Sunteți pe pagina 1din 10

AUTOEDUCAŢIA

1
Personalitatea nu reprezintă o creaţie a naturii, o dezvoltare spontană
a datelor înnăscute ci sub influenţa factorilor externi-mediul şi educaţia-omul
se perfecţionează necontenit, îmbogăţindu-şi zestrea nativă şi se
desăvârşeşte ca fiinţă socială. Pe lângă influenţa factorilor externi, un rol
important în cadrul acestui proces complex îl au eforturile proprii îndreptate
conştient asupra sa pentru formarea de trăsături pozitive. Această activitate
este cunoscută sub numele de autoeducaţie .
Fiinţa umană are nevoie de educaţie pentru a-şi forma deprinderile pe
care le cere societatea la un moment dat. Dar pentru că ritmul de dezvoltare
al societăţii este din ce în ce mai accelerat, provocând dese schimbări în
conţinutul cerinţelor sociale, omul are nevoie de o educaţie permanentă.
Aceasta se realizează printr-o acţiune continuă a fiinţei umane asupra sa
însăşi. Aşadar, educaţia permanentă implică autoeducaţia.
În cadrul autoeducaţiei receptorul sau obiectul educaţiei este la rândul
său subiect deoarece toate mesajele exercitate asupra lui trec prin filtrul
subiectivităţii sale. În timp ce educaţia este o relaţie între doi poli (agentul şi
receptorul, primul având rolul de a iniţia şi declanşa acţiunea, cel de-al doilea
având misiunea de a răspunde şi acţiona), în autoeducaţie cei doi poli se
suprapun în sensul preluării atribuţiilor acestora de către una şi aceeaşi
persoană. Educaţia se înfăptuieşte prin alţii, autoeducaţia se realizează „prin
sine însuşi”. Se consideră astfel că autoeducaţia presupune cel puţin trei
condiţii :
- cel ce se educă este concomitent educator şi educat
- o parte a sa (educatorul) posedă însuşiri superioare celeilalte părţi
(educatul)
- subiectul sau educatul îşi autopropune scopuri şi obiective, îşi
organizează activitatea de învăţare, îşi autoevaluează peformanţele
obţinute. Autoeducaţia înseamnă deci autodeclanşarea acţiunii de a
învăţa singur, este o acţiune a fiinţei umane asupra sa. Dacă este vorba
de învăţare de cunoştinţe atunci ea îmbracă forma autoinstruirii
(autoinformării), dacă vizează aspecte ce ţin de structura personalităţii
umane, îmbracă forma autoformării (morale, estetice, intelectuale,
fizice).

Specialiştii plasează momentul apariţiei şi intensificării preocupărilor


autoeducaţiei la sfârşitul preadolescenţei şi începutul adolescenţei. În
aceasta perioadă se produce un salt calitativ în dezvoltarea conştiinţei de
sine, condiţie psihologică indispensabilă pentru declanşarea preocupărilor
autoeducative. În aceste condiţii, nu pot fi integrate în procesul autoeducaţiei
diversele acte de imitaţie ale copilului, dorinţa lui spontană de a face ceva
asemănător cu cei din jur. De asemenea nu fac parte din autoeducaţie nici
situaţiile în care elevul devine pentru un moment „subiect al educaţiei” în
sensul că acceptă exigenţele educatorului şi acţionează în spiritul lor pentru
că iniţiativa şi conducerea întregului proces aparţine educatorului.
Autoeducaţia este un act pregătit prin întregul proces educaţional, deci nu
apare spontan. Ea este rodul educaţiei. Aceasta face posibilă formarea unor
priceperi şi deprinderi de activitate independentă, evidenţierea unor

2
înclinaţii, exersarea lor şi dobândirea unor succese şcolare; pe această bază
creşte încrederea în forţa devenirii proprii.

Educaţia pregăteşte autoeducaţia într-un dublu sens :

- îi oferă o „ bază de lansare” prin sistemul de cunoştinţe , priceperi şi


deprinderi pe care le asigură celui ce se educă
- stimulează nevoia continuă de educaţie; într-un anumit sens, am putea
spune că scopul activităţii educatorului este acela de a provoca în
conştiinţa educatului nevoia de educaţie. Această nevoie de educaţie
apare atunci când se obţin rezultate care fac să crească încrederea
tânărului în capacitaţile sale.

