mai jos ilustrează acest
model teoretic.

Figura 1. Modelul conceptualizării sinelui (DeVito 2013: 56)

Prin modelul conceptualizării sinelui se conturează, din perspectivă psihologică,

conceptul-cheie cu care operăm în acest capitol, și anume „impresia personală”.

V.1.2.3. „Fereastra lui Johari”

În strânsă legătură cu modelul conceptualizării sinelui, se află „Fereastra lui Johari”, care
constituie un model important în construirea imaginii personale (DeVito 2013). Prin acest model,

108
se propune ideea că sinele este un concept alcătuit din (i) informațiile pe care individul le are despre
sine, (ii) informațiile pe care individul nu le are despre sine, (iii) informațiile pe care ceilalți le au
în legătură cu individul și (iv) informațiile pe care ceilalți nu le au în legătură cu individul. În
funcție de informația care definește sinele, putem vorbi despre patru componente din care este
format sinele, care sunt ilustrate în figura 2: (a) sinele public, compus din informațiile despre un
individ cunoscute și de individul respectiv, și de ceilalți; (b) sinele privat, constituit din informațiile
pe care doar individul le are despre sine, fără să le împărtășească cu ceilalți; (c) sinele nevăzător,
definit prin informațiile pe care ceilalți le au despre un individ, fără ca individul să le conștientizeze;
(d) sinele necunoscut, caracterizat prin informațiile pe care individul nu le are despre sine și pe care
nu le au nici ceilalți despre el.

Figura 2. „Fereastra lui Johari” (DeVito 2013: 57)

Ca și modelul conceptualizării, „Fereastra lui Johari” oferă o configurare teoretică pentru

înțelegerea noțiunilor de „impresie personală” și „sine”.

V.1.2.4. Modelul structural

Modelul structural enumeră subprocesele care compun gestionarea impresiei, și anume (i)
justificarea impresiei și (ii) construcția impresiei. Figura 3 de mai jos ilustrează factorii în funcție
de care se realizează subprocesele gestionării impresiei (Leary și Kowalski 1990).

109
 Figura 3. Componentele gestionării impresiei (Leary și Kowalski 1990: 36)

Justificarea impresiei depinde de trei factori: (a) relevanța impresiei în raport cu obiectivul
ce se dorește a fi atins; (b) importanța obiectivului; (c) discrepanța dintre impresia dorită și impresia
actuală. Acești factori determină trei circumstanțe în care individul se simte impulsionat să
controleze impresia pe care și-o fac ceilalți despre el. În primul rând, motivația apare când impresia
intenționată este relevantă în atingerea unui obiectiv. În al doilea rând, cu cât importanța
obiectivului ce se dorește a fi atins crește, cu atât mai motivat este individul să creeze o anumită
impresie celorlalți. În al treilea rând, dorința individului de a controla impresia despre el este
determinată de diferențele dintre modul în care acesta dorește să fie perceput și modul în care
consideră că este perceput în realitate. Pe lângă acești factori, validarea socială este o justificare
esențială a intenției de gestionare a impresiei pe care un individ o oferă altuia (Schneider 1981;
Tedeschi și Reiss 1981).
Construcția impresiei se realizează în funcție de cinci factori: (i) conceptualizarea sinelui; (ii)
imaginea de sine dorită și imaginea de sine evitată; (iii) constrângeri sociale; (iv) valori validate
social; (v) imaginea socială actuală sau posibilă. Primii doi factori determină construcția impresiei
la nivel intrapersonal. În timp ce conceptualizarea sinelui are în vedere gradul de cunoaștere de
sine, al doilea factor se referă la impresiile cu privire la sine, pe care individul le intenționează sau
le evită. Următorii trei factori influențează construcția impresiei la nivel interpersonal. Locul pe
care îl ocupă un individ pe scena socială sau imaginea de sine actuală îi impune acestuia anumite
constrângeri în ceea ce privește conduita morală și socială. De asemenea, un individ își schimbă
comportamentul pentru a fi în concordanță cu valorile acceptate în mod convențional.

110
 Aceste subprocese specifice gestionării impresiei se realizează asemănător în cadrul
discursului motivațional, însă nu toți factorii care le influențează reprezintă un interes pentru teza
de față, deoarece analiza tuturor factorilor ar implica o abordare psiho-socială a gestionării
impresiei, iar noi ne limităm la o abordare retorico-pragmatică. Cel mai important factor care
determină justificarea impresiei în cadrul discursului motivațional este relevanța impresiei în raport
cu obiectivul comunicațional al vorbitorului. Acesta își propune să îndemne publicul la adoptarea
unei schimbări personale și, pentru aceasta, el încearcă să construiască impresia că este vulnerabil
și autentic, pentru a fi cât mai convingător. Se poate vorbi, în acest caz, de o constrângere socială
care îl determină pe emițător să-și construiască o anumită impresie. Rolul de „vorbitor
motivațional” presupune calitatea de a inspira încredere, iar încrederea se construiește prin
transmiterea unor idei și atitudini credibile. O sursă importantă a credibilității vorbitorului este deci
impresia de autenticitate pe care acesta o creează prin discurs.
Desigur, aceste subprocese nu se realizează în același fel, dacă individul nu conștientizează
nevoia de a controla percepția celorlalți despre el. În primul rând, nu se mai poate măsura cu aceeași
exactitate importanța factorilor în stabilirea justificărilor; de fapt, se poate spune că justificarea nu
mai există. În al doilea rând, nu mai este posibilă afirmația că impresia pe care un individ o face
celorlalți a fost anterior construită prin adoptarea strategică a unor trăsături comportamentale care
se asociază în mod convențional cu anumite roluri sociale.
Așadar, privitor la discursul motivațional, considerăm că justificarea impresiei de victimă,
de luptător sau de mentor este dorința ca publicul să se simtă inspirat să procedeze asemănător cu
vorbitorul sau să privească într-o lumină pozitivă o experiență care l-a afectat, pentru a ajunge de
la victimă la mentor. De asemenea, construcția acestor impresii se realizează în acord cu justificarea
lor, prin simularea unor „situații motivaționale” care produc o varietate largă de opțiuni strategice
importante în încercarea vorbitorului de a-l impresiona pe receptor. Situațiile motivaționale se
creează fie verbal, fie prin comportamentul nonverbal.

V.1.3. Strategii de gestionare a impresiei

Esența gestionării conștiente a impresiei constă în strategiile la care apelează individul.

Acestea sunt de două tipuri: (i) verbale și (ii) nonverbale.

111
 Strategiile verbale privesc fie construirea unei impresii favorabile despre sine, iar pentru
aceasta individul apelează la „tehnici asertive”, fie apărarea sau protejarea impresiei, strategii care
includ „tehnici defensive”. Tehnicile defensive sunt, de regulă, utilizate ca o reacție la performanțe
slabe.
În literatura de specialitate privitoare la tehnicile folosite în strategiile verbale, se regăsește
frecvent o taxonomie propusă de Jones și Pittman (1982): (a) insinuarea, (b) autopromovarea, (c)
exemplificarea, (d) suplicarea, (e) intimidarea. Tehnica insinuării presupune flatarea
interlocutorului; autopromovarea se realizează prin atragerea atenției asupra abilităților personale,
pentru a se construi imaginea de sine a unui individ capabil; prin exemplificare, individul
evidențiază în mod explicit rezultatele obținute de el într-un domeniu de interes pentru
interlocutorul său și demonstrează că este devotat unei cauze, depunând mai mult efort decât este
necesar pentru împlinirea sarcinilor care i-au fost atribuite; suplicarea este tehnica prin care
individul își exprimă vulnerabilitățile pentru a primi sprijin moral din partea interlocutorului;
pentru a intimida, individul folosește amenințări, cu scopul de a fi perceput ca periculos pentru cei
din jur sau superior prin puterea pe care a dobândit-o prin poziția socială.
Acestora li s-au adăugat, ulterior, și altele (Lee et al. 1999; Gibson și Sachau 2000; Lewis și
Neighbors 2005): (a) pretextul, (b) scuza, (c) justificarea, (d) optimizarea, (e) afilierea, (f)
atenuarea, (g) autoîndreptățirea, (h) victimizarea, (i) autominimalizarea. Pretextele se folosesc
pentru a se evita responsabilitatea unei situații care ar putea crea o impresie nefavorabilă; scuza
exprimă vina sau regretul unei persoane în urma săvârșirii unei acțiuni prin care a făcut un rău altei
persoane; prin justificare, individul își motivează anumite comportamente considerate nepotrivite
unei situații date și își asumă responsabilitatea pentru acțiunile sale; optimizarea se pune în act
atunci când un individ îi convinge pe ceilalți că rezultatele obținute de el sunt mai bune decât s-a
crezut inițial; prin afiliere, individul se identifică cu un alt individ sau grup de indivizi percepuți de
ceilalți într-o manieră pozitivă; atenuarea se realizează când o persoană explică eventuale probleme
și le anticipează; autoîndreptățirea se produce când un individ își asumă meritele cu privire la
rezultate percepute în mod pozitiv; victimizarea se produce atunci când indivizii își creează singuri
obstacole cu scopul de a-i împiedica pe ceilalți să facă inferențe nejustificate despre eșecul lor sau
când exagerează părțile negative ale unei situații; autominimalizarea este tehnica prin care individul
demonstrează intenționat incapacitatea falsă de a săvârși o activitate, cu scopul de a diminua
așteptările celorlalți.

112
 Strategiile nonverbale se concretizează prin prezentarea artefactelor, pentru a evidenția un
anumit statut social sau anumite performanțe. Printre aceste strategii, se numără purtarea
uniformelor, apelul la medalii, diplome sau la diverse accesorii reprezentative. De asemenea,
adoptarea unui comportament expresiv este o strategie nonverbală prin care individul își dezvăluie
starea de spirit, așa cum se întâmplă în cazul zâmbetului. Prin zâmbet, individul creează o impresie
bună despre sine, deoarece transmite calm, stăpânire de sine și o atitudine pozitivă (Schneider
1981).
În cadrul discursului motivațional, se observă faptul că strategiile alese de către vorbitori
depind de scopul comunicațional, și anume acela de a transforma experiența de viață personală
într-o sursă de inspirație pentru public. De aceea, strategiile de gestionare a impresiei în discursul
motivațional diferă, într-o măsură mai mare sau mai mică, de strategiile prezentate anterior în acest
subcapitol.
Deși, probabil, strategiile descrise în paragrafele anterioare se pot aplica în orice situație,
considerăm că trebuie identificate acelea care sunt specifice contextului în care se produce
discursul motivațional, întrucât aceasta va furniza o mai bună justificare a legăturii dintre strategia
folosită și impresia intenționată, în măsura în care acestea din urmă sunt interdependente.
Suntem de părere că în discursul motivațional tehnicile folosite, deși diferite față de cele
descrise anterior, se înscriu în categoria generală a tehnicilor asertive, deoarece se folosesc pentru
a crea o impresie, nu pentru a repara o competență slabă. De asemenea, diferența esențială între
cazul discursului motivațional și ceea ce s-a menționat în studiile de specialitate constă în faptul că
impresia intenționată în cadrul discursului motivațional nu este obligatoriu una favorabilă;
vorbitorul motivațional nu ezită să-și expună slăbiciunile, însă le folosește ca sursă de inspirație
pentru public. Astfel, strategiile verbale se subordonează creării unor situații motivaționale, prin
tehnica exemplificării, însă această tehnică are rolul de a aduce în discuție o experiență personală,
spre deosebire de rolul menționat la autorii de mai sus, și anume de a demonstra aptitudinile
vorbitorului într-un anumit domeniu (Schneider 1981; Lee et al. 1999; Gibson și Sachau 2000;
Lewis și Neighbors 2005).
Discrepanța mare între strategiile de gestionare a impresiei, în general, și strategiile recurente
în cadrul discursului motivațional demonstrează faptul că discursul motivațional este un subgen
discursiv distinct, cu propriul set de strategii verbale în acord cu scopul comunicațional, așa cum
am subliniat mai sus.

113
 V.2. Strategii recurente

Impresiile principale, recurente, transmise prin discursul motivațional corespund unor

ipostaze umane: victimă, mentor și luptător. Victima este o persoană care suferă fizic sau psihic ca
urmare a propriilor greșeli sau a greșelilor altora, mentorul este un conducător spiritual, iar
luptătorul este persoana care combate dificultățile pe care le întâmpină în drumul spre un obiectiv.
Formarea acestor impresii are două funcții retorico-pragmatice în cadrul discursului
motivațional: (a) consolidează autenticitatea mesajului pentru ca acesta să fie credibil pentru
public; (b) favorizează identificarea publicului cu situațiile construite în discurs, deoarece sunt
ipostaze umane universale, care presupun o gamă largă de trăiri și de experiențe, pe care indivizii
le înțeleg ușor.
Strategia verbală generală care se folosește în cadrul discursului motivațional este crearea
„situațiilor motivaționale”. Această strategie se ramifică în trei strategii diferite în funcție de tipul
situației și de impresia dorită. Astfel, pentru impresia de victimă se construiește o „situație de
dificultate”; pentru impresia de mentor, se construiește o „situație orientată către un obiectiv”;
pentru impresia de luptător, se construiește o „situație de barieră”. Sub fiecare strategie, se regăsesc
tehnici specifice, pe care le vom prezenta în cele ce urmează.
Strategiile nonverbale la care se apelează pentru gestionarea impresiei se înscriu în două
categorii: (a) utilizarea recuzitei și (b) comportamentele nonverbale.
În toate discursurile din corpus, se construiesc situații motivaționale. Pentru acest capitol, am
selectat 17 discursuri spre exemplificare: AC 1, AR 1, BP, CS, DB 1, DCF, DG, EB, ICM, MM 2,
MR, PD, SA, SS, RA, TC, TU.
Deși situațiile motivaționale apar în toate discursurile, nu există un raport echilibrat între ele,
astfel că în fiecare discurs se poate identifica o situație dominantă. În tabelul de mai jos, se regăsesc
toate discursurile care alcătuiesc corpusul nostru, grupate în funcție de situația dominantă.

Discursuri Situația dominantă

AR 1, DB 1, DB 2, DCF, ICM, IN, IR, OO, Situația de dificultate
TU, VD, VR

114
 AC, AR 2, AR 3, AF, IA, IȘF, MC, MH, MM Situația orientată către un obiectiv
1, MM 2, MR, OG, OP, PD, SA, SS, ȘM, ȘP,
TC,
AC 2, BP, CB, CI, CS, DG, EB, MAH, MD, Situația de barieră
RA

În cele ce urmează, vom selecta din aceste discursuri pasaje relevante pentru fiecare situație
motivațională, fără a ține cont de situația dominantă, deoarece ne propunem să evidențiem tehnicile
folosite în crearea fiecărei situații.
Folosirea elementelor de recuzită se observă în 9 dintre discursurile care alcătuiesc corpusul
(AC, AR 1, AR 3, CS, EB, MC, PD, TU, VR), pe care le clasificăm în funcție de impresia dorită.
a) Elementele de recuzită creează impresia de victimă în AR 1, PD și TU;
b) Elementele de recuzită creează impresia de mentor în AR 3, EB, MC, și VR;
c) Elementele de recuzită creează impresia de luptător în AC și CS.
Pentru demonstrarea ideii că afișarea unui comportament nonverbal contribuie la
transmiterea unei impresii, am ales trei discursuri, în care am analiza cele trei impresii recurente în
discursul motivațional, și anume de victimă, de mentor și de luptător. Considerăm că discursurile
AR 1, ICM și TU sunt cele mai relevante pentru modul cum comportamentul nonverbal al
vorbitorilor ilustrează, alternativ, în cadrul aceluiași discurs, toate cele trei impresii.

V.3. Strategii verbale. Construcția situațiilor motivaționale

O situație motivațională presupune evidențierea unor factori cu scopul de a-i crea individului
senzația că se simte impulsionat să acționeze (Walter 1955).
S-au identificat cinci tipuri de situații motivaționale: (i) situația de dificultate; (ii) situația
orientată către un obiectiv; (iii) situația de barieră; (iv) situația de amenințare; (v) situația de
identificare.
Situația de dificultate implică perceperea unei dificultăți, a unei realități „care nu este așa
cum ar trebui să fie”; situația orientată către un obiectiv se referă la găsirea unei soluții pentru a
rezolva o problemă existentă. Identificarea unei probleme semnificative conduce spre crearea unui
format de tipul problemă – soluție. (Walter 1955: 274). În cadrul situației de barieră, apare un

115
impediment care intervine între individ și atingerea obiectivului său, numit „barieră” (Walter 1955:
275). Situația de amenințare apare atunci când individul este motivat să acționeze, deoarece este
constrâns de o amenințare (Walter 1955: 276). Situația de identificare se creează atunci când o
persoană acționează în numele unui grup, pentru o cauză nobilă sau pentru un act de caritate (Walter
1955: 277).
Pentru fiecare situație motivațională, vorbitorul are un set de opțiuni strategice (Walter 1955).
Situația de dificultate implică următoarele opțiuni: (i) a nega existența unei dificultăți, a
diminua importanța dificultății; (ii) a face publicul să-și dea seama de faptul că dificultatea este
suficient de importantă pentru a-i atrage interesul (iii) a localiza și a defini dificultatea; (iv) a
contraargumenta ideea că o dificultate este nesemnificativă; (v) a direcționa atenția spre alte
dificultăți, care sunt mai importante decât aceea semnalată la momentul prezent.
Situația orientată către un obiectiv oferă vorbitorului două opțiuni generale, cărora li se
subordonează câte un subset de opțiuni. Opțiunile generale sunt: (a) a convinge publicul să
urmărească un ideal; (b) a convinge publicul să renunțe la un ideal. Dacă se intenționează
împlinirea unui ideal, atunci se argumentează următoarele idei: (i) obiectivul spre care se tinde are
beneficii pentru sine, dar și pentru cei din jur (plăcere, prestigiu, bogăție, siguranță); (ii) receptorul
merită să atingă un obiectiv anume; (iii) obiectivul este ușor de atins; (iv) atingerea obiectivului
este necesară pentru a menține sau a îmbunătăți calitatea vieții. Dacă se urmărește renunțarea la un
ideal, atunci se argumentează idei opuse: (i) atingerea obiectivului nu este necesară; (ii) este nevoie
de o abordare diferită a problemei; (iii) atingerea obiectivului nu va soluționa problema.
Situația de barieră implică opțiunea de a convinge publicul să urmărească un obiectiv în ciuda
obstacolelor care se ivesc pe parcurs. Pentru aceasta, se argumentează o serie de idei legate de
obstacol, asemănătoare cu acelea descrise ca opțiuni de argumentare în cadrul situației orientate
către un obiectiv, printre care se numără: (i) depășirea obstacolului merită efortul receptorului; (ii)
obstacolul nu este necesar, just sau rațional; (iv) obstacolele funcționează în avantajul unui eventual
adversar.
Într-o situație de amenințare, vorbitorul are următoarele opțiuni strategice: (i) a convinge
publicul că amenințarea este suficient de puternică; (ii) a convinge publicul să renunțe la un
obiectiv, să-și reprime dorința de a lupta pentru atingerea unui obiectiv sau să-și îndrepte energia
spre alt obiectiv; (iii) a convinge publicul că urmărirea unui obiectiv este nejustificată; (iv) a
convinge publicul să contraatace amenințarea.

116
 Situația de identificare oferă vorbitorului următoarele opțiuni strategice: (i) a convinge
publicul să urmărească interesele unui grup și să se identifice cu acel grup; (ii) a convinge publicul
să nu își îndrepte atenția sau eforturile către un anumit grup.
Dintre situațiile motivaționale descrise anterior, primele trei apar în cadrul discursului
motivațional (situația de dificultate, situația orientată către un obiectiv și situația de barieră), în
timp ce ultimele două sunt complet evitate (situația de amenințare și situația de identificare).
Aceasta se explică prin faptul că o amenințare de orice tip ar crea o situație mai degrabă de
constrângere, decât de alegere, iar în cadrul discursului motivațional se cultivă libertatea alegerii.
De asemenea, situația de identificare presupune a acționa în numele unui colectiv, iar scopul
vorbitorului motivațional este de a-l face pe receptor să acționeze în conformitate cu nevoile
proprii.
Deși situațiile motivaționale se construiesc, cel mai adesea, în plan narativ (Walter 1955),
în discursul motivațional, etape ca localizarea dificultății, găsirea unei soluții, depășirea
obstacolelor au o formă atipică. Situațiile se depărtează de caracterul narativ și devin aserțiuni
formulate explicit, pentru a înlătura cât mai mult ambiguitatea pe care o poveste o poate provoca.
Vorbitorii se folosesc cel mai mult de cuvinte descriptive prin care își clarifică intenția.
Construcția situațiilor motivaționale se realizează în discursul motivațional prin diverse
strategii discursive, pe care le stabilim în funcție de opțiunea strategică și de impresia intenționată.
Pentru situația de dificultate, vorbitorul motivațional exprimă opțiunea de a localiza și de a
defini dificultatea, pentru a crea impresia de victimă. El face aceasta prin următoarele strategii:
(a) relatarea unor experiențe negative;
(b) autominimalizarea;
(c) lamentarea;
(d) redundanța;
(e) anadiploza;
(f) reluarea graduală.

Pentru situația orientată către un obiectiv, vorbitorul motivațional exprimă opțiunea de a

convinge publicul să urmărească un obiectiv, cu scopul de a crea impresia de mentor. El face
aceasta prin următoarele strategii:
(a) clarificarea;

117
 (b) soluționarea;
(c) utilizarea contrastului
(d) folosirea repetiției;
(e) schematizarea;
(f) augmentarea beneficiului;
(g) folosirea directivelor și a verbelor volitive.

Pentru situația de barieră, vorbitorul motivațional exprimă opțiunea de a convinge publicul

să urmărească un obiectiv în ciuda obstacolelor, cu scopul de a crea impresia de luptător. El face
aceasta prin strategiile enumerate mai jos:
(a) identificarea și explicarea barierei;
(b) folosirea directivelor;
(c) Unitățile lexicale din sfera semantică a „luptei”;
(d) apelul la stereotipuri.

Se observă faptul că strategia folosirii directivelor are un rol dublu în discursul motivațional.
Directivele pot îndemna publicul să își urmeze un vis, în acest caz evidențiindu-se situația orientată
către un obiectiv, sau îl pot impulsiona să acționeze, astfel servind la instituirea situației de barieră,
în care vorbitorul intenționează să convingă publicul să acționeze în ciuda impedimentelor.

V.3.1. Strategiile de construcție a situației de dificultate

Strategiile de construcție a situației de dificultate se subordonează, așa cum am menționat

anterior, intenției vorbitorului de a localiza și de a defini dificultatea, pentru a se pune pe el însuși
în ipostaza de victimă: (i) relatarea unor experiențe negative; (ii) autominimalizarea; (iii)
lamentarea; (iv) redundanța; (v) anadiploza; (vi) reluarea graduală. Prin acestea, vorbitorul
sensibilizează publicul care presupunem că empatizează cu situația prezentată în discurs.

118
 V.3.1.1. Relatarea unor experiențe negative

Experiențele negative contribuie la conturarea unei imagini clare în mintea publicului,

privitoare la situația vorbitorului. Relevante pentru relatarea experiențelor negative sunt AR 1, ICM
și TU, din care am extras pasajele edificatoare.

(1) Și a venit un moment în care a trebuit să iau o decizie de ce se întâmplă în viața mea, pentru că nu mai
puteam continua așa. Trebuia să decid dacă merg mai departe sau mă opresc acolo indiferent ce însemna
asta. Pentru că durerea mă amorțea și mă omora pe zi ce trece. (Andreea Raicu, Drumul către
împlinire)

(2) La 8 ani, a murit bunica, de care eram foarte apropiată, era cea mai dragă persoană din viața mea. S-a
stins din senin, nu era bolnavă, era mama lui tata. Și, după înmormântare, vreme de multe săptămâni, în
fiecare zi, tata mă lua de mână. Mergem la ea acasă, în apartamentul în care ea a trăit și a murit, el
se închidea în camera ei și plângea acolo vreme de o oră, uneori două, în timp ce eu îl așteptam pe
hol, pe un scaun de lemn, lângă telefonul fix. Îmi aduc aminte perfect. Multe săptămâni la rând am
făcut asta. Apoi, ieșea de acolo, se ștergea la ochi, mă lua de mână și ne întorceam la viața noastră de
parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Apoi, la 19 ani, ne-a ars casa, dintr-o întâmplare nefericită. Nu eram
acasă nici eu, nici mama, însă am pierdut practic tot ce aveam: lucrurile fie au aurs, fie s-au topit, fie u
fost atât de îmbâcsite de fum încât nu le-am mai putut salva. Cu excepția câtorva cărți am pierdut tot ce
aveam și eu, și ea. Am vorbit despre lucruri organizatorice, gen unde să dormim zilele și nopțile care au
urmat incendiului, pentru că nu mai aveam nici geamuri la casă, explodaseră din cauza căldurii din
interior. (Ioana Chicet-Macoveiciuc, Lasă adevărul să existe și să vindece)

(3) Am supraviețuit la peste 1200 de grade celsius, înconjurată de flăcări. Am avut arsuri de gradul 2
și 3 pe o suprafață de 45 % din corp. Am avut multiple stopuri cardio-respiratorii. Am avut
intervenții chirurgicale de plastie și amputație, complicații ale plămânilor și rinichilor, contaminații cu
două din cele mai periculoase bacterii și septicemie, ca să fie treaba treabă [râde]. Cu toate astea, fratele
meu îmi repeta pe patul de spital: „Soro, nu-ți imaginezi cât de norocoasă ești!” și eu mă tot uitam la el:
„Ce vrei să spui? Uită-te la mine!”. Zice: „Tocmai că ai supraviețuit în condițiile astea! Ești cea mai
mare norocoasă de pe lumea asta!” […] Dar mi-am inventat un elastic pe care tot timpul îl țineam în
mână, îl treceam prin gaica pantalonului, prindeam butonul și trăgeam cu putere tocmai de încheietură,
fără degete. Se poate! Am descoperit în aceste multe luni de recuperări că nu libertatea fizică mă
ajută, ci libertatea spiritului. (Tedy Ursuleanu, Sensul libertății)

Pentru relatarea unor experiențe negative se folosește un limbaj extrem de concret, cu ajutorul
căruia se creează imagini autentice: „durerea mă amorțea și mă omora” (1); „Mergeam la ea acasă,
în apartamentul în care ea a trăit și a murit, el se închidea în camera ei și plângea acolo vreme de o
oră, uneori două, în timp ce eu îl așteptam pe hol, pe un scaun de lemn, lângă telefonul fix.” (2),
„Am supraviețuit la peste 1200 de grade Celsius, înconjurată de flăcări. Am avut arsuri de gradul
2 și 3 pe o suprafață de 45 % din corp. Am avut multiple stopuri cardio-respiratorii.” (3).
Concretețea limbajului se evidențiază prin: i) abundența detaliilor („îl așteptam pe hol, pe un scaun
de lemn, lângă telefonul fix”) și ii) precizia informației (Am avut arsuri de gradul 2 și 3 pe o
suprafață de 45 % din corp.”).

119
 V.3.1.2. Autominimalizarea

Prin actele de autominimalizare se ilustrează dificultăți în plan personal. Acestea se observă

în AR 1, ICM și TU, printre altele.

(4) Nu mă iubeam, nu aveam pic de respect față de mine, nu mă apreciam absolut deloc și-mi trăiam
viața în funcție de nevoile celorlalți. (Andreea Raicu, Drumul către împlinire)

(5) N-am avut niciodată curajul să-l întreb cum se simte și dacă pot să-l ajut cu ceva și nici el nu mi-a
spus niciodată că îi este greu sau că ar vrea să discutăm despre asta. [… ] Și-mi amintesc cum a fost, dar
nici acum nu am curajul să vorbesc. (Ioana Chicet-Macoveiciuc, Lasă adevărul să existe și să vindece)

(6) Cel mai greu mi-a fost să mă descurc cu nasturii și cu fermoarele. Sunt încă un chin [râde]. (Tedy
Ursuleanu, Sensul libertății)

Actele verbale expresive „Nu mă iubeam” (4), „N-am avut niciodată curajul”, „Nu am
curajul” (5), „Cel mai greu mi-a fost să mă descurc cu nasturii și cu fermoarele. Sunt încă un chin.”
(6) implică recunoașterea unor dificultăți personale, contribuie la dramatizarea mesajului și
facilitează identificarea publicului cu situația în care se proiectează vorbitorul. Printre dificultățile
care apar în extrasele de mai sus, se numără neasumarea sinelui (4), lipsa curajului (5), neputința
(6). Acestea se pot deduce din negația unor verbe care exprimă abilități și din adăugarea
componentei [+dificultate] a predicatului „cel mai greu mi-a fost” la configurația semantică a
predicatului „să mă descurc”.

V.3.1.3. Lamentarea

Prin actul verbal al lamentării se solicită compasiunea publicului și se observă în AR 1, DB

1 și TU.

(7) Nu mă mai simțeam integră. Era o durere extraordinar de mare în mine și aș fi făcut orice ca acea
durere să dispară. Să dispar eu. (Andreea Raicu, Drumul către împlinire)

(8) Numai că de data aceasta, povestindu-le, lacrimile au fost de nestăpânit. Și, credeți-mă, era ultimul loc
în care voiam să fiu văzut plângând. (Dragoș Bucurenci, Apă și sare)

(9) Cel mai greu mi-a fost să mă descurc cu nasturii și cu fermoarele. Sunt încă un chin [râde]. (Tedy
Ursuleanu, Sensul libertății)

120
 Andreea Raicu cuprinde în actul lamentării descrierea unei emoții negative („era o durere
extraordinar de mare în mine”), prin care accentuează dificultatea propriei situații. Dragoș
Bucurenci exagerează intensitatea trăirii „era ultimul loc în care voiam să fiu văzut plângând”, în
timp ce Tedy Ursuleanu se lamentează, exprimând evaluarea negativă a trecutului („cel mai greu
mi-a fost”), urmată de evaluarea negativă a prezentului („sunt încă un chin”).

V.3.1.4. Redundanța. Anadiploza. Reluarea graduală

Aceste trei strategii apar extrem de rar în discursul motivațional și au același rol, de exagerare
a unei realități. Se remarcă în DB 1 și AR 1.

(10) Numai că de data aceasta, povestindu-le, lacrimile au fost de nestăpânit. Și credeți-mă, era ultimul loc
în care voiam să fiu văzut plângând. Colegii mei erau oameni mai mari decât mine: președinți și directori
de companie, potențiali parteneri sau sponsori ai proiectelor mele non-profit. Numai că povestea trebuia
spusă, iar lacrimile nu puteau fi oprite. (Dragoș Bucurenci, Apă și sare)

(11) Nu mă iubeam, nu aveam pic de respect față de mine, nu mă apreciam absolut deloc și-mi trăiam
viața în funcție de nevoile celorlalți. […] Am găsit acele răspunsuri și am realizat cât de mult m-am
mințit. M-am mințit timp de 30 de ani și am trăit viața altora, și nu a mea. (Andreea Raicu, Drumul
către împlinire)

Dragoș Bucurenci este redundant în exprimare („de nestăpânit”, „nu puteau fi oprite”) pentru
a exprima într-un mod convingător faptul că s-a regăsit în ipostaza de victimă a unei situații pe care
nu o putea controla.
Andreea Raicu exagerează situația pe care o prezintă privitoare la sine apelând la procedeul
anadiplozei („…am realizat cât de mult m-am mințit. M-am mințit timp de 30 de ani”) și la reluarea
graduală a aceleiași idei („Nu mă iubeam, nu aveam pic de respect față de mine, nu mă apreciam
absolut deloc”). La început, ideea se exprimă simplu, printr-un act expresiv („nu mă iubeam”),
însă, ulterior, este reluată prin alte formulări („nu aveam respect față de mine”, „nu mă apreciam”)
care cuprind intensificatori („pic” și „absolut deloc”) și întăresc forța actului expresiv „nu mă
iubeam”.

121
 V.3.2. Strategiile de construcție a situației orientate către un obiectiv

În acord cu opțiunea de a convinge publicul să urmărească un obiectiv, vorbitorul

motivațional argumentează următoarele idei: obiectivul ce se urmărește prezintă beneficii
semnificative pentru receptor; obiectivul este ușor de atins; atingerea obiectivului este necesară
pentru îmbunătățirea sau menținerea calității vieții. Aceste idei creează impresia că vorbitorul este
un mentor pentru public.
La transmiterea ideilor enumerate mai sus contribuie următoarele strategii discursive: (i)
clarificarea; (ii) soluționarea; (iii) utilizarea contrastului; (iv) folosirea repetiției; (v) schematizarea;
(vi) augmentarea beneficiului; (vii) folosirea directivelor și a verbelor volitive.

V.3.2.1. Clarificarea

Actele de clarificare contribuie la crearea impresiei că vorbitorul este mentorul publicului,

fiindcă acestea implică faptul că el se arată interesat ca publicul să înțeleagă corect mesajul său.
Totodată, prin secvențele de clarificare, vorbitorul evită orice formă de ambiguitate și nu lasă
receptorul să interpreteze conținutul propozițional în alt mod decât cel intenționat. Exemplificăm
strategia clarificării prin TC.

(12) Căutăm să dăm vieții noastre un sens și toată viața noastră povestim.Orice spunem și face mai mult de
patru-cinci propoziții este poveste.Și povestim. Primele lucruri pe care le aflăm sunt poveștile.
Poveștile ne formează – de la bunici, de la părinți, de la prieteni - , primele valori care înseamnă ceva
pentru noi cu adevărat – onoare, diferența dintre bine și rău – toate astea sunt date de povești. […] Vreau
să spun că, dacă mă relaxez, sunt șanse mai mici de conflict. Și, până la urmă, poveștile sunt drive-ul
nostru în viață. Mă întreb...Toată lumea spune „Suntem ce mâncăm, suntem ce ne dorim, suntem ce
bem, suntem ce...”, dar suntem ce visăm? Eu zic că suntem, pentru că tot drive-ul nostru, toată direcția
noastră în viață este dată de unde vrem să ajungem și, de multe ori, fantezia prevalează pentru fiecare
dintre noi. [...] Există și varianta inversă, să prevaleze realitatea, dar cred că în mod normal visele ne
conduc și, atuncea, cum îți spui povestea? Cum te întâlnești cu oamenii din fața ta și ce faci? Cum, cum
te exprimi? Eu cred că simplu, cu curaj, cu creativitate și cu capacitate de sinteză, pentru că povestea ta
trebuie spusă repede. (Tudor Chirilă, Poveștile noastre și viitorul comunicării)

Finalul primei propoziții a fragmentului (12) este reluat după ce a fost însă clarificat. Tudor
Chirilă își întrerupe comunicarea („Căutăm să dăm vieții noastre un sens și toată viața noastră
povestim.”) pentru a clarifica unul dintre cuvintele-cheie, „povestea” („Orice spunem și face mai
mult de patru-cinci propoziții este poveste.”). Întreruperea este bruscă, aproape imperceptibilă, însă
confirmată prin reluarea imediată a ideii inițiale: „Și povestim.”.
122
 Pe lângă întreruperile explicative, Tudor Chirilă folosește și conectori cauzali („pentru că”)
cu rol de clarificare: „Eu zic că suntem, pentru că tot drive-ul nostru, toată direcția noastră în viață
este dată de unde vrem să ajungem și, de multe ori, fantezia prevalează pentru fiecare dintre noi.”;
„Eu cred că simplu, cu curaj, cu creativitate și cu capacitate de sinteză, pentru că povestea ta
trebuie spusă repede.”. Utilizarea acestor conectori asigură credibilitatea discursului, deoarece se
apelează la justificări care se bazează pe structura realului, prin legătura cauzală. De asemenea, se
folosesc construcții sub formă de metalimbaj, cu rolul de a lămuri intenția comunicativă: „Vreau
să spun că...”.

V.3.2.2. Soluționarea

Soluționarea este strategia prin care vorbitorul oferă o cale ca publicul să ajungă ușor la
obiectiv. Ilustrative pentru strategia soluționării sunt SA și AC.

(13) Măsura este cheia. Măsura devine, la un moment dat, un lucru bun când este menținut sub control
și un lucru rău când deja întreci măsura. (Suada Agachi, Chipul unui om împăcat)

(14) Alchimia este o preocupare a înaintașilor noștri care aveau ca obiectiv să găsească o piatră filozofală
care să le dea tinerețe veșnică și care să transforme plumbul în aur. M-am gândit că încrederea în sine
este cumva această cheie care face ca toate lucrurile să se miște. (Alin Comșa, Alchimia încrederii
în sine)

În (13) și (14), lexemul „cheia” anticipează, prin semnificația conotativă (soluție la o

problemă), perspectiva nouă care se va descrie în discurs („măsura este cheia”, „încrederea în sine
este cumva această cheie”), dar și beneficiile pe care le aduce cu sine adoptarea acestei perspective
(„Măsura devine, la un moment dat, un lucru bun când este menținut sub control”, „această cheie
care face ca toate lucrurile să se miște”).

V.3.2.3. Contrastul

Utilizarea contrastului contribuie la familiarizarea publicului cu ideea nouă adusă în discursul

motivațional, care se prezintă frecvent în opoziție cu o idee preexistentă. De asemenea, prin
utilizarea contrastului în mod special, vorbitorul alege opțiunea strategică de a convinge publicul
să renunțe la un ideal cu scopul de a urmări un ideal diferit, mai potrivit pentru sine. Pentru această
strategie sunt relevante discursurile DB 1, AR 1 și TC.

123
 (15) Vreau să vă vorbesc în schimb despre lacrimi. La ce sunt bune lacrimile. De ce vă încurajez să vă
împrieteniți cu ele. În adolescență am avut norocul s-o cunosc pe Irina Nicolau care a fost scriitoare și
etnolog. În anii ‘90, lumea o știa de la Muzeul Țăranului Român și din „Dilema”, unde scria vindecător
de frumos. Ce a însemnat Irina pentru mine? Sună banal, dar a fost cel mai frumos dar pe care mi l-a
făcut cineva. Irina a crezut în mine. (Dragoș Bucurenci, Apă și sare)

(16) Pentru că – știți – de cele mai multe ori, societatea ne garantează că dacă bifăm o listă – aceea de a avea
o mașină, un job frumos, foarte mulți bani, dacă te căsătorești într-un anumit fel, dacă ai lucrurile
pe care le vedem în reclamele de la televizor – îți garantează că o să fii fericit. Și, de cele mai multe
ori, alergăm, alergăm, alergăm să facem toate aceste lucruri și, la final, după ce le avem, suntem extrem
de obosiți, frustrați și foarte triști. Știți de ce? Pentru că alegem să ne ghidăm după valorile altor
oameni, ale societății, și nu după valorile noastre. (Andreea Raicu, Drumul către împlinire)

(17) Mă întreb...Toată lumea spune „Suntem ce mâncăm, suntem ce ne dorim, suntem ce bem, suntem ce...”,
dar suntem ce visăm? Eu zic că suntem, pentru că tot drive-ul nostru, toată direcția noastră în viață este
dată de unde vrem să ajungem și, de multe ori, fantezia prevalează pentru fiecare dintre noi. (Tudor
Chirilă, Poveștile noastre și viitorul comunicării)

Dragoș Bucurenci se comportă ca un mentor prin folosirea actelor de încurajare a publicului

să se „împrietenească” cu lacrimile. În mod convențional, noțiunea de prietenie implică ideea de
acceptare, însă în discursul lui, prietenia se asociază în mod contrastant cu sentimentul de tristețe,
pentru a se transmite publicului mesajul că autoasumarea aduce beneficii pentru sine, chiar dacă
autoasumarea implică acceptarea sentimentelor negative. Beneficiile nu sunt clar exprimate, dar se
anticipează prin calificativul „bune” („La ce sunt bune lacrimile”), implicându-se ideea că Dragoș
Bucurenci le cunoaște și este dornic să le dezvăluie pentru ca publicul să se folosească de ele.
De multe ori, sursa contrastului este contrazicerea unor așteptări, cum se întâmplă în discursul
AR 1. Andreea Raicu enumeră o serie de obiective false: „o mașină, un job frumos, foarte mulți
bani, dacă te căsătorești într-un anume fel, dacă ai lucrurile pe care le vedem în reclamele de la
televizor”. Mai întâi, vorbitoarea asociază aceste obiective cu noțiunea de fericire, iar, ulterior,
contrazice asocierea printr-o serie de trăsături negative, atribuite acelora care urmăresc obiectivele
enumerate inițial: „obosiți, frustrați și foarte triști”. Astfel, obiectivele respective sunt prezentate
ca obiective-stereotip și, din acest motiv, vorbitorul încearcă să le elimine de pe lista obiectivelor
potrivite pentru sine, fiind puse în legătură cu „valorile altora”, în opoziție cu „valorile noastre”,
adică ale comunității de oameni care își doresc să evolueze. Contrastul dintre valorile impuse de
societate și valorile personale surprinde superficialitatea obiectivelor-stereotip, întrucât acestea din
urmă anulează importanța individului în favoarea colectivului.
Una dintre sursele contrastului în discursul TC este raportul adversativ între informația veche
(„Suntem ce mâncăm, suntem ce ne dorim, suntem ce bem”) și cea nouă („Dar suntem ce visăm?”).

124
Actualizarea informației vechi se face prin enumerație, iar perspectiva nouă se introduce prin
intermediul unei întrebări. Inerent, orice întrebare invită interlocutorul la reflecție, însă, în acest
caz, invitația este anulată, într-o oarecare măsură, deoarece Tudor Chirilă oferă imediat răspunsul
(„Eu zic că suntem”), preluând comportamentul verbal al unui mentor care îi dezvăluie
interlocutorului său o revelație.
O altă sursă a contrastului este maniera în care este amintită informația veche. De exemplu,
Tudor Chirilă folosește o structură de cuantificare universală („Toată lumea”), cu ajutorul căreia
realizează un transfer de la tipicitate la individualizare: Toată lumea spune așa. Dar mai există și
alte variante? – aceasta este implicatura principală, dublată de o implicatură generată prin întrebare
(Există și o altă variantă), în măsura în care întrebarea conține posibilul răspuns: „Dar suntem ce
visăm?”. Contrastul se realizează între ceea ce este știut de către „toată lumea” și ceea ce este nou,
deci presupunem că mai atractiv. În acest context, întrebarea are mai multe roluri pragmatice: i)
determină subiectul relevant („visul”), ii) sugerează presupoziția că „visul” este o alternativă la
cele menționate, iii) evidențiază preferința pentru un anumit răspuns – pe care vorbitorul îl oferă
(„Eu cred că suntem”) și iv) transmite o atitudine epistemică. Prin însumarea acestor funcții,
întrebările dobândesc „potențial de control” (Hargie 2019: 146) (trad. ns.).

V.3.2.4. Repetiția

Prin intermediul repetiției, vorbitorul familiarizează publicul cu ideea sa, fapt care se poate
observa în TC, din care extragem un pasaj relevant.

(18) Căutăm să dăm vieții noastre un sens și toată viața noastră povestim. Orice spunem și face mai mult de
patru-cinci propoziții este poveste. Și povestim. Primele lucruri pe care le aflăm sunt poveștile.
Poveștile ne formează – de la bunici, de la părinți, de la prieteni - , primele valori care înseamnă ceva
pentru noi cu adevărat – onoare, diferența dintre bine și rău – toate astea sunt date de povești. […] Și,
până la urmă, poveștile sunt drive-ul nostru în viață. (Tudor Chirilă, Poveștile noastre și viitorul
comunicării)

În (18), Tudor Chirilă intenționează să transmită publicului ideea că poveștile sunt extrem de
importante și face aceasta prin a circumscrie un spațiu discursiv dedicat cuvântului „poveste”, pe
care îl reia în diverse forme („povestim”, „poveste”, „poveștile”). Prin repetiții, vorbitorul
construiește o imagine clară a semnificației poveștilor în mintea receptorului. La final, conceptul
central al discursului va circumscrie o arie familiară publicului și acesta din urmă își va însuși mai

125
ușor revelația mentorului („Viitorul comunicării sunt poveștile bine spuse.”). Astfel, familiaritatea
circumscrie un univers discursiv comun între vorbitor și receptor, mai degrabă decât să genereze
refuzul celui din urmă (Shotton 2018: 20).

V.3.2.5. Schematizarea

Schematizarea este strategia prin care, din ipostaza de mentor, vorbitorul sintetizează ideile
centrale, pe care își dorește ca publicul să le rețină în vederea obținerii rezultatelor propuse.

(19) Eu cred că simplu, cu curaj, cu creativitate și cu capacitate de sinteză, pentru că povestea ta trebuie
spusă repede. Deci: curaj, creativitate și sinteză.[…] Viitorul comunicării sunt poveștile bine spuse.
(Tudor Chirilă, Poveștile noastre și viitorul comunicării)

Tudor Chirilă folosește strategia schematizării prin evidențierea punctelor-cheie ale

discursului său: „Deci: curaj, creativitate și sinteză.”. De asemenea, enumerația simplă poate fi
considerată o altă formă a clarificării mesajului.

V.3.2.6. Augmentarea beneficiului

Prin augmentarea beneficiului pe care îl are îndeplinirea unui obiectiv, se facilitează

adeziunea publicului la mesajul discursului.

(20) Acum, avem sute și mii de mijloace. Povestea e veche de când lumea și acum e la îndemâna tuturor.
(Tudor Chirilă, Poveștile noastre și viitorul comunicării)

Afirmația „Povestea e veche de când lumea și acum e la îndemâna tuturor”, ocurentă în

pasajul (20), extras din TC, se poate interpreta, parțial, prin maxima tactului, ce apare în cadrul
teoriei politeții formulată de Leech (1983). Această maximă subordonează două submaxime: (i)
diminuarea costului pentru celălalt; (ii) augmentarea beneficiului pentru celălalt. Într-o oarecare
măsură, afirmația „Povestea e veche de când lumea” ilustrează submaxima diminuării costului
pentru celălalt, întrucât aceasta ilustrează efortul minim pe care trebuie să-l depună receptorul
pentru a se folosi de poveste și generează următoarele implicaturi: i) povestea este un obiectiv ușor
de atins, deoarece nu trebuie regândit; ii) toți o știu deja, nu trebuie decât să o folosească. În plus,
afirmația „e la îndemâna tuturor” implică ușurința cu care receptorul se poate folosi de povești și

126
corespunde cu a doua submaximă a tactului. Augmentarea se actualizează prin sensul ușor
superlativ al locuțiunii „la îndemână”, și anume „(foarte) accesibil”.

V.3.2.7. Folosirea directivelor și a verbelor volitive

Pentru îndemnarea publicului spre un anumit obiectiv, în discursul motivațional se folosesc

frecvent acte directive și verbe volitive. Spre exemplificarea acestora, am selectat câteva pasaje din
AR 1, MR, BP și DCF.

(21) Și cel mai minunat lucru care se poate întâmpla este să trăiești liber, așa cum simți. Iar eu fac asta și vă
doresc să faceți și voi același lucru și sper să vă inspire povestea mea și să trăiți în funcție de ceea ce
vă spune inima. (Andreea Raicu, Drumul către împlinire)

(22) Mergeți pe drumul vostru! Nu vă uitați nici în stânga, nici în dreapta! Nu vă uitați nici ce fac, nici
ce nu fac ceilalți! Nu așteptați să vă dea nici societatea, nici sistemul nimic! Aveți încredere în ceea
ce simțiți, duceți-vă pe instinctul vostru și o să vă iasă, vă garantez! […] Să nu uitați nicio clipă că
fiecare ocazie pe care o trăiți trebuie să fie cea mai bună ocazie pentru visul vostru. (Mirela Retegan,
Cum să-ți îndeplinești visurile)

(23) Nu așteptați, chiar dacă atunci când faceți „task”-uri de zi de zi, poate că nu toți dintre noi avem șansa
să facem niște job-uri cu adevărat pasionante sau intrăm într-o anumită rutină. Ai o idee, du-te și
prezintă-i-o cuiva, nu aștepta neapărat ca cineva să observe, poate cineva observă dar poate din invidie
sau din altceva nu va lua în seamă, dar încearcă să tragi de mânecă pe unul sau pe altul și încearcă să
produci schimbarea, acolo, în mic, chiar de la nivelul tău. (Beatrice Popa, Despre schimbare ca vector
al schimbării)

(24) Îmi doresc din toată inima să nu uitați cine sunteți, să nu uitați ce vreți să faceți și să nu dați voie
nimănui să vă transforme în altcineva. (Mirela Retegan, Cum să-ți îndeplinești visurile)

(25) Organizez conferințe motivaționale și cursuri și vreau să inspir oamenii cu schimbarea pe care am avut-
o eu și să-i încurajez pe oameni să afle cine sunt, pentru că doar așa vor ști care sunt lucrurile pe care și
le doresc. Și sunt fericită pentru că aceste lucruri dau roade. (Andreea Raicu, Drumul către împlinire)
(26) Nu vreau să schimb lumea, nu aș avea cum, dar vreau să fie o schimbare. Vreau să pot demonstra că se
poate și vreau să fiu un model pentru ceilalți. Vreau să schimb ceva în țara asta. Vreau ca tinerii să
rămână în România și să fie mândri de ea și de ceea ce ei sunt. Vreau să mă trezesc dimineața și să
zâmbesc, măi, să fiu mulțumit de viața mea, de oamenii pe care am reușit să-i ajut și de lumea în care
trăiesc. (Dragoș Cristian Finaru, De ce eu?)

Directivele care se folosesc frecvent în discursul motivațional sunt: „să trăiți în funcție de
ceea ce vă spune inima” (21), „Mergeți pe drumul vostru! Nu vă uitați nici în stânga, nici în dreapta!
Nu vă uitați nici ce fac, nici ce nu fac ceilalți! Nu așteptați” (22), „nu așteptați” (23).Prin
intermediul acestora, se transmite, în general, ideea că este bine ca individul să își urmeze propriile
visuri, fără a se lăsa influențat de niciun factor extern.

127
 Verbele volitive „a vrea”, „a dori”, „a spera”, pe care le identificăm în fragmentele (24), (25)
și (26) sugerează implicarea vorbitorului în procesul de dezvoltare a receptorului.
Atât prin utilizarea directivelor, cât și prin utilizarea verbelor volitive, se urmărește
evidențierea ideii că obiectivul urmărit îmbunătățește calitatea vieții. În timp ce Andreea Raicu și
Mirela Retegan îndeamnă receptorul să acorde mai multă atenție propriilor nevoi, Beatrice Popa
îndeamnă publicul să profite de oportunități, iar Dragoș Cristian Finaru își exprimă intenția de a
produce o schimbare în lumea în care trăiește, pentru ca viața tuturor să fie diferită într-un sens bun
(„Vreau ca tinerii să rămână în România și să fie mândri de ea și de ceea ce ei sunt.”).

V.3.3. Strategiile de construcție a situației de barieră

Pentru construcția situației de barieră, se vizează convingerea publicului să atingă un

obiectiv, în ciuda obstacolelor întâlnite pe parcurs. Pentru această opțiune strategică se
argumentează ideea că depășirea obstacolului merită efortul receptorului și se creează impresia că
vorbitorul este un luptător.
Strategiile utilizate sunt: (i) identificarea și explicarea barierei (ii) folosirea directivelor prin
care publicul este îndemnat la luptă; (iii) unități lexicale din sfera semantică a „luptei”, prin care
se reconstituie lupta, (iv) apelul la stereotipuri.
Abordarea discursivă a acestei situații reflectă o mentalitate tipică discursului motivațional –
„mentalitatea flexibilă sau orientată către creștere”, pe care am discutat-o sub IV.1.3. și care se
poate observa în fragmentele de discurs de mai jos.

V.3.3.1. Identificarea și explicarea barierei

Pentru a construi situația de barieră, vorbitorul îi explică publicului în ce constă

impedimentul pe care l-a depășit, pentru a evidenția o posibilă sursă de inspirație pentru public.

(27) Nu puteam vorbi, nu puteam merge, nu-mi puteam folosi mâinile. Nu mai eram o persoană
independentă. Din cauza operației de traheostomiei am avut un aparat. Nu înțelegeam în prima
săptămână de ce nu puteam vorbi. (Tedy Ursuleanu, Sensul libertății)

(28) Apropos de frică, în primul an eram terminaaaaat! Mă duceam eu la Marathon de Sables. Unde mă
duc? Habar n-aveam de ce se întâmplă acolo! (Paul Dicu, Despre cum fiecare pas lucrează)

128
 (29) Mi-e frică, …ăăă…chiar mi-e frică. Nu sunt obișnuită să vorbesc ca un orator și e pentru prima oară și
chiar mi-e frică…ăăă.. Și nu mi-e jenă să o spun. Despre asta este vorba. Out of the box asta înseamnă:
să ne cunoaștem și să ne recunoaștem emoțiile, fricile, sufletul nostru. Și, cum spuneam, chiar mi-e frică.
(Diana Giubernea, Teatrul cu emoție și depășirea limitelor)

(30) Dacă nu ți-e frică s-ar putea să nu merite. Când spun asta, mă refer la faptul că nicio poveste nu este
lipsită de dificultăți, de sentimentul acela de frică de la început de drum. Un drum lin, la sfârșitul
căruia ajungi la destinație e de nepovestit. Trebuie să se întâmple ceva, trebuie să depășești obstacole.
Drept urmare, de multe ori, frica este un barometru, un barometru al relevanței. Nu vă speriați de
frică, pentru că este un indicator de care te poți folosi. (Eyesdrops Bend, Dacă nu ți-e frică, nu merită)

(31) Mi-a luat aproape 30 de ani să-mi găsesc vocea. Treizeci de ani de șoapte. Mi-era așa de frică să nu
care cumva să spun o prostie, să nu râdă cineva de mine, să nu dezamăgesc, să nu fiu ridicolă, să nu
deranjez pe cineva, încât preferam să tac. (Melania Medeleanu, Cum să-ți găsești vocea. Călătorie de la
șoaptă la strigăt)

(32) Pe la 40 de ani la fel am descoperit că nu am scăpat de frică. Unde mă duc mi-e frică. M-am apucat de
alergare din frică. M-am apucat de arte marțiale din frică să nu fiu bătut. Ghici ce?! Am fost bătut tot
timpul. […] Frică și rost. Acum ce să vă spun, e foarte greu de spus în câteva cuvinte ce se întâmplă
acolo, numai că, uitându-mă în spate, văzând niște urme pe care le lași în nisip, îți dai seama că ce faci
are rost. Și iar trebuie să vă mărturisesc ceva: vă spuneam că la 13 ani mi-era frică, la 20 de ani mi-era
frică, la 40 de ani mi-era frică. [pauză] Și acum mi-e frică, dar am învățat să mă bucur de asta. (Paul
Dicu, Despre cum fiecare pas contează)

(33) Și dacă într-un fel sau altul călătoria mea vă poate fi de folos, nu uitați: găsește o cale, găsește ceva,
găsește o cauză în care să crezi. Cere în numele ei, luptă în numele ei. Așteaptă-te ca cineva să îți pună
piedici. E semnul că ești pe drumul cel bun. Fii pregătit să amuțești de frumusețe. (Melania Medeleanu,
Cum să-ți găsești vocea. Călătorie de la șoaptă la strigăt)

(34) Și vă asigur, cu cât vă va fi mai greu să vorbiți despre ea, cu atât mai vindecătoare vor fi lacrimile care
vor însoți acest gest. (Dragoș Bucurenci, Apă și sare)

Sensul de „barieră” se obține prin activarea componentelor semantice [+barieră],

[+dificultate] cuprinse în diverse mărci textuale: grupuri verbale („mi-a luat aproape 30 de ani”),
negații („Nu puteam vorbi, nu puteam merge, nu-mi puteam folosi mâinile.”), unități lexicale
descriptive („dificultăți”, „piedici”, „obstacole”, „luptă”, „împotrivire”) și structuri comparative
(„cu cât vă va fi mei greu”). Aceste mărci sunt plasate în interiorul unor acte de vorbire asertive
(„nicio poveste nu este lipsită de dificultăți”, „A fost o luptă întreagă să reuşim să facem acest
lucru. A fost o împotrivire totală din partea autorităţii sanitare din judeţul Mureş”, „Așteaptă-te ca
cineva să îți pună piedici.”) sau al unor acte directive („trebuie să depășești obstacole”).
Foarte des apare în discursul motivațional lexemul „frica”, prin intermediul căruia se
evidențiază una dintre cel mai des întâlnite bariere. Acest lexem creează un efect mai puternic
atunci când este ocurent în conținutul actelor de vorbire asertive: „Apropos de frică, în primul an
eram terminaaaat” (28), „Mi-e frică, …ăăă…chiar mi-e frică” (29), „Mi-era așa de frică” (31),
„Unde mă duc mi-e frică” (32), „Frica este un barometru, un barometru al relevanței” (30).

129
 V.3.3.2. Folosirea directivelor

Prin intermediul directivelor, vorbitorul îndeamnă publicul să ajungă la rezultatele dorite.

Ilustrativ în acest sens este discursul MM 2.

(35) Cere în numele ei, luptă în numele ei! Așteaptă-te ca cineva să îți pună piedici. E semnul că ești pe
drumul cel bun. Fii pregătit să amuțești de frumusețe. Și dacă vocea ta, oricât de puternică ar fi, nu se
aude la nivelul la care se produce nedreptatea, uită-te în jur, vei găsi cu certitudine oameni cu care să-
ți unești glasul. Așază-te lângă ei și strigă! (Melania Medeleanu, Călătorie de la șoaptă la strigăt)

În (35), Melania Medeleanu își exprimă dorința ca publicul să lupte pentru libertatea de
exprimare, pe care o numește metaforic „voce”: „Cere în numele ei, luptă în numele ei!”. Afirmația
„Așteaptă-te ca cineva să îți pună piedici”, care urmează după îndemnul de a lupta, implică
îndemnul de a continua lupta în ciuda eventualelor bariere, prin actualizarea simultană a
componentei semantice [+posibilitate] inerente predicatului „așteaptă-te” și a componentei
semantice [+dificultate] evidente în cuvântul „piedici”.

V.3.3.3. Unități lexicale din sfera semantică a „luptei”

Prin strategia de limitare la unități lexicale din sfera semantică a „luptei” se intenționează
conturarea cât mai clară a imaginii de luptător a vorbitorului. Această strategie se folosește în RA,
SS, MR și CS.

(36) M-am mutat la Tg. Mureş, am zis „Hai să încerc aici.”. Un război întreg a fost. O luptă, o luptă de
fiecare zi. Ca să încercăm ce? Să salvăm o viaţă. Deci am ajuns, iniţial cu sprijin total, după care a
început rezistenţa: „Nu ne trebuie. De ce?”, „Noi nu suntem în stare să facem cum am făcut până acum?”
[…] „Nu, toţi medicii sunt egali.”, „Nu, domnilor, medicul de medicină generală ştie atât, medicul de
urgenţă ştie atât, pe domeniul urgenţei, medicul care este pregătit şi lucrează are experienţă, medicul
care nu lucrează în domeniu şi e medic de familie n-are experienţă în domeniul ăsta. Aşa că trebuie să-i
diferenţiem pe competenţe.”. Altă luptă. Ca să schimbăm ceva în sistem. […] A fost o luptă majoră în
acest sens, pentru că abia în 2000 am reuşit să creăm primele echipaje de prim ajutor structurate pe
pompieri. […] A fost o luptă întreagă să reuşim să facem acest lucru. A fost o împotrivire totală din
partea autorităţii sanitare din judeţul Mureş, din partea mai multora, dar am avut şi sprijin. (Raed Arafat,
Cum să schimbi lumea)

(37) Și-am început o luptă, o luptă absolut crâncenă. Crâncenă și dură pentru mine. Ce să vă mai povestesc.
Dar ce? Eu eram acolo. Eu mă construiam, nu? Am dat în toți. Am dat în toți și-n toate. Am călcat lumea-
n picioare. (Silvia Sîrb, De la „Nu prea cred că pot” la „Știu că pot”)

(38) Nu am renunțat nicio secundă la ceea ce am știut că vreau să fac, indiferent câte piedici mi-au apărut
în cale. (Mirela Retegan, Cum să-ți îndeplinești visurile)

130
 (39) A trebuit să mai scad încă două kilograme. Am crezut că este imposibil, dar m-am îmbrăcat foarte gros
și am intrat în baie. […] Am început să transpir și să fac antrenament. După câteva minute, bineînțeles
că mi s-a făcut rău și nu mai puteam să stau în picioare de rău. În momentul ăla mi-am spus „N-o să
reușesc”, aveam doar o singură oră ca să dau jos acele kilograme. „N-o să reușesc, n-am mai mâncat de
o săptămână, n-am băut apă de două zile. Renunț.”. În momentul ăla m-am prăbușit, am căzut în baie.
[…] Într-un puseu de energie, am început din nou antrenamentul. După câteva minute iar am căzut, iar
m-am ridicat, spunându-mi în minte „Tu ești Cristiana și ești cea mai bună! Tu ești Cristiana și poți să
faci orice!”, ceea ce părinții mei mi-au spus toată copilăria. […] A doua zi la meci am reușit să
câștig.[…] Cheia e să nu te oprești. (Cristiana Stancu, Echilibru)

Perimetrul semantic al „luptei” se circumscrie fie prin repetarea cuvântului „luptă”, în (36)-
(37), fie prin grupuri verbale care conțin componenta semantică [+luptă]: „nu am renunțat nicio
secundă” (38), „am reușit să câștig” (39).
În RA, din care am extras pasajul (36), fiecare episod narativ este urmat de substantivul
„luptă”, în diverse acte asertive („a fost o luptă majoră”, „a fost o luptă întreagă”).
Spre deosebire de RA, în CS, din care am selectat pasajul (39), lupta se reconstituie mai
subtil. Astfel, recunoaștem pasaje narative care precedă relatarea unui meci de box: „Am început
să transpir și să fac antrenament. După câteva minute, bineînțeles că mi s-a făcut rău și nu mai
puteam să stau în picioare de rău.”. Aceste pasaje narative se constituie din acte asertive („am
început să transpir”) și acte expresive („mi s-a făcut rău”, „nu mai puteam să stau în picioare de
rău”), care se referă la o luptă exterioară. Totodată, lupta exterioară este dublată și de cea interioară
prin monologul interior: „N-o să reușesc”, „N-o să reușesc, n-am mai mâncat de o săptămână, n-
am băut apă de două zile. Renunț.”. În acest caz, dublarea luptei exterioare de cea interioară
accentuează forța discursivă și vorbitoarea transmite mesajul într-un mod mai convingător.
Climaxul discursiv al luptei este cuprins într-un act de vorbire revelator („Cheia e să nu te oprești”),
precedat de acte verbale cu rol de justificare logică a revelației emise („A doua zi la meci am reușit
să câștig.”) și de acte verbale de tip monolog interior („Tu ești Cristiana și ești cea mai bună! Tu
ești Cristiana și poți să faci orice!”).

V.3.3.4. Apelul la stereotipuri

În discursul motivațional, stereotipurile sunt clișee de gândire și funcționează ca bariere

cognitive în îndeplinirea unui vis. Acestea se aduc în discuție cu scopul de a fi anulate sau, cel
puțin, diminuate și, astfel, transformate în surse de inspirație pentru public. O astfel de strategie
apare în discursul MR, din care selectăm pasajul relevant.

131
 (40) Eu când eram mică mi-am dorit foarte tare să mă fac educatoare și actriță. Nu am renunțat nicio clipă
la acest vis, iar astăzi, la 47 de ani, pot să vă spun că m-am întors de la Cluj, unde plecasem acum 30 de
ani cu o valiză plină de speranțe și de griji și am revenit după 30 de ani să umplu polivalenta de copii și
de părinți, care învață cum să fie fericiți împreună. […] Nu am renunțat nicio secundă la ceea ce am
știut că vreau să fac, indiferent câte piedici mi-au apărut în cale. Este ceea ce vreau să vă transmit astăzi
și am venit de la Cluj azi direct la Galați, pentru că mi-am dorit foarte mult să vin în fața voastră și să vă
spun că nimeni nu are dreptul să intervină în visul pe care voi îl aveți, nimeni nu are dreptul să vă
lase să puneți deoparte visurile voastre, ca să le luați în brațe pe ale lor. Dacă voi n-o să vă trăiți visurile
voastre, o să trăiți visurile altor oameni. (Mirela Retegan, Cum să-ți îndeplinești visurile)

Sintagma expresivă, cu potențial emoțional, „un om simplu” implică, în cadrul contextului

în care este inserată, un stereotip: oamenii simpli reușesc mai greu să-și îndeplinească visurile.
Mirela Retegan pornește de la acest stereotip, pe care îl „demolează” prin apelul la exemplul
propriu: „și am reușit să construiesc în România cel mai mare fenomen prin care sute de mii de
părinți și copii învață că fericirea este, de fapt, obiectivul principal al acestei relații”. Stereotipul
este, în acest caz, bariera care îl poate opri pe receptor să își atingă potențialul.
În MR, remarcăm încă două bariere: tentația de a renunța și influența externă.
Prima barieră se exprimă prin verbul „a renunța” la formă negativă și utilizat în relatarea
exemplului propriu: „Nu am renunțat nicio clipă”, „Nu am renunțat nicio secundă”. Implicatura
generată de aceste negații este existența unor bariere: Nu am renunțat, deși mi-a fost greu.
A doua barieră, influența externă, se evidențiază tot printr-o formă a negației, inserată în
generalizarea: „Nimeni nu are dreptul să intervină în visul vostru”.

V.4. Strategii nonverbale. Utilizarea recuzitei și comportamentele nonverbale

În cadrul discursului motivațional, strategiile nonverbale de gestionare a impresiei se

subordonează unui scop diferit în raport cu literatura de specialitate (Schneider 1981). Astfel, nu
se urmărește impresionarea publicului prin evidențierea statutului social sau a performanțelor, ci
adeziunea publicului la mesajul discursului prin accentuarea impresiilor de victimă, mentor și
luptător.
Strategiile nonverbale la care se apelează în mod recurent sunt: (i) utilizarea recuzitei; (ii)
comportamentele nonverbale. Acestea sporesc impresia de victimă, mentor sau luptător,
complementând construcția situațiilor motivaționale. Deși strategiile nonverbale de gestionare a
impresiei nu ocupă un loc important în studiile de specialitate, există convingerea generală că

132
folosirea accesoriilor sau adoptarea comportamentelor nonverbale contribuie la formarea unei
impresii (Schneider et al. 1979; Schneider 1981).

V.4.1. Utilizarea recuzitei

În cazul discursului motivațional, clasificăm elementele de recuzită în funcție de

dimensiunile realității în care se încadrează și în funcție de impresia pe care o accentuează. Astfel,
identificăm: i) dimensiunea vizuală a realității – vorbitorul se folosește de imagini pe care le
afișează pe ecranul din spatele său; ii) dimensiunea fizică a realității – vorbitorul aduce pe scenă
obiecte sau se îmbracă într-un mod ostentativ pentru a accentua impresia dorită; ii) dimensiunea
auditivă a realității – vorbitorul se folosește de muzică. Așadar, subliniem că, în discursul
motivațional, recuzita poate fi vizuală, fizică sau auditivă. Prin această descriere a recuzitei,
evidențiem gradul ridicat de expresivitate al discursului motivațional.
Impresiile accentuate prin elementele de recuzită sunt aceleași pe care le-am demonstrat
anterior, prin construcția situațiilor motivaționale, și anume impresia de victimă, impresia de
mentor și impresia de luptător. În funcție de acestea, există recuzita victimei, recuzita mentorului
și recuzita luptătorului.

V.4.1.1. Recuzita victimei

Recuzita victimei se alcătuiește din vestimentație, imagini și materiale video. Acestea se

regăsesc în TU, AR 1 și PD, unde vorbitorii complementează impresia de victimă fie prin hainele
pe care le poartă, fie prin imagini care semnalează minciunile cu care s-au confruntat, fie prin
videoclipuri care demonstrează dificultățile prin care au trecut.
Elementele de recuzită au rolul de a susține impactul emoțional al mesajului verbal și de a
suprasolicita compasiunea publicului.

i) TU, Tedy Ursuleanu, Sensul libertății

Discursul TU ridică probleme conceptuale, cum sunt fericirea și libertatea. Vorbitoarea se

prezintă în fața publicului în ipostaza de victimă a unui incendiu, pentru a evidenția ideea că
fericirea și libertatea nu se pot defini privind în realitatea exterioară omului, ci în realitatea sa

133
interioară. Discursul său transmite convingerea că libertatea minții, în defavoarea libertății fizice,
este nelimitată și generează sentimente ca fericirea și împlinirea.
Am selectat mai jos un pasaj ilustrativ, alături de o imagine în care Tedy Ursuleanu este
surprinsă rostind pasajul selectat.

(41) Eu sunt Tedy. Nu cum scrie aici cu „x”, ci cu „y” și am ținut astăzi să mă prezint exact așa: într-un
cearceaf și desculță, cum am fost trimisă pe data de 7 noiembrie într-un spital din Viena. Eram un
caz grav.

Figura 4. Tedy Ursuleanu – ipostaza de victimă (TU)

Pentru a construi impresia dorită, Tedy Ursuleanu alege să poarte doar „un cearceaf”, pentru
a reconstitui pe scenă unul dintre cele mai dificile momente din viața sa, când era considerată „un
caz grav”. Aceasta justifică alegerea vestimentației, ceea ce confirmă comportamentul strategic:
„am ținut astăzi să mă prezint exact așa: într-un cearceaf și desculță, cum am fost trimisă pe data
de 7 noiembrie într-un spital din Viena”. În acest caz, vestimentația face parte din recuzita pe care
Tedy Ursuleanu o folosește pentru a crea impresia de victimă.

ii) AR 1, Andreea Raicu, Drumul către împlinire

În discursul AR 1, Andreea Raicu creează impresia că este victima unor idealuri false, impuse
de societate. Extrasul de mai jos împreună cu imaginea reflectă contrastul dintre ceea ce simte ea
și aparențe.

(42) Totul arată ca într-o viață minunată, nu? De fapt, era o viață minunată și era minunată pentru că așa
trebuia să fie. Am fost crescută într-o familie în care aveam foarte multe condiționări. Una dintre ele
presupunea foarte multă presiune pe mine pentru că trebuia să fac totul perfect.

134
 Figura 5. Andreea Raicu – slide (AR 1)

Vorbitoarea face o referire indirectă la imaginile afișate, prin cuantificatorul universal

„totul”, plasat la începutul întrebării: „Totul arată ca într-o viață minunată, nu?”. Simultan cu
adresarea întrebării, vorbitoarea afișează pe ecranul din spatele său slide-ul redat în figura 5.

iii) PD, Paul Dicu, Fiecare pas contează

Paul Dicu creează impresia că este victima propriilor alegeri în discursul PD. Prin intermediul
imaginilor, se ilustrează dificultatea situației în care s-a aflat la un moment dat, cu scopul de a se
atrage empatia publicului.
Relevante sunt extrasul (43) și imaginea surprinsă în figura 6.

