Dacia literară în Alexandru Lăpuşneanu

Perioada literaturii paşoptiste (1830-1860). În această perioadă se pun bazele literaturii noastre moderne şi se
conturează identitatea culturală a literaturii.

La laşi, un grup de tineri coordonaţi de un istoric, politician şi om de cultură, Mihail Kogalniceanu pun bazele unor
mişcari politice si culturale cunoscute sub numele de Dacia literară, a carei activităţi se desfasoară in jurul revistei cu
acelaşi nume.

Ideologia, principiile, ideile si programul revistei si a mişcarii sunt publicate in primul numar al revistei, intr-un articol
intitulat "Introducţie". Principiile elaborate şi sustinute de Mihail Kogalniceanu sunt o continuitate a celor 4 principii
de baza a cronicarilor umanişti: unitatea natională, continuitatea pe teritoriul Daciei, latinitatea limbii şi romanitatea
poporului.

Conduși de îndemnul lui Kogălniceanu: "Scrieți cât veți putea și cum veți putea, scrieți iară nu stricați", scriitorii
perioadei pașoptiste au ca sarcină principală valorificarea istoriei faptelor de vitejie a eroilor legendari, valorificarea
frumuseții peisajului românesc, a miturilor românești și a literaturii populare.

Dacia literară susţine că originalitatea este “însuşirea cea mai preţioasă a unei literaturi” şi respinge imitaţiile şi
traducerile, în special de proastă calitate.

Kogălniceanu susţine că scriitorul trebuie să se inspire direct din realităţile naţionale, din trecutul istoric şi din folclor,
din frumuseţile patriei. Dacia literară deschide astfel perspectiva unei literaturi întemeiate pe observaţie, cultivând
adevărul şi naturalul, încercând eliminarea sentimentalismului excesiv prezent în epocă.

Articolul introductiv al revistei are şi marea calitate de a pregăti unitatea de limbă şi unitatea literară a românilor.

Programul Daciei literare legitimează necesitatea spiritului critic obiectiv, capabil să aprecieze, fără părtinire, o operă
literară: “critica noastră va fi nepărtinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana”.

În spiritul programului revistei, scriitorii au abordat teme şi specii romantice, creând o literatură diversă şi valoroasă.

Scriitorii epocii cultivă în general toate genurile, preponderent pe cel epic şi pe cel liric. Apar atât specii literare
clasice (epistola, fabula, oda, satira), cât şi romantice (meditaţia, elegia, legenda, balada, doina, poezia patriotică,
nuvela istorică, drama istorică, comedia burgheză, eseul ştiinţific, poemul eroic, romanul).

Majoritatea scriitorilor dezvoltă o tematică istorică ce reflectă idealul de eliberare naţională şi socială. Se încearcă
retrezirea în contemporani a mândriei naţionale.

Alexandru Lăpuşneanul apare în 1840 în primul număr al „Daciei literare”. Lui Costache Negruzzi îi revine astfel
meritul de întemeietor al nuvelei istorice, Alexandru Lăpuşneanul rămânând punct de reper al acestei specii în
literatura română prin prezenţa unei intrigi riguroase, a cronologiei liniare, a construcţiei dramatice şi prin
complexitatea personajului.

Negruzzi răspunde programului lui Kogălniceanu prin abordarea tematicii istorice, prin autotohtonism, prin
militantism, prin realizarea culorii locale, prin crearea unui personaj excepţional etc. Înainte de toate însă, nuvela lui
Negruzzi este ilustrativă pentru ceea ce Kogălniceanu aştepta de la literatura română a momentului prin originalitate
şi valoare estetică.

Viziunea asupra lumii îi aparține unui scriitor romantic, dar și cu vocație clasică, ce se raportează la materialul
istoric în mod creator, pentru a da narațiunii un plus de dramatism, de tensiune scenică, pentru a susține echilibrul
compozițional, spectaculozitatea intrigii și pentru a evidenția mesajul moralizator.

