UNIVERSITATEA DE VEST „VASILE GOLDIŞ” ARAD

MASTERAT-MANAGEMENT EDUCAŢIONAL

PROIECT DE CERCETARE

COORDONATOR: MASTERANT:
CONF. UNIV. DR. TEODOR PĂTRĂUŢĂ ILIA (CIOCAN)
GABRIELA
ANUL I
 În sensul ei general, noţiunea de motivaţie, introdusă în psihologie la începutul secolului
XX, desemnează aspectul energetic, dinamic al comportamentului uman. Ea este definită ca "o
stare de disociaţie şi de tensiune care pune organismul în mişcare până ce ajunge la reducerea
tensiunii şi regăsirea integrităţii sale". Prin urmare, nu putem vorbi de existenţa unor motive ca
forţe dinamice numai prin ele însele, ci totdeauna în relaţie cu obiectele, rezultatele, situaţiile
care le satisfac şi cerinţele cărora le corespund, reflectate în mintea omului sub formă de
imagini,idei,convingeri,aspiraţii.
Din punctul de vedere al psihologiei pedagogice, motivele sunt condiţii care provoacă,
susţin şi determină efortul de învăţare.Sub influenţa motivelor, elevul învaţă, îşi însuşeşte
efectuarea unor operaţii, îşi formează deprinderi.Însuşindu-şi asemenea reacţii stabile, elevul
urmăreşte totodată mereu noi scopuri în activitatea sa.
Putem considera că învăţarea este totdeauna determinată de un motiv sau mai multe
motive,care constituie calea eficientă spre atingerea scopului.Fenomenul motivaţional nu este
caracteristic numai pe planul acţional, comportamental propriu-zis. El se manifestă chiar şi pe
planul unor procese cognitive, cum ar fi planul perceptiv.
Educarea elevului trebuie să vizeze dezvoltarea acestor calităţi voliţionale care îl fac să
dirijeze în mod conştient activitatea de asimilare a cunoştinţelor.Elevii cu ritm lent de învăţare nu
vor ţine pasul cu ceilalţi elevi, vor acumula lacune de cunoştinţe, de la o zi la alta,activitatea lor
viitoare va fi sortită eşecului, căci la un moment dat nu-şi vor mai putea însuşi volumul mare de
cunoştinţe prevăzut în programa şcolară. De aceea, ei trebuie ajutaţi suplimentar prin şedinţe
individuale, prin muncă independent, ca să-şi poată însuşi noţiunile de bază absolute necesare în
înţelegerea celor ce se vor preda ulterior.
Declanşarea acestor resorturi activatoare interne,care să determine şi să susţină procesul
şi efortul pentru învăţare, este deosebit de important.În momentul în care educatorul a pus în
acţiune motive intriseci ce aparţin persoanei care învaţă, învăţarea se autoîntreţine, fiind
catalizată fie de nevoia de cunoaştere, de a şti, de a înţelege, de a explora, de a descoperi, fie de
nevoia de autorealizare, de stimă şi respect prin autoafirmare.
Epoca în care trăim este dominată de o puternică expansiune a ştiinţei şi tehnicii în toate
sectoarele de activitate şi de accelerarea continuă a ritmului de viaţă. Aceste caracteristici au
consecinţe directe asupra pregătirii tinerei generaţii,care trebuie să facă faţă atât cerinţelor
actuale ale societăţii,cât şi dezvoltării sociale ulterioare.
Creşterea rapidă a volumului de informaţii în toate domeniile, uzura accelerată a
cunoştinţelor pretinde adaptarea continuă a obiectivelor şcolii, a conţinutului, formelor şi
metodelor de învăţământ acestei dinamici informaţionale.
Noul ritm de viaţă care solicită omul într-o măsură mai intensă, din punct de vedere
social, cultural şi profesional se răsfrânge şi asupra elevului. Ca urmare, elevul participă activ la
viaţa obştească, ştiinţifică , artistică, sportivă mult în afara cadrului şcolii. La toate acestea ,
adăugând şi solicitările diferitelor mijloace de informaţie - presa, radioul, televiziunea, internetul
- se conturează imaginea complexă a condiţiilor sociale care acţionează în procesul de pregătire
a tinerilor.
Toate aceste condiţii externe influenţează elevii orientându-i în însăşi atitudinea lor
faţă de învăţare , care, la cei mai mulţi dintre ei, este activă şi conştientă, corespunzând
cerinţelor mereu crescânde ale societăţii.
 Formarea atitudinii faţă de învăţătură la elevi nu depinde ,însă, numai de condiţiile
externe, ci în aceeaşi măsură, de particularităţile psiho-fiziologice ale diferitelor perioade de
vârstă, cât şi de trăsăturile individuale ale fiecărui elev ( intelectuale, afective, motivaţionale,
temperamentale, caracteriale etc.). toate acestea constituie sistemul condiţiilor interne ale
personalităţii elevului care îi permit un mod specific, individualizat de acţiune şi adaptare la
solicitările şi cerinţele condiţiilor externe, ce nu trebuie să depăşească însă anumite limite.