Procesul autoeducaţiei poate începe numai după ce au fost create anumite


condiţii :

- s-a format un sistem de priceperi şi deprinderi de comportament


independent, care poate fi utilizat în procesul de autodezvoltare şi
autoformare .
- a fost dezvoltată încrederea în forţele proprii prin relevarea unor
disponibilităţi şi însuşiri pozitive şi însuşiri pozitive .
- se manifestă dorinţa de independenţă, de ieşire, cel puţin parţială, de
sub tutela absolută a educatorilor .
- apare necesitatea de continuare pe cont propriu a procesului educativ.

Între educaţie şi autoeducaţie există un raport de complementaritate, ambele


vizând transformări în interiorul personalitaţii umane. Educaţia declanşează
aceste transformări prin acţiuni întreprinse din exterior, iar autoeducaţia
realizează scopuri asemănătoare prin acţiuni autoimpuse. Fiind o activitate
relativ independentă, autoeducaţia necesită din partea subiectului mult mai
multă încordare şi eforturi intelectuale.

O importanţă deosebită în procesul de autoeducaţie prezintă latura


voliţională a personalităţii căci voinţa direcţionează potenţialităţile
subiectului spre rezolvarea sarcinilor autoeducaţiei, permite înlăturarea
greutăţilor şi piedicilor interne şi externe care stau în calea obiectivelor
propuse. Selectarea informaţiilor, efectuarea autocontrolului şi
autoconducerii nu se poate realiza fără eforturi volitive susţinute. Cu cât
elevul este lipsit de voinţă, cu atât este mai important ca procesul de
autoeducaţie să înceapă cu sarcini (exerciţii) mai simple, sub formă de joc.
Un astfel de exerciţiu este lectura. Indiferent de cartea citită, lectura trebuie
să dureze un timp dinainte stabilit, de exemplu 45 de minute. Scopul
exerciţiului este de a învăţa să lucrăm fără a ne distrage din propria iniţiativă
de la activitatea desfăşurată. Pentru formarea voinţei este necesară alegerea
unei cărţi interesante, pe care ar fi greu să o abandonăm, dar şi o carte
neinteresantă, dar care trebuie citită. După mai multe exerciţii preliminare se
poate trece la formarea unor deprinderi şi obişnuinţe. Timpul necesar pentru

3
formarea unei deprinderi poate dura zile, săptămâni şi chiar ani. Acestea
depind de complexitatea deprinderii, dar şi de personalitatea elevului, de
nivelul său de educaţie şi autoeducaţie. Se poate considera că deprinderea
este formată când este efectuată fără nici un efort şi se integrează în regimul
de viaţă al elevului.

Autoeducaţia este însoţită de anumite stări afective în care se reflectă


atitudinea emoţional-apreciativă a subiectului faţă de cunoştinţe. Dorinţa de
a obţine cunoştinţe noi şi mai ales succesul în această activitate trezeşte o
stare emoţională pozitivă, o bună dispoziţie, sentimente de satisfacţie, emoţii
intelectuale, morale şi estetice superioare, necunoscute elevilor care învaţă
sub influenţa factorilor externi.
Motivele care îi stimulează pe adolescenţi spre autoeducaţie sunt :
- interesul pentru conţinutul unui obiect de studiu
- dorinţa de a intra la facultate
- năzuinţa profesională

Slaba preocupare a elevilor pentru autoeducaţie se datorează deficienţelor în


desfăşurarea procesului educaţional. Printre neajunsurile procesului de
învăţământ se numără : transmiterea cunoştinţelor „de-a gata”, neglijarea
muncii independente, a activităţii cu caracter creator, preocuparea
profesorului numai de latura informativă şi neglijarea celei formative.
Atragerea elevilor spre autoeducaţie este îngreunată de faptul că în centrul
atenţiei procesului instructiv stă însuşirea de către elevi a unui anumit
material iar dezvoltarea capacităţilor de cunoaştere, a calităţilor volitive ale
personalităţii este ignorată. Specialiştii susţin că pregătirea elevilor în
vederea autoeducării este diminuată de faptul că structura obiectelor ce se
predau în şcoală este lipsită de elementele autoeducării, sau conţin prea
puţine asemenea elemente. Astfel, deşi munca independentă ocupă cam
25% din timpul unei lecţii, acest timp este dedicat în cea mai mare parte
activităţii bazate pe memorie şi nu activităţii creatoare, a căutării
independente.