Sursa de inspirație a scriitorului au constituit-o cronicile moldovene, mai ales cea a lui Gr. Ureche, unde se vorbeşte
despre revenirea la domnie a lui L. cu ajutor turcesc (1564-1569), despre respingerea lui de către solia marilor boieri,
despre acțiunile sale împotriva boierilor, culminând cu omorârea celor 47 şi chiar despre sfârșitul domnitorului.
Abaterile de la adevărul istoric sunt licenţe prin care textul devine o capodoperă ca subiect și discurs narativ. Astfel,
când Lăpuşneanul vine in Moldova, domnitorul Tomşa fuge in Polonia, împreună cu Moţoc, postelnicul Veveriță și
spătarul Spancioc. Aici vor fi decapitați de craiul leşilor, la cererea lui Lăpuşneanul și prin intervenția turcilor. Ceea ce
i se întâmplă in nuvelă lui Moţoc este inspirat de episodul morții lui Batişte Veveli, relatat de Miron Costin. Faptele
din cap. al II-lea, unde apare domnița Ruxanda, sunt fictive. Creat în totalitate de scriitor este și personajul Stroici, a
cărui prezență este necesară pentru a ilustra boierimea tânără, „bunii patrioți", ceea ce evocă în operă spiritul
pașoptist, atitudinea democratică, revoluționară a noii generații.

Structura textului

Nuvela este desăvârșită printr-o structură clasică, echilibrată, riguroasă. Cele patru capitole de mică intindere au
toate câte un motto ce anunță conținutul epic: "Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau. "; "Ai să dai samă, doamnă";
"Capul lui Moţoc vrem"; "De mă voi scula, pre mulți am să popesc și eu." Toate sunt replici memorabile, două
preluate ca atare din cronici, și toate subliniază o situație conflictuală care conferă trăsături scenice narațiunii. Textul
"este propriu-zis o dramă în mai multe acte în care un conflict primitiv se rezolvă printr-o catastrofă" (T. Vianu)

Fiecare capitol corespunde unui moment al subiectului, ceea ce pune in evidență gradația ascensională emoției
artistice: primul cuprinde expozițiunea și intriga, cel de-al doilea-desfășurarea acțiunii, al III-lea reprezintă punctul
culminant, iar ultimul deznodământul. Cu toate acestea, fiecare dintre cele patru părți ale textului conține o acțiune
relativ independentă, ce cunoaște, la rândul ei, o dezvoltare de la un moment expozitiv către culminant și apoi spre
deznodămant, geniul.

Deși nuvela pare să aibă un aspect fragmentat, din cauza concentrării capitolelor, narațiunea impresionează prin
cursivitate și ritmul accelerat, intrucât sfarşitul fiecărui cap. anticipează ceea ce se petrece în următorul.

Tot la nivel compozițional, remarcăm, în interiorul acestei structuri clasice, două modalități de construcție a textului
romantice, care susțin simetria narațiunii. Astfel, personajele aflate în centrul fiecărui cap. intră în antiteză unele cu
altele: fățărnicia și oportunismul boierului Moțoc se opun durității și voinței nestrămutate pe care le dovedește
domnitorul, arătând că-şi cunoaște bine oamenii; în cap.următor, slăbiciunea doamnei Ruxanda, fire angelică,
sensibilă, temătoare, cu frică de Dumnezeu contrastează cu firea demonică și impulsivitatea voievodului sângeros
etc.

Pe lângă antiteză, remarcăm dramatizarea narațiunii: fiecare cap. are în centru o situație conflictuală de mare
intensitate iar comportamentul personajelor este, în cadrul acestora, unul spectaculos, teatral, romantic: discursul
amenințător, sumbru al voievodului când intră în țară; reacția impulsivă a tiranului față de soția sa când i se cere să
înceteze cu crimele și cinismul pe care îl afișează când zâmbește ca să o liniştească și-i promite "un leac de frică";
masacrul boierilor şi sacrificarea lui Motoc; scena călugăririi și a otrăvirii.

Personajele

Protagonistul este prin excelență un psj romantic, un om excepțional surprins în împrejurări excepționale. Ca
tipologie, L. este imaginea emblematică a tiranului medieval, însetat de putere, orgolios, de o cruzime diabolică,
hotărât în acțiunile sale și înzestrat cu o voință de nestrămutat.

Prezentarea sa este realizată printr-o varietate de procedee care-i conferă complexitate. Și totuși, chiar dacă este un
personaj rotund, complex, imprevizibil în acțiunile sale, domnitorul rămâne un personaj stereotip, specific nuvelei,
care poate fi ușor recunoscut la final după datele sale dominante.

In partea expozitivă a primelor două cap. naratorul îi întocmește o fișă biografică rezumativă, dar semnificativă, care
îl caracterizează mai ales prin intermediul faptelor. Se precizează că n-ar fi pierdut prima domnie "dacă n-ar fi fost
vândut de boieri", că s-a întors în țară cu ajutor de la turci, că pe domnița Ruxanda, fiica "bunului Petru Rareş", "o
alesese de soție ca să atragă inimile norodului". De asemenea, "indată" revenit la domnie, poruncește să fie arse
cetățile Moldovei, unde boierii "urzeau comploturi și ațâțau revolte", apoi confiscă averile marilor feudali, ca să-i
îndepărteze de norod, pe care nu mai aveau cu ce să-l cumpere.

Trăsăturile definitorii ale protagonistului sunt astfel bine conturate: are inteligență și simț politic, luciditate, intuiție și
spirit de anticipație. Toate acțiunile sale ulterioare sunt în acest fel bine motivate, premeditate și regizate magistral.
Nemilos și prevăzător, el se răzbună împotriva boierilor, apoi, cu ipocrizie, își arată intenția de a se împăca
creștinește cu cei pe care i-a prigonit. Cu toate că nu are frică de Dumnezeu, el intră smerit în biserică, pentru a-și
disimula intențiile criminale, printr-un spectacol al pocăinței. Pe Motoc il sacrifică mai târziu decât pe ceilalți boieri
trădători, știind să speculeze în interes personal un moment de criză, încât eliminarea intrigantului să pară mulțimii
dovada supremă a devotamentului și a grijii voievodului față de popor.

Prin replicile sale, multe memorabile și reale, personajul își dovedește intuiția, experiența de viață („eu ii cunosc bine
pe boierii noștri"), hotărârea, luciditatea politică ("proști, dar mulți"), prefăcătoria, sarcasmul, plăcerea de a spune în
față adevăruri crude. „Eşti un tâlhar şi-un vânzător", "nu te mai boci ca o muiere!". Ironia de tip romantic (primul
motto) evoluează către umorul macabru (când i promite soției un leac de frică sau când caută să-l convingă pe Motoc
de necesitatea propriei morți: "să omor o mulțime de oameni pentru un singur om nu ar fi păcat? Judecă dumneata
singur. Du-te de mori pentru binele moșiei dumitale!", ba chiar întărește cu plăcerea jocului sadic: „Sunt bucuros că-
ți plătește norodul pentru slujba ce mi-ai făcut"). Ceilalți îl vad: „crud și cumplit" (Teofan), mu are simțire
omenească", este ceea ce crede dna Ruxanda etc.

Un procedeu realist de caracterizare valorificat sugestiv este notarea gesticii și a mimicii semnificative. Ca orice
personaj romantic, este un om al extremelor, dezechilibrat psihic și emoțional și trece uşor de la mânie la tandrețe,
de la starea de calm la impulsivitate: işi sărută soția pe frunte, apoi "mana lui, din deprindere, se răzămă pe junghiul
din cingătoarea sa"; tot astfel, trece de la surâsul îngăduitor la râsul exaltat, sadic: ,ochii ii scânteiază ca un fulger",
"vorbea singur", "râdea la omor"," iar muschii i se suceau în râsul acesta", toate sugerând parcă demența psj.

Spancioc și Stroici sunt, în cap I, imaginea boierilor cu dragoste de tară, prea tineri pentru a cunoaşte mârşăvia
luptelor politice de la curtea domnească. Lucrul acesta il știe bine și L., când intră in Moldova: "Spancioc e încă tânăr,
în inima lui este iubire de moșie (..) Stroici e un copil care nu cunoaște incă pe oameni". La fel de bine intuiește
domnitorul transformarea acestora odată ce vor intra în mediu viciat al comploturilor boierești, incât poruncește și
omorârea acestora când se răzbună împotriva trădătorilor. Luciditatea lui L. se confirmă și în final, pentru că, reveniți
în Moldova, cei doi sunt implicați în otrăvirea domnitorului, ba chiar asistă cu sadică satisfacție la spectacolul agoniei
voievodului, de parcă li s-ar fi transmis toată violența, demența și cruzimea victimei lor.

Personajul colectiv este una dintre marile reușite ale nuvelei, probând talentul autorului de fin psiholog al
mulțimilor. Mai mulți indivizi ce se adună la un loc devin o mulțime doar când, sub acțiunea unor stimuli exteriori, se
întâlnesc într-o dorință comună, într-o acțiune unitară. Pentru că premeditarea este străină mulțimilor, ele sunt la
început agitate, dezorientate: "prostimea(...) venise fără să știe pentru ce au venit". Iritabilă, această masă de
oameni dezlănțuie niște energii amenințătoare, devine impulsivă și treptat se adună într-un singur glas. Orientarea
se face rapid, prin contagiune mintală, acceptând brusc ceea ce le este sugerat:" capul lui Motoc vrem!". 0 mulțime
este receptivă la ceea ce îi satisface nevoia de senzațional, o atrag imaginile şocante și poate fi ușor dominată dacă i
se sugerează un anumit comportament prin afirmații scurte, prin repetiții, prin simularea acordului cu nevoile sale:
"Luați-l de-l dați norodului și spuneți-i că acest fel plătește Alexandru Vodă celor ce pradă țara".