Dinamica înregistrată de planurile de învăţământ şi programele şcolare determinată de
necesitatea modernizării conţinutului cunoştinţelor predate elevilor ţine, totuşi , prea puţin seamă
de posibilităţile celor care învaţă. Creşterea volumului informaţional a dus mai ales la
încărcarea planurilor de învăţământ , a programelor şi manualelor şcolare, ceea ce a
complicat şi a îngreunat procesul de învăţare pentru elevi. În plus, mai există şi cadre didactice,
care, uitând că elevul prezintă anumite limite de asimilare, exagerează importanţa obiectului
predat şi pretind elevilor să cunoască ceea ce ei înşişi cunosc în domeniul respectiv, ca rezultat al
unei activităţi îndelungate.
Astfel de cerinţe puse în faţa învăţării elevilor duc la suprasolicitarea funcţiilor
mnemice care, datorită adăugirilor continue de cunoştinţe, se găsesc la limita maximă a
posibilităţilor de acumulare. Fireşte că aceste condiţii afectează randamentul activităţii elevului
şi uneori chiar sănătatea lui. În ultimii ani se înregistrează eşecuri în învăţare la elevi de toate
vârstele, manifestate prin lipsă de interes, scăderea efortului depus, oboseală, opoziţie faţă de
solicitări şi chiar refuz. Cauzele acestei situaţii ar trebui căutate mai ales în predare ( volum mare
de cunoştinţe) şi de asemenea, în lipsa unei motivaţii puternice la şcolari faţă de sarcinile lor.
Aceste cauze explică în bună măsură şi atitudinea de indiferenţă, uneori chiar negativă
a unor elevi faţă de învăţătură, atitudine ce constituie un pericol pentru dezvoltarea personalităţii
lor. Problema se pune astfel dat fiind faptul că dinamica societăţii pretinde fiecărui individ să
înveţe continuu, toată viaţa, pentru a putea să-şi reînnoiască cunoştinţele în pas cu descoperirile
ştiinţei, tehnicii, culturii şi să le folosească activ şi creator în domeniul în care lucrează.
Numeroase studii în literatura psihologică şi pedagogică au încercat să găsească răspuns
unor probleme:
În ce condiţii se formează la elevi atitudinea activă faţă de învăţare?
Ce obiective trebuie să urmărească procesul de învăţământ pentru ca însuşirea activă şi
creatoare a cunoştinţelor să devină o trăsătură caracteristică, permanentă de durată a tineretului
nostru?
Se conturează , totuşi, câteva idei esenţiale comune care, teoretic, orientează în bună
parte organizarea activităţii de învăţare a elevilor în şcoala modernă. Care sunt acestea?
- Cunoştinţele asimilate de elevi să fie rezultatul participării lor active în procesul
învăţării, al activităţii lor proprii de descoperire şi imaginare, al propriului lor efort. Realizând
această condiţie, achiziţiile făcute de elevi recompensează prin ele însele, ceea ce înseamnă
activitatea de învăţare le oferă satisfacţii, devine plăcută şi interesantă pentru ei.
- Asimilarea activă a cunoştinţelor de către elevi în şcoală se asigură, pe de o parte, prin
înarmarea lor cu metode şi procedee de învăţare, cu diferite tehnici de muncă intelectuală şi de
cercetare ştiinţifică, pe de altă parte, prin dezvoltarea la elevi a capacităţilor intelectuale, a
operaţiilor mentale, a inteligenţei şi a creativităţii gândirii lor. Stăpânind temeinic modalităţile de
lucru, elevii câştigă independenţă în activitatea de învăţare, în gândire, devenind făuritorii
propriei lor bogăţii spirituale şi creatorii de mâine. În aceste condiţii elevii ajung să fie conştienţi
de faptul că succesul activităţii lor, prezente şi viitoare, depinde înainte de toate de ei înşişi.
 - Activitatea de asimilare a cunoştinţelor de către elevi trebuie să fie susţinută, în mod
necesar, de o dorinţă vie de a învăţa, de voinţa de a învăţa. Prezenţa voinţei în învăţarea elevilor
se impune dat fiind faptul că ea trebuie să răspundă anumitor cerinţe ale şcolii, ale societăţii care
nu întotdeauna şi nu la toate vârstele sunt suficient de clare pentru cei care învaţă. Pe de altă
parte, nu toate cunoştinţele pe care elevii trebuie să şi le însuşească pe baza programelor şcolare
sunt la fel de interesante, chiar dacă sunt necesare. Ca urmare, pentru a putea face faţă cerinţelor
şcolii în învăţare, de multe ori elevul trebuie să depună eforturi însemnate de voinţă, trebuie „să
vrea” să înveţe.
Voinţa de a învăţa nu se formează de la sine. Ea este rezultatul unui proces educativ de
durată care presupune atât îndeplinirea neabătută a unor scopuri fixate de alţii în învăţare, cât şi
îndeplinirea unor scopuri fixate de elevii înşişi. Exersarea voinţei de a învăţa duce treptat la o
dorinţă permanentă de a şti mai mult, de a cunoaşte mai mult atunci când eforturile elevului
sunt recompensate prin satisfacţii care se găsesc în însăşi învăţare şi duc la sentimentul de
succes.