(43) Unul dintre pasajele tehnice, unde foarte mulți își rup diverse pe acolo.

Figura 6. Paul Dicu – ipostaza de victimă (PD)

135
 Imaginile ce se derulează pe ecran sunt dublate de întreruperi prin care Paul Dicu aduce
detalii care completează și accentuează impresia transmisă prin imagini. Mai sus (v. Figura 6) se
află una dintre imaginile care se derulează în timpul discursului și explicația detaliată a
vorbitorului. Acesta folosește un limbaj dur, colocvial pentru a spori autenticitatea imaginii: „foarte
mulți își rup diverse pe acolo”.

V.4.1.2. Recuzita mentorului

În recuzita mentorului, se regăsesc (a) imagini, care fie demonstrează grafic mesajul verbal,
fie dublează mesajul verbal, prin afișarea cuvintelor-cheie în mărime amplificată, pe ecranul din
spatele vorbitorului, și (b) melodii, la care se apelează însă extrem de rar.
Edificatoare pentru recuzita mentorului sunt discursurile AR 3, MC, VR și EB.

i) AR 3, Andrei Roșu, Cele 40 de milioane de motive pentru a nu sta pe canapea

Din discursul AR 3, am extras fragmentul (44), iar mai jos se află imaginea pe care o afișează
vorbitorul pe ecranul din spatele lui.

(44) Acum, bineînțeles, o concluzie, ca să vă las așa cu o idee din ultimul slide: eu sunt, v-ați dat seama, cel
cu aura aia roșie așa, care ajunge primul. [...] Eu nu cred că am fost cei mai rapizi dintre 40 de
milioane sau câte zeci de milioane sunt, [...] pentru a sta pe canapea și a ne uita la televizor, ci
pentru a explora acest univers plin de posibilități pentru a avea, face sau a deveni altcineva.

Figura 7. Andrei Roșu – slide (AR 3)

136
 Andrei Roșu apelează la imagini pentru a-și susține, într-un mod ludic, ideea: „Eu nu cred că
am fost cei mai rapizi dintre 40 de milioane sau câte zeci de milioane sunt..., nu cred că am fost cei
mai rapizi pentru a sta pe canapea și a ne uita la televizor, ci pentru a explora acest univers plin de
posibilități pentru a avea, face sau a deveni altcineva.”. Acesta adoptă rolul de mentor al publicului,
dezvăluind convingeri despre esența vieții.

ii) MC, Mugur Ciumăgeanu, Mit: Oamenii slabi se duc la psiholog

Mugur Ciumăgeanu încheie discursul afișând pe ecranul din spatele lui concluziile, prin
intermediul citării unui autor care îi este familiar.

(45) Îl las pe prietenul meu, Leonard Cohen, să vă zică o parte din concluzii, de genul „That’s how it goes,
everybody knows”.

Figura 8. Mugur Ciumăgeanu – slide (MC)

Referirea la autorul citatului se face prin apelativul „prietenul meu”. În mod indirect,
vorbitorul exprimă acordul cu ideile exprimate de autorul citat, inclusiv în citatul afișat pe ecran.
De asemenea, se observă titlul metaforic pe care îl are slide-ul (v. Figura 8), „Din raiul
normalității...”. Prin cuvântul „raiul”, Mugur Ciumăgeanu transformă conceptul de „normalitate”
într-un obiect aspirațional, atingându-și, în acest fel, scopul comunicativ: de a convinge oamenii în
legătură cu normalitatea mersului la psiholog.
În plus, pe acest slide, vorbitorul își exprimă ideile în limbi diferite, și anume română („Din
raiul normalității”), latină („dixit”) și engleză („Everybody knows the fight was fixed/The poor
stay poor, the rich get rich/That’s how it goes/Everybody know”). Aceasta are două roluri retorico-

137
pragmatice: a) de a exprima încrederea în cunoștințele comune cu receptorul; b) de a construi un
spațiu comun de discurs.

iii) VR, Vasi Rădulescu, Să nu-ți uiți poveștile

În discursul VR, Vasi Rădulescu construiește un moment inspirațional într-un mod inedit.
Afișează pe ecran cuvintele-cheie ale mesajului său: „bine”, „empatie”, „abandon”, „etichete”,
„griji”, pe care le putem observa în extrasul (46) și în imaginea surprinsă în figura 9.

(46) Sunt câteva cuvinte. Mi-ar plăcea ca din această poveste să ținem minte că trebuie să facem bine, să nu
abandonăm, să nu mai punem etichete absurde, să avem grijă de ceilalți, să înțelegem ce înseamnă
empatie și, poate extensia ei supremă atunci când punerea în locul celuilalt ne determină să-l și ajutăm,
să avem compasiune.

Figura 9. Vasi Rădulescu – slide (VR)

Cuvintele-cheie apar înainte de mesajul propriu-zis, cu rol anticipativ și creează impresia

unei comunicări spontane, deci sincere, deoarece vorbitorul pare că își formulează mesajul cu
ajutorul cuvintelor pe care le-a afișat în imagine. Totodată, mesajul și imaginea care îl completează
formează impresia că vorbitorul este un mentor pentru public, deoarece acestea transmit sfaturi
profunde cu privire la înțelegerea unor concepte morale, cum este binele.

138
 iv) EB, Eyesdrops Bend, Dacă nu ți-e frică, nu merită

Cel mai rar tip de recuzită, recuzita auditivă, se regăsește în discursul trupei Eyesdrops.
Aceștia își încep discursul printr-o interpretare muzicală. Mai întâi, solistul instruiește oamenii din
public să poarte căștile și, pentru trei minute, îi atrage în universul său muzical. La finalul melodiei,
vorbitorul răspunde anticipativ la întrebarea „Ce căutăm noi aici?”. Răspunsul său trădează
impresia că este modest, întrucât nu el este cel care spune despre sine că este un inovator în
domeniul muzical, ci se ajută de răspunsul celor care l-au invitat să participe la conferință:
„răspunsul a fost acela că am fost chemați pentru că inovăm în domeniul în care ne manifestăm”.
Suportul auditiv ajută vorbitorul să construiască un univers comun de discurs și să se conecteze
mai profund cu publicul. Totodată, acest element de recuzită generează, anterior discursului,
emoții, creând două efecte posibile: a) sensibilizează publicul, b) provoacă admirația față de
vorbitorul care își face cunoscut talentul, fiind o punere în scenă surprinzătoare.
Prin interpretarea propriilor compoziții muzicale, vorbitorul anticipează rolul de mentor pe
care și-l va atribui în discurs, deoarece arată despre sine că este înzestrat cu talent și dornic să
împartă cu publicul traiectoria urmată de el pentru ca visul pe care i l-a insuflat talentul să devină
realitate. Această traiectorie se anticipează prin titlul discursului, care ilustrează îndemnul central,
și anume „Dacă nu ți-e frică, nu merită”.
Mai jos (v. Figura 9) se regăsește o imagine din timpul discursului, în care publicul poartă
căștile primite în cadrul conferinței pentru a asculta melodia interpretată de vorbitor.

(47) Se pune, evident, întrebarea „Ce căutăm noi aici?”. M-am întrebat același lucru atunci când am fost
invitat și răspunsul a fost acela că am fost chemați pentru că inovăm în domeniul în care ne
manifestăm.

Figura 10. Publicul în timpul discursului EB

139
 V.4.1.3. Recuzita luptătorului

Elementele de recuzită care sporesc impresia de luptător sunt fie imagini care dublează
îndemnurile vorbitorului, fie obiecte care demonstrează, în sens propriu, statutul de luptător al
vorbitorului, cum sunt medaliile și mănușile de box.
Prin intermediul acestor elemente de recuzită, se sporește încercarea vorbitorului de a
convinge publicul să nu renunțe la visuri indiferent de dificultatea impedimentelor. Pentru
ilustrarea recuzitei luptătorului, sunt relevante discursurile AC 1 și CS.

i) AC 1, Alin Comșa, Alchimia încrederii în sine

Alin Comșa vorbește, în discursul AC 1, despre necesitatea inițiativei în atingerea unui scop.
Directivul care apare pe ecran în timpul discursului sintetizează mesajul, însă vorbitorul nu se
referă deloc la imagine, ci o folosește ca pe o dublare a cuvintelor sale: „N-ai încredere în tine? Nu
crezi că poți? Du-te acolo!”.
Mai jos se regăsește extrasul edificator din discursul AC 1, alături de imaginea ce contribuie
la impresia că el este un luptător. Aceasta reiese din sintaxa celor două enunțuri: condiționala
(„Dacă stai acasă și nu faci niciun efort, n-o să se întâmple nimic”) și aserțiunea evaluativă („Cea
mai bună strategie pentru a reuși este să te duci acolo”), care formează un act de vorbire directiv
performat indirect.

(48) Știu că singura strategie ca să faci vânzări este [pauză] să te duci acolo, pentru că dacă stai acasă n-o să
faci vânzări. Dacă stai acasă și nu faci niciun efort, n-o să se întâmple nimic. Cea mai bună strategie
pentru a reuși este să te duci acolo. N-ai încredere în tine? Nu crezi că poți? Du-te acolo!

Figura 11. Alin Comșa – slide (AC 1)

140
 Prin imagine (v. Figura 11), vorbitorul se asigură că mesajul se întipărește în memoria vizuală
a receptorului, instigând, astfel, publicul la o „luptă” cu propria comoditate sau cu lipsa încrederii
în sine.

ii) CS, Cristiana Stancu, Echilibru

Ilustrative pentru impresia de luptător pe care o gestionează Cristiana Stancu sunt fragmentul
(49), extras din discursul CS, și imaginile care surprind momentul de pe scenă în care rostește
fragmentul citat.
În imaginile de mai jos, care prezintă câteva momente din timpul discursului CS, Cristiana
Stancu se află pe scenă cu o medalie și cu o mănușă de box. Aceste obiecte sunt definitorii pentru
statutul său social, acela de luptătoare, urmând ca, după câteva clipe, să renunțe la recuzită într-un
mod ostentativ.

(49) Asta este imaginea pe care o văd oamenii când mă aflu în ring. Astăzi o să vă arăt ce se află în
spatele acestei imagini. (Cristiana Stancu, Echilibru)

Figura 12. Cristiana Stancu – ipostaza de luptător 1 (CS)

141
 Figura 13. Cristiana Stancu - ipostaza de luptător 2 (CS)

Figura 14. Cristiana Stancu – ipostaza de luptător 3 (CS)

Prin recuzita pe care o folosește, ea declară că va vorbi, de fapt, despre ceea ce se află dincolo
de aparențe, adică despre statutul său moral: „Asta este imaginea pe care o văd oamenii când mă
aflu în ring.” (v. Figura 12); „Astăzi o să vă arăt ce se află în spatele acestei imagini.” (v. Figura
13 și Figura 14). Discursul acesteia se construiește în jurul ideii că este o luptătoare atât în sensul
propriu al cuvântului, ci și în sensul figurat, sugerând, pe tot parcursul discursului, că a luptat nu
numai în ringul de box, ci și pentru visurile sale.

142
 V.4.2. Comportamentele nonverbale

Comportamentul nonverbal îndeplinește o serie de funcții esențiale în eficiența comunicării

și se caracterizează prin poziția corporală, expresii faciale și prin gesturi (Schneider 1981; Hickson,
Stacks și Moore 2007).
S-au identificat șase funcții ale comportamentului nonverbal (Hickson, Stacks și Moore
2007: 21):
(a) Funcția de identificare și de autoprezentare. Prin intermediul acestei funcții, se pune
în lumină faptul că orice comportament nonverbal poate dezvălui identitatea unei persoane,
deoarece există tendința generală de a recunoaște un individ după gesturi, expresii faciale, poziție
corporală sau mers.
(b) Funcția de control al interacțiunii. Această funcție se manifestă atunci când un
individ se folosește de anumite gesturi pentru a prelua cuvântul într-o conversație sau pentru a
semnala că și-a încheiat expunerea.
(c) Funcția de relaționare. Această funcție privește spațiul personal care se creează în
acord cu gradul de intimitate al relației dintre două sau mai multe persoane. Apropierea fizică poate
sugera o relație intimă, în timp ce păstrarea distanței fizice poate ilustra o relație formală.
(d) Funcția de afișare a unor informații cognitive. Această funcție se actualizează când
gesturile unui individ substituie un mesaj verbal.
(e) Funcția de afișare a unor informații emoționale. Această funcție se actualizează
când expresiile faciale ale unui individ exprimă o emoție.
(f) Funcția de afișare aparentă a unor informații emoționale. Această funcție se
actualizează atunci când oamenii folosesc elemente nonverbale, cum sunt gesturile și expresiile
faciale, pentru a transmite emoții pe care nu le simt în realitate.
Dintre acestea, ultima funcție se aplică în cazul discursului motivațional, deoarece
considerăm că elementele nonverbale pe care le utilizează vorbitorii nu se pot considera indicii ale
unei autenticități reale, ci ale unei autenticități create pentru ca discursul să aibă un impact asupra
publicului. Vorbitorul motivațional, are, mai degrabă, un comportament dramatic, prin care
mimează emoții și trăiri. Deși discursul pare spontan, prin gradul ridicat de expresivitate, generat
de comportamentul nonverbal al vorbitorului, nu credem că se poate vorbi despre o spontaneitate
reală, ci despre o „pseudospontaneitate” (Buck și VanLear 2002).

143
 Prin „comunicarea pseudospontană” se înțelege manipularea de către un individ a expresiilor
faciale, a gesturilor, cu scopul ca acestea să pară spontane (Buck și VanLear 2002: 526). Acest tip
de comunicare se bazează pe un sistem de semne pe care le au în comun indivizii. De aceea,
elementele nonverbale la care apelează vorbitorul motivațional sunt universal valabile: zâmbetul,
ridicarea ambelor sprâncene odată cu rostirea unei afirmații-cheie din cadrul discursului, aplecarea
capului care acompaniază dezvăluirea unei trăiri negative, adoptarea unor gesturi simbolice38
pentru a da concretețe ideilor. Vorbitorul motivațional mimează spontaneitatea, cu scopul ca
impresia pe care o afișează în fața publicului să pară naturală, autentică, nu creată intenționat pentru
a spori persuadarea. În acest sens, mimarea spontaneității reflectă subtilitatea actului de persuadare.
Pentru exemplificare vom folosi trei discursuri, și anume TU, AR 1 și ICM. În fiecare dintre
acestea, vorbitorii se prezintă alternativ în toate cele trei ipostaze, de victimă, de luptător și de
mentor, adoptând comportamente nonverbale similare.

V.4.2.1. Comportamentul de victimă

Impresia de victimă se transmite prin gestionarea următoarelor elemente nonverbale: poziția

corporală, privirea și sprâncenele. În cele trei discursuri pe care le-am selectat spre exemplificare
(TU, AR 1, ICM), se observă poziția lăsată a umerilor, brațele coborâte, privirea orientată în jos, o
ușoară încruntare în semn de nemulțumire și expresia feței, în general, serioasă.

(a) Tedy Ursuleanu (v. Figura 15) povestește, în TU, cum, în doar câteva clipe, ea a
devenit victima unui incendiu. Atunci când dezvăluie publicului această experiență, ea privește în
jos, își coboară umerii și se încruntă ușor. Prin acest comportament, vorbitoarea recreează
deznădejdea pe care a simțit-o în momentul incendiului și sensibilizează într-o măsură mai mare
publicul.

38
Gesturile simbolice transmit mesaje prin recrearea unui aspect privitor la forma sau la mișcarea referentului; sunt
gesturi care imită obiectele din realitate (McNeill 1992; Cartmill și Goldin-Meadow 2016: 309).

144
 Figura 15. Tedy Ursuleanu – comportament de victimă (TU)

(b) Andreea Raicu este surprinsă în figura 16 rememorând momentul în care a

conștientizat că nu era atât de fericită precum se imagina. Aceasta dă impresia că este o victimă a
propriilor idealuri false și sporește această impresie printr-un comportament nonverbal similar cu
comportamentul lui Tedy Ursuleanu: privește în jos.

Figura 16. Andreea Raicu – comportament de victimă (AR 1)

(c) Ioana Chicet-Macoveiciuc este surprinsă în figura 17 povestind unul dintre

evenimentele nefericite prin care a trecut, când s-a simțit o victimă a destinului, neputincioasă în a
înțelege sensul propriei existențe. Se observă aceeași privire coborâtă, ca în cazul Andreei Raicu și
al lui Tedy Ursuleanu, umerii lăsați și o ușoară încruntare, prin care se recreează nemulțumirea față
de realitatea pe care a trăit-o și pe care o descrie în discurs.

145
 Figura 17. Ioana Chicet-Macoveiciuc – comportament de victimă (ICM)

V.4.2.2. Comportamentul de mentor

Impresia de mentor se transmite prin gestionarea următoarelor elemente nonverbale: gesturi

ample, zâmbet și sprâncene. Zâmbetul, în mod special, dezvăluie despre un individ că este deschis,
luminos, împlinit (Tracy și Robins 2004). Din acest motiv, considerăm zâmbetul și celelalte
elemente nonverbale care îl acompaniază indicii importante în crearea impresiei de mentor.

(a) În figura 18, Tedy Ursuleanu este surprinsă când îndeamnă publicul să-și dezvolte
imaginația, aceasta fiind, din punctul ei de vedere, una dintre cele mai importante surse ale
libertății. Vorbitoarea dezvăluie că lumea în care trăim are nevoie de toate tipologiile umane, pentru
a se cultiva diversitatea, în lipsa căreia totul ar fi, spune ea, „plictisitor”. Se remarcă gesturile ample
(v. Figura 18), care dublează ideea de diversitate, și zâmbetul (v. Figura 19), care acompaniază
revelația pe care i-o prezintă publicului, privitoare la importanța diversității umane.

146
 Figura 18. Tedy Ursuleanu – comportament de mentor 1 (TU)

Figura 19. Tedy Ursuleanu – comportament de mentor 2 (TU)

(b) În figura 20, Andreea Raicu este surprinsă ridicând sprâncenele simultan cu
afirmarea ideii că definiția succesului este diferită pentru fiecare individ. Ridicarea sprâncenelor
transmite o emoție suplimentară, și anume uimirea în fața revelației că fiecare individ are propria
definiție a succesului. Totodată, prin ridicarea sprâncenelor se ilustrează importanța unei idei-cheie
a discursului.

147
 Figura 20. Andreea Raicu – comportament de mentor (AR 1)

(c) Ioana Chicet-Macoveiciuc subliniază, în momentul surprins în figura 21, importanța

asumării sinelui, orientând publicul către ideea centrală a discursului, și anume că autenticitatea
aduce cu sine relații sincere. Pentru a evidenția importanța acestei idei, vorbitoarea ridică
sprâncenele aparent spontan, odată cu rostirea afirmației-cheie, pentru a complementa efectul
produs de informația transmisă prin canalul verbal, dar și pentru a atrage atenția publicului.

Figura 21. Ioana Chicet-Macoveiciuc – comportament de mentor (ICM)

V.4.2.3. Comportamentul de luptător

Impresia de luptător se transmite prin gestionarea gesturilor simbolice. Prin intermediul

gesturilor simbolice, se recreează locuri simbolice spre care vorbitorii direcționează publicul și se

148
oferă concretețe unor noțiuni abstracte. Privite metaforic, gesturile simbolice reflectă modul cum
vorbitorii îndeamnă receptorul spre lupta cu sine însuși.

(a) Tedy Ursuleanu este surprinsă în figura 22 explicând cum s-a luptat cu ea însăși
pentru a-și redobândi capacitatea de a merge; aceasta recreează, printr-un gest simbolic, traseul pe
care l-a urmat de la pat spre locul unde își propusese să ajungă pentru a se forța să pășească din
nou.

Figura 22. Tedy Ursuleanu – comportament de luptător (TU)

(b) Andreea Raicu arată, prin gesturi simbolice, așa cum se observă în figura 23, către
ceea ce numește „nevoile celorlalți”. Gestul său, constituit din orientarea ambelor brațe către
exterior, simbolizează lumea exterioară care a influențat-o în alegerea drumului în viață.
Vorbitoarea subliniază faptul că și-a trăit viața în funcție de „nevoile celorlalți”, fapt ce a generat
o luptă interioară.

Figura 23. Andreea Raicu – comportament de luptător (AR 1)

(c) Ioana Chicet-Macoveiciuc este surprinsă în figura 24 în momentul când dezvăluie

durerea neputinței de a-și exprima emoțiile, neputință cu care s-a luptat un timp îndelungat. Pentru
a intensifica emoția pe care dorește să o transmită, vorbitoarea își ține ambele palme deschise și

149
orientate către piept, pentru a indica spre locul de unde provine emoția negativă și, totodată, pentru
a orienta atenția publicului către lumea sa interioară, în care se desfășoară lupta.

Figura 24. Ioana Chicet-Macoveiciuc – comportament de luptător – ICM

V.5. Concluzii parțiale

În esență, gestionarea impresiei se referă la modul cum vorbitorul dorește să fie perceput de
ceilalți, astfel încât să îi îndemne să creadă într-o anumită idee sau să adopte o schimbare personală.
Pentru ca impresia despre sine să inspire publicul, vorbitorul creează situații motivaționale
tipice, cum sunt „situația de dificultate”, „situația de barieră” și „situația orientată către un
obiectiv”. Acestea reflectă impresia că vorbitorul motivațional este o ființă autentică, deci credibilă,
întrucât se plasează el însuși în ipostaza de victimă, când își asumă slăbiciunile sau experiențele
negative, în ipostaza de luptător, când reconstituie pentru public luptele cu sine sau cu diverse
obstacole, și în ipostaza de mentor, când dezvăluie publicului propriile lecții de viață, menite să
ghideze receptorul spre progresul individual. Acestea se împletesc în cadrului unui discurs, deși
una este dominantă. Fiecărei situații motivaționale îi corespund tactici discursive specifice, care
funcționează în complementaritate, uneori, în cadrul aceluiași discurs.
Pentru situația de dificultate se apelează la: (i) relatarea unor experiențe negative; (ii)
autominimalizarea; (iii) lamentarea; (iv) redundanța; (v) anadiploza; (vi) reluarea graduală.
Acestea au în planul expresiei mărci textuale: folosirea unui limbaj concret, acumularea detaliilor

150
narative, acte de autominimalizare, care cuprind negația unor putințe personale, acte de lamentare,
care cuprind secvențe evaluative, intensificatori și acte verbale expresive.
În situația de barieră, am identificat următoarele tactici: (i) identificarea și explicarea barierei,
semnalată, în plan textual, prin deducții semantice aplicate la negații, unități lexicale descriptive și
structuri comparative, performate ca acte verbale asertive; (ii) folosirea directivelor, prin care
publicul este îndemnat la luptă; (iii) unități lexicale din sfera semantică a „luptei”, prin care se
reconstituie lupta, reprezentată prin repetiția cuvântului „luptă” sau a cuvintelor care conțin
componenta semantică [+luptă] și prin acte verbale asertiv-expresive, (iv) apelul la stereotipuri,
inserate în acte verbale expresive sau în lexeme ale negației.
Situația orientată către un obiectiv determină folosirea următoarelor tactici: (i) clarificarea;
(ii) soluționarea; (iii) folosirea repetiției; (iv) utilizarea contrastului; (v) schematizarea; (vi)
augmentarea beneficiului; (vii) folosirea directivelor și a verbelor volitive. Acestea sunt realizate
prin acte verbale de clarificare, conectori cauzali, metalimbaj, cuvinte cu semnificații conotative,
asocieri semantice inedite, contrazicerea așteptărilor, valorificarea raportului adversativ, reluarea
unor lexeme care ciscumscriu un spațiu discursiv limitat semantic, enumerația, valorificarea
maximei tactului.
În linii mari, în aceste situații, se argumentează existența unei dificultăți reale. În acest sens,
vorbitorul îndeamnă publicul să conștientizeze și să depășească dificultatea și încearcă să îl
convingă, totodată, că lupta pentru a depăși dificultățile merită efortul, deoarece, astfel, se ajunge
la obiectivele dorite, care îmbunătățesc calitatea vieții.
De asemenea, am arătat că autenticitatea pe care vorbitorul motivațional dorește să o
transmită publicului, prin crearea impresiei de victimă, de luptător sau de mentor, se construiește
și la nivel nonverbal. În acest sens, se folosesc două strategii, ce implică diverse elemente de
recuzită și adoptarea unui comportament nonverbal, în funcție de impresia dorită.

151
 Capitolul VI. Negocierea relației cu publicul

Capitolul de față ia în discuție natura relației care se instituie între vorbitor și public. Ne
propunem să arătăm că există o tendință de menținere a unei relații formale, impuse de contextul
social, care concurează cu tendința de cultivare a unei relații apropiate cu publicul. Am pornit de
la premisa că există un echilibru între cele două tendințe, cu scopul de menținere a stabilității
interrelaționale.
Am observat însă că aceste tendințe nu se află într-un echilibru ideal, tendința către cultivarea
unei legături apropiate ocupând un loc mai important în cadrul discursului motivațional. În
consecință, se poate afirma că eficiența procesului de motivare depinde de legătura apropiată care
se creează între participanții la situația de comunicare, deoarece această legătură facilitează
identificarea receptorului cu situațiile prezentate în discurs.
Așadar, pentru a demonstra dorința de a se crea o relație apropiată între vorbitor și public,
vom arăta, mai întâi, cum se manifestă cele două tendințe și în ce măsură acestea sunt sau nu
concurente. Pentru a face aceasta, pornim de la distincția dintre relație formală și relație informală,
pentru a descrie relația ce se formează în cadrul discursului motivațional. În plus, explicăm
concurența dintre cele două tendințe printr-o mișcare discursivă de negociere a relației, care se
realizează prin alternanța dintre strategiile de apropriere și strategiile de distanțare.

VI.1. Relațiile interumane. Clasificări generale și cazul discursului motivațional

Pentru înțelegerea legăturii dintre vorbitor și public este necesară descrierea relației pe care
o impune contextul social. Ne referim însă la „relație” într-un sens limitat, ca la un schimb
comunicativ incomplet, deoarece vorbitorul este „actorul” principal al situației de comunicare,
fiind singurul care produce un mesaj verbal, sprijinit doar uneori de răspunsul nonverbal al
receptorului și extrem de rar de un răspuns verbal.
Există trei tipuri generale de relații interumane: (i) relații personale; (ii) relații formale; (iii)
relații sociale (VanLear, Koerner și Allen 2006). Desigur, acestea permit apariția unor subtipuri, în
funcție de voință și de gradul de intimitate (VanLear, Koerner și Allen 2006: 95). Relațiile
personale presupun o gamă variată de raporturi apropiate, bazate pe un grad mare de intimitate;

152
printre acestea, se regăsesc raporturile dintre soți, dintre cei mai buni prieteni sau dintre membrii
unei familii adoptive. O relație formală presupune, în opoziție cu relația personală, un grad foarte
mic de intimitate, cum se întâmplă în relația dintre un vânzător și un client, iar o relație socială este
dependentă de contextul în care se instaurează; o relație socială se poate instaura, de exemplu, între
participanții la un concurs național.
Așadar, plecăm de la ipoteza că mediul în care se produce discursul motivațional este
familiar, deoarece se neglijează convenția instituțională și se constituie o convenție de tip special,
mixt. De asemenea, o relație personală presupune raporturi mai apropiate decât raporturile care se
creează în cadrul conferinței unde se produc discursurile motivaționale. De aceea, considerăm, mai
degrabă, că între vorbitorul motivațional și public există un tip mixt de relație, care se bazează atât
pe manifestări politicoase, menite să păstreze distanța între vorbitor și public, pe care o impune
absența cunoașterii reciproce în prealabil, cât și pe manifestări existente în tipurile de relații
personale, cum este autodezvăluirea (v. Cpitolul III.).
Din acestea, reiese că relația care se creează pe fundalul discursului motivațional este una
specială, ce apare la granița dintre: personal, formal și social.
În plus, putem considera că între vorbitor și public se formează o prietenie, dar discutăm, mai
degrabă, de o relație prietenoasă, în măsura în care aceasta se distinge de prietenie, deoarece
prietenia se construiește pe fundamentul unor valori, cunoștințe, experiențe comune. Singurul
aspect comun dintre vorbitorul motivațional și receptor este contextul în care se află la momentul
producerii discursului. Totodată, este suprimată reciprocitatea care definește o prietenie. Așadar,
considerăm relația a fi, într-o măsură mai mare, socială și o numim prietenie asociativă, adică un
tip de relație care „nu durează mai mult decât circumstanțele externe și nu depășește scopurile pe
care le au indivizii” (VanLear, Koerner și Allen 2006:103) (trad.ns.).
În discursul motivațional, vorbitorul negociază cu publicul relația de prietenie asociativă,
prin familiaritate, într-o măsură mai mare, și prin stabilitate, într-o măsură mai mică. Această
discrepanță se reflectă în utilizarea, într-o proporție inegală, a strategiilor verbale de apropiere și a
strategiilor verbale de distanțare.
Familiaritatea se definește prin noțiunea de intimitate, care se referă la o clasă a
interacțiunilor sociale, în care unul dintre parteneri exprimă sentimente relevante pentru sine și, ca
rezultat al atitudinii pozitive a celuilalt, se simte înțeles (Collins și Feeney 2004: 164). În cadrul
discursului motivațional, cultivarea intimității are o funcție persuasivă. În primul rând, vorbitorul

153
nu dezvăluie sentimente relevante pentru sine, ci pentru celălalt, deoarece prin sentimentele,
emoțiile sau stările pe care le afișează sensibilizează receptorul și îi provoacă trăiri similare cu ale
sale. În al doilea rând, vorbitorul nu are nevoie să se simtă înțeles, deoarece discursul nu răspunde
la o nevoie de a sa, ci la nevoile acelora care sunt prezenți la conferință; acesta creează un spațiu
intim pentru a persuada publicul cu privire la o idee.
Stabilitatea este importantă în consolidarea unei relații, întrucât este mijlocul prin care se
diminuează incertitudinea (Canary și Dainton 2006). O relație stabilă se instaurează prin
menținerea unui echilibru între „acte de apropiere” și „acte de distanțare” (Ayres 1983: 62) (trad.
ns.).
Prin intermediul acestor două caracteristici – familiaritate, respectiv stabilitate, presupunem
că vorbitorul îl vulnerabilizează pe receptor și se sincronizează cu acesta; se impune o „stare
relațională”, ce pare să se bazeze pe încredere. Încrederea este însă unidirecțională, deoarece ne
referim la încrederea pe care publicul o are în vorbitor.

VI.2. Negocierea relației și politețea pragmatică

Analizăm modul cum se negociază relația cu publicul apelând la teoria politeții pragmatice,
care a fost enunțată de Brown și Levinson (1987). În formularea acestei teorii, se pornește de la
două premise: (1) există o dimensiune rațională a comportamentului uman; (2) există, la orice
individ, dorința de a avea o anumită imagine publică, o „față” pe care ceilalți să o recunoască și să
o accepte. Termenul „față” utilizat în această teorie provine din sociologia interacțiunii a lui
Goffman (1955), care a afirmat că indivizii interacționează apelând la acte verbale și nonverbale,
prin intermediul cărora își formează imaginea publică (v. Capitolul V.).
În funcție de nevoile individului, ne referim la imaginea publică prin doi termeni: „față
pozitivă” și „față negativă”. Nevoia de validare a unor valori ca intimitatea și libertatea personală
și nevoia de acceptare caracterizează „fața pozitivă” a unui individ, în timp ce nevoia de autonomie
și nevoia de independență se referă la „fața negativă”.
Inerent în orice interacțiune, există pericolul ca „fața” individului să se degradeze ca urmare
a performării unor acte verbale sau nonverbale, cu potențial amenințător. Brown și Levinson (1987)
iau în discuție „actele de amenințare a feței” și vorbesc despre directive și comisive, printre altele.
Directivele diminuează libertatea de acțiune a interlocutorului, amenințând „fața negativă” a

154
interlocutorului, în timp ce comisivele pot amenința „fața negativă” a emițătorului, prin asumarea
responsabilității cu privire la o acțiune.
Pentru ca potențialul amenințător și, implicit, degradarea feței să scadă, indivizii adoptă un
comportament strategic, fiind stimulați de obiectivele pe care le au în comunicare și de nevoia de
a performa anumite acte verbale în acord cu obiectivele respective. Brown și Levinson (1987)
stabilesc un set de strategii universal recognoscibile: (i) exprimarea neambiguă a intenției
comunicative (engl. on record) fie cu acțiuni redresive, prin care se urmărește micșorarea gradului
de degradare a „feței” receptorului, fie fără acțiuni redresive; (ii) exprimarea ambiguă a intenției
comunicative (engl. off record), prin care sensul actului performat poate fi negociat. Exprimarea
neambiguă fără acțiune redresivă poate altera „fața”, însă are avantajul de a satisface necesitatea
eficienței în comunicare, care apare, de exemplu, în situațiile de urgență. Exprimarea neambiguă
cu acțiuni redresive poate satisface atât „fața pozitivă”, cât și „fața negativă”, iar exprimarea
ambiguă satisface „fața negativă”, deoarece emițătorul se detașează de responsabilitata actului
performat.
Comportamentul strategic al individului se constituie din alegerile pe care le face pentru a nu
degrada propria imagine publică sau imaginea interlocutorului. Pentru a alege strategia potrivită cu
nevoile sale sau cu nevoile interlocutorului, individul are în vedere trei variabile sociologice: (i)
distanța socială (D), care este o relație simetrică, ce depinde de frecvența interacțiunilor; (ii) puterea
asimetrică (P), ce se referă la o relație asimetrică, determinată de controlul pe care fie emițătorul,
fie receptorul îl exercită într-o situație dată; (iii) ierarhia obligațiilor (I), care este determinată
cultural și situațional și depinde de gradul în care actul performat interferează cu nevoia de
independență sau de acceptare a receptorului.
Dintre strategiile prezentate anterior, exprimarea neambiguă cu acțiune redresivă sintetizează
comportamentul comunicativ politicos. Brown și Levinson (1987) iau în discuție această strategie
pentru a explica două tipuri de politețe: (a) politețea pozitivă – vizează „fața pozitivă” a indivizilor;
(b) politețea negativă – vizează „fața negativă” a indivizilor.
Politețea pozitivă reflectă tendința de apropiere a indivizilor și incluziunea receptorului în
realitatea emițătorului, ceea ce satisface nevoia receptorului de acceptare și de apreciere. Prin
intermediul politeții pozitive, se accelerează și se consolidează relațiile interumane.

155
 Politețea negativă reflectă tendința de evitare a indivizilor, prin efortul emițătorului de a nu
limita libertatea receptorului și de a-i respecta nevoia de intimitate. Prin intermediul politeții
negative, se menține distanța dintre indivizi.

VI.3. Strategii de negociere a relației în discursul motivațional

Vorbitorului motivațional îi recunoaștem, în primul rând, intenția de a propune o perspectivă

nouă asupra unei idei incorect asimilate de public. Propunerea lui poate afecta „imaginea negativă”
a receptorului, deoarece prin negarea unei idei cu care receptorul s-a acomodat vorbitorul
interferează cu nevoia receptorului de a avea autonomie. De aceea, vorbitorul depune efortul de a
se exprima redresiv, politicos. În al doilea rând, propunerii inițiale îi este complementar îndemnul
la acțiune, care, exprimat neambiguu, fără acțiuni redresive, poate afecta „imaginea negativă” a
receptorului, deoarece este amenințată libertatea de acțiune a receptorului, sau poate satisface
„imaginea pozitivă” a receptorului, dacă acesta percepe îndemnul la acțiune ca pe o oportunitate
de a adera la o mișcare colectivă, în care îi sunt recunoscute și apreciate niște calități.
Pentru a diminua potențialul amenințător al actelor prin care își verbalizează obiectivul
comunicațional și pentru a negocia „prietenia asociativă”, prin care vulnerabilizează receptorul,
vorbitorul ține cont atât de fața pozitivă a receptorului, cât și de fața negativă și adoptă un
comportament care se află la granița dintre politețea pozitivă și politețea negativă. În planul
expresiei, acest comportament se caracterizează prin două mișcări discursive recurente, ce se
actualizează în mod complementar: (i) crearea și menținerea unei legături apropiate cu publicul,
care satisface „fața pozitivă” a indivizilor și (ii) respectarea distanței impuse de context, care
satisface „fața negativă” a indivizilor. Deși par opuse, acestea nu se exclud reciproc, ci mențin un
echilibru aparent și sporesc efectul intenționat prin proiectarea atitudinii pozitive (v. Capitolul IV.)
și prin gestionarea impresiei (v. Capitolul V.), și anume identificarea publicului cu vorbitorul.
Celor două mișcări discursive le corespund strategiile politeții pozitive, respectiv ale politeții
negative puse în lumină de Brown și Levinson (1987).

VI.4. Strategii ale politeții pozitive

Cele mai frecvente strategii ale politeții pozitive pe care le recunoaștem în discursul

156
motivațional sunt: (i) folosirea unor forme de expresie specifice relației între membrii aceluiași
grup; (ii) construirea unui univers comun de discurs; (iii) apelul la umor.
În continuare, vom lua în discuție fiecare dintre aceste strategii sub aspectul mărcilor
discursive.

VI.4.1. Folosirea unor forme de expresie specifice relației între membrii aceluiași grup

Tehnicile prin care se pune în act strategia folosirii unor forme de expresie specifice relației
între membrii aceluiași grup sunt: (a) adresarea prin deictice personale realizate prin forme
pronominale la persoana a 2-a singular și 1 plural; (b) adresarea prin forme cu valoare
hipocoristică; (c) utilizarea unor marcatori cu rol fatic.

VI.4.1.1. Adresarea prin deictice personale realizate prin forme pronominale la

persoana a 2-a singular și 1 plural

Formele pronominale la persoana a 2-a singular și 1 plural apar, fără excepție, în toate
discursurile care constituie corpusul cercetării de față. Mai jos, se regăsesc câteva pasaje
edificatoare, extrase din OA, MD, AC 2, ICM, RA, MM 2, AR 1 și OP.

(1) Dacă n-am mai avea frică, dacă ne-am uni, dacă ne-am tempera orgoliile, și am renunța la egou, și am
vrea să ne asociem, am avea orașe mai faine, am avea spitale, am avea niște școli frumoase, copiii
noștri ar avea o altă perspectivă, am trage la răspundere primarul, l-am întreba de ce investește în nu
știu ce borduri și nu într-un spital, i-am spune că noi nu suntem nicidecum supușii lui, ci el este
administratorul nostru care trebuie să ne dea socoteală. (Oana Gheorghiu, Despre puterea oamenilor
simpli)

(2) Poate un secret este faptul că noi suntem destul de leneși. Suntem leneși ca popor și nu prea vrem să
recunoaștem, dar voi veniți din urmă și puteți să veniți cu o putere de muncă nouă. (Matei Dima, Cum
ajungi să-ți trăiești visul?)

(3) Dacă ajungi să fii mulțumit în realitatea ta, în mica realitate, atunci este momentul să ieși și să
vorbești despre asta și asta am venit și am făcut eu astăzi aici. (Aylin Cadîr, Dă-te la o parte din propria
ta cale)

(4) De exemplu, să spunem că plânge când îl pui în scaunul de mașină, că e incomod, că nu vrea în centuri.
Dacă îi distragi atenția, atenția lui o să fie distrasă, nu o să mai fie acolo. Tu vrei să-i spui că „Ok, uite,
nu putem călători decât în scaun de mașină. Înțeleg că plângi, înțeleg că ești supărat, sunt aici lângă tine,
te iubesc oricum, dar trebuie să facem asta. Asta e lecția mea pentru tine. E important să călătorim în
siguranță. Eu am centură, ai și tu. Stau aici până plângi, o să fie bine.” Acesta e adevărul despre situația
asta. (Ioana Chicet-Macoveiciuc, Lasă adevărul să existe și să vindece)

157
 (5) Toată lumea... dacă vă întreb acum câţi dintre voi ar dori să fie un medic pe ambulanţă, când vine
ambulanţa la el, ridicaţi mâna, vă rog. Sincer, câţi vreţi medic? Înseamnă că poate cineva v-a informat
ce vreau să spun, că văd că nu ridicaţi mâna. (Raed Arafat, Cum să schimbi lumea)

(6) Cu cât e mai mare miza, cu atât vor încerca mai mult să te reducă la tăcere. Și atunci vocea ta trebuie să
fie și mai puternică. Și mai hotărâtă! Vor arunca în tine cu noroi, vor încerca să te decredibilizeze, vor
spune că nu înțelegi nimic și să stai în pătrățica ta, cu zâne și copii și curcubeie. Tu să știi atunci că e
momentul în care vocea ta începe să conteze. (Melania Medeleanu, Cum să-ți găsești vocea. Călătorie
de la șoaptă la strigăt)

(7) Și, de cele mai multe ori, alergăm, alergăm, alergăm să facem toate aceste lucruri și, la final, după ce le
avem, suntem extrem de obosiți, frustrați și foarte triști. Știți de ce? Pentru că alegem să ne ghidăm
după valorile altor oameni, ale societății, și nu după valorile noastre. (Andreea Raicu, Drumul către
împlinire)

(8) Or, clipa asta, dacă nu o îndumnezeiești cu bunătate, cu generozitate, cu empatie, cu viu frumos, oameni
buni...Viu frumos. Putem exista pe Pământul ăsta atât de frumos. Și nu depinde decât de fiecare dintre
noi. (Oana Pellea, Despre puterea emoției)

Prin intermediul formelor pronominale la persoana a 2-a singular, se sporește identificarea

individuală cu mesajul ce se dorește a fi transmis prin discurs. Aceasta înseamnă că singularul
gramatical orientează discursul către individ, în defavoarea colectivului.
Persoana 1 plural exprimă solidaritate și marchează coparticiparea la situația de comunicare
dată.

VI.4.1.2. Adresarea prin forme cu valoare hipocoristică

Familiaritatea în cadrul discursului motivațional se construiește prin folosirea formelor cu

valoare hipocoristică, ce caracterizează comunicarea intimă. Observăm formule ca „fraților” (9),
„oameni buni” (10), (11) și „dragii mei” (12), (13), prezente în CI, OP, ȘM, BP și TU.

(9) Dar în rest nu schimbăm nimic, pentru că...de ce? Păi e foarte greu, fraților! Cât ești dispus să plătești
ca să te schimbi? (Cătălin Ionescu, Schimbarea între frustrare și bucurie)

(10) Pentru că ea, într-o bună zi, îi va zâmbi ei. Și ea îi va zâmbi lui. Și el îi va zâmbi ei. Și mi-am închipuit,
oameni buni, că zâmbetul meu, dăruit în ziua aceea, după ce face tot ocolul, globului ăstuia pământesc,
o să mi se întoarcă. Și așa e. Când dăruim, nu trebuie să așteptăm. Niciodată. (Oana Pellea, Despre
puterea emoției)

(11) Acum o să vi-i prezint pe amândoi. Care sunt eu și care e frate-miu? Bă, nu mă jigniți! Vă dau un indiciu:
el a ieșit primul, e primul născut. Care-s eu? Nici acum? Oameni buni, prima dată se face ciorna și după
aceea capodopera. (Ștefan Mandachi, Un metru de visuri)

(12) Câți dintre voi lucrați, știu eu, sau aveți de-a face cu e-mailul, dar mai mult în planul job-ului, al
serviciului, cu e-mail-urile, cu răspunsurile la e-mail-uri? Deci, există printre noi. Dragii mei, răspundeți
vă rog la e-mail-uri. (Beatrice Popa, Despre acțiune ca vector al schimbării)

158
 (13) Bună seara, dragii mei! Eu sunt Tedy. (Tedy Ursuleanu, Sensul libertății)

În discursul motivațional, utilizarea formelor hipocoristice are două roluri pragmatice: (a)
cultivă intimitatea dintre vorbitor și public; (b) creează impresia unei cunoașteri reciproce a priori
momentului prezent, deoarece această cunoaștere permite, în unele situații, renunțarea la adresarea
formală.

VI.4.1.3. Utilizarea unor marcatori cu rol fatic

Marcatorii cu rol fatic nu se află printre preferințele vorbitorilor. Îi recunoaștem în doar

câteva discursuri, OG, SS, DCF, AR 3 și DB 1, din care reproducem mai jos pasajele relevante.

(14) Nu ne place să vorbim despre lucrurile care n-au mers, dar să știți că fără eșec succesul nu vine. (Oana
Gheorghiu, Puterea oamenilor simpli)

(15) Nu te poate afecta ceva, credeți-mă, decât dacă tu permiți să te lași afectat. În perioada de încrâncenare,
habar n-aveam ce voiam. Dar știți ce? Știam al dracului de bine ce nu voiam. (Silvia Sîrb, De la „Nu
prea cred că pot” la „Știu că pot”)

(16) Vedeți, ne punem întrebările astea, dar de cele mai multe ori ni le punem după contexte, după momente,
după provocări, după greutăți, după tragedii din viața noastră. (Dragoș Cristian Finaru, De ce eu?)

(17) Știți ce-am observat? Toți ajungem să ne punem întrebarea, mai devreme sau mai târziu, „De ce eu?”.
Dar de cele mai multe ori – și spuneți-mi că nu-i așa – ne-o punem când ne grăbim dimineața, plecăm
cu mașina, mergem prin oraș și se face roșu la noi! Și ne gândim: „Bă, nu putea, de ce la mine? Dar nu
putea la ăla din spate? Tocmai la mine?” (Dragoș Cristian Finaru, De ce eu?)

(18) În anul 2000, am luat decizia de a pleca din formație, așa, în plină glorie. Și băieții, mai ales, mă întrebau
„Cum poți să pleci acum, când aveți un nivel de popularitate așa de mare? De ce acum, acum? Acum
când aveți sute de fane, poate care vă trimit sutiene?” Am spus clar: „Fanele noastre nu aveau sutien!”
Pentru că nu aveau vârsta la care să aibă sutien, ca să ne înțelegem... (Andrei Roșu, Cele 40 de milioane
de motive pentru a nu sta pe canapea)

(19) Nu vi se pare pe undeva ciudat că atunci când un politician face un banc și ne face să râdem, el crește în
sondaje? Dar atunci când plânge ni se pare teribil de suspect? Dacă încă nu v-ați prins, subiectul
prelegerii mele, „Apă și sare” nu este fracturarea hidraulică, o temă foarte la modă astăzi în România.
Vreau să vă vorbesc în schimb despre lacrimi. (Dragoș Bucurenci, Apă și sare)

Marcatorii cu rol fatic prezenți în discursul motivațional, cum sunt „să știți” (14), „credeți-
mă” (15), „vedeți” (16), „și spuneți-mi că nu e așa” (17), „ca să ne înțelegem” (18), „dacă încă nu
v-ați prins” (19) au două funcții importante: (i) exprimă orientarea permanentă spre public și (ii)
creează un grad ridicat de complicitate între vorbitor și public.

159
 VI.4.2. Construirea unui univers comun de discurs

Tehnicile prin care se realizează această strategie sunt: (a) completarea discursului cu
secvențe fatice; (b) construirea perechii de adiacență întrebare-răspuns.

VI.4.2.1. Completarea discursului cu secvențe fatice

Pentru a construi un univers discursiv comun cu publicul, cel mai des vorbitorul preferă să
își completeze discursul cu secvențe fatice, deoarece astfel întreține atenția publicului. În planul
expresiei, secvențele fatice se recunosc fie prin întrebările retorice, fie prin întrebările disjunctive.
Complementară faptului că întrebările retorice și întrebările disjunctive au o funcție fatică,
prin care se pun bazele unui „teritoriu” comun, este contribuția pe care acestea o aduc în procesul
de persuadare subtilă a publicului. Vorbitorul motivațional creează un spațiu de răspuns, invitând
publicul să reflecteze la subiectul prezentat, adresându-i întrebări privitoare la mesajul discursului,
însă acesta ghidează reflecția în direcția dorită de el, prin intermediul întrebărilor disjunctive, care
limitează răspunsul din partea publicului. Prin urmare, puterea de persuadare a întrebărilor depinde
de puterea emițătorului de a nu lăsa loc unui răspuns alternativ din partea receptorilor (Șerbănescu
2002: 75).

VI.4.2.1.1. Întrebările retorice

Întrebările retorice invită publicul la reflecție și apar frecvent în discursurile următoare: TU,
TC, AR 2, DB 1, BP, ȘM, DCF, SS. Mai jos se află câteva fragmente relevante.

(20) Deși fiecare dintre noi arată altfel, cu toții tindem spre aceleași idealuri: vrem să iubim să fim iubiți și,
mai presus de asta, vrem ca toți să trăim în armonie. E adevărat? Am descoperit în aceste multe luni de
recuperări că nu libertatea fizică mă ajută, ci libertatea spiritului. (Tedy Ursuleanu, Sensul libertății)

(21) Există și varianta inversă, să prevaleze realitatea, dar cred că în mod normal visele ne conduc și, atuncea,
cum îți spui povestea? Cum te întâlnești cu oamenii din fața ta și ce faci? Cum, cum te exprimi?
Eu cred că simplu, cu curaj, cu creativitate și cu capacitate de sinteză, pentru că povestea ta trebuie spusă
repede. Ai curajul să te înfățișezi în fața celui cu care vorbești și să spui: „Bă, uită-te, fii atent, eu sunt
ăsta!” (Tudor Chirilă, Poveștile noastre și viitorul comunicării)

(22) Ce credeți că este nevoie ca să vă apucați de o idee? Și să vă spun ce am găsit: trebuie să știu că o să-
mi iasă, trebuie să știu unde o să mă ducă, trebuie să fie o oportunitate pe care o pot măsura, vedea, să
știu că e o oportunitate foarte interesantă și certă, reală, aș vrea să știu că o să am succes și trebuie să am
o idee genială. (Andreea Roșca, Tot ce știam despre succes e greșit)

160
 (23) Nu vi se pare pe undeva ciudat că atunci când un politician face un banc și ne face să râdem, el crește în
sondaje? Dar atunci când plânge ni se pare teribil de suspect? Dacă încă nu v-ați prins, subiectul
prelegerii mele, „Apă și sare” nu este fracturarea hidraulică, o temă foarte la modă astăzi în România.
Vreau să vă vorbesc în schimb despre lacrimi. (Dragoș Bucurenci, Apă și sare)

(24) Ce ați spune dacă v-aș spune că totul e posibil? O să mă credeți? Totul e posibil. (Beatrice Popa,
Despre acțiune ca vector al schimbării)

(25) Dacă îți vinzi toate hainele de pe tine, dacă îți vinzi casa, masa, afacerea, brandul, dacă îți vinzi
dinții de aur, dacă îți vinzi locul de veci, dacă îți vinzi silicoanele, care este valoarea ta integrală
evaluată în bani? Vă iau la bani mărunți din prima, să știți [râsete]. Faceți calculul și dacă vă donați
sângele, dacă vă donați organele contra cost sau vă vindeți părul la Kg. Care este acum valoarea
voastră totală evaluată în bani? Și aici nu cuantificăm sufletul, pe mine nu mă interesează sufletul, ci
vrem să discutăm aici doar despre valoarea materială. (Ștefan Mandachi, Un metru de visuri)

(26) Știți ce-am observat? Toți ajungem să ne punem întrebarea, mai devreme sau mai târziu, „De ce eu?”.
(Dragoș Cristian Finaru, De ce eu?)

(27) Despre acea perioadă crâncenă, - prietenii apropiați știu, că repet asta foarte des - știți ce spun? Deci în
mintea mea era așa, dacă cineva vine și-mi zice: „Băi frate, ai de trecut prin zidul ăsta, e mare, gros, ai
de trecut prin el.” Știți ce ziceam eu? „Cât timp am la dispoziție?” Deci era „sânge pe pereți”, vă spun.
(Silvia Sîrb, De la „Nu prea cred că pot” la „Știu că pot”)

(28) Măsuram de la o zi la alta cum crește iarba acolo-n grădină, cum apar păpădii. Și știți ce mi-am dat
seama? (Silvia Sîrb, De la „Nu prea cred că pot” la „Știu că pot”)

(29) Știți ce urmează. Prima mașină care trece, vjjjjt. Mă stropește din cap până-n picioare. Știu c-așa am
ridicat mâinile și-am zis: „Dumnezeule al sărbătorilor, și-al tuturor oamenilor, care eștia colo sus, o să
am ce mașină vreau eu.” Înțelegeți? (Silvia Sârb, De la „Nu prea cred că pot” la „Știu că pot”)

În discursul motivațional, identificăm trei funcții ale întrebărilor retorice.

Prima funcție este de a a crea impresia că publicul este un participant activ la situația de
comunicare, fiind îndemnat să reflecteze pe marginea ideii prezentate de către vorbitor, aflându-
se, astfel, pe „teritoriul” vorbitorului. De exemplu, Tedy Ursuleanu adresează publicului o întrebare
privitoare la adevărul spuselor sale („E adevărat?”), însă nu pentru a întări credibilitatea, ci doar
pentru a se orienta către public, întrucât întrebarea se plasează între două subteme divergente, și
anume evidențierea idealurilor umane și revelarea faptului că „libertatea spiritului” este mai presus
de „libertatea fizică” (20). Aceeași funcție a întrebărilor retorice se remarcă în (21), (22), (23), (24)
și (25).
A doua funcție este de a reorienta atenția dinspre receptor spre emițător. În planul expresiei,
recunoaștem această funcție atunci când se pune o întrebare privitoare la ideile sau observațiile
vorbitorului: „Știți ce am observat?” (26), „Știți ce spun?” (27), „Știți ce mi-am dat seama?” (28).
A treia funcție, cel mai rar întâlnită, este de a verifica în ce măsură ideea ce se dorește a fi
transmisă prin discurs s-a înțeles de către public: „Înțelegeți?” (29).

161
 VI.4.2.1.2. Întrebările disjunctive

Întrebările disjunctive apar în discursul motivațional mai rar decât întrebările retorice; le
recunoaștem în TU, AR 1, ȘP, ICM și PD, din care redăm mai jos pasajele relevante.

(30) Haideți să facem un mic exercițiu de imaginație. Luați-vă câteva secunde, uitați-vă în jurul vostru, în
stânga, în dreapta, în față, în spate și vedeți cât de diferiți suntem cu toții. Acum gândiți-vă invers: Dacă
toți am arăta la fel, cum vi s-ar părea? Plictisitor, da? Ca și cum am purta o conversație în oglindă
tot timpul, da? (Tedy Ursuleanu, Sensul libertății)

(31) Totul arată ca într-o viață minunată, nu?De fapt, era o viață minunată și era minunată pentru că așa
trebuia să fie. (Andreea Raicu, Drumul către împlinire)

(32) Ce facem cu profesorii? E simplu! Avem nevoie de profesori buni pentru că ei sunt de obicei cei pe care
îi iubesc sau îi urăsc colegii din cancelarie. Știți la ce mă refer, nu? (Ștefan Pălărie, Revoluție prin
educație)

(33) Vine soțul de serviciu, își lasă servieta și face „Doamne, nu mai pot cu șeful ăsta, mă termină psihic!”
Și tu să zici „Heei, uită-te pe geam, uite ce am văzut, o doamnă atât de drăguță”. N-ar fi corect, nu? El
are nevoie să fie auzit. (Ioana Chicet-Macoveiciuc, Lasă adevărul să existe și să vindece)

(34) Pe fiecare concurent pe care-l depășesc dromaderii, concurentul este descalificat. Cam cum e asta? Ei
nu aleargă, i-ați văzut, da? Dar merg suficient de rapid, încât tu să nu te poți relaxa, să-i simți răsuflarea
cămilei. (Paul Dicu, Despre cum fiecare pas contează)

În general, în discursul motivațional, întrebările disjunctive semnalează dorința vorbitorului

ca publicul să îl înțeleagă și să fie de acord cu el, contribuind la crearea unui spațiu comun, unde
vorbitorul și indivizii din public împărtășesc idei și obiective comune.
O funcție importantă a întrebărilor disjunctive care apar în discursul motivațional este de a
controla percepția receptorului despre ideea discursului. Chiar dacă se propune o idee nouă,
publicul o percepe, prin intermediul întrebărilor disjunctive care i se adresează, ca pe o idee care
exista latent în conștiința sa, deoarece întrebările disjunctive limitează variantele de răspuns pe care
le poate oferi receptorul. Această funcție se observă în pasajele (30), (31), (32) și (33).
O altă funcție a întrebărilor disjunctive este de a echilibra relația dintre vorbitor și receptor.
Solicitând aprobarea publicului, vorbitorul exprimă incertitudine, însă aceasta nu îi afectează
credibilitatea, ci sporește apropierea de public și consolidează intenția de a fi în acord cu publicul.
Strict cu funcția de a întreține atenția publicului apare întrebarea disjunctivă din (34), pasaj
extras din PD.

162
 VI.4.2.2. Construirea perechii de adiacență întrebare-răspuns

Construirea perechii de adiacență întrebare-răspuns se realizează prin patru modalități pe care

le recunoaștem în funcție de tipul de răspuns primit. La întrebările pe care vorbitorul le adresează
publicului în mod direct, fără a fi precedate de secvențe anticipative, există, în general, patru tipuri
de răspuns: (a) răspuns verbal; (b) răspuns nonverbal; (c) răspuns paraverbal; (d) răspuns ipotetic
exprimat de emițător.

VI.4.2.2.1. Perechea întrebare – răspuns verbal

În construirea perechii întrebare – răspuns verbal recunoaștem o secvență dialogată completă,

în care participarea publicului la dialog se concretizează prin răspunsuri verbale. Astfel, receptorul
este un participant activ la prezentarea ideilor din discurs.
Identificăm această pereche de adiacență în AR 1 și în MAH, din care am extras pasajele
relevante, și anume (35), (36).

(35) Voi știți cine este cea mai importantă persoană din viața voastră? [Publicul: „Tu!”] Perfect. Eu,
până la 35 de ani, nu am știut că eu sunt cea mai importantă persoană din viața mea. (Andreea Raicu,
Drumul către împlinire)

(36) Bună ziua! Cum sunteți? Toată lumea bine? [Publicul: „Da!”] Ați învățat lucruri noi? [Publicul:
„Da!”] Vă place la TED? [Publicul: „Da!”] Mai veniți? [Publicul: „Da!”] Foarte frumos! (Mihai
Alexandru Hash, Uite de asta nu ai noroc)

Andreea Raicu adresează publicului întrebarea „Voi știți cine este cea mai importantă
persoană din viața voastră?”, iar publicul, fără a fi îndemnat, răspunde prompt („Tu!”). În
continuarea dialogului, vorbitoarea își exprimă aprecierea față de răspunsul pe care îl primește
(„Perfect.”). Această secvență dialogată este importantă pentru modul în care publicul asimilează
mesajul transmis, și anume că atenția individului ar trebui să se orienteze spre sine.
În MAH, din care am extras pasajul (36), promptitudinea răspunsului din partea publicului
(„Da!”) are aceeași relevanță ca în AR 1. Similar, vorbitorul apreciază răspunsul („Foarte
frumos!”).

163
 Perechea întrebare – răspuns verbal constituie un dialog fatic, cu funcție de închidere a
interacțiunii verbale și de anticipare a unei subteme a discursului, realizând tranziția de la o subtemă
la alta.

VI.4.2.2.2. Perechea întrebare – răspuns nonverbal

Răspunsul nonverbal se observă prin gesturi ilustrative, cum este ridicarea mâinii, și prin
mimică. Această pereche de adiacență există în SS, RA, DCF, IN și ȘP.

(37) Știți, aveți copii? Care-aveți copii? Și care n-aveți copii? Ailaltă mână sus. Care aveți copii știți, care
n-aveți copii veți ști. (Silvia Sîrb, De la „Nu prea cred că pot” la „Știu că pot”)

(38) Toată lumea... dacă vă întreb acum câţi dintre voi ar dori să fie un medic pe ambulanţă, când vine
ambulanţa la el, ridicaţi mâna, vă rog. Sincer, câţi vreţi medic? Înseamnă că poate cineva v-a informat
ce vreau să spun, că văd că nu ridicaţi mâna. (Raed Arafat, Cum să schimbi lumea)

(39) Sunt foarte curios, legat din cei din sală, dacă ați citit sau ați auzit măcar câte puțin despre sistemul
educațional finlandez, și dacă „da", vă rog să ridicați mâna. Bun! Avem o bază de dialog, ceea ce este
un lucru bun! (Ștefan Pălărie, Revoluție prin educație)

(40) Eu aș vrea să încep punându-vă o întrebare. Și anume v-aș ruga să-mi răspundeți ridicând mâna.
Câți dintre dumneavoastră aveți un vis, un ideal, un proiect, ceva drag, o aspirație la care vă gândiți cu
drag? Și uitați-vă înjur. Mulțumesc. Vedeți, eu cred sincer că fiecare dintre noi, că nimeni dintre noi, de
fapt, nu se trezește dimineața și se dă jos din pat pentru a merge la școală sau pentru a merge la muncă,
nici măcar pentru a merge în vacanță. (Dragoș Cristian Finaru, De ce eu?)

(41) Acum vă întreb și pe dumneavoastră și aș vrea să ridicați mâna: „Câți dintre dumneavoastră ar trece
ușa?” Vă văd, sunt bucuroasă, sunteți mulți în sală care ar intra pe ușa aceea. (Ioana Nicolaie, Alegeri în
viață)

(42) Și ca să putem avea un dialog, să fiu sigur că ne înțelegem cu toții aș vrea să verific: câți dintre cei din
sală sunt părinți? OK. Văd mulți încruntați, hai să reformulez. [râsete] Câți dintre voi aveți copii de
care știți? [râsete] Ok. S-au mai ridicat din...Nu! Bun, ca să putem avea un dialog, o să-i rog pe cei care
nu au ridicat mâna să-și imagineze că au copii. (Ștefan Pălărie, Revoluție prin educație)

La întrebările adresate publicului vorbitorul motivațional solicită răspunsul nonverbal prin

intermediul directivelor sub formă de îndemn: „Ailaltă mână sus.” (37), „ridicați mâna, vă rog”
(38); „vă rog să ridicați mâna” (39); „v-aș ruga să-mi răspundeți ridicând mâna” (40), „aș vrea să
ridicați mâna” (41). Ridicarea mâinii reprezintă o confirmare pentru răspunsul anticipat în cadrul
discursului și, totodată, o validare a receptării corecte a mesajului transmis prin discurs și un semnal
important al stabilirii unui „teritoriu” comun între vorbitor și receptor.

164
 Mimica receptorului se valorifică extrem de rar în discursul motivațional. În discursul ȘP, se
pune următoarea întrebare publicului: „Câți dintre cei din sală sunt părinți?”. Interesul vorbitorului
față de răspunsul receptorului se concretizează prin observația „văd mulți încruntați” și prin
demonstrarea flexibilității discursive („hai să reformulez”).
De asemenea, Ștefan Pălărie (42) precizează frecvent că scopul lui este de a avea un dialog
cu publicul („ca să putem avea un dialog”). Intenția de a purta un dialog cu publicul este întărită
prin două mișcări retorico-pragmatice: (a) introducerea secvențelor de clarificare a mesajului
pentru a fi corect receptat de public și pentru ca dialogul să fie eficient („să fiu sigur că ne
înțelegem”; „hai să reformulez”); (b) observarea reacțiilor nonverbale ale publicului („văd mulți
încruntați”). În plus, se evidențiază importanța dialogului care este prezentat ca o premisă a
înțelegerii interumane („Și ca să putem avea un dialog, să fiu sigur că ne înțelegem cu toții”).

VI.4.2.2.3. Perechea întrebare – răspuns paraverbal

Răspunsul paraverbal pe care îl întâlnim în interacțiunea dintre vorbitorul motivațional și

public este tăcerea. Tăcerea este considerată o reacție în măsura în care substituie un răspuns verbal
și vorbitorul o ia în considerare și o interpretează într-un anumit fel, fiind un răspuns determinat
cultural (Pennycock 1985).
Ilustrativ este cazul discursului ȘM, din care am extras pasajul (43), în care vorbitorul
adresează publicului o întrebare, iar acesta din urmă întârzie răspunsul, ceea ce face ca tăcerea să
fie semnificativă.

(43) Are cineva curajul să strige? [tăcere] Și eu m-am temut de cifre. (Ștefan Mandachi, Un metru de visuri)

În ȘM, tăcerea este un declanșator de presupoziții. Ștefan Mandachi interpretează tăcerea ca

un răspuns negativ, fapt ilustrat prin modul în care își continuă argumentația („Și eu m-am temut
de cifre”). Intensificatorul „și” arată solidaritatea vorbitorului cu tăcerea semnificativă a publicului.

165
 VI.4.2.2.4. Perechea întrebare – răspuns ipotetic exprimat de vorbitor

În cadrul perechii întrebare – răspuns ipotetic, dialogul este redat fără a se fi concretizat în
realitate, adică vorbitorul mimează o secvență dialogată, anticipând posibile reacții verbale din
partea receptorului.
Ilustrativ pentru această pereche de adiacență este DB 1, din care a fost extras fragmentul de
mai jos, și anume (44).

(44) Dacă v-am convins să vă împrieteniți cu lacrimile voastre, măcar să faceți un experiment. S-ar putea să
mă-ntrebați: cum? Și există mai multe metode. (Dragoș Bucurenci, Apă și sare)

În DB 1, Dragoș Bucurenci oferă răspunsul la o întrebare posibilă, dar nu adresată, din partea
publicului: „S-ar putea să mă-ntrebați: «cum?» Și există mai multe metode.”.

VI.4.3. Apelul la umor39

Umorul se poate defini în funcție de trei aspecte, respectiv sociologic, cognitiv și pragmatic.
Sub aspect sociologic, umorul este o manifestare comportamentală, prin care se înlesnește
înțelegerea, se creează o legătură socială interumană și o impresie favorabilă a emițătorului (Wilson
1990; Coman 2009; Samson și Gross 2012; Anderson 2016; Scott 2016). Prin umor se creează un
spațiu intim, iar vorbitorul se situează pe același plan cu receptorul, gluma fiind o experiență socială
comună de tip ludic.
Sub aspect cognitiv, receptarea unei glume presupune detașarea de situația reală, iar astfel
vorbitorul își asigură accesul către universul psihologic al ascultătorului. Mecanismul de
recunoaștere a glumei pe care vorbitorul îl impune receptorului servește drept acceptare a invitației
propuse de vorbitor de a participa la acest „joc” mental (Belciu 2016).
Sub aspect pragmatic, umorul este un mecanism care produce o reacție interlocutorului, și
anume râsul (Coman 2009).
Există două tipuri esențiale de umor (Coman 2009: 445): solidaritate („a râde cu…”) și
excludere („a râde de…”). Desigur, tipul care se asociază cu umorul în discursul motivațional este

39
În acest subcapitol, informația este parțial reprodusă din Popa 2019, însă integrată unei analize diferite.

166
solidaritatea, umorul având rolul de a apropia vorbitorul de public. Observăm în discursul
motivațional, complementar rolului menționat anterior, rolul de diminuare a egoului, care
contribuie, de fapt, la diminuarea puterii exercitate de către emițător prin reprezentarea unor calități
sau performanțe personale. Diminuarea puterii duce la echilibrarea relației dintre el și public. De
asemenea, umorul are un rol esențial în procesul de persuadare a publicului, deoarece semnalează
„capacitatea vorbitorului de a stăpâni limba, inteligența sa și capacitatea de a întreține atmosfera”
(Mulholland 1994: 146) (trad. ns.).
În literatura de specialitate, umorul a ocupat un loc deosebit de important și au existat
numeroase încercări de stabilire a unei tipologii, însă aproape toate privesc, în mod special,
audiovizualul în media (Juckel et al. 2016). Considerăm că tipologia pe care o vom prezenta mai
jos are legătură cu discursul motivațional și că asigură o bază în urma căreia putem stabili propria
tipologie, specifică discursului motivațional.
Escarpit (1976) identifică trei tipuri generale de umor, care se creează în funcție de judecata
pe care umorul o împiedică să se manifeste la interlocutor, adică judecata comică, judecata afectivă
și judecata filosofică.
Tipul 1. Umorul se creează prin blocarea judecății comice, este centrat pe emițător și derivă
din contrastul care se creează între tonul lejer cu care sunt rostite afirmații cu caracter grav sau
tonul grav cu care sunt rostite informații banale.
Tipul 2. Umorul poate fi creat prin oprirea judecății afective, ceea ce înseamnă că emițătorul
neglijează reacția receptorului. O situație umoristică de acest tip se creează prin relatarea unei
întâmplări foarte grave pe un ton profesionist, imitând, de pildă, profesia de medic.
Tipul 3. Umorul rezultă din oprirea judecății filosofice. În acest caz, emițătorul satirizează
un detaliu în mod indirect, prin exagerarea întregului care dobândește caracter general.
În discursul motivațional, umorul se creează, în general, prin blocarea judecății comice,
nepotrivirea dintre ton și caracterul afirmației fiind un mijloc prin care vorbitorul fie se detașează
de responsabilitatea adevărului, fie își dorește să minimalizeze gravitatea dezvăluirilor și să le
prezinte, prin umor, într-o lumină pozitivă.
Având ca punct de plecare tipul 1 de umor, pe care îl regăsim în tipologia lui Escarpit (1976),
am stabilit trei categorii de umor specifice discursului motivațional: (i) umorul existențial
autocritic, (ii) umorul „haz de necaz” și (iii) umorul satiric.

167
 Umorul existențial autocritic se manifestă atunci când emițătorul își diminuează egoul,
evidențiind trăsături negative de caracter pentru a provoca râsul și pentru a susține o relație de
egalitate între el/ea și public. Umorul autocritic se poate explica prin nevoia vorbitorului de a
înlătura o asumpție generală, și anume că individul care are intenția de a motiva pe cineva să facă
o schimbare este superior. Asumpția se întemeiază pe faptul că locutorul este posesorul ideii noi
pe care încearcă să i-o inoculeze interlocutorului, deci o ființă superioară dintr-un anumit punct de
vedere. În momentul discursului însă, vorbitorul încearcă să pară egal cu receptorul, chiar să
minimalizeze anumite calități, pentru a anula această asumpție, fiindcă numai astfel va putea crea
un cadru familiar pentru receptor, cu care acesta din urmă să se identifice.
Autominimalizarea este o sursă a umorului în măsura în care apare cu scopul de a provoca
râsul, și nu ca trăsătură reală de caracter. Nu avem mijloacele necesare pentru a verifica acest lucru,
însă ne vom raporta la reacția publicului. Astfel, râsetele semnalează faptul că autocritica este
percepută ca o glumă.
Umorul existențial autocritic se manifestă direct sau indirect cu privire la sine, prin
următoarele procedee: (a) contrastul, (b) pluralitatea vocilor și (c) jena intenționată.