O serie de deficienţe se constată în precizarea şi realizarea obiectivelor


autoeducaţiei. Acestea se datorează lipsei de experienţă a preadolescenţilor
în fixarea scopurilor, care, de cele mai multe ori au un caracter abstract şi
general. De exemplu: „Să fiu organizat”, „ Să-mi dezvolt voinţa”. În orice
activitate se impune precizarea clară a scopului urmărit, natura şi volumul
activităţii, durata muncii, precizarea metodelor şi tehnicilor folosite. Fixarea
mai multor scopuri deodată şi supraevaluarea posibilităţilor proprii duc la
eşecul activităţii desfăşurate. Preadolescentul doreşte să rezolve mai multe
probleme deodată însă, chiar dacă fiecare scop luat în parte se poate finaliza,
realizarea lor simultană depăşeşte posibilităţile sale.

Una dintre cauzele dezinteresului elevilor pentru învăţătură, deci şi pentru


autoeducaţie o constituie necunoaşterea procedeelor raţionale de muncă
individuală, a tehnicii studiului individual.De exemplu, pentru ora de
literatură se pot folosi drept tehnici de muncă intelectuală: alcătuirea planului

4
, conspectarea , extragerea ideilor principale dintr-un text. În general, mai
pot fi iniţiate cursuri speciale în care sunt prezentate elevilor teme legate de
diferite procedee de muncă cu cartea, de folosire a materialelor avute la
îndemână. De asemenea, elevii trebuie familiarizaţi cu procedee de
organizare şi planificare a activităţii. Iată câteva indicaţii ce se pot trasforma
în reguli personale :
1) Precizează-ţi scopul activităţii; mulţi îşi consumă timpul şi energia fără
rost fiindcă nu îşi reprezintă clar ce vor să facă. De aceea, precizarea
scopului principal al activităţii pentru o perioadă bine delimitată duce la
o economie de timp şi de energie.
2) Concentrează-te asupra ceea ce este principal .
Notarea într-un carnet a sarcinilor de peste zi în ordinea importanţei lor este
semnificativă în acest sens.
3) Învaţă să fii hotărât, nu amâna o activitate de la o zi la alta şi renunţă
la preocupările care nu îţi aduc un folos
4) Fixează termene precise pentru îndeplinirea sarcinilor; acestea trebuie
să fie reale, în concordanţă cu posibilităţile tale
5) Foloseşte integral timpul
6) Începe imediat lucrul la ora fixată
7) Alternează activităţile pentru a învinge senzaţia de oboseală
8) Pentru fiecare activitate foloseşte orele cele mai potrivite, învaţă
dimineaţa şi nu te culca la ore târzii
9) Formează-ţi obişnuinţa de a face mintal un autoraport asupra modului
în care ţi-ai petrecut timpul

La nivelul sistemului educaţional există patru categorii de metode de


cultivare a autoeducaţiei :

Metode de autocontrol :
autoobservaţia
autoanaliza
introspecţia

Metode de autostimulare :
autoconvingerea
exemplul
autocomanda
jocul individual şi colectiv
autocritica
autoexersarea
autosugestia

Metode de autoconstrângere :
autodezaprobarea
autocunoaşterea
autorenunţarea

Metode de stimulare a creativităţii :

5
strategii creative de tip didactic
lectura-scrierea creativă
autoevaluarea
asocierea de idei
autoaprobarea
planul rezumativ
autoavertismentul

Dintre toate aceste metode, voi avea în vedere doar câteva dintre ele, pe
care le voi detalia în continuare.