Vorbind despre voinţa de a învăţa intrăm în sfera motivaţiei învăţării şcolare.
Motivaţia este una dintre condiţiile esenţiale care asigură dobândirea de noi cunoştinţe. Numai
prin motivaţie se poate explica atitudinea activă sau mai puţin activă a elevilor în procesul de
dobândire al cunoştinţelor.
Un motiv este o structură psihică, ducând la orientarea, iniţierea şi reglarea
acţiunilor în direcţia unui scop mai mult sau mai puţin precizat.
Motivele sunt cauzele conduitei noastre, mai exact cauzele interne ale
comportamentului. Prin urmare este evidentă necesitatea de a ne preocupa de educarea lor.
Motivaţia învăţării este constituită din totalitatea motivelor care, în calitatea lor de
condiţii interne ale personalităţii, determină, orientează, organizează şi potenţează intensitatea
efortului în învăţare.
La baza motivaţiei stau cerinţele vitale de care depind existenţa şi bunăstarea
organismului: trebuinţele de hrană, căldură, aer curat etc. Satisfacerea lor asigură echilibrul vieţii
– „homeostazia” cum o intitulează biologii. Dar în afara acestora, chiar de la naştere, apar şi
impulsuri, tendinţe de origine psihică. În manifestările copiilor este identificată, ca un impuls
foarte puternic, curiozitatea , tendinţa de a cunoaşte, de a explora ambianţa. Apoi e prezent un
impuls spre manipulare a obiectelor. Mai mult, se manifestă o tendinţă urmărind „ influenţarea
creatoare a mediului”, încercarea de a transforma ceea ce întâlneşte în jur. Aceasta este efectul
unui surplus de energie disponibilă. Aceste manifestări dovedesc existenţa resurselor ce fac
posibilă învăţarea chiar şi în condiţiile artificiale ale şcolii, departe de solicitările imperioase ale
mediului şi ale trebuinţelor vitale.
Trebuinţele devenite conştiente de obiectul lor sunt ceea ce numim dorinţe. Din ele
izvorăsc tendinţele, impulsuri spre mişcare, acţiune. Conştiinţa obiectului unui impuls constituie
ceea ce numim intenţie .
Trebuinţele, dorinţele, intenţiile sunt puternic influenţate de mediu, de experienţa
socială. Ele se diversifică şi se complică foarte mult. Apar trebuinţe noi: azi simţim nevoia
telefonului, televizorului ş. a. dorinţe nou create de progresul tehnic.
 MOTIVE FUNDAMENTALE PENTRU PROCESUL EDUCATIV

a) Ataşamentul copilului faţă de mama sa, ataşament care se manifestă deoarece copilul
are multă vreme nevoie de îngrijire şi protecţie. Prezenţa mamei îi dă simţământ de securitate
foarte important pentru dezvoltarea sa , atât mentală, cât şi fizică. Dar şi mai târziu, chiar adultul
are nevoie de preţuire, de afecţiune. Alfred Adler vorbeşte de „ sentimentul comuniunii sociale”
care stă la baza solidarităţii şi colaborării cu ceilalţi. În condiţii favorabile se formează dispoziţia
altruistă, tendinţa de a ajuta pe acei ce întâmpină dificultăţi.
b) La polul opus ataşamentului găsim tendinţele agresive care ne creează mari greutăţi în
cazul unor elevi. Există formaţii nervoase declanşând emoţia de furie şi de posibile acte agresive.
Ar trebui ca omul să reacţioneze agresiv numai în cazul unei frustrări extreme, a unei încălcări
flagrante a drepturilor sale, dar, dimpotrivă există agresiuni fără un temei real. Exceptând
cazurile de patologie mentală, dispoziţiile agresive depind în mod esenţial de exemplul celor din
jur şi de mentalităţi, influenţe de natură educativă. Copiii obraznici, ostili, bătăuşi provin mai
întotdeauna din familii unde părinţii sunt mereu în conflict sau atunci când părinţii le recomandă
o „ comportare bărbătească”, adică provocatoare şi violentă.
c) O tendinţă care pare a avea o serie de premise native este tentativa de „influenţare
creatoare a mediului”, tendinţă de a-şi afirma forţele proprii, dorinţa de afirmare, motivaţia de
realizare. Ea se manifestă în încercarea de a-şi realiza aptitudinile şi în dorinţa de a obţine un
succes, o performanţă într-o acţiune apreciată social. În ambele sale forme aceste aspiraţii
favorizează progresul copilului.
Motivaţia de realizare capătă o intensitate maximă atunci când individul ştie că acţiunile
sale vor fi apreciate cu ajutorul unui standard. Dorinţa de a obţine un succes depinde fireşte de
atractivitatea performanţei. Ciudăţenia constă în aceea că o performanţă este mai atractivă când
este dificilă, decât dacă este uşor de realizat.
Motiv al învăţării elevilor poate fi o dorinţă , un sentiment, un interes,o idee, o
aspiraţie etc. ca rezultat al reflectării în conştiinţa lor a lumii exterioare, a cerinţelor societăţii în
care trăiesc, raportate la trebