Alexandru Lăpușneanul.

Costache Negruzzi

Caracterizarea personajului principal

Personajul este, așa cum arăta Roland Barthes, „omul de hârtie”, actantul implicat în acțiunea relatată
de opera epică sau dramatică. Termenul provine din fr. personnage (cf. lat. persona „mască de teatru”, apoi
„rol”). Așa cum opera literară, ca și teatrul, a cunoscut de-a lungul veacurilor mai multe interpretări, la fel și
personajul literar a luat înfățișări diferite în epoci diferite. El își capătă dreptul la viață în tragedia antică, sub
înfățișarea „eroului”. În clasicism se confundă cu „caracterul”, fiind construit în jurul unei singure idei sau
calități (avarul, bigotul, mizantropul). Intenționând să depășească schematismul anterior, romanticii vor crea
personaje bazate pe antiteza bun-rău, frumos-urât, în conflict cu lumea și cu ele însele. Abia realismul, prin
dramă și roman îndeosebi, va marca o adâncire notabilă a cunoașterii omului prin personaje cu o bogată
viață interioară și în continuă evoluție psihologică. În ceea ce privește clasificarea, avem personaje reale sau
fantastice, „plate” (simple) sau „rotunde”(complexe).
Alexandru Lăpuşneanu este personajul principal al nuvelei care “ar fi ajuns celebră ca şi Hamlet
dacă literatura română ar fi avut în ajutor prestigiul unei limbi universale”. Personaj romantic, excepțional,
acesta este un element constitutiv al textului, întreaga “lume” a operei gravitând în jurul personalităţii sale.
Anumite trăsături ale acestuia sunt exagerate, iar unul dintre procedeele folosite de către narator pentru a-l
caracteriza –antiteza- este un procedeu romantic.
Întruchipează tipul domnitorului medieval, crud și tiran. Evoluția sa pe parcursul nuvelei este indicată
în mod direct de naratorul omniscient, care îl prezintă în diverse ipostaze: „vodă”,„domnul”,„tiranul”,
„bolnavul”.
Spirit complex, perfect integrat în mentalitatea epocii, domnul Moldovei guvernează la modul
absolutist într-o vreme când anarhia feudală şi desele lupte pentru putere reprezentau o privelişte obişnuită.
Pe acest fundal nu se putea constitui decât un conflict: acela dintre domnitor şi boieri, poporul fiind obişnuit
cu schimbarea repetată a domniilor, dar şi cu perpetuarea împilării.
Cuvintele şi actele sale au în text valoare de destin. Existenţa lui poate fi redusă în mod simbolic la
cele 4 replici fundamentale, înscrise ca motto la începutul fiecărui tablou dramatic.
Semnificativă este scena iniţială, în care domnitorul este întâmpinat de solia alcătuită din cei patru
boieri care încercau să îl convingă să se întoarcă. Replica personajului scoate în evidenţă hotărârea sa: ”Mai
degrabă îşi va întoarce Dunărea cursul îndărăpt”. Atitudinea în faţa vornicului Moţoc scoate în evidenţă
abilitatea diplomatică şi clarviziunea celebrului personaj, care îl cruţă deocamdată pe acesta: ”îmi eşti
trebuitor ca să mă uşurezi de blăstemurile norodului”. Aceste cuvinte trimit deja la finalul capitolului al
treilea, după cum enunţul următor: ”Sunt alţi trântori de care trebuie curăţit stupul”, prefigurează violenţele
capitolului următor.
Violenţa cu care lichidează boierimea trădătoare este tipic medievală. Rămasă fără posibilitatea de a
complota din interior (Lăpuşneanu demolase cetăţile şi confiscase averile), boierimea era pur şi simplu la
cheremul său. In faţa soţiei îşi reprimă impulsul sângeros, dar dă dovadă de prefăcătorie atunci când îi
promite să se lase de omoruri şi de umor negru, promiţându-i “un leac de frică”.
O altă scenă semnificativă apare în tabloul trei, când disimularea şi prefăcătoria ating punctul
culminant, îmbinându-se cu plăcerea estetică a contemplării cruzimii. Aşezat lângă fereastră, domnitorul
admiră “ măcelăria ce începuse”, cu delicii estete de psihopat. I se adresează lui Moţoc cu o luciditate feroce,
tradusă în text prin replici aproape comice: ”Ce să te mai spovedeşti? Ce să-i spui duhovnicului? Că eşti un
tâlhar şi un vânzător? Asta o ştie toată Moldova”.
In zadar se mută la Hotin pentru a supraveghea mai de aproape pe Spancioc şi pe Stroici, destinul său