Umorul „haz de necaz” apare atunci când emițătorul face haz de o situație negativă pentru
a minimaliza impactul emoțional al acesteia asupra publicului. Prin intermediul umorului de tip
„haz de necaz” se simulează voia bună, deoarece se încearcă diminuarea gravității aspectelor
sociale sau personale descrise în discurs. Astfel, locutorul arată despre sine că are capacitatea de a
privi într-o lumină pozitivă anumite experiențe și de a relata într-un mod ludic ceea ce se întâmplă
în realitate sau ceea ce i se întâmplă lui.
Umorul „haz de necaz” se creează prin următoarele procedee: (a) contrazicerea așteptărilor,
(b) suprimarea și (c) ridiculizarea clișeelor de gândire.

Umorul satiric se întemeiază pe ridiculizarea unor replici familiare, care produc reacții des
întâlnite, cu care publicul se identifică ușor. Umorul satiric se creează prin strategia citării.

168
 VI.4.3.1. Contrastul

Prin procedeul contrastului, se evidențiază o discrepanță între persoana și persona

vorbitorului. Aceasta se observă în fragmentele de discurs redate mai jos și extrase din MD, PD,
IȘF și MM 2.

(45) Știu la ce vă gândiți, primul gând când mă vedeți pe scena asta sau pe ecranul ăsta din spate, vă gândiți:
„Bă, ăsta e mai gras în realitate decât credeam!”. [...] Aș putea să zic că am început intenționat cu
glume despre faptul că-s gras, ca să vă fac să râdeți, ca să vă simțiți mai bine, să vă simțiți mai
confortabil, să nu par arogant. (Matei Dima, Cum ajungi să-ți trăiești visul?)

(46) Am să vă mărturisesc, înainte de a începe discursul, că de fiecare dată când vorbesc mă simt așa, un pic
vinovat, că lumea mă cheamă aici – uite, în prezentări, sportiv, a făcut, a dres, sportul... - iar eu n-o să
vă vorbesc despre sport. Nu, deloc. N-o să promovez sportul, n-o să vă spun că-i bun – zero. Mie nu mi-
a plăcut cartea, de-aia am ajuns sportiv. E foarte simplu: sportul nu te face mai deștept. Am vrut să
mă fac pilot de avioane și am ajuns [râde] alergător în deșert. Nu-i rău nici așa, dar nu-ți trebuie
cap pentru asta. Sportul nu te face nici mai deștept [râde], nici mai frumos [râde] – [pauză] Se
poate observa. (Paul Dicu, Despre cum fiecare pas contează)

(47) Am ales, am răspuns de cele mai multe ori: „Vreau să fiu medic și președinte.” Prima etapă mi-a
ieșit. [râsete] A doua, așa cum ați înțeles, aproape, pentru că sunt președinte al Societății Române de
Neurochirurgie. Și era cât pe ce să fiu și președinte de bloc. [râsete] (Ioan Ștefan Florian, Creierul omului
așa cum îl văd eu)

(48) Dă-mi o foaie de hârtie și scriu un roman, dă-mi adresa de email și-ți trimit toate ideile mele, dar nu mă
pune să vorbesc. Și știu că pentru unii dintre voi asta s-ar putea să pară ușor paradoxal, poate că printre
voi sunt oameni care m-au văzut la televizor cu ochii lor și mi-au auzit vocea. Nu eram eu. [râsete]
Adică eram eu, eram eu, dar eram într-un rol foarte bine pregătit. Rareori mi se întâmpla să mă duc la
televizor fără să știu ce spun. (Melania Medeleanu, Cum să-ți găsești vocea. Călătorie de la șoaptă la
strigăt)

Procedeul contrastului scoate în relief un tipar recurent în discursul motivațional: aparența,

adică identitatea publică, preexistentă discursului, în opoziție cu esența, adică identitatea personală,
dezvăluită prin autoironie și autominimalizare.
Mecanismul umorului în MD este evidențierea unui defect fizic și inversarea raportului
superior-inferior (45). Matei Dima verbalizează o presupunere legată de gândurile publicului
despre el privitoare la aspectul fizic și stârnește, prin aceasta, amuzamentul publicului. Vorbitorul
atrage atenția asupra faptului că există o diferență între imaginea publică, ce poate fi alterată de
efectele televiziunii în vederea construirii superiorității, și imaginea reală, care diminuează
superioritatea publică prin expunerea vulnerabilităților: „Bă, ăsta e mai gras în realitate decât
credeam!”. Această diferență este sugerată de implicatura subtilă a presupunerii lui Matei Dima (Îl
credeam mai slab.). Interesant este faptul că, în MD, vorbitorul revine, spre finalul discursului, la

169
gluma cu care își deschide expunerea: „Aș putea să zic că am început intenționat cu glume despre
faptul că-s gras, ca să vă fac să râdeți, ca să vă simțiți mai bine, să vă simțiți mai confortabil, să nu
par arogant.”. Această revenire poate avea două funcții retorico-pragmatice: (i) de a clarifica
intenția și, ca o consecință a primei funcții, (ii) de a-și dovedi sinceritatea, deci credibilitatea.
Paul Dicu își creionează personalitatea într-o lumină negativă în pasajul (46), prin faptul că
fiecare calitate pe care o enumeră este acompaniată de râs. În acest caz, comportamentul nonverbal
al vorbitorului generează următoarele implicaturi:

• „am ajuns [râde] alergător în deșert” – implicatura: vorbitorul are o meserie de o importanță
redusă;
• „Sportul nu te face nici mai deștept [râde]” – implicatura: vorbitorul se consideră mai puțin
inteligent;
• „nici mai frumos [râde] – [pauză] Se poate observa.” – implicatura: vorbitorul se consideră
neatractiv fizic.

Paul Dicu creează un contrast între cum este perceput din exterior, adică un sportiv de
performanță („sportiv, a făcut, a dres, sportul”), și cum își dorește să fie perceput, adică un om
simplu, cu calități și defecte. Similar cu MD, se observă neutralizarea imaginii publice care îi
conferă superioritate, prin schimbarea perspectivei dinspre performanțele sportive spre defectele
fizice. De asemenea, contrastul este sporit prin redundanță: „eu n-o să vă vorbesc despre sport. Nu,
deloc. N-o să promovez sportul, n-o să vă spun că-i bun – zero.”.
Ioan Ștefan Florian contrastează importanța funcției pe care o are și modul în care o privește
el însuși: „Vreau să fiu medic și președinte. Prima etapă mi-a ieșit. [râsete] A doua, așa cum ați
înțeles, aproape, pentru că sunt președinte al Societății Române de Neurochirurgie. Și era cât pe ce
să fiu și președinte de bloc.”. Funcția de „președinte al Societății Române de Neurochirurgie” poate
avea un impact mare asupra celorlalți, însă Ioan Ștefan Florian anticipează că dorința sa a fost să
devină președinte, ceea ce implică faptul că și-a dorit să fie președinte al țării. Implicatura este
generată de prezența izolată a funcției („președinte”), fără completări edificatoare, cum este aceea
care urmează în expunerea lui („președinte al Societății Române de Neurochirurgie”). Mecanismul
umorului în IȘF se poate descrie prin trei etape: (i) echivocul – vorbitorul lasă un spațiu de
interpretare („Prima etapă mi-a ieșit” – ceea ce înseamnă că a doua nu); (ii) dezambiguizare –

170
vorbitorul oferă o lămurire; (iii) minimalizare – vorbitorul sugerează că funcția pe care o are este
inferioară, pentru a diminua potențialul amenințător al actului de precizare a funcției de președinte
în raport cu fața pozitivă a receptorului și, implicit, cu nevoia acestuia de a face parte din același
grup cu vorbitorul.
Totodată, implicatura este confirmată de atenuatorul „aproape”, ce apare în dezvăluirea pe
care acesta o face în continuare: „Prima etapă mi-a ieșit. A doua [...] aproape”. Dezvăluirea face
aluzie la așteptarea inițială a publicului, adică la dorința lui de a deveni președinte al țării. Astfel,
funcția pe care o are, de fapt, este plasată în umbra unei funcții mai importante, iar contrastul voit
dintre cele două produce amuzamentul publicului.
Melania Medeleanu, în pasajul (48), scoate în evidență contrastul dintre imaginea publică și
imaginea personală prin negarea autenticității celei dintâi: „poate că printre voi sunt oameni care
m-au văzut la televizor cu ochii lor și mi-au auzit vocea. Nu eram eu”. Afirmațiile care urmează
reprezintă o justificare a dezvăluirii inițiale („Adică eram eu, eram eu, dar eram într-un rol foarte
bine pregătit”) și fac aluzie la imaginea publică („un rol foarte bine pregătit”). Prin acest contrast,
vorbitorul indică, de fapt, un conflict interior, provocat de discrepanța dintre percepția exterioară
despre sine și adevăr. Amuzamentul publicului este, mai degrabă, produs de tonul40 grav, dar totuși
ludic, cu care vorbitoarea își neagă identitatea („Nu eram eu”), ton care implică ideea discrepanței
amintite mai sus.

VI.4.3.2. Pluralitatea vocilor

Pluralitatea vocilor este complementară, într-o oarecare măsură, contrastului, deoarece se

observă atunci când se menționează un defect despre sine din perspectiva altora și se evidențiază
în antiteză cu o calitate. Sursa umorului este lejeritatea cu care vorbitorul își asumă critica din
partea celorlalți, pe care o recunoaștem în IȘF, din care a fost extras (49).

(49) Mi-am ales să fac o prezentare în care să vă bombardez cu informații. În care vizualul să vă creeze o
anumită senzație. Mesajul să ajungă la dumneavoastră într-o formă plăcută sau nu. Iar eu să vorbesc
complet aiurea, așa încât la sfârșit, cei mai mulți, sper, vor pleca nu cu un mesaj, ci cu mai multe mesaje.
Vor fi însă și unii ce vor spune: „Dom'le, dar pe ăsta de ce l-or chemat aici?” La fel de bine cum,
probabil, vor fi și oameni care vor spune: „Deșteptul! N-am înțeles nimic.” [râsete] Am ales să vorbesc
despre creier astăzi și despre alegerea pe care am făcut-o. (Ioan Ștefan Florian, Creierul omului așa
cum îl văd eu)

40
https://www.youtube.com/watch?v=azl34LttL6g&t=10s – minutul 02:09

171
 Ioan Ștefan Florian analizează posibilele reacții din partea publicului la discursul său.
Reacțiile pe care le consideră posibile sunt deopotrivă negative și pozitive („cei mai mulți, sper,
vor pleca nu cu un mesaj, ci cu mai multe mesaje”). Pentru a descrie posibila reacție negativă,
vorbitorul își imaginează spusele publicului: „Deșteptul! N-am înțeles nimic.” Aceasta produce
râsul, deoarece diminuează impactul caracterului informativ al discursului său. Diminuarea
impactului pe care informația o are asupra indivizilor se realizează prin autoironie; apelativul
„deșteptul” sugerează, de fapt, opusul, și creează un contrast între seriozitatea informației și
lejeritatea cu care este privită de către locutor, dublată de stima de sine scăzută, pe care o afișează
locutorul.

VI.4.3.3. Jena intenționată

Jena face parte din categoria emoțiilor secundare, sociale, dobândite contextual și apare
involuntar la individul care se află într-o situație incomodă (Damasio 2003). Jena intenționată
produce hazul publicului, iar, în acest caz, râsul publicului este o formă de solidaritate cu ceea ce
locutorul arată că simte.
Aceasta se poate observa în fragmentele de discurs de mai jos, extrase din AR 3.

(50) Mi-amintesc refrenul, dacă vreți vi-l spun – nu vi-l cânt, ca să nu plecați -, sună cam așa: „Sună dacă
mă iubești/ Sună dacă mă dorești / Sună dacă ții la mine / Sună și va fi bine”. [râsete] A fost bine
în final. (Andrei Roșu, Cele 40 de milioane de motive pentru a nu sta pe canapea)

(51) Între timp, tata s-a întors din armată și așa a cunoscut-o pe mama. Mergem un pic mai aproape, la anul
1975, amândoi studenți aici la Babeș-Bolyai. Undeva în septembrie, 1975, în căminul 14, din
complexul studențesc Hasdeu...ăă...[râsete]. Nu intru în detalii. Cert este că un an mai târziu, în 30
iunie 1976 (puteți face calculele, ies bine), mă nășteam eu. (Andrei Roșu, Cele 40 de milioane de motive
pentru a nu sta pe canapea)

Mecanismul umorului în AR 3 este autominimalizarea. Andrei Roșu recită versurile unui

cântec pe care îl interpreta în tinerețe și, în timp ce face aceasta, se jenează din cauza banalității
cuvintelor care alcătuiau refrenul. Jena este transmisă, în (50), prin tonul41 ezitant cu care alege să
recite versurile, evitând să le interpreteze. Evitarea („nu vi-l cânt, ca să nu plecați”) este o formă
de autominimalizare a talentului și generează următoarea implicatură: nu vi-l cânt, deoarece nu am

41
https://www.youtube.com/watch?v=xaVi8XnHPog&t=75s – minutul 06:33

172
talent. Astfel, finalitatea acțiunii de a nu cânta, și anume „ca să nu plecați”, se poate interpreta ca
o cauză, și anume lipsa talentului.
Tot în AR 3, în pasajul (51), Andrei Roșu relatează evenimentele care au dus la nașterea lui.
Acesta construiește scena pas cu pas, până în momentul când semnificația implicită devine ușor de
dedus („Nu intru în detalii.”), deoarece se bazează pe cunoștințele partajate cu publicul. Momentul
conceperii sale este însă marcat prin ezitare42, pentru a se evita impresia de vulgaritate pe care ar fi
putut-o crea o relatare detaliată. Ezitarea vorbitorului și semnificația implicită creează o situație
umoristică.

VI.4.3.4. Contrazicerea așteptărilor

În multe cazuri, discursul motivațional este un prilej pentru vorbitor de a se elibera de o

povară. Ca această eliberare să fie o sursă de inspirație pentru public, vorbitorul își prezintă povara
într-o lumină pozitivă, de multe ori, prin intermediul umorului, iar aceasta contrazice așteptările
publicului și, totodată, provoacă râsul, deoarece vorbitorul pare nu doar să privească cu lejeritate
un aspect grav, ci și să facă haz pe marginea lui.
Extrasele de mai jos, din DCF și RA, sunt ilustrative pentru umorul „haz de necaz”.

(52) E foarte fain și cu viitorul, și cu familia, și cu eul, e foarte fain, dar trebuie să iei admiterea, da? Pentru
chestia asta trebuie să intri la o facultate. [aplauze] Ei, eu n-am intrat. [râsete] Eu m-am îmbolnăvit.
(Dragoș Cristian Finaru, De ce eu?)

(53) Câţi dintre voi ştiţi că Smurd-ul e o instituţie privată? Ridicaţi mâna. Majoritatea ştiţi corect,
Smurd-ul e o instituţie publică. [râsete] (Raed Arafat, Cum să schimbi lumea)

Dragoș Cristian Finaru anticipează o situație care, în mod normal, invocă o laudă: „Pentru
chestia asta trebuie să intri la o facultate”. Publicul răspunde cu promptitudine și aplaudă, însă
aplauzele se risipesc odată cu continuarea bruscă a expunerii: „Ei, eu n-am intrat”. Conectorul
pragmatic „ei” semnalează răsturnarea expectațiilor. Surpriza, negarea unei laude timpurii și
nejustificate și tonul43 pe care rostește afirmația „Eu n-am intrat” provoacă râsul.
În RA, sursa umorului este contradicția între credințele publicului și evaluarea vorbitorului.
Raed Arafat creează o situație comică atunci când îi cere publicului să ridice o mână, în locul unui

42
https://www.youtube.com/watch?v=xaVi8XnHPog&t=75s – minutul 04:16
43
https://www.youtube.com/watch?v=2tbekg1aqMQ&t=10s – minutul 3:33

173
răspuns verbal („Ridicați o mână.”), la întrebarea pe care o adresează: „Câți dintre voi știți că
Smurd-ul e o instituție privată?”. Completiva directă („că Smurd-ul e o instituție privată”)
declanșează o presupoziție factivă, iar indivizii răspund în consecință, însă vorbitorul îi contrazice
prompt: „Majoritatea știți corect, Smurd-ul e o instituție publică”. Sursa umorului este
contrazicerea indirectă, care se deduce din opoziția dintre sintagmele „instituție privată” și
„instituție publică” și din confirmarea falsă a vorbitorului: „Majoritatea știți corect”.

VI.4.3.5. Suprimarea

Suprimarea se poate explica prin încălcarea maximei cantității a principiului cooperării

(Grice 1975). În conversație, funcționează principiul cooperării, prin intermediul căruia
participanții la situația de comunicare dată își transmit corect și eficient ideile. Una dintre regulile
acestui principiu este ca informația să nu fie nici „insuficientă, nici excedentară” și se numește
„maxima cantității” (Grice 1975).
Se observă însă că în TC, Tudor Chirilă nu respectă intenționat această maximă, ceea ce
provoacă râsul.

(54) Exemplu din trafic, acum două zile, București, oraș distrus de trafic... și de multe alte lucruri
[râsete]. Eu, în față la trecerea de pietoni, prima mașină. Lângă mine, pe banda doi, altă mașină. (Tudor
Chirilă, Poveștile noastre și viitorul comunicării)

Tudor Chirilă suprimă informația care, prin reconstituire, produce râsul: „București, oraș
distrus de trafic...și de multe alte lucruri”. Omiterea voită a informației permite publicului să adauge
liber orice informație cu care se poate identifica, ceea ce devine amuzant la nivel individual,
deoarece fiecare își închipuie, probabil, câte o cauză diferită pentru care orașul București este un
„oraș distrus”. Deși, aparent, se încalcă maxima cantității, cooperarea vorbitorului cu receptorul
este eficientă și se produce prin reacția celui din urmă – râsul, ceea ce este o dovadă a faptului că
publicul receptează adecvat mesajul transmis prin glumă.

VI.4.3.6. Ridiculizarea clișeelor de gândire

Ridiculizarea clișeelor de gândire este o puternică sursă de umor, deoarece indivizii se

identifică foarte ușor, înțeleg gluma și se simt, astfel, ancorați în contextul social la care sunt fie
174
participanți activi, fie pasivi. În discursul motivațional, clișeul este o sursă a umorului „haz de
necaz”, deoarece se face aluzie la clișee în legătură cu care există opinii puternice, majoritatea
negative.
Extrasele de mai jos din IȘF, RA și ȘP cuprind aluzii la incultură (55), la un sistem corupt
(56), (57), la trăsături de caracter specifice, în mod convențional, românilor (58) și la ideea că
România nu este o țară unde un individ se poate dezvolta (59).

(55) Am început să învăț din succese, dar mai ales din „eșece”? [râsete] Am început să învăț că darul cel
mai de preț al omului este creierul lui, pe care însă puțini știu să-l folosească. (Ioan Ștefan Florian,
Creierul omului așa cum îl văd eu)

(56) Întotdeauna este întrebarea care vine: „De ce vrea? Ce ascunde? Care-i motivul?” Mai ales dacă lucrezi
şi voluntar, atunci eşti terminat. Pentru că trebuie să explici de ce lucrezi voluntar. Şi în prima perioadă
am lucrat voluntar şi am avut foarte mulţi voluntari. „Ceva ascund ăştia dacă lucrează, trebuie să fie un
interes în spate.” Nu e normal să răspunzi că „Vreau, interesul e să fac ceva bine, vreau să salvez vieţi”.
Nu, asta nu. Trebuie să fie alt interes. Dacă spui cuiva „Da, o facem pentru că vrem să furăm sau
ceva”, s-ar putea să tacă, să nu te mai contrazică, şi să te lase să faci. [râsete] (Raed Arafat, Cum să
schimbi lumea)

(57) În 2001 am creat primele echipaje, abia în 2006 am legiferat treaba asta. Şi atunci, clar, noi, în perioada
respectivă, salvam oamenii ilegal. În loc să-i lăsăm să moară legal. [râsete] [aplauze] Deci asta era...
[aplauze] Astea erau discuţiile prin care am trecut tot timpul. (Raed Arafat, Cum să schimbi lumea)

(58) Eram acolo și îmi doream să fi avut în România, măcar un birou precum au copiii în școală. Evident
după partea asta, a venit și expertul român în educație și a anunțat pauza de prânz. [râsete] (Ștefan
Pălărie, Revoluție prin educație)

(59) Am început să vorbesc și cu alți părinți: „Voi cum vreți să fiți părinți buni, părinți perfecți?" Și am
întâlnit trei scenarii. Unii dintre ei au zis: „Vreau cel mai bun viitor pentru ei, așadar o să plec din
țară cu ei!" [râsete] Nu am fost foarte mulțumit de treaba asta. (Ștefan Pălărie, Revoluție prin educație)

Ideile la care se face aluzie sunt, în general, stereotipuri și ilustrează obișnuința indivizilor
de a face haz de anumite deficiențe ale sistemului social al țării natale, dar și resemnarea în fața
neputinței de a face o schimbare, pe care vorbitorul o ascunde prin umor.
În (55), se face aluzie la incultură, prin greșelile de exprimare în limba română. Greșeala
invocată de către vorbitor („Am început să învăț din succese, dar mai ales din eșece?”) a aparținut
unei persoane publice din România și a fost îndelung comentată la nivel național, devenind un
clișeu comic.
În pasajele (56) și (57), extrase din RA, se face trimitere la un stereotip cultural. Afirmația
„Ceva ascund ăştia dacă lucrează, trebuie să fie un interes în spate.” generează implicatura că
acțiunile românilor (popor din care face parte și receptorul) sunt întotdeauna motivate de un interes

175
personal. Această implicatură se continuă în secvența: „Dacă spui cuiva «Da, o facem pentru că
vrem să furăm sau ceva», s-ar putea să tacă, să nu te mai contrazică, şi să te lase să faci”.
În ȘP, din care a fost extras (58), se face aluzie la un defect colectiv, și anume acțiunea inutilă
(„a venit și expertul român în educație și a anunțat pauza de prânz”), prin intermediul apelativului
ironic „expertul român” care se pune în legătură cu „pauza de prânz”. Prin asocierea dintre
sintagmele „expertul român” și „pauza de prânz” se ridiculizează un clișeu de gândire determinat
cultural, referitor la inactivitatea românilor.
Un alt clișeu de gândire este ideea că România nu oferă oportunități tinerilor (59) și se deduce
prin intermediul unui raționament formulat pe baza relației cauză-efect: „Vreau cel mai bun viitor
pentru copii” (P1 - cauza), „așadar o să plec din țară” (P2 - efectul). Afirmația „Vreau cel mai bun
viitor pentru copii”, la care o să ne referim prin P1, implică ideea că vorbitorul se gândește la o
oportunitate în România, idee care este confirmată temporar prin conjuncția conclusivă „așadar”
prin care este introdusă P2; afirmația P2 contrazice ideea implicită din P1, deoarece declanșează
presupoziția că așteptarea implicită cuprinsă în P1 este falsă. Prin aceasta, în P2 se sugerează cauza
reală: România nu oferă oportunități tinerilor.

VI.4.3.7. Citarea

Tehnica citării se recunoaște în MM 2, AF și în IȘF.

(60) Când ne naștem, vocea noastră estea tât de puternică și hotărâtă și nu se împiedică de niciun obstacol.
Cu timpul însă, vocea asta pentru care am fost atât de lăudați, începe cumva să deranjeze. Auzi din ce în
ce mai des din surse variate, dar cu cele mai bune intenții, câte un „Măi copile, mai taci!”. [râsete]
Sau: „Acum vorbesc oamenii mari!” Sau: „Tu să deschizi gura când o să ai un cuvânt de zis în
casa asta!” Și preferata mea: „Domnișoară, te rog să-ți măsori vorbele.” [râsete] (Melania
Medeleanu, Cum să-ți găsești vocea. Călătorie de la șoaptă la strigăt)

(61) Am eșuat în a înțelege și accepta comportamentul irațional al noii profesoare de fizică, care dorea să-mi
demonstreze că mai am multe de învățat. Totul a culminat într-o zi de noiembrie, în care, la doar 5 minute
de la începerea orei de fizică, m-a dat afară. „Preventiv”, a spus ea. [râsete] (Alin Fetița, Succesul e o
călătorie; eșecul poate schimba traseul, dar nu călătoria)

(62) Știam de mic copil că voi fi medic. Nu aveam alt gând. Și așa cum te întreabă rudele mai îndepărtate sau
prietenii de familie, care te văd din an în Paști: „Dar tu ce vrei să te faci, puiuț, când vei fi mare?”
„Și mai mare.” [râsete] (Ioan Ștefan Florian, Creierul omului așa cum îl văd eu)

176
 În aceste discursuri, sursele umorului sunt: (i) imitarea persoanelor evocate prin
comportamentul paraverbal și nonverbal, care acompaniază discursul; (ii) recunoașterea replicilor-
clișeu de către public; (iii) identificarea publicului cu situațiile evocate de vorbitor.
Pasajul (60) din MM 2 și pasajul (61) din AF sunt dominate de replicile-clișeu, cu funcție
de identificare a emițătorului evocat, părinții („Măi copile, mai taci!, Acum vorbesc oamenii
mari!”, „Tu să deschizi gura când o să ai un cuvânt de zis în casa asta!”), poate și interlocutori
diferiți, asumându-și poziții de superioritate („Domnișoară, te rog să-ți măsori vorbele.”,
„Preventiv”).
În IȘF, se satirizează așteptările pe care le au adulții cu privire la viitorul copiilor. Extrasul
(62) ilustrează aceasta prin citarea unui dialog ce se manifestă similar în multe contexte familiale,
de aceea publicul recunoaște cu ușurință tiparul dialogat, se identifică cu acesta și se aliniază, prin
râs, cu abordarea ludică impusă de vorbitor.

VI.5. Strategii ale politeții negative

Cele mai frecvente strategii ale politeții negative pe care le recunoaștem în discursul
motivațional sunt: (i) atenuarea forței ilocuționare a enunțurilor; (ii) pesimismul interacțional; (iii)
exprimarea deferenței.
Obiectivul nostru este să analizăm tehnicile prin care se realizează strategiile enumerate sub
aspectul mărcilor textuale.

VI.5.1. Atenuarea forței ilocuționare a enunțurilor

Tehnicile prin care se pune în act această strategie sunt: (i) folosirea atenuatorilor și (ii)
folosirea modalizatorilor de incertitudine.

VI.5.1.1. Folosirea atenuatorilor

Cuvintele sau construcțiile pe care le numim atenuatori „exprimă o nesiguranță

convențională fără a schimba interpretarea sau evaluarea emițătorului” (Ionescu-Ruxăndoiu 2003:

177
70). Acestea apar într-un număr mare de discursuri, printre care se află SS, CB, MM 2, AR 2, DB
1, TU, din care am extras fragmentele de mai jos, cuprinse între (63) și (71).

(63) Pentru voi vă doresc din tot sufletul să găsiți un fel de „right way” în mod frumos și foarte repede. (Silvia
Sîrb, De la „Nu prea cred că pot” la „Știu că pot”)

(64) Dacă vrem să simplificăm cumva teoria, sau nu neapărat teoria, dar viziunea noastră cu privire la ce
atitudine putem să abordăm în fața opțiunilor pe care ni le creăm în viață, cred că cea mai explicită
distincție, și poate simplistă, într-un fel, este între două atitudini majore. (Corina Bucea, Creativitate și
reinventare în alegerile personale)

(65) Cred însă că aceasta este o pistă cumva falsă, pentru că supraîncărcarea cu posibilitățile acestea ne poate
pune în situația în care ne îndoim, de fapt, de alegerile pe care le facem, chiar înainte de a le face. (Corina
Bucea, Creativitate și reinventare în alegerile personale)

(66) Și dacă, într-un fel sau altul, călătoria mea vă poate fi de folos, nu uitați: găsește o cale, găsește ceva,
găsește o cauză în care să crezi. (Melania Medeleanu, Cum să-ți găsești vocea. Călătorie de la șoaptă
la strigăt)

(67) Dar veți avea cumva și experiența de a spune „N-a fost așa de la început.”. Ele se leagă doar în trecut.
Dacă vrei să faci ceva în viitor, ai încredere că succesul nu e făcut din certitudini, ci din incertitudini.
(Andreea Roșca, Tot ce știam despre succes e greșit)

(68) Până la urmă, noi cu toții suntem, dacă vreți, alegători de cursă lungă. În fiecare moment aflându-ne
într-un câmp absolut infinit de oportunități, de posibilități, de combinații infinite, de fapt. (Corina Bucea,
Creativitate și reinventare în alegerile personale)

(69) Vă rog foarte mult, am nevoie de ajutorul vostru un minut, un minut jumate. Vă rog frumos să vă
ridicați în picioare. Am nevoie de voi. Facem un exercițiu extrem de simplu de dezmorțire. Acuma m-
ascultați foarte scurt și dup-aceea facem împreună. (Silvia Sîrb, De la „Nu prea cred că pot” la „Știu
că pot”)

(70) Iar dacă nu v-am convins, vreau să vă rog un lucru, mai mic: să faceți o faptă bună măcar, și să-i lăsați
pe cei din jurul vostru să-și verse lacrimile în liniște. (Dragoș Bucurenci, Apă și sare)

(71) Să fim, dacă nu cer prea mult, mai înțelegători și mai răbdători cu fiecare dintre noi, cu fiecare persoană
pe care o întâlnim, pentru că fiecare are o poveste separată pe care nu o știm. (Tedy Ursuleanu, Sensul
libertății)

În discursul motivațional, atenuatorii au patru roluri pragmatice:

a) de a minimaliza forța ilocuționară a unor aprecieri personale ale emițătorului, cum
sunt, de exemplu, următoarele construcții: „un fel de right way” (63), „cea mai explicită distincție,
și poate simplistă, într-un fel” (64), „o pistă cumva falsă” (65);
b) de a minimaliza forța ilocuționară a unor previziuni referitoare la alegerile sau la
evoluția receptorului, ca „Și dacă, într-un fel sau altul, călătoria mea vă poate fi de folos” (66),
„Dar veți avea cumva și experiența de a spune” (67);

178
 c) de a minimaliza forța ilocuționară a unor aserțiuni generalizatoare, care îl includ pe
receptor, cum este afirmația „noi cu toții suntem, dacă vreți, alegători de cursă lungă” (68);
d) de a minimaliza forța ilocuționară a unor acte prin care se solicită intervenția
receptorului, cum sunt „vă rog foarte mult, am nevoie de ajutorul vostru”, „vă rog frumos să vă
ridicați în picioare” (69); „vreau să vă rog un lucru mai mic: să faceți o faptă bună măcar” (70); să
fim, dacă nu cer prea mult, mai înțelegători și mai răbdători (71).

În clasa atenuatorilor care apar în discursul motivațional se înscriu: (i) construcții și unități
lexicale, cum sunt „un fel de”, „într-un fel”, „într-un fel sau altul”, „cumva”, „dacă vreți”, „dacă
nu cer prea mult”; „vă rog foarte mult”, „vă rog frumos”, „vă rog”; (ii) construcții prin care se
apreciază gradul de inferioritate a cerinței, cum este construcția „mai mic” din afirmația „vreau să
vă rog un lucru mai mic”.

VI.5.1.2. Folosirea modalizatorilor de incertitudine

Afișarea incertitudinii este o tehnică prin care se atenuează forța ilocuționară a revelațiilor
surprinzătoare pe care le dezvăluie vorbitorii și care pot afecta nevoia de autonomie a receptorului,
prin faptul că revelațiile respective neagă implicit, prin noutatea lor, ideile sau abordările familiare
pentru receptor și cuprind soluții noi.
În planul expresiei, tehnica folosirii modalizatorilor de incertitudine se asociază cu verbele
cognitive. Prin intermediul folosirii acestor verbe, i se formează receptorului impresia că are
posibilitatea să aleagă dacă acceptă sau nu ideile vorbitorului (Ionescu-Ruxăndoiu 2003: 70). Un
astfel de verb care apare extrem de frecvent în discursul motivațional este „a crede”, pe care îl
observăm în exemplele de mai jos, extrase din DCF, IȘF, CB, TU, OP, IA, ICM, AR 2, AR 3 și
TC, cu diferite grade de incertitudine.

(72) Vedeți, eu cred sincer că fiecare dintre noi, că nimeni dintre noi, de fapt, nu se trezește dimineața și se
dă jos din pat pentru a merge la școală sau pentru a merge la muncă, nici măcar pentru a merge în vacanță.
Cred că ne dăm jos din pat dimineața pentru a schimba ceva. (Dragoș Cristian Finaru, De ce eu?)

(73) Cred că acesta este lucrul cel mai înălțător pentru această profesie, care nu poate fi egalat și nu poate fi
înțeles decât de cei aleși. De aceea medicina și medicul adevărat nu poate fi decât un om ales. (Ioan
Ștefan Florian, Creierul omului așa cum îl văd eu)

179
 (74) Dacă vrem să simplificăm cumva teoria, sau nu neapărat teoria, dar viziunea noastră cu privire la ce
atitudine putem să abordăm în fața opțiunilor pe care ni le creăm în viață, cred că cea mai explicită
distincție, și poate simplistă, într-un fel, este între două atitudini majore. (Corina Bucea, Creativitate și
reinventare în alegerile personale)

(75) Cred că cel mai util e să citim, și nu pe rețele de socializare, să cântăm cu vocea la un instrument, să
desenăm sau să pictăm orice. Nu în ultimul rând, să visăm cu ochii deschiși. (Tedy Ursuleanu, Sensul
libertății)

(76) Cred că în clipa în care intervine judecata rece, omenirea pierde. Cred că trebuie să facem față cu toții
unui secol excepțional de cucerire, de idei, de tehnologie. (Oana Pellea, Despre puterea emoției)

(77) Eu cred, așa cum au crezut și cei dinaintea mea, că greșelile, eșecurile sunt fertile. (Ioana Avădani, Punct
și de la capăt: de câte ori te poți reinventa?)

(78) Eu cred că cel mai important lucru din viața noastră sunt relațiile și ele pot fi vindecătoare dacă suntem
cinstiți. (Ioana Chicet-Macoveiciuc, Lasă adevărul să existe și să vindece)

(79) Cred că suntem datori să încercăm lucrurile pe care dorim să le încercăm. Dar ca să facem asta, cred că
trebuie să renunțăm la câteva dintre lucrurile pe care le facem și am să vă spun ce am descoperit lucrând
cu antreprenorii. (Andreea Roșca, Tot ce știam despre succes e greșit)

(80) Eu cred că viața este un cadou extraordinar și, în general, când ai un astfel de noroc extraordinar, nu
poți să faci decât să dovedești că-l meriți. Eu nu cred că am fost cei mai rapizi dintre 40 de milioane
sau câte zeci de milioane sunt..., nu cred că am fost cei mai rapizi pentru a sta pe canapea și a ne uita la
televizor, ci pentru a explora acest univers plin de posibilități pentru a avea, face sau a deveni altcineva.
(Andrei Roșu, Cele 40 de milioane de motive pentru a nu sta pe canapea)

(81) Eu cred că poveștile ne ajută să rezolvăm conflicte, cred că poveștile ne ajută să prevenim. Dacă îți
înțeleg poveștile, pot să-ți înțeleg acțiunile. Dacă-ți înțeleg acțiunile, motivația lor, mă relaxez. (Tudor
Chirilă, Poveștile noastre și viitorul comunicării)

Vorbitorul motivațional are, în esență, intenția de a prezenta în fața receptorului o idee nouă
sau un punct de vedere nou despre o problemă cunoscută, iar această intenție poate fi percepută de
receptor ca o restricționare a libertății personale, de gândire sau de acțiune.
Modalizatorul „a crede” atenuează percepția restricționării în trei situații posibile.
a) Situația în care ideea nouă se înțelege ca fiind unica soluție posibilă la problema
identificată de vorbitor: „Cred că cel mai util e să citim” (75).

În această situație, modalizatorul de incertitudine „a crede” are rolul de a atenua eventuala

limitare a libertății receptorului, deoarece minimalizează certitudinea că ideea propusă este singura
soluție.

180
 b) Situația în care ideea nouă îi este impusă receptorului ca un adevăr universal valabil:
„eu cred sincer că fiecare dintre noi, că nimeni dintre noi, de fapt, nu se trezește dimineața și se dă
jos din pat pentru a merge la școală sau pentru a merge la muncă, nici măcar pentru a merge în
vacanță” (72), „Cred că acesta este lucrul cel mai înălțător pentru această profesie, care nu poate fi
egalat și nu poate fi înțeles decât de cei aleși.” (73), „cred că cea mai explicită distincție, și poate
simplistă, într-un fel, este între două atitudini majore.” (74), „Cred că în clipa în care intervine
judecata rece, omenirea pierde.” (76), „Eu cred, așa cum au crezut și cei dinaintea mea, că greșelile,
eșecurile sunt fertile.” (77), „Eu cred că cel mai important lucru din viața noastră sunt relațiile și
ele pot fi vindecătoare dacă suntem cinstiți.” (78).

În această situație, modalizatorul „a crede” creează un spațiu de reflectare pentru receptor,

spațiu în care el are posibilitatea să își aleagă dacă își însușește sau nu ideea vorbitorului, mai ales
dacă ideea respectivă îl include.

c) Situația în care punerea în practică a soluției îl implică pe receptor: „Cred că trebuie

să facem față cu toții unui secol excepțional de cucerire, de idei, de tehnologie.” (76), „Cred că
suntem datori să încercăm lucrurile pe care dorim să le încercăm” (80), „Eu cred că poveștile ne
ajută să rezolvăm conflicte, cred că poveștile ne ajută să prevenim.” (81).

În această situație, modalizatorul „a crede” sugerează libertate de acțiune pentru receptor,

acesta având posibilitatea de a alege a pune în practică soluția propusă de către vorbitor.

VI.5.2. Pesimismul interacțional

Pesimismul interacțional pe care îl observăm în discursul motivațional se caracterizează prin

minimalizarea așteptărilor pe care vorbitorul le poate avea în legătură cu propria capacitate de a-și
exprima clar ideea și de a convinge publicul să o accepte.
Efortul vorbitorului se concretizează prin două tehnici discursive: (a) minimalizarea
așteptării de a fi acceptat sau înțeles; (b) recunoașterea limitelor privitoare la cunoștințele despre
receptor. Un astfel de comportament comunicativ contribuie la negocierea unei relații echilibrate,

181
dar și la construirea tactului – trăsătură specifică atitudinii pozitive, așa cum am discutat în
subcapitolul IV.2.2.2..

VI.5.2.1. Minimalizarea așteptării de a fi acceptat sau înțeles

Anularea pretenției vorbitorului de a fi acceptat sau înțeles de către receptor îi oferă acestuia
din urmă libertatea de a-l asculta pe emițător fără a simți o constrângere în acest sens. Un astfel de
comportament pesimist se observă în AR 3, AR 2, BP, DCF, CB și ȘM.

(82) În plus, motivul principal pentru care ma plecat din trupă și nu l-am spus niciodată și mă bucur că am
ocazia (nu că ar interesa pe cineva): noi când mergeam la concerte, fiind o trupă de băieți, așteptările
publicului erau ca noi să dansăm și nu doar să dansăm în sincron cu ceilalți ....așa, și nu-mi ieșeau, n-am
inteligența asta a dansului în sincron. (Andrei Roșu, Cele 40 de milioane de motive pentru a nu sta pe
canapea)

(83) Și aveți răbdare cu mine, pentru că, dacă ați avut vreodată vreo idee, vreun proiect sau dorința de a face
ceva nou, s-ar putea să fie important felul în care gândesc antreprenorii. (Andreea Roșca, Tot ce știam
despre succes e greșit)

(84) Morala ar fi de aici, și o să recurg acum la asul din mânecă, așa îl consider eu în ceea ce v-am spus,
acțiunea ca vector al schimbării: planificare, ieșire din zona de confort, acțiune, îndeplinirea visului,
totul e posibil. (Beatrice Popa, Despre acțiune ca vector al schimbării)

(85) Vedeți, dacă prima dată mi-am pus-o gândindu-mă la trecut, la ce mi s-o întâmplat, acuma când am ieșit
m-am gândit: „De ce eu – viitorul meu”. Nu știu dacă face sens. (Dragoș Cristian Finaru, De ce eu?)

(86) Ceea ce riscăm însă să ni se întâmple este ceea ce artistul chinez Liu Bolin sugerează în următoarele
două imagini. Nu știu dacă este destul de explicit faptul că în mijlocul acestor produse de fapt se află
o persoană umană. (Corina Bucea, Creativitate și reinventare în alegerile personale)

(87) Dar am încercat să vă fac să înțelegeți că această bâjbâială este, de fapt, victimizare și, în contextul în
care noi devenim specialiști în victimizare, avem nevoie de îngeri păzitori. (Ștefan Mandachi, Un metru
de visuri)

Pesimismul privitor la acceptarea de către public a ideilor vorbitorului se remarcă în plan

textual prin folosirea condiționalului în locul indicativului: „nu că ar interesa pe cineva” (82), „s-
ar putea să fie important” (83), „morala ar fi” (84).
Admițând posibilitatea ca ideea prezentată în fața publicului să nu aibă claritatea dorită de el,
vorbitorul protejează fața negativă a receptorului și se autovulnerabilizează, deoarece diminuează
forța de impunere a propriei personalități.

182
 În planul expresiei, anularea expectației de a fi înțeles corespunde cu recunoașterea limitelor
personale prin intermediul negației: „nu știu dacă face sens” (85); „nu știu dacă este destul de
explicit” (86). Se neagă cunoștințele vorbitorului despre cunoștințele sau experiențele receptorului.
Dragoș Cristian Finaru admite, de exemplu, posibilitatea ca ceea ce spune să nu aibă sens în
mintea receptorului („Nu știu dacă face sens.”), fapt prin care îl îndeamnă subtil pe receptor să
treacă prin filtrul propriei gândiri cele spuse de el.
Corina Bucea și Ștefan Mandachi au un comportament similar cu Dragoș Cristian Finaru,
care se manifestă prin recunoașterea incertitudinii privitoare la transmiterea ideii într-o manieră
clară pentru receptor. La Corina Bucea, acest comportament se concretizează prin recunoașterea
directă: „Nu știu dacă este destul de explicit” (86), în timp ce la Ștefan Mandachi admiterea
posibilității ca ideea să nu fi fost clară pentru receptor se face prin intermediul verbului „a încerca”,
acesta implicând incertitudinea cu privire la reușita inițiativei de a explica publicului o idee: „am
încercat să vă fac să înțelegeți” (87).

VI.5.2.2. Recunoașterea limitelor privitoare la cunoștințele despre receptor

Recunoașterea limitelor privitoare la cunoștințele despre receptor apare foarte rar ca tehnică
a strategiei de a exprima pesimismul interacțional. Singurul discurs în care o recunoaștem este
DCF, din care extragem pasajul relevant.

(88) La campionatul mondial de fotbal din 1994 a fost un meci, România–Argentina. Și românii au câștigat.
Țin minte că în noaptea aia – se transmitea noaptea – tatăl meu m-a luat de mână și m-a dus în centrul
orașului, în Bacău. […] Era ceva fantastic, eu nu mai văzusem așa ceva până atunci. Dar toți ăia erau...
Era o nebunie totală. Nu știu dacă ați fost, dacă știți cum e după un meci de fotbal. (Dragoș Cristian
Finaru, De ce eu?)

Dragoș Cristian Finaru descrie experiența de a fi la un meci de fotbal într-o manieră

expansivă, care se observă în planul expresiei prin grupuri verbale și nominale cu rol de evaluare
a experienței („era ceva fantastic”, „o nebunie totală”) și prin pauze verbale („Dar toți ăia erau...”).
Pentru a diminua potențial amenințător al unor acte expresive la adresa feței negative a
receptorului, vorbitorul recunoaște limitările proprii cu privire la cunoștințele despre receptor („Nu
știu dacă ați fost, dacă știți cum e după un meci de fotbal.”), iar prin aceasta îi permite receptorului
să-l privească cu reținere.

183
 VI.5.3. Exprimarea deferenței

Exprimarea deferenței se asociază în discursul motivațional cu tehnica selectării formelor de

adresare și cu tehnica adresării mulțumirilor.

VI.5.3.1. Selectarea formelor de adresare

Pentru a exprima deferență și, astfel, pentru a satisface fața negativă a interlocutorului,
vorbitorul motivațional se adresează formal. Doar 6 discursuri din 40 se caracterizează prin
adresarea formală, și anume DCF, IȘF, IN, BP, OP și VD. Mai jos, redăm pasajele relevante din
aceste discursuri.

(89) Câți dintre dumneavoastră aveți un vis, un ideal, un proiect, ceva drag, o aspirație la care vă gândiți cu
drag? […] Mă gândeam, nu știu câți dintre dumneavoastră mai țineți minte sau ați prins campionatul
mondial de fotbal din 1994. (Dragoș Cristian Finaru, De ce eu?)

(90) Am să încerc să fiu cât de cât serios, pentru că voi lucra acum și cu creierul dumneavoastră. (Ioan
Ștefan Florian, Creierul omului așa cum îl văd eu)

(91) O să vă spun o mică întâmplare foarte recentă și foarte emoțională pentru mine. Este legată de un băiat
din orașul dumneavoastră. […] Acum vă întreb și pe dumneavoastră și aș vrea să ridicați mâna: „Câți
dintre dumneavoastră ar trece ușa?” (Ioana Nicolaie, Alegeri în viață)

(92) „Vreau o țară ca afară”, înțeleg eu la ce se referă, mai ales că poate și foarte mulți dintre dumneavoastră
ați fost afară și știți exact ce vă doriți când spuneți asta. Dar eu consider că schimbarea nu vine de la –
știu eu, noi ne-am ales acum președintele – de la președinte sau de la cineva de sus, schimbarea provine
din noi. […] Câți dintre dumneavoastră v-ați propus ceva în viață și nu v-a ieșit? A fost să zicem, nu
neapărat eșec, dar v-ați propus ceva și nu s-a împlinit. (Beatrice Popa, Despre acțiune ca vector al
schimbării)

(93) Sunt tare bucuroasă să fiu aici, pentrucă iubesc foarte tare Clujul și automat vă iubesc și pe
dumneavoastră, pentru că aveți un primar excepțional și m-am bucurat că-l iubiți și că-l aplaudați, și
pentrucă m-aș muta din București mâine în Cluj, dacă mă primiți. […] Teatrul ține de matematică, în
concepția mea, trebuie să fie totul foarte curat, ca emoția mea, gândul meu să ajungă la dumneavoastră.
(Oana Pellea, Despre puterea emoției)

(94) Știți și dumneavoastră, probabil, cum se schimbă copiii la vârsta aia. Când am ajuns acasă, am găsit un
copil cu părul crescut, cu dinții crescuți și care, din păcate, nu prea mai știa cine sunt. (Vladimir Drăghia,
Niciodată nu aș fi reușit să-mi cumpăr ceva mai de preț)

Singura formă de adresare pe care o selectează vorbitorul motivațional este pronumele

personal de politețe „dumneavoastră”. Utilizând această formă, vorbitorul recunoaște superioritatea
receptorului, își diminuează egoul și sugerează că, dintr-o poziție inferioară, i se micșorează forța

184
de impunere a unei idei, iar prin acest comportament satisface fața negativă a receptorului (Brown
și Levinson 1987).

VI.5.3.2. Adresarea mulțumirilor

Spre deosebire de tehnica selectării formelor de adresare, tehnica adresării mulțumirilor este
extrem de des întâlnită în discursul motivațional, aceasta demonstrând înscrierea acestui subgen în
tiparul discursului public. Este, poate, cea mai comună tehnică de a exprima deferența în fața unui
public.
Pasajele de mai jos, extrase din IȘF, DB 1, TU, AR 1, AR 3 și SS, sunt relevante pentru
această tehnică.

(95) Vă mulțumesc pentru atenție, pentru că sunteți aici, pentru că existați! (Ioan Ștefan Florian,
Creierul omului așa cum îl văd eu)

(96) Nu trebuie să vă fie frică de lacrimi pentru că ele nu sunt decât apă și sare. Vă mulțumesc pentru că
m-ați ascultat! (Dragoș Bucurenci, Apă și sare)

(97) Să fim, dacă nu cer prea mult, mai înțelegători și mai răbdători cu fiecare dintre noi, cu fiecare persoană
pe care o întâlnim, pentru că fiecare are o poveste separată pe care nu o știm. Vă mulțumesc frumos!
(Tedy Ursuleanu, Sensul libertății)

(98) Și cel mai minunat lucru care se poate întâmpla este să trăiești liber, așa cum simți, iar eu fac asta și vă
doresc să faceți și voi același lucru și sper să vă inspire povestea mea și să trăiți în funcție de ceea ce vă
spune inima. Vă mulțumesc foarte mult! (Andreea Raicu, Drumul către împlinire)

(99) Nu cred că am fost cei mai rapizi pentru a sta pe canapea și a ne uita la televizor, ci pentru a explora
acest univers plin de posibilități pentru a avea, face sau a deveni altcineva. Vă mulțumesc mult! (Andrei
Roșu, Cele 40 de milioane de motive pentru a nu sta pe canapea)

(100) Eu vă doresc din tot sufletul să-l găsiți pe Ganesh al vostru, să alegeți ce vreți și să vă dați la o parte din
calea voastră. Mulțumesc! (Silvia Sîrb, De la „Nu prea cred că pot” la „Știu că pot”)

Mulțumirea se poate realiza prin diverse modalități: (a) justificarea actului de mulțumire, ca
în „Vă mulțumesc pentru atenție, pentru că sunteți aici, pentru că existați!” (95), „Vă mulțumesc
pentru că m-ați ascultat!” (96); (b) completarea actului de mulțumire cu circumstanțiale de mod
care sporesc efectul actului în sine, ca în „Vă mulțumesc frumos!” (97), „Vă mulțumesc foarte
mult” (98), „Vă mulțumesc mult!” (99); (c) performarea actului în sine: „Mulțumesc!” (100).
Dintre acestea, prima modalitate cuprinde gradul cel mai mare de respect pe care vorbitorul
îl manifestă față de public, deoarece acestuia din urmă i se indică motivele pentru care vorbitorul

185
este îndreptățit să-i mulțumească. Astfel, se minimalizează meritele vorbitorului și se maximizează
aprecierea față de public.

VI.6. Concluzii parțiale

Esențializând, între vorbitorul motivațional și public se formează o prietenie asociativă, ceea

ce înseamnă că există o preferință pentru formarea unei legături apropiate, chiar dacă recunoaștem,
în unele discursuri, mișcări discusive de păstrare a formalității. Pentru a explica modul cum se
negociază relația de prietenie între vorbitor și public, am apelat la teoria politeții pragmatice
(Brown și Levinson 1987). Formarea unei legături apropiate cu publicul și păstrarea formalității
reflectă adoptarea strategiilor politeții pozitive, pe de o parte, și a strategiilor politeții negative, pe
de altă parte. Strategiile politeții pozitive pe care le-am identificat în discursul motivațional sunt:
(1) folosirea unor forme de expresie specifice relației între membrii aceluiași grup; (2) construirea
unui univers comun de discurs; (3) apelul la umor. Strategiile politeții negative la care apelează
vorbitorul motivațional sunt: (i) atenuarea forței ilocuționare a enunțurilor; (ii) pesimismul
interacțional; (iii) exprimarea deferenței.
Cercetarea celor două tendințe, și anume de instituire a unui context informal, pe de o parte,
și de păstrare a unui context formal, pe de altă parte, a adus două dovezi privitoare la preferința
pentru raportul interrelațional informal.
În primul rând, diversitatea modalităților de realizare a strategiilor politeții pozitive în
contrast cu strategiile politeții negative este o dovadă a faptului că, în discursul motivațional,
predomină intenția de a se crea un cadru familiar, o atmosferă relaxată, în defavoarea cadrului
formal, convențional. Astfel, particulare strategiilor pozitive sunt următoarele mărci discursive,
prezente recurent în discursul motivațional: formele hipocoristice și deicticele personale, care
construiesc o comunicare intimă între vorbitor și receptor; întrebările retorice și disjunctive,
împreună cu perechea de adiacență întrebare-răspuns, prin care se simulează dialogul cu publicul;
contrastul, pluralitatea vocilor, încălcarea voită a maximelor cooperării și evidențierea
stereotipurilor. În contrast, pentru strategiile politeții negative, apar în mod frecvent foarte puține
mărci: modalizatorul de incertitudine „a crede”, atenuatori și acte verbale de mulțumire.
În al doilea rând, o altă dovadă a tendinței de cultivare a unui spațiu informal este ocurența
redusă a strategiilor politeții negative.

186
 Capitolul VII. Concluzii finale

Căutarea motivației a devenit o constantă începând cu a doua jumătate a secolului al XX-lea,

datorită faptului că omul a ajuns în pragul unui nivel superior de dezvoltare și simte că are nevoie
de îndrumare. Persoanele care conștientizează faptul că au un potențial neutilizat caută, de obicei,
un ajutor extern, prin care să-și satisfacă nevoia de a-și atinge potențialul maxim.
Discursul motivațional răspunde la această nevoie și își are izvorul în dorința omului superior
dintr-un anumit punct de vedere (psihologic, moral, cultural etc.) de a-i inspira pe ceilalți să ajungă
la aceeași etapă la care este el însuși. Pentru a obține un efect inspirațional, individul se plasează
în ipostaza vorbitorului motivațional, apelând la imaginea personală și la strategii retorico-
pragmatice prin care încearcă să convingă publicul a crede în ideea în care crede el însuși.
În demersul nostru analitic, am avut două scopuri. În primul rând, ne-a interesat să
demonstrăm că discursul motivațional s-a constituit ca subgen al discursului public persuasiv, cu
strategii și trăsături distincte. În al doilea rând, ne-am propus să definim discursul motivațional, în
urma identificării și observării particularităților retorico-pragmatice recurente.

VII.1. Discursul motivațional – subgen al discursului public persuasiv

Pentru a evidenția apartenența discursului motivațional la genul public persuasiv, am

comparat discursul motivațional cu alte subgenuri ale discursului public persuasiv, cum sunt
discursul politic, discursul publicitar și discursul religios, ca să arătăm că discursul motivațional
are trăsături comune cu celelalte subgenuri ale discursului public persuasiv, însă că se diferențiază
de acestea prin trăsături proprii. Am evidențiat, ca trăsături proprii ale discursului motivațional,
următoarele:
(i) tema discursului motivațional se subordonează ariei sociale a dezvoltării personale și
circumscrie o comunitate de discurs constituită din indivizi care au obiectivul comun de a-și
îmbunătăți calitatea vieții;
(ii) scopul comunicațional este de a convinge publicul să înțeleagă anumite lucruri dintr-o
perspectivă nouă;
(iii) prin imaginea de sine, vorbitorul apare ca un exemplu pentru public;

187
 (iv) cadrul de referință (un set de convingeri și valori, care influențează percepția despre
realitate a individului) se constituie prin raportarea la sine.

Pornind de la trăsăturile pe care le-a pus în lumină comparația dintre discursul motivațional
și alte subgenuri discursive, am urmărit strategiile retorico-pragmatice la care vorbitorul
motivațional apelează frecvent:
(1) motivarea intrinsecă;
(2) proiectarea atitudinii pozitive;
(3) gestionarea impresiei;
(4) negocierea relației cu publicul.

Pentru a pune în evidență motivarea specifică discursului motivațional, am pornit de la

observația că în toate discursurile pe care le-am consultat apar stimulente interne, beneficii
intrinseci în opoziție cu beneficiile extrinseci (materiale), prin intermediul cărora vorbitorul
încurajează publicul să-și însușească soluții noi la problemele cu care se confruntă în prezent. În
acest fel, am demonstrat că strategia de bază în discursul motivațional este motivarea de tip
intrinsec, care se pune în act prin apelul la exemplul personal. Condiția care eficientizează
motivarea intrinsecă este sincronizarea, la nivel psihologic, a publicului cu vorbitorul. Acesta din
urmă apelează la strategii discursive pentru a-l face pe receptor să pătrundă în universul discursiv:
(a) apelul la emoții; (b) atenționarea; (c) construirea imaginilor mentale. Acestea favorizează
„transportarea” receptorului în universul discursiv.
Proiectarea atitudinii pozitive, gestionarea impresiei și negocierea relației cu publicul sunt
strategiile care completează configurația discursului motivațional, amplificând efectul inspirațional
și întărind forța persuasivă a stimulentului intern.
La construcția atitudinii pozitive contribuie, în mod special, apelul la metafore conceptuale,
cum sunt „dezvoltarea personală este suferință” și „dezvoltarea personală este aventură”, prin
acestea reliefându-se scopul comunicațional central al vorbitorului motivațional, și anume de a
inspira publicul. Se arată, prin discursul motivațional, că este esențial a rămâne optimist în orice
împrejurare și că orice experiență este un pretext pentru progres. Pe lângă metafora conceptuală,
optimismul oratoric se construiește prin apelul la citate, acestea sporind credibilitatea vorbitorului,
și prin vizualizarea creativă. Ca strategia vizualizării creative să se pună în act, publicului i se

188
propune un joc al imaginației, în care este invitat să reflecteze pe marginea ideii centrale a
discursului. În mod egal, apelul la metafora conceptuală, apelul la citate și vizualizarea creativă, ca
strategii prin care vorbitorul motivațional își proiectează atitudinea pozitivă, constituie o dovadă a
ideii că discursul motivațional își are originea în mentalitatea orientată către creștere a unui individ
– subgenul motivațional fiind un instrument de împlinire a nevoii individului de a progresa dintr-
un anumit punct de vedere.
Atitudinea pozitivă se află în strânsă legătură cu impresia pe care vorbitorul își propune să o
facă publicului. În acest sens, vorbitorul construiește trei tipologii umane purtătoare ale mesajului
- victima, luptătorul și mentorul -, care apar alternativ, una dintre ele fiind dominantă. El face
aceasta prin construcția unor situații motivaționale, identificabile în plan textual prin acte verbale
ale lamentării, prin acte verbale expresive, acte verbale directive, intensificatori, implicaturi
conversaționale, repetiții, valorificarea maximei tactului, printre altele.
Alternarea acestor impresii reprezintă o încurajare subtilă pentru public, vorbitorul sugerând
câteva idei generale, universal valabile: (a) orice problemă are o rezolvare; (b) orice dificultate
reprezintă o lecție; (c) orice vis merită urmărit. Toate cele trei impresii se pun în lumină atât prin
comportamentul verbal al locutorului, cât și prin comportamentul nonverbal.
Impresiile pe care le-am identificat sunt o bază a relației pe care vorbitorul își propune să o
creeze cu publicul. Obiectivul vorbitorului motivațional este de a se apropia de public și de a crea
o „prietenie asociativă”, adică o relație care depinde de circumstanțele sociale și temporale ale unui
eveniment. Negocierea unei astfel de relații se face prin alternarea strategiilor politeții pozitive cu
strategiile politeții negative. Ca strategii ale politeții pozitive recurente în discursul motivațional,
am identificat folosirea formelor de expresie specifice relației dintre membrii aceluiași grup,
construirea unui univers comun de discurs și apelul la umor, iar ca strategii ale politeții negative,
am observat atenuarea forței ilocuționare a enunțurilor, pesimismul interacțional și exprimarea
deferenței. Dintre acestea, strategiile politeții pozitive cuprind o varietate mare de tehnici și mărci
textuale prezente în majoritatea discursurilor din corpus (cum sunt deicticele personale și
secvențele fatice), în timp ce marcatorii textuali pentru politețea negativă sunt puțini și se întâlnesc
foarte rar (cum este cazul formei pronominale de politețe „dumneavoastră”). Așadar, există o
preferință pentru politețea pozitivă, deoarece astfel vorbitorul își atinge obiectivul.
Pornind de la strategiile retorico-pragmatice la care apelează vorbitorul motivațional,
subliniem două trăsături extrem de importante ale discursului motivațional: (i) subtilitatea actului

189
de motivare și (ii) identificarea publicului cu experiența vorbitorului. Atât subtilitatea, cât și
identificarea sporesc libertatea alegerii, iar prin aceasta se răspunde la nevoia receptorului de a fi
autonom și de a selecta din discursul vorbitorului informațiile care i se potrivesc. Abilitatea
principală a unui vorbitor motivațional constă în a folosi resursele lingvistice spre crearea impresiei
că experiențele personale i-au furnizat lecții pe care le poate transmite persoanelor care își doresc
să învețe mai mult despre sine și despre viață. Pentru a-și întări această abilitate, vorbitorul se
exprimă într-un limbaj simplu, preponderent informal, arătând că este sincer și asumat.

VII.2. Discursul motivațional – definiție și particularități

În funcție de perspectivele pe care le-am urmărit, propunem două definiții operaționale.

1. Din perspectivă psiho-socială, discursul motivațional este un construct determinat
psihologic și social, generat ca răspuns la nevoia de dezvoltare personală a individului și cuprinde
soluții și metode pentru depășirea problemelor cu care se confruntă acesta în realitatea socială
actuală.
Din această perspectivă, am evidențiat următoarele particularitățile ale discursului
motivațional:
• Unul dintre obiectivele fundamentale este schimbarea individuală, nu colectivă.
• Vorbitorul este prietenos cu publicul și se prezintă ca un model de autoreflecție, cu
comportament reflexiv și atitudine pozitivă.
• Comunitatea de discurs specifică este alcătuită din persoanele care își doresc să-și atingă
potențialul.
• Motivarea se întemeiază pe stimulente psihologice, interne, în defavoarea stimulentelor
externe.
• Se solicită empatia și se construiește suspansul, ca declanșatori ai identificării publicului
cu mesajul discursului.
• Se cultivă libertatea de alegere și comunicarea intimă.
• Se urmărește exprimarea solidarității dinspre emițător și solicitarea solidarizării
conștiente din partea publicului.
• Se construiește egalitatea psihologică dintre emițător și receptor.

190
 2. Din perspectivă retorico-pragmatică, discursul motivațional este un subgen al
discursului public persuasiv, în care emițătorul are statut de „vorbitor motivațional” și un
comportament comunicativ strategic adoptat cu scopul de a motiva intrinsec publicul să-și schimbe
mentalitatea și/sau comportamentul.
Particularitățile discursului motivațional, din această perspectivă, sunt următoarele:
• Tema generală este dezvoltarea personală.
• Apelul la componenta ethos se realizează diferit în comparație cu modelul clasic al
persuasiunii, unde vorbitorul se pune pe sine într-o lumină favorabilă; vorbitorul
motivațional își mărturisește deschis vulnerabilitățile, manifestând însă o atitudine
optimistă în raport cu propriile puncte slabe sau experiențe nefericite.
• Discursul echivalează cu un macroact directiv, performat indirect, reducându-se gradul
de coerciție, pentru a lăsa publicului adeziunea liber consimțită la idealurile și
comportamentele evocate de vorbitor.
• Discursul este un monolog deschis spre interacțiune, deoarece cuprinde secvențe
dialogate reale între vorbitor și public sau secvențe reconstituie de către vorbitorul care
oferă el însuși răspunsul la întrebarea pe care o adresează publicului.
• Se solicită ascultarea activă din partea receptorului, prin adresarea întrebărilor care
semnalează textual orientarea permanentă a vorbitorului spre public.
• Diversitatea și frecvența mare a declanșatorilor de presupoziții, pe lângă mecanismele de
generare a implicaturilor conversaționale și prezența constantă a metaforelor,
demonstrează preferința pentru un sistem indirect de transmitere a semnificațiilor.
• Încercarea de a construi egalitatea psihologică dintre vorbitor și public se proiectează în
planul discursului prin acte verbale de minimalizare, care îl vizează pe emițător.
• Tehnicile dominante folosite în discursul motivațional sunt narațiunea, apelul la exemplul
personal și sugerarea unei soluții pentru emițător. Ultimele două se folosesc pentru a
atinge mai multe scopuri: (a) motivarea intrinsecă a publicului, (b) captarea și menținerea
atenției publicului; (c) construcția situațiilor motivaționale; (d) proiectarea optimismului.
• Selecția episoadelor narative care îl vizează pe emițător este subiectivă, astfel încât
narațiunile precedă în mod logic actul verbal care cuprinde revelația din finalul
discursului.

191
• Mecanismele atenuării sunt foarte frecvente, diminuându-se, prin acestea, forța de
impunere a mesajului.
• Se folosesc alternativ modalizatori de certitudine și de incertitudine, în funcție de
obiectivul comunicațional. Astfel, modalizatorii de certitudine marchează atitudinea
optimistă a vorbitorului, în timp ce modalizatorii de incertitudine contribuie la atenuarea
forței ilocuționare a mesajului.
• Există două tipare recurente. Primul privește componentele principale ale discursului
motivațional, și anume identificarea unei probleme, soluționarea și extragerea lecției
importante pentru demonstrarea evoluției vorbitorului. Al doilea vizează discrepanța
dintre aparență și esență, pe care vorbitorul o cultivă cu scopul de a se negocia relația de
prietenie dintre acesta și receptor.

192
 Corpus

I. Discursuri utilizate și transcrise integral

AR 1 - Andreea Raicu, Drumul către împlinire, TEDx Piatra Neamț, 15 septembrie 2015.
https://www.youtube.com/watch?v=y5jaVDOsKKI&t=43s
AR 2 - Andreea Roșca, Tot ce știam despre succes e greșit, TEDx Cluj, 21 aprilie 2017.
https://www.youtube.com/watch?v=ffjYBg3Ecbw&t=10s
AR 3 - Andrei Roșu, Cele 40 de milioane de motive pentru a nu sta pe canapea, TEDx Cluj, 27
iunie 2018. https://www.youtube.com/watch?v=xaVi8XnHPog&t=201s
BP - Beatrice Popa, Despre acțiune ca vector al schimbării, TEDx Constanța, 25 februarie 2015.
https://www.youtube.com/watch?v=Q-nEOQA2n58&t=1079s
CB - Corina Bucea, Creativitate și reinventare în alegerile personale, TEDx Eroilor, 17 mai 2011.
https://www.youtube.com/watch?v=YqPZ5-_r39w&t=42s
DB 1 - Dragoș Bucurenci, Apă și sare, TEDx Cluj, 12 iunie 2014.
https://www.youtube.com/watch?v=wH5t-xTjh5E&t=124s
DCF - Dragoș Cristian Finaru, De ce eu?, TEDx Piatra Neamț, 6 august 2014.
https://www.youtube.com/watch?v=2tbekg1aqMQ&t=707s
ICM - Ioana Chicet-Macoveiciuc, Lasă adevărul să existe și să vindece, TEDx Constanța, 28
noiembrie 2017. https://www.youtube.com/watch?v=nWc5PAwXsQM
IN - Ioana Nicolaie, Alegeri în viață, TEDx Cluj, 27 iunie 2018.
https://www.youtube.com/watch?v=6CjmGpZkVPc&t=394s
IȘF = Ioan Ștefan Florian, Creierul omului așa cum îl văd eu, TEDx Eroilor, 13 mai 2011.
https://www.youtube.com/watch?v=mmTJnFW2Zds&t=478s
MM 2 - Melania Medeleanu, Cum să-ți găsești vocea. Călătorie de la șoaptă la strigăt, TEDx Cluj,
15 mai 2017. https://www.youtube.com/watch?v=azl34LttL6g&t=25s
OP - Oana Pellea, Despre puterea emoției, TEDx Cluj, 18 septembrie 2019.
https://www.youtube.com/watch?v=VLVmOxbYuZc&t=51s
PD - Paul Dicu, Despre cum fiecare pas contează, TEDx Constanța 26 februarie 2015.
https://www.youtube.com/watch?v=E7PdOHxINpM
RA - Raed Arafat, Cum să schimbi lumea, TEDx Constanța, 28 noiembrie 2017.

193
 https://www.youtube.com/watch?v=2bFiAk20sl8
SS - Silvia Sîrb, De la „Nu prea cred că pot”, la „Știu că pot”, TEDx Eroilor, 20 mai 2011.
https://www.youtube.com/watch?v=Odp3VTOSyas&t=40s
ȘM - Ștefan Mandachi, Un metru de visuri, TEDx Cluj, 18 septembrie 2019.
https://www.youtube.com/watch?v=999192c66Xo&t=952s
ȘP - Ștefan Pălărie, Revoluție prin educație, TEDx Eroilor, 24 mai 2012.
https://www.youtube.com/watch?v=p6FeuCr7VZU
TC - Tudor Chirilă, Poveștile noastre și viitorul comunicării, TEDx Chișinău, 8 iulie 2013.
https://www.youtube.com/watch?v=B4H1LsXx8vQ&t=736s
TU - Tedy Ursuleanu, Sensul libertății, TEDx Bacău, 27 octombrie 2017.
https://www.youtube.com/watch?v=laXKq1JSUWw&t=4s
VD - Vladimir Drăghia, Niciodată nu aș fi reușit să-mi cumpăr ceva mai de preț, TEDx Cluj, 18
septembrie 2019. https://www.youtube.com/watch?v=ssRim2CmRsg

II. Discursuri utilizate și reproduse parțial în teză

AC 1 - Alin Comșa, Alchimia încrederii în sine, TEDx Calea Domnească, 17 iulie 2017.
https://www.youtube.com/watch?v=txhF_9FLwy4&t=15s
AC 2 - Aylin Cadîr, Dă-te la o parte din propria ta cale, TEDx Constanța, 23 ianuarie 2019.
https://www.youtube.com/watch?v=2_xxOCtDQeI
AF - Alin Fetița, Succesul e o călătorie; eșecul poate schimba traseul, dar nu călătoria, TEDx
Eroilor, 28 mai 2015. https://www.youtube.com/watch?v=-4mD1pNbVDM&t=243s
CI - Cătălin Ionescu, Schimbarea între frustrare și bucurie, TEDx Constanța, 26 februarie 2015.
https://www.youtube.com/watch?v=mjRFosP22Pw
CS - Cristiana Stancu, Echilibru (trad.ns.) (engl. Balance), TEDx Bacău, 30 octombrie 2015.
https://www.youtube.com/watch?v=I-YoMgGU8wo&t=284s
DB 2 - Dragoș Bucurenci, Curajul de a te lăsa văzut, TEDx Baia Mare, 20 decembrie 2018.
https://www.youtube.com/watch?v=bGKGO-pMbLI&t=196s
DG - Diana Giubernea, Teatrul cu emoție și depășirea limitelor, TEDx Constanța, 26 februarie
2015.https://www.youtube.com/watch?v=E0QqB3nusNc&t=1088s
EB - Eyesdrops Bend, Dacă nu ți-e frică, nu merită, TEDx Sibiu, 14 februarie 2018.