Autoobservaţia este strâns legată de control fiind o modalitate importantă


a efectuării acestuia. Ca mijloc de autoeducaţie, autoobservaţia constă în
observarea conduitei şi trăirilor personale, ceea ce presupune o înaltă
exigenţă faţă de sine, un spirit autocritic dezvoltat. Autoobservaţia este
necesară pentru a înlătura tendinţa unora de a-şi exagera calităţile şi de a-şi
manifesta atitudinea de îngăduinţă faţă de neajunsurile proprii.În scopul
evitării acestor situaţii, se impune verificarea datelor obţinute prin
autoobservaţie, deci a opiniei proprii despre sine cu cea a altor
persoane.Autoobservaţia poate fi directă şi retrospectivă, pe baza memoriei.
În cazul autoobservaţiei directe, tânărul îşi urmăreşte conduita, reacţiile,
trăirile proprii în desfăşurarea unei activităţi. Însă pot fi situaţii când datorită
concentării puternice asupra activităţii desfăşurate sau datorită unor trăiri
emoţionale intense, nu ne putem distribui atenţia şi asupra trăirilor noastre.
Autoobservaţia directă se poate manifesta şi sub forma autosupravegherii cu
scopul de a nu admite în conduita proprie o serie de manifestări inestetice:
muşcarea buzelor, a unghiilor, folosirea unor gesturi.
Autoobservaţia retrospectivă se realizează pe baza meditaţiei asupra
anumitor momente din viaţă petrecute în trecut. Ea are avantajul că se poate
repeta, analizând de mai multe ori acelaşi interval de timp, acelaşi eveniment
din unghiuri şi puncte de vedere diferite. Această pluriperspectivă asupra
aceluiaşi eveniment ne permite să ajungem la concluzii mai veridice privind
propria personalitate. Dar autoobservaţia retrospectivă are dezavantajul de a
fi în mare parte generală pentru că detaliile semnificative pentru că
aprecierea corectă a comportării şi activităţii noastre nu se mai păstreză în
memorie.
Capacitatea de autoobservaţie sistematică apare în adolescenţă; ea se
dezvoltă prin antrenament, prin exerciţii în orice tip de activitate.
Autoobservaţia poate fi dezvoltată în anii de şcoală prin participarea activă la
observarea fenomenelor naturale, făcând observaţii asupra plantelor şi a
animalelor sau în cadrul orelor de comunicare, efectuând compuneri pe teme
ca : „Trăsăturile mele pozitive şi negative”, „Cum mi-am petrecut vacanţa”.
Asemenea teme ne pun în situaţia de a ne autoobserva, de a ne analiza în
permanenţă propria activitate.

Autoanaliza presupune obţinerea unei imagini cât mai complete despre sine
prin investigaţii şi meditaţii orientate spre propria persoană. Spre deosebire
de autoobservaţie, care se realizează în procesul activităţii, autoanaliza are

6
loc dupa desfăşurarea analizei ca atare. Prin autoanaliză sunt evidenţiate
laturile pozitive şi negative, motivele şi scopurile activităţii, reacţiile şi trăirile
emoţionale, urmărindu-se perfecţionarea modelului de comportare.
Autoanaliza reprezintă o formă de autoperfecţionare şi autoreglare a
conduitei ; ea presupune un grad înalt de maturitate pentru că impune
individului să se privească prin ochii altuia, nu a unui observator trecător, ci a
unuia care vrea să-şi identifice laturile negative pentru a le depăşi. Pentru a
ne autoanaliza, trebuie să ne confruntăm obiectivele cu realizările şi să
identificăm cauzele reale ale nerealizărilor; să ne imaginăm ce s-ar putea
schimba spre bine dacă ar exista posibilitatea repetării a ceea ce s-a făcut;
să ne analizăm insuccesele şi să le confruntăm cu situaţii asemănătoare din
trecut pentru a observa dacă există neajunsuri ale voinţei, ale caracterului.
De asemenea, trebuie să stabilim ce realizări am obţinut, ce calităţi ne-am
dezvoltat şi să ne apreciem numai după relizările efective, nu după proiectele
de viitor .
În lucrările biografice ale scriitorilor putem găsi adevărate modele de
autoanaliză folosită ca mijloc de autoformare. Iată autoanaliza pe care şi-o
făcea Lev Tolstoi la 26 de ani : „Sunt urât, neîndemânatic, lipsit de scrupule
şi fără o educaţie mondenă. Sunt irascibil, plictisitor pentru ceilalţi, lipsit de
modestie, intolerant şi ruşinos ca un copil. Sunt aproape incult. Ceea ce ştiu
am învăţat singur, în salturi, fără vreo legătură, fără vreo orientare şi orecum
foarte puţin. Sunt nereţinut, nehotărât, inconsecvent, prosteşte vanitos şi
violent ca toţi oamenii lipsiţi de caracter. Nu sunt curajos. Sunt lipsit de
acutateţe în viaţă şi atât de leneş încât trândăvia a devenit pentru mine o
obişnuinţă aproape insuportabilă”.
De cele mai multe ori autoanaliza vizează aspectele exterioare ale conduitei,
ale relaţiilor interumane.
Preocuparea elevilor spre autoanaliză poate fi stimulată prin analiza operelor
literare, compararea personajelor literare cu oamenii reali. În autoanaliza
elevilor, aceştia pot avea în vedere înfăţişarea exterioară, concepţia despre
lume, propriile idealuri, aptitudinile şi interesele, trăsăturile moral-volitive.

Autoconvingerea este o metodă esenţială de autoeducaţie, căci, după cum


afirma B.Pascal „te convingi mai bine prin motivele pe care ţi le-ai dat singur
decât prin acelea apărute în spiritul altora”.
Autoconvingerea, ca metodă de autoeducaţie, poate fi pusă în aplicare atunci
când pe plan intern are loc o luptă a motivelor, din cauză că nu suntem
suficienţi de hotărâţi în luarea unei decizii. Un astfel de duel intern reprezintă
o formă de autoreglare a conduitei şi o metodă de automodelare. Eficienţa
autoconvingerii depinde de optimismul subiectului, de starea lui afectivă,
cultura şi inteligenţa acestuia. Precizarea, selectarea argumentelor şi
contraargumentelor sunt condiţionate de nivelul de cultură, de maturitatea
tânărului, de stările afective trăite în momentul respectiv. Stările afective
negative (mânia, amorul propriu, ofensa, invidia) ne fac să ne pierdem
controlul. De aceea, o hotărâre corectă este luată în stare de deplină linişte
sufletească.
Pentru creşterea gradului de obiectivitate în evaluarea argumentelor, se
poate realiza un tabel cu argumente pro şi contra, ierarhizate în funcţie de

7
importanţa pe care o au pentru individ. Gradul de subiectivitate în aprecierea
argumentelor scade dacă la evaluarea acestora vor participa mai multe
persoane şi dacă în dialogul cu noi înşine ne vom baza pe exemple din viaţa
oamenilor de seamă, pe maxime, aforisme bine alese. De aceea, uneori
autoconvingerea se îmbină cu convingerea exercitată asupra noastră din
partea factorilor educaţionali: părinţi, profesori,prieteni, colegi. Aceasta se
întâmplă când nu suntem convinşi de necesitatea hotărârii luate.
Autoconvingerea se încheie de obicei prin luarea unei hotărâri care poate fi
exprimată prin cuvinte precum: „Gata!”, „La treabă!”, „Trebuie!” , „Ajunge!”.
Această metodă de autoeducaţie este folosită mai ales la vârsta adolescenţei
căci aceasta presupune un anumit nivel de maturitate, de dezvoltare
intelectuală şi morală. Acum adolescentul are capacitatea de a-şi argumenta
necesitatea activităţii desfăşurate.

Autocomanda se bazează pe rolul cuvântului în reglarea comportamentului.