Intolerantă, autoritară, mulțimea este esență conservatoare. Ca orice ființă primitivă (omul care face parte dintr-o
mulțime dă frâu liber instinctelor, este gata să acționeze, dar nu mai este capabil să judece), se teme de schimbare și
nu vrea cu adevărat să modifice o realitate, ci doar să aibă iluzia că a făcut-o. Aşa se explică de ce țăranii renunță la
revendicările concrete ("să micșoreze dăjdiile!", "să nu ne mai zapciască!"), pentru o satisfacție concretă, imediată-
moartea lui Motoc.

Arta narativă

Discursul narativ se distinge printr-o armonioasă îmbinare de procedee clasice, romantice și realiste.

Clasice sunt prin excelență: structura echilibrată, concizia relatării, dar şi atitudinea moralizatoare a naratorului,
care-și judecă psj sau le etichetează reacțiile: L. ține ,,o deșănțată cuvântare" și e un "tiran" care "a lăsat o pată de
sânge în istoria Moldovei"; Motoc e "un mârșav curtezan" etc.

Pe de altă parte, comentariile naratorului arată implicarea afectivă în relatare, subiectivitate proprie mai degrabă
romantismului. Tot de estetica romantică țin: eroul excepțional, caracterul spectaculos al intrigii, retorismul din
vorbirea voievodului, culoarea locală (descrierea obiceiurilor de la curte, detaliile de mediu -interioarele: palatul,
biserica- și vestimentație, descrierea ospățului domnesc, limbajul arhaic: spahii, stolnic, vornic), inspirația din
trecutul istoric autohton și medieval, tensiunea puternică a unor scene, antiteza dintre angelic și demonic folosită
pentru a contura personajele etc.
Realismul se recunoaște printr-o serie de convenții ca: prezentarea lumii evocate din exterior spre interior;
conturarea psj din lumini și umbre, ceea ce le conferă credibilitate; faptele sunt verosimile (în acord cu datele
caracterologice ale psj), dar și veridice, textul fiind inspirat din letopisețe. Realistă este și tendința spre obiectivitate:
narațiunea la pers., a III-a se face preponderent sobru, din perspectivă par derriere, naratorul este omniscient.

Finalul este închis şi formulat ca o concluzie prin care naratorul moralist evaluează domnia tiranului: „Acest fel fu
sfârșitul lui Alexandru Lăpușneanul, care lăsă o pată de sânge în istoria Moldovei." Referirea la o ctitorie a
voievodului („monastirea Slatina, zidită de el") vine să compenseze cruzimea domnitorului și să umanizeze liniile unui
portret întunecat. Este și o modalitate prin care autorul respectă adevărul vieții, toate chipurile viabile artistic fiind
realizate din lumini şi umbre.

Din punctul meu de vedere, nuvela lui Negruzzi reflectă nu doar principiile ,,Daciei literare", ci și spiritul acestei
publicații revoluționare.

Un argument în sensul acesta il reprezintă imaginea celor doi boieri tineri, care pun binele patriei înaintea
intereselor personale. Astfel, îşi doresc să-l pedepsească pe voievod pentru acțiunile sale abuzive, dar așteaptă
momentul prielnic, și nu aleg drumul domnitorului, care-și redobândise tronul venind cu armată otomană împotriva
lui Tomşa: ,acești doi români erau prea buni patrioți ca să nu judece războiul și venirea oștilor străine ar fi fost
perirea patriei."

Un alt argument este chiar atitudinea moralizatoare a naratorului. Deşi predomină relatarea concisă, neutră, astfel
încât personajele să se prezinte singure cititorilor prin fapte și vorbe, naratorul reprezintă în text vocea unui scriitor
angajat, pentru care istoria națională este o lecție de viață, o experiență colectivă necesară posterității. Aşa se face
că este necruțător atunci când îşi apreciază personajele: ,,intâia lui domnie, în care el nu avusese vreme a-și dezveli
urâtul caracter".

Aşadar, nuvela lui C. Negruzzi este o realizare epocală atât prin desăvârșirea sa literară, cât și prin faptul că ilustrează
sensul adânc al ideologiei paşoptiste.