194
 https://www.youtube.com/watch?v=5SZsRFk5UA8&t=413s
IA - Ioana Avădani, Punct și de la capăt: de câte ori te poți reinventa?, TEDx Eroilor, 3 iunie
2015. https://www.youtube.com/watch?v=2XUIcjveZrM&t=320s
IR - Iulia Rugină, De ce ai vrea să te simți incapabil?, TEDx Eroilor, 16 iulie 2015.
https://www.youtube.com/watch?v=o1qOULM3fkY&t=253s
MAH - Mihai Alexandru Hash, Uite de asta nu ai noroc, TEDx Târgu Jiu, 16 martie 2020.
https://www.youtube.com/watch?v=tt3hdK1fLIs
MC - Mugur Ciumăgeanu, Mit:Oamenii slabi se duc la psiholog, TEDx Cluj, 26 aprilie 2016.
https://www.youtube.com/watch?v=F9xGqsKo7OA&t=230s
MD - Matei Dima, Cum ajungi să-ți trăiești visul?, TEDxYouth Cluj, 29 iulie 2020.
https://www.youtube.com/watch?v=mOXcIISIy-A
MH - Mikey Hash, Puterea de a face ceea ce îți place, TEDx Youth Piața Enescu, 4 octombrie
2017. https://www.youtube.com/watch?v=U9r1crevMmU&t=2s
MM 1 - Monica Macovei, Îndrăznește. Numai visele care te sperie sunt mari, TEDx Eroilor, 26
mai 2015. https://www.youtube.com/watch?v=kTJJB0eri5o&t=216s
MR - Mirela Retegan, Cum să-ți îndeplinești visurile, TEDx Galați ED, 21 februarie 2018.
https://www.youtube.com/watch?v=RgLVXscHpKg&t=525s
OG - Oana Gheorghiu, Puterea oamenilor simpli, TEDx Târgu Jiu, 16 martie 2020.
https://www.youtube.com/watch?v=KuuOfmwKT4M
OO - Ovidiu Oltean, Binecuvântarea evenimentelor nefericite, TEDx Floreasca, 11 septembrie
2019. https://www.youtube.com/watch?v=GXvd0Eek-6M&t=15s
SA - Suada Agachi, Chipul unui om împăcat, TEDx Calea domnească, 21 septembrie 2018.
https://www.youtube.com/watch?v=WAuOusl71wo&t=21s
VR - Vasi Rădulescu, Să nu-ți uiți poveștile, TEDx Bacău, 6 decembrie 2018.
https://www.youtube.com/watch?v=jWl42ufxYAA

195
 Anexa 1

Contextualizarea discursurilor din corpus

• 2011

1. CB - Corina Bucea, Creativitate și reinventare în alegerile personale, TEDx Eroilor, 17

mai 2011. https://www.youtube.com/watch?v=YqPZ5-_r39w&t=42s

Corina Bucea este manager de proiecte culturale la „Fabrica de pensule”44.

Tema discursului „Creativitate și reinventare în alegerile personale” este libertatea omului de a
lua propriile decizii și de a-și da voie să experimenteze.
În timpul discursului, Corina Bucea transmite, preponderent, impresia că este o luptătoare și
exprimă o atitudine pozitivă față de eșecul personal, susținând că cel mai important factor în
depășirea unui eșec este reacția individului. Scopul ei este de a convinge oamenii să facă alegeri
spontane, bazate pe intuiție și în deplină concordanță cu ceea ce simt. În vederea acestui scop, ea
motivează intrinsec publicul, aducând în discuție diversitatea oportunităților ce se deschid în fața
omului care are curajul de a-și asuma deciziile.

2. IȘF - Ioan Ștefan Florian, Creierul omului așa cum îl văd eu, TEDx Eroilor, 13 mai 2011.
https://www.youtube.com/watch?v=mmTJnFW2Zds&t=478s

Ioan Ștefan Florian este profesor doctor neurochirurg în cadrul Spitalului Clinic Județean de
Urgență Cluj45.
Tema discursului „Creierul omului așa cum îl văd eu” este cunoașterea creierului omenesc la
un nivel mai profund, dincolo de informațiile neurologice.
În timpul discursului, Ioan Ștefan Florian transmite, preponderent, impresia că este un mentor
pentru public și exprimă o atitudine pozitivă față de învățare. Scopul lui este de a convinge oamenii
să conștientizeze dimensiunile profunde ale creierului, să-și pună întrebări legate de ceea ce

44
https://fabricadepensule.ro/category/hotspotart-ro/
45
https://www.cmtransilvania.ro/neurochirurgie

196
descoperă și să caute răspunsuri mulțumitoare. În vederea acestui scop, el motivează intrinsec
publicul, aducând în discuție ideea că, pentru oameni, creierul funcționează ca un univers în care
fiecare individ este responsabil de alegerile pe care le face.

3. SS - Silvia Sîrb, De la „Nu prea cred că pot”, la „Știu că pot”, TEDx Eroilor, 20 mai 2011.
https://www.youtube.com/watch?v=Odp3VTOSyas&t=40s

Silvia Sîrb este directorul general al companiei de asigurări Aegon Asigurări de Viață46.
Tema discursului „De la «Nu prea cred că pot» la «Știu că pot»” este depășirea propriilor limite.
În timpul discursului, Silvia Sîrb transmite, preponderent, impresia că este un mentor pentru
public și exprimă o atitudine pozitivă față de renunțarea la dorința de a controla orice situație.
Scopul ei este de a convinge oamenii să se cunoască pentru a putea lua decizii în conformitate cu
ceea ce li se potrivește la nivel psihologic. În vederea acestui scop, ea motivează intrinsec publicul,
aducând în discuție o poveste indiană care sugerează ideea că fiecare om poate dobândi împlinirea
sufletească în măsura în care alegerile pe care le face nu sunt împotriva a ceea ce este el în
profunzime.

• 2012

4. ȘP - Ștefan Pălărie, Revoluție prin educație, TEDx Eroilor, 24 mai 2012.

https://www.youtube.com/watch?v=p6FeuCr7VZU

Ștefan Pălărie este senator47.

Tema discursului „Revoluție prin educație” este propunerea unei alternative la sistemul
educațional care există în prezent în România.
În timpul discursului, Ștefan Pălărie transmite, preponderent, impresia că este un mentor
pentru public și exprimă o atitudine pozitivă față de ideea de revoluție, susținând că doar printr-o
schimbare radicală se poate îmbunătăți sistemul educațional românesc. Scopul lui este de a
convinge oamenii să adopte aceeași viziune ca el în legătură cu construcția unui sistem educațional

46
https://www.zf.ro/who-s-who/silvia-sirb-10568317
47
https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_P%C4%83l%C4%83rie

197
raportat la realitatea actuală a României. În vederea acestui scop, el motivează intrinsec publicul,
aducând în discuție sistemul finlandez de educație.

• 2013

5. TC - Tudor Chirilă, Poveștile noastre și viitorul comunicării, TEDx Chișinău, 8 iulie 2013.
https://www.youtube.com/watch?v=B4H1LsXx8vQ&t=736s

Tudor Chirilă este „actor, muzician, compozitor și producător”, în anul 2012 a devenit scriitor,
iar din anul 2014 are un rol-cheie într-o emisiune televizată48.
Tema discursului „Poveștile noastre și viitorul comunicării” este importanța modului în care
oamenii își spun propria poveste.
În timpul discursului, Tudor Chirilă transmite, preponderent, impresia că este un mentor pentru
public și exprimă o atitudine pozitivă în raport cu valori umane, cum sunt compasiunea,
autenticitatea, autoasumarea. Scopul lui este de a convinge oamenii să-și îmbunătățească relațiile
cu cei din jur prin a fi deschiși în legătură cu cine sunt cu adevărat. În vederea acestui scop, el
motivează intrinsec publicul, aducând în discuție faptul că, prin intermediul poveștilor sincere
despre sine, se pot evita conflictele interumane de orice natură și se poate cultiva înțelegerea
armonioasă dintre oameni.

• 2014

6. DB 1 - Dragoș Bucurenci, Apă și sare, TEDx Cluj, 12 iunie 2014.

https://www.youtube.com/watch?v=wH5t-xTjh5E&t=124s

Dragoș Bucurenci este „consultant, trainer de comunicare, activist civic și jurnalist”49.

Tema discursului „Apă și sare” este autenticitatea creată prin expunerea vulnerabilităților.
În timpul discursului, Dragoș Bucurenci transmite, preponderent, impresia că a fost o victimă
a propriei lașități și exprimă o atitudine pozitivă față de asumarea vulnerabilităților. Scopul lui este

48
https://ro.wikipedia.org/wiki/Tudor_Chiril%C4%83
49
https://ro.wikipedia.org/wiki/Drago%C8%99_Bucurenci

198
de a convinge oamenii să-și dezvăluie sentimentele în ciuda posibilității de a fi criticați. În vederea
acestui scop, el motivează intrinsec publicul, aducând în discuție experiența personală, în urma
căreia se înțelege ideea că expunerea sinceră și asumată a slăbiciunilor eliberează individul și îl
vindecă de teama de a fi judecat.

7. DCF - Dragoș Cristian Finaru, De ce eu?, TEDx Piatra Neamț, 6 august 2014.
https://www.youtube.com/watch?v=2tbekg1aqMQ&t=707s

Dragoș Cristian Finaru este „learning engineer”, lider, președinte și fondator al Asociației Be
Great, printre altele50.
Tema discursului „De ce eu?” este posibilitatea împlinirii unui țel.
În timpul discursului, Dragoș Cristian Finaru transmite, preponderent, impresia că a fost o
victimă a bolii de care a suferit și exprimă o atitudine pozitivă față de suferință și față de dizolvarea
planurilor personale. Scopul lui este de a convinge oamenii să-și găsească sensul în viață, să-și
stabilească obiective și să se considere privilegiați că pot munci pentru ele. În vederea acestui scop,
el motivează intrinsec publicul, aducând în discuție ideea că orice zi este o binecuvântare care
aduce individului satisfacția de a ajunge mai aproape de visul său.

• 2015

8. PD - Paul Dicu, Despre cum fiecare pas contează, TEDx Constanța, 26 februarie 2015.
https://www.youtube.com/watch?v=E7PdOHxINpM

Paul Dicu este „un sportiv român, ultramaratonist, speaker motivațional, copilot de raliuri,
instructor de arte marțiale, skipper”51.
Tema discursului „Despre cum fiecare pas contează” este ideea că, dincolo de frică, se află
întotdeauna un rost.
În timpul discursului, Paul Dicu transmite, preponderent, impresia că este un mentor pentru
public și exprimă o atitudine pozitivă față de frica de a iniția o acțiune. Scopul lui este de a convinge

50
http://toyp.jciromania.ro/dragos-cristian-finaru/
51
https://ro.wikipedia.org/wiki/Paul_Dicu

199
oamenii să-și conștientizeze temerile și să și le depășească. În vederea acestui scop, el motivează
intrinsec publicul, aducând în discuție propriile temeri și afirmând că acestea nu l-au împiedicat
să-și îndeplinească țelurile, ci, dimpotrivă, au fost ca un catalizator al acțiunii. Acesta susține că,
odată depășită teama de a începe, individul descoperă rostul propriilor acțiuni și se întâlnește cu
sentimentul împlinirii personale.

9. AR 1 - Andreea Raicu, Drumul către împlinire, TEDx Piatra Neamț, 15 septembrie 2015.
https://www.youtube.com/watch?v=y5jaVDOsKKI&t=43s

Andreea Raicu este vedetă de televiziune în România52.

Tema discursului „Drumul către împlinire” este parcurgerea unui drum inițiatic.
În timpul discursului, Andreea Raicu transmite, preponderent, impresia că a fost o victimă a
constrângerilor exterioare și a prejudecăților sociale și exprimă o atitudine pozitivă față de
renunțarea la valori nepotrivite pentru sine. Scopul ei este de a convinge oamenii să nu urmeze
sfaturi care nu li se potrivesc, ci să țină întotdeauna cont de ceea ce simt. În vederea acestui scop,
ea motivează intrinsec publicul, aducând în discuție senzația eliberatoare pe care ea însăși a trăit-o
în momentul când s-a ghidat în viață după propriile reguli și valori.

10. DG - Diana Giubernea, Teatrul cu emoție și depășirea limitelor, TEDx Constanța, 26

februarie 2015.https://www.youtube.com/watch?v=E0QqB3nusNc&t=1088s

Diana Giubernea este actriță53.

Tema discursului „Teatrul cu emoție și depășirea limitelor” este valorificarea sensibilității
umane spre atingerea obiectivelor.
În timpul discursului, Diana Giubernea transmite, preponderent, impresia că este o luptătoare
și exprimă o atitudine pozitivă față de curajul de a fi spontan, în ciuda riscului de a părea impulsiv.
Scopul ei este de a convinge oamenii să nu cadă în capcana îndoielilor care urmează unei decizii
spontane. În vederea acestui scop, ea motivează intrinsec publicul, comparând teatrul cu viața; prin
această comparație, ea sugerează că emoțiile sunt inerente omului și că ele ies la suprafață atunci

52
https://ro.wikipedia.org/wiki/Andreea_Raicu
53
https://inorogart.ro/noi/diana-giubernea/

200
când individul joacă un rol pe scenă, așa cum și în viața reală emoțiile se transmit când omul
participă conștient pe scena vieții sale și își asumă rolul care i se atribuie sau pe care și-l atribuie el
însuși.

11. IA - Ioana Avădani, Punct și de la capăt: de câte ori te poți reinventa?, TEDx Eroilor, 3
iunie 2015. https://www.youtube.com/watch?v=2XUIcjveZrM&t=320s

Ioana Avădani este jurnalistă, președinte al Centrului pentru Jurnalism Independent din
România54.
Tema discursului „Punct și de la capăt: de câte ori te poți reinventa?” este ideea că eșecul este
o ocazie pentru individ de a se reorienta spre un domeniu sau spre o activitate mai potrivită pentru
sine.
În timpul discursului, Ioana Avădani transmite, preponderent, impresia că este un mentor
pentru public și exprimă o atitudine pozitivă față de permanenta schimbare care dinamizează viața
și care aduce cu sine și posibilitatea eșecurilor care trebuie privite cu detașare. Scopul ei este de a
convinge oamenii să se bucure atât de succes, cât și de eșec, deoarece în ambele cazuri se
evidențiază o schimbare care stimulează, în măsura în care este conștientizată, evoluția. În vederea
acestui scop, ea motivează intrinsec publicul, aducând în discuție exemplul personal și relatând
experiențele care au determinat-o pe ea să accepte schimbarea cu recunoștință și cu încrederea că
schimbarea o va aduce mai aproape de cine este ea cu adevărat.

12. IR - Iulia Rugină, De ce ai vrea să te simți incapabil?, TEDx Eroilor, 16 iulie 2015.
https://www.youtube.com/watch?v=o1qOULM3fkY&t=253s

Iulia Rugină este regizoare, scenaristă și scenografă55.

Tema discursului „De ce ai vrea să te simți incapabil?” este utilitatea eșecului.
În timpul discursului, Iulia Rugină transmite, preponderent, impresia că este o luptătoare și
exprimă o atitudine pozitivă față de sentimentul de a fi incapabil. Scopul ei este de a convinge
oamenii să cultive sentimentul inferiorității, deoarece prin acesta se activează dorința de a reuși. În

54
https://dilemaveche.ro/autor/ioana-avadani
55
https://ro.wikipedia.org/wiki/Iulia_Rugin%C4%83

201
vederea acestui scop, ea motivează intrinsec publicul, aducând în discuție propriile nereușite care
au generat ambiția de care avea nevoie pentru a reuși în ceea ce și-a propus.

13. AF - Alin Fetița, Succesul e o călătorie; eșecul poate schimba traseul, dar nu călătoria,
TEDx Eroilor, 28 mai 2015. https://www.youtube.com/watch?v=-4mD1pNbVDM&t=243s

Alin Fetița este un antreprenor care a activat în numeroase domenii56.

Tema discursului „Succesul e o călătorie; eșecul poate schimba traseul, dar nu călătoria” este
aprecierea eșecului.
În timpul discursului, Alin Fetița transmite, preponderent, impresia că este un mentor pentru
public și exprimă o atitudine pozitivă față de eșec. Scopul lui este de a convinge oamenii să lupte
pentru visurile lor cu curaj, în ciuda posibilității de a eșua. În vederea acestui scop, el motivează
intrinsec publicul, aducând în discuție ideea că sentimentul împlinirii dobândit prin depășirea unui
eșec este mai intens și mai profund.

14. CI - Cătălin Ionescu, Schimbarea între frustrare și bucurie, TEDx Constanța, 26 februarie
2015. https://www.youtube.com/watch?v=mjRFosP22Pw

Cătălin Ionescu este „un scriitor român, editor, eseist, (anti-)critic al literaturii science-fiction,
traducător, realizator de emisiuni radio”57.
Tema discursului „Schimbarea între frustrare și bucurie” este acceptarea ideii că planurile nu
se împlinesc întotdeauna așa cum au fost proiectate.
În timpul discursului, Cătălin Ionescu transmite, preponderent, impresia că este un luptător și
exprimă o atitudine pozitivă față de schimbarea de orice fel. Scopul lui este de a convinge oamenii
să-și asume schimbările care se ivesc pe drumul vieții. În vederea acestui scop, el motivează
intrinsec publicul, aducând în discuție exemplul personal și ideea că schimbarea, fie că este
percepută negativ, fie că este percepută pozitiv, creează un spațiu favorabil progresului.

56
https://www.youtube.com/watch?v=-4mD1pNbVDM
57
https://ro.wikipedia.org/wiki/C%C4%83t%C4%83lin_Ionescu

202
 15. BP - Beatrice Popa, Despre acțiune ca vector al schimbării, TEDx Constanța, 25 februarie
2015. https://www.youtube.com/watch?v=Q-nEOQA2n58&t=1079s

Beatrice Popa este „reporter de știri, director și producător al stației locale din Târgu Mureș”58.
Tema discursului „Despre acțiune ca vector al schimbării” este curajul de a lua inițiativa într-o
situație dată, de a verbaliza ideile.
În timpul discursului, Beatrice Popa transmite, preponderent, impresia că este o luptătoare și
exprimă o atitudine pozitivă față de schimbarea radicală a traseului propus inițial. Scopul ei este de
a convinge oamenii să gândească neconvențional, să se abată de la drumul care pare, la început, că
duce spre un rezultat sigur. În vederea acestui scop, ea motivează intrinsec publicul, aducând în
discuție ideea că, în ciuda aparenței de haos, pe care o creează abaterea de la o cale sigură, toate
dorințele se materializează într-un fel sau altul, la un moment dat în viață.

16. CS - Cristiana Stancu, Echilibru (trad.ns.) (engl. Balance), TEDx Bacău, 30 octombrie
2015. https://www.youtube.com/watch?v=I-YoMgGU8wo&t=284s

Cristiana Stancu este pictoriță și luptătoare de box, karateka, arte marțiale și kickbox59.
Tema discursului „Echilibru” este importanța perseverenței în dobândirea împlinirii personale.
În timpul discursului, Cristiana Stancu transmite, preponderent, impresia că este o luptătoare
și exprimă o atitudine pozitivă față de dificultățile întâlnite în atingerea unui țel. Scopul ei este de
a convinge oamenii să lupte permanent pentru visurile lor, susținând că perseverența este cheia
reușitei. În vederea acestui scop, ea motivează intrinsec publicul, aducând în discuție propriile
reușite pe care nu le-a obținut cu ușurință, ci cu un efort susținut.

58
https://www.tedxconstanta.ro/vorbitori-2014/beatrice-popa.html
59
https://en.wikipedia.org/wiki/Cristiana_Stancu

203
 17. MM 1 - Monica Macovei, Îndrăznește. Numai visele care te sperie sunt mari, TEDx Eroilor,
26 mai 2015. https://www.youtube.com/watch?v=kTJJB0eri5o&t=216s

Monica Macovei „este jurist și politiciană”60.

Tema discursului „Îndrăznește. Numai visele care te sperie sunt mari” este reprezentarea
eșecului prin teama de a nu greși.
În timpul discursului, Monica Macovei transmite, preponderent, impresia că este un mentor
pentru public și exprimă o atitudine pozitivă față de curajul de a avea un vis în ciuda imposibilității
aparente de a se împlini. Scopul ei este de a convinge oamenii să viseze, afirmând că acesta este
primul pas spre atingerea unui țel. În vederea acestui scop, ea motivează intrinsec publicul, aducând
în discuție împlinirea sufletească ce vine ca o urmare a adaptării mediului exterior la sine, nu a
adaptării sinelui la mediu.

• 2016

18. MC - Mugur Ciumăgeanu, Mit:Oamenii slabi se duc la psiholog, TEDx Cluj, 26 aprilie
2016. https://www.youtube.com/watch?v=F9xGqsKo7OA&t=230s

Mugur Ciumăgeanu este psihoterapeut specialist și formator în psihoterapie cognitiv-

comportamentală61.
Tema discursului „Mit: Oamenii slabi se duc la psiholog” este cunoașterea de sine.
În timpul discursului, Mugur Ciumăgeanu transmite, preponderent, impresia că este un mentor
pentru public și exprimă o atitudine pozitivă față de intenția apropierii de sine în ciuda faptului că
această apropiere poate dezvălui suferințe latente. Scopul lui este de a convinge oamenii să
conștientizeze că există momente când au nevoie de ajutor în depășirea unui impas psihologic și că
aceasta nu este o dovadă de slăbiciune. În vederea acestui scop, el motivează intrinsec publicul,
aducând în discuție eliberarea sufletească generată de cunoașterea de sine.

60
https://ro.wikipedia.org/wiki/Monica_Macovei
61
https://www.youtube.com/watch?v=F9xGqsKo7OA

204
 • 2017

19. ICM - Ioana Chicet-Macoveiciuc, Lasă adevărul să existe și să vindece, TEDx Constanța,
28 noiembrie 2017. https://www.youtube.com/watch?v=nWc5PAwXsQM

Ioana Chicet-Macoveiciuc este scriitoare62.

Tema discursului „Lasă adevărul să existe și să vindece” este îmbunătățirea relațiilor
interumane prin asumarea sinelui.
În timpul discursului, Ioana Chicet-Macoveiciuc transmite, preponderent, impresia că a fost o
victimă a minciunilor pe care le spunea celorlalți despre sine și exprimă o atitudine pozitivă față de
relevarea adevărului în orice situație. Scopul ei este de a convinge oamenii să nu se mintă și să nu-
i mintă nici pe cei din jur în legătură cu ceea ce li se întâmplă. În vederea acestui scop, ea motivează
intrinsec publicul, aducând în discuție forța eliberatoare a adevărului, pe care se sprijină
autenticitatea ființei umane și relațiile interumane de lungă durată și sincere.

20. RA - Raed Arafat, Cum să schimbi lumea, TEDx Constanța, 28 noiembrie 2017.
https://www.youtube.com/watch?v=2bFiAk20sl8

Raed Arafat este un medic român, născut în Siria, specializat în anestezie-terapie intensivă,
care a pus bazele Serviciului Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare din România63.
Tema discursului „Cum să schimbi lumea” este evocarea drumului parcurs de el de la începutul
SMURD-ului până în prezent.
În timpul discursului, Raed Arafat transmite, preponderent, impresia că este un luptător și
exprimă o atitudine pozitivă față de inițiativa indivizilor de a schimba sistemul român de sănătate.
Scopul lui este de a convinge oamenii să nu renunțe la intențiile lor, chiar dacă ceilalți nu le oferă
speranțe. În vederea acestui scop, el motivează intrinsec publicul, aducând în discuție sentimentul
de satisfacție pe care l-a trăit el însuși când a reușit ce și-a propus să schimbe în România, în ciuda
numeroaselor lupte pe care le-a purtat cu cei din jur din cauza deficiențelor sistemului român, dar
și din cauza prejudecăților.

62
https://www.printesaurbana.ro/2018/01/cartile-pentru-copii-si-adulti-scrise-de-ioana-chicet-macoveiciuc.html
63
https://ro.wikipedia.org/wiki/Raed_Arafat

205
 21. MM 2 - Melania Medeleanu, Cum să-ți găsești vocea. Călătorie de la șoaptă la strigăt,
TEDx Cluj, 15 mai 2017. https://www.youtube.com/watch?v=azl34LttL6g&t=25s

Melania Medeleanu este prezentatoare de știri64.

Tema discursului „Cum să-ți găsești vocea. Călătorie de la șoaptă la strigăt” este exprimarea
liberă și asumată a opiniei.
În timpul discursului, Melania Medeleanu transmite, preponderent, impresia că este un mentor
pentru public și exprimă o atitudine pozitivă față de libertatea de opinie. Scopul ei este de a
convinge oamenii să își exprime ideile, convingerile, dorințele într-un mod onest și ferm. În
vederea acestui scop, ea motivează intrinsec publicul, aducând în discuție sentimentul de împlinire
pe care îl poate dobândi individul care își găsește curajul de a se face auzit.

22. AR 2 - Andreea Roșca, Tot ce știam despre succes e greșit, TEDx Cluj, 21 aprilie 2017.
https://www.youtube.com/watch?v=ffjYBg3Ecbw&t=10s

Andreea Roșca este jurnalistă, scriitoare și antreprenoare65.

Tema discursului „Tot ce știam despre succes e greșit” este curiozitatea descoperirii drumului
pe care l-au parcurs antreprenorii de succes.
În timpul discursului, Andreea Roșca transmite, preponderent, impresia că este un mentor
pentru public și exprimă o atitudine pozitivă față de incertitudini. Scopul ei este de a convinge
oamenii să aibă încredere în propriul drum, chiar dacă acesta poate părea nesigur sau lipsit de sens.
În vederea acestui scop, ea motivează intrinsec publicul, aducând în discuție satisfacția descoperirii
sensului, care vine la finalul drumului inițial incert.

64
https://ro.wikipedia.org/wiki/Melania_Medeleanu
65
https://www.youtube.com/watch?v=ffjYBg3Ecbw&t=85s

206
 23. TU - Tedy Ursuleanu, Sensul libertății, TEDx Bacău, 27 octombrie 2017.
https://www.youtube.com/watch?v=laXKq1JSUWw&t=4s

Tedy Ursuleanu este un nume de scenă pe care și l-a însușit artista Mariana Oprea. Ea nu a
venit la TEDx ca persoană publică, ci ca victimă a incendiului din clubul Colectiv, care s-a petrecut
în anul 201566.
Tema discursului „Sensul libertății” este ideea că libertatea spiritului o depășește în profunzime
pe cea fizică.
În timpul discursului, Tedy Ursuleanu transmite, preponderent, impresia că este o victimă a
unei întâmplări nefericite și exprimă o atitudine pozitivă față de puterea necunoscută a imaginației.
Scopul ei este de a convinge oamenii să privească cu umor și cu detașare evenimentele asupra
cărora nimeni nu are control. În vederea acestui scop, ea motivează intrinsec publicul, aducând în
discuție mulțumirea interioară pe care a simțit-o ea însăși când a ajuns la concluzia că imaginația
este un instrument inegalabil în cultivarea libertății spiritului.

24. AC 1 - Alin Comșa, Alchimia încrederii în sine, TEDx Calea Domnească, 17 iulie 2017.
https://www.youtube.com/watch?v=txhF_9FLwy4&t=15s

Alin Comșa este fondator și cofondator al unor companii cu caracter educațional și de formare
profesională67.
Tema discursului „Alchimia încrederii în sine” este capacitatea individului de a-și organiza
timpul și resursele, astfel încât să ajungă la obiectivele propuse.
În timpul discursului, Alin Comșa transmite, preponderent, impresia că este un mentor pentru
public și exprimă o atitudine pozitivă față de studiul individual efectuat cu consecvență. Scopul lui
este de a convinge oamenii să cultive dorința de a-și lărgi orizontul de cunoaștere, de a învăța
permanent, având încrederea că rezultatul muncii se va concretiza la un moment dat. În vederea
acestui scop, el motivează intrinsec publicul, aducând în discuție exemplul unor scriitori clasici,
cum sunt Mihai Eminescu și Ion Creangă, și afirmând că aceștia au cultivat un element fundamental
în obținerea reușitei lor, și anume munca susținută.

66
https://playtech.ro/stiri/drama-lui-tedy-ursuleanu-continua-prin-ce-calvar-trece-la-6-ani-de-la-colectiv-exclusiv-
293015
67
https://www.fundatiacaleavictoriei.ro/alin-comsa/

207
 25. MH - Mikey Hash, Puterea de a face ceea ce îți place, TEDx Youth Piața Enescu, 4
octombrie 2017. https://www.youtube.com/watch?v=U9r1crevMmU&t=2s

Mikey Hash este numele de scenă al lui Mihai Alexandru Hash, un vlogger din România68.
Tema discursului „Putea de a face ceea ce-ți place” este autoeducația.
În timpul discursului, Mikey Hash transmite, preponderent, impresia că este un mentor pentru
public și exprimă o atitudine pozitivă față de învățare, față de extinderea cunoștințelor în domenii
noi și cât mai variate. Scopul lui este de a convinge oamenii să își asume schimbările care apar în
viață și să devină autodidacți. În vederea acestui scop, el motivează intrinsec publicul, aducând în
discuție ideea că viața în sine este o operă de artă pe care fiecare om este dator să o realizeze cu
pasiune și entuziasm.

• 2018

26. AR 3 - Andrei Roșu, Cele 40 de milioane de motive pentru a nu sta pe canapea, TEDx Cluj,
27 iunie 2018. https://www.youtube.com/watch?v=xaVi8XnHPog&t=201s

Andrei Roșu este sportiv de performanță, scriitor și speaker la diverse conferințe69.

Tema discursului „Cele 40 de milioane de motive pentru a nu sta pe canapea” este devenirea
personală.
În timpul discursului, Andrei Roșu transmite, preponderent, impresia că este un mentor pentru
public și exprimă o atitudine pozitivă față de adaptabilitatea la noutate. Scopul lui este de a
convinge oamenii să fie mai activi și să renunțe la a căuta un sens imediat al întorsăturilor de
situație; în schimb, el îi sfătuiește să aibă încredere că sensul se va contura ulterior. În vederea
acestui scop, el motivează intrinsec publicul, aducând în discuție ideea că viața este un dar care nu
merită neglijat și că se poate transforma într-un drum frumos, în măsura în care omul alege
activitatea, în defavoarea inactivității.

68
https://republica.ro/trauma-vloggerului-mikey-hash-in-scoala-romaneasca-scoala-mi-a-distrus-increderea-in-mine-
am-ramas-cu
69
https://www.andreirosu.org/despre-andrei/

208
 27. DB 2 - Dragoș Bucurenci, Curajul de a te lăsa văzut, TEDx Baia Mare, 20 decembrie 2018.
https://www.youtube.com/watch?v=bGKGO-pMbLI&t=196s

Pe Dragoș Bucurenci l-am descris în cadrul discursului DB 1, la punctul 6. al acestei anexe.

Tema discursului „Curajul de a te lăsa văzut” este autoasumarea orientării sexuale.
În timpul discursului, Dragoș Bucurenci transmite, preponderent, impresia că este o victimă a
prejudecăților exterioare și exprimă o atitudine pozitivă față de asumarea în public a imaginii
personale. Scopul lui este de a convinge oamenii să se privească cu sinceritate și să nu se trădeze
pe sine. În vederea acestui scop, el motivează intrinsec publicul, aducând în discuție obținerea
relațiilor autentice, care servesc drept sprijin moral în momentul când individul își recunoaște
orientarea sexuală. El vorbește despre exemplul personal și descrie aprecierea pe care a primit-o
din partea oamenilor din jurul său odată ce și-a dezvăluit gândul intim.

28. IN - Ioana Nicolaie, Alegeri în viață, TEDx Cluj, 27 iunie 2018.

https://www.youtube.com/watch?v=6CjmGpZkVPc&t=394s

Ioana Nicolaie este scriitoare70.

Tema discursului „Alegeri în viață” este autenticitatea alegerilor pe care omul le face în viață.
În timpul discursului, Ioana Nicolaie transmite, preponderent, impresia că este un mentor
pentru public și exprimă o atitudine pozitivă față de curajul de a lua o decizie în mod onest și
asumat. Scopul ei este de a convinge oamenii să valorifice oportunitățile. În vederea acestui scop,
ea motivează intrinsec publicul, aducând în discuție o parabolă prin care sugerează ideea că omul
are libertatea alegerii și că doar valorificând această libertate va putea ajunge la o împlinire
sufletească autentică.

70
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioana_Nicolaie

209
 29. VR - Vasi Rădulescu, Să nu-ți uiți poveștile, TEDx Bacău, 6 decembrie 2018.
https://www.youtube.com/watch?v=jWl42ufxYAA

Vasi Rădulescu este medic cardiolog și scriitor71.

Tema discursului „Să nu-ți uiți poveștile” este ajutorul necondiționat.
În timpul discursului, Vasi Rădulescu transmite, preponderent, impresia că este o victimă a
sistemului în care lucrează ca medic cardiolog și exprimă o atitudine pozitivă față de
disponibilitatea oamenilor de a-i ajuta pe ceilalți în mod necondiționat. Scopul lui este de a
convinge oamenii să ajute indiferent de dificultățile pe care le-ar putea întâmpina în materializarea
acestei intenții. În vederea acestui scop, el motivează intrinsec publicul, aducând în discuție
împlinirea sufletească pe care o poate dobândi un individ care este atent la nevoile celorlalți și care
este preocupat să satisfacă nevoile pe care le observă.

30. MR - Mirela Retegan, Cum să-ți îndeplinești visurile, TEDx Galați ED, 21 februarie 2018.
https://www.youtube.com/watch?v=RgLVXscHpKg&t=525s

Mirela Retegan este Antrenorul Părinților și creatoarea echipei Zurli72.

Tema discursului „Cum să-ți îndeplinești visurile” este ideea că nimic din ceea ce își dorește
un individ nu este greu de obținut.
În timpul discursului, Mirela Retegan transmite, preponderent, impresia că este un mentor
pentru public și exprimă o atitudine pozitivă față de efortul susținut spre atingerea unui țel aparent
intangibil. Scopul ei este de a convinge oamenii să creadă în visurile lor, să muncească fără încetare
pentru împlinirea visurilor și să nu se lase influențați de părerile celor din jur. În vederea acestui
scop, ea motivează intrinsec publicul, aducând în discuție fericirea autentică pe care a simțit-o ea
însăși când și-a împlinit unul dintre cele mai vechi și mai mărețe visuri ale ei.

71
https://drvasiradulescu.ro/
72
https://www.youtube.com/watch?v=RgLVXscHpKg&t=33s

210
 31. EB - Eyedrops Bend, Dacă nu ți-e frică, nu merită, TEDx Sibiu, 14 februarie 2018.
https://www.youtube.com/watch?v=5SZsRFk5UA8&t=413s

Eyedrops Bend este o trupă muzicală, care și-a început activitatea în anul 201273.
Tema discursului „Dacă nu ți-e frică, nu merită” este acceptarea emoțiilor negative ca fiind
inerente ființei umane.
În timpul discursului, solistul trupei transmite, preponderent, impresia că este un luptător și
exprimă o atitudine pozitivă față de urmărirea unui vis care pare să aibă șanse puține de împlinire.
Scopul lui este de a convinge oamenii să se implice conștient în prezent, deoarece astfel își creează
un spațiu gol pe care îl pot umple cu oportunitățile prezentului. În vederea acestui scop, el
motivează intrinsec publicul, aducând în discuție traiectoria trupei muzicale pe care a înființat-o și
care îl împlinește sufletește; el afirmă că la această reușită a ajuns însă prin acceptarea și depășirea
sentimentului de frică.

32. SA - Suada Agachi, Chipul unui om împăcat, TEDx Calea domnească, 21 septembrie 2018.
https://www.youtube.com/watch?v=WAuOusl71wo&t=21s

Suada Agachi este „specialist în tehnicile de citire a chipului”74.

Tema discursului „Chipul unui om împăcat” este recunoașterea împlinirii umane prin
identificarea trăsăturilor pe care oamenii împliniți le manifestă.
În timpul discursului, Suada Agachi transmite, preponderent, impresia că este un mentor pentru
public și exprimă o atitudine pozitivă față de studiul tipologiilor umane și față de descoperirea
harului propriu fiecărei persoane. Scopul ei este de a convinge oamenii să se observe pe sine, dar
și pe ceilalți cu atenție, pentru a putea construi relații autentice. În vederea acestui scop, ea
motivează intrinsec publicul, aducând în discuție ideea că, descoperindu-se pe sine, omul își găsește
pacea interioară.

73
https://www.youtube.com/watch?v=5SZsRFk5UA8&t=413s
74
http://pseudostiinta.ro/wiki/Suada

211
 • 2019

33. OP - Oana Pellea, Despre puterea emoției, TEDx Cluj, 18 septembrie 2019.
https://www.youtube.com/watch?v=VLVmOxbYuZc&t=51s

Oana Pellea este actriță75.

Tema discursului „Despre puterea emoției” este descoperirea și valorificarea propriilor emoții
în construirea relațiilor interumane.
În timpul discursului, Oana Pellea transmite, preponderent, impresia că este un mentor pentru
public și exprimă o atitudine pozitivă față de diversitatea tipologiilor umane. Scopul ei este de a
convinge oamenii să trăiască conștient prezentul și să fie atenți la emoțiile pe care le au în fiecare
situație în care se află. În vederea acestui scop, ea motivează intrinsec publicul, aducând în discuție
bogăția sufletească pe care omul o cultivă și o amplifică atunci când este atent la emoțiile sale, dar
și la emoțiile celor din jur, deoarece prin intermediul emoțiilor oamenii se conectează la un nivel
mai profund.

34. OO - Ovidiu Oltean, Binecuvântarea evenimentelor nefericite, TEDx Floreasca, 11

septembrie 2019. https://www.youtube.com/watch?v=GXvd0Eek-6M&t=15s

Ovidiu Oltean este speaker și fondatorul unor evenimente care includ public speaking, ca „The
workshop of Life Speaking”76.
Tema discursului „Binecuvântarea evenimentelor nefericite” este ideea că evenimentele
percepute inițial ca fiind negative sunt necesare în transformarea personală.
În timpul discursul, Ovidiu Oltean transmite, preponderent, impresia că este un mentor pentru
public și exprimă o atitudine pozitivă față de întâmplările care produc suferință. Scopul lui este de
a convinge oamenii să accepte întâmplările negative, întrucât ele favorizează tranziția spre
împlinire. În vederea acestui scop, el motivează intrinsec publicul, aducând în discuție trei dintre
experiențele personale care l-au învățat că nefericirea are un sens doar privind retrospectiv.

75
https://ro.wikipedia.org/wiki/Oana_Pellea
76
https://www.youtube.com/watch?v=GXvd0Eek-6M&t=15s

212
 35. ȘM - Ștefan Mandachi, Un metru de visuri, TEDx Cluj, 18 septembrie 2019.
https://www.youtube.com/watch?v=999192c66Xo&t=952s

Ștefan Mandachi este antreprenor și fondatorul mai multor francize din România77.
Tema discursului „Un metru de visuri” este importanța stabilirii obiectivelor.
În timpul discursului, Ștefan Mandachi transmite, preponderent, impresia că este un mentor
pentru public și exprimă o atitudine pozitivă față de curajul de a avea visuri care, doar în aparență,
depășesc condiția pe care individul o are în prezent. Scopul lui este de a convinge oamenii să
muncească pentru visurile pe care și le propun. În vederea acestui scop, el motivează intrinsec
publicul, aducând în discuție ideea că odată cu efortul de a îndeplini un vis apare noțiunea de sens,
care funcționează ca motivație pentru a finaliza un proiect.

36. VD - Vladimir Drăghia, Niciodată nu aș fi reușit să-mi cumpăr ceva mai de preț, TEDx
Cluj, 18 septembrie 2019. https://www.youtube.com/watch?v=ssRim2CmRsg

Vladimir Drăghia este „actor, poet și fost înotător de performanță”78.

Tema discursului „Niciodată nu aș fi reușit să-mi cumpăr ceva mai de preț” este săvârșirea
faptelor bune spre bunăstarea personală.
În timpul discursului, Vladimir Drăghia transmite, preponderent, impresia că este o victimă a
propriilor alegeri și exprimă o atitudine pozitivă față de putința de a dărui, în ciuda condiției
nefericite pe care individul o are în prezent. Scopul lui este de a convinge oamenii să facă fapte
bune necondiționat. În vederea acestui scop, el motivează intrinsec publicul, aducând în discuție
sentimentul împlinirii pe care îl generează bucuria celuilalt.

77
https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98tefan_Mandachi
78
https://ro.wikipedia.org/wiki/Vladimir_Dr%C4%83ghia

213
 37. AC 2 - Aylin Cadîr, Dă-te la o parte din propria ta cale, TEDx Constanța, 23 ianuarie
2019. https://www.youtube.com/watch?v=2_xxOCtDQeI

Aylin Cadîr este cântăreață și actriță79.

Tema discursului „Dă-te la o parte din propria ta cale” este reprezentarea dificultății de a
împlini un vis prin nesiguranțele personale.
În timpul discursului, Aylin Cadîr transmite, preponderent, impresia că este o luptătoare și
exprimă o atitudine pozitivă față de asumarea propriilor temeri. Scopul ei este de a convinge
oamenii să accepte ideea că frustrările au o pondere mare atunci când individul alege să renunțe la
un vis. În vederea acestui scop, ea motivează intrinsec publicul, aducând în discuție propriile
nesiguranțe și frustrări care ar fi putut sta în calea împlinirii visurilor sale, dacă nu ar fi conștientizat
acest lucru la timp.

• 2020

38. MD - Matei Dima, Cum ajungi să-ți trăiești visul?, TEDx Youth Cluj, 29 iulie 2020.
https://www.youtube.com/watch?v=mOXcIISIy-A

Matei Dima este actor și regizor80.

Tema discursului „Cum ajungi să-ți trăiești visul?” este puterea individului de a-și urma visul.
În timpul discursului, Matei Dima transmite, preponderent, impresia că este un luptător și
exprimă o atitudine pozitivă față de provocările care apar pe parcursul construirii unui vis. Scopul
lui este de a convinge oamenii să nu renunțe la dorințele lor, deoarece orice este realizabil în măsura
în care dorința este autentică. În vederea acestui scop, el motivează intrinsec publicul, aducând în
discuție bucuria pe care a simțit-o el însuși când munca și pasiunea s-au concretizat în realitate.

79
https://ro.wikipedia.org/wiki/Aylin_Cad%C3%AEr
80
https://ro.wikipedia.org/wiki/Matei_Dima

214
 39. OG - Oana Gheorghiu, Puterea oamenilor simpli, TEDx Târgu Jiu, 16 martie 2020.
https://www.youtube.com/watch?v=KuuOfmwKT4M

Oana Gherghiu este membru fondator al Asociației Dăruiește Viața81.

Tema discursului „Puterea oamenilor simpli” este onestitatea oamenilor curajoși, care își
împlinesc visul fiind perseverenți și renunțând la teamă.
În timpul discursului, Oana Gheorghiu transmite, preponderent, impresia că este o luptătoare
și exprimă o atitudine pozitivă față de comportamentul perseverent care se manifestă în ciuda
descurajărilor. Scopul ei este de a convinge oamenii să renunțe la frică, deoarece această emoție
este cea care anihilează elanul creativ al individului și îl face să stagneze. În vederea acestui scop,
ea motivează intrinsec publicul, aducând în discuție numeroase alternative la frică, prin care
oamenii își pot împlini visul; în mod special, ea vorbește despre îndrăzneala de a merge înainte
indiferent de intensitatea fricii.

40. MAH - Mihai Alexandru Hash, Uite de asta nu ai noroc, TEDx Târgu Jiu, 16 martie 2020.
https://www.youtube.com/watch?v=tt3hdK1fLIs

Pe Mihai Alexandru Hash l-am descris în cadrul discursului MH, la punctul 25. al acestei anexe.
Tema discursului „Uite de asta nu ai noroc” este urmărirea și îmbinarea pasiunilor spre
obținerea unui rezultat original.
În timpul discursului, Mihai Alexandru Hash transmite, preponderent, impresia că este un
luptător și exprimă o atitudine pozitivă în legătură cu descoperirea noilor pasiuni. Scopul lui este
de a convinge oamenii să investească timp pentru a studia ceea ce îi pasionează, deoarece acesta
consideră că norocul este, de fapt, oportunitatea care apare ca urmare a studiului individual. În
vederea acestui scop, el motivează intrinsec publicul, aducând în discuție uluirea pe care a simțit-
o el însuși atunci când a realizat că pasiunile sale au multe aplicații practice și că ele au dus la
crearea unor întreprinderi surprinzătoare.

81
https://www.youtube.com/watch?v=KuuOfmwKT4M

215
Anexa 2

Discursuri transcrise integral

1. AR 1 - Andreea Raicu, Drumul către împlinire, TEDx Piatra Neamț, 14 septembrie

2015. https://www.youtube.com/watch?v=y5jaVDOsKKI&t=43s

Totul arată ca într-o viață minunată, nu? De fapt, era o viață minunată și era minunată pentru
că așa trebuia să fie.
Am fost crescută într-o familie în care aveam foarte multe condiționări. Una dintre ele
presupunea foarte multă presiune pe mine pentru că trebuia să fac totul perfect. Țin minte și acum
cele trei cuvinte și expresii pe care mama mea le folosea în mod constant: trebuie să faci totul fără
greșeală, impecabil și ireproșabil. Nu aveam voie să greșesc. Deci viața mea trebuia să fie foarte
frumoasă. Așa și era: la 18 ani am câștigat concursul Elite Modern Look, la 20 de ani aveam prima
emisiune în direct, iar la 26 aveam o relație cu un sportiv foarte bine cotat la nivel internațional. În
rest, cum spuneam, viața era minunată: m-am născut frumoasă, eram sănătoasă, eram celebră,
aveam foarte mulți bani, plecam în vacanțele pe care foarte multă lume și le dorea, aveam o mașină
pe care mulți o visau și eram independentă sa fac tot ce-mi doream atunci când voiam. Cumva,
eram o femeie împlinită, pentru că toate acestea, la momentul acela, reprezentau pentru mine
definiția succesului. Însă mi-aduc aminte o zi pe care sunt convinsă că n-am s-o uit niciodată: 10
decembrie 2009. Am venit acasă de la o gală Salvați Copiii, pe care am găzduit-o ca să strâng
fonduri pentru familiile defavorizate din România. A fost o seară foarte frumoasă, toată lumea m-
a admirat, am prezentat gala foarte bine, aveam o rochie minunată, toată lumea voia să facă poze
cu mine.Am ajuns acasă la ora 1 noaptea, într-o casă foarte mare și frumoasă pe care eu o
construisem și, în momentul acela, am avut senzația că se dărâmă totul în jurul meu, pentru că am
intrat într-o casă mare și frumoasă, dar extrem de goală. M-am simțit extrem de singură și de
nefericită și am început să plâng. Cred că am plâns până când am adormit și, în momentul acela,
mi-am dat seama că ceva era în neregulă în viața mea și că nu era așa de frumoasă și împlinită, așa
cum își imaginau oamenii și mai ales eu. Tot atunci mi-am adus aminte de Michael Jackson care
murise cu 6 luni în urmă. Îmi aduc perfect locul în care eram și ce am simțit când am auzit această

216
veste, pentru că am rezonat extrem de tare cu ea. Unul dintre cei mai iubiți și adorați oameni de pe
pământ – pentru că asta era Michael Jakcson, regele muzicii pop – murise de singurătate. Am venit
acasă și pentru încă o săptămână am fost efectiv fascinată, hipnotizată de această poveste și
încontinuu am citit și ascultat interviurile pe care le dăduse. Pur și simplu simțeam durerea pe care
o transmitea prin toți porii și am rezonat cu singurătatea lui. Cea mai mare parte a timpului și-o
petrecea împreună cu cel mai bun prieten al lui. Cu el mânca, cu el dormea și cu el se plimba. Îl
chema Bubbles, era o maimuță. În rest, nu avea pe nimeni cu care să se simtă confortabil. Toată
lumea îl adora pentru ceea ce oferea, dar nimeni, niciodată nu s-a gândit că în spatele celebrității
se află un om obișnuit, cu dorințe, emoții și nevoi ca noi toți. Bineînțeles că nu mă pot compara cu
el și cu celebritatea lui, dar undeva, la un nivel mult mai mic, în țara noastră, în societatea noastră,
aveam cam tot ce-și dorea o fată ca să fie fericită. Dar eu nu eram fericită și ironia consta în faptul
că nu putea să spun nimănui asta, pentru că oridecâte ori un prieten simțea că sunt tristă – și cumva
aveam impulsul de a spune că nu mă simt bine – aveam parte de niște reacții îngrozitoare: „Ești
nebună! Cum să nu fii fericită? Nu vezi ce ai? Ești frumoasă, ești deșteaptă...” Și primeam lista pe
care v-am enumerat-o la început. Nu numai că nu mă încuraja nimic din ceea ce auzeam, dar toate
lucrurile acestea aveau un ecou extraordinar în interiorul meu, pentru că, într-un fel sau altul, mă
gândeam că toate lucrurile acestea, în loc să-mi aducă bucurie, mă aduseseră în situația în care
eram. Și cel mai trist lucru era faptul că am să sfârșesc ca Marlin Monroe..
Și, cumva, așa a mers viața mea foarte mulți ani...până în anul 2012 în care am avut parte de
cel mai rău an din viața mea: mama mea s-a îmbolnăvit foarte rău și eu, la rândul meu, a trebuit să
fac o operație, mi-am rupt piciorul, am avut probleme la coloană și o lună nu am putut să mă mișc
din pat, am avut nevoie de oameni care să aibă grijă de mine. Relația pe care o aveam devenise din
ce în ce mai toxică, iar pe plan profesional nu mai aveam nicio provocare, nu-mi mai plăcea nimic
din ceea ce făceam. Aveam senzația că absolut totul se dărâmă în jurul meu. Îmi petreceam cea mai
mare parte a timpului meu plângând, acasă și ieșeam doar atunci când nu puteam să refuz anumite
evenimente mondene, unde mă pregăteam, îmi luam zâmbetul de „am o viață perfectă și liniștită”,
după care mă întorceam acasă și intram în acea stare de agonie care devenise un fel de obișnuință
pentru mine. A durat destul de mult timp, dar mi-am dat seama că nu mai pot să trăiesc așa. Pentru
că, așa cum vă spuneam mai devrem, am fost condiționată de foarte multe lucruri, una dintre
condiționările foarte puternice consta în faptul că trebuia să fiu drăguță cu lumea indiferent de felul
în care oamenii se poartă cu mine. Și ajunsesem să mă simt folosită: de prietenii mei, de oamenii

217
din jur, de oamenii de la muncă. Se crease o diferență foarte mare între ceea ce simțeam înăuntrul
meu și ceea ce arătam. Este ceea ce Robin Sharman numește „un imens gol de integritate”. Nu mă
mai simțeam integră. Era o durere extraordinar de mare în mine și aș fi făcut orice ca acea durere
să dispară. Să dispar eu. Și a venit un moment în care a trebuit să iau o decizie de ce se întâmplă în
viața mea, pentru că nu mai puteam continua așa. Trebuia să decid dacă merg mai departe sau mă
opresc acolo indiferent ce însemna asta. Pentru că durerea mă amorțea și mă omora pe zi ce trece.
Făceam aceleași lucruri, mă întâlneam cu aceiași oameni și gândeam în același mod, deși știam că
cel mai multe nu-mi fac bine și eram chinuită de acea întrebare: „De ce fac aceleași lucruri în
situația în care știu că nu sunt deloc bine așa?”. Și cumva, într-o noapte, obosită și epuizată de atâta
plâns – cred că nici nu mai puteam să plâng – am auzit din interiorul meu o voce, șoptindu-mi că
viața nu mi-a fost dată s-o trăiesc așa. Viața este cel mai frumos dar de la Dumnezeu din care
trebuie să mă bucur din plin și, cu ultimele puteri, am ales să ascult acea voce. Și în momentul în
care alegi să te deschizi începi să vezi lucruri pe care până atunci nu le-ai văzut sau să asculți
oameni pe care i-ai ignorat, pentru că eu asta am făcut foarte multă vreme. Durerea m-a făcut să
pot să ascult oamenii dezvoltați spiritual. Și cumva toate discuțiile și toți oamenii pe care i-am
întâlnit m-au condus spre un singur loc: în India. Totul mă atrăgea ca un magnet acolo, drept pentru
care într-o bună zi, m-am trezit de dimineață și am decis că plec în India, singură. Și este cea mai
bună alegere pe care puteam s-o fac, pentru că acolo am găsit răspunsurile de care aveam nevoie,
pe care le-am căutat atâta timp. Și după o lună în care am stat eu cu mine, am meditat, am stat în
liniște și izolare, mi-am pus foarte multe întrebări și m-am confruntat cu cele mai mari temeri ale
mele și, credeți-mă, n-au fost puține. Am găsit acele răspunsuri și am realizat cât de mult m-am
mințit. M-am mințit timp de 30 de ani și am trăit viața altora, și nu a mea. Și cel mai important, am
găsit răspunsul la „Care este cea mai importantă persoană din viața mea?”. Voi știți cine este cea
mai importantă persană din viața voastră? [Publicul: „Tu!”] Perfect. Eu, până la 35 de ani, nu am
știut că eu sunt cea mai importantă persoană din viața mea. Nu mă iubeam, nu aveam pic de respect
față de mine, nu mă apreciam absolut deloc și-mi trăiam viața în funcție de nevoile celorlalți.
Niciodată nu mă gândeam la ce-mi doresc eu, pentru că eram atât de obosită pentru câte făceam
pentru oamenii din jur, încât eu nu mai existam. După această lună în care am trăit așa – și vă
mărturisesc că a fost o lună foarte traumatizantă – mi-am câștigat libertatea și am învățat foarte
multe lucruri pe care le aplic în ziua de astăzi. Am învățat să fiu autentică, indiferent dacă asta mă
face diferită de oamenii din jur și, de multe ori, poate oamenii mă consideră ciudată. Am învățat

218
să-mi ascult inima, pentru că ea știe ce-i mai bine pentru mine. Am învățat să mă iubesc și să mă
accept exact așa cum sunt. Am învățat să fiu onestă cu mine și cu oamenii din jur și am învățat să
lupt pentru lucrurile, oamenii și experiențele pe care mi le doresc în viață.
M-am întors acasă, după o lună, aceeași persoană, dar cu o perspectivă complet diferită
asupra vieții. Și am înțeles că lucrurile niciodată nu vor mai fi la fel ca înainte de această călătorie.
Am înțeles că scopul meu în viață este complet altul și că definiția succesului din acest punct este
diferită pentru mine. Este important pentru mine să fac lucrurile pe care simt să le fac. Este
important să ies din zona mea de confort. Este important să nu abdic de la mine și să fac lucrurile
în concordanță cu mine, și nu cu așteptările oamenilor sau ale societății. Pentru că – știți – de cele
mai multe ori, societatea ne garantează că dacă bifăm o listă – aceea de a avea o mașină, un job
frumos, foarte mulți bani, dacă te căsătorești într-un anumit fel, dacă ai lucrurile pe care le vedem
în reclamele de la televizor – îți garantează că o să fii fericit. Și, de cele mai multe ori, alergăm,
alergăm, alergăm să facem toate aceste lucruri și, la final, după ce le avem, suntem extrem de
obosiți, frustrați și foarte triști. Știți de ce? Pentru că alegem să ne ghidăm după valorile altor
oameni, ale societății, și nu după valorile noastre. Mie această experiență mi-a schimbat radical
viața și, de aceea, am ales s-o împărtășesc prin intermediul platformei andreearaicu.ro. Organizez
conferințe motivaționale și cursuri și vreau să inspir oamenii cu schimbarea pe care am avut-o eu
și să-i încurajez pe oameni să afle cine sunt, pentru că doar așa vor ști care sunt lucrurile pe care și
le doresc. Și sunt fericită pentru că aceste lucruri dau roade. Iar acum nu încerc să-i mai fac pe alți
oameni fericiți dacă nu simt și cel mai important este că nu mă mai chinui absolut deloc să fiu
perfectă, pentru că am înțeles că noi suntem perfecți exact așa cum suntem. Și cel mai minunat
lucru care se poate întâmpla este să trăiești liber, așa cum simți, iar eu fac asta și vă doresc să faceți
și voi același lucru și sper să vă inspire povestea mea și să trăiți în funcție de ceea ce vă spune
inima. Vă mulțumesc foarte mult!

2. AR 2 - Andreea Roșca, Tot ce știam despre succes e greșit, TEDx Cluj, 20 aprilie
2017. https://www.youtube.com/watch?v=ffjYBg3Ecbw&t=10s

Sunt jumătate scriitor, și jumătate antreprenor. Sunt jumătate jurnalist, și jumătate explorator.
Și în momentul în care chestia asta a apărut în mintea mea și m-am hotărât să v-o și spun, mi-am
asumat riscul ăsta, am avut așa un soi de ...mi-am zis „Aha! Tare interesant, trăiesc într-un soi de

219
intersecție”. Mișto! Tare bine! Mi-am dorit toată viața mea să fac lucrul ăsta. Apoi, m-am gândit
un pic și mi-am zis „Hmm, dar e drăguță intersecția asta, pentru că ai șansa de a vedea tot felul de
lucruri care trec prin intersecție. Și am să vă spun cum am ajuns aici și am să vă spun ce am
descoperit ajungând în această intersecție și stând aici, ce am descoperit despre ce credeam înainte
și ce am descoperit despre ce este cu adevărat adevărat, apropo de felul în care funcționează o lume
pe care o consider fascinantă și care este lumea antreprenoriatului. Și aveți răbdare cu mine, pentru
că, dacă ați avut vreodată vreo idee, vreun proiect sau dorința de a face ceva nou, s-ar putea să fie
important felul în care gândesc antreprenorii. Dar am să încep cu începutul și începutul spune așa:
18 ani de zile am lucrat în media, am lucrat pentru companii mari, am construit proiecte de media,
am lucrat cu echipe de 200 de oameni la un moment dat și în 2010 povestea asta s-a terminat și s-
a terminat prost. S-a terminat cu ideea că eu nu voi mai fi niciodată angajata nimănui, vreodată,
niciodată, nu! Următoarea întrebare este „Bine, și dacă nu vrei să mai fii angajata nimănui, ce faci?”
Și ca să găsesc următorul mare drum în viață, pentru că asta credeam că trebuie să fac, să-mi găsesc
următoarea certitudine, următorul drum pe care să merg până la final, am spus „Bun, nu este nicio
altă cale de a afla decât să cercetez ce fac oamenii care au cele mai multe certitudini de pe lumea
asta – nu știu de unde mi-a venit ideea -, antreprenorii. Zis și făcut. Voi cerceta antreprenorii și, în
felul ăsta o să găsesc, următorul mare drum, siguranță, voi ști exact unde plec, unde mă duc și totul
va fi foarte clar. Bine. Și am început să lucrăm, Mona Dîrțu și cu mine, prietena mea și partenera
mea pentru această carte, la proiectul absolut extraordinar, care se numește „Cei care schimbă
jocul”. Cartea este o carte despre felul în care gândesc, deci și acționează antreprenorii. Florin
Calpeș, pe care l-ați auzit un pic mai devreme și pe care-l salut dacă mai este, e unul dintre oamenii
cu care am discutat pentru această carte și unul dintre interviurile pe care le-am făcut, în noiembrie
2012 este cu Dragoș Babăn. Dragoș este fondatorul Dedeman, iar Dedeman este astăzi o companie
de un miliard de euro, iar Dragoș este astăzi cel mai mare antreprenor român. Obsedată fiind eu de
ideea că trebuie să găsesc ceva care să-mi răspundă la întrebarea „Ce-ai să faci, și cu succes, pentru
tot restul vieții tale?” , mi-am spus că Dragoș Babăn este singurul om care știe, pentru că – iată! –
a construit ceva, a plecat de la mic, obiective, perfect, rețea de 40 de magazine. Deci el știe. Și
bineînțeles că i-am pus întrebarea asta în timpul interviului. S-a întâmplat la vreo 5 ore după ce am
început să stăm de vorbă. Ok, Dragoș, spune-mi, te rog, frumos, cât de clar ți-a fost în momentul
în care te-ai apucat unde o să ajungă Dedeman? Dragoș s-a uitat la mine un pic. Presupun că nu se
aștepta la asta. A zis „Tu vorbești serios? Habar n-am avut”...Ok. Îmi zice Dragoș „Știi cum e,

220
Andreea, pleci de undeva și nu știi niciodată unde ajungi”. Apoi, Dragoș, care nu este deloc o fire
filosofică, este unul dintre cei mai pragmatici oameni pe care i-am întâlnit în viața mea, s-a uitat
un pic la Mona și la mine, eram împreună, s-a ridicat de la masa la care stătea, la care făceam
interviul, la etajul 6 al clădirii, geamurile dau către periferia Bacăului și poți să vezi foarte departe.
Și Dragoș s-a ridicat de la birou, s-a dus în dreptul geamului, s-a întors cu spatele jumătate către
noi, s-a uitat așa în zare pe geam și a zis: „Când e senin și când cerul e clar, pot vedea de aici până
la munți, dar știi, sunt alte zile, și sunt multe zile de genul ăsta, când e ceață și când e ceață nu pot
să văd nici măcar mașinile din curtea firmei. Ăsta e drumul pe care a mers Dedeman”. Din
momentul ăla, am zis ”Bun, ceva nu e în regulă cu cercetarea mea despre următorul drum din viață.
Deci, nu. Ce-i asta? Ce-am descoperit?” Nu mi se pare în regulă, nu mi se pare corect, trebuie să
continui să fac lucrul ăsta și am continuat să fac lucrul ăsta, dar am adăugat încă ceva la el. Am
spus „Bun, haideți să vedem cum arată lucrurile, cum gândim noi, ce gândim noi că este necesar
ca să ne apucăm de o idee și haideți să vedem cum funcționează lucrurile pentru oamenii care asta
fac, cu asta se ocupă, meseria antreprenorilor este să creeze lucruri, este să facă să apară ceva acolo
unde nu e nimic, este să ia o idee și să facă din ea ceva măreț.
Ce credeți că este nevoie ca să vă apucați de o idee? Și să vă spun ce am găsit: trebuie să știu
că o să-mi iasă, trebuie să știu unde o să mă ducă, trebuie să fie o oportunitate pe care o pot măsura,
vedea, să știu că e o oportunitate foarte interesantă și certă, reală, aș vrea să știu că o să am succes
și trebuie să am o idee genială. Cu alte cuvinte, ceea ce vrem este să știm traseul și finalul drumului
încă înainte de a ne apuca de el. Și asta e ce voiam și eu cumva. Nu e nimic în neregulă cu povestea
asta, pe care probabil e foarte ușor să ne-o creăm în cap: că o idee are nevoie de certitudini și
succesul e o serie de certitudini. Și e ușor să ne facem ideea asta dacă citim toate lucrurile pe care
le citim despre antreprenori. Lucrurile nu sunt niciodată așa și ceea ce face acest fel de a vedea
lumea, de fapt, este că ne omoară visele. Ne răpește șansa de a ne apuca de ceea ce vrem să facem.
Ne răpește șansa de a merge un pic mai departe de întrebarea „Ce ar fi dacă?”. Și cred că ăsta e un
lucru rău, cred că suntem datori să încercăm lucrurile pe care dorim să le încercăm. Dar ca să facem
asta, cred că trebuie să renunțăm la câteva dintre lucrurile pe care le facem și am să vă spun ce am
descoperit lucrând cu antreprenorii.
Am să vorbesc despre patru lucruri: primul dintre ele este că trebuie să știm linia de final
înainte de a păși, de a ne așeza măcar la linia de start. Dan Isai, care este fondatorul Salad Box,
când am vorbit despre povestea asta cu linia de finish, mi-a zis: „Hai să-ți spun Andreea totuși cum

221
a început SaladBox, vrei să știi?”, „Da”, „Toată lumea a crezut că e o idee idioată, toată lumea a
crezut că nimeni în România nu o să mănânce salată ca fel principal, pe bune?! Nu, noi suntem
mâncători de carne” Și pentru că eu credeam foarte mult, mi-am luat 9 mp într-un mall, mi-am pus
acolo o vitrină, am pus două mese, soția mea și cu mine făceam crutoanele noaptea, noi serveam,
noi aduceam salatele, noi le făceam pe toate. Am vrut să văd dacă va merge. Felul în care încep
poveștile nu e cu o certitudine, e cu un experiment. E cu un experiment mic pe care-l putem face
mâine. Și pentru că am ajuns la un experiment mic pe care-l putem face mâine, întrebarea este
„Bun, și cum facem cu ideea genială?” Și haideți să vă spun ce am descoperit despre ideile geniale:
Nu există. Nu există idei geniale decât privind înapoi. Ceea ce avem privind înainte se numește
cam așa: M-am săturat să fiu angajat (Așa a început Dragoș, s-a săturat să nu-i mărească șeful
salariul.), Dan – „Sunt curios dacă va merge”, curiozitate; „Sunt pasionat, vreau să fac ceva, nu
știu ce, dar vreau să fac ceva cu mâncare bună” (Marius Tudosiei, „Băcănia Veche”) sau „M-am
plictisit!”, așa cum s-a plictisit Manica Cadogan de la Vivre să mai fie un proprietar de firmă de
consultanță. Așa încep ele și de unde încep ele nu sunt drumurile drepte pe care ni le imaginăm,
sunt întortocheate, au foarte multe ocolișuri, au foarte multe uși închise, arată mai degrabă așa [face
rotocoale prin aer], decât așa [trasează o linie imaginară în aer]. Și Dragoș Petrescu, astăzi
proprietarul City Grill, este astăzi proprietarul City Grill doar pentru că McDonald’s i-a refuzat
jobul de vis. A refuzat să-i dea un restaurant să-l administreze, după ce muncise ani de zile pentru
asta. Și așa a ajuns Dragoș proprietarul celui mai mare lanț de restaurante, dar pe drumul ăsta s-a
întâmplat așa: a închis două business-uri, în care era specializat – restaurante – și a dat greș
memorabil ca șef al unui restaurant de lux în București. Și dacă-l întrebați ce s-a întâmplat, de
multe ori nu are explicații. Întrebarea este „Ce facem cu riscul – al patrulea lucru – ce facem cu
riscul? Cum gestionăm toată povestea asta?” Marius Ștefan, „Autonom”, este un om senzațional,
compania lui este considerat cel mai bun loc unde să lucrezi în România, când a început s-a opus
din răsputeri. Marius nu a vrut să facă această afacere. S-a opus, a zis „Nu vedeam nicio
oportunitate, nu vedeam nimic acolo și singurul motiv pentru care am ales să fac asta nu a fost
oportunitatea, de ceea ce mi-a păsat a fost să văd cât de rău este dacă dau greș”. Și așa a început.
A început gândindu-se care e cel mai rău lucru care i se poate întâmpla, nu cât de mare e
oportunitate și cum ajung acolo.
Dacă ne gândim la toate lucrurile astea și la felul în care noi vedem lumea și la felul în care
noi așteptăm ca toate lucrurile să ne fie certe, înainte de a începe, gândiți-vă la un lucru: ideile sunt

222
lucruri fragile. Nu putem să scoatem o idee la tablă, să-i spunem „Ok, tu acum stai jos și răspunde-
mi la următoarele întrebări: Cât ești de mare? Cum o să arăți peste 5 ani? Care-i potențialul? Cât
de mulți bani o să-mi aduci? Câtă lume o să te cumpere? Nu știi? Te pup, la revedere, mai vorbim
când o să știi toate lucrurile astea”. Nu putem face asta cu o idee că o omorâm. Pur și simplu. Da?
Steve Jobs a spus odată un lucru care mie mi-a rămas în minte: „Lucrurile au sens, putem conecta
punctele numai privind în trecut. Nu putem conecta punctele privind în viitor”. Invitația mea pentru
toată lumea este să aveți răbdare și să dați ideilor voastre șansa de a exista și să aveți încredere că
dacă faceți un pas oricât de mic, oricât de ezitant, într-un necunoscut… Dacă facem un mic pas
către a crea acel viitor, a ne duce ideile către a exista, cu încredere, probabil că următorul pas va
apărea și, peste 20 de ani, când veți avea indiferent ce v-ați dorit să construiți, o să vă uitați în urmă
și o să spuneți: „Uite cât sens are, toate lucrurile se leagă.” Dar veți avea cumva și experiența de a
spune „N-a fost așa de la început.” Ele se leagă doar în trecut. Dacă vrei să faci ceva în viitor, ai
încredere că succesul nu e făcut din certitudini, ci din incertitudini.