Ea se realizează prin pronunţarea cu glas tare sau în gând a unor cuvinte
saupropoziţii scurte formulate la imperativ: „Curaj!”, „Voi reuşi!”, „Ajunge!”.
Autocomanda este utilă atunci când suntem puşi în situaţia de a ne
concentra la maximum toate eforturile pentru realizarea hotărârii luate,
pentru a ne determina să acţionăm într-o anumită direcţie sau dimpotrivă să
ne abţinem de la acţiunea nedorită. Autocomanda cu glas tare este mai
eficientă deoarece implică şi forţa analizatorului auditiv având loc pregătirea
psihologică pentru acţiune.
La autocomandă recurgem în situaţii care necesită mari eforturi volitive de
scurtă durată, când trebuie să ne obligăm să facem ceva care ne displace. De
exemplu, să renunţăm la o lectură plăcută pentru a realiza tema de a doua zi
la matematică. Autocomanda trebuie să fie categorică, afirmativă, exprimată
cu toată convingerea în reuşita acţiunii, căci autocomanda este cu atât mai
eficientă cu credem mai mult în acţiunea ei.
Autocomanda ca mijloc ce autoeducaţie este folosită începând cu vârsta
preadolescenţei. La această vârstă ea are însă o eficienţă scăzută datorită
faptului că preadolescenţii manifestă tendinţa de a amâna executarea
autocomenzii de a căuta argumente care i se opun. De exemplu, elevul îşi
comandă : „Scoală-te din pat !”, dar apoi urmează contrazicerea : „În pat
este cald şi plăcut, încă am timp să-mi fac lecţiile”. La vârsta adolescenţei
autocomanda o mai mare eficienţă şi putere de influenţă deoarece nivelul de
maturizare al subiecţilor este cu totul altul şi procesul autoeducaţiei are un
caracter conştient. În cazul neîmplinirii autocomenzii au loc tăiri mai profunde
de nemulţumire faţă de sine, ceea ce stimulează pe adolescenţi în vederea
dezvoltării voinţei şi exersării autocomenzii. Autocomanda are o eficienţă mai
mare la adolescenţi şi datorită capacităţii acestora de a-şi argumenta şi de a-
şi stabili scopurile activităţii de autoformare. De altfel, există o strânsă
legătură între autoconvingere şi autocomandă. Pe de o parte, autocomanda
este mai eficientă dacă este susţinută de autoconvingere prin argumente
suplimentare, plauzibile. Pe de altă parte, autoconvingerea se încheie de
obicei cu luarea unei hotărâri care se exprimă sub forma autocomenzii :
„Trebuie !” , „Înainte!” .

8
Autodezaprobarea este una dintre modelele de autoconstrângere cu rol în
autoeducaţie .Prin autodezaprobare individul îşi exprimă de unul singur
dezacordul faţă de propriile fapte, atitudini, concepţii neadecvate,
promiţându-şi totodată că va evita pe viitor asemanea situaţii. Dacă
autodezaprobarea se manifestă în legătură cu acţiuni (fumatul, alcoolul),
concepţii cu un grad ridicat de gravitate manifestate o perioadă mai
îndelungată de timp, aceasta poate avea drept consecinţă schimbarea
radicală a personalităţii .
O formă concretă prin care se poate manifesta autodezaprobarea este
autopedeapsa. Iată un exemplu : un elev nu şi-a făcut tema la fizică dar în
pauză a copiat-o de la un coleg, însă, fiind scos la tablă nu a ştiut să rezolve
problema. Profesorul i-a dat o notă mică şi l-a criticat în faţa clasei. Făcându-
şi autoanaliza, elevul îşi dă seama că a greşit şi ia hotărârea ca timp de o
lună să nu mai vizioneze emisiunea tv preferată.
Eficienţa măsurilor de autoconstrângere creşte dacă sunt fixate în scris sau
împărtăşite unei persoane apropiate care poate urmări respectarea măsurilor
luate.
Autodezaprobarea are rolul de a trezi nemulţumirea noastră faţă de faptele
reprobabile săvârşite. Rolul ei nu constă în a ne elibera de mustrări de
conştiinţă pentru greşelile comise ci în actualizarea contradicţiei existente
între ceea ce suntem şi ceea ce trebuie să fim. Tocmai această contradicţie
este cea care ne stimulează spre o activitate intensă în vederea
autoperfecţionării şi autodepăşirii permanente.

„Învăţarea învăţării” devine un obiectiv prioritar al şcolii contemporane


căci singurul lucru pe care elevii pot să-l înveţe cu certitudinea că va fi valabil
şi pe viitor este acela de a-i învăţa să înveţe, de a-i înarma cu metode de
studiu individual pentru a face faţă solicitărilor mereu altele ale societăţii.
„Analfabetul de mâine nu va fi cel care nu ştie să citească ci va fi cel care nu
a învăţat cum să înveţe”.

9
BIBLIOGRAFIE :

Barna , A., Autoeducaţie –Autoinstruire, Bucureşti, 1984

Barna , A., În puterea noastră autoeducaţia, Bucureşti, 1989

Cerghit, I., Metode de învăţământ, EDP, Bucureşti, 1980

Cristea ,S., Pedagogie pentru pregătirea examenelor de definitivat grad


didactic II, grad didactic I, reciclare, 1996

Stanciu, Gh., Autoeducaţia în lumea contemporană din Revista de Pedagogie


8-12 /1993

10