se încheiase şi boala îi alterase luciditatea. Cuvintele sale nu mai pot fi destin: ”De mă voi îndrepta, pe mulţi
am să popesc şi eu”. Devin în schimb destin cuvintele altor personaje. Doamna “dă samă” şi, împinsă de
ceilalţi, îşi otrăveşte soţul sub privirile neiertătoare ale lui Spancioc şi Stroici.
In perspectiva receptării critice, protagonistul acestei nuvele poate fi considerat un personaj
controversat, căruia i s-au dat interpretări şi aprecieri diferite. G Călinescu îl consideră “un damnat, osândit
de providenţă să verse sânge şi să năzuie după mântuire”. Criticul îl situează astfel pe Alexandru
Lăpuşneanu sub semnul unui destin căruia nu i se poate sustrage. Destinul, fatum clasic, acţionează asupra
lui ca o forţă oarbă şi de necontrolat. Această perspectivă scoate în relief dimensiunea tragică a unui personaj
aflat în luptă cu destinul.Acelaşi critic vorbeşte despre “o melancolie sangvinară, colorată cu mizantropie”.
El îl descrie pe domnitor ca fiind “disimulat, blazat, cunoscător al slăbiciunilor umane, hotărât şi răbdător”.
Toate aceste calităţi sunt concentrate într-o singură direcţie: dorinţa de răzbunare.
 Un alt critic literar, Nicolae Manolescu, il consideră “un Richard al III-lea doar sangvinar şi teatral
demonic, fără complexitate”, “o caricatură a caracterelor clasice, în măsura în care nu e doar dominat de o
trăsătură, ci mărginit la ea”. Criticul respinge aşadar interpretarea personajului ca un spirit complex şi
contradictoriu, reducându-l la o singură trăsătură de caracter, “cruzimea maladivă”. Astfel, domnitorul apare
ca un personaj simplu, linear, o natură primitivă şi mărginită.
Mijloacele de caracterizare a personajului sunt în primul rând indirecte: fapte, acţiuni, replici,
relaţia cu alte personaje (boierii, Moţoc, domniţa Ruxanda). Este caracterizat direct atunci când naratorul îi
descrie vestimentaţia, în ziua în care Lăpuşneanu vine la biserică pentru a simula împăcarea cu boierii:
”Purta coroana Paleologilor şi peste dulama poloneză de catifea stacojie, avea cabaniţa turcească. Nicio armă
nu avea alta decât un mic junghi cu plăsele de aur”.
Principalul mijloc de caracterizare este unul romantic: antiteza cu domniţa Ruxanda, construită după
modelul antitezei romantice înger-demon. Faţă de ea, Lăpuşneanu dezvăluie surprinzătoare resurse de
gingăşie şi tandreţe: ”Ce veste, frumoasa mea doamnă? ”Când se înfurie o numeşte ”muiere nesocotită”, iar
mâna se îndreaptă iute spre jungher, într-un gest de labilitate psihică şi impulsivitate.
Tema operei este istoria. Inspirată din cronica lui Gr.Ureche, nuvela reconstituie artistic un moment
zbuciumat din istoria medievală a Moldovei din secolul XVI.
Timpul și spațiul sunt precizate și îi conferă verosimilitate acțiunii. Evenimentele se desfășoară în
timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpușneanu, în Moldova. Caracterul sângeros al acțiunilor
voievodului se raportează veridic la realitățile social-politice din acea vreme. Dorința de răzbunare și
cruzimea față de boieri sunt motivate psihologic de trădarea acestora în prima sa domnie.
Conflictul principal, politic, relevă lupta pentru putere între Alexandru Lăpuşneanul, venit pentru a
doua oară pe tronul Moldovei (1564-1569) şi boieri. Conflictul secundar, dintre domnitor și trădătorul
Moțoc, ilustrează setea de răzbunare a protagonistului. Acest conflict se declanșeazî în primul tablou și se
încheie în al treilea. Conflictul social, între boieri și popor, este limitat la revolta mulțimii din capitolul III.
Perspectiva narativă este obiectivă, iar narațiunea la persoana a III-a( viziunea „dindărăt”)
amintește, prin concizie, de relatarea cronicarilor. Stilul narativ se remarcă prin sobrietate și concizie.
Registrele stilistice arhaic și regilonal conferă culoare locală prin expresii populare, regionale( „vreu”,
„pănă”), arhaisme(„spahii”, „vornic”,„armaș”).
Titlul pune în lumină personalitatea puternică a domnitorului care a fost principala sursă de inspirație
pentru crearea unui personaj memorabil.