3. AR 3 - Andrei Roșu, Cele 40 de milioane de motive pentru a nu sta pe canapea,

TEDx Cluj, 27 iunie 2018. https://www.youtube.com/watch?v=xaVi8XnHPog&t=201s

Cei care-mi cunosc stilul de viață vor putea crede că voi vorbi despre vârsta până la care voi
alerga maratoane și ultramaratoane, dar astăzi voi împărtăși o serie de evenimente, cred eu,
extraordinare, care au condus la nașterea mea și la ceea ce am devenit eu până acum. O să încep cu
un eveniment [râde]...Acest eveniment este punctul de origine pentru fiecare dintre noi, în urmă cu
13.8 miliarde de ani [este o imagine pe ecranul din spate], marele big bang, atunci s-a născut
universul și noi, din păcate, a trebuit să mai așteptăm ceva, până să ajungem astăzi aici. Am fost
interesat să văd mereu care ne sunt șansele de a ne naște, pentru că șansele de a muri sunt foarte
clare, le-am calculat într-o zi, mi-a luat ceva timp, sunt 100%. Și am vrut să aflu și care sunt șansele
de a ne naște. Oamenii de știință au alocat foarte mult timp și șansele de a ne naște sunt 1 din 10 la
puterea 2 685 000 [este o imagine pe ecranul din spate]. Asta este șansa de a ne naște. Acum,
revenind la viață, ajungem ceva mai aproape, în 1912, când străbunicul meu pleca din Sălaj, dintr-
un sat, și ajungea în Statele Unite pentru a-și construi o viață mai bună. Câteva luni mai târziu
revenea în sat de dorul mândrei lui, fata moașei. Era singurul din acel lot de ardeleni care s-a întors
în sat. Numai că misiunea lui a fost simplă, pentru că era singurul din sat care avea cizme, s-a întors

223
în cizme, în timp ce ceilalți erau în opinci și doi ani mai târziu se năștea bunicul meu. Acela a fost
un eveniment care, cu siguranță, a contribuit la apariția mea. O să merg ceva mai aproape, la anul
1968, când trupele sovietice au invadat Cehoslovacia, pentru a înnăbuși reformele liberale ale
conducerii de atunci, un eveniment aparent fără importanță, dar o să vedeți ce impact a avut asupra
vieții mele. Cert este că câțiva ani mai târziu viitoarea mea mamă învăța de zor pentru admiterea
la Babes-Bolyai și, după ce învățase foarte mult, era prima sub linie, deci căzuse. Vă dați seama,
tristețe mare, s-a apucat de învățat toată vara. Între timp, Ceaușescu a luat decizia ca toți bărbații
apți de armată să fie înrolați înainte de începerea facultății. Și în acest fel, tatăl meu a fost înrolat
în armată și, astfel, s-au eliberat multe locuri la facultatea la care dăduse mama mea și a fost admisă.
Între timp, tata s-a întors din armată și așa a cunoscut-o pe mama. Mergem un pic mai
aproape, la anul 1975, amândoi studenți aici la Babeș-Bolyai. Undeva în septembrie, 1975, în
căminul 14, din complexul studențesc Hasdeu...ăă...[râsete]. Nu intru în detalii. Cert este că un an
mai târziu, în 30 iunie 1976 (puteți face calculele, ies bine), mă nășteam eu. Mergând mai departe,
ajungând în anul 1982, eram la școală, era o zi de toamnă și ieșisem în curte (lângă era o magazie)
împreună cu alți colegi. În pauză, am vrut să ne încălzim. Nu știu de unde am făcut noi rost de
chibrituri, cert este că am dat foc magaziei, iar eu veneam și puneam în permanență hârtie peste...
Ne-am încălzit, iar acum, privind în urmă și conectând punctele, acest eveniment mi-a dat ideea
mai târziu pentru denumirea unei trupe. O să ajung și acolo [râde].
Acum merg mai departe, 1992, la 15-16 ani, ca orice băiat, timid și plin de umor, mă gândeam
la învățătură, după cum vedeți [dar pe ecran este o imagine cu un băiat gândindu-se la fete], și m-
am tot gândit eu și, văzând că nu am succes în interacțiunile cu persoanele de sex opus, probabil
că nici coafura nu mă ajuta, ăăă, m-am gândit, uitându-mă și la televizor să am o formație, pentru
că am văzut că cei care au o formație au mare succes. Erau câteva probleme: n-aveam studii
muzicale, n-aveam talent, nu știam să cânt....dar am zis, nah, astea-s amănunte, până la urmă, și
aveam totuși un talent, știam să compun versuri. Să nu crezi că e simplu, gata compui versuri. Îmi
amintesc, la prima melodie m-am chinuit săptămâni întregi și a ieșit ceva decent. Mi-amintesc
refrenul, dacă vreți vi-l spun – nu vi-l cânt ca să nu plecați -, sună cam așa: „Sună dacă mă iubești/
Sună dacă mă dorești / Sună dacă ții la mine / Sună și va fi bine”. [râsete] A fost bine în final.
Au urmat 8 ani de spectacole, de înregistrări, de creșterea popularității. Cert este că prin 2000
începusem să mă cam satur. Adică mă și vedeam peste 20 de ani cum sunt prin turnee și cum vin
acasă și cum îmi întreb copiii „Cam prin ce clasă sunteți? Cam cum mai merge?” și nu era o viziune

224
care să-mi placă. În plus, motivul principal pentru care ma plecat din trupă și nu l-am spus niciodată
și mă bucur că am ocazia (nu că ar interesa pe cineva): noi când mergeam la concerte, fiind o trupă
de băieți, așteptările publicului erau ca noi să dansăm și nu doar să dansăm în sincron cu ceilalți
....așa, și nu-mi ieșeau, n-am inteligența asta a dansului în sincron. Ce se întâmpla în concerte când
se rupea sincronul: coboram și dădeam mâna cu publicul, deci ăsta era ca să pară că ...mă rog. Și,
culmea, a fost unul dintre motivele principale care a condus la certuri între noi, băieții.
În anul 2000, am luat decizia de a pleca din formație, așa, în plină glorie. Și băieții, mai ales,
mă întrebau „Cum poți să pleci acum, când aveți un nivel de popularitate așa de mare? De ce acum,
acum? Acum când aveți sute de fane, poate care vă trimit sutiene?” Am spus clar: „Fanele noastre
nu aveau sutien!” Pentru că nu aveau vârsta la care să aibă sutien, ca să ne înțelegem...[râsete].
În acel an am luat decizia: gata, m-am dus, m-am tuns, mi-am pus ochelari. Oricum, aveam
+0,50 și m-am angajat într-o bancă. Oricum aveam profil economic, asta era cariera mea, am zis
să merg într-o bancă. A fost foarte interesant: aveam o viață liniștită, nu mă mai recunoștea nimeni
pe stradă, puteam să-mi fac programul cum voiam, scăpasem și de sincroane....și nu mă recunoștea
nimeni. Cert este că au mai trecut anii, viața devenise așa călduță, îmi plăcea. Timpul săptămânii
era oarecum previzibil, ajungeam la birou, îmi făceam datoria, veneam acasă, mâncam, mă uitam
la televizor cât aveam chef, iar în weekenduri erau petreceri, de obicei, cu multă bere. Într-una
dintre zile, într-o duminică, într-o toamnă, prin 2005, am deschis televizorul, era dimineață, pe la
11 și nu prea știam cum să scap de durerea de cap. Era o emisiune medicală și acolo am aflat un
sfat, spunea foarte clar: duceți-vă la magazin și cumpărați-vă grefe și faceți-vă suc de grefe. Perfect,
am ieșit din casă, cu cele mai proaste haine pe care le aveam, oricum nu mă recunoștea nimeni,
ăsta era un avantaj și am ajuns la supermarket, acolo stăteam la coadă, cu coșul cu grefe, iar în fața
mea, o fată. Am intrat în vorbă. Un an mai târziu...[este o imagine pe ecranul din spate cu el la
cununia civilă] [râde]...Mda, așa mi-am cunoscut soția, într-un supermarket. Un an mai târziu
oficializam ce avea să devină cea mai lungă relație din viața mea. N-am schimbat foarte multe
lucruri, în continuare mergeam la birou, veneam acasă, îmi beam berea. Acum aveam un confort
suplimentar, nu mai aveam grija asta, să-mi caut partener. Începeam să pun kilograme....oricum,
deja pusesem. Luasem până la 15 kg în plus. Simțeam că e ceva în neregulă, dar, hmm, nu mă
durea. Cert este că în 2008, a venit pe lume primul nostru copil, Alex, și lucrurile s-au schimbat un
pic. În primul rând, am renunțat la fumat, fumam de la 16 ani. După ce Alex împlinise un an și
începea să ne imite foarte mult, într-o zi, s-a urcat lângă mine, pe canapea și a început să butoneze

225
televizorul. Prima dată mi-a veni să râd pentru că semăna foarte mult cu mine și era ca un minnie
me. Atunci mi-am dat seama că o să devină cam ce vede în jurul lui, așa că mi-am zis „Hai să fac
ceva!” și, în acel moment, începe povestea pe care cei mai mulți dintre voi o știți, cea de alergător,
sportiv amator. N-o să mai lungesc foarte mult această întâlnire. Cert este că din acel moment s-au
schimbat foarte multe lucruri din viața mea, deși am făcut un lucru aparent simplu, am reînceput
să alerg (zic „reînceput”, pentru că în copilărie toți alergăm, adică avem două viteze, repede și
foarte repede, eu n-am văzut un copil mergând agale așa..). Mi-a dat o stare foarte bună, plus că
mi-a recalibrat foarte bine și zona de nutriție și ritmul, și multe arii ale vieții în zona de
productivitate. Ce a urmat în anii 2010-2018: am reușit să văd foarte multe locuri de pe această
planeta, călătoriile sunt unul dintre hobby-urile mele și alergarea cu siguranță m-a dus acolo. Am
alergat cam jumătate din circumferința planetei, sper eu ca în 7-8 ani să realizez turul complet.
Bineînțeles că am dat jos balastul și – mă refer la kilograme aici – mai mult, copiii fac și ei mult
sport (aleargă, înoată, merg cu bicicleta, cu rolele și multe altele).
Acum, bineînțeles, o concluzie, ca să vă las așa cu o idee din ultimul slide: eu sunt, v-ați dat
seama, cel cu aura ai roșie așa, care ajunge primul. Eu cred că viața este un cadou extraordinar și,
în general, când ai un astfel de noroc extraordinar, nu poți să faci decât să dovedești că-l meriți. Eu
nu cred că am fost cei mai rapizi dintre 40 de milioane sau câte zeci de miloane sunt..., nu cred că
am fost cei mai rapizi pentru a sta pe canapea și a ne uita la televizor, ci pentru a explora acest
univers plin de posibilități pentru a avea, face sau a deveni altcineva. Vă mulțumesc mult!

4. BP - Beatrice Popa, Despre acțiune ca vector al schimbării, TEDx Constanța, 25

februarie 2015. https://www.youtube.com/watch?v=Q-nEOQA2n58&t=1079s

Am avut odată un interviu pentru un job acum mulți ani de zile, care a durat peste șase ore și
ceva. Asta nu poate să fie mai rău decât atunci, cred. Despre acțiune ca vector al schimbării, despre
cum facem ce facem fără să știm că pentru noi facem. După cum vedeți, am și un carnețel și un
pix. Profesorul meu de presă, Octavian Butoi, ne spunea: „Întotdeauna voi, jurnaliștii” dar eu aș
zice că nu numai ei, „trebuie să aveți la voi ceva de scris,„dacă hârtie nu se mai găsește, puteți să
scrieți pe mână,” „pe talpa piciorului, pixul întotdeauna să nu lipsească.” Și, pentru că am câteodată
obiceiul de a divaga și a deschide paranteze am zis că mi-am notat câteva idei, ca să îmi urmărească
cronometrul. Deci, înainte să încep, o să fac o paranteză, pentru că mi-e specific. Câți dintre voi

226
lucrați, știu eu, sau aveți de-a face cu e-mailul, dar mai mult în planul job-ului, al serviciului, cu e-
mail-urile, cu răspunsurile la e-mail-uri. Deci, există printre noi. Dragii mei, răspundeți vă rog la
e-mail-uri. Zilele trecute – după cum ați aflat, sunt și producătorul emisiunii „Asta-i viața” la
Neptun TV, și verificând căsuța de e-mail a emisiunii am găsit un mesaj de la un domn care făcea
un comentariu, i-am răspuns și, foarte rapid, am primit din nou răspuns. Domnul respectiv – se
înțelegea din e-mail – nu locuia în România și era foarte mirat că cineva din România i-a răspuns
la e-mail. „What's up with that? I mean ...” nu știu, probabil că nu se răspunde la e-mail-uri. Ce ați
spune dacă v-aș spune că totul e posibil? O să mă credeți? Totul e posibil. Da? Nu? Eu „I'm sticking
with it”. Totul e posibil în viață. Am avut o profesoară de psihologie în facultate care ne-a spus că
în viață putem să facem tot ceea ce vrem noi să facem. De exemplu, să ajungem oriunde vrem să
ajungem în lume, să fim oricine vrem noi să fim, în lume, deci nu numai în România, nu numai în
profesie. Eu, de pildă, puteam să ajung regina Brunei-ului – nu mi-am dorit niciodată să fiu regina
Brunei-ului, n-am fost niciodată în Brunei, iată-mă astăzi aici, la TEDxConstanța – dar totul e
posibil. Mi s-a părut interesantă ideea și s-a lipit de mine și am zis să o și experimentez. Fac parte
dintre cei care și-au dorit foarte mult, au crescut cu Visul American. Pentru cei mai tineri, Revoluția
v-a prins în ... n-ați trăit poate regimul lui Ceaușescu. Eu am copilărit cu filmele americane și aveam
un vecin care-și cumpărase un video și toată scara se cablase la vecinul respectiv și când el se uita
la filme ne uitam și noi, celebrele filme traduse de Irina Margareta Nistor – mulțumesc, doamnă –
și în filmele astea americane din când în când era un moment romantic, sau cel puțin așa mi se
părea mie, un el și o ea pe marginea unei piscine, seara, luminile piscinei, foarte frumos, înnotau
umăr la umăr, moment romantic. Totul e posibil. Am ajuns să îmi propun să am acest vis și să mi-
l împlinesc, să ajung în America. Pentru că așa crescusem, cu ideea că acolo te poți împlini mai
bine. Imediat după Revoluție – am avut șansa ca Revoluția să mă prindă exact în momentul în care
făceam schimbarea de a intra în viață sau îmi alegeam drumul în viață și mi-am făcut un plan. Am
zis „OK”, vreau să ajung în America. Cum pot să ajung în America? Păi, o să mă fac jurnalist, îmi
și plăcea ideea, o să devin corespondent, o să fiu trimisă să fac corespondențe din America ... Zis
și făcut. M-am făcut jurnalist, am intrat în trustul Media PRO, am prins o bursă dată de Guvernul
American pe televiziune, am venit foarte pregătită de acolo, am făcut un proiect și am plecat în
America să acopăr alegerile americane din '96. Paranteză: erau anii când Internetul abia apărea,
prin '90 - '93, Google nu exista, telefoane mobile văzusem doar la Centrul Internațional de Presă și
la șeful meu, Adrian Sârbu. Deci nu aveam atât de multe informații cum avem astăzi – iată, se

227
întâmplă TED și în România, TEDxConstanța, se schimbă idei. Și am plecat în America. Totul e
posibil, dar nimic nu e așa cum pare a fi.
Pentru că în peregrinările mele americane am ajuns la niște prieteni din Houston, TX care
aveau o piscină.
Între noi fie vorba, în Houston, Texas, cam toată lumea are piscină pentru că e îngrozitor de
cald. Mai mult decât atât, dimineața, dacă vrei să ieși la ora 8 să faci o plimbare e atât de mare
umiditatea încât deja simți pe piele. Oamenii ăia nu mai ies din casă pe la ora 12:00 din cauza asta.
În fine, și mi-am adus aminte de momentul romantic din filmele copilăriei, din filmele americane,
de piscină, seară, piscină luminată, moment romantic.
Ce nu vedem în film, sau ce nu văzusem eu în filme erau insectele, erau animăluțele care se
adunau la lumina piscinei, care aveau, nu exagerez, cărăbuși de mărimea, nu știu, păsărilor, era mai
rău ca în Păsările de Hitchcock. Se loveau de noi, ne cădeau în cap, n-am mai înotat în piscină
seara. Totul e posibil, eram în America, eram pe marginea piscinei, dar lucrurile nu erau așa cum
păreau a fi. Deci, ca să ajungem întotdeauna de la A la B, avem un vis, o idee și vrem să o împlinim,
ne gândim la un plan, la un plan de acțiune, așa cu mi-am făcut și eu planul cu plecarea din România
în America. Bineînțeles, dacă nu suntem sofiști și ne gândim: ca să poți parcurge distanța de la A
la B trebuie să parcurgi jumătatea distanței dintre A și B și ca să parcurgi jumătatea distanței dintre
A și B trebuie să parcurgi jumătatea jumătății distanței și jumătatea jumătății și așa mai departe.
Sofiștii anulau mișcarea, dar să sperăm că noi nu suntem sofiști și că ne-am propus să ajungem de
la A la B. Există însă și un „trick”. Așa cum, să spunem, prin experiență personală mi-am
demonstrat mie însămi că se poate și că totul e posibil, deși nimic nu e cum pare a fi, ca să ajungi
de la A la B îți trebuie un anumit timp. Îți pui niște obiective măsurabile, cuantificabile, „vreau să
fac ceva”, „vreau să fac ceva” – în cât timp?
Dacă vreau să fac ceva generic, nu știu de ce elemente dispun, ce resurse am și așa mai
departe, e mai greu. Dar există un „catch”, timpul. S-ar putea ca de la A la B, să ajungem de la A
la B să ne trebuiască un „life span”, o durată de viață de 200-300 de ani. Deci ăsta e cu semnul
întrebării. Așa cum spuneam, întotdeauna o idee la care nu acționezi poate să fie și genială, ea
rămâne o idee, fără să o pui în practică. Vorbim despre acțiune ca vector al schimbării. Am văzut
cel puțin în ultima vreme și am mai auzit asta în timp: „vreau o țară ca afară”. „Vreau o țară ca
afară”, înțeleg eu la ce se referă, mai ales că poate și foarte mulți dintre dumneavoastră ați fost
afară și știți exact ce vă doriți când spuneți asta. Dar eu consider că schimbarea nu vine de la – știu

228
eu, noi ne-am ales acum președintele – de la președinte sau de la cineva de sus, schimbarea provine
din noi. „Vreau o țară ca afară”, foarte bine, ce m-a impresionat afară? M-a impresionat că oamenii
se salută și își zâmbesc pe stradă. Sunt și aici critici care spun: „Ei, sunt superficiali.” „Te întreabă
ei Hello, how are you? dar n-așteaptă răspuns” „că nu îi interesează, nu vor asta.” Da, dar mie mi-
a creat o stare bună. Deci, acțiunea individuală, indiferent că este la nivel personal sau profesional,
contează. Contează de la simplul „Hello”, de la simplul răspuns la e-mail, și așa mai departe. Și
asta este acțiunea. Suntem, așa cum spun înțelepții, suma tuturor acțiunilor pe care le întreprindem.
Mergem mai departe. Spuneam deci că este vorba despre planificare și acțiune, dar este vorba și
despre ieșire din zona de confort. Câți dintre noi ne dorim lucruri, să spunem importante, nu știu,
la nivel personal, la nivel profesional, dar nu vrem să riscăm anumite lucruri care sunt poate stabile
sau începem să spunem „nu am timp”, tărăgănăm. Este vorba despre ieșirea din zona de confort și
despre repoziționare. Eu v-am spus că am ajuns în America dar nu m-am gândit niciodată înainte
de a pleca în America și ce voi face în America. Deci am ajuns acolo, bine-mersi, totul era bine și
frumos, dar planul meu se oprise acolo, nu mai continua, nu mai știam ce vreau să fac. Între timp
am emigrat în Canada, am devenit program manager în industria de mașini. Și o să vă mai întreb
ceva: Câți dintre dumneavoastră v-ați propus ceva în viață și nu v-a ieșit? A fost să zicem, nu
neapărat eșec, dar v-ați propus ceva și nu s-a împlinit.
„Yes”, suntem mulți. Mulțumesc! Și eu mi-am propus să ajung la Hollywood să fac filme.
N-am ajuns. Dar am ajuns să lucrez în industria cinematografică în România. Deci iată că totul e
posibil și visul ăla, la un moment dat, se împlinește sub o formă sau alta. Vorbeam despre ieșirea
din zona de confort, care înseamnă deranj, care înseamnă rezistență, care înseamnă testarea
limitelor, care înseamnă provocare. În Canada am devenit program manager în industria de mașini,
eu fiind jurnalist, habar n-aveam, dar am avut noroc. Câteodată, foarte mulți dintre noi nu avem
anumite siguranțe nu știm că, -- dom'le, nu poate să vină cineva să îmi spună ceva; mă inspir, văd,
dar trebuie să am încredere în ceea ce cred eu, în propria mea voce, în propriile mele abilități, și e
bine câteodată să fii tabula rasa, credeți-mă! Pentru că eu am fost tabula rasa în inginerie, dar am
reușit să mă schimb și să mă repoziționez tocmai datorită faptului că eram tabula rasa. La vremea
respectivă, în fine, Canada schimba sistemul de toleranță – nu știu dacă avem printre noi și ingineri
proiectanți – și trecuseră la un sistem de toleranță – „geometrical dimensioning and tolerancing” îi
spuneau ei – și eu am devenit specialist, fiind tabula rasa habar n-aveam cum se făceau lucrurile
înainte. N-am știut niciodată că am înclinație spre tehnică – eu întotdeauna mergând spre partea

229
umană, de asta m-am făcut și jurnalist. Nu m-am făcut profesor de litere pentru că aveam senzația
că nu am răbdare, nu știu dacă am făcut bine sau nu. Dar iată că am riscat, și cu un pic de inovație,
m-am dus la șeful meu și i-am spus: „Challenge me!”, pentru că am făcut totuși o facultate, am un
sistem de gândire, mi-l pot schimba, mă pot informa, știu să lucrez cu aceste instrumente. Noi
așteptăm întotdeauna, am observat asta – de curând am terminat un master la Ovidius în Constanța
și am observat că încă cei tineri așteaptă de la profesori secretul vieții, așa cum credeam și eu că l-
am descoperit pe la douăzeci și ceva de ani. Eram absolut ferm convinsă că știu cum să fac lucrurile
în așa fel încât să am succes și să ajung de la A la B în „my life span” și să fiu sigură că voi ajunge
să fac ce mi-am propus. Vorbeam de sistemul de a învăța. Sistemul de învățământ ne oferă niște
repere, bibliografie, ne pune în contact cu informația. Acum avem informația la îndemână, chiar și
prin aceste conferințe TED, există Google, într-adevăr, nu prea mai mergem noi la bibliotecă să
mai citim cărți, dar există foarte, foarte multă informație. Din punctul meu de vedere lucrurile sunt
mult mai simple decât cum păreau la începuturi. Aoleu, am ajuns să spun și asta, „pe vremea mea”.
Ieșirea din zona de confort și repoziționare. Ca să te „challenge yourself”, am ajuns să îi spun
șefului meu „challenge me” pentru că am niște abilități pe care le pot folosi. Nu așteptați, chiar
dacă atunci când faceți „task”-uri de zi de zi, poate că nu toți dintre noi avem șansa să facem niște
job-uri cu adevărat pasionante sau intrăm într-o anumită rutină. Ai o idee, du-te și prezintă-i-o
cuiva, nu aștepta neapărat ca cineva să observe, poate cineva observă dar poate din invidie sau din
altceva nu va lua în seamă, dar încearcă să tragi de mânecă pe unul sau pe altul și încearcă să
produci schimbarea, acolo, în mic, chiar de la nivelul tău. Mie asta mi s-a părut important și mi-am
demonstrat mie însămi că acel „totul e posibil” există și că se poate întâmpla. Dacă mi-ar fi spus
altcineva: Uite, nu există o rețetă, o rețetă a succesului sau a ceea ce vrem noi să fim și nici viitorul
nu e bătut în cuie, viitorul devine odată cu noi. Am mai citit de exemplu, revenind la ideea că
„vreau o țară ca afară”, oamenii din alte părți au ajuns, au încercat să facă niște studii cei de la MIT
și de la London School of Economics, care a dat vreo 11 laureați Nobel în economie au ajuns să își
pună întrebarea dacă cumva recompensa materială contează pentru ca oamenii să aibă performanțe
mai bune. Teoria spune ceva, practica spune altceva. Au condus niște experimente și în țări gen
Australia, dar și în țări gen India, pe grupe de subiecți. Și au ajuns la concluzia că și atunci când
cei din grupurile care erau recompensate cu o sumă mai mare, nu performau mai bine la job. Au
mers după aceea, așa cum am spus, în India. S-au gândit că acolo poate oamenii își doresc să fie -
fiind o țară poate la un alt nivel de dezvoltare, poate au mai mult succes acolo cu recompensele.

230
Nici acolo n-au avut succes. Cei care erau recompensați mai bine nu performau întotdeauna la job
mai bine. Morala ar fi de aici, și o să recurg acum la asul din mânecă, așa îl consider eu în ceea ce
v-am spus, acțiunea ca vector al schimbării: planificare, ieșire din zona de confort, acțiune,
îndeplinirea visului, totul e posibil, întâi visul, apoi împlinirea lui, există un ingredient surpriză, un
ingredient magic, apa chioară în rețetele de la televizor pe care le-am văzut, „Am un ingredient
nemaipomenit” de fapt, într-o sticluță avea apă. Ingredientul ăla din punctul meu de vedere se
numește pasiune. Am pornit cu studiile acestea de la MIT, apropos de recompense, și rezultatul lor,
care nu ducea acolo unde ar fi vrut specialiștii. Din punctul meu de vedere, atunci când facem ceva
cu pasiune, chiar dacă avem job-uri câteodată în care intrăm într-o anumită rutină, „going out your
way, one step”, chiar și un pas mic, dacă faci puțin mai mult decât ceea ce ar trebui să faci. Poate
comentariul acela la care am răspuns la e-mail-ul telespectatorului nostru care nu se află în
România, nu trebuia neapărat să îi răspund, dar faptul că am făcut și asta, omul ăla a rămas cu o
impresie bună; cineva din România i-a răspuns la e-mail. Din punctul meu de vedere, cred că
trebuie cel puțin, când ne propunem ceva contează foarte mult cu ce pasiune facem ceea ce facem
ca să ajungem undeva. Și, tot din punctul meu de vedere, consider că totul e posibil, să nu lăsați pe
nimeni să vă spună altfel, nimeni nu știe mai bine. Nimeni nu știe mai bine, chiar dacă are mai
multă informație, chiar dacă are mai multă experiență, asta înseamnă „outside of the box”. Pentru
că uneori să mergi mereu pe aceeași cale – poate chiar știind că duci la un rezultat sigur – să-ți
asumi riscul de a lua o altă cale gândindu-te că poate ajungi și la eșec, dar, undeva, la un moment
dat, lucrurile alea se vor materializa. Chiar dacă n-a fost Hollywood industria cinematografică, ci
a fost București industria cinematografică. Mulțumesc!

5. CB - Corina Bucea, Creativitate și reinventare în alegerile personale, TEDx

Eroilor, 17 mai 2011. https://www.youtube.com/watch?v=YqPZ5-_r39w&t=42s

Cred că felul în care m-am obișnuit eu cu conferințele TED, - majoritatea pe care le-am văzut
pe TED.com - e că, la început, fiecare are un soi de punct de referință, față de cum a ajuns aici pe
această scenă sau pe scena din San Francisco, Tokyo etc. Trebuie să încep cu asta, pentru că mă
marchează foarte mult faptul că, de când mi s-a propus să vin, să vorbesc despre alegeri, - eu, care
la 28 de ani, mă credeți, nu am avut de făcut foarte multe alegeri în viața mea - am senzația foarte
mult, că tema mi-a apărut de multe ori în față.

231
 Nu știu dacă este doar simțul meu care s-a acutizat, simțul meu al observației, sau chiar s-a
potrivit în așa fel încât tema să fie de foarte mare actualitate pentru mine. În primul rând, nu mi-a
fost foarte ușor să decid despre ce să vorbesc, sau cum să abordez tema aceasta, pentru că, pe de-o
parte, trăiesc și eu cu convingerea, la fel cum spunea Tudor, că nu există neapărat teorii, nu există
un ghid al utilizatorului pentru felul în care alegem în viață sau pentru felul în care funcționăm noi,
atunci când alegem în viață.
Mai degrabă, pot să vorbesc despre alegerile mele personale sau pot să extrapolez puțin, din
ceea ce am experimentat pe pielea mea sau am văzut în jurul meu. Așa că ceea ce o să împărtășesc
cu voi va fi cumva, vor fi câteva concluzii sau câteva observații pe care, la fel, pot să le scot din
experiența mea personală. Nu cred că există, și de altfel, cred că... pentru ceea ce o să pledez eu
astăzi, este tocmai să ne lăsăm puțin spațiu pentru spontaneitate, pentru intuiție pentru alegerile
libere, aparent iraționale, uneori, dar care ne oferă oportunitățile de a experimenta mult mai mult
în viață, mult mai mult decât niște calcule foarte stricte sau analize foarte stricte, despre cum alegi
după un anumit mecanism etc. Bun. Cred că există foarte multe feluri de a privi această temă, de
fapt. Opțiuni, cu siguranță există, le știm, le trăim în fiecare zi, pe pielea noastră.
Și probabil că depinde doar de cât de pesimistă sau optimistă este perspectiva noastră în fața
alegerilor pe care le facem sau felului în care le vedem, de fapt. Premisa de la care plec eu însă este
că deși uneori zarurile par aruncate, alegerea de fapt este în atitudinea pe care o luăm în fața
realității, așa cum ni se pare ea. Până la urmă, noi cu toții suntem, dacă vreți, alegătorii de cursă
lungă și alergători de cursă lungă. În fiecare moment, aflându-ne într-un câmp absolut infinit de
oportunități, de posibilități, de combinații infinite, de fapt.
De altfel, cred că Camus spunea – dar poate nu este relevant – faptul că: „Viața noastră este,
de fapt, suma alegerilor pe care le facem.” Dacă vrem să simplificăm cumva teoria, sau nu neapărat
teoria, dar viziunea noastră cu privire la ce atitudine putem să abordăm în fața opțiunilor pe care ni
le creăm în viață, cred că cea mai explicită distincție, și poate simplistă într-un fel, este între două
atitudini majore. Una de a accepta lucrurile așa cum sunt. Și pe de altă parte, una mult mai activă,
mult mai... proactivă de fapt, să luăm responsabilitatea de a schimba lucrurile. Există întotdeauna
două căi pe care putem să mergem. Întotdeauna... sau cel puțin două căi pe care putem să mergem.
Întotdeauna una va fi cea mai simplă. Și din experiența personală, cred că singura recompensă,
dacă luăm calea cea mai simplă, e de fapt doar faptul că a fost cea mai simplă. Bun.
Cred că...

232
 Mă rog, înainte să vin să vorbesc despre tema de astăzi la TED, sunt evident, destul de
familiarizată cu TED și am urmărit foarte multe conferințe, dintre care, de fapt, una care m-a
impresionat cel mai mult este tocmai pe tema alegerilor. Nu știu câți dintre voi l-ați văzut pe Barry
Schwartz. Este un psiholog care a scris o carte care se cheamă: „The paradox of choice. Why more
is less”. Care de altfel spune foarte mult din ceea ce aș vrea eu să spun astăzi. Ca să sumarizez însă
despre ce e vorba în speech-ul lui și în cartea lui de fapt. Barry Schwartz face o analiză, o critică
socială, de fapt, a obsesiei alegerilor din viața noastră, a felului în care, de fapt, alegerile,
multitudinea de alegeri care ne populează viața ne creează, mai degrabă decât sentimentul de
libertate, ne creează anxietate, nemulțumire și de fapt regret, foarte multă frustrare. De ce? De ce
spune, de ce... Care este premisa de la care pleacă de fapt, Barry Schwartz, și la care subscriu, este
de fapt că, și lucrul pe care de altfel îl simt, l-am simțit foarte mult în ultimul timp în viața personală,
e faptul că am crescut cumva, cu sentimentul că dacă o să am, cantitativ, foarte multe opțiuni în
jurul meu, dacă o să mă înconjor cu multe lucruri, dintre care pot să aleg, aceasta îmi va crește, de
fapt, sentimentul de libertate. Pot să aleg dintre zece feluri de telefoane. Pot să aleg 15 feluri de
cafele când beau dimineața, într-o cafenea. Pot să aleg 20 de destinații pentru vacanța mea de două
săptămâni de vară etc. Ceea ce descoperim însă pe parcurs, sau ceea ce eu am descoperit pe parcurs
este faptul că nu cantitatea alegerilor sau opțiunilor pe care le am în viață, îmi dau cu adevărat
măsura libertății personale. Mai degrabă, capacitatea și puterea pe care mi-o asum și pe care o
resimt în acțiunile pe care le fac de a lua cu adevărat deciziile importante și de a alege, de a selecta
care lucruri sunt cu adevărat importante pentru mine. Care lucruri sunt cu adevărat importante
pentru mine? Cred că aici e punctul în care teoria, sau orice aș putea teoretiza de fapt, acum se
oprește. Lucrurile importante pentru mine au fost complet altele acum doi ani, față de cele care
sunt acum. Probabil că se vor schimba foarte multe în viitor. Și sunt, trebuie să fiu pregătită, sau
trebuie să fim pregătiți să răspundem activ schimbărilor care se întâmplă în viața noastră, în așa fel
încât prioritățile să ni le cunoaștem întotdeauna și să răspundem conform cu aceste priorități. În
continuare am ales un citat puțin cam lung sau un monolog puțin cam lung, dar pe care cu siguranță
îl recunoașteți, cel puțin cei din generația mea, mai mult sau mai puțin.
Este monologul care deschide și închide „Trainspotting”, un film cult, reper pentru generația
mea, pe care cred că-l vizionam așa, la câteva săptămâni, în liceu cu gașca mea de prieteni,
regăsindu-ne cumva în confuzia și neliniștile unei generații post-industriale cu apucături puțin
destructive. Asta înseamnă că poate că nu ne regăseam chiar cu totul. Dar cumva neliniștile lui

233
Renton, al cărui monolog este cel pe care-l vedeți aici, Sick Boy și celelalte personaje, cumva
aceleași dileme ne tulburau și pe noi. Probabil că mulți dintre voi vă regăsiți în aceste întrebări și
totodată și în lista asta lungă de alegeri pe care trebuie, sau simțim că trebuie să le facem sau să le
luăm. Dilemele noastre, așadar, se învârteau cumva tot în jurul acestei întrebări:„Suntem cu
adevărat obligați să luăm asupra noastră alegerile acestea?” Cred că, sincer, nu mai știu foarte bine,
în ce fel s-a schimbat de-a lungul vieții, percepția mea despre acest citat sau despre tematica acestui
film.
Însă ceea ce citesc acum, cu puțină detașare, poate, de momentul în care filmul acesta era
chiar cu adevărat important pentru mine, e faptul că până la urmă, alegerile importante sunt destul
de simple.
Simplu, de fapt, în tot mesajul pe care-l vedeți aici este mesajul: „Choose life” - „Alege
viața”. Așa cum sugerează Barry Schwartz, așa cum probabil puteți să vă faceți și voi liste
nenumărate cu alegerile pe care le luăm în fiecare zi. Suntem de fapt copleșiți de aceste alegeri.
Începând de la produsele care ne invadează spațiul fizic, până la deciziile cu adevărat importante,
despre ce carieră, despre ce educație le dăm copiilor etc. Inclusiv pentru a face cele mai simple
alegeri suntem puși de fapt, în situația de a compara și de a analiza, de a evalua nenumărate opțiuni.
Ceea ce riscăm însă să ni se întâmple este ceea ce artistul chinez Liu Bolin sugerează în următoarele
două imagini. Nu știu dacă este destul de explicit faptul că în mijlocul acestor produse de fapt se
află o persoană umană. Artistul chinez lucrează cu o echipă de câțiva pictori care, pentru fiecare
proiect de genul acesta, îl pictează cu foarte mare minuțiozitate. Și care de fapt sugerează, pentru
mine cel puțin, felul în care corpul nostru, identitatea noastră rămâne sau ajunge un mediu complet
transparent, invizibil, într-o masă de produse cu care ajungem să ne identificăm. Primul instinct,
după cum spuneam, ne-ar spune desigur, că cu cât avem mai multe opțiuni cu atât avem mai multă
libertate. Cred însă că aceasta este o pistă cumva falsă, pentru că supraîncărcarea cu posibilitățile
acestea ne poate pune în situația în care ne îndoim de fapt, de alegerile pe care le facem, chiar
înainte de a le face. Efectul secundar poate fi tocmai acest blocaj mintal prin care, ne creăm așteptări
irealiste mari și care, ca efecte secundare pot să stârnească de fapt, anxietate și stres. Poate
recunoașteți „stand-still-ul” sau lucrarea pe care o vedeți acum, a artistului Banxi. Este unul dintre
street-artiștii foarte recunoscuți mondial poate și puțin explodați de anonimitatea care se învârte în
jurul lui. Ceea ce-mi place foarte mult este o poveste pe care Banxi o spunea, analizând de fapt,
mecanismele prin care consumatorii își asimilează sau își asumă, produsele pe care publicitatea, pe

234
care prin reclame le sunt impuse. Banxi, în general, în lucrările lui are foarte multe elemente de
critică socială de fapt. Ceea ce mi se pare interesant, în acest context, este faptul că, este
similitudinea pe care el o face între felul fals în care ne asumăm ceea ce ne este impus din afară,
alegerile pe care de fapt, producătorii ni le impun și momentul în care simțim că acestea sunt
alegerile noastre. Banxi compară acest proces cu o întâmplare care ar putea să sune ceva de genul:
cineva îți aruncă o piatră, piatra fiind produsul de fapt, te lovește în cap, o iei de pe jos și întrebi:
„Pot să o păstrez?” Sau și mai și: „Pot să o cumpăr?” Cred că exemplul este destul de edificator și-
l simțim foarte mult în viața de zi cu zi. Ca să ajung totuși la subiectul sau la răspunsul pe care, îl
văd cumva, în tot acest context de problematici cu privire la alegerile pe care le facem etc. aș aduce
puțin la nivelul personal felul în care iau decizii sau felul în care am făcut alegeri în viața mea. Și
trebuie să mărturisesc că sunt genul de om care alege în ultimul moment. Care ia decizii atunci
când biletele de avion deja s-au epuizat, când de fapt vacanța a trecut, când cafeaua nu mai e caldă
etc. Evaluez la nesfârșit, analizez, disec posibilitățile, oportunitățile și potențialele lor efecte, la
nesfârșit. Cu toate acestea, cred că, uitându-mă puțin în urmă, alegerile cele mai constructive, cu
adevărat importante, pe care le-am făcut în viață au fost cele, în momentele în care am hotărât să
las garda jos, să las spontaneitatea și intuiția să intre cumva în câmpul meu, în care de obicei mă
protejam prin diferite mecanisme de decizie, foarte reci, foarte calculate. Pentru că așa am fost
învățată că trebuie să-ți calculezi bine lucrurile în viață în așa fel încât să nu lași loc de surprize.
De altfel cred că domeniul în care lucrez, fiind înconjurată constant de artiști, prin excelență
creativi, spontani, destul de dezordonați poate, sau orice clișee mai putem să găsim în domeniul
ăsta. Cred că mi-ar fi și dificil, și am învățat pe parcurs, să accept lucrul ăsta, mi-ar fi și dificil să
găsesc, sau să pot să aplic întotdeauna același mecanism de alegeri, aceeași formă de calcul, prin
care să mă pot adapta situațiilor atât de diverse, în care sunt pusă. Dacă ne limităm, de altfel
alegerile doar la ceea ce este rațional, doar la ceea ce este posibil, rezonabil până la urmă, cred că
ajungem să facem compromisuri destul de mari în viață. Și uităm că suntem pe o cale în care
alegerile de fapt trebuie să ne ajute să ne descoperim adevăratul eu și principiile, credințele de care
cu adevărat suntem atașați. Aș încheia, pentru că „Time is up”, cu un lucru pe care, trebuie să spun
că am o anumită reținere să îl exprim pentru că chiar nu cred neapărat în rețete și nu vreau să sune
absolut nimic din ceea ce spun ca o rețetă de fapt. Însă cred cu adevărat că alegerile în viață, sau
cel puțin din experiența mea, alegerile pe care le-am făcut, nu au fost aproape niciodată, nu s-au
dovedit a fi, cu adevărat, alegeri proaste. Cred că asta vine foarte mult din educația pe care o avem,

235
care ne exploatează la maxim temerile, fricile, uneori și inhibarea, lipsa de curaj, de a ne da drumul
cu capul înainte. În așa fel încât vedem mai mult greșeli decât lecții, în jurul nostru. Majoritatea
greșelilor, care au fost evaluate ca și greșeli, pe care le-am făcut, până acum cel puțin, cred că au
fost toate de fapt niște lecții și niște oportunități de viață imense. Cred că doar încercând să luăm
deciziile care sunt în adevărată concordanță cu adevăratul nostru sine, cu ceea ce ne dorim și
lucrurile în care credem cu adevărat în viață. Lăsând loc acestei spontaneități, acestei intuiții, care
de cele mai multe ori înseamnă primul impuls, dar și cel mai adevărat impuls. Cred că doar așa o
să descoperim, de fapt, cât de plină e lumea de oportunități cât de pozitive de fapt, pot fi orice
alegeri pe care le luăm. Dacă îndrăznim să ni le asumăm cu adevărat și dacă nu uităm exact în
concordanță cu ce credințe personale sunt, de fapt, făcute. Vă mulțumesc!

6. DB 1 - Dragoș Bucurenci, Apă și sare, TEDx Cluj, 12 iunie 2014.

https://www.youtube.com/watch?v=wH5t-xTjh5E&t=124s

„Copiii nu înțeleg ce vor. A plânge e cuminția lor. /Dar lucrul cel mai laș pe lume/ E un
bărbat tânguitor.” Sunt versuri dintr-un gazel de George Coșbuc care mie mi-a plăcut așa de tare
când eram mic încât l-am învățat pe de rost. Se cheamă „Lupta vieții”. Vedeți, una dintre mândriile
mele în copilărie era că nu am plâns niciodată la școală. Sigur, am văzut alți copii plângând la
școală, și-mi aduc aminte că de fiecare dată i-am privit oarecum stânjenit. Nu-mi imaginam cum
se pot face de râs în halul ăsta. Peste ani mi-am văzut tot mai puțini dintre colegi plângând, foarte
rar băieți și dacă s-a-ntâmplat, i-am judecat cu atât mai aspru. Iar în viața matură, imaginea unui
om care plânge, dacă nu este la o înmormântare, este ceva cu totul ieșit din comun. Mai cu seamă
dacă omul cu pricina este bărbat. Și mai ales dacă bărbatul cu pricina este președinte de stat. Ați
zâmbit și v-ați gândit probabil la președintele Băsescu. Numai că eu mă gândeam și la președintele
Obama, care avea ochii în lacrimi atunci când s-a adresat națiunii la numai o oră după tragedia de
la școala din Newtown, unde 20 de copii de vârstă școlară și-au pierdut viața. Eram în State atunci
și am fost descumpănit de faptul că unii dintre comentatori, puțini, nu mulți, i-au reproșat
președintelui această ieșire emoțională, după mine foarte ușor de înțeles pentru un tată. Am fost
descumpănit și când la noi mai mulți comentatori l-au ironizat pe președintele Băsescu care a plâns
la Memorialul Holocaustului de la Washington. Președintele văzuse fotografii cu copiii romi aduși
în vagoanele căilor ferate române, păziți de militari în uniforma armatei române. Și a văzut apoi

236
imagini cu mormanele de haine și de sandale de copil rămase în urma lor după ce au fost duși în
camerele de gazare. Nu vi se pare pe undeva ciudat că atunci când un politician face un banc și ne
face să râdem, el crește în sondaje? Dar atunci când plânge ni se pare teribil de suspect? Dacă încă
nu v-ați prins, subiectul prelegerii mele, „Apă și sare” nu este fracturarea hidraulică, o temă foarte
la modă astăzi în România. Vreau să vă vorbesc în schimb despre lacrimi. La ce sunt bune lacrimile.
De ce vă încurajez să vă împrieteniți cu ele. În adolescență am avut norocul s-o cunosc pe Irina
Nicolau care a fost scriitoare și etnolog. În anii '90, lumea o știa de la Muzeul Țăranului Român și
din „Dilema”, unde scria vindecător de frumos. Ce a însemnat Irina pentru mine? Sună banal, dar
a fost cel mai frumos dar pe care mi l-a făcut cineva. Irina a crezut în mine. La o vârstă când foarte
puțini o făceau. Eu cu siguranță nu. Mi-aduc aminte când mă prezenta cuiva că mă lăuda atât de
exagerat încât mi-era mie rușine. Și-mi era frică că n-o să mă ridic niciodată la înălțimea imaginii
ei despre mine. Avea darul ăsta de a-ți face niște complimente nerușinate, cu aerul că-ți spune cele
mai mari banalități. Iar în cazul meu acest tratament a dat roade. Am ajuns să cred în mine de dragul
Irinei. În puterile mele, în povestea viitorului meu succes. Iar Irina nu făcea asta numai cu mine.
Eram o droaie de tineri în jurul ei, pe care Irina ne creștea în felul acesta: iubindu-ne simplu și
crezând în noi nețărmurit. Și nu știu mulți oameni care să fi fost la rândul lor atât de iubiți cum a
fost Irina. Numai că dragostea cu care era înconjurată n-a putut să biruie cancerul. Aveam douăzeci
de ani, eram la Manchester, la finalul unei zile de lucru, am deschis mail-ul ca să-mi citesc mesajele
am văzut un mesaj de la mama mea, și am știut ce conține. Subiectul era „Îmi pare rău”. Am ieșit
mașinal din birou, m-am dus la hotelul meu gri și cenușiu, am pus mâna pe telefon, am sunat-o pe
mama, și abia când am auzit la celălalt capăt al firului că mai era un om împreună cu mine în orașul
acela trist și cenușiu care știa că Irina nu mai este cu noi, abia atunci mi-am dat voie să plâng.
Numai că roaming-ul era scump și telefonul era de birou, așa că n-am vorbit mai mult decât două
minute. M-am plimbat toată seara prin Manchester încercând să găsesc o biserică deschisă, n-am
găsit. La București am ajuns prea târziu pentru înmormântare. M-am dus în schimb la Brașov, acolo
unde ea a vrut să fie înmormântată. Și am fost vreme de câțiva ani la mormântul ei, de ziua ei pe
29 ianuarie și de Ziua Morții pe 3 iulie. Numai că în afară de câțiva dintre apropiați care știau de
aceste drumuri, eu nu vorbeam de fapt cu nimeni despre Irina. Și nici când povesteam despre ea ca
atunci când am compus un recviem din petice din amintiri ale prietenilor pentru Dilema, eu nu-mi
dădeam voie să plâng pentru că vechiul meu reflex de blocare al lacrimilor intra în funcțiune.
Întâmplarea face că Oana Pelea este născută în aceeași zi cu Irina. Numai că eu aveam să aflu asta

237
mult mai târziu. Pe Oana am cunoscut-o la începutul unui program de leadership al asociației
Erudio. Oana ne-a așezat pe jos în cerc și ne-a propus să ne cunoaștem mai bine povestind un
moment din viața noastră în care am plâns. Cei mai mulți dintre colegii mei și-au adus aminte
momente când au avut în ochi lacrimi de bucurie. Numai că eu nu plânsesem niciodată de bucurie.
Și, de fapt, nu plânsesem foarte mult în viața mea. Așa că am ales să povestesc episodul de la
Manchester, când am aflat vestea morții Irinei. Și pentru că nu știam dacă ei o cunoscuseră, le-am
spus, așa cum v-am spus și vouă cine a fost Irina. Și ce-a însemnat ea pentru mine. Numai că de
data aceasta, povestindu-le, lacrimile au fost de nestăpânit. Și credeți-mă, era ultimul loc în care
voiam să fiu văzut plângând. Colegii mei erau oameni mai mari decât mine: președinți și directori
de companie, potențiali parteneri sau sponsori ai proiectelor mele non-profit. Numai că povestea
trebuia spusă, iar lacrimile nu puteau fi oprite. De atunci am mai multă înțelegere pentru președinții
care nu-și pot stăpâni lacrimile. Și-mi pare rău când îi văd judecați atât de aspru. Eu n-am fost
judecat în acea după-amiază la Erudio. Dimpotrivă, am citit în ochii colegilor mei căldură, și
înțelegere, și compasiune. Iar când Oana mi-a spus că a cunoscut-o pe Irina și că a iubit-o, m-am
simțit deodată foarte bine. Iar această amintire, deși este una scăldată în lacrimi, este una dintre
cele mai frumoase din viața mea. Și ea iluminează foarte bine ideea pe care vreau să v-o prezint.
Dacă aș fi ministru, iar aceasta ar fi o teză de doctorat, precizarea care urmează nu și-ar avea
locul, dar țin să vă spun că nu sunt idei originale, nu sunt ale mele, sunt idei care aparțin generațiilor
și generațiilor de psihologi, de filozofi și chiar de teologi. Ca Toma de Aquino, care scria în
„Summa Theologiae” că o rană cu cât este mai ascunsă, cu atât doare mai tare. La ce e bună
tristețea? La ce bun lacrimile? Tristețea este sentimentul care ne ajută să ne depășim pierderile.
Atunci când pierdem ceva concret, sau abstract, sau pe cineva, este ca și cum o fiară rupe din trupul
nostru emoțional. Și acolo rămâne o rană. Cu cât e mai mare pierderea, cu atât sângerează rana mai
tare. Și câtă vreme sângerează, noi nu putem să mergem mai departe, rămânem blocați în negare,
în mânie, în depresie. Ca să putem merge mai departe, trebuie să facem rana aceea să nu mai
sângereze. Și pentru asta avem la dispoziție un proces: doliul. Eu folosesc expresia franțuzească „a
face doliu” („faire le deuil”), nu cea românească „a ține doliu”. Căci pentru a fi cu adevărat
vindecător, doliul trebuie făcut, nu ținut. A face doliu după pierderea ta înseamnă a vorbi despre
ea. Iar când vorbim despre pierderile noastre, pipăim rana aceea. Și doare... Doare foarte tare... Dar
pipăind-o, noi o și cicatrizăm. Văzând cât este de adâncă, înțelegem și care-i sunt limitele. Și la un
moment dat pricepem că oricât ar fi de mare pierderea aia, nu e totuna cu noi înșine. Și putem să

238
mergem mai departe. Anglo-saxonii numesc pe cei care ajung în acest stadiu „the walking
wounded” („răniții care merg”) spre a-i deosebi de „the bleeding wounded” (răniții care încă
sângerează, care stau). Cu toții suntem răniți într-un fel sau altul. Numai că unii mergem mai
departe, iar alții încă sângerăm.
Și cu un vers al aceluiași Coșbuc: „Stăm luptând, dar stăm”. Metafora asta a luptătorului care
stă e foarte potrivită pentru că psihoterapeuții știu că cei care nu-și exprimă tristețea, care nu
vorbesc despre pierderile lor, rămân blocați în spatele unei măști emoționale. De multe ori asta este
masca mâniei. Sunt oamenii care izbucnesc la cea mai mică greșeală a celor din jurul lor. Sunt cei
de izbucnirile cărora colaboratorii se tem. Prietenii mei și cei care au lucrat cu mine știu că și eu
pot fi un astfel de om. Și vă spun lucrul ăsta pentru că una este să înveți despre emoții și alta este
să faci ceva în legătură cu ele. La Stanford, în cadrul Masterului de Administrarea Afacerilor, am
urmat un program de dezvoltare a inteligenței emoționale, „Interpersonal Dynamics”. Unul dintre
lucrurile care ți se propun în cadrul lui, pe care ești încurajat să-l faci este să experimentezi cu
comportamente și cu reacții cu care nu ești obișnuit, și să vezi care-i impactul lor asupra ta și asupra
celorlalți. Într-una dintre sesiunile acestui program m-am întâlnit cu vechiul meu tovarăș, „blocarea
lacrimilor în public”. Și mi-am zis să fac un experiment. Am făcut un pact cu mine: că în timpul
ultimului weekend din acest program, am să le dau mușchilor mei comanda inversă: atunci când
vor simți lacrimile venind și se vor contracta pentru a le opri, am să le spun: „La loc comanda!”,
„Pe loc repaos!”. Așa cum probabil vă imaginați, programul ăsta e unul foarte emoționant: se-
ntâmplă lucruri puternic încărcate emoțional în el, și mă așteptam la câteva momente lacrimogene,
dar ceea ce a urmat a depășit orice așteptare. Am avut ochii în lacrimi cam 90% din timp, și am
descoperit cu ocazia asta două lucruri: în primul rând, că dacă-l lași să vină, plânsul nu vine
neapărat în hohote, nu trebuie să te zguduie. El poate fi o experiență liniștitoare, calmantă.
Și în al doilea rând, că deși-i vedeam pe colegii mei, deși le vedeam fețele ca prin ceață, îi
vedeam de fapt pe ei ca oameni mult mai bine. Și mi-au spus și ei lucrul acesta, că au simțit-o. Așa
că eu de atunci sunt mult mai tolerant cu lacrimile mele. Le las să vină. Pentru că știu că aduc cu
ele un dar: ochii împăienjeniți văd mult mai limpede în sufletele celor din jur decât ochii uscați. Aș
vrea să mă adresez acum bărbaților din sală, care încă mai cred în prejudecata exprimată de
versurile lui Coșbuc. Eu nu știu când a apărut în literatură modelul acesta al bărbatului „stană de
piatră”. Pentru că într-una dintre cele mai vechi povești ale umanității, „puternicul Ghilgameș” se
zguduie de plâns după ce moare tovarășul lui, Enchidu. Își smulge părul din cap și hainele de pe

239
el. Și același lucru îl face și Ahile când află vestea morții lui Patrocle: se aruncă în praf, se bate cu
pumnii în piept, își smulge părul, iar strigătul lui, ne spune Homer, este atât de puternic încât îl
aude și mama lui, zeița Thetis în fundul mării. Vi se pare oare că făcând în felul acesta, Ahile e mai
puțin bărbat? Regele David, cel care l-a învins pe Goliat, plânge după fiul lui, după Absalom. Într-
unul dintre cele mai cunoscute cântece de vitejie din Evul Mediu, Roland, viteazul Roland își
plânge prietenul mort, pe cel mai bun prieten, pe Olivier. Iar în această fotografie, din timpul
Războiului din Corea, cine vi se pare mai bărbat: infirmierul din spate care notează etichete cu
numele morților, sau infanteristul care-și plânge prietenul mort? Sau camaradul lui care-l
consolează? Dacă v-am convins să vă împrieteniți cu lacrimile voastre, măcar să faceți un
experiment. S-ar putea să mă-ntrebați: cum? Și există mai multe metode. Cea mai ușoară: citiți
cărți. Triste. „Oscar și Tanti Roz” - Eric Emanuel Schmidt, „Și munții au ecou” - Khaled Hosseini,
vă pot da o listă. Sau uitați-vă la filme triste: „Saving Private Ryan”, „La vita è bella”. Mai dificil,
dar mai vindecător este să mergeți la muzee memoriale: la Auschwitz, la Sighet. Nu veți face doar
un pelerinaj de respect pentru memoria victimelor. Vă veți împrieteni mai bine cu tristețile voastre.
Dar există o cale mai bărbătească: vorbiți-i unui prieten apropiat, în care aveți încredere. Despre
una dintre rănile voastre cele mai dureroase. Numele acestei răni, unora dintre noi ne vine lesne în
minte. Deși mai greu pe buze. Pentru alții însă, căutarea durează mai mult.
Pe unii dintre noi ne-a rănit absența unui părinte când eram mici. Pe alții indiferența lui
emoțională, deși ne-a fost fizic aproape. Pe alții ne-au rănit slăbiciunile părinților, viciile lor. Pe
alții cuvintele lor grele, agresivitatea lor, abuzul lor de încredere, cel mai devastator dintre toate:
abuzul sexual. Pe unii ne rănesc și astăzi în fiecare zi unii dintre cei dragi, și-i lăsăm s-o facă. Și
suntem asemenea unor Prometei care ne înlănțuim singuri, și chemăm în fiecare zi vulturul și-l
poftim să se înfrupte din ficatul nostru. Veți ști că ați ajuns la o astfel de rană, atunci când vă va fi
greu să vorbiți despre ea. Și vă asigur, cu cât vă va fi mai greu să vorbiți despre ea, cu atât mai
vindecătoare vor fi lacrimile care vor însoți acest gest. Iar dacă nu v-am convins, vreau să vă rog
un lucru, mai mic: să faceți o faptă bună măcar, și să-i lăsați pe cei din jurul vostru să-și verse
lacrimile în liniște. Atunci când un prieten a pierdut pe cineva drag, lăsați-l să vorbească despre cel
plecat. Încurajați-l. Fără să-l forțați. Și ascultați-l. Iar dacă vedeți pe cineva plângând, nu vă grăbiți
să-i spuneți să n-o mai facă, nu-l bateți liniștitor pe umăr spunându-i că totul va fi în regulă,
întrebați-l mai bine: de ce plângi? Pentru cine sau pentru ce sunt lacrimile acestea? Și ascultați-l.

240
Nu trebuie să vă fie frică de lacrimi pentru că ele nu sunt decât apă și sare. Vă mulțumesc pentru
că m-ați ascultat!

7. DCF - Dragoș Cristian Finaru, De ce eu?, TEDx Piatra Neamț, 6 august 2014.
https://www.youtube.com/watch?v=2tbekg1aqMQ&t=707s

Eu aș vrea să încep punându-vă o întrebare. Și anume v-aș ruga să-mi răspundeți ridicând
mâna. Câți dintre dumneavoastră aveți un vis, un ideal, un proiect, ceva drag, o aspirație la care vă
gândiți cu drag? Și uitați-vă în jur. Mulțumesc. Vedeți, eu cred sincer că fiecare dintre noi, că
nimeni dintre noi, de fapt, nu se trezește dimineața și se dă jos din pat pentru a merge la școală sau
pentru a merge la muncă, nici măcar pentru a merge în vacanță. Cred că ne dăm jos din pat
dimineața pentru a schimba ceva. Evident, fiecare dintre noi, acolo în contextul nostru, la nivelul
nostru, la măsura noastră. Dar cred că ne dăm jos din pat dimineața pentru a schimba ceva. Eu,
când eram mic, țin minte, voiam să fac oamenii fericiți. Dar nu fericiți, fericiți să se ia în brațe. Mă
gândeam, nu știu câți dintre dumneavoastră mai țineți minte sau ați prins campionatul mondial de
fotbal din 1994. La campionatul mondial de fotbal din 1994 a fost un meci, România–Argentina.
Și românii au câștigat.
Țin minte că în noaptea aia – se transmitea noaptea – tatăl meu m-a luat de mînă și m-a dus
în centrul orașului, în Bacău. Ei, și acolo am văzut ceva ce nu mai văzusem niciodată. Erau oameni
dezbrăcați, oameni îmbrăcați, erau oameni cu tricolor, fără tricolor, cunoscuți, necunoscuți, și toți
se îmbrățișau, se pupau, se strigau, cântau, între ei. Era ceva fantastic, eu nu mai văzusem așa ceva
pînă atunci. Dar toți ăia erau... Era o nebunie totală.
Nu știu dacă ați fost, dacă știți cum e după un meci de fotbal. Și eu stăteam și mă gândeam:
„Bă, cât de tare e asta!” Deci toți ăștia stăteau acolo și cât de bucuroși, așa de mândri, nu se
cunoșteau, dar erau mândri unul de celălalt, erau fericiți. Cât de tare! „Asta vreau să fac!” Și am
zis: okay, bun, să-i faci pe oameni fericiți. Nu? E okay. Dar cum îi faci pe oameni fericiți? Păi cum
cum? Ei, fotbalist, nu? Te faci... Și am zis okay, bun, o să merg atunci și o să joc fotbal, mă joc,
aveam o minge spartă, am lipit-o cu scoci, okay, asta-i, jucăm. Am fost la câteva trialuri în generală,
la FCM Bacău, țin minte. La nici unul din ele n-am apucat nici măcar să ating mingea. După ultimul
dintre ele veneam acasă și țin minte imaginea aia pe care eu mi-o construisem, visul meu, era
efectiv, vedeam cum eu sunt la națională și fac oamenii fericiți. Și cădeau bucăți din ea ca și când

241
șutasem cu mingea în vitraliul visului meu. Și țin minte când mergeam acasă și mă gândeam „Bă,
Dragoș, no. Asta o fost. În viață, no, ai ratat, ai ratat. Acuma ești mare, ai 12 ani, câte șanse crezi
că în viață au să... Na, asta e.”. Ăsta o fost primul meu mare eșec. Ultimul meu mare eșec a fost în
liceu. Știți, când terminăm liceul ne gândim, ne pregătim să mergem în călătoria aia care ne va
duce spre viitorul ăla frumos pe care ni-l dorim, spre familia aia frumoasă pe care ne-o dorim, spre
eul ăla mai bun care dorim să devenim. E foarte fain și cu viitorul, și cu familia, și cu eul, e foarte
fain, dar trebuie să iei admiterea, da? Pentru chestia asta trebuie să intri la o facultate. [aplauze] Ei,
eu n-am intrat. [râsete] Eu m-am îmbolnăvit. M-am îmbolnăvit. La bac, într-a 12-a, m-am
îmbolnăvit. Și o trebuit să renunț la facultatea pentru care mă pregătisem din greu un an și jumătate.
Acuma, am terminat o facultate, în curând o s-o termin și pe a doua, am făcut cursuri în țară
și în străinătate, am lucrat în aceleași laboratoare cu profesori ale căror descoperiri sunt folosite
astăzi în tratamentul cancerului. Dar nu despre asta vreau să vorbesc, nu despre ce am făcut. Despre
ce-am învățat. V-am întrebat la început să ridicați mâna câți dintre dumneavoastră aveți un vis. Dar
sunt sigur că la fel cu toții veți ridica mâna dacă vă voi întreba câți dintre dumneavoastră ați eșuat,
câți aveți amintiri neplăcute, câți aveți regrete, lacrimi. Cred că cu toții.
Dar mai cred ceva. Cred că fiecare eșec, fiecare problemă, fiecare provocare din viața mea,
din viața dumneavoastră, o avut un rol în viața mea. Și m-aș întoarce la momentul în care m-am
îmbolnăvit. Vreau s-o numesc șansă. Știu că e nedrept pentru mulți. Cunosc eu personal oameni
față de care e nedrept s-o numesc șansă. Dar, în aceeași măsură, față de mine ar fi nedrept să nu o
numesc așa. Am avut șansa de a petrece o perioadă importantă din viața mea în saloanele de
oncologie. De ce șansă? Pentru că poate cele mai importante lecții despre viață le-am luat de acolo,
din saloanele de oncologie. Vedeți, acolo am învățat cât de dependenți suntem unii de alții.
Sunt boli, sunt contexte, sunt situații în viață care ne pot răpi independența noastră. Și ajungi
să-ți dai seama cât de mult depinzi de familie, cât de mult depinzi de prieteni, de asistente, de
doctori. Eu depindeam de coșul de gunoi. Pe lângă toți ăștia. Nu puteam să merg la seria de
citostatice dacă nu aveam coșul de gunoi lângă mine. Pentru că nu mi-era okay când făceam
tratament. Un alt lucru pe care l-am învățat: eram într-o zi la oncologie, stăteam în brațe coșul de
gunoi, că, na, era prietenul meu, și într-o mînă eram cu perfuziile. Și pe patul de lângă mine, m-am
uitat, era tatăl meu. Stătea cu mâinile la frunte, cu lacrimi pe obraji. Nu știu la ce se gândea. Nu
știu ce spera. Dar mi-am dat seama de un lucru... Așa se întâmplă, ne dăm seama de lucruri într-un
mod mai dramatic decât ne dorim. Mi-am dat seama că sunt boli sau lucruri în viață care ne pot

242
răpi multe lucruri, chiar și bucăți din noi. Dar e tare greu să ne ia dragostea celor din jur, iubirea
celor din jurul nostru. Ultimul lucru, ultimul despre care vreau să vă vorbesc este că în saloanele
de oncologie, când intri, bă, e tare greu să nu te întrebi „De ce eu?”, „De ce tocmai mie?" „De ce
mie?” E greu tare să nu te întrebi. Știți ce-am observat? Toți ajungem să ne punem întrebarea, mai
devreme sau mai târziu, „De ce eu?”. Dar de cele mai multe ori – și spuneți-mi că nu-i așa – ne-o
punem când ne grăbim dimineața, plecăm cu mașina, mergem prin oraș și se face roșu la noi! Și ne
gândim: „Bă, nu putea, de ce la mine? Dar nu putea la ăla din spate? Tocmai la mine?” Lucrăm
într-o organizație, se fac disponibilizări, sunt dați afară 2000 de oameni și te dă și pe tine afară. Și
te gândești: „Bă, și pe mine m-o dat afară? O dat 2000, dar nu putea să-i dea numai pe ei? Și pe
mine? Adică chiar și eu?” Vedeți, ne punem întrebările astea, dar de cele mai multe ori ni le punem
după contexte, după momente, după provocări, după greutăți, după tragedii din viața noastră. Dar
așa cum am intrat...
Când ajungi la oncologie te întrebi „De ce eu personal?” mi-am pus-o și când am ieșit de
acolo: „De ce eu?”
Vedeți, dacă prima dată mi-am pus-o gândindu-mă la trecut, la ce mi s-o întîmplat, acuma
când am ieșit m-am gândit: „De ce eu – viitorul meu”. Nu știu dacă face sens. Mi-am dat seama de
ceva. Eu cred astăzi cu tărie că ar trebui să ne punem întrebarea „De ce eu?” mai des, și de fapt nu
mai des, dar cred că ar trebui să ne-o punem mai devreme. Ar trebui să mă întreb, înainte să mă
dea afară, nu la sfîrșit, nu după ce m-o dat afară să stau să mă întreb „De ce m-o dat pe mine afară?
O dat 200, dar și pe mine? De ce pe mine?” Cum ar fi să te întrebi de la început „De ce m-ar păstra
pe mine?” , „De ce m-ar promova pe mine?”.
Cum ar fi, în loc să te întrebi la final „De ce m-o înșelat pe mine? De ce m-o părăsit? De ce-
o renunțat la mine?”, cum ar fi să te întrebi la început, când îi iei primul trandafir, când spui primul
„te iubesc”, „De ce m-ar iubi pe mine?” Cum ar fi să gândești așa? Cum ar fi să te gândești la „De
ce eu?”, când ești în liceu, de exemplu, și să-ți trăiești viața nemaitrecând indiferent poate pe lângă
toate oportunitățile de dezvoltare? Am fost în februarie la Rădăuți cu programul educațional
„Liderii Mileniului Trei”, sunt trainer în cadrul programului, și i-am întrebat „De ce eu?” pe tinerii
de acolo. Și permiteți-mi să vă citesc un răspuns. „De ce eu? Pentru că eu vreau! Pentru că eu vreau
să investesc în mine. Nu vreau să schimb lumea, nu aș avea cum, dar vreau să fie o schimbare.
Vreau să pot demonstra că se poate și vreau să fiu un model pentru ceilalți. Vreau să schimb ceva
în țara asta. Vreau ca tinerii să rămână în România și să fie mândri de ea și de ceea ce ei sunt. Vreau

243
să mă trezesc dimineața și să zâmbesc, măi, să fiu mulțumită de viața mea, de oamenii pe care am
reușit să-i ajut și de lumea în care trăiesc. Mi-am luat deja angajamentul de a fi unul dintre tinerii
care vor face din România un loc mai bun și din români un popor mai unit. Și dacă te întrebi cum,
ei bine iată: voi deveni doctor, voi fi profesionist, voi învăța din greu. Nu voi pleca din țară, voi
lupta pentru a îmbunătăți medicina românească și-mi voi da silința de a-mi face în orice condiții
munca bine și cinstit. De-asta.” Vedeți, sunt tineri în România care au răspuns la întrebarea „De ce
eu?”. Și nu numai că au răspuns, dar ce răspuns! Și pentru noi, ce provocare! Gândiți-vă un pic.
Cum ar fi să ne punem întrebarea... Eu le-am citit lucrările astea și după aia trebuia să merg la
training cu ei. Și m-am întrebat: „De ce aș fi eu, de ce ar veni tinerii ăștia, cu visele astea, cu
gândurile, cu atitudinile astea, de ce ar veni, s-ar lupta, pentru un loc la mine?” Cum ar fi să fiu
profesor și să mă întreb: „De ce tinerii ăștia, cu visele lor, gândurile lor, cu atitudinile lor, s-ar lupta
pentru un loc în clasa mea, unde sunt eu diriginte?” De ce s-ar lupta pentru un loc în firma mea,
unde sunt eu șef? Tinerii ăștia, care sunt dispuși să învețe din greu, să muncească din greu, să
iubească din greu, ca politician, de ce ar vrea tinerii ăștia, de ce s-ar lupta pentru o casă și un viitor
în țara mea, în orașul meu, în blocul meu? E o întrebare interesantă. E o întrebare grea. Și și
răspunsul e greu. Răspunsul e o responsabilitate grea. Știți de ce? Pentru că nu mai are legătură cu
a sta degeaba sau cu a merge și așa. Ce-mi place cel mai mult la întrebarea asta, „De ce eu?”, este
că căutarea răspunsului la „De ce eu?” nu pornește de la „eu”. Pornește de la ei, pornește de la voi,
pornește de la noi. Și mai îmi place ceva. Am găsit o poveste despre un studiu făcut în America de
o clasă de elevi la sociologie care au avut de urmărit 200 de tineri dintr-un oraș din America,
Baltimore, să vadă ce vor ajunge ei în viață. Și toți studenții la sociologie au dat același verdict: nu
se va alege nimic de ei. După 25 de ani un alt profesor la sociologie a efectuat un studiu de control.
Din ăștia 200 de tineri a găsit 180. A găsit 180 și s-a dus să vadă ce s-o ales de ei. Din ăștia 180,
176 au ajuns medici, avocați, oameni de afaceri, de succes. Și i-a întrebat: „Cum?” Ei, povestea
lor, răspunsul lor începea: „Am avut o profesoară...”
S-a dus și a găsit profesoara respectivă și a întrebat-o: „Cum ai făcut? Cum ai avut rolul ăsta
în viața lor, atât de puternic?” Asta a zâmbit: „A, îi iubeam pe tinerii ăia.” Vedeți, poate că nu vom
reuși întotdeauna să ne iubim clienții, poate că nu vom reuși întotdeauna să ne iubim colegii, poate
că nu vom reuși întotdeauna să ne iubim prietenii, poate că nu vom reuși întotdeauna să ne iubim
viața noastră. Dar putem întotdeauna s-o respectăm. Cum? Dând ce-i mai bun din noi. Și putem
întotdeauna să ne întrebăm „De ce eu?” Aș vrea acum să închid rugându-vă din nou să ridicați

244
mâna, câți dintre dumneavoastră mai țineți minte care o fost ideea, gândul la care v-ați gândit la
început, la prima întrebare. Mai țineți minte? La proiectul, aspirația voastră. Ei, și aș vrea să vă las
cu întrebarea aia, cu întrebarea asta: „De ce aș fi eu cel care și-ar atinge visul meu?” Mulțumesc!

8. ICM - Ioana Chicet-Macoveiciuc, Lasă adevărul să existe și să vindece, TEDx

Constanța, 28 noiembrie 2017. https://www.youtube.com/watch?v=nWc5PAwXsQM

Mă numesc Ioana, am 37 de ani și mai mult de trei sferturi din viața mea mi le-am petrecut
mințind. Nu am făcut asta conștient. Nu vă uitați urât la mine. Spun asta pentru că fie am ignorat
adevărul despre mine, fie am hotărât să nu-l împărtășesc cu nimeni. Viața mea, până în acest punct,
a fost o înșiruire lungă de momente mai puțin „obișnuite”, să le spunem, multe dintre ele, minunate,
altele, dificile și dureroase, genul de evenimente pe care terapeuții le numesc „traume”, iar
specialiștii în dezvoltare personală le numesc „oportunități de creștere”. Aș vrea să vă povestesc
câteva dintre ele.
La 8 ani, a murit bunica, de care eram foarte apropiată, era cea mai dragă persoană din viața
mea. S-a stins din senin, nu era bolnavă, era mama lui tata. Și, după înmormântare, vreme de multe
săptămâni, în fiecare zi, tata mă lua de mână. Mergem la ea acasă, în apartamentul în care ea a trăit
și a murit, el se închidea în camera ei și plângea acolo vreme de o oră, uneori două, în timp ce eu
îl așteptam pe hol, pe un scaun de lemn, lângă telefonul fix. Îmi aduc aminte perfect. Multe
săptămâni la rând am făcut asta. Apoi, ieșea de acolo, se ștergea la ochi, mă lua de mână și ne
întorceam la viața noastră de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. N-am avut niciodată curajul să-l
întreb cum se simte și dacă pot să-l ajut cu ceva și nici el nu mi-a spus niciodată că îi este greu sau
că ar vrea să discutăm despre asta.
Patru ani mai târziu, aveam 12 ani, tata a plecat să lucreze în străinătate, pentru că ne
descurcam greu și nu l-am mai văzut vreme de 15 ani. Am rămas singură cu mama. Ne-a fost greu,
bineînțeles, însă, deși vorbeam foarte des despre cum să facem să ne descurcăm cu banii și la ce
facultate să merg, în ce oraș, astfel încât să putem supraviețui, n-am vorbit niciodată de-
adevăratelea despre cum ne simțim, despre cum ne face să ne simțim faptul că tata, soțul ei, a
dispărut dintre noi o vreme atât de îndelungată și, cu fiecare an care trecea, nu ne-a fost mai ușor.
Apoi, la 19 ani, ne-a ars casa, dintr-o întâmplare nefericită. Nu eram acasă nici eu, nici mama,
însă am pierdut practic tot ce aveam: lucrurile fie au ars, fie s-au topit, fie u fost atât de îmbâcsite

245
de fum încât nu le-am mai putut salva. Cu excepția câtorva cărți am pierdut tot ce aveam și eu, și
ea. Am vorbit despre lucruri organizatorice, gen unde să dormim zilele și nopțile care au urmat
incendiului, pentru că nu mai aveam nici geamuri la casă, explodaseră din cauza căldurii din
interior. Dar despre cum ne simțim noi, că tocmai trecuserăm împreună prin așa o traumă, despre
groaza fiecăreia dintre noi, pentru că niciuna nu știa dacă cealaltă este în casă. Ne apropiam
amândouă din direcții diferite de apartamentul nostru, am văzut mașinile de pompieri la parter și
ne gândeam, fiecare în mintea ei „Sper că nu e la noi acasă”, apoi am văzut că era la noi acasă,
pentru că pompierii erau la noi pe balcon și aruncau afară lucruri arzând. Îmi pot imagina, știu sigur
ce am simțit eu, dar îmi pot imagina și groaza ei la gândul că poate eu sunt în casă. Nu aveam
telefoane mobile, bineînțeles, nu știam una de cealaltă. Nu am vorbit despre asta, nu am avut
puterea. Și acum, când merg acasă – între timp, bineînțeles, apartamentul a fost renovat, totul e în
regulă –, însă pereții păstrează un iz de fum. Și-mi amintesc cum a fost, dar nici acum nu am curajul
să vorbesc despre cum ne-a fost atunci.
Apoi, în 2008, am suferit un accident, a fost o întâmplare, în urma căreia am suferit o traumă
la cap. Am hotărât să nu-i spun mamei. Ea trăia în alt oraș și n-am vrut să o fac să se îngrijoreze.
Avea această nevoie constantă de a ști că sunt bine. Trauma se întâmplase undeva în zona gurii și
nu prea puteam vorbi și atunci ne dădeam SMS-uri. Între timp, s-a agravat, am făcut o infecție
severă și mi-am dat seama că nu mai pot sta acasă, am fost, m-am internat de urgență și medicul
mi-a zis „Ok, ai pe cineva care să te îngrijească în următoarele zile, pentru că nu te vei putea
descurca singură?” Și mi-am dat seama că trebuie să-i spun mamei, pentru că am nevoie de ea, dar
n-am mai apucat. M-au luat în sala de preoperator și am rugat-o pe o prietenă să o sune pe mama.
Îmi imaginez că a fost groaznic pentru ea să audă o voce străină la telefon, care-i spunea „Urcați-
vă repede într-un autobuz spre București, nu pot să vă dau detalii, dar Ioana o să intre într-o operație
și nu știm dacă o să fie bine”. A venit mama, am supraviețuit, a fost totul în regulă. Bineînțeles, nu
am vorbit niciodată, eu cu ea, despre cum ne-am simțit. Apoi, ea s-a întors la viața ei, eu am încercat
să mă întorc la a mea. A fost nevoie de mai multe intervenții de recuperare și de terapie, pentru că
nu mi-a fost imediat bine. Ce m-a ajutat însă cel mai mult a fost că am stat foarte mult, aproape un
an, singură, eu cu mine. Aveam 28 de ani atunci. Mi-am dat seama că nu știam aproape nimic
despre mine, cumva din această dorință imensă de a fi acceptată și plăcută și iubită și de a avea
mulți oameni în jur, pentru că mi-era groază de singurătate, mă uitam mereu la ceilalți, făceam ce
credeam că vor ei să vadă la mine. Mă îmbrăcam așa cum se îmbrăca toată lumea. Cumva, nu

246
voiam să arăt cine sunt, pentru că mi-era teamă că dacă o să fac asta, n-o să mă mai placă nimeni.
Practic, eram o oglindă a celorlalți. Și un alt motiv pentru care nu spuneam adevărul despre mine
este pentru că nici măcar nu-l cunoșteam. Știam că acolo în trecut sunt lucruri care o să mă doară
și nu voiam să le văd, de teamă că o să mă doară din nou dacă le retrăiesc, dacă mi le reamintesc,
și nimeni nu vrea să sufere, normal. Și cred că mulți dintre noi facem asta, punem niște plasturi
mici peste niște răni foarte mari, ca să supraviețuim, e un instinct normal, doar că supraviețuirea,
acum, din locul în care mă aflu, nu este viață, este doar supraviețuire. Cumva, viața, pentru mine
în acest moment, și sper să vă inspir și pe voi când spun asta, reprezintă recunoașterea emoțiilor, a
tuturor emoțiilor.
Nu vorbim despre noi, pentru că așa am fost învățați, că este rușine. Nu trebuie să știe nimeni
ce-i în sufletul tău, acum doar n-o să ne spălăm rufele în public, nu? Nu mai plânge că ești urâtă.
Cine vrea să se joace cu o fetiță care plânge? Și uite așa începem să ne ascundem durerile,
suferințele, uneori și nevoile., ca să nu ne facem de râs, purtăm masca asta de om care se descurcă
bine. Este groaznic, cum adică să recunoști că ți-e greu, nu se poate, toată lumea trebuie să știe că
te descurci. Și atunci nu vorbim despre noi sau vorbim, dar o facem folosind măști, minciuni „Da,
sunt ok, mă descurc, lasă, nu e nevoie, totul e în regulă”. Doar că în felul ăsta oamenii nu ne cunosc,
nu îi cunoaștem nici noi pe ei și relațiile noastre nu sunt autentice. Se bazează pe un joc pe care-l
face toată lumea. Astea sunt lucrurile pe care le-am înțeles gândindu-mă la tot ce s-a întâmplat și
la felul cum mă simt față de tot ce s-a întâmplat.
Apoi, a urmat o perioadă frumoasă în viața mea. M-am îndrăgostit, m-am căsătorit, am
călătorit mult, am rămas însărcinată. La scurt timp după ce am aflat, am și pierdut sarcina. Și pentru
mine a fost groaznic, cred că cea mai mare traumă din viața mea de până atunci. Pe lângă faptul că
se adăuga unui lung șir de alte evenimente dureroase și mă întrebam mereu „De ce eu? De ce mie?”,
unul dintre lucrurile care a agravat starea mea a fost faptul că credeam că sunt singura căreia i s-a
întâmplat asta, pentru că nu cunoșteam pe nimeni, nu cunoșteam absolut nicio femeie care să fi
trecut printr-o pierdere de sarcină. Cumva, în mintea mea, ești însărcinată, naști un copil sănătos.
Asta era tot ce vedeam în jur, și în filme, și pe internet. Iar eu nu reușisem să fac asta și mă simțeam
foarte singură și foarte greșită.
În toată suferința din primele zile de după ce am aflat, mi-am adus aminte de lecția asta cu
adevărul și că trebuie să încerc să fac lucrurile diferit față de cum le făcusem până atunci. M-am
hotărât să vorbesc deschis despre asta și, mai mult decât atât, s-o fac public.

247
 M-am ridicat de pe gresia băii pe care am trăit practic câteva zile și am scris un text pe care
l-am publicat pe blog fără să-l recitesc, fără să-l corectez, pur și simplu l-am pus acolo, descriind
durerea și groaza mea și dorința uriașă de a avea un copil, dar în același timp frica că o să se
întâmple din nou și că nu mai pot trece prin asta și că o să mă omoare dacă mai trec încă o dată
prin același lucru.
Efectul imediat al textului meu au fost câteva sute de mesaje, cred că peste 1000, în două
zile, de la femei, de la bărbați, de la copii mari, care îmi povesteau că și mamele lor au trecut prin
asta și că, dacă mamele lor n-ar mai fi încercat, ei n-ar mai exista astăzi și că mă roagă să am
încredere, să-mi dau timp, să vorbesc despre asta că o să fie bine. Și mi-am dat seama atunci cât de
important a fost că am putut să mă uit la durerea mea și că am putut să vorbesc despre ea.
Dintr-odată nu mai eram singură, nu mai aveam această problemă. Mi-am dat seama că multe
dintre cunoștințele mele, colege bune, prietene, care trecuseră prin asta, dar nimeni nu-mi spuseseră
mie, dar nici altora – am prietene bune care, în afară de soț, n-au spus nimănui că au trecut prin
asta. Pentru că ne este frică să ne arătăm suferința.
Apoi, a fost totul bine. Acum, avem doi copii sănătoși, minunați. Ultimii 5 ani din viața mea,
de când sunt mamă, mi-au demonstrat încă o dată cât de important este, mai ales în relația cu copiii,
dar în absolut toate relațiile pe care le dezvoltăm, să spunem adevărul. Știu că mulți adulți se
gândesc „Ok, sunt doar niște bebeluși, sunt proaspeți pe lume, au doua luni, trei luni, un an, pentru
ce e important adevărul pentru ei? Adică sunt mici, nici nu-l înțeleg.” Și mi-am notat câteva lucruri
pe care le-am aflat despre bebeluși, foarte repede vi le spun: încă de la 4 luni un bebeluș poate să-
și dea seama dacă persoana cre îi vorbește o face în limba maternă sau în altă limbă, fără să-l audă,
doar privindu-i buzele, de la 4 luni; de la 6 luni, bebelușii pot să discearnă între o persoană bună,
cu valori morale, care face lucruri bune și o persoană rea și întotdeauna o vor alege pe cea bună;
De la 7 luni, orice bebeluș poate să simtă emoția pe care o transmiți când vorbești cu el,
indiferent de ce spui, deci el aude și înțelege parte din ce spui; de la 15 luni bebelușii înțeleg perfect
regulile de gramatică. Vedeți că ei sunt extraordinari și noi credem că îi putem păcăli și viața de
părinte mi-a demonstrat asta. Uneori, ne vine mai ușor să încercăm mici subterfugii și strategii ca
să ne facem viața mai ușoară. Le distragem atenția, apelăm la pedepse, la o palmă la fund. Eu cred
că toate astea sunt minciuni și o să vă spun și de ce.
Distragerea atenției – pentru că un copil e supărat de ceva, fie îl doare, fie e frustrat că n-a
primit ceva ce-și dorește, plânge. E o reacție normală. Copiii nu au foarte multe moduri de a se

248
exprima, mai ales când sunt mici, până într-un an. Și noi nu putem să ascultăm plânsul ăsta pentru
că ne doare, pentru că ceva în sufletul nostru ne spune că nu e în regulă ce se întâmplă acolo
„Copilul ăsta plânge, nu ești un părinte bun, rezolvă!”. Și încercăm să-i distragem atenția, orice,
numai să nu mai plângă copilul, „Uită-te pe geam, hai să-ți arăt ceva!”. Și nu e corect, acolo avem
o ființă care vrea să-și exprime o emoție, chiar dacă nu e o emoție plăcută nouă, dar emoția aia are
tot dreptul să existe în el. Eu cred că este lipsit de respect. Spun asta gândindu-mă dacă aș face unui
adult asta. Vine soțul de serviciu, își lasă servieta și face „Doamnee, nu mai pot cu șeful ăsta, mă
termină psihic!” Și tu să zici „Heei, uită-te pe geam, uite ce am văzut, o doamnă atât de drăguță”.
N-ar fi corect, nu? El are nevoie să fie auzit. Da, ok, ascultă-mă, nu trebuie să fii de acord cu mine.
Doar fii acolo. Și copiii sunt tot oameni și au aceleași nevoi ca și noi și una dintre ele este asta
„Lasă-mă să plâng!”. Mult mai sincer ar fi să-i spui „Ok, înțeleg că ești supărat, mi-e greu să te
ascult plângând, așa că, uite, o să te pun în brațe la tati, și eu mă duc să respir pe balcon.”
Un alt lucru pe care cred că-l pierdem atunci când distragem atenția unui copil este
oportunitatea de a-l învăța un lucru important. De exemplu, să spunem că plânge când îl pui în
scaunul de mașină, că e incomod, că nu vrea în centuri. Dacă îi distragi atenția, atenția lui o să fie
distrasă, nu o să mai fie acolo. Tu vrei să-i spui că „Ok, uite, nu putem călători decât în scaun de
mașină. Înțeleg că plângi, înțeleg că ești supărat, sunt aici lângă tine, te iubesc oricum, dar trebuie
să facem asta. Asta e lecția mea pentru tine. E important să călătorim în siguranță. Eu am centură,
ai și tu. Stau aici până plângi, o să fie bine.” Acesta e adevărul despre situația asta. Nu „Uită-te
repede pe geam, în timp ce eu îți prind repede centurile și tati pornește”.
O altă formă de minciună, de fapt o să le bag pe toate în aceeași oală: pedepsele, amenințările,
jignirile, palmele – cred că sunt o minciună. Le spunem copiilor „Uite, o să-ți aplic acum palma
asta, pentru că eu vreau să fac om din tine, da?”. Dar asta este o minciună și noi o știm. Adevărul
este că ne pierdem controlul, nu mai știm ce să facem, simțim că ne scapă totul din mână și trebuie
să fim fermi, pentru că așa am văzut în jur și așa am fost crescuți. Aud și adulți care tot spun „Lasă-
l, ce tot atâta, că și eu mi-am luat...așa...și ia uite ce bine sunt acum, au făcut om din mine!”. Dar
ăsta nu este adevărul, asta este o minciună. Adevărul este că nimeni nu merită să fie lovit, jignit,
amenințat, pedepsit, pentru că toți avem o nevoie imensă de a fi acceptați așa cum suntem. Dar e
foarte greu să te uiți în trecutul tău de adult și să te uiți că persoana de care tu depindeai cu toată
existența ta și pe care o iubeai ca pe Dumnezeu, părintele tău a hotărât că nu ești suficient de bun
și că tu trebuie să fii disciplinat. E foarte dureros și atunci nu recunoaștem asta, punem un plasture

249
mic pe o rană mare, spunem „Mi-am meritat-o, și așa cum mi-am meritat-o eu și-o merită și ăsta
mic!” Însă, asta, din nou, nu e adevărat. În dorința mea de a înțelege ce mi se întâmplă, am încercat
diverse metode terapeutice. Primul terapeut mi-a spus „Știi, tu îți aduci toate lucrurile astea
negative din viața ta, pentru că ai o nevoie imensă de a te vindeca.”. Nu mi-a plăcut răspunsul ăsta,
așa că am căutat mai departe. Alt terapeut mi-a spus „Shit happens”. Exact așa. Lucruri nasoale se
întâmplă tuturor. Ok, ție mai multe puțin decât media, nu știu să explic asta, dar se întâmplă. Ăsta
a fost un adevăr pe care am fost dispusă să-l accept.
Lucrurile se întâmplă, poți controla doar puține dintre ele, ce poți însă controla este ce faci
cu ele după ce ți s-au întâmplat. Sunt de acord că trebuie să supraviețuim, însă, mai mult decât atât,
avem datoria să încercăm să trăim. O cale de a face asta este să ne uităm la noi, chiar dacă doare.
N-o să doară mai rău decât atunci când s-a întâmplat, niciodată. Ne temem de asta, dar nu este o
temere fondată. O să doară puțin, normal, însă o să treacă. Puterea de a spune adevărul despre ceea
ce te doare are un efect incredibil, cel puțin în viața mea și văd asta în jur. În primul rând, îți aduce
aprecierea celor din jur, îți aduce respectul lor, îți aduce relații autentice. Oamenii te văd pentru
cine ești, cu tot cu durerile tale. Toți avem dureri. Și, apoi, nevoile tale vor fi împlinite, pentru că
oamenii din jur vor ști cine ești și ce vrei. Eu cred că cel mai important lucru din viața noastră sunt
relațiile și ele pot fi vindecătoare dacă suntem cinstiți. Așadar, spuneți adevărul și lăsați-l să vă
vindece, să vă lege și să vă crească.

9. IN - Ioana Nicolaie, Alegeri în viață, TEDx Cluj, 27 iunie 2018.

https://www.youtube.com/watch?v=6CjmGpZkVPc&t=394s

Ușa...ușa? S-a închis ușa? Aaa...v-ați dat seama, sunt sigură, sau încă nu, nu v-ați dat seama
că astăzi eu vreau să vă vorbesc despre uși. Ușile cred că știm cu toții ce sunt. O definiție
aproximativă ar fi că ușa este o deschizătură într-un perete, are un cadru fix de obicei, are o tăblie,
care este mobilă. O recunoașteți. Ei bine, eu nu o să vă vorbesc de acest tip de uși, pentru că nu
sunt tâmplar , sunt scriitoare și o să vă vorbesc despre alt fel de uși, acele uși care apar pe
coridoarele vieții noastre și pe care noi putem să le deschidem sau nu. Astăzi vă voi vorbi despre
alegeri, despre ceea ce alegem în viață. În intervenția mea voi începe, așadar, prin a vă vorbi despre
o parabolă a scriitorului praghez de limbă germană Franz Kafka, care are o poveste minunată, care
începe așa, și sunt convinsă c-o s-o recunoașteți: În fața legii stă un păzitor. Ei bine, ce este legea?

250
Dacă stă în fața legii un păzitor și păzește ușa care intră în lege înseamnă că acolo există o ușă. Ne
putem închipui o clădire plecând de la această ușă. Fiecare, sunt sigură, că se poate raporta la un
alt tip de clădire. Clădirea noastră poate fi un tip futurist, de exemplu, poate fi o biserică veche,
tradițională sau – de ce nu? – casa cea mai obișnuită. Numai că acolo stă un păzitor și legea este
ceva important. Un om simplu, de la țară vine, se apropie și cere permisiunea să intre în lege.
Păzitorul este mare, impunător, înspăimântător și îl oprește și îi spune: „Nu acum, poate mai
târziu!” Dar omul nostru, pentru că făcuse un drum lung și pentru că își dorea foarte mult să intre
în lege se apleacă și se uită înăuntru și vede strălucirea care iese de acolo și se gândește că ar putea
intra și păzitorul zâmbește și spune „Poți să intri, eu nu te opresc, dar bagă de seamă, eu sunt
puternic și sunt cel mai mic păzitor. Înăuntru sunt alții. Pe al treilea nici măcar eu nu pot să-l
privesc.” Omul, înspăimântat, se așază pe un scăunel așteptând momentul în care poate i se va
permite să intre în lege. Trece timpul, trec săptămâni, trec ani, omul nostru face tot ce poate pentru
a-l convinge pe păzitor că e timpul să intre. Îi dă tot ce are. Păzitorul primește spunând de fiecare
dată „Primesc, ca să știi că ai făcut tot ce aveai de făcut și să fii mulțumit cu asta” Dar nu-l lasă să
intre. Când îmbătrânește și nu mai vede nimic în jur, vede strălucirea aceea tot mai mare, tot mai
intensă. Când de abia mai respiră îl cheamă cu mare greutate pe păzitor și îi spune: „Totuși, mai
am o singură întrebare: de când stau aici, de atâția ani, nici nu le mai țin minte șirul, deși toată
lumea își dorește să intre în lege, n-a mai venit nimeni, niciun alt om. ” La care păzitorul se apleacă
și îi spune: „Pentru că asta era ușa ta, numai tu puteai să intri în ea. Acum mă duc și o închid!”
Ei bine, oare ce este legea? Legea este ceea ce considerăm noi un set de reguli? Legea este
oare adevărul? Legea este oare cunoașterea dincolo de limitele umane? Legea poate că este drumul
religios. Legea poate fi foarte, foarte multe lucruri, însă eu aș vrea să mă întorc la ideea ușii, ușa
aceea, pentru că omul care se apropie de ea își dorește foarte mult să intre înăuntru și face un drum
până acolo, parcurge un drum și totuși când ajunge la ușă el nu are curajul să intre, el nu intre.
Vreau să vă întreb, să faceți acum un exercițiu de introspecție: E oare cineva care a deschis toate
ușile? Ușile viețile noastre. Ne gândim deseori „Cum ar fi fost să rămân în relația aceea? Cum ar
fi fost să nu-mi iau permisul auto? Cum ar fi fost să nu-mi schimb orașul? Cum ar fi fost să-mi
cumpăr câinele acela? Cum ar fi fost să nu renunț la șansa de a merge în Statele Unite într-o
excursie? Toate aceste lucruri fac parte din viețile noastre și ele ar fi deschis sigur alte drumuri,
alte uși.

251
 Una dintre ușile mele – și acum mă voi întoarce puțin la mine, făcând o paranteză – se leagă
de orașul Cluj. Eu m-am născut nu foarte departe de aici, într-un orășel mic, o fostă stațiune foarte
prestigioasă, care are doar 10.000 de locuitori, acum poate mai puțin, pentru că foarte mulți au
plecat în străinătate. Ei bine, în cel mai negru ceaușism, când eu îmi trăiam copilăria acolo, liceeni
din orașul meu aveau două variante de viitor: unul era pentru băieți și însemna că la finele liceului
intrau în mină; celălalt era pentru fete și însemna că la finele liceului se angajau în fabrica de tricotaj
a orașului. Erau foarte puțini copii care reușeau să plece la facultate și veneau la facultate în Cluj,
fiind cel mai apropiat centru universitar și cel mai prestigios. Ei bine, mi-am dorit foarte mult să
fac facultatea de Litere din Cluj. Ușa mea mare care era desenată deasupra orașului Cluj s-a arcuit
și m-a proiectat întru totul altă direcție și am ajuns la București. Acolo am făcut facultatea de Litere,
am făcut parte dintr-un grup literar. Acolo am scris primele mele cărți, continui să scriu cărți acolo
și nu numai. Acolo m-am căsătorit, acolo am crescut un copil. Acolo fac foarte, foarte multe lucruri.
Mă gândesc foarte des „Cum ar fi fost să deschid ușa către Cluj?” Probabil că totul ar fi fost diferit,
ar fi avut altă textură în mod cert. Singurul lucru care mi-e limpede că ar fi fost aproximativ identic
este povestea care se referă la literatură, pentru că am știut dintotdeauna că asta am vrut să fac în
viață. Am știut că este un centru solid așezat în mintea mea. Ei bine, povestea asta rămâne cumva
în enigmă pentru mine. Pot să-mi închipui eventual într-un viitor volum o alternativă la realitatea
mea bucureșteană. Uneori, în viețile noastre, apar uși care sunt pur și simplu desenate pe aer.
Alegem să le facem să fie vii, să le facem să devină concrete sau nu.
O să vă spun o mică întâmplare foarte recentă și foarte emoțională pentru mine. Este legată
de un băiat din orașul dumneavoastră, dar până să ajung la ea o să încep cu telefonul pe care l-am
primit de la medicul de familie al mamei mele, medic pe care nu l-am văzut în viața mea mai mult
de 2-3 ori, dar acest om mi-a dat un telefon și mi-a povestit de acest copil din Cluj, care a rămas
orfan de ambii părinți, de tată mai de mult, de mamă mai curând. Ei bine, asta nu a fost destul, a
rămas și cu o datorie foarte mare la bancă. Pentru el, a face rost de 17.000 de euro ar fi fost cu totul
imposibil în condițiile în care pensia lui de urmaș era de 600 de lei. Necazul și mai mare era că
tocmai împlinise 18 ani. Aș fi putut să las telefonul acesta așa în aer, să nu mă duc niciodată mai
departe. Am ales să mă duc și totul a devenit concret, viu și cu sprijinul unor oameni, a unor oameni
minunați, sunt convinsă că unii dintre ei sunt aici, în sală, astăzi, am reușit să strângem 20.000 de
euro, în urma unei postări pe Facebook, în doar 3 zile. Băiatul, pe care nu l-am cunoscut, nu l-am
văzut niciodată, până știți când? Până aseară. Aseară mi-a adus flori. M-a impresionat foarte tare.

252
 Am ales să deschid ușa, să deschid ușa aceea și să fac ceva cu ea. M-au ajutat foarte mulți
oameni, care, la rândul lor, au deschis uși, ușile băncilor și au donat 20 de lei, din puțin pe care-l
aveau. Sau mult mai mult. Întorcându-mă la parabola lui Kafka, pentru că de acolo am plecat, și,
referindu-mă din nou, de data asta nu la ideea de ușă, pentru că mi se pare că am spus foarte puțin
despre această parabolă, vorbind doar de ușă, o să vă mai spun ceva legat de faptul că am lucrat o
dată cu grup de adolescenți acest text. L-am discutat în amănunt și, la sfârșit, mi-a venit ideea să-i
întreb: „Acum, pentru că știți foarte bine finalul, știți tot ce se întâmplă, știți că acea ușă este numai
pentru acel om, voi ce ați face? Voi, dacă ați ajunge acolo, ați intra?” Am fost extraordinar de
mirată să descopăr că majoritatea n-ar fi intrat, pentru că acolo era încă un păzitor, și încă unul, și
era al treilea, era înspăimântător, acolo ce era? Era nesiguranța, era frica. Acolo putea să fie
pericolul. A fost momentul în care m-am gândit că uneori drumul până la ușa aceea este, la rândul
lui, extraordinar de important. Acum vă întreb și pe dumneavoastră și aș vrea să ridicați mâna:
„Câți dintre dumneavoastră ar trece ușa?” Vă văd, sunt bucuroasă, sunteți mulți în sală care ar intra
pe ușa aceea. Dar contează și celelalte. Acolo, celelalte uși. Ne gândim la viața noastră ca la un
coridor. Ușile sunt de-o parte și de alta. Ușile pot fi adevărate și dacă sunt adevărate în mod cert
deschid alt teritoriu, duc în altă direcție. Vă doresc foarte mult și asta îmi doresc și mie ca toate
aceste uși să dea către peisaje care să vă îmbogățească, care să vă aducă lucruri în plus, care să vă
bucure. Și vă mai doresc un lucru și mi-l doresc și mie foarte tare: să ajungeți cândva la ușa aceea,
la ușa la care se află tot ce visați mai mult să fie. Și dacă ajungeți acolo, nu stați în afara ei, intrați.
Niciun păzitor nu ar trebui să vă oprească. Eu aș intra.

10. IȘF - Ioan Ștefan Florian, Creierul omului așa cum îl văd eu, TEDx Eroilor, 13 mai
2011. https://www.youtube.com/watch?v=mmTJnFW2Zds&t=478s

Am fost obișnuit să vorbesc în fața a tot felul de auditori. Pe vremuri aveam săli pline de
tineri, tineri nu numai ca vârstă biologică, ci și ca...ci mai ales ca vârstă spirituală, care râdeau de
mine. Așa cum faceți și voi acum.
Astăzi însă am să încerc să fiu un pic mai serios. Și am să încerc să vă transmit câte ceva din
gândurile unui om care lucrează zi de zi cu creierul. Lucrează cu capul lui și cu creierul altora. Dar
lucrează nu numai cu creierul, lucrează și cu sufletul. Am să încerc să fiu cât de cât serios, pentru
că voi lucra acum și cu creierul dumneavoastră. Mi-am ales să fac o prezentare în care să vă

253
bombardez cu informații, în care vizualul să vă creeze o anumită senzație, mesajul să ajungă la
dumneavoastră într-o formă plăcută sau nu, iar eu să vorbesc complet aiurea, așa încât la sfârșit,
cei mai mulți, sper, vor pleca nu cu un mesaj, ci cu mai multe mesaje. Vor fi însă și unii ce vor
spune: „Dom'le, dar pe ăsta de ce l-or chemat aici?” La fel de bine cum, probabil, vor fi și oameni
care vor spune: „Deșteptul! N-am înțeles nimic.” [râsete] Am ales să vorbesc despre creier astăzi
și despre alegerea pe care am făcut-o. De ce am ales neurochirurgia? Știam de mic copil că voi fi
medic. Nu aveam alt gând. Și așa cum te întreabă rudele mai îndepărtate sau prietenii de familie,
care te văd din an în Paști: „Dar tu ce vrei să te faci, puiuț, când vei fi mare?” „Și mai mare.”
[râsete] Am ales, am răspuns de cele mai multe ori: „Vreau să fiu medic și președinte.” Prima etapă
mi-a ieșit. [râsete] A doua, așa cum ați înțeles, aproape, pentru că sunt președinte al Societății
Române de Neurochirurgie. Și era cât pe ce să fiu și președinte de bloc. [râsete] Dar nu cred că la
asta făceam referire atunci. Am ales neurochirurgia datorită unui lucru pe care nu îl consider
întâmplător. În clasa a X-a în 1977, fiind de serviciu la poarta liceului în care studiam, la Miercurea
Ciuc, am găsit un articol despre posibilitățile oferite de cercetarea creierului. Și aceasta este
imaginea care m-a fascinat. Atunci am înțeles, am auzit pentru prima dată, de neurochirurgie, de
posibilitatea de a opera pe creier. Un gând care nu mi-a mai dat pace, de acolo încolo. Așa încât,
am intrat la medicină cu gândul să fac neurochirurgie. Am început facultatea și din primii ani, chiar
din anul doi de facultate, am pășit pe porțile acestei specialități fără să știu nimic despre ea, fără să
știu dacă am sau nu abilități de chirurg. Am pășit și am avut norocul de a da peste niște oameni
extraordinari, care mi-au deschis larg porțile specialității. Maestrul meu de atunci și de oricând,
doctorul Mureșan, m-a primit și mi-a zis: „Un medic, un chirurg, trebuie să aibă talent la desen.
Trebuie să fie un om talentat pentru că trebuie nu numai să aibă un simț artistic deosebit, ci trebuie
să aibă și o viziune în spațiu. Am zâmbit, cred, cam tâmp la acest sfat, pentru că știam sigur că n-
am niciun strop de talent la desen, că nu puteam desena și n-am desenat niciodată o găină să nu
semene cu un șobolan. Că pentru a-i explica cuiva că ceea ce am desenat este un cal, nu o casă, îmi
lua ceva timp. Dar proba de foc mi-a fost oferită de regretatul doctor Balint Ștefan, un eminent
neurochirurg, care m-a pus în primele zile să ascut un creion cu un bisturiu, să vadă dacă am talent.
Am făcut tot ce-am putut, tot ce-am știut.
El s-a uitat la mine, s-a întors, n-a zis niciun cuvânt. Așa că nici astăzi nu știu dacă am sau
nu talent. [râsete] [aplauze] Am început neurochirurgia și am început să înțeleg, am început să învăț
din lucruri mărunte, apoi din lucruri din ce în ce mai mari.

254
 Am început să învăț din succese, dar mai ales din „eșece”? [râsete] Am început să învăț că
darul cel mai de preț al omului este creierul lui, pe care însă puțini știu să-l folosească. Și am înțeles
că darul și ajutorul cel mai de preț al neurochirurgului este propriul lui creier. Ăsta dacă ar și merge.
Să-mi puneți, să-mi mai dați niște timp acolo. Că nu răspunde chiar cum aș vrea eu. Am început să
gândesc. Ăsta e un lucru extraordinar, alături de faptul că la un moment dat orice chirurg descoperă
că are două mâini. Asta e o descoperire senzațională. După aceea începe să gândească. [râsete] Și
am început să gândesc și ce vedeți aici sunt câteva din gândurile pe care le-am așternut de-a lungul
anilor, în diverse ocazii. Am învățat să fiu un neurochirurg și am înțeles că un chirurg nu poate fi
născut ca și chirurg, el este un om, un chirurg făcut. Făcut cu multă muncă, cu multă strădanie, cu
eforturi, cu sacrificii, cu nopți nedormite, cu zile după nopți nedormite. Toate astea presupun un
efort continuu, un efort inimaginabil, dar la capătul lui, ai în fiecare zi succes, ai în fiecare zi un
moment de bucurie. Pentru că nu există bucurie mai mare decât să redai speranța unui om aflat în
suferință. Am învățat că neurochirurgul se află în permanență, asemenea unui acrobat, pe firul
invizibil ce separă viața de neant. Că cea mai grea alegere este să te oprești sau să mergi mai
departe. Mergând mai departe, cu riscuri incalculabile, pentru bolnavi, poți însă la sfârșitul
drumului să-i oferi o șansă, să faci aproape o minune. Dacă te oprești, sigur, bolnavul nu va fi mai
rău. Dar asta nu va ține mult, ci doar o vreme. Am înțeles că trebuie să iei decizii de viață și de
moarte, aproape în fiecare zi. Pentru că poți învăța o maimuță să opereze. Dar nu poți învăța o
maimuță când să nu opereze. Am învățat că trebuie să gândești, să anticipezi, pentru că de cele mai
multe ori, a repara este aproape imposibil. Și am învățat să nu mă avânt decât asupra lucrurilor de
care sunt sigur. Pentru că în neurochirurgie, costurile unei aventuri pot fi prea mari. Am învățat
multe lucruri în neurochirurgie dar dincolo de toate, am învățat să fiu medic. Și a fi medic înseamnă,
nu numai responsabilitate și tot ce spuneam, sacrificiu, muncă, ore, studiu, învățat. Înseamnă și
șansa unică de a fi în postura acelui om, de care se leagă toate speranțele, sau cele mai multe din
speranțele oamenilor. Marile speranțe, speranța de sănătate, speranța de viață. Ție îți sunt adresate
rugămintea, nu atât cu cuvinte, cât din priviri. Și nu există răsplată mai mare pentru un medic, decât
să primească mulțumiri și să privească în aceiași ochi, scăldați în lacrimi de recunoștință. Cred că
acesta este lucrul cel mai înălțător pentru această profesie, care nu poate fi egalat și nu poate fi
înțeles decât de cei aleși. De aceea medicina și medicul adevărat nu poate fi decât un om ales. Am
înțeles că trebuie să-mi depășesc orgoliul și să înțeleg că medicina nu este pentru ego-ul meu, ci
pentru pacient.

255
 Am înțeles foarte multe, dar mai ales am înțeles că nu mulți sunt cei care pot găsi fericirea în
fiecare zi făcând doar ceea ce pot și știu să facă mai bine. Pentru toate astea însă este nevoie de un
strop de iubire. Este nevoie de o dăruire; în tot ceea ce faci trebuie să pui și suflet. Și trebuie să fii
egal, indiferent de cine îți bate la ușă, indiferent de cine te roagă. Mulți își închipuie că fiind bogat,
ai alte șanse, ai alte drepturi. Dar credeți-mă, în fața bolii, ca și în fața morții, suntem toți egali.
Toți avem aceleași speranțe. De aceea tu, ca medic, ai obligația să fii egal cu toți, cu bogați, cu
săraci, cu iluminați, cu întunecați. Dacă nu ai darul de a compătimi, ai măcar decența, de a nu-i
împiedica pe cei care pot să o facă. Am spus-o, nu o dată, avem nevoie de condiții mai bune. Avem
nevoie de condiții decente pentru a asigura o asistență medicală decentă. Nu s-a auzit încă. Poate
cu ocazia asta, se va auzi o dată în plus. Odată cu primul strigăt de la naștere, pentru fiecare din
noi, se întoarce clepsidra vieții. Problema nu este când se va termina ultimul grăunte, ci ce știm să
punem în fiecare din stropii de viață. Depinde doar de noi, cum vom ști ca în fiecare bob să punem
o sclipire de iubire. Depinde de noi dacă știm să dăruim ca să putem fi ajutați. Dacă știm să oferim
iubire pentru a fi iubiți. Acestea sunt lucruri pe care le-am învățat în zeci de ani de practică. Și am
mai învățat un lucru. Că pentru ca gândirea ta să meargă mai departe, este nevoie să educi, este
nevoie să transmiți ceea ce știi. Motiv pentru care am și acceptat invitația de a fi aici. Spunea
Confucius: „Dacă vrei să gândești pentru un an, sădește o sămânță. Dacă vrei să gândești pentru 10
ani, sădește un pom. Dacă vrei să gândești pentru 100 de ani, educă.” Am înțeles că trebuie să educ,
că trebuie să cresc în jurul meu, oameni. Spunea Brâncuși câ în jurul stejarului nu crește iarba. E
adevărat, dar din sămânța lui cresc alți și alți copaci. Iar atunci când bătrânul copac se va fi uscat,
nu va rămâne în spatele lui, în urma lui, un deșert. Am să închei foarte pe scurt, rugându-vă să
priviți aceste imagini. Cum văd eu creierul, am să vă explic acum într-un minut. Aici, în stânga,
vedeți câteva galaxii, văzute printr-un telescop foarte puternic. În dreapta vedeți celule neuronale.
La un creier de om. Aici vedeți structura tridimensională, în stânga, a Universului. Acolo vedeți o
rețea neuronală. O parte din structură, o galaxie și un neuron. Ce este creierul? Este un univers.
Creierul este un domeniu în care nu poți separa organicul de spiritual. Este domeniul în care tot
ceea ce trăim, tot ceea ce vedem, tot ceea ce simțim, își are oglindirea și tot ceea ce facem își are
originea. Creierul este un univers infinit, inimaginabil de larg. Creierul este pentru toți la fel,
depinde doar de noi să știm să aprindem fiecare din stelele universului nostru. Depinde de noi să
facem conexiuni între aceste stele sau să bântuim haotic în vidul dintre galaxii. De aceea cred cu

256
tărie că poți să îți propui orice țel, oricât de înalt, totul este să vrei cu adevărat să-l atingi. Vă
mulțumesc pentru atenție, pentru că sunteți aici, pentru că existați!

11. MM 2 - Melania Medeleanu, Cum să-ți găsești vocea. Călătorie de la șoaptă la

strigăt, TEDx Cluj, 15 mai 2017. https://www.youtube.com/watch?v=azl34LttL6g&t=25s

Înainte de a ști dacă ai părul creț, dacă ești blond sau brunet, dacă ochii tăi sunt albaștri sau
verzi sau căprui sau negri, înainte de a te ține în brațe, uneori chiar înainte să știe dacă ești fată sau
băiat, părinții tăi află despre tine un lucru extraordinar: că știi să țipi, frate, nu glumă. Pentru țipătul
ăsta ești chiar foarte apreciat. E primul tău examen. Și pentru cei mai mulți dintre noi, primul zece.
Când ne naștem, vocea noastră este atât de puternică și hotărâtă și nu se împiedică de niciun
obstacol. Cu timpul însă, vocea asta pentru care am fost atât de lăudați, începe cumva să deranjeze.
Auzi din ce în ce mai des din surse variate, dar cu cele mai bune intenții, câte un „Măi copile, mai
taci!”. [râsete] Sau: „Acum vorbesc oamenii mari!” Sau: „Tu să deschizi gura când o să ai un
cuvânt de zis în casa asta!” Și preferata mea: „Domnișoară, te rog să-ți măsori vorbele.” [râsete]
Și tu începi să le măsori. Întâi vorbele, apoi intensitatea cu care le arunci în univers, și în cele din
urmă încrederea cu care le spui. Și vocea ta, ușor-ușor, devine șoaptă.
Mi-a luat aproape 30 de ani să-mi găsesc vocea. Treizeci de ani de șoapte. Mi-era așa de
frică, să nu care cumva să spun o prostie, să nu râdă cineva de mine, să nu dezamăgesc, să nu fiu
ridicolă, să nu deranjez pe cineva, încât preferam să tac. Dă-mi o foaie de hârtie și scriu un roman,
dă-mi adresa de email și-ți trimit toate ideile mele, dar nu mă pune să vorbesc. Și știu că pentru
unii dintre voi asta s-ar putea să pară ușor paradoxal, poate că printre voi sunt oameni care m-au
văzut la televizor cu ochii lor și mi-au auzit vocea. Nu eram eu. [râsete] Adică eram eu, eram eu,
dar eram într-un rol foarte bine pregătit. Rareori mi se întâmpla să mă duc la televizor fără să știu
ce spun. Și se mai întâmpla ceva, inexplicabil cumva, în momentul în care se aprindea beculețul
roșu de la camera de luat vederi deveneam brusc femeie, ființă vorbitoare adesea imposibil de oprit.
Dar asta se întâmpla pentru că...pentru că acea cameră de luat vederi devenea pentru mine o
oglindă. Însă nu era oglinda în care mă vedeam așa cum eram, ci cum voiam să fiu. Doar că,
indiferent de numărul de ore petrecute în emisie, mai devreme sau mai târziu, beculețul roșu de la
cameră se stingea, iar eu mă-ntorceam în tăcere. Căci să vorbești în fiecare zi, la televizor sau nu,

257
nu înseamnă că ai o voce. Deloc nu înseamnă asta. Am făcut o facultate de psihologie, hai, măi...
poate găsesc vocea! Niște cursuri de tot felul, vocea, vocea! N-am găsit-o.
Vocea mi-am găsit-o, cândva, într-o zi de primăvară în 2010, când niște copii mi-au făcut
inima harcea-parcea. Își lipeau năsucurile așa de geam când plecam din centrul de plasament, nu
înainte de a mă întreba când mă întorc și dacă am să-i iau acasă și știu că încercam să-i dezlipesc
de pe mine când plecam. Habar n-aveam atunci că erau deja iremediabil lipiți. Pentru ei m-am
întors la școală. Nu fuseseră stimulați suficient, nu puteau să vorbească foarte bine, așa că pentru
că n-am găsit un logoped care să vină să facă voluntariat, am făcut un masterat în terapie logopedică
și tot ce învățam seara, a doua zi mă duceam la copii și aplicam pe ei și auzeam din nou sunete și
cuvinte mai complicate, iar când le auzeam vocea, pentru mine ăsta era chiar cel mai frumos sunet
din univers. Dar chiar și atunci când le-auzeam vocea, ea era încă mititică. Și nu reușea să facă față
tuturor nedreptăților care se întâmplau acolo. Așa că pentru o vreme am îndrăznit să fiu eu vocea
lor. Îi duceam la școală, la grădiniță, vorbeam cu educatoarele, cu medicii, cu cei de la Protecția
Copilului, cu oricine le putea face viața puțin mai frumoasă. Să cer în numele lor, să strig în numele
lor, să bat cu pumnul în masă uneori, erau lucruri de care nici nu mă știam în stare. Am început să
vorbesc în secunda în care n-a mai fost vorba despre mine și despre fricile mele. Din când în când
mă mai întâlnesc cu ei prin sat. Unii dintre ei sunt acum mari, sunt în asistență maternală, sunt la
liceu, și când îi văd așa îmi vine să-i iau în brațe și să-i pup și știu că le sunt atât de datoare, că
vocea mea a apărut datorită lor. Și lecția pe care am luat-o atunci este că primul pas ca să capeți o
voce e să asculți și să-ți pese. Vocea n-a mai dispărut de atunci. Însă, am învățat cu greu s-o calibrez.
Iar prețul a fost uriaș. Dacă pentru copiii de la centrul de plasament era nevoie de doar câteva
accente și lucrurile începeau să se miște, pentru Alex aș fi avut nevoie de o portavoce. Alex Hogea,
numărul 60. A murit la Viena unde a ajuns prea târziu. Pentru că vă amintiți probabil că în România
aveam de toate. Aveam condiții ca în Germania. Dacă aș fi insistat atunci mai mult, la medicul care
decisese că Alex nu e transportabil, deși noi aveam informații din interior că nu numai că e
transportabil, dar trebuie să plece, să plece într-un loc în care există condiții și există expertiză
pentru tratarea marilor arși. Dac-aș fi strigat mai tare atunci! Poate Alex ar fi fost azi aici cu voi în
sală, pentru că era genul. Era ca noi. N-o să-i uit niciodată pe Narcis și pe Mihaela, părinții lui care
vorbeau la ușa spitalului în șoaptă, să nu cumva să deranjeze. Și dacă azi am o voce, și dacă azi pot
să strig, e pentru că undeva, mai aproape de noi decât credem, cineva vorbește despre nedreptate
în șoaptă. Sau nu vorbește deloc. Cu cât e mai mare miza, cu atât vor încerca mai mult să te reducă

258
la tăcere. Și atunci vocea ta trebuie să fie și mai puternică. Și mai hotărâtă! Vor arunca în tine cu
noroi, vor încerca să te decredibilizeze, vor spune că nu înțelegi nimic și să stai în pătrățica ta, cu
zâne și copii și curcubeie. Tu să știi atunci că e momentul în care vocea ta începe să conteze.
Alteori, îți pierzi complet vocea. Oricât de puternic te știi, nu mai încape niciun cuvânt. Ea e
Francesca. Cancerul i-a furat picioarele, dar ce n-a reușit să-i fure e curajul. În Magicamp, tabăra
pentru copii cu afecțiuni oncologice prin care au trecut deja sute de copii și voluntari și medici și
câțiva dintre ei mă bucură atât de mult că sunt în sala asta în această seară. Avem construit un parc
de aventură cu poduri suspendate și o tiroliană de 100 de metri și un panou de cățărat de opt metri.
Și Francesca se uita cu jind la fiecare copil care urca pe panoul ăla. Și am întrebat-o: „Francesca,
vrei?” Am așezat-o în ham, colegul de la cățărare a tras-o și Francesca a început să urce. O mână
după cealaltă, o priză după cealaltă, până când a ajuns acolo sus, sus în vârf de tot. Să-i fi văzut
chipul, era, era atât de fericită, atât de fericită, fericirea aia care te amuțește.
Și dacă în astfel de momente îți pierzi vocea, să nu te sperii. E ok. E doar momentul ăla în
care îți ții răsuflarea pentru ca în secunda următoare vocea ta să se audă și mai tare. Pentru că ei te-
au învățat curajul. Poate că printre voi în sală e cineva care încă își mai caută vocea. E undeva
acolo, așteaptă doar o șansă să iasă la suprafață și sunt convinsă că există o mulțime de căi de a o
scoate la lumină, dar eu n-am găsit alta. Și dacă, într-un fel, sau altul călătoria mea vă poate fi de
folos, nu uitați: găsește o cale, găsește ceva, găsește o cauză în care să crezi. Cere în numele ei,
luptă în numele ei. Așteaptă-te ca cineva să îți pună piedici. E semnul că ești pe drumul cel bun.
Fii pregătit să amuțești de frumusețe. Și dacă vocea ta, oricât de puternică ar fi, nu se aude la nivelul
la care se produce nedreptatea, uită-te în jur, vei găsi cu certitudine oameni cu care să-ți unești
glasul. Așează-te lângă ei și strigă. Vocea ta va fi atunci vocea a zeci de mii, dacă nu chiar sute de
mii de oameni și nu va mai putea fi ignorată. Strigă! Strigă ca atunci când ai venit pe lume și nimic
și nimeni nu putea să te împiedice și să-ți oprească strigătul! Strigă! Și-atunci vei ști că ți-ai găsit
vocea.

12. OP - Oana Pellea, Despre puterea emoției, TEDx Cluj, 18 septembrie 2019.
https://www.youtube.com/watch?v=VLVmOxbYuZc&t=51s

Vă anunț de la bun început că voi avea cel mai prost discurs, ca să coborâm puțin așteptările
și poate o să fac față până la final. Sunt tare bucuroasă să fiu aici, pentru că iubesc foarte tare Clujul

259
și automat vă iubesc și pe dumneavoastră, pentru că aveți un primar excepțional și m-am bucurat
că-l iubiți și că-l aplaudați, și pentru că m-aș muta din București mâine în Cluj, dacă mă primiți.
[aplauze] O să încerc să vorbesc câteva minute despre empatie. Mi-a plăcut foarte mult tot ce am
văzut și am auzit astăzi. M-am emoționat foarte tare, ca și dumneavoastră, Amalia. Și... știți că
emoția este cel mai... vectorul de comunicare cel mai rapid din lume. Vectorul de comunicare cel
mai rapid din lume este emoția. Oriunde am jucat pe globul ăsta, și am jucat cam pe toate, în India
n-am fost, și-am jucat în trei limbi, în patru limbi, știți că, de exemplu, dacă joci Shakespeare, și
ai, la un moment dat, o replică care în București simți că toată sala e cu nodul aici de emoție. Exact
la acea replică, oricine, că e japonez, că este rus, că e britanic, că e francez, absolut oriunde pe glob,
emoția se înregistrează în aceeași secundă. Nu ține cont nici de educație, nici de tradiție, nici de
nimic. Ține cont de viu... de viu. De ce vă dăruiește omul din fața dumneavoastră.
Acuma, ca să fii empatic cu cineva, în primul rând trebuie să te cam cunoști pe tine. Există...
am avut o experiență excepțională într-un muzeu, nu mai știu unde eram, am intrat într-o cutie,
Leonardo da Vinci a conceput-o, și au reprodus-o ei, e o cutie cu foarte, foarte multe laturi cu
oglinzi. Și intri acolo, se închide ușa, și în mod automat se întâmplă cu tine ceva incredibil. Ești
peste tot, nu te recunoști, pentru că vezi... pentru prima dată-n viață îți vezi ceafa, sau îți vezi
urechea de-aici, sunt alte proporții, și ai senzația automat că mai ești cu cineva acolo. E puțin
„scarry”, e excepțional, și am realizat, am plecat de acolo realizând ce oribil ar fi
ca să fim toți la fel. Cât de îngrozitor ar fi ca dumneavoastră, eu, să fiu în toată sala să văd
numai Oana Pellea.
Și ca dumneavoastră toți să vă vedeți doar pe dumneavoastră aici. Cât de groaznic ar fi.
Și-atunci realizezi ce excepțională e această diversitate, această bucurie de a fi altfel.
Și de a fi, de fapt, la fel. Unde răspunzi la emoție? Noi vrem... așa e făcut animalul ăsta, omul,
să vrea răspuns automat, imediat. Dacă eu îți spun: „Te iubesc”, vreau să-mi spui: „Te iubesc”.
Dacă eu mă uit urât, te vei uita urât. Așa vrem, să ni se răspundă pe loc. Numai că în viață nu e pe
loc, nu e nimic pe loc, cum bine știm.
Și aici intervine acea așteptare. Acea emoție.
Și o să vă povestesc istoria unui zâmbet. Într-o bună zi, aveam o colegă care nu voia deloc
să-mi zâmbească, cum face un om. Există și o chimie între un om și alt om. Și câteodată nu poți să
depășești acea barieră în care oricâte eforturi ai vrea... Și-atunci eu tot încercam să-i zâmbesc, și în
fiecare dimineață ea tot așa se uita, și iar încercam a doua zi, și iar se uita așa...Și-atunci acasă am

260
început să mă enervez pentru că știam că o să mă întâlnesc cu persoana respectivă, și zâmbetul meu
devenea din ce în ce mai fals, pentru că știam că ea o să se uite așa...Și-ntr-o bună zi, am ieșit din
cutiuța mea, și m-am gândit așa: nu o voi face niciodată pe ea să-mi zâmbească. În schimb, eu
trebuie să-i zâmbesc. Pentru că ea, într-o bună zi, îi va zâmbi ei. Și ea îi va zâmbi lui. Și el îi va
zâmbi ei. Și mi-am închipuit, oameni buni, că zâmbetul meu, dăruit în ziua aceea, după ce face tot
ocolul, globului ăstuia pământesc, o să mi se întoarcă. Și așa e. Când dăruim, nu trebuie să așteptăm.
Niciodată.
Cadourile vin din altă parte. Când trebuie să vină. Pentru că așteptând pe loc, nu mai dăruim.
Că ne e frică. Și când intervine frica, nu mai e iubire. Și când intervine teama, nu mai putem vorbi
de empatie. Acuma, pe scenă, noi, actorii, cu asta construim. Cu materia vie și cu faptul că eu, de
la ora șapte, să nu mai fiu Oana Pellea, să fiu clovnul din „Mă tot duc”, sau să fiu Mașa din „Trei
surori”, sau să fiu Drucilla, din „Caligula”, sau mama lui Hamlet. Așa cum Hamlet spune: „Și ce e
actorul care plânge pentru Hecuba? Și ce îi e Hecuba lui?” Cum poți tu, Oana Pellea, să iei toată
povestea de dragoste a lui Mașa, și pentru patru ore sau trei ore jumătate, să nu mai fii Oana Pellea,
să nu mai mergi cum mergi, să privești altfel, să vorbești puțin altfel... Care e mecanismul? Dacă
veți întâlni vreodată vreun actor care vă spune: „Așa se face”, să nu-l credeți. E un mecanism care
nu se poate explica. Și cu toate astea se întâmplă. Cum intri în pantofii altcuiva? Cum îți lași viața,
sau gândurile, sau concepțiile, sau scenariul prestabilit pentru a vedea, de fapt, ce se întâmplă acum,
în clipa asta? Mi-a plăcut extraordinar discursul de dinaintea mea, pentru că vorbea despre această
clipă care, atât avem. Nu mai e. S-a dus.
Or, clipa asta, dacă nu o îndumnezeiești cu bunătate, cu generozitate, cu empatie, cu viu
frumos, oameni buni...Viu frumos. Putem exista pe Pământul ăsta atât de frumos. Și nu depinde
decât de fiecare dintre noi. Pe scenă se întâmplă așa: fiecare seară este altfel. Orice actor știe asta.
Fiind același spectacol, făcând aceleași gesturi, spunând aceleași cuvinte, fiind un mecanism
matematic foarte precis. Teatrul ține de matematică, în concepția mea, trebuie să fie totul foarte
curat, ca emoția mea, gândul meu să ajungă la dumneavoastră. Spectacolul din fiecare seară este
făcut de Shakespeare, de regizor, de tehnicieni, de luminiști, de actori, și mai ales de cei care
primesc. Și cei care primesc sunteți dumneavoastră. Orice sală de spectacol, orice spectator are
spectacolul pe care îl merită. Și spectacolul pe care îl investește. Dacă dumneavoastră acuma
hotărâți, vă gândiți la mine și spuneți: „Măi, hai că... hai că și Pellea asta... așteptam și noi altceva.”
Exact asta veți primi. Dacă dumneavoastră energetic și ca deschidere așteptați de la mine o minune,

261
s-ar putea să mă investiți cu puterea de a o vă dărui. Și-așa e tot timpul în viață. Nu se întâmplă
nimic singur. Nu există singurătate. Există numai acest dialog, acest du-te-vino, acest schimb de
gând, de viu, de energie. Știți că, în clipa în care un actor are foarte mare experiență
și poate și un simț mai aparte, poate spune: „Acolo e cineva care nu e atent”? Și nu pentru că
îl văd, ci pentru că energetic acolo simt ceva. Noi nu suntem o carne și atâta. Oase, așa arată Pellea...
Pe lângă această carcasă, pe lângă acest mecanism excepțional care este trupul, pe lângă toate astea
există viul din mine, care răspunde și este identic cu viul din toți. Mi-am închipuit la un moment
dat că fiecare om pe care-l întâlnesc este o versiune de-a mea. Mai bună, mult mai bună,
excepțională, mai săracă, mai tristă, mai limitată, și în clipa în care te gândești că s-ar putea ca
omul din fața ta să fie o versiune de-a ta în alte haine, în altă viețișoară, în alte frici, în alte probleme,
în alte boli, comunicarea se schimbă. Pentru că nu-ți mai permiți să-l judeci. Cred că în clipa în
care intervine judecata rece, omenirea pierde. Cred că trebuie să facem față cu toții unui secol
excepțional de cucerire, de idei, de tehnologie, de... Se schimbă viața asta superbă de la secundă la
secundă, se găsesc lucruri, se descoperă lucruri și cred că omenirea trebuie să facă față la toată
această explozie cu umanitatea ei. Cu umanitatea ei. Sunt studii care spun: copiii care se nasc acum
trebuie să fie îndrumați, să li se deschidă ușa spre toate meseriile, profesiile, cum vreți să le numiți,
umaniste. Pentru că acolo e, acolo e: în umanitate. Și dacă vom fi siguri de îndumnezeirea asta, și
de miracolul că suntem vii, și dacă ținem cu dinții, atunci cred că omenirea are șanse. O să-mi
îngădui să vă spun, să închei... aseară am avut un spectacol la care țin foarte, foarte mult, și se
numește „Naum”, și acolo, la un moment dat, cu texte după Gellu Naum, un autor pe care îl ador
și care este cel mai mare autor suprarealist al românilor și care, din păcate, nu mai trăiește, și care,
din păcate, e foarte puțin cunoscut. Așa că dacă vă întoarceți acasă și aveți răgaz și nu știți,
deschideți ușa domnului Naum și invitați-l în viața dumneavoastră, pentru că produce minuni, este
excepțional. Și la un moment dat, în spectacol există o bucățică foarte mică, pe care o să-mi îngădui
să v-o spun. Și e așa: „Doamnelor și domnilor, asistăm de milenii la moartea clinică a iubirii.
Fiecare se culcă cu fiecare și se iubește singur. Mai sunt câțiva, câțiva amărâți, vai mama lor, trăiesc
ascunși prin cine știe ce coclauri și se iubesc acolo până-i vizitează zeii. Pe urmă devin copaci.
Cu atâta se aleg... Vedeți dumneavoastră, niște oameni greu de deosebit umili în aparență,
pot înfăptui lucruri de o importanță excepțională, de o calitate extraordinară, fără să-i intereseze
măcar, fără să știe măcar, așa cum cei mai frumoși copaci înfloresc fără să știe că sunt cei mai
frumoși. Vă rog să mă iertați eu am venit să vă vorbesc doar despre iubire.” [aplauze] Mulțumesc!

262
 13. PD - Paul Dicu, Despre cum fiecare pas contează, TEDx Cluj, 28 septembrie 2017.
https://www.youtube.com/watch?v=E7PdOHxINpM

Bună dimineața! Am să vă mărturisesc, înainte de a începe discursul, că de fiecare dată când

vorbesc mă simt așa, un pic vinovat, că lumea mă cheamă aici – uite, în prezentări, sportiv, a făcut,
a dres, sportul... - iar eu n-o să vă vorbesc despre sport. Nu, deloc. N-o să promovez sportul, n-o să
vă spun că-i bun – zero. Mie nu mi-a plăcut cartea, de-aia am ajuns sportiv. E foarte simplu: sportul
nu te face mai deștept. Am vrut să mă fac pilot de avioane și am ajuns [râde] alergător în deșert.
Nu-i rău nici așa, dar nu-ți trebuie cap pentru asta. Sportul nu te face nici mai deștept [râde], nici
mai frumos [râde] – [pauză] Se poate observa. [râde] Și nici nu-ți rezolvă problemele – ghici ce?!
– îți dă altele în plus. Mie, cel puțin mi-a dat. Și atunci de ce să facem sport? Păi nu, n-o să vă
vorbesc despre sport pentru aceste motive.
Am să vă spun o poveste despre o cursă. O demență – dacă mă întrebați pe mine, eu, care am
făcut-o de patru ori și mă duc din nou – o demență, nu înțeleg, nu înțeleg de ce mă duc la cursa
asta. E o cursă la care se adună cam 1200 de oameni din vreo 50 de țări, 53-54 de țări, o cursă care
se desfășoară între două repere: frică și rost. Rost, rostul ala, construcția aia pe care o vrem noi
când ne uităm în spate, să vedem, „bă, ce-a rămas după noi?”. Știi, am făcut un pas și a rămas o
urmă în spate, ceva. Între aceste două repere se desfășoară nenorocirea asta de cursă și oamenii
plătesc bani grei pentru a se duce acolo.
În paralel cu cursa asta, se întâmpla o altă poveste a unui copil, a unui ciudat, care, pe la 14
ani, trebuia să dea examen la liceul de aviație și v-am spus că n-am fost suficient de deștept să mă
fac pilot. Trebuia să dau niște probe fizice acolo și eram mic, slab, jigărit – nu că acum aș fi vreun
Adonis, dar în fine – Atunci m-ajuta vârsta, acum n-am nicio scuză. Și trebuia să dau probe fizice,
mi-era frică de-nțepeneam, nu știam nici cum mă cheamă. Taică-miu mi-a dat un șut în fund și m-
a trimis să fac sport. Mi-era frică – 13, 14 ani.
Pe la 20 de ani, 18-19 ani, am plecat pe mare, am navigat o bucată de vreme. Mi-era frică și
atunci.
Pe la 40 de ani la fel am descoperit că nu am scăpat de frică. Unde mă duc mi-e frică. M-am
apucat de alergare din frică. M-am apucat de arte marțiale din frică să nu fiu bătut. Ghici ce?! Am
fost bătut tot timpul.

263
 Și pe la 40 de ani, am descoperit, într-o dimineață, când mă întorceam de la o beți… – mă
întorceam eu de undeva. – într-o dimineață, am descoperit această cursă sau, într-un fel sau altul,
ea m-a descoperit pe mine.
Deșert, alergare, hai să ne ducem! În aburii acelei conștiințe ușor afectate, nu mi-am dat
seama ce fac și m-am înscris.A doua zi după ce m-am trezit mi-a venit mailul de confirmare [bate
din palme]: „Hai bine ai venit la Marathon de Sables”. Pai ce-i aia? 250 de km de alergat prin
deșert. Vă place deșertul, nu-i așa? [pe un ton calm] Frumos, dune d-alea, ches….[pe un ton răstit]
E groaznic! E groaznic! E mizerabil! Nu e frumos de-loc! 250 de km de alergat prin deșert, între
40 și 90 de km pe zi, chiar și noaptea, uneori, cu un rucsac în spate de aproximativ 13 km – atât a
avut al meu, nu reușesc să scad sub 13 nici mort –, în care ai kit de supraviețuire, mâncare – eh,
mâncare, o mizerie de mâncare, niște plicuri de hrană deshidratată, o mizerie, aia nu e mâncare,
dar trebuie s-o înghiți că n-ai ce-i face – și echipament. Ce înseamnă echipament? Înseamnă –
atenție! Pentru 6 zile de alergat și 2 zile de acomodare – înseamnă un tricou, un colant, o pereche
de șosete, o pereche de chiloți. E bineeee de tot! [râde ironic] Două ore curge roșu de pe mine când
fac duș la întoarcere! Eh, se aleargă pe tot soiul de forme de relief, pe munți, pe dune mari, pe dune
mici, pe câmpuri de bolovani, pasaje tehnice de crevase, pe tot soiul de forme de relief. De ce?
Pentru că directorul cursei – un nebun, un francez – acum 30 de ani – la anul e ediția jubiliară – un
francez a alergat singur această cursă – el a inventat-o, de fapt – și i s-a părut frumos. Și s-a dus la
vreo doi prieteni, tot la o beție: „Auzi, mă, nu vrei să mergem și noi la anul?”, „Ah, da!”. După trei
ani erau deja locurile limitate, sunt limitate la 1200, sunt liste de așteptare. Eu am fost anul acesta
pe lista de așteptare, eu n-am avut loc și abia săptămâna trecută am primit confirmarea că am loc.
[aplauze] Mda, mersi, nu știu dacă să mă bucur pentru asta, că iar nu sunt în stare să merg două
luni după ce mă întorc.
Ce se întâmplă în cursa asta? Acești 1200 de oameni aleargă unii pentru o cauză, alții nu. Și
lăsând gluma la o parte – astea sunt corturile unde dormim noi noaptea [arată spre ecranul din
spatele lui] – acești oameni aleargă fiecare pentru motivele lui: unii au copiii pentru care vor să fie
un model, alții vor să-și răscumpere păcate, alții au o cauză. Lumea vorbește despre demoni…scria
despre mine „Paul Dicu s-a dus să-și învingă demonii bla, bla” Aiurea! Am fost norocos! Aia e
tot! Unii oameni au murit aici, unii oameni sunt accidentați pe viață după cursa asta. Există oameni
care nu au un picior, care sunt nevăzători, adică orbi, adică nu văd și se duc la cursa asta și aleargă
legați cu un fir de călăuza lor și ăla îi spune „Acum faci doi pași stânga, acum dună, acum nisip,

264
acum ai grijă, groapă!”. Vă dați seama cum se mișcă lumea în mintea ăluia? El nu vede pe unde
aleargă și s-ar putea să cunoască deșertul mai bine decât îl cunoaștem noi care îl vedem.
Cel mai tânăr participant la MDS este un puști, 16-17 ani. A alergat deja de două ori, dacă
nu mă înșel. Cel mai în vârstă este un francez de 82 de ani. Și vin jurnaliști și-l întreabă: „Dar nu
ți-e teamă?” – ai o vârstă, să ne înțelegem, ce cauți pe aici? Și el zice: „Acum vreo 10 ani mi-au
murit nevasta și copilul într-un accident. Ce să-mi mai facă mie deșertul asta?” Ah, pardon!
Acum doi ani aveam niște răni mari la picioare, îmi luasem eu niște șosete care nu erau tocmai
bune și mi-au făcut niște răni groaznice. Și abia mă târam pe acolo. Mă târam literalmente, pentru
că, într-adevăr, știu, sună … 250 de km – nu, nu sunt 250 de km, sunt 250 000 de pași. Vă dau
cuvântul meu de onoare, acolo distanțele nu se măsoară în kilometri. Abia te târăști. Uite așa
[începe să pășească], mai faci un pas și mai faci un pas și vezi o dună, zici „Paștele mă-tii! Și p-
asta trebuie s-o urc”. Și – ghici ce?! – după ce o urci, te împiedici și cazi și revii în locul ăla din
care ai plecat. Nu joc teatru, așa se întâmplă.
[observație referitoare la ce se difuzează pe ecran] Iată cum se desfășoară controlul medical
sau ajutorul medical. Avem o grupă de medici senzațională. Sunt vreo 50 de medici și asistente
care sunt deja ultraspecializați în tot ce înseamnă afecțiuni de deșert.
Făcusem niște răni la picioare, mă târam și din spate mă depășește un iranian, care nu avea
picior, avea proteză de metal la picior. Avea un picior plus jumătate și proteză. Se uita la mine
„Hăhă, ce faci? Ai răni?”, [își dă ochii peste cap] „Mda!”, „Hăhă, vezi, eu la ăsta nu fac (atinge
piciorul – proteză)”. What?!?! M-a depășit, da!
Eh, în momentele alea când vezi un nevăzător, un bolnav de cancer, care-și spune „Ori acasă,
ori aici tot aia e!”, un om în halul ăla, care face cursa asta… [se oprește pentru a face o observație
referitoare la ce se difuzează pe ecran]. Când vezi oamenii ăștia, băi, fraților, vă garantez că ți se
face rușine să te vaiți și să spui „Aoleu, ce probleme am eu!”. Dar ce probleme? „Băi, a apărut
iphone 6 și nu pot să-l cumpăr, frate, n-am bani.”. Astea-s problemele noastre?
Cursa asta vă spuneam că se desfășoară între acele două repere, de frică și rost. – Și am ales
să vorbesc în română, pentru că încă nu am reușit să găsesc echivalentul în engleză pentru rost. –
Apropos de frică, în primul an eram terminaaaaat! Mă duceam eu la Marathon de Sables. Unde mă
duc? Habar n-aveam de ce se întâmplă acolo! Și stau de vorbă cu o elvețiancă înainte de… Eram
la start.. – fata foarte ok, veselă, glumea, zâmbea - „Ce faci, de unde ești?”, „Din România”, „Ah,
ce frumoos, România! Am auzit de România, aveți o țară frumoasă!”, „Da, știu, bine”, „Să nu-ți

265
faci griji…” – Eu aveam probleme cu etapa de noapte, toată lumea se teme, nah, noaptea, singur în
deșert, drace!, nu e cel mai confortabil loc de pe pământ! – Și o întreb eu așa en passant, știi, să nu
creadă că fac pe mine de frică: „Cam ce zici, cum e noaptea?”, „Ah, nu-ți face griji, noaptea toată
lumea delirează”. Ha! Ghici ce, noaptea, în primul an, până să-mi dau seama că e adevărat, auzeam
greieri. În secunda aia m-am topit. Am zis „Am luat-o razna, delirez.”. Stai, stai, bă, n-au cum
greierii în deșert, nu există! Ba da! Există greieri în deșert, științific, i-am văzut cu ochi... Există
greieri în deșert, deci nu deliram.
[observație referitoare la ce se difuzează pe ecran] Unul dintre pasajele tehnice, unde foarte
mulți își rup diverse pe acolo.
Vă spuneam că nebunia asta de cursă nu-ți dă nicio garanție. Întâmplător, sunt prieten cu
campionii mondiali – cursa asta e câștigată de vreo 15 ani de doi frați marocani. Unul a câștigat-o
9 ani la rând – ăla mai mare –, și ăla mai mic vreo 6 ani. Și nici acum nu dă semne de oboseală. Și-
l întrebam pe ăsta care a câștigat 5 ani: „Băi, Mohamad, zi-mi și mie cum. Băi, cum reușești? De
ce? Noi abia ne târâm. Voi…cum?” Ei proveneau dintr-o familie foarte săracă. Când erau mici,
mama lor chiar căuta mâncare în gunoaie, adică literalmente. Și s-a uitat la mine, s-a uitat apoi în
jos și a spus: „Păi, știi, noi nu avem altă șansă.”. Au! Motiv pentru care sunt obligați să câștige.
Sunt obligați să învingă. Nu știm până când se va întâmpla asta.
[observație referitoare la ce se difuzează pe ecran] Asta e o cartelă de apă. Apa este
raționalizată. Avem dreptul la 4l de apă pe zi. Temperatura este undeva la 52-54 de grade. – Ca pe
vremea de demult – Ni se compostează cartela și nu ne mai dau alta. Am rămas fără apă de
nenumărate ori în deșert. Nu e bine deloc! Deloc!
Etapa de noapte: între 83 și 92 de km. Pleci astăzi la ora 9 dimineața și te întorci când te
întorci. Vă garantez eu că, dacă n-ați simțit niciodată ce-i aia frică, în momentele alea în care ești
singur pe acolo și auzi, ți se pare că vezi toate alea, umbre, zgomote, sunete…ești mâncat, ești
măcinat de frică și, cu toate astea, alegi să mai faci încă un pas...că n-ai ce face! Înapoi n-ai unde
să te duci. E simplu: înapoi e start-ul, nu e finish-ul. Trebuie să mai faci un pas și încă un pas și
faci pe tine de frică și încă un pas. Nu se măsoară în kilometri, te uiți la ceas și zici „Pff, vai de
capul meu cât e ceasul, cât mai am!”. Despre asta e.
Am avut, la un moment dat, la finalul etapei de 90 de km, am vrut să mă motivez cu ceva, nu
mai puteam, nu mai puteam. Pe ultimii 20 de km eram terminat. În jur de 4 dimineața era. Și pe la
2 dimineața mi-am zis „Dacă nu-mi găsesc ceva să mă motiveze să ajung mai departe, eu n-o termin

266
p-asta. Eu rămân aici”. Și mi-am promis că, dacă termin etapa, mă apuc și fac flotări. [râde] Și m-
am apucat să fac flotări. Ghici ce?! S-a întors împotriva mea. Acum, după ce mă întorc de la fiecare
cursă – unii știu – mă pun să fac flotări.
[observație referitoare la ce se difuzează pe ecran] Dromaderii nu sunt aduși acolo în scop
turistic. Organizatorul v-am spus că este un tip foarte sadic. Odată cu noi, la plecarea de la start,
pleacă și dromaderii. Pe fiecare concurent pe care-l depășesc dromaderii, concurentul este
descalificat. Cam cum e asta? Ei nu aleargă, i-ați văzut, da? Dar merg suficient de rapid, încât tu
să nu te poți relaxa, să-i simți răsuflarea cămilei. Și știți ce urât face cămila? Râgâie, face d-alea,
nu, nu vă simțiți bine când simțiți cămila în spate. [aplauze] Da, nu știu, mersi, mersi! V-am zis,
nu mi-a plăcut cartea, atâta tot.
Ok. Am ajuns, am terminat etapa, am terminat cursa și am zis „Frate, s-a putut!”. Bun, și
atunci: De ce te mai duci încă de patru ori? Pentru că, la un moment dat, a apărut în drumul meu,
au apărut doi oameni, Alex Popa și Elena Chiriac, care au fondat Asociația Inima Copiilor, care au
construit trei secții de spital, cardiochirurgie pediatrică, terapie intensivă și neurochirurgie, pentru
copiii bolnavi de inimă, pentru că se nasc 800 - 900 de copii bolnavi de inimă în fiecare an. Cu
durere în suflet trebuie să vă spun că 300-400 dintre aceștia mor. Până anul trecut și din cauză că
nu aveau unde să se opereze. Trebuiau trimiși în Italia, Germania, nefiind fonduri... Și atunci
nebunii ăștia doi de la Inima Copiilor au zis într-o zi „Nu aveți spital? Bine, facem noi unul!”. Și
au făcut aceste trei secții de spital, de secol XIII, în București, unde, din septembrie anul trecut, se
operează copii. Și au venit la mine și mi-au spus „Nu vrei să alergi pentru noi, nu vrei să strângem
bani împreună?”, „Eu?! Păi nu am nicio garanție, nu știu c-am să mai pot face cursa, nu știu dacă
nu am să vă fac de râs”, „N-o să ne faci de râs, n-o să ne faci de râs nicicum ar fi!”. Și de atunci
alerg pentru ei, de atunci se strâng bani [aplauze]. Mersi! Și, mai mult decât atât, în săptămâna în
care eu sunt în deșert se petrece o campanie care se numește „În pas cu Paul”, în care aproximativ
1500-1600 de oameni de peste tot, din Helsinki, până-n Pătârlage, aleargă un număr de km
împreună cu mine – Cineva a făcut asta și mulțumesc mult de tot încă o dată – și sponsorul donează
bani pentru fiecare km alergat de oricine, oriunde. Se strâng câteva zeci de mii de euro în fiecare
an. Secțiile de spital merg în continuare, se dotează, se operează din ce în ce mai mulți copii, suntem
din ce în ce mai fericiți și mai facem un pas. La anul mă duc din nou.
Frică și rost. Acum ce să vă spun, e foarte greu de spus în câteva cuvinte ce se întâmplă acolo,
numai că, uitându-mă în spate, văzând niște urme pe care le lași în nisip, îți dai seama că ce faci

267
are rost. Și iar trebuie să vă mărturisesc ceva: vă spuneam că la 13 ani mi-era frică, la 20 de ani mi-
era frică, la 40 de ani mi-era frică. Și acum mi-e frică, dar am învățat să mă bucur de asta. Mersi!

14. RA - Raed Arafat, Cum să schimbi lumea, TEDx Constanța, 28 noiembrie 2017.
https://www.youtube.com/watch?v=2bFiAk20sl8

O să încerc să explic ce a fost, unde suntem şi ce aş vrea să se întâmple, şi la momentul actual

care e viitorul a ce s-a făcut în România în ce priveşte sistemul de urgenţă. Şi mai ales voi vorbi de
Smurd. Câţi dintre voi ştiţi că Smurd-ul e o instituţie privată? Ridicaţi mâna. Majoritatea ştiţi
corect, Smurd-ul e o instituţie publică. [râsete] Smurd-ul e o instituţie care integrează mai multe
instituţii şi nu are personalitate juridică; aşa scrie legea, că n-are personalitate juridică. S-a creat
după un început la Târgu Mureş, iniţial la Cluj o tentativă, dar niciodată nu a fost gândită să creeze
un sistem. Iniţial gândul a fost să avem o echipă să salvăm vieţi, pentru că ceva nu era în ordine cu
ce se întâmpla în sistemul de urgenţă. Ca student, am avut ocazia să văd, să călătoresc şi să văd,
iar, fiind pasionat de medicină întâi, dar de medicina de urgenţă şi mai mult, m-a atras foarte mult
acest lucru. Şi atunci am început să văd câţi oameni mor cu zile, aduşi greşit, incorect la spital. Şi
atunci am zis că trebuie ceva făcut, trebuie ceva schimbat. Prima încercare a fost să mă specializez
în medicina de urgenţă, n-am reuşit, am rămas în România - şi nu regret - şi am făcut anestezie-
terapie intensivă, care e foarte legată de medicina de urgenţă. Şi atunci am zis, hai să vedem. Să
facem o echipă. Aduc o maşină, nişte echipamente, am avut ocazia să cunosc pe cineva de la Crucea
Roşie germană care m-a ajutat să găsesc nişte echipamente - şi am încercat la Cluj, unde am studiat.
Nici vorbă, nu s-a putut. Pentru că toată lumea s-a coalizat împotrivă. Toată lumea, gen serviciul
de ambulanţă, sindicatul ambulanţei, toate aceste grupuri. „Ce-i nebunia asta? Dar tu ce vrei să
faci? Uită-te cum am lucrat până acum. Vrei să spui că noi am lucrat prost, incorect? Nu ne
trebuie!” Am reuşit să forţez în Cluj, am reuşit să plec la vreo şase urgenţe, am ajuns de fiecare
dată în câteva minute, nu era bine, m-au oprit imediat. A fost o întâlnire la Consiliul de atunci,
conducerea zonei, şi cineva de la sindicat a zis: „Ce vreţi să zică populaţia României când un străin
ajunge înaintea ambulanţei din România la caz?” Asta exact a fost justificarea pentru care s-a oprit
la Cluj încercarea. Am găsit un visător la Tg. Mureş, fostul şef al Terapiei Intensive, lângă el fostul
şef al pompierilor. M-am mutat la Tg. Mureş, am zis „Hai să încerc aici.” Un război întreg a fost.
O luptă, o luptă de fiecare zi. Ca să încercăm ce? Să salvăm o viaţă. Deci am ajuns, iniţial cu sprijin

268
total, după care a început rezistenţa: „Nu ne trebuie. De ce?”, „Noi nu suntem în stare să facem
cum am făcut până acum?” Au intrat pompierii în joc, începând cu 1991. S-au speriat mai mult cei
din sectorul sanitar. „Ce caută pompierii? Habar n-au! Cum adică, pompierul să-mi vină? Eu vreau
doctor pe maşină!”. Şi de-aici a început schimbarea mentalităţii. Toată lumea... dacă vă întreb acum
câţi dintre voi ar dori să fie un medic pe ambulanţă, când vine ambulanţa la el, ridicaţi mâna, vă
rog. Sincer, câţi vreţi medic? Înseamnă că poate cineva v-a informat ce vreau să spun, că văd că nu
ridicaţi mâna. În România, acum câţiva ani toţi ridicau mâna: „Eu vreau doctor pe maşină”. Dar n-
avem atâţia doctori. Sistemul de urgenţă e alcătuit din nişte mecanisme. Primul mecanism e să
ajungi să anunţi. În România, de la 3 numere, de la un sistem foarte complex, am reuşit să ajungem
la „112”. Cu multe lupte. Avem un singur număr, un singur sistem naţional de anunţare al urgenţei.
A doua problemă era cineva să acorde primul ajutor şi nu vorbesc de populaţie. Trebuia să fie un
profesionist, cineva pregătit. A fost o luptă majoră în acest sens, pentru că abia în 2000 am reuşit
să creăm primele echipaje de prim ajutor structurate pe pompieri. Mai rău, a trebuit cineva să
defibrileze foarte repede. Şi am zis: „O să dăm la pompieri defibrilator, ca să defibrileze.”. Vă daţi
seama în ce fibrilaţii au intrat? „Pompierii? Dar noi de ce facem medicina? Noi facem medicina 6
ani ca să daţi defibrilatorul la pompier?". Da, pentru că defibrilatorul e inteligent, e făcut special.
Pompierul nu poate greşi, doar îl pune pe bolnav şi defibrilatorul vorbeşte cu el şi îi spune ce să
facă. În 2001 am creat primele echipaje, abia în 2006 am legiferat treaba asta. Şi atunci, clar, noi,
în perioada respectivă, salvam oamenii ilegal. În loc să-i lăsăm să moară legal. [râsete] [aplauze]
Deci asta era... [aplauze] Astea erau discuţiile prin care am trecut tot timpul. „Domnilor, nu aveţi
acoperire legală.” Zic: „Da, hai să o creem.”. În final, în 2006 am reuşit să convingem că pompierii
trebuie instruiţi ca să ştie să defibrileze, dar deja erau echipaje întregi create în ţară când am reuşit
să convingem. După care, maşina de terapie intensivă. „Trebuie să fie un medic pregătit pe ea.”.
„Nu, toţi medicii sunt egali.”, „Nu, domnilor, medicul de medicină generală ştie atât, medicul
de urgenţă ştie atât, pe domeniul urgenţei, medicul care este pregătit şi lucrează are experienţă,
medicul care nu lucrează în domeniu şi e medic de familie n-are experienţă în domeniul ăsta. Aşa
că trebuie să-i diferenţiem pe competenţe.”. Altă luptă. Ca să schimbăm ceva în sistem. Şi în final
când stau şi mă uit prin tot ce a trecut sistemul de urgenţă din România şi unde e acum, şi unde
mergem cu el, pot să vă spun că s-au făcut paşi imenşi. Dar cu foarte multe lupte. Am vorbit de
Smurd, acum să vă spun ce s-a întâmplat cu unităţile de primire urgenţă. Intrai în anii '90 într-un
spital şi aveai: camera de gardă chirurgie, camera de gardă neochirurgie, camera de gardă interne.

269
În fiecare cameră, în spate, stătea o asistentă cu un registru. Medicul era pe secţie sau dormea,
uneori în pijama, poate. Intrai tu acolo şi trebuia cineva să te trimită. „Te doare burta, te duci la
chirurg.”. Chirurgul spunea: „Nu e abdomen chirurgical, du-te la internist.” Uitau să-ţi facă EKG
ca să descopere că e infarct cu manifestare atipică. Asta numesc eu sindromul sau jocul de ping-
pong. Vine traumatizatul, e lovit la cap, la piept, mai are două fracturi, şi începe să se plimbe. Întâi
la neurochirurg, apoi la chirurg, la ortoped, după care la radiologie, şi lumea uită să vadă dacă
bolnavul nu respiră bine, de fapt. Şi trebuie întâi intubat, ventilat etc., înainte să fie văzut de toţi.
Şi, ca în jocul de ping-pong, uneori, mingea, care e pacientul, cade între jucători, cade pe jos şi
moare pacientul. Ca să facem o schimbare, am încercat o schimbare în Târgu Mureş şi n-am reuşit
decât printr-o soluţie în '94. Să aducem o clădire întreagă cu sprijinul unor colegi din Scoţia, să o
clădim în mijlocul curţii spitalului şi să spunem: „Uitaţi, asta va fi noua unitate de primire urgenţe.
În care medicii care sunt acolo vor vedea orice bolnav care vine şi vor colabora cu spitalul după
exact cum se întâmplă în alte părţi.” A fost o luptă întreagă să reuşim să facem acest lucru. A fost
o împotrivire totală din partea autorităţii sanitare din judeţul Mureş, din partea mai multora, dar am
avut şi sprijin. Mai ales din partea populaţiei, din partea altor oameni implicaţi în societate şi care
au început să sprijine, „Trebuie făcută treaba asta”. Am ajuns să aducem clădirea pe 18 tiruri şi să
o ridicăm, să facem prima unitate de primire urgenţă. În 2007 s-a făcut primul proiect de
implementare a unităţilor de primire urgenţă în România cu bani de la Banca Mondială şi s-au creat
63 de unităţi de primire urgenţe, după conceptul acestei unităţi create într-o baracă adusă pe 18
tiruri din Scoţia, în 1994. Era foarte uşor să acceptăm că e bine ce vrem să facem şi hai să-l facem
peste tot. Dar e greu. E greu să convingi oamenii că ce vrei să faci este bine.
Întotdeauna este întrebarea care vine: „De ce vrea? Ce ascunde? Care-i motivul?”. Mai ales
dacă lucrezi şi voluntar, atunci eşti terminat. Pentru că trebuie să explici de ce lucrezi voluntar. Şi
în prima perioadă am lucrat voluntar şi am avut foarte mulţi voluntari. „Ceva ascund ăştia dacă
lucrează, trebuie să fie un interes în spate.”. Nu e normal să răspunzi că „Vreau, interesul e să fac
ceva bine, vreau să salvez vieţi”. Nu, asta nu. Trebuie să fie alt interes. Dacă spui cuiva „Da, o
facem pentru că vrem să furăm sau ceva”, s-ar putea să tacă, să nu te mai contrazică, şi să te lase
să faci. [râsete] Dar dacă spui că „Vreau să o fac pentru că aşa vreau, pentru că aşa-mi place”,
atunci e o problemă. Sistemul s-a construit... România are un sistem destul de performant,
elicoptere, ambulanţe, tot, gândit, dar când s-a construit, nu s-a construit logic. Pentru că n-am avut
ocazia să fim lăsaţi să-l construim logic. S-a construit acolo unde am găsit nişe ca să intrăm în ele.

270
Cel mai greu lucru e să te gândeşti înaintea timpului tău şi să planifici înaintea timpului tău şi
contemporanii tăi să nu creadă în ce vrei să faci, chiar dacă le arăţi dovada. Asta am păţit cu toată
echipa cu care am vrut să facem acest lucru şi în final am reuşit.
În 2007 abia, un ministru, actualul ministru al Sănătăţii, a fost şi atunci, şi cu Guvernul au
hotărât: „Trebuie ca experienţa Smurd-ului să fie răspândită în toată ţara precum şi modelul de la
Tg. Mureş.” Am început în 2007 şi am ajuns acum unde suntem. Vreau numai să vă arăt un scurt
film, dacă putem să-l arătăm, vă rog. Urmăriţi anii, să vedeţi când am început cu primul echipaj de
terapie intensă mobilă în 1990 la Tg. Mureş. În 1993 s-a copiat în Sibiu şi Oradea, după care s-a
mai copiat în Cluj, de unde iniţial fusese refuzat. Şi după asta a mai apărut în Craiova şi Timişoara.
Primul elicopter în Mureş în 1999. Vedeţi, abia în 2000 apar primele echipaje galbene de prim
ajutor. Sistemul creşte, vedeţi, creşte foarte încet. În 2005 apare următorul elicopter la Bucureşti,
dar fără maşini, cum vedeţi. În 2007 ajung la minister şi Guvernul sprijină treaba, uitaţi ce se
întâmplă cu sistemul. Asta e acum răspândirea sistemului în România. [aplauze] Şi continuă, deci
filmul când a fost făcut, a fost făcut acum aproape o lună, deja sunt nişte puncte apărute noi. A mai
apărut un elicopter în zona Constanţa. Ok. Deci s-a creat un sistem, un sistem care să ajute oamenii,
un sistem pe care legea îl sprijină. Am reuşit să facem lege în final, să devenim cu totul legali abia
în 2006. Acuma ce urmează, viitorul? După mine? Trebuie continuată dezvoltarea sistemului,
împreună cu serviciul de ambulanţă, cu unităţile de primire urgenţă, extins către alte sectoare
sanitare - terapie intensivă, ce începem să facem acum. După alţii? Nu-i bine. Hai să-l privatizăm,
hai să-l tăiem în bucăţi şi să-l dăm la autorităţile locale, fragmentându-l total. Deci odată ce e ceva
performant, începe următorul aspect, care e o luptă modernă, şi nu numai România se confruntă cu
ea, ci şi foarte multe ţări. În viitor sunt mulţi care ar dori pentru noi sisteme de urgenţă care sunt
business. Afacere. Şi atunci eu mă întreb dacă n-am greşit locul, pentru că niciodată nu m-am gândit
că, atunci când o să mă duc cu elicopterul, o să-mi risc viaţa, sau că-mi risc viaţa pe ambulanţă,
sau când o să mă duc la un pacient care are nevoie de salvare, gândul meu să fie: „Cât valorează?
Câţi bani intră la firmă? Cât pierde firma?”. Să vină cineva să-mi zică „De ce ai făcut atât de mult
la faţa locului, că ne costă mai mult, nu mai facem profit?” Sau cineva să-mi spună „Aici mai bine
nu trimitem elicopterul, că nu-i sigur că recuperăm banii de la asigurări, poate nu-i asigurat,
trimitem mai bine maşina, sau aşa ceva.” Sistemele de urgenţă sunt sisteme ca şi armata. Trebuie
să rămână sisteme asigurate de stat. E un semn de civilizaţie. În viitor aş dori să văd un sistem
dezvoltat şi mai puternic, nu fragmentat şi dat pe mâna celor care n-au făcut nimic până acum,

271
decât să aştepte să găsească momentul în care să vină şi să pună mâna pe un sistem funcţional. Am
fost chemat de mai multe ori la Parlament, să ştiţi că în România am avut foarte multe discuţii pe
tema asta, şi discuţii chiar aprinse, pe tentativele de a deschide piaţă liberă, licitaţii, ca să se facă
asistenţă de urgenţă pe licitaţii.
Am avut foarte multe situaţii şi discuţii şi am ajuns în final în faţa unei comisii la Parlament
să-i spun aşa: „Suntem de-acord să deschidem sistemul de urgenţă, în viitor să devină un sistem
mai performant ca pompierii sau Smurd-ul. Cu o condiţie: să deschideţi la licitaţie şi apărarea
României, poate găsim o armată care o apără mai bine...” [râsete] [aplauze] „Să deschideţi ordinea
publică la licitaţie, poate vin nişte firme de bodyguarzi şi înlocuiesc Poliţia cu un preţ mai bun
decât salariile poliţiştilor. Şi atunci de ce Urgenţa nu? Mergem pe acelaşi trend atunci dacă vrem.
Dar de ce pentru sistemul de urgenţă dorim asta, şi acolo recunoaştem că nu merge?” Pentru că
sistemul de urgenţă în final e armata noastră de zi cu zi, care se luptă cu timpul, cu piedicile, cu
toate, ca să ajungă să salveze vieţi în fiecare zi. Sistemul de urgenţă, că-l luăm cu pompierii, cu
ambulanţele, e sistemul de care, oricare din voi, în următoarea secundă poate să aibă nevoie de el.
Şi trebuie să poată să-l acceseze şi să aibă asistenţa lui fără să aibă nicio condiţionare în acest sens.
Când am creat, eu, cel puţin, când m-am implicat cu colegii, şi am ajuns la acest sistem,
acesta era visul nostru: un sistem care nu întreabă „Dar despre cine e vorba?” nu întreabă „Câţi ani
are?” și dacă are 80 de ani, nu-l mai interesează. Nu întreabă „Unde-i căzut omul? Că dacă-i căzut
undeva să-mi pună viaţa în pericol, eu nu mă mai duc. Sau dacă-mi strică maşina cumpărată acum
de firmă, nu mă mai duc.” Mă interesează un sistem care, când am sunat şi spun „Sunt în pericol”,
să-mi spună „Păcat că nu s-a inventat încă teleportarea, ca în StarTrek, am fi urgent la voi, dar
venim cu maşina sau cu elicopterul.”. Acesta e un sistem de urgenţă. Şi de sistemul de urgenţă,
statul nu poate să se spele pe mâini. Nu poate să-l paseze nici la comercianţi, nici la alţii care n-au
responsabilitate faţă de cetăţean. Sistemul de urgenţă trebuie să fie în mâna cuiva care răspunde
faţă de cetăţean, nu faţă de acţionarii firmei, faţă de investitori şi aşa mai departe. Faţă de cetăţean.
E dreptul fiecăruia. Pentru asta în 2006 noi am reuşit să trecem în lege că asistenţa medicală de
urgenţă în România este dreptul cetăţeanului şi datoria statului. Şi a trecut. Că mulţi au încercat
apoi să schimbe acest lucru şi să propună modificări, asta e altă treabă. Dar acum acesta e sistemul
în România. Să nu vă mire că sunt multe ţări care nu prevăd acest lucru. Şi prevăd sistemul de
urgenţă ca un privilegiu, ca un lucru în plus, ca un lucru pentru care trebuie să plăteşti. Da, trebuie
să-ţi plăteşti taxele, trebuie să plăteşti totul, dar totuşi, prima dată salvăm viaţa, după asta întrebăm

272
dacă ţi-ai plătit taxa, dacă ţi-ai plătit una sau alta. Acum, ca să finalizez. Ce vedem în România: că
Smurd, ca sistem, e un sistem în care populaţia are încredere. Care a început, clar, să creadă că
ceva, cel puţin funcţionează, fără să-i spună: „Vreau asta de la tine, sau asta, ca să-ţi fac ce trebuie.”.
Au încredere în pompieri. Pompierii au ajuns să intre într-un spital şi să salveze un medic de
la un stop cardiac. Să-l defibrileze pompierii în spital, acum un an, în România. Au venit primii cu
defibrilatorul şi l-au defibrilat acolo. Şi trăieşte medicul şi-n ziua de astăzi. Deci s-a schimbat ceva
în sistemul din România şi din fericire populaţia l-a simţit şi are încredere în el.
Viitorul din păcate nu pot să spun că va fi spre o dezvoltare, sau spre o involuţie şi o
fragmentare, pentru că acest lucru nu depinde de mine, ci depinde de fiecare care vine după mine
sau care lucrează în sistem şi poate mâine vor spune „Nu-mi place cum funcţionează, ia schimbăm
totul şi facem altfel.” Dar cel mai important lucru e să învăţăm din greşelile altora. Şi dacă învăţăm
din greşelile altora şi ascultăm pe cei care vin în vizită, ei spun: „Aveţi un sistem pentru România
foarte bine pus la punct, funcţional, trebuie să îl dezvoltaţi mai departe.”, ne-o spun francezii, ne-
o spun englezii, ne-o spun foarte mulţi. Trend-urile care sunt în lume acum pe sistemele de urgenţă
sunt extrem de periculoase. Un lucru recent, şi asta e părerea mea, cu titlu personal, e un lucru...
pentru mine a fost şocant când Marea Britanie, o insulă foarte mare, a privatizat „Search and
Rescue”, Căutarea şi salvarea, a luat-o de la armată, a închis serviciul de la Marina britanică, ce se
ocupa de asta, şi a dat-o la o firmă americană să facă treaba. Şi îmi pun multe întrebări. Cum le-au
pus mulţi cetăţeni britanici pe internet. N-am găsit un comentariu care să fie în favoarea trebii
ăsteia. Până unde mergem în a transforma lucruri umane, care sunt făcute pentru cetăţeni, în lucruri
care sunt pentru profitul unuia sau altuia? Trebuie să fie o limită aici, ca oameni care trebuie să
beneficieze de aceste sisteme.
Mulţumesc mult!

15. SS - Silvia Sîrb, De la „Nu prea cred că pot”, la „Știu că pot”, TEDx Eroilor, 20
mai 2011. https://www.youtube.com/watch?v=Odp3VTOSyas&t=40s

Vă salut cu foarte mare drag. Am nevoie de ajutorul vostru și de-o lumină. Un pic de lumină,
să mă obișnuiesc cu treaba asta. Vă rog foarte mult, am nevoie de ajutorul vostru un minut, un
minut jumate. Vă rog frumos să vă ridicați în picioare. Am nevoie de voi. Facem un exercițiu
extrem de simplu de dezmorțire. Acuma m-ascultați foarte scurt și dup-aceea facem împreună. Deci

273
întindeți o mână, acuma m-ascultați. Aveți grijă să fie aceeași mână, nu băgați degetele-n ochi la
celălalt. Și cu degetul arătător în față încercați să stați cu bustul nemișcat. Stați un pic bine pe
picioare, și mișcați, mișcați, mișcați, mișcați și vedeți cât de mult puteți merge în spate, dar cât de
mult puteți așa forțați, cât de mult puteți, ok? Acuma facem împreună. Hai că-i foarte ușor, faceți
în aceeași parte ca să nu... ok. Întindem în față mâna, gata? Ați întins toată lumea? Și! Hai! Merge,
merge, merge, merge, merge, merge, merge, mai merge. Maxim merge, așa-i? Ok, stați un pic
acolo. Gata, revenim. Închideți ochii, două trei secunde, imaginați-vă în spate un punct cam cu un
metru mai încolo de unde ați întins voi mâna, fixați-l bine acolo, bine, bine de tot. Și faceți acum
mintal exercițiul ăsta. Așa, întinzi mâna, ok, mintal, mă duc, mă duc, mă duc, mă duc frumos și mă
duc până la cu un metru mai încolo de unde m-am dus. Ok, respirați, e nevoie să respirăm ca să
trăim. Mai facem o dată, toți cu ochii închiși. Chiar vă rog să faceți, mergem, mergem, mergem,
mergem, mergem, mergem. Și-am atins punctul ăla acolo cu vreun metru bun mai pe cerc acolo,
mai încolo. Ok, deschidem ochii. Mai sunteți pe-aici, sunteți cu mine? Ok. Hai să facem împreună
încă o dată. Întindeți, și mergem, mergem, mergem, mergem, spate, spate, spate, mergem, mergem,
mergem, mergem, ați atins punctul ăla? Merge? Ok, merci frumos. [aplauze] Eu cred că nu prea
mai am treabă, că v-ați dovedit că puteți, așa-i? Cred că ați mers așa până la vreo 300 și ceva de
grade. E adevărat? Dar mai avem, câte minute mai avem? Vreo 16 minute. Hai să le folosim. Și,
hai să vă plimb puțin împreună cu mine prin drumul meu extraordinar de minunat, de încrâncenat
și de voios până la urmă.
M-am născut la țară, într-un sat de lângă Alba Iulia, și mă jucam foarte mult cu băieții.
Fetițele-mi păreau foarte așa cu codițe, foarte, cu păpuși. Și eu eram tunsă băiețește așa
șmecherește. Fratele meu e mai mare cu doi ani, mă bătea așa îngrozitor. Îmi dădea așa niște pumni
în umăr. V-ați spus, probabil cu toții, că un pic doare. Și mai îmi trăgea și câte-o minge la fotbal.
Eram în maiou sau tricou și-mi trăgea câte-o minge. Că nu mă lăsau să mă joc cu ei, mă trimiteau
de-o-parte. Eram „zecistă”, profesorul de engleză-mi spunea: „Ce plictisitor e carnetul tău de note,
ai numai zece, phhh, îngrozitor.” Aveam o minte foarte rapidă și mergeam foarte, foarte bine prin
toate ce voiam. Dar eram o nemulțumită. Nu-mi găseam locul, mă-ncruntam tot timpul. Eram așa
un copil cu părul bălai, simpatic dar eram timidă și răutăcioasă. Pe strada unde locuiam, casa
părintească, strada este în pantă. Stradă neasfaltată. Și-mi părea teribil, știți ce să fac? Să mă urc,
mă așezam în capătul de sus al străzii și-alergam cred că cu o încrâncenare nebună, știi? Îmi veneau
picioarele, știi. Îmi dădeam cu picioarele-n fund. Și fugeam tare, tare, tare, tare la vale. Cred că

274
cunoașteți senzația, când e și denivelat și în jos, ți se zdruncină ochii așa-n cap, știi? Nu știu ce
naiba, voiam să mă scutur eu de ceva, dar asta făceam. Hoo, și când ajungeam jos, parcă era
altceva.
Începeau întrebări: „Ce dracu' m-am născut în familia asta? Dar ce-are frate familia asta? E
ok.” Familie de oameni simpli, normali, înstăriți, îmi dădeau sfaturi bune, mă-ngrijeau. Și eu eram
o neliniștită. Trecea timpul, mă jucam, creșteam, am ajuns la liceu. Acolo a fost șocul minunat. Am
intrat printre primii. 9,50 la matematică.
Matematică-fizică în Alba Iulia. Și-acolo în prima săptămână am aflat că sunt în ultima parte
a clasei. Doi și trei la fizică și chimie. La fizică-n prima oră - mă numeam Silvia Căliman - la
chimie prima oră eram chiar în primul loc acolo la laborator. Și-mi zice: „Du-te te rog frumos adu-
mi un pahar Erlenmeyer.” „Pahar Erlenmeyer.” M-am dus, și mi-am zis: „Gata m-au terminat.” N-
am adus pahar Erlenmeyer, că, la țară înveți după teorie și-alte lucruri. Ești „zecist” altfel, da' n-
aveam cum să practicăm treaba asta. Am luat, doi, trei, doi, trei, fizică chimie. Ai mei, mă grăbesc
un pic, ore una alta, nu se prindea nimic de mine. Am intrat într-o - cred că o cheamă - depresie.
Nu mai voiam să fac nimic, nu mai mâncam, nu dormeam, nu mai voiam să merg la școală. Ai mei,
disperați. Și n-am mai vrut să merg la școală. Nu mai îmi plăcea nimic să fac, și nu făceam nimic.
Dar îmi plăcea să observ natura, de fapt. Și-ntr-o dimineață, era așa pe vremea primăverii, stăteam
și mă uitam cum crește iarba, pe bune. Măsuram de la o zi la alta cum crește iarba acolo-n grădină,
cum apar păpădii. Și știți ce mi-am dat seama? Am zis: ”Băi frate, iarba asta crește.” Și, am zis:
„Dar de ce crește?„Pentru că se lasă să crească. Pentru că-și dă voie să crească. Păi cum iarba-și dă
voie să crească? Că e soare, lumină, Dumnezeu acolo. Nu. Își dădea voie să crească. Și clicul pe
care l-am făcut atunci, de la iarba aia care creștea, treaba asta mie mi-a spus următorul lucru: „Eu
m-am poziționat că sunt ultimul, eu vreau să fiu acolo. Eu am ales, naibii, că-mi hrăneam mânia,
și tumultul și disconfortul meu. Eu am ales asta.” Cu mintea mea de-atunci mi-am tradus că eu sunt
stăpânul meu, dac-am ales asta. Aha. Eu sunt stăpânul meu. Păi stai să v-arăt eu vouă. Ok, deci
acuma vorbim serios. Și-am început o luptă, o luptă absolut crâncenă. Crâncenă și dură pentru
mine. Ce să vă mai povestesc. Dar ce? Eu eram acolo. Eu mă construiam, nu? Am dat în toți. Am
dat în toți și-n toate. Am călcat lumea-n picioare. Ajunsesem în liceu, discotecă, mers la o terasă,
la un suc. „Terasă cu suc, ai înnebunit? Asta-i crimă!” „Ce am eu de-a face cu chestia asta?”
„Discotecă? Terminați! Filozofie: Sartre, Socrate, Camus. Lumea cu fundu-n sus, tot. Și când vrei
să faci cu așa înverșunare, sau când faci cu așa înverșunare, cineva îți scoate în cale oamenii

275
potriviți, să-ți pună cărți și lucruri în față și să faci și să faci și să faci. Și mergeam ca un nebun, ca
un buldozer, și-adunam lângă mine. Ce vreau să vă spun vouă este că e nevoie să cauți în interiorul
tău. Deci, nici mama, nici tata, nici moșul, nici profesorul, nici preotul, nici măcar, nu știu, Moș
Crăciun, nu poate hotărî pentru tine. Din moment ce eu mi-am dat seama că eu sunt stăpânul,
„alegerilor” le spun acum astăzi. Atuncea nu știu ce era în capul meu. Pentru tine, din momentul,
ăla se schimbă tot. Nu te poate afecta ceva, credeți-mă, decât dacă tu permiți să te lași afectat. În
perioada de încrâncenare, habar n-aveam ce voiam. Dar știți ce? Știam al dracului de bine ce nu
voiam. Nu voiam să stau acolo la țară, familie înstărită, dar adunam fân, mergeam cu vacile la
păscut, pe bune. Și nu voiam aia, nu voiam să stau acolo, nu voiam să depind. Habar n-aveam ce
voiam.
Mi-amintesc tot așa, după primăvară, după vremea, mai am ceva timp, după vremea
primăverii, după vremea Paștelui, făceam facultatea-n Cluj, mai am și-un frate, căram și pentru el
mâncare. Că avea mai mulți prieteni decât mine. Eu citeam. Aveam o geantă cu haine, cu tot felul
de cărți și nu știu ce, și-o geantă cu șnițele, cu chec, cu cozonac, cu zacuscă - al dracului de grele
borcanele alea de zacuscă - cu gem. Și am ajuns în Teiuș, stau acolo la ocazie. A început să plouă,
o ploaie așa rapidă de primăvară, repede, a plouat, s-a terminat. Niște băltuțe acolo. Știți ce
urmează. Prima mașină care trece, vjjjjt. Mă stropește din cap până-n picioare. Știu c-așa am ridicat
mâinile și-am zis: „Dumnezeule al sărbătorilor, și-al tuturor oamenilor, care ești acolo sus, o să am
ce mașină vreau eu.” Înțelegeți? „Și-o să am mașină, și-o să iau pe toată lumea în mașină, de la
ocazie, o să-i iau în mașină.”
Motivația mea, dacă e să spun așa, se zice că-i adâncă-n suflet, era în rărunchi. Deci cu atâta
claritate, am știut ce nu vreau, încât pur și simplu mi se desfăceau lumi noi. Despre acea perioadă
crâncenă, - prietenii apropiați știu, că repet asta foarte des - știți ce spun? Deci în mintea mea era
așa, dacă cineva vine și-mi zice: „Băi frate, ai de trecut prin zidul ăsta, e mare gros, ai de trecut
prin el.” Știți ce ziceam eu? „Cât timp am la dispoziție?” Deci era „sânge pe pereți”, vă spun. Deci,
relație, prieten, weekend, știi: „Pleacă, am treabă, am de citit 3 cărți.” Se uita așa lumea la mine.
Ce vreau să spun este c-a meritat. Am clădit tot ce-am vrut să clădesc profesional. Carieră: frumos,
poziție de decizie, familie am bifat-o, altă bifă. Poziție în societate, hotel de cinci stele. Unde vreau,
vacanță, bani. Și prieteni care-i văd cam o dată pe an, dacă-mi fac timp. Părinți pe care-i vizitez așa
mai rar. Soțul meu, Ovidiu, aici în sală, care știe foarte, foarte, foarte bine că de-abia aveam timp
să vorbim unii cu alții. Și două fetițe minunate, care vin așa, fug și-aleargă și vin în brațele mele

276
și-mi zic: „Mamă, ce dor mi-e de tine!” Păi, eu știu că dorul e înainte și după, sau...Și e la mine-n
brațe și-mi zice: „Mamă, mi-e dor de tine!” De ce vă spun toate lucrurile astea? Nu regret ce-am
făcut, dar se putea face altfel. Acesta a fost „the hard way of doing things” (calea grea). Este un
„joyful way” (calea fericită). Treaba asta mi se-ntâmpla acum vreo cinci, șase ani, când tresăream
la treburile astea. Vorba lui Dacian:„Trezirea asta, sau cum vreți voi s-o numiți, vine într-un fel sau
altul.” Dacă suntem deschiși, vine frumos. Dacă nu, cineva acolo sus, are foarte mare grijă să ne
trimită cu toată iubirea și grația, niște evenimente în viața noastră care să ne-ajute să-nvățăm și să
trecem mai departe și să creștem.
Ei bine, am avut și eu parte de treburile astea, și am învățat foarte multe. Am învățat că e
nevoie să știi de ce vrei ceea ce vrei. Și e nevoie doar să clarifici treaba asta și s-o spui Universului,
cu tot sufletul tău, și se-ntâmplă. Știți, aveți copii? Care-aveți copii? Și care n-aveți copii? Ailaltă
mână sus. Care aveți copii știți, care n-aveți copii veți ști. Ce contează că copilul nu vrea să meargă
la înot că se chinuiește, că nu-i place, că i-e frică de apă? Tu știi ca părinte că e bine să facă sport
în viață și să treacă prin asta că toată viața-l va ajuta. Ok, așa se-ntâmplă, cred că și cu noi oamenii.
Și atunci ajungi să-ți dai seama că oricum crești. Mai greu sau mai ușor. Ăsta a fost modul meu de
a crește greu. A fost foarte, foarte, foarte mult efort, nu muncă. Pentru că-s de-acord cu munca. E
nevoie să muncești ca să crești și să mergi în carieră. Nu te face nimeni, nici măcar economist, dar
neurochirurg. Dar poți să crești frumos și poți să crești, vorba mea, „fără sânge pe pereți”. Pentru
că cei din jur, cei dragi, suferă. Frumos dar încrâncenat, m-a dus într-un loc, acum vreo trei, patru
ani, s-a întâmplat treaba asta. Și în care am zis : „Despre asta-i vorba?” „Păi și ce că stau în hotel
de cinci stele? Nici nu știu în ce hotel stau. Trebuie să-mi sun asistenta: „Unde-s? Ce să fac? Unde
mi-e agenda de mâine?” Păi nu despre asta este viața? Nu despre bife? Nu mai înțelegeam. Și cu
timp înainte, când am reușit prin minuni ce se-ntâmplă, să stau de vorbă serios cu mine însămi, și
să-nțeleg anumite lucruri.
Acum câțiva ani mi-am dat seama că e nevoie să stau serios de vorbă cu alții. Cu alți oameni,
ca voi, și alții care nu sunt aici. Care-au înțeles că viața este despre altceva. Este despre bucurie,
este despre a crea, este despre a iubi. Și mulțumită mentorilor mei, și mulțumită prietenilor de care
m-am înconjurat și oamenilor potriviți din jurul meu de astăzi, am înțeles că viața-i așa de simplă
și de frumoasă precum ți-o faci. Dacă dați acolo căutare pe Google sau pe ce știți voi mai bine,
„fericire”, „succes” și alte lucruri, găsiți o multitudine de lucruri. Le știm teoretic. Le știu atât de

277
bine teoretic, de nu știu câți zeci de ani. Dar n-avem cum să mi-o traduc. „Ce naiba-nseamnă aia?”
Și-am reușit s-o traduc.
Pentru mine de vreo trei, patru ani încoace traducerea înseamnă că nu e vorba despre tine.
Nu e vorba numai despre tine. E vorba despre cei dragi, după aceea despre ceilalți, și dup-aceea
despre tine, la urmă. Pentru c-așa-i ecologic. Și știam foarte, foarte, foarte, bine cum e să fi
alimentat de mânie. Care-i prețul la treaba asta, de a dovedi. Habar n-aveam cui. Dar dovedeam.
Deci ajungeai sau ajungi într-o secătuire, și-ntr-un nonsens și gust a tot ce este și mai ales a ce ești
tu. Clădești cariera, te uiți pe undeva pe tine-n urmă, nu te mai găsești. Este-un gol imens acolo.
Mi-am dat seama de treaba asta, repet ajutată, am început să clădesc acolo, uhh ohhh. Și-ncep să
se deschidă niște lucruri. În sfârșit, la cei 41 de ani ai mei, astăzi, nu mai am 27, și nici nu vreau,
mă simt bine așa, pot să spun că-nțeleg ce-nseamnă „eu sunt”. Treaba asta a fost „the hard way”
pentru mine.
Pentru voi vă doresc din tot sufletul să găsiți un fel de „right way” în mod frumos și foarte
repede. Și o să-nchei frumos povestindu-vă ceva extrem de recent. E frumos să fii în culmea
carierei, și se deschid o grămadă de lucruri. Dar dacă găsești și balansul este o minune. M-am întors
exact acum o lună din India. Experiența vieții mele din toate punctele de vedere. Am stat doar nouă
zile într-un training foarte special, la nivel de top. Era un training de „inspirational leadership”
(conducere inspirațională) cu profesori de la Harvard, o spumă a lucrurilor, parcă eram în vârful
lumii, în vârful muntelui, sau pe un pisc al lumii. Stăteam la Grand Hotel, Taj Mahal, Mumbai,
cinci stele, minunat. Ideea este că, într-una dintre seri mergeam la o cină în afara hotelului și trebuia
să mergem cu un autobuz. Eram 28 de oameni din întreaga lume. Și se-așează colegul nostru din
India, care conduce-n India, - țară de vreo zeci de milioane de locuitori, sute - și zice: „Știți aș vrea
să vă povestesc câte ceva. Mâine aveți două trei ore libere. Poate să vă ocupați cumva frumos
timpul. Aș vrea să vă povestesc despre partea religioasă și spirituală a Indiei, pentru că știu că
percepția încetățenită în lumea largă, între oameni, este că noi avem o multitudine de dumnezei,
sute de zeități. Ei bine, nu este așa. Avem trei figuri centrale. L-avem pe Brahma, cel care creează,
creatorul lumilor văzute și nevăzute din întregul Univers. L-avem pe Vishnu, cel care menține,
întreține, pacea și continuitatea. Și l-avem pe Shiva, distrugătorul.” La care, din spate, de-acolo,
cineva, din Canada, țară dezvoltată, zice: „Rajeev, îl înțeleg foarte bine pe Dumnezeul acesta care
creează, îl înțeleg foarte bine și pe Dumnezeul care ne ține. Ce-i cu Dumnezeul acesta care
distruge? Ce-i cu voi?” Zice Rajeev - om crescut cu meditație zen, așa frumos, clădit - zice Rajeev

278
: „Geev e foarte simplu, păi ca să construiești ceva, trebuie să iei ce-a fost vechi. E foarte simplu.”
Și ce-am făcut a doua zi, când aveam două, trei ore libere: m-am dus și-am căutat templul lui Shiva.
„Cum arată templul distrugătorului?” Și-am găsit treaba asta. Am găsit una dintre cele mai populare
reprezentări ale lui Shiva, care este Ganesh sau Ganesha. Care e dumnezeul care îndepărtează
obstacolele. Sau acea zeitate care îndepărtează obstacolele din calea ta. Eu vă doresc din tot sufletul
să-l găsiți pe Ganesh al vostru, să alegeți ce vreți și să vă dați la o parte din calea voastră.
Mulțumesc!

16. ȘM - Ștefan Mandachi, Un metru de visuri, TEDx Cluj, 18 septembrie 2019.

https://www.youtube.com/watch?v=999192c66Xo&t=952s

Dacă îți vinzi toate hainele de pe tine, dacă îți vinzi casa, masa, afacerea, brandul, dacă îți
vinzi dinții de aur, dacă îți vinzi locul de veci, dacă îți vinzi silicoanele, care este valoarea ta
integrală evaluată în bani? Vă iau la bani mărunți din prima, să știți [râsete]. Faceți calculul și dacă
vă donați sângele, dacă vă donați organele contra cost sau vă vindeți părul la Kg. Care este acum
valoarea voastră totală evaluată în bani? Și aici nu cuantificăm sufletul, pe mine nu mă interesează
sufletul, ci vrem să discutăm aici doar despre valoarea materială. Are cineva curajul să strige? Și
eu m-am temut de cifre. Ne temem să strigăm și cât de bogați suntem, ca să nu ne ia cineva la ochi,
și cât de săraci suntem. Culmea, toată ziua ne raportăm la câți bani facem, dar dacă ne întreabă
cineva câți bani dai pe tine, o bâjbâim. Nici cât am fost elev, nici cât am fost student, nimeni nu
mă întreba vreodată „Bă, omule, tu cât valorezi?”. Cât am fost un student întreținut de părinți nici
nu era un calcul foarte greu, pentru că eram efectiv rupt în cur din punct de vedere financiar. Cum
poți să-ți dorești să ajungi bogat, așa cum îmi doream eu și vedeam luxul libertății doar prin
intermediul banilor, fără să știi de unde pornești?
Astăzi am cea mai mare rețea de restaurante cu specific grecesc din estul Europei. Astăzi am
case, terenuri, imobiliare, mă îmbrac de la Boss, Armani, Loui Vuitton, am papuci de la Ferragamo,
am un trabant de epocă, pentru că acum e la modă să ai mașină de epocă, dar am și un Porche cu
care circul pe potecile astea din România. Și am și un metru de autostradă, spun unii [aplauze].
Deși mi-am făcut implant în păr, eu nu pot să-mi vând părul și nici nu-l cuantific, dar dacă mi-aș
vinde toate bunurile, toate afacerile, casa, masa, terenurile și așa mai departe, cred că aș obține
peste 25 de milioane de euro. Dar din toată averea mea, lucrul cel mai prețios, la care țin cel mai

279
mult este un caiet vechi de 10 ani de zile [arată spre o imagine de pe ecranul din spatele lui]. Este
un caiet în care am lipit 100 de poze, la 1,5 lei bucata și care a costat în jur de 200 de lei, adică 42
de euro. 42 de euro din 25 de milioane înseamnă 0,0001 %. Ce înseamnă 0,0001 % din 25 de
milioane și de ce am făcut asta. Mi-am făcut caietul de visuri, ca să fie clar odată pentru totdeauna
că, dacă mă întreabă cineva „Bă, țărane, tu, de fapt, ce vrei de la viață?”, să-i spun „Iaca asta vreau
de la viață! Și asta vreau de la viață! Și asta!”. Caietul meu de visuri este îngerul meu păzitor.
Efectiv caietul meu de visuri este îngerul meu păzitor, deși dintotdeauna am crezut că singurul meu
înger păzitor este mama mea, Jeni. Mama mea, Jeni, era atât [face un gest], avea 1,59 m, avea o
charismă deosebită și era o luptătoare aprigă! [aplauze]. Ea avea o vorbă și spunea așa: „Haide,
băi, dă-i bătaie, dă-i bătaie, nu te opri!”.
În ultima ei zi de viață, am stat cu ea la spital. Stăteam la spital și îi făceam masaj la picioare
și-i spuneam „Hai, fii supraom, hai, fii supraom!”. La câteva secunde, când am ridicat capul, am
văzut doctorul, care mi-a spus în felul următor: „Domnule Mandachi, mama dumneavoastră tocmai
o murit. Condoleanțe!” Nu m-a șocat vestea că mama a murit, cât m-a șocat cuvântul
„condoleanțe”. M-a cutremurat, am simțit că ceva se stinge în mine. Ulterior, mi-am dat seama că
asta cred că a fost lecția după care mă voi ghida toată viața, și anume: Haide, băi, dă-i bătaie, dă-i
bătaie, până când se vor auzi condoleanțe. Până când nu se aud condoleanțe, ai obligația să nu
renunți la visurile tale.
Mama iubea foarte mult câinii. Ei nu-i tihnea nici vara, nici iarna. Dacă era iarnă, era prea
frig și îi înghețau cățeii. Dacă era vară, erau foarte însetați și atunci umbla în mașină cu bidoanele
de apă și cu gălețile de mâncare. Nu-i de mirare că eu în caietul meu de visuri, mi-am pus acum 10
ani un vis care spune cam așa: „adăpost pentru câini și pisici”. Nu am reușit să-l îndeplinesc încă,
dar pot să spun cu mâna pe inimă că alt înger păzitor pe care îl am eu este un câine. Eram în 2007,
aveam 21 de ani și am ieșit de pe o stradă din Sf. Ilie și în mijlocul străzii am văzut un câine care
se zbătea, dar de la gât în sus, pentru că în rest era paralizat, fusese lovit de o mașină. Am opriș
mașina pe dreapta, dar văd că din față vine un microbuz Sprinter, parcă acum îl văd, ori nu l-a văzut
șoferul, ori l-a văzut și n-a vrut să-l calce, dar a trecut pe deasupra peste el. Am auzit atât: „Bam!”.
L-a întins jos ca o cârpă. M-am dat jos din mașină, l-am luat în brațe și l-am dus la veterinar.
Veterinarul i-a pus mâna pe coloană și mi-a spus în felul următor: „Domnule, cea mai bună soluție
ar fi să-l eutanasiem și să-l luați, pentru că se pare că are coloana ruptă”. N-am fost de acord cu
resemnarea lui și i-am zis „Domnule, mai ține-l aici și încercați să faceți tot posibilul.” Apoi, am

280
plecat în treaba mea. După trei zile, mă sună doctorul și-mi spune: „Domne, nu-mi dau seama ce
s-a întâmplat, dar s-a ridicat câinele.” Nu glumesc când spun că acel câine reprezintă îngerul meu
păzitor, în afaceri și nu numai.
O să mă întrebați acum „Bine, ți-ai pus un vis să faci adăpost de câini și de pisici. Din ce
cauză ai scris și pisici?”. Aveam să aflu 12 ani mai târziu, anul acesta, la 5 zile după manifestul „și
eu”.Veneam, culmea, fix pe același drum spre Suceava și în mijlocul drumului văd o pisică, dar de
data asta tremura din tot corpul convulsiv. Am luat-o în brațe, am pus-o peste toate stickerele cu
„România, vreau autostrăzi” în spate și mă duc de data asta la un alt doctor, un fost coleg de clasă,
Gașpar, care e cel mai bun doctor veterinar din Suceava, dar n-are toate țiglele pe casă, și îi spun
în stilul meu: „Bă, plătesc oricât, repară pisica!” și am plecat. După o săptămână, mă sună Gașpar:
„Bă, Mandachi, și-a revenit pisica, dar pentru că a avut comoție cerebrală se învârte în cerc, pentru
că nu vede.” După încă o săptămână mă sună și-mi spune că, gata, și-a revenit și acum vede și că
o s-o adopte o familie din Germania. După încă o săptămână mă sună și-mi zice că a uitat să-mi
spună că pisica era gestantă când am adus-o. Și îi spun: „Bă, imposibil să fie pisica gestantă, pentru
că la ce șoc a suferit mămica nu putea să reziste puii.” Asta-i pisica mea [arată spre o imagine din
spatele lui]. Acum a apărut o nouă problemă: pisica pleacă în Germania, dar a fătat doi puiuți, doi
pisoi gemeni. Și a picat ca o mănușă, pentru că urma să-mi configurez discursul de aici, de la Cluj
și-mi spun „Mamă, să vezi cum o dau eu acum bine la public și spun că am adoptat un pisoiaș, deși
eu mai am doi motani acasă”. Dintre cei doi motani, unul era negru, unul era alb tărcat. Îi spun „Eu
o să-l iau pe cel negru, pentru că în societatea noastră superstițioasă se donează și mai greu motani
negri, pentru că se spune că poartă ghinion. Dar zic „Cum o să mă prezint eu în fața la 2000 de
oameni? O să le spun eu că mai am doi motani, că n-am timp și așa mai departe și am luat doar
unul. Cum o să mă duc în fața voastră și să vă spun că am luat doar unul?” Sigur jumătate din sală
o să spună „Felicitări!”, iar cealaltă jumătate o să spună „Bă, ce fel de milionar integru ești tu, că
ai lăsat doi frați despărțiți?”. Cu atât mai mult cu cât și eu am un frate geamăn. Ba mai mult, îmi
aduceam aminte de vorbele tatălui meu, care din copilărie îmi tot repeta întruna „Niciodată să nu
desparți doi frați”. Și uite că, pentru a avea un discurs mai bun la TEDx Cluj, l-am adoptat și pe al
doilea, însă în dușmănie l-am botezat Cluj [râsete] [aplauze]. Acum o să vi-i prezint pe amândoi
[arată, pe ecranul din spate, o imagine cu fratele lui și cu cei doi motani]. Care sunt eu și care e
frate-miu? Bă, nu mă jigniți! Vă dau un indiciu: el a ieșit primul, e primul născut. Care-s eu? Nici

281
acum? Oameni buni, prima dată se face ciorna și după aceea capodopera. Bun. Și iată-mă cu patru
motani și patru câini, adică un microadăpost de câini și pisici, un metru de adăpost.
Dar ce se întâmplă? Că aici intervin problemele. În momentul în care aceste ființe
dobândesc statutul de înger păzitor pentru mine, eu devin pentru ei salvatorul și obiceiul ăsta nociv,
din punctul meu de vedere, sau nebunesc mi s-a inoculat în sistemul nervos și de mulți ani încerc
să fiu salvatorul tuturor și încerc cu metoda Mandachi să salvez, ceea ce nu e tocmai fericit sau
bine sau confortabil. N-am reușit cu această metodă s-o salvez pe mama, dar, în schimb, uite că
metoda Mandachi funcționează să salvez câini, pisici. Iar acum o să vă spun cum folosesc metoda
Mandachi ca să salvez…..să salvez…. [așteaptă să răspundă publicul] să salvez….femei!
Presupunem că mă întâlnesc cu o domnișoară în premieră, da? Avem două runde: runda 1 la
cafenea, runda 2 la mine la reședință. Runda 1: prima dată ne așezăm la masă, dau vreo 2-3
telefoane, mă fac ocupat, oricum știe că-s bogat și așa mai departe, după care îi spun filosofia mea,
îi spun „Băi, uite, am fost un ipocrit în toate relațiile mele, am fost un tâlhar emoțional, am mințit,
am fost ipocrit, nu mai vreau să fiu ipocrit. Vreau să fiu câtuși de puțin demn sau câtuși de puțin
integru. Și pentru că vreau să fiu demn și integru, cam astea-s intențiile mele.”. Dacă nu-mi zboară
o farfurie în cap sau nu-mi înfige o furculiță în mână, după ce-mi află intențiile, e posibil să trecem
la runda a doua de dialog și îi spun în felul următor: „Căsătoria, din punctul meu de vedere, - îi
spun ei, nu vă spun vouă, atenție – e un fake. Căsătoria e un teatru în care ambii combatanți –
combatanți, atenție – joacă foarte bine și o găsesc ca fiind un lucru absurd. De ce este nevoie de un
contract, care pe cât este de absurd și ilogic, pe atât este de inutil? De ce trebuie două persoane care
se iubesc să se căsătorească?” Și atunci domnișoara îmi răspunde: „Dragule, dacă ești atât de
vehement împotriva căsătoriilor, de ce ai băgat două milioane de euro într-un salon de nunți?” Și
mă bagă în colț că atunci simte și ea miros de sânge și îmi și revine în minte că încă sunt ipocrit.
Săptămâna trecută, de pildă, vine directorul de marketing la mine și-mi spune „Șefu, e bună poza
asta să promovăm salonul de nunți?” [arată, pe ecranul din spate, o imagine cu momentul când
mirele îi pune verigheta pe deget miresei]. Și-i spun „Bă, tu cu poza asta vrei să promovăm nunți,
cu 10 degete și două verighete? Pune, mă, o poză ca lumea, ia-o pe asta!” [arată, pe ecranul din
spate, o imagine cu doi miri care dansează]. Și pun poza în care doi miri care se strâng în brațe și
sunt înmărmuriți într-o dovadă teatrală de iubire, din punctul meu de vedere. Și acum mă întreb,
mirii care fac nunta la mine în salon sau care se chinuie să prindă o dată liberă la mine în salon, ce

282
sunt, îngerii mei păzitori? Dar mirii care fac nunta și apoi divorțează, ce sunt? Îngerii sau demonii
mei? Dar copiii care rezultă din căsătorie, ce sunt, sunt îngerii sau demonii mei?
Acum o să spuneți „Bine, mă, Mandachi, am înțeles că ai femei, că ești integru, că ai mașină,
că ai Porche, că ai autostradă, dar ia spune, metrul ăla de autostradă figura în caietul tău de visuri?”
Și eu o să vă răspund „Nu!”. Nu figura în caietul meu de visuri, pentru că nu văd de ce aș ridica un
lucru banal la rang de vis. Nu văd de ce într-o societate în care o autostradă ar trebui să fie o
normalitate, eu ar trebui să visez la ea. Paradoxal, acum am autostrada și tot trebuie să visez la ea.
Și de ce ar fi trebuit să figureze autostrada în caietul meu de visuri. Ba, mai mult, ce aș fi făcut cu
caietul meu de visuri dacă mor ca un prost pe drumuri, pe potecile astea din România? Și acum mă
întreb „Cei care văd, cei care pot, dar tac, cei care astăzi ascultați aici la TEDx și poate peste o
săptămână sau peste o lună o să muriți nevinovați – nevinovați, atenție -, pe drumuri, voi ce o să
fiți, îngeri sau demoni? Sau o să fiți cu totul nevinovați? Moartea nu plutește numai în salonul de
la spital, unde am întâlnit-o când am vegheat-o pe mama. Moartea plutește pe pe șoselele astea pe
care circulăm și circulați umăr la umăr alături de căruțe, bicicliști, căruțe și mașini, tiruri, camioane.
Moartea plutește, dar voi n-o vedeți. V-am întrebat la început „Care este valoarea voastră
materială?”.
Sunt sigur că mulți dintre voi m-ați considerat materialist, ceea ce și sunt, recunosc. Dar am
încercat să vă fac să înțelegeți că această bâjbâială este, de fapt, victimizare și, în contextul în care
noi devenim specialiști în victimizare, avem nevoie de îngeri păzitori. Având nevoie de îngeri
păzitori, niciodată nu vom mai fi noi, dar acest discurs îl dedic unui înger pe care niciodată nu l-
am pus la calcul, un înger pe care am evitat să-l adun la cohorta de îngeri care m-au protejat în
viață și un înger căreia vreau doar să-i adresez o afirmație: eu sunt principalul meu înger păzitor.
Ca să nu mai uit niciodată, de data asta o să avem curajul să strigăm și cei care rezonați și credeți
că voi sunteți singurii voștri îngeri păzitori o să vreau să-mi răspundeți doar atât, cu patru litere,
„Și eu!”, după ce vă spun eu „De astăzi eu sunt îngerul meu păzitor!”

17. ȘP - Ștefan Pălărie, Revoluție prin educație, TEDx Eroilor, 24 mai 2012.
https://www.youtube.com/watch?v=p6FeuCr7VZU

Sunt Ștefan Pălărie și sunt aici să vorbesc despre tema revoluției în educație și aș vrea să
împărtășesc cu cei prezenți aici o viziune personală, o idee de proiect, în jurul căreia mi-ar plăcea

283
să ne găsim suficienți dintre noi pasionați, interesați de subiect, și cu suficientă energie de a
transforma proiectul ăsta și a-l duce mai departe în toată țara. Dar ca să pot să vorbesc despre el,
trebuie să încep cu a vă povesti puțin despre contextul și momentul în care revelația mea din spatele
revoluției numărul doi a pornit. O numesc revoluția numărul doi pentru că, cu câțiva ani în urmă,
am avut și revoluția numărul unu, de care o să vă povestesc mai târziu, dar acum vreau să mă
concentrez pe momentul care a generat revelația.
Acum câteva luni, prin februarie, în „Școala de Valori", organizație pe care o reprezint, am
primit o invitație de la ambasadoarea Finlandei în România, să participăm la o conferință de schimb
de experiență, între sistemul educațional finlandez și sistemul educațional românesc. Sunt foarte
curios, legat din cei din sală, dacă ați citit sau ați auzit măcar câte puțin despre sistemul educațional
finlandez, și dacă "da", vă rog să ridicați mâna. Bun! Avem o bază de dialog, ceea ce este un lucru
bun! Eu vă recunosc cât se poate de cinstit, că citisem, și auzisem, și eram foarte intrigat de
miracolul educației finlandeze. Citisem că, undeva prin anii 60, finlandezii, revoltați și supărați pe
starea educației din țara lor, au hotărât să intre într-o competiție fenomenală cu țara lor vecină și
prietenă, cu care au o rivalitate istorică, e vorba de Suedia, și au hotărât să îi depășească în calitatea
educației. Știm de 30 de ani mai târziu, undeva prin 90, 2000, după o perioadă lungă de aplicare,
cu persistență și consistență a principiilor în care ei credeau, că Finlanda este în testele
internaționale la nivel global considerată una dintre cele mai, dacă nu cea mai eficientă și
performantă educație din punctul de vedere al rezultatelor școlare, preuniversitare și nu numai.
Așa că sigur că da, când am auzit această invitație am zis: „Mă voi duce acolo, vreau să fiu
prezent, vreau să văd ce se va întâmpla." Și am intrat într-o sală care era de vreo 6 ori mai mare
decât cea de aici, în care, pe de o parte, aveam experții educaționali finlandezi, pe de o parte erau
cei români, și totul a fost construit sub forma unor dezbateri, unei prezentări de idei. În parte stângă
erau toți blonzi, [râsete] un blond așa spre alb, aproape toți cu ochelari, ochelarii aceia aproape
pătrățoși, niște oameni profesioniști, experți în ceea ce făceau, profesori universitari și consultanți,
cu o engleză aproape impecabilă. Unul dintre ei vorbea limba română, ca pasiune, a studiat româna,
iar în partea dreaptă erau experții români. Și evident, a și început conferința, eu eram acolo numai
ochi și urechi, încercam să captez totul, să înțeleg ce au făcut ei, ce au mâncat ei de au reușit să
transforme educația așa cum și-au dorit-o. A venit primul expert finlandez care a venit și a vorbit
despre criteriile din spatele succesului și importanța consistenței în a aplica, cu disciplină, aceleași
principii timp de 30 de ani, dacă tu crezi în ele. A urmat vorbitorul expert român care a vorbit

284
despre necesitatea dramatică a schimbării curriculumului românesc, de a transforma și de a muta
de la cunoștințe la atitudini, aptitudini și valori. În runda a doua a venit expertul finlandez să
vorbească despre problemele pe care le au în a selecta din rândul miilor de absolvenți de facultate,
care aplică pentru masterul de pedagogie, singura formă în care te poți certifica și poți deveni
profesor în sistemul educațional finlandez. Și spuneau, „Nu știm cum să facem, avem 10 aplicanți
pe un loc. Trebuie să găsim cele mai bune criterii prin care să selectăm cei cu material și cu menire
de a fi dascăli cu adevărat." Și a fost o discuție destul de lungă și interesantă. A venit și expertul
român, prezentând problema salariilor din educație și explicând că nu putem să privim superficial
educația din România, trebuie să avem un sistem foarte bine pus la punct, să identificăm cauzele
rădăcină și de acolo să ne putem da seama care ar putea să fie eventualele soluții. A urmat a treia,
în care expertul, împreună cu o firmă de arhitectură, ne-a pus pe ecran cum își imaginează ei spațiul
de învățare și cum ar trebui să arate o școală finlandeză. Și cum arată de fapt, din practică, cu poze
făcute. Iar noi eram acolo, și ne uitam cu ochii mari, eu cel puțin aveam ochii dați pe spate, văzând
cum se construiesc, în mintea lor și în realitate sălile de sport, sălile multidisciplinare polivalente,
cantinele, sălile de muzică, sălile de arte, cum fiecare clasă e pusă diferit, în funcție de vârsta
copiilor, în așa fel încât să aibă o dezvoltare optimă. Eram acolo și îmi doream să fi avut în
România, măcar un birou precum au copiii în școală. Evident după partea asta, a venit și expertul
român în educație și a anunțat pauza de prânz. [râsete]
La evenimentul ăla am simțit cum două țari se întâlnesc și cumva surzii și orbii încearcă să
definească împreună un lucru comun, un fir roșu, în toată discuția asta, deși foarte multe lucruri
lipseau. Dar cel mai profund moment pentru mine, a fost momentul în care cu un pic de modestie,
sau mă rog, mândrie acoperită cu modestie, mândru de ce am construit în România pe zona
educației non-formale, am ridicat mâna să pun și eu o întrebare.
Și întrebarea mea a fost: „Stimați experți finlandezi, din experiența dumneavoastră din
Finlanda, ce îmi puteți spune despre rolul societății civile în a facilita dialogul dintre, pe de o parte,
ministerul educației și calitatea pregătirii și conținutul educațional, și, în egală măsură, nevoile
reale de pe piața forței de muncă, nevoile corporațiilor care se plâng că nu au de unde să angajeze
și că există o prăpastie uriașă între ce înveți în școala formală și ce ai de făcut în firmă.
Expertul finlandez a răspuns drăguț: „Poftim?!" Am crezut că n-am spus eu bine în engleză
și am început să le explic: „Uite, în România ONG-urile se înființează, încearcă să compenseze
ceea ce nu face Ministerul Educației, ne strângem, înființăm educație complementară, facem lucruri

285
în așa fel... facem și lobby și advocacy, ne întâlnim cu ei să-i hotărâm să se schimbe, ca după aceea
să se coreleze lucrurile mai bine." -- apropo de cele trei sfere... Și el a spus: „Poftim?!" După aceea
a îndrăznit, cu modestia lui caracteristică: „Eu aș vrea să vă spun un singur lucru. La noi în
Finlanda--", acolo într-o comunitate oarecare din nordul Finlandei, unde pe sub aurora boreală trec
mii de reni căutând mâncare în cele patru luni de noapte... Asta am adăugat eu de la mine, n-a spus
el! [râsete] „La noi acolo în comunitate, dacă există o firmă care se ocupă de prelucrarea lemnului
și de cherestea și are nevoie de lucruri și abilități noi, se schimbă tehnologia, se duce la consiliul
local, vorbește cu consiliul, se duce la școli, le explică ce are nevoie, le dă manuale, le arată
tehnologia, îi învață, creează împreună un concept educațional în așa fel încât noii absolvenți să
știe ce au de făcut imediat după aceea, dacă vor hotărî să lucreze din școala forestieră ulterior în
acea companie forestieră.” În momentul ăla m-am așezat jos, rușinat, nu neapărat de răspunsul
expertului finlandez, dar de paradigma pe care eu o aveam în spatele întrebării mele. Și am realizat
că noi, uneori, cădem în capcana de a considera de multe ori că cineva, ceva, niște instituții, de
obicei complicate, sunt responsabile să facă lucrurile să se producă așa cum ar trebui să se întâmple
bine în țară.
Nu noi. Pe când finlandezul spune că dacă vrei să se întâmple ceva în comunitatea în care
stai, te ridici în picioare, îți sufleci mânecile, te apuci de treabă și le faci. Și ăsta a fost moment
meu, al doilea de revoluție personală. Primul moment de revoluție a fost mult mai devreme, undeva
prin 2007, când recunosc, ei bine, da, am devenit tătic. Când s-a născut primul meu copil, Teodor,
ceva s-a schimbat. Și ca să putem avea un dialog, să fiu sigur că ne înțelegem cu toții aș vrea să
verific câți dintre cei din sală sunt părinți. OK. Văd mulți încruntați, hai să reformulez. [râsete] Câți
dintre voi aveți copii de care știți? [râsete] Ok. S-au mai ridicat din...Nu!Bun, ca să putem avea un
dialog, o să-i rog pe cei care nu au ridicat mâna să-și imagineze că au copii. Nu chiar tot procesul,
imaginați-vă că ați ajuns la final [râsete] și că aveți copii. Nu știu cum vă simțiți în exercițiul ăsta
de imaginație, dar eu recunosc că atunci când Teodor s-a născut, a fost așa ca o palmă uriașă pentru
mine, ceva s-a schimbat profund. Și am simțit niște bolovani uriași legați cu curele de umeri, o
nouă responsabilitate de care nu eram conștient. Și văd că și voi coborâți un pic în scaune. [râsete]
Avea legătură cu dorința de a fi un părinte mai bun. Am început să vorbesc și cu alți părinți: „Voi
cum vreți să fiți părinți buni, părinți perfecți?" Și am întâlnit trei scenarii. Unii dintre ei au zis:
„Vreau cel mai bun viitor pentru ei, așadar o să plec din țară cu ei!" [râsete] Nu am fost foarte
mulțumit de treaba asta. A doua categorie de răspuns a fost:

286
 „Vreau cel mai bun viitor pentru copii, așa că o să pun un fel de glob de sticlă, o să-i trimit
la creșă privată, după care la grădiniță privată, după care la școală privată, după care la liceu privat,
după care la facultate privată, eventual în străinătate, și dacă se mai întoarce, găsim noi ce să facem
cu el să-l protejăm de societatea din jur!" Și iar mi s-a părut că ceva lipsește din ecuația asta și
recunosc că am găsit niște oameni, mai puțini, care gândeau altfel. Ei ziceau: „Hai să punem mâna
să facem ceva legat de țara în care trăiesc copiii noștri și să o facem țara în care ei își vor dori să
trăiască." Îmi place să cred că mă număr printre ei. În 2009, am pornit o mică revoluție personală,
mi-am schimbat viața total și am înființat o organizație „Școala de Valori". Începând cu acel an am
hotărât să ne concentrăm pe educația pentru elevii de liceu, adolescenți de 14-19 ani, într-o viziune
mai mare de a contribui la o societate bazată pe valori prin educație inovativă, de aici numele
organizației. Și atunci multe lucruri s-au întâmplat. Am ajuns acum să lucrăm cu mii de elevi din
toată țara, din cele mai bune colegii naționale și licee și am avut motive de mândrie. Am avut
momente în care am descoperit cum copiii ăștia prind curaj. Stând alături de ei în licee sau în spații
informale și realizînd activități de educație nonformală am realizat că ei se pot transforma. Îi
vedeam cum capătă încredere dar și curaj, curaj să spere, curaj să-și dorească și curaj să și facă
lucruri. Îi vedeam cum își descoperă propriul set de valori prin activitățile pe care noi le realizam
și cum își doresc să schimbe ceva în jur, ca să se potrivească lumea de afară cu propria lume. Și
niciodată o să uit cuvintele pe care mi le-a spus o mamă când a venit și ne-a spus „Mulțumim că
faceți asta în România! Voi faceți un lucru foarte rar, îi instigați la introspecție. Iar introspecția și
reflexia personală în ziua de azi nu numai că sunt rare, dar și foarte valoroase, chiar și pentru adulți
d'apoi pentru cei tineri" Și asta m-a uns pe suflet și după ce am povestit noi ce vrem să facem, cum
vrem să transformăm societatea, ne-a mai zis ceva: „A! M-am prins ce faceți voi! Voi vreți să creați
celule stem pentru societatea românească.” Și atunci am avut un fior pe spate, că mi-am dat seama
că de fapt despre asta vorbim, despre niște oameni foarte faini pe care am dori să-i ajutăm să trăiască
bine și normal și frumos, și, mai mult decât atât, să transmită starea asta de frumusețe și în exterior.
Asta a fost partea bună, de mândrie, cu premii naționale pe educație dar au mai fost și părți
de mare dezamăgire când ne-am dat seama că există foarte multe școli în care nu există nici
speranță, nici aspirații, alternative sau opțiuni. De cele mai multe ori e vorba de școlile de la
periferie sau liceele unde speranța a murit de mult. Și atunci am corelat cele două revelații de care
vă spuneam și am hotărât să facem ceva, motiv pentru care mă aflu aici. Aș vrea să vă propun un
exercițiu în care să vă imaginați o rețetă simplă în care punem împreună trei ingrediente. Punem

287
un liceu, să zicem o școală tehnică, niște firme și un mic ONG. Și să ne imaginăm acest mix de
ingrediente nu numai astăzi dar pe termen lung, 3-5 ani lucrând împreună și hai să ne imaginăm că
noi cei din sală suntem componentele de care vorbim.
Ce ar trebui să se întâmple în această combinație? E destul de simplu.
Noi am reușit să convingem numeroase companii să plătească zeci de mii de euro uneori, pe
proiecte educaționale în care ei cred. Ce a trebuit să facem noi aici? În absolut orice comunitate,
din Cluj, ar însemna că un ONG găsește o școală cu un director care este deschis la minte și flexibil,
și cu niște profesori care sunt acei „Domnu' Trandafir” de care unii am citit sau poate am auzit.
Oameni care chiar vor să facă ceva. Împreună cu ei, mergem mai departe la companii și îi
convingem să dea bani pentru burse, să se implice în mod personal prin expertiză și cunoștințe, să
ne dea materiale și logistică de care nu mai au nevoie poate, și le aducem în școala de care vorbim.
Ce facem cu profesorii? E simplu! Avem nevoie de profesori buni pentru că ei sunt de obicei cei
pe care îi iubesc sau îi urăsc colegii din cancelarie. Știți la ce mă refer, nu?
Aceiași pe care copiii îi stimează, adolescenții îi urmăresc, cu care merg în excursii, în tabere,
cei pe care îi admiră. Aduși împreună și format un grup de întrajutorare pentru a pune la bază o
mică revoluție la nivel de școală, a crea un program de educație nonformală, suplimentar cu ce fac
copiii în școală. ONG-ul vine și facilitează acest proces cu niște experți pasionați de educație.
Imaginați-vă chestia asta timp de un an de zile pentru că eu am văzut ce se poate întâmpla în licee.
Niște copii, auzind că există niște burse și posibilitatea de a face practică, și că există o posibilitate,
indiferent de situația ta familială, că ai o opțiune, se vor transforma. Prima reacție mă aștept să fie:
„Sigur se dau bursele pe pile, deci n-am nici o șansă!" dar când vor vedea că în școală colegii lor
beneficiază de ajutorul ăsta, eu cred că lucrurile se pot transforma. Și imaginați-vă că asta nu se
întâmplă doar într-un singur loc, ci inițiativa cu ONG-uri care sunt părinți sau oameni pasionați de
idea asta se întâmplă în Mărăști, în Mănăștur, în Grigorescu și în Baciu, în mai multe locuri chiar
și în restul țării. Și că oamenii ăștia care fac diferite mici revoluții în diferite școli nu stau separat,
dar fac un lucru deștept, apropo de Internet, sunt o platformă on-line unde împărtășesc experiențe,
succese, eșecuri, lucruri pe care le învață și le propun să le facă mai departe mai bine. Vă spun
despre proiectul ăsta pentru că suntem gata și în 2012 spre sfârșit de an o să-i dăm drumul în
București și ne-am dori să găsim cât mai mulți parteneri în țară care cred în acest foarte simplu
principiu: că ține de tine să te ridici în picioare, să-ți sufleci mânecile și să faci ceva în comunitatea
în care tu te afli.

288
 Cred cu putere că o revoluție în educație începe cu o revoluție în mentalitate. Dacă noi putem
să facem distincția asta, între a ne plânge de ce nu fac alții, grupuri mari, eterogene și necunoscute
de oameni și ne mutăm la „Eu pot să fac asta, indiferent ce vârstă am, ce pregătire, eu pot să pun
la punct un astfel de mecanism care să funcționeze în cartierul meu, cu liceul de peste drum", eu
cred că revoluția poate să înceapă. Nu mă înțelegeți greșit. Nu vreau un sistem finlandez în
România, nu vreau un sistem german sau francez. Vreau un sistem românesc, creat de români,
construit pe baza realității românești și care să funcționeze. Și când spun România, nu mă refer la
oamenii de peste drum, nu mă refer la 18 milioane, mă refer la noi cei din sală, nu la instituții și
mari organizații, ci la mica comunitate. Nu mă refer când spun românesc ca fiind un termen
peiorativ, mă refer ca fiind un termen drag mie. Și când spun mica comunitate mă refer la noi,
oameni din sala asta, împreună cu copiii noștri, care ne așteaptă acasă sau cei pe care ni-i imaginăm
să-i avem sau îi dorim, și împreună să facem lucruri pentru noi. Eu în asta cred. Mulțumesc.

18. TC - Tudor Chirilă, Poveștile noastre și viitorul comunicării, TEDx Chișinău, 8

iulie 2013. https://www.youtube.com/watch?v=B4H1LsXx8vQ&t=736s

Am să încep așa: „Noi suntem din plămada din care sunt făcute visele și scurta noastră viață
o întregește un somn”, e Shakespeare și mi se pare cel mai bun și cel mai reprezentativ citat legat
de condiția noastră efemeră pe lumea asta. Și cu toate astea, căutăm disperați, singuri sau în colectiv
un sens. Căutăm să dăm vieții noastre un sens și toată viața noastră povestim. Orice spunem și face
mai mult de patru-cinci propoziții este poveste. Și povestim. Primele lucruri pe care le aflăm sunt
poveștile. Poveștile ne formează – de la bunici, de la părinți, de la prieteni - , primele valori care
înseamnă ceva pentru noi cu adevărat – onoare, diferența dintre bine și rău – toate astea sunt date
de povești. Poveste, poveste, poveste – orice facem și orice spunem devine o poveste. Auzi de
multe ori întrebarea asta: Care-i povestea ta? Sau care-i pov....M-a enervat ăla îngrozitor, care-i
povestea lui? Totul este poveste. CV-ul nu face nimic. Un CV nu spune nimic despre tine. Te duci
la o companie și depui un CV – mm. Arată bine CV-ul ăsta, dar care-i povestea lui? Omul
ăsta...Iubita mea a pierdut ieri poate al cincilea interviu sau al șaselea, era distrusă. I-am spus: Nu
e vorba de CV-ul tău, e vorba de povestea din spatele celui care te interoghează și de povestea ta.
Noi interacționăm. Oamenii se întâlnesc și se plac sau se detestă sau pur și simplu sunt indiferenți
unii altora. De ce? Pentru că vin cu povești, în spatele lor, care se ciocnesc. Poveștile noastre se

289
ciocnesc. Noi facem parte... noi ne naștem și avem context: tocilarul rezidențial vs. Băiețașul de
cartier... Poate că ei nu o să se înțeleagă niciodată, dar – există un dar – cred că dacă și-ar cunoaște
bine poveștile, bine - bine de tot...pentru că noi venim la o întâlnire, dar suntem doar așa
(gesticulează): trup, imagine, într-o epocă a imaginii, într-o epocă în care poveștile noastre sunt
spuse din ce în ce mai superficial. Și dacă tocilarul rezidențial ar sta puțin de vorbă cu băiețașul de
cartier ar găsi niște puncte comune și poate undeva ar începe să se înțeleagă și poate că s-ar evita
acel conflict care vine din faptul că băiețașul de cartier e frustrat de tocilarul rezidențial și tocilarul
rezidențial exprimă fără să vrea un complex de superioritate. Eu cred că poveștile ne ajută să
rezolvăm conflicte, cred că poveștile ne ajută să prevenim. Dacă îți înțeleg poveștile, pot să-ți
înțeleg acțiunile. Dacă-ți înțeleg acțiunile, motivația lor, mă relaxez.
Exemplu din trafic, acum două zile, București, oraș distrus de trafic și de multe alte lucruri
[râsete]. Eu, în față la trecerea de pietoni, prima mașină. Lângă mine, pe banda doi, altă mașină.
Claxoane din spate puternice și un polițist îmi face mâna de după trecerea de pietoni, era o
intersecție, „Vino, vino, treci, treci, treci, hai, hai”. Unde? Zic, E roșu! Mașinile treceau „Haai, hai!
Uită-te în spate!” Mă uit în spate, doi împingeau o mașină pe care polițistul încerca s-o ajute să
treacă în intersecție. Îmi face semn și mă pun efectiv pe trecerea de pietoni, blocând oarecum sensul
celor care veneau din partea cealaltă. Se pune verde pentru ăia, eu stăteam ca mitocanul pe trecerea
de pietoni, nu mai putea să treacă nimeni. Trece unu și zice „Bă, țărane, băăă! Bă, țărane, băăă!”
[râsete]. El nu știa povestea mea. Eu nu știam povestea lui, poate suprasaturat de mitocănia din
trafic din București. Dacă am fi avut timp să ne putem spune poveștile, poate ar fi zis „Bă, țărane,
bă!” [schimbă tonul, râde, râde și publicul].
Vreau să spun că, dacă mă relaxez, sunt șanse mai mici de conflict. Și, până la urmă, poveștile
sunt drive-ul nostru în viață. Mă întreb...Toată lumea spune „Suntem ce mâncăm, suntem ce ne
dorim, suntem ce bem, suntem ce...”, dar suntem ce visăm? Eu zic că suntem, pentru că tot drive-
ul nostru, toată direcția noastră în viață este dată de unde vrem să ajungem și, de multe ori, fantezia
prevalează pentru fiecare dintre noi. Am auzit la terapeut și de oameni pentru care prevalează
realitatea și se roagă să prevaleze fantezia, să fie conduși de vis. Există și varianta inversă, să
prevaleze realitatea, dar cred că în mod normal visele ne conduc și, atuncea, cum îți spui povestea?
Cum te întâlnești cu oamenii din fața ta și ce faci? Cum, cum te exprimi? Eu cred că simplu, cu
curaj, cu creativitate și cu capacitate de sinteză, pentru că povestea ta trebuie spusă repede. Ai
curajul să te înfățișezi în fața celui cu care vorbești și să spui: „Bă, uită-te, fii atent, eu sunt ăsta!”.

290
Am avut problema asta, am avut problema asta, am avut problema asta, sunt un individ nevrotic și
să știi că mi-ar face rău dacă re răstești la mine, dacă ridici tonul mă enervează foarte tare.” Multă
lume n-are putere să spună asta, eu n-am putere să spun asta unui om care mă deranjează. Am fost
azi la Jurnal TV și mi-au făcut tot felul de giumbujlucuri. La început m-a deranjat și, până la urmă,
m-am gândit: ei își fac emisiunea, eu trebuie să fiu haios, hai să încerc. Nu știu dacă am reușit, e
vorba despre povești. Nu mă așteptam la ce urma să mi se întâmple. Nu toată lumea e deschisă. Nu
toată lumea e deschisă. Deci: curaj, creativitate și sinteză.
Și ajung la un lucru care mă deranjează foarte mult: globalizarea poveștilor, rețelele sociale.
Suntem obligați să ne standardizăm povestea. Acuma, dacă stai pe Facebook – că tot s-a pomenit
de Facebook aicea – lucrurile nu sunt foarte simple, eu nu pot să-mi spun povestea într-un mod mai
complex, poate chiar mai creativ. Sunt obligat să pun o poză, să share-uiesc ceva, ceea ce s-ar părea
că mă face interesant, dacă cineva se uită vreodată în feedul meu – Pe dracu! – nu se uită nimeni
în feedul meu istoric, în Facebook, foarte rar, oamenii sunt ai prezentului. Share, like, profile
standardizate, poze, texte scurte, linkuri, comment – Ajutor sau înșelător?. Cum să-mi spun
povestea pe Facebook, în 30 de secunde, când peste mine au venit 50.000 de alte povești? Și like-
ul nu face grade de comparație. Nu e bun, mai bun, extraordinar, superlativ. E like. Commenturile
nu creează dialog...fiecare postează ceva ca să se exprime, dar nu intră într-un dialog cu celălalt pe
Facebook. Instagramul parcă ar mai fi o chestie, pentru că acolo totuși te exprimi foto și te exprimi
creativ. Există o presiune social de a fi cumva...de a trăi la standardele de pe billboard. Publicitatea
– și iubesc o carte a lui Victor Pelevin „Generation P”- publicitatea, de fapt, nu vinde produse, ea
vinde fericire: „Ce fericit sunt cu pasta asta de dinți!, Ce bine îmi face că mănând un hamburger la
Mc” (și peste cinci ani am cancer), „Ce fericită sunt cu apa și apa îmi dă putere și voi zbura până
la balcon dacă beau numai un anumit tip de apă.” Și tot așa, tot așa, iar noi vedem billboardurile
astea zilnic, zilnic și este o presiune socială care ne pune să trăim la nivelul billboardurilor pe care
tot noi le facem. Suntem obligați să trăim bine și după aia, dacă eșuăm, și sigur că eșuăm pentru că
ei au inventat chestia asta cu laptopul în vacanță (Vai, stă pe pajiște și lucrează, extraordinar,
mirific!) Și încerci să te califici, să te califici la ce? La standardele la care nu poți să ajungi. Să
trăiești normal, să-ți fie frică, să greșești, nu mai poți să greșești. Presiunea socială este foarte mare.
Pe contul tău de Facebook sunt 5000 de prieteni și toată lumea este frustrată:„Eu nu fac nimic, sunt
un distrus, toți prietenii mei fac ceva, uită-te câte le iese!”, Păi, bă, boule, sunt 5000, normal că
unul la un an face ceva și e fericit și tu ai 365. Adică supereroul, care suntem fiecare dintre noi n-

291
are voie să iubească greșeala, nu se poate, frate, să te mai piși pe stradă la un colț dacă nu te mai
ține vezica, nu se poate, n-ai voie! Cum, tu, eroul, n-ai găsit un WC ecologic? N-ai putut să te ții?
Și superficialitatea socială naște prejudecăți. Oamenii așteaptă... – mă iau de exemplu. Cine
e ăsta? Chirilă ăla cu piesele alea. Bă, că mi-a bucurat copilăria. Bă, că-mi plac gagicile, bă că nu-
știu-ce și un arogant și că nu-știu-ce și că nu mi-a semnat aia și două tabloide care mă mai scot
dintr-o cârciumă și-mi pun o bere în mână și nu-știu-ce...Dar cine sunt eu! Cine sunt eu, de fapt?
Sunt eu băiatul cu un tată foarte înalt pe care, în subconștient, a vrut toată viața să-l depășească?
Interesează pe cineva ce frustrări a generat asta în viața mea? Pe nimeni. Asta e presiunea socială
la care trebuie să trăim. Cine apucă să stea de vorbă cu mine să știe ce dracu de frici am eu? Pentru
că nici eu n-am curaj să-mi spun povestea până la capăt. Sunt și vinovat că intru în cercul ăsta unde
trebuie să trăiesc la standardele pe care poate eu mi le impun și presiunea socială mi le impune. Și
totuși oamenii trebuie să lucreze în echipă, să construiască lucruri împreună și să se cunoască bine
unii pe alții. Rămân la părerea că singura formă de a putea să construim ceva împreună este să
povestim și să ne spunem poveștile cu curaj, cu creativitate și cu sinteză. E foarte greu, dar este un
început și cred că dacă vorbim aici de postcards for the future, un device al viitorului – care să nu
ne facă neapărat rău, dar care să ne ajute și pentru că, totuși, trebuie să trăim într-o viteză din ce în
ce mai mare și se pare că rasa umană face cel mai bine chestia asta: se adaptează – ar fi așa, un fel
de device în care oamenii să-și încarce fricile, să-și încarce temerile, să-și încarce visele, și cel din
fața lor, când intră în discuție cu ei, să le vadă. Și atunci nimeni nu e destul de nesănătos mintal
încât să spună...să rănească exact acolo.
Spunea Jim Morrison: „Dezbracă-te până la capăt, dezbracă-te până la capăt, gol în fața lor!
Fă tot, fii gol în fața lor și o să vezi că n-o să mai aibă ce să-ți facă.” Despre asta e vorba până la
urmă: despre o mare sinceritate, pe care poți sau trebuie să lupți să o ai. Probabil că sună foarte
idealist, dar nu mi se pare că există, din punctul meu de vedere, și am fost invitat să vorbesc aici și
eu vorbesc doar în numele meu și aș vrea să înțelegem că mai e o chestie interesantă când
povestești. E foarte frumoasă carte domnului Pleșu „De ce a ales Iisus să vorbească în parabole” și
de ce Iisus nu a venit cu un discurs de tip TEDx așa, moralizator „Bă, aveți grijă!” Pentru că
parabola nu e altceva decât o poveste cu final deschis. Și pentru că Iisus a vrut ca oamenii să tragă
singuri concluziile. Ce a urmat după nu mai comentez – reinterpretarea și toată nebunia. Dar Iisus
a vorbit în parabole pentru că parabolele sunt, de fapt, niște povești cu final deschis și oamenii aleg

292
să asculte mai degrabă o poveste și să înțeleagă mai mult dintr-o poveste decât dintr-un discurs
moralizator.
Viitorul comunicării sunt poveștile bine spuse. Acum, avem sute și mii de mijloace. Povestea
e veche de când lumea și acum e la îndemâna tuturor. Deci...vă mulțumesc!

19. TU - Tedy Ursuleanu, Sensul libertății.

https://www.youtube.com/watch?v=laXKq1JSUWw&t=4s

Bună seara, dragii mei! Eu sunt Tedy. Nu cum scrie aici cu „x”, ci cu „y” [râde] și am ținut
astăzi să mă prezint exact așa: într-un cearceaf și desculță, cum am fost trimisă pe data de 7
noiembrie într-un spital din Viena. Eram un caz grav.
Le-am povestit câtorva prieteni ce am de gând să fac astă seară și cum vreau să vin îmbrăcată
și mi-au zis că e o nebunie. Eu o consider libertate. Un alt criteriu al libertății pentru mine este
siguranța. Aici [arată spre o imagine de pe ecranul din spatele ei] este o poză cu mine acum 3 ani,
pe când siguranța avea cu totul alt sens. [arată spre o imagine de pe ecranul din spatele ei] 30
octombrie 2015 – concertul trupei Goodbye to gravity, peste 400 de persoane, strânși într-o sală
mică, cu o singură ușă de evacuare și un minut la dispoziție. Era într-o seară de vineri, venisem de
la job. Deși concertul era programat pentru ora 9, ajunsesem cu o întârziere. Băieții nu începuseră
să cânte și, pentru că în doar câteva minute se aglomerase foarte tare, m-am retras în spatele sălii,
de unde putea să privesc liniștită concertul. La un moment dat, un prieten îmi face semn: „A luat
foc.”. M-am gândit că „Oricum, ce se poate întâmpla? Va veni cineva, o să stingă”, dar nu s-a
întâmplat așa. În câteva secunde flacăra a ajuns la tavan. Am plecat spre ieșire, unde m-am blocat.
Eram foarte aproape de ușă, practic mai aveam un pas până afară. Câteva secunde mi-au trebuit să
mă întorc, să văd ce se întâmplă în spatele meu. Am văzut doar o flacără imensă venind spre noi.
Am avut câteva minute bune, chiar minute în care am fost inconștientă. Apoi, m-am trezit în același
loc. Toți fuseserăm secerați la podea. Au fost persoane care, deși ieșiseră, și-au pus viața în pericol
și au venit să ne scoată. Am stat o lună și jumătate în comă indusă. Nu puteam vorbi, nu puteam
merge, nu-mi puteam folosi mâinile. Nu mai eram o persoană independentă. Din cauza operației
de traheostomiei am avut un aparat. Nu înțelegeam în prima săptămână de ce nu puteam vorbi. Ai
mei încercau să citească pe buze și întotdeauna ieșea altceva. După o săptămână acest aparat a fost
schimbat și aveam un buton. Într-o ședință de terapie cu doamna psiholog am rugat să-mi pună un

293
leucoplast pe aparat lângă buton pe care să scrie apasă-mă. Mă gândeam că am devenit un ursuleț
în adevăratul sens al cuvântului; deja aveam buton, vorbeam [râde].
Cu mersul a fost ceva mai greu, deși prognosticul medicilor era de două luni minim, am reușit
să merg în două săptămâni și asta datorită nepoatei mele. Cu ocazia Crăciunului, a ținut să-mi facă
cadou o păpușică cusută de ea și-mi plăcea s-o țin tot timpul lângă mine, pentru că mirosea a ea,
mirosea a acasă. Într-o zi, doamna doctor terapeut m-a întrebat care este povestea păpușii pe care
o tot vedea la mine pe pat. Și i-am spus-o, iar următoarea reacție a fost așa, un pic diabolică. Mi-a
spus: „Dacă o vrei, trebuie să te duci să o iei din celălalt colț al camerei.”. Mi-am zis: „Cum să
merg?” Abia stăteam în poziție de șezut, dar chestia asta m-a enervat, am zis „Cum să-mi luați
păpușa așa?” [râde] Și m-am ridicat și abia când am ajuns foarte aproape am realizat că din spatele
meu s-a auzit „Vezi, ai reușit!”.
După cum se vede, cele mai afectate mi-au fost brațele. Când am aflat vestea că mai am doar
4 degete la mâna dreaptă, vă dați seama, a fost un șoc. Eram proaspăt angajată și mă gândeam, pe
lângă partea financiară, cum mă voi susține, eu nu puteam să mănânc, nu mă puteam îmbrăca, nu
puteam face absolut nimic.
Îmi doresc să avem cu toții siguranța să mergem în spații publice, să mergem la concerte,
acolo unde ne place, de a fi tratați în România în condiții optime. Siguranța de a merge oriunde în
lume, de a călători, fără teama atentatelor. E un ideal, așa e. Aici [arată spre o imagine de pe ecranul
din spatele ei] e o poză cu mine din trecut, de acum mai bine de 2 ani și o poză din seara
accidentului. După cum vedeți [arată spre o imagine de pe ecranul din spatele ei], mâinile mi-au
fost destul de afectate, pentru că atunci când am văzut că flacăra venea spre noi, instinctiv, mi-am
acoperit fața cu mâinile.
Pe lângă termenul de siguranță, libertatea mi-o mai traduc și prin imaginație. Aici [arată spre
o imagine de pe ecranul din spatele ei] sunt două lucrări mai vechi de ale mele, pe care am ținut să
vi le aduc, să faceți o comparație cu ce desenam înainte și ce desenez acum. Am stat 3 luni de zile
în spital. Primeam zilnic vizite de la prieteni, de la familie, dar nu aveau voie să stea mai mult de
2 ore pe zi. Aveam ambele mâini bandajate, cu orteze, iar tratamentul meu, în cea mai mare parte,
impunea repaos, dar ce puteam face în schimb? Puteam visa. Visam la zilele în care urma să fiu
externată, să mă duc acasă, să-mi văd prietenii. Am să mă plimb în parc, am să merg la teatru, la
concerte și, de ce nu, o să pictez din nou. Aici [arată spre o imagine de pe ecranul din spatele ei]
sunt 3 lucrări pe care le-am făcut după accident, prima dintre ele chiar în spital. Pentru că aveam

294
degetele destul de rigide și nu puteam ține un creion, am ales un marker foarte gros pe care l-am
ținut perpendicular și am desenat pe o coală de hârtie. Pentru mine, era un grad de libertate pe care
nu mi–l imaginam, era un pas foarte mare. Următoarele două desene le-am făcut în momentul în
care am ajuns acasă, pentru că pierderea degetelor pentru mine încă era un șoc.
Am supraviețuit la peste 1200 de grade celsius, înconjurată de flăcări. Am avut arsuri de
gradul 2 și 3 pe o suprafață de 45 % din corp. Am avut multiple stopuri cardio-respiratorii. Am
avut intervenții chirurgicale de plastie și amputație, complicații ale plămânilor și rinichilor,
contaminații cu două din cele mai periculoase bacterii și septicemie, ca să fie treaba treabă [râde].
Cu toate astea, fratele meu îmi repeta pe patul de spital: „Soro, nu-ți imaginezi cât de norocoasă
ești!” și eu mă tot uitam la el: „Ce vrei să spui? Uită-te la mine!”. Zice: „Tocmai că ai supraviețuit
în condițiile astea! Ești cea mai mare norocoasă de pe lumea asta!” [râde] Aici [arată spre o imagine
de pe ecranul din spatele ei] e fratele meu.
Cum ne putem dezvolta imaginația? Cred că cel mai util e să citim, și nu pe rețele de
socialziare, să cântăm cu vocea la un instrument, să desenăm sau să pictăm orice. Nu în ultimul
rând, să visăm cu ochii deschiși.
Un alt criteriu al libertății este autenticitatea.
Haideți să facem un mic exercițiu de imaginație. Luați-vă câteva secunde, uitați-vă în jurul
vostru, în stânga, în dreapta, în față, în spate și vedeți cât de diferiți suntem cu toții. Acum gândiți-
vă invers: Dacă toți am arăta la fel, cum vi s-ar părea? Plictisitor, da? Ca și cum am purta o
conversație în oglindă tot timpul, da? Cu toții avem prejudecăți despre ceilalți, pentru că sunt
diferiți, pentru că îi vedem prin prisma experiențelor noastre, pentru că nu știm să-i vedem decât
prin ochi noștri. În momentul în care aceste prejudecăți se răsfrâng asupra noastră, încercăm să ne
integră. Cu toții cred că vrem să fim integrați, să avem prieteni. Ne alegem standarde cu care ne
mulțumim, dar aceste standarde, când vezi că cel de lângă tine e diferit, îl discriminezi, fie că este
vorba de minoritate etnică, religie diferită, orientare sexuală diferită sau pur și simplu că are una
alt stil vestimentar. Mi-aduc aminte de primele mele ieșiri în public, în care toată lumea se uita la
mine foarte șocată pentru modul în care arătam, pentru că încă aveam fața foarte iritată și roșie,
pentru că purtam haine cu 2-3 numere mai largi, să-mi acopere teancul așa de bandaje. La un
moment dat, într-un stand comercial, o doamnă era foarte atentă la produsele expuse și, în
momentul în care a realizat că sunt lângă ea s-a speriat. Și-a tras geanta, să nu cumva să bag mâna

295
să iau ceva și atunci am început să-mi închipui cum aș arăta ca infractor [râde]. Cred că-mi stă bine,
nu? [râde] Plus că nu mai am amprentele! [râde] Greu de prins [râde].
Deci nu vă place o lume în care toată lumea să arate la fel, vă place o lume în care să aibă
personalitate, să fie individual. Dar ce facem până să ajungem să ne bucurăm de diversitatea asta?
Trebuie să o acceptăm. Deși fiecare dintre noi arată altfel, cu toții tindem spre aceleași idealuri:
vrem să iubim să fim iubiți și, mai presus de asta, vrem ca toți să trăim în armonie. E adevărat?
Am descoperit în aceste multe luni de recuperări că nu libertatea fizică mă ajută, ci libertatea
spiritului. Am reușit să mănânc prima banană în salonul de spital cu coatele. N-o țineam cu mâinile,
nu puteam. Mi-am dat seama că atâta timp cât eu mă simt liberă, indiferent de lucrurile pe care eu
le pot face sau nu, mi-e mult mai ușor. Întotdeauna se găsesc soluții. Cel mai greu mi-a fost să mă
descurc cu nasturii și cu fermoarele. Sunt încă un chin [râde]. Dar mi-am inventat un elastic pe care
tot timpul îl țineam în mână, îl treceam prin gaica pantalonului, prindeam butonul și trăgeam cu
putere tocmai de încheietură, fără degete. Se poate!
Ar trebui ca toți, fiecare dintre noi să ne bucurăm că suntem altfel, să ne iubim așa cum
suntem, indiferent că avem sau nu avem standardele fizice de revistă, fie că suntem sau nu de
aceeași religie și să fim, dacă nu cer prea mult, mai înțelegători și mai răbdători cu fiecare dintre
noi, cu fiecare persoană pe care o întâlnim, pentru că fiecare are o poveste separată pe care nu o
știm. Vă mulțumesc frumos!

20. VD - Vladimir Drăghia, Niciodată nu aș fi reușit să-mi cumpăr ceva mai de preț,
TEDx Cluj, 18 septembrie 2019. https://www.youtube.com/watch?v=ssRim2CmRsg

Este exact ca în visul de aseară, doar că aseară, în vis, eram complet dezbrăcat [râsete]. Am
rezolvat partea cu îmbrăcămintea, acum să vă povestesc de ce am venit aici. Am venit să vă
povestesc cum anul trecut, pe vremea asta, am ajuns să câștig 100.000 de euro și să-i donez și am
făcut asta [aplauze] în timp ce stăteam cu chirie împreună cu iubita mea de atunci, soția mea actuală
și cu Zora, fetița noastră, care, pe atunci, avea 6 luni. Și am făcut asta fără ca vreunul dintre noi să
aibă un venit stabil. Și am făcut-o, de asemenea, fără să fiu sfânt sau inconștient. Doar inconștient
am fost numit, sfânt niciodată [râsete]. O să vă povestesc imediat cum. Să începem cu începutul.
Pentru cine nu știe, am participat la Exatlon. Exatlon este un fel „Supraviețuitorul”, dar pe steroizi,
adică am fost în Republica Dominicană și am alergat ca disperatul vreo 5 luni, cam așa, pe tot felul

296
de trasee sportive, mâncând orez fiert și ouă fierte de două ori pe zi în fiecare zi. Am mâncat, am
făcut calcului, în jur de 450-500 de ouă fierte cât am fost acolo. Cât am fost în Republica
dominicană am suferit de dor, de foame și de înstrăinare. Cu foamea și cu înstrăinarea sunt obișnuit,
pentru că am crescut 7 ani într-un internat, în internatul liceului cu profil sportiv Brăila, de la 12 la
18 ani am locuit acolo. V-aș fi pus o poză și cu internatul, dar ăștia l-au renovat între timp și arată
chiar bine, nu aș vrea să credeți că am stat la hotel 7 ani [râsete]. Am, în schimb, o poză cu patul
pe care am dormit 7 ani. Vreți să-l vedeți? [Publicul: „Da!”]. Ăsta e [indică spre ecranul din spate].
7 ani, nu exagerez, m-am trezit în fiecare dimineață la 6:15, fiindcă la 7 fără un sfert începeam
antrenamentul la înot. În fiecare dimineață jumătate din corp n-o mai simțeam. A fost greu, dar m-
a pregătit pentru ce a urmat și a urmat viața.
Vă ziceam că am suferit de dor și de dor am suferit cel mai tare, pentru că atunci când am
plecat în Republica Dominicană și le-am lăsat acasă pe Alice și pe Zora. Zora avea 6 luni, când am
plecat eu de acasă, când m-am întors, aproape un an. Știți și dumneavoastră, probabil, cum se
schimbă copiii la vârsta aia. Când am ajuns acasă, am găsit un copil cu părul crescut, cu dinții
crescuți și care, din păcate, nu prea mai știa cine sunt. Ideea este că am sacrificat foarte mult să fiu
acolo și nu m-am sacrificat doar pe mine, ci am sacrificat și persoanele dragi mie. Cât stăteam acolo
și treceau lunile pe lângă mine, și chiar anotimpurile, mă gândeam cât de ușor punem preț fix pe
lunile din viața noastră, mă gândeam cam cât costă una an din viața noastră. Cam cât costă jumătate
de an din tinerețea mea sau, mai precis, cât costă jumătate de an, ca părinte, din primul an de viață
al copilului tău. Îngrijorător este că punem des preț fix pe anii noștri, pe lunile noastre, dar ăsta este
un subiect pentru un alt discurs TED.
Haideți să vă spun cum a luat în mintea mea naștere ideea de a dona banii. Păi foarte simplu!
Ca un băiat de Galați ce mă aflu, că sunt din Galați, cu o seară înainte să plec la Exatlon, mi-am
dat seama că aș avea 3 % șanse să câștig. Pentru matematicienii din sală, 3,33% șanse, pentru că
eram 30 de concurenți. Și mi-am dat seama că oricât de bun așa fi, sunt foarte puține șanse să câștig
și am pus problema exact așa cum v-o spun acum. Am avut un dialog mental cu soarta și am zis:
„Uite, eu sunt dispus să dau jumătate din banii pe care i-aș câștiga unei cauze nobile. Fusesem deja
de două ori voluntar pentru Magic Camp – Magic Camp este o asociație care are grijă de copii cu
afecțiuni oncologice – și știam că am mare încredere în oamenii ăia de acolo și știam că acolo e
mare nevoie de bani și că acolo banii ăia ar aduce multă alinare. Sincer să fiu, prima dată m-am
gândit la mine. Prefer să câștig 50 % din ceva decât 100 % din nimic. Și am plecat la Exatlon cu

297
gândul ăsta și pe măsură ce treceau săptămânile și șansele mele de a câștiga acel concurs creșteau
și ele și visul începea să devină real, nu-mi dădea pace întrebarea, dar o să revin asupra întrebării
imediat, pentru că trebuie să recunosc în fața voastră că în timp ce creșteau șansele de a câștiga m-
a bătut de vreo două ori și următorul gând – Știți bancul ăla cu băiatul care căuta loc de parcare și
cu Dumnezeu? Vi-l spun: Era un băiat, căuta un loc de parcare, se chinuia să ajungă la oră fixă la
întâlnire, dacă nu ajungea, pierdea tot. Și, în disperare de cauză, se uită spre Dumnezeu, spre cer,
el fiind în mașină, și zice: „Dumnezeu, te rog frumos, fă o minune să am un loc de parcare, fiindcă
dacă nu ajung, pierd tot, dar dacă ajung, promit că donez jumătate”, să zicem. Ca prin minune, un
loc de parcare exact în fața lui, liber. Omul nostru fericit parchează mașina, scoate cheia din contact,
se uită spre Dumnezeu și spune: „Mulțumesc, Dumnezeu, dar nu mai e nevoie, s-a rezolvat!”
[râsete]. – Recunosc că de vreo două ori, spre final, m-a bătut gândul să fac asta. Oricum, nu-i
spusesem nimănui că vreau să donez banii, dar n-am avut niciodată curajul să duc gândul ăsta până
la sfârșit, pentru că mi-e foarte frică de soartă și cred în karmă și, sincer, de frică nu am făcut-o,
dar și pentru că nu-mi dădea pace întrebarea de care vă ziceam acum un minut. Acum o să schimb
puțin registrul și o să vă spun întrebarea. Mă tot gândeam de ce există pe lumea asta copii bolnavi
de cancer. Bănuiesc că nici voi nu știți, pentru că eu m-am gândit mult timp la asta și nu am ajuns
la niciun răspuns. Pentru că după legile care guvernează universul meu, acest lucru nu are de ce să
se întâmple, pentru mine totul trebuie să aibă o cauză. Și eu, pur și simplu, nu înțeleg de ce există
copii bolnavi de cancer, ce au făcut ei, cu ce au greșit, ce s-a întâmplat. Și pe măsură ce mă gândeam
la lucrul ăsta, îmi dădeam seama cât noroc am că sunt sănătos și cât noroc am că Zora, fiica noastră,
s-a născut sănătoasă și că este sănătoasă, și că am ce mânca, și că am un acoperiș deasupra capului,
și că totul ține de noroc. Eu n-am făcut nimic special să mă nasc sănătos și să fiu sănătos până
acum. Și n-am făcut nimic special să se nască Zora sănătoasă, așa cum copiii ăia nu au greșit cu
nimic că s-au născut așa sau că s-au îmbolnăvit la 2, 3, 4 ani de o boală demolatoare, așa cum n-au
greșit nici părinții lor. Atunci am avut momentul ăsta revelator – săi spunem – în care mi-am dat
seama că, dacă voi câștiga 100.000 și voi dona 50, de fapt, nu voi da 50, ci iau 50, pentru că eu am
deja tot ce-mi trebuie și n-ar însemna decât să-mi iau niște surplus cu banii ăia. Și câtă bucurie mi-
aș lua eu de 50.000 și câtă alinare ar aduce acelor copii banii respectivi? Așa am ajuns să donez
toți banii. [aplauze]
Să vă zic de ce nu este de aplaudat. Mulțumesc, dar să vă zic de ce, pentru că gândind astfel,
dacă avem momentul ăsta de conștientizare, ne dăm seama că singurul lucru de bun-simț pe care

298
puteam să-l fac ăsta era: să donez toți banii. Și chiar a fost singurul lucru de bun-simț pe care l-am
putut face.
Și acum să vă spun de ce cred eu cu adevărat că discursul ăsta își are loc aici, la TEDx: pentru
că mesajul din spatele lui are cu adevărat puterea de a schimba lumea în care trăim. De ce? Pentru
că persoana asta, pe care această poveste pe care tocmai v-am spus-o o descrie nu este nici pe
departe atât de bună pe cât o face povestea să pară. De fiecare dată, fiecare situație în care mă
găsesc, mă gândesc mai întâi la mine, mă gândesc cum să mă pun eu la adăpost, cum să ies eu bine
din orice situație în care sunt. Sunt egoist. Sunt fricos. Sunt manipulator. Și aș vrea să aveți, vă rog
frumos, câteva secunde de sinceritate cu voi și să recunoașteți față de voi că, într-o oarecare măsură,
și voi sunteți la fel ca mine, cu bune și cu rele. Ca să nu fie doar niște vorbe-n vânt o să vă arăt o
fotografie – nu-mi face cinste deloc și este un moment pe care am făcut tot posibilul să-l îngrop în
ultimii ani și pe care mi-e foarte greu să-l expun. Ăsta sunt eu acum trei ani, băut la volan. Beat,
de fapt. M-am ales cu dosar penal și cu o imensă pată pe conștiință. A fost prima dată când mi-a
fost rușine să mă uit în ochii maică-mii și sper eu și ultima. Și totuși, așa vicios cum sunt, cum am
reușit să donez banii ăia pentru care am muncit, pentru care m-am sacrificat? Nu i-am câștigat la
Loto. Răspunsul este foarte simplu: pentru că sunt egoist. Din egoism i-am donat, pentru că părerea
mea este că nu există altruism pur. De fiecare dată când dăm, luăm. De fiecare dată când dăm,
putem să dăm fără să spunem cuiva, să dăm în liniște. De fapt, avem noi o impresie mai bună despre
noi când dăm. Putem să dăm fără cerem ceva în schimb – tot pentru noi dăm. Și dacă dăm și spune,
ce, care-i problema? N-am înțeles niciodată asta. De ce să dăm și să nu spunem? Pregătindu-mă
pentru acest discurs, am dat peste o vorbă care mie-mi place foarte mult și cu care sunt total de
acord: „Fiecare faptă bună făcută și nespusă este pe jumătate irosită”. De ce? Pentru că lumea în
care trăim are nevoie de exemple pozitive.
Nu sunt aici să vă spun câtă nevoie de bine are lumea în care trăim, pentru că știți deja. Știți
deja de diferențele rasiale și de gen, știți deja de cruzimea cu care tratăm animalele, știți deja cum
tratăm planeta asta care nu ne mai suportă. Eu cred că suntem viciați până-n măduva oaselor și că
nu ne putem schimba. Îmi pare rău, dar asta cred. Tocmai de asta, propun să nu ne schimbăm.
Propun să rămânem așa viciați și egoiști. Propun, în schimb, să facem din egoism bine, să facem
bine pentru noi și dacă învățăm să facem bine, pentru că nouă ne facem binele ăla, nu trebuie să ne
schimbăm. În schimb, schimbăm radical în bine lumea în care trăim.

299
 Sunt aici în fața voastră, pe scena asta, și vă spun cu mândrie, fără nicio rușine că donarea
acelui premiu a fost cel mai bun lucru pe care mi l-aș fi putut face vreodată și niciodată, nici măcar
cu 100.000 de euro, nu aș fi reușit să-mi cumpăr ceva mai de preț. Vă mulțumesc!

300
 Bibliografie

1. Referințe bibliografice

Aikhenvald, A. Y. (2004). Evidentiality, Oxford, Oxford University Press.

Ajzen, I. (1989). Attitude change and behavior, în A.R. Pratkanis, S.J. Breckler și A.G. Greenwald
(eds.), Attitude structure and function, New Jersey/London, Lawrence Erlbaum Associates,
241-274.
Albarracín, D., Johnson, B. T., Zanna, M. P., Kumkale, G. T. (2005). Attitudes: Introduction and
Scope, în D. Albarracín, B. T. Johnson și M. P. Zanna (eds.), The handbook of attitudes,
Mahwah, Lawrence Erlbaum Associates Publishers, 3-21.
Anderson, C. (2016). TED talks: ghidul oficial TED pentru vorbit în public, București, Publica.
Appel, M., Richter, T. (2007). Persuasive Effects of Fictional Narratives Increase Over Time.
Media Psychology, 10(1), 113-134.
Aron, A. P., Mashek, D. J., Aron, E. N. (2004). Closeness as Including Other in the Self, în D. J.
Mashek și A. Aron, Handbook of Closeness and Intimacy, New Jersey/London, Lawrence
Erlbaum Associates, 27-43.
Aron, A., Lewandowski Jr., G. W., Mashek, D., Aron, E. N. (2013). The Self-Expansion Model of
Motivation and Cognition in Close Relationships, în J. A. Simpson și L. Campbell
(eds.), Oxford library of psychology. The Oxford handbook of close relationships, Oxford
University Press, 90-115.
Austin, J. L. (1962). How to Do Things with Words, Oxford, Oxford University Press.
Ayres, J. (1983). Strategies to maintain relationships: Their identification and perceived usage,
Communication Quarterly, 31(1), 62-67.
Bakhtin, M. M. (1986). The problem of speech genres. Speech genres and other late essays, 17(3),
60-102.
Barthes, R. (1970). L'ancienne rhétorique [Aide-mémoire]. Communications, 16(1), 172-223.
Bawarshi, A. S., Reiff, M. J. (2010). Genre: an introduction to history, theory, research, and
pedagogy, Anderson, Parlor Press.
Belciu, E. (2016). Humour in the Western Dramatic Canon. Journal of Romanian Literary Studies,
9, 460-471.

301
Berthoff, A. E. (1975). Reclaiming the Imagination. Paper presented at the Annual Meeting of the
Conference on College and Composition and Communication (26th, St. Louis).
Bhatia, V. K. (2005). Generic patterns in promotional discourse, în H. Halmari și T. Virtanen
(eds.), Persuasion across Genres. A Linguistic Approach, Amsterdam/Philadelphia, John
Benjamins Publishing Company, 213-228.
Bhatia, V. K. (2013). Analysing genre: Language use in professional settings, New York,
Routledge.
Bilbow, G. T., Yeung, S. (1998). Learning the pragmatics of `successful` impression management
in cross-cultural interviews. Pragmatics, 8(3), 405-417.
Black, M. (1955). Metaphor. Proceedings of the Aristotelian Society, 55(1), 273-294.
Black, M. (1977). More about metaphor. Dialectica, 31(3-4), 431-457.
Black, M. (1979). How Metaphors Work: A Reply to Donald Davidson. Critical Inquiry, 6(1), 131-
143.
Borg, E. (2003). Discourse community. ELT Journal Volume, 57(4), 398-400.
Bowman Jr., R. F. (2007). How Can Students Be Motivated: A Misplaced Question?. The Clearing
House, 81(2), 81-86.
Breckler, S. J. (1984). Empirical validation of affect, behavior, and cognition as distinct
components of attitude. Journal of Personality and Social Psychology, 47(6), 1191-1205.
Brown, P., Levinson, S. C. (1987). Politeness. Some Universals in Language Usage, Cambridge,
Cambridge University Press.
Brunel, F. F., Nelson, M. R. (2003). Message Order Effects and Gender Differences in Advertising
Persuasion. Journal of Advertising Research, 43(3), 330-340.
Bruthiaux, P. (2005). In a nutshell: Persuasion in the spatially constrained language advertising,
în H. Halmari și T. Virtanen (eds.), Persuasion across Genres. A Linguistic Approach,
Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins Publishing Company, 135-152.
Buck, R., VanLear, C. A. (2002). Verbal and Nonverbal Communication: Distinguishing
Symbolic, Sontaneous, and Pseudo-Spontaneous Nonverbal Behavior. Journal of
Communication, (52)3, 522-541.
Cameron, K. A. (2009). A practitioner’s guide to persuasion: An overview of 15 selected
persuasion theories, models and frameworks. Patient education and counseling, 74(3), 309-
317.

302
Campbell, G. (1988). The Phylosophy of Rethoric, Carbondale, Illinois, University Press.
Canary, D. J., Dainton, M. (2006). Maintaining relationships. The Cambridge handbook of
personal relationships, în A. L. Vangelisti și D. Perlman (eds.), The Cambridge handbook of
personal relationships, Cambridge, Cambridge University Press, 727-743.
Carnegie, D. (1981). How to Win Friends and Influence People, New York, Simon.
Carnegie, D. (2017). How to develop self-confidence and influence people by public speaking, New
York, Simon and Schuster.
Cartmill, E.A., Goldin-Meadow, S. (2016). Gesture, în D. Matsumoto, H.C. Hwang și M. G. Frank
(eds.), Handbook of Nonverbal Communication, Washington, American Psichological
Association, 307-334.
Carver, C. S., Scheier, M. F. (1981). The self-attention-induced feedback loop and social
facilitation. Journal of Experimental Social Psychology, 17(6), 545-568.
Chilton, P. (2004). Analysing political discourse: Theory and practice, London/New York,
Routledge.
Cialdini, R. B. (2008). Psihologia persuasiunii – Totul despre influențare, București,
BusinessTech.
Ciupală, A. (2017). Biblioconsilierea și vizualizarea creativă. Journal of Inovation in Psychology,
Education and Didactics, 21(1), 109-114.
Clark, H. H., Gerrig, R. J. (1990). Quotations as Demonstrations. Language, 66(4), 764-805.
Clifford, D. (1987). Persuasive Preaching. The Furrow, 38(7), 467-468.
Cofer, C. N., Appley, M. H. (1964). Motivation: theory and research, New York, Wiley.
Cohen, P.S. (1966). Social Attitudes and Sociological Enquiry. The British Journal of Sociology,
17(4), 341-352.
Cohen, T. (1978). Metaphor and the Cultivation of Intimacy. Critical Inquiry, 5(1), 3-12.
Collins, N. L, Feeny, B. C. (2004). An Attachment Theory Perspective on Closeness and Intimacy,
în D. Mashek și A. Aron (eds.), Handbook of Closeness and Intimacy, Mahwah, Erlbaum,
163-187.
Coman, M. (2009) (coord.). Manual de jurnalism, Iași, Polirom.
Conger, J. A. (1998). The necessary art of persuasion. Harvard business review, 76, 85-95.
Conrey, F. R., Smith, E. R. (2007). Attitude representation: attitudes as patterns in a distributed,
connectionist representational system. Social Cognition, 25(5), 718-735.

303
Corbett, E. P. J. (1965). Classical Rhetoric for the Modern Student, New York, Oxford University
Press.
Cunningham, W. A., Zelazo, P. D., Packer, D. J., van Bavel, J. J. (2007). The iterative reprocessing
model: a multilevel framework for attitudes and evaluation. Social Cognition, 25(5), 736-
760.
Cvasnîi Cătănescu, M. (2006). Retorică publicistică – de la paratext la text, Bucureşti, Editura
Universităţii din Bucureşti.
Damasio, A. (2003). Looking for Spinoza: Joy, Sorrow, and the Feeling Brain, New York,
Houghton Mifflin Harcourt.
De Graaf, A., Hustinx, L. (2011). The effect of story structure on emotion, transportation, and
persuasion. Information Design Journal, 19(2), 142-154.
De Landtsheer, C. (1998). Introduction to the Study of Political Discourse, în O. Feldman și C. de
Landtsheer (eds.), Politically speaking: A worldwide examination of language used in the
public sphere, Connecticut, Greenwood Publishing Group, 1-16.
Deci, E., Flaste, R. (1995). Why we do what we do: Understanding self-motivation, New York,
Putnam.
Deci, E., Rayn, R. M. (2000). Intrinsic and Extrinsic Motivations: Classic Definitions and New
Directions. Contemporary Education Psychology, 25(1), 54-67.
DeVito, J. A. (2002). Human Communication: The Basic Course (12th ed.), New York, Allyn &
Bacon.
DeVito, J. A. (2013). The Interpersonal Communication Book (13 th ed.), Boston, Pearson.
Dobre. M. (2017). Discurs publicitar, retorică, logică, București, Editura Trei.
Domino, B., Conway, D. W. (2001). Optimism and pessimism from a historical perspective, în E.
C. Chang (ed.), Optimism & pessimism: Implications for theory, research, and practice,
Washington, American Psychological Association, 13-30.
Drury, N. (2001). Creative Visualization to Attain Your Goals and Improve Your Well-being, New
York, Barnes & Noble Books.
Dweck, C. S. (2006). Mindset, New York, Random House.
Eagly, A. H., Chaiken, S. (2007). The advantages of an inclusive definition of attitude. Social
Cognition, 25(5), 582-602.

304
Eana, R. G., Munteanu, C. (2007). Limbajul micii publicități și libertatea presei locale de după
1989. Revista Română de Jurnalism și Comunicare, 2(2/3), 59-66.
Escarpit, R. (1976). L’Humour, Paris, PUF.
Fabarez, M. (2002). Preaching That Changes Lives, Nashville, Thomas Nelson.
Fabrigar, L. R., MacDonald, T. K., Wegener, D. T. (2005). The Structure of Attitudes, în D.
Albarracín, B. T. Johnson și M. P. Zanna (eds.), The handbook of attitudes, Mahwah,
Lawrence Erlbaum Associates Publishers, 79-125.
Fairclough, I., Fairclough, N. (2012). Political discourse analysis: A method for advanced students,
London, Routledge.
Fauconnier, G., Turner, M. (2002). The way we think: conceptual blending and the mind's hidden
complexities, New York, Basic Books.
Fazio, R. H. (2007). Attitudes as object-evaluation associations of varying strength. Social
Cognition, 25(5), 603-637.
Feldman, O., de Landtsheer, C. (eds.). (1998). Politically speaking: A worldwide examination of
language used in the public sphere, Connecticut, Greenwood Publishing Group.
Fetzer, A. (2002). Sincerity and credibility in political interviews, în P. Chilton și C. Schäffner
(eds.), Politics as text and talk: Analytic approaches to political discourse (Vol. 4),
Amsterdam, John Benjamins Publishing, 173-201.
Fetzer, A. (ed.). (2013). The pragmatics of political discourse: Explorations across cultures,
Amsterdam, John Benjamins Publishing.
Forgas, J.P. (1985). Interpersonal behaviour: the psychology of social interaction, Sydney/New
York, Pergamon Press.
Freedman, A. (1993). Show and tell? The role of explicit teaching in the learning of new genres.
Research in the Teaching of English, 27(3), 222-251.
Gabatiuc, N. (2018). Demers teoretic privind managementul impresiilor. Prezentarea sinelui în
viaţa socială. Studia Universitatis Moldaviae, 5(115), 166-174.
Gallo, C. (2014). Talk like TED: the 9 public-speaking secrets of the world's top minds, New York,
St. Martin's Press.
Garvin, D. A, Roberto, M. A. (2005). Change through persuasion. Harvard business review, 83(2),
26-33.
Gawain, S. (1998). Creative visualization, California, Nataraj Publishing.

305
Gerrig, R. (1993). Experiencing Narrative Worlds: On the Psychological Activities of Reading,
New Haven, Yale UP.
Gibson, B., Sachau, D. A. (2000). Sandbagging as a Self-Presentational Strategy: Claiming to be
less than you are. Personality and Social Psychology Bulletin, 26(1), 56-70.
Golea, M. (2020). Conservatorism și inovare în discursul religios. Qvaestiones Romanicae, 8, 139-
147.
Goñi, E., Madariaga, J. M., Axpe, I., Goñi, A. (2011). Structure of the Personal Self-Concept
(PSC). Questionnaire. International Journal of Psychology and Psychology Therapy, 11(3),
509-522.
Goodman, N. (1970). Some Notes on Languages of Art. The Journal of Philosophy, 67(16), 563-
573.
Goffman, E. (1955). On Face-Work. Psychiatry, 18(3), 213-231.
Goffman, E. (1967). Interaction Ritual. Essays on Face-to-Face Behavior, New York, Pantheon
Books.
Grady, J., Oakley, T., Coulson, S. (1999). Blending and metaphor. Amsterdam Studies in the
Theory and History of Linguistics Science Series, 4, 101-124.
Graesser, A. C., Olde, B., Klettke, B. (2002). How does the mind construct and represent stories,
în M. Green, J. Strange și T. Brock (eds.), Narrative impact: Social and cognitive
foundations, Mahwah, Erlbaum, 229-262.
Green, M. C., Brock, T. C. (2000). The role of transportation in the persuasiveness of public
narratives. Journal of Personality and Social Psychology, 79(5), 701-721.
Green, M. C., Brock, T. C., Kaufman, G. F. (2004). Understanding Media Enjoyment: The Role of
Transportation Into Narrative Worlds. Communication Theory, 14(4), 311-327.
Green, M. C. (2006). Narratives and cancer communication. Journal of Communication, 56(1),
163-183.
Grice, H. P. (1975). Logic and conversation, în P. Cole și J. L. Morgan (eds.), Syntax and
Semantics: speech acts (Vol. 3), New York, Academic Press, 41-58.
Guerrero, L. K., Anderson, P. A., Afifi, W. A. (2018). Close encounters: communication in
relationships, Los Angeles/London, Sage Publications.
Halliday, M. A. K. (1978). Language as social semiotic: The social interpretation of language and
meaning, London, Edward Arnold.

306
Halmari, H., Virtanen, T. (eds.) (2005). Persuasion across Genres. A Linguistic Approach,
Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins Publishing.
Hargie, O. (2019). The Handbook of Communication Skills (4th ed.), London/New York, Routledge,
Taylor & Francis Group.
Hefferon, K., Boniwell, I. (2011). Positive psychology: Theory, research and applications,
London, McGraw-Hill.
Henriques, G. (2016). Self-Reflective Awareness: A Crucial Life Skill.
URL:https://www.psychologytoday.com/us/blog/theory-knowledge/201609/self-reflective-
awareness-crucial-life-skill?fbclid=IwAR3UBD7_CT3KhXI5yhopoxZ1mQa1QCgBd8e7-
M-Tp2hzFB3qudAvT3oll-8 (accesat în perioada 2019-2021).
Hickson, M., Stacks, D.W., Moore, N. J. (2007). Nonverbal communication: Studies and
applications, New York, Oxford University Press.
Hill, N., Stone, W. C. (1987). Success through a positive mental attitude, New York, Simon and
Schuster.
Holly, W. (1989). Credibility and political language, în R. Wodak (ed.), Language, power and
ideology: Studies in political discourse, Amsterdam, John Benjamins Publishing, 115-135.
Hu, H. C. (1944). The Chinese concepts of „face”. American Anthropologist, 46(1), 45–64.
Ionescu-Ruxăndoiu, L. (2003). Limbaj și comunicare. Elemente de pragmatică lingvistică,
București, Editura All.
Isberner, M., Richter, T., Schreiner, C., Eisenbach, Y., Sommer, C., Appel, M. (2019).
Empowering Stories: Transportation into Narratives with Strong Protagonists Increases Self-
Related Control Beliefs. Discourse Processes, 56(8), 575-598.
Jacoby, M. (2017). Parable as a tool of philosophical persuasion. Philologica, 4, 85-96.
Jäkel, O. (1999). Kant, Blumenberg, Weinrich: Some Forgotten Contributions to the Cognitive
Theory of Metaphor, în R. Gibbs și G. Steen (eds.), Metaphor in cognitive linguistics,
Amsterdam, John Benjamins Publishing, 9-29.
Jamieson, K. H., Campbell, K. K. (1982). Rhetorical hybrds: Fusions of generic elements.
Quarterly Journal of Speech, 68(2), 146-157.
Johnson, C. E. (1987). An Introduction to Powerful and Powerless Talk in the Classroom.
Communication Education, 36(2), 167-172.

307
Jones, A. (1905). Persuasion in Preaching. Its nature and importance. The Baptist Review and
Expositor, 3(2), 264-276.
Jones, E. E., Pittman, T. S. (1982). Toward a general theory of strategic self-
presentation. Psychological perspectives on the self, 1(1), 231-262.
Juckel, J., Bellman, S., Varan, D. (2016). A humor typology to identify humor styles in sitcoms.
Humor, 29(4), 583-603.
Jung, C. G. (1994). În lumea arhetipurilor, Bucureşti, Jurnalul Literar.
Jung, C. G. (1997). Tipuri psihologice, București, Humanitas.
Kahneman, D., Tversky, A. (1979). Prospect theory: An analysis of decision under risk.
Econometrica: Journal of the econometric society, 47(2), 263-291.
Kanfer, R. (1990). Motivation theory and Industrial/Organizational psychology, în M.D. Dunette
și L. Hough (eds.), Handbook of industrial and organizational psychology. Volume 1. Theory
in industrial and organizational psychology, Palo Alto, Consulting Psychologists Press, 75-
170.
Katz, D. (1960). The functional approach to the study of attitudes. Public Opinion Quarterly, 24(2),
163-204.
Kearney, R. (2002). On Stories, New York, Routledge.
Kelman, H. C. (1958). Compliance, identification, and internalization: three processes of attitude
change. Conflict resolution, 11(1), 51-60.
Labov, W. (1972). Language in the inner City, Philadelphia, University of Pennsylvania Press.
Lakoff, G., Johnson, M. (1980). Metaphors we live by, Chicago, Chicago University Press.
LaPiere, R. T. (1934). Attitudes vs. Actions. Social Forces, 13(2), 230-237.
Latham, G. P., Locke, E. A. (2004). What Should We Do about Motivation Theory? Six
Recommendations for the Twenty-First Century. The Academy of Management Review,
29(3), 388-403.
Leary, M. R., Kowalski, R. M. (1990). Impression Management: A literature Review and Two-
Component Model. Psychological Bulletin, 107(1), 34-47.
Leech, G. (1983). Principles of Pragmatics, London, Longman.
Lee, S., Quigley, B. M., Nesler, M. S., Corbett, A. B., Tedeschi, J. T. (1999). Development of a
self-presentation tactics scale. Personality and Individual Differences, 26, 701-722.

308
Leff, M. C., Mohrmann, G. P. (1974). Lincoln at Cooper Union: A rhetorical analysis of the
text. Quarterly Journal of Speech, 60(3), 346-358.
Levin, B. A., Fine, J., Young, L. (2001). Expository Discourse: A Genre-based Approach to Social
Science Research Texts, London/New York, Continuum.
Levine, R. (2003). The power of persuasion: how we are bought and sold, New Jersey, John Wiley
& Sons.
Lewis, M. A., Neighbors, C. (2005). Self-Determination and the Use of Self-Presentation
Strategies. The Journal of Social Psychology, 145(4), 469-489.
Linley, P. A., Joseph, S., Harrington, S., Wood, A. M. (2006). Positive psychology: Past, present,
and (possible) future. The Journal of Positive Psychology, 1(1), 3-16.
Lochard, G., Boyer, H. (1998). Comunicarea mediatică, Iași, Institutul European.
Lloyd-Jones, D. M. (1972). Preaching & Preachers, Grand Rapids, Zondervan Publishing House.
Lulofs, R.S. (1991). Persuasion: contexts, people, and messages, Scottsdale, Gorsuch Scarisbrick
Publishers.
Main (2004). The rupture of time. Synchronicity and Jung’s Critique of Modern Western Culture,
New York, Brunner-Routledge.
Maio, G., Haddock, G. (2009). The psychology of attitudes and attitude change, London/Los
Angeles, Sage Publications.
Mao, L. R. (1994). Beyond politeness theory: face revisited and renewed. Journal of Pragmatics
21, 451-486.
Mar, R. A. (2004). The neuropsychology of narrative: story comprehension, story production and
their interrelation. Neuropsychologia, 42, 1414-1434.
Marsh, J.E., Fazio, L.K. (2006). Learning errors from fiction: Difficulties in reducing reliance on
fictional stories. Memory & Cognition, 34(5), 1140-1149.
Martin, J. R. (1997). Analysing genre: functional parameters, în J. R. Martin și F. Christie (eds.),
Genre and Institutions: Social Processes in the Workplace and School, London/New York,
Continuum, 3-39.
Maslow, A. H. (1943). A theory of human motivation. Psychological review, 50(4), 370-396.
Maslow, A. (1954). Motivation and Personality, New York, Harper & Row Publishers.
Maslow, A. (1970). Motivation and Personality (3rd ed.), New York, Longman.
Maslow, A. H. (1971). The farther reaches of human nature, New York, Viking Press.

309
Masur, P. K. (2017). Situational Privacy and Self-Disclosure, Cham, Springer International
Publishing.
McNeill, D. (1992). Hand and mind: What gestures reveal about thought, Chicago/London,
University of Chicago Press.
Miller, C. R. (1984). Genre as social action. Quarterly Journal of Speech, 70(2), 151-167.
Miller, C. R., Kelly, A. R. (2016). Discourse Genres. Verbal Communication, 3, 269-286.
Moraru, E. M. (2007). Transferul mitic în publicitate. Jurnalism și comunicare, 2-3, 52-58.
Morrissey, M. (2002). Scripture, Style and Persuasion in Seventeenth-Century English Theories of
Preaching. The Journal of Ecclesiastical History, (53)4, 686-706.
Mulholland, J. (1994). Handbook of persuasive tactics. A practical language guide, London/New
York, Taylor & Francis e-Library.
Nabi, R. L., Green, M. C. (2015). The role of a narrative's emotional flow in promoting persuasive
outcomes. Media Psychology, 18(2), 137-162.
Naylor, J. C., Pritchard, R. D., Ilgen, D. R. (2007). A Theory of Behavior in Organizations, New
York, Academic Press.
Neșu, N. (2003). Specificul strategiei argumentative în discursul politic. Dacoromânia, 7-8, 231-
238.
Oatley, K. (2002). Emotions and the story worlds of fiction, în M. Green, J. Strange, T. Brock
(eds.), Narrative impact: Social and cognitive foundations, Mahwah, Erlbaum, 39-69.
Östman, J.-O. (2005). Persuasion as implict anchoring: the case of collocations, în H. Halmari și
T. Virtanen (eds.), Persuasion across Genres. A Linguistic Approach,
Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins Publishing, 183-213.
Palinkas, L.A. (1989). Rhetoric and religious experience: the discourse of immigrant Chinese
churches, Northern Virginia, George Mason University Press.
Pennycock, A. (1985). Actions Speak Louder than Words: Paralanguage, Communication, and
Education. Tesol Quarterly, 19(2), 259-282.
Perelman, C. (1982). The realm of rhetoric, Notre Dame, University of Notre Dame Press.
Perloff, R. M. (2003). The Dynamics of Persuasion: communication and attitudes in the 21st
century (2nd ed.), London, Lawrence Erlbaum Associates.
Popa, L. M. (2018). Cultivarea intimității în discursul motivațional, în Actele celui de al XVIII-lea

310
 Colocviu Internațional al Departamentului de Lingvistică (București, 23 – 24 noiembrie
2018), 153-161.
Popa, L. M. (2019). The Roles of Humour in Motivational Discourse. Annals Constantin Brancusi
U. Targu Jiu, Letters & Soc. Sci. Series, 165-173.
Popescu, R. (2014). Creativitatea lexicală ca mijloc de persuasiune în textul publicitar. Diacronia,
80-96.
Polanyi, L., Zaenen, A. (2006). Contextual Valence Shifters, în J.G. Shanahan, Y. Qu și J. Wiebe
(eds.), Computing attitude and affect in text: Theory and applications, Dordrecht, Springer,
1-10.
Prislin, R., Wood, W. (2005). Social Influence in Attitudes and Attitude Change, în D. Albarracín,
B. T. Johnson și M. P. Zanna (eds.), The handbook of attitudes, Mahwah, Lawrence Erlbaum
Associates Publishers, 671–705.
Rachieru, A. D. (2007). Fenomenul comunicațional și eco-publicitatea. Jurnalism și comunicare,
2-3, 25-27.
Radu, C.I. (2013). Retorica, o tehnică literară a persuasiunii, în M. Sala, M. Stanciu Istrate și N.
Petuhov (eds.), Lucrările celui de-al cincilea Simpozion Internațional de Lingvistică,
București, Univers Enciclopedic Gold, 829-838.
Rhodes, N., Toole, J., Arpan, L. M. (2016). Persuasion as reinforcement: Strengthening the pro-
environmental attitude-behavior relationship through ecotainment programming. Media
Psychology, 19(3), 455-478.
Rothman, A. J., Updegraff, J. A. (2010). Specifying when and how gain- and loss-framed messages
motivate healthy behavior: An integrated approach, în G. Keren (ed.), Perspectives on
Framing, London, Psychology Press/Taylor & Francis, 257–278.
Roberts, W. R. (1984). The Rhetoric and the Poetics of Aristotle, New York, Modern Library.
Rosenbloom, S. (2010). A Conference Makes Learning Free (and Sexy). The New York Times.
URL: https://www.nytimes.com/2010/09/26/fashion/26TEDX.html (accesat în perioada
2019-2021).
Rovența-Frumușani, D. (2012). Analiza discursului: ipoteze și ipostaze, București, Tritonic.
Sachs, J. (2012). Winning the story wars: Why those who tell (and live) the best stories will rule
the future, Boston, Harvard Business Press.

311
Sallot, L. (1993). Effects of motive, communicationn style, and licensing on the reputation of public
relations: an impression management perspective, University of Florida, George A.
Smathers Libraries.
Samson, A. C., Gross, J. J. (2012). Humour as emotion regulation: The differential consequences
of negative versus positive humour. Cognition & Emotion, 26(2), 375-384.
Scheibman, J. (2007). Subjective and intersubjective uses of generalizations in English
conversations, în R. Englebretson (ed.), Stancetaking in discourse: subjectivity, evaluation,
interaction, Amsterdam/Philadelphia, John Benjamins Publishing Company, 111-138.
Scheier, M., Carver, C. (1987). Dispositional optimism and physical wellbeing: the influence
of generalized outcome expectancies on health. Journal of Personality and Social
Psychology, 55, 169-210.
Scheier, M., Carver, C. (2009). Optimism, în S. Lopez (ed.), Encyclopedia of Positive Psychology,
Chichester, Blackwell Publishing Ltd, 656-663.
Schneider, D. J., Hastorf, A. H., Ellsworth, P. C. (1979). Person perception (2nd ed.), Reading,
Addison-Wesley.
Schneider, D. J. (1981). Tactical Self-Presentations: Toward a Broader Conception, în Tedeschi,
J. T. (ed.), Impression Management Theory and and Social Psychological Research, New
York, Academic Press, 23-40.
Schreiner, C., Appel, M., Isberner, M.-B., Richter, T. (2018). Argument Strength and the
Persuasiveness of Stories. Discourse Processes, 55(4), 371-386.
Schwarz, N. (2007). Attitude construction: evaluation in context. Social Cognition, 25(5), 638-656.
Scott, S. (2016). The science of laughter. URL: https://www.bbc.com/news/health-37311320
(accesat în perioada 2019-2021).
Searle, J. R. (1969). Speech Acts, London/New York, Cambridge University Press.
Seiter, J. S., Gass, R. H. (eds.) (2004). Perspectives on Persuasion, Social Influence, and
Compliance Gaining, Boston, Pearson/Allyn & Bacon.
Sherif, C. W., Sherif, M., Nebergall, R. E. (1965). Attitude and attitude change: The social
judgment-involvement approach, Philadelphia, Saunders.
Shin, H., Dahana, W.D. (2017). Asymmetric Persuasive Effects of Gain-and-Loss-Related
Messages in Electronic Word of Mouth. Internation Journal of Business and Management,
12(12), 82-96.

312
Shone, R. (1988). Creative visualization: How to use imagery and imagination for self-
improvement, New York, Destiny Books.
Shotton, R. (2018). The Choice Factory: 25 behavioural biases that influence what we buy,
Petersfield, Harriman House Limited.
Sornig, K. (1989). Some remarks on linguistic strategies of persuasion, în R. Wodak (ed.),
Language, power and ideology: Studies in political discourse, Amsterdam, John Benjamins
Publishing, 95-113.
Sporiș, V. (2016). Metafora conceptuală în jurnalismul de televiziune. Fenomenul BREXIT.
Transilvania, 11, 90-96.
Stanciu, L. M. (2019). CHRIS ANDERSON, TED Talks: Ghidul oficial TED pentru vorbit în
public (recenzie). Limbă și literatură, 1, 194-200.
Stoichițoiu-Ichim, A. (1997). Strategii persuasive în discursul publicitar. Limbă și literatură, 2, 45-
54.
Swales, J. (1987). Approaching the Concept of Discourse Community. Annual Meeting of the
Conference on College Composition and Communication (38th), Atlanta.
Swales, J. (2016). Reflections on the concept of discourse community. ASp. la revue du GERAS,
69, 7-19.
Șerbănescu, A. (2002). Întrebarea. Teorie și practică, Iași, Polirom.
Ștefănescu, L. (2008). Retorica argumentării în discursul politic contemporan, București, Editura
Universității din București.
Tedeschi, J. T., Reiss, M. (1981). Identities, the Phenomenal Self, and Laboratory Research, în J.
T. Tedeschi (ed.), Impression Management Theory and and Social Psychology Research,
New York, Academic Press, 3-22.
Thompson, W. (1975). The process of persuasion: principles and readings, New York/London,
Harper & Row Publishers.
Tracy, J. L., Robins, R. W. (2004). Show your pride: Evidence for a discrete emotion
expression. Psychological science, 15(3), 194-197.
Turner, K. J., Osborn, R., Osborn, M., Osborn, S. (2018). Public Speaking: Finding Your Voice,
London, Pearson.
Tversky, A., Kahneman, D. (1981). The framing of decisions and psychology of
choice. Science, 211(4481), 453-458.

313
Van Dijk, T. A., Kintsch, W. (1983). Strategies of Discourse Comprehension, New York,
Academic Press.
Van Dijk, T. A. (2008). Discourse and power, New York, Macmillan International Higher
Education.
VanLear, C. A., Koerner, A., Allen, D. M. (2006). Relationship Typologies, în A. L. Vangelisti și
D. Perlman (eds.), The Cambridge handbook of personal relationships, Cambridge,
Cambridge University Press, 91-110.
Verderber, R. F., Verderber, K. S., Sellnow, D. D. (2010). Communicate! (13th ed.),
Belmont/California, Thomson Wadsworth.
Veste, L. (2019). Procedee și strategii lingvistice de creativitate în discursul publicitar. Studia
Universitatis Moldaviae, 4(124), 84-88.
Vid, I. (2018). Analiza discursului publicitar. Limba și literatura română, Quaestiones Romanicae
VI, 315-319.
Visser, P. S., Mirabile, R. R. (2004). Attitudes in the social context: the impact of social network
composition on individual-level attitude strength. Journal of Personality and Social
Psychology, 87(6), 779–795.
Vorderer, P., Wulff, H. J., Friedrichsen, M. (1996). Suspense: Conceptualizations, theoretical
analyses, and empirical explorations, Mahwah, Lawrence Erlbaum Associates.
Vroom, V. H. (1964). Work and motivation, New York, Wiley.
Walter, M. O. (1955). Toward an analysis of motivation. Quarterly Journal of Speech, 41(3), 271-
278.
Wilson, D. (1990). Ideology and Humor Preferences. International Political Science Review, 11(4),
461-472.
Wyer Jr, R. S. (2003). Social comprehension and judgment: The role of situation models,
narratives, and implicit theories, London, Psychology Press.
Zimmermann, R. (2009). How to understand the parables of Jesus. A paradigm shift in parable
exegesis. Acta Theologica, 29(1), 157-182.

314
2. Dicționare

APADP - VandenBos, G. A. (ed.) (2015). APA Dictionary of Psychology (2nd ed.), Washington,
American Psychological Association.
DSL - Bidu-Vrănceanu, A., Călăraşu, C., Ionescu-Ruxăndoiu, L., Mancaş, M., Pană Dindelegan,
G. (eds.) (2005). Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Nemira.
Popescu-Neveanu, P. (1978). Dicționar de psihologie, București, Editura Albatros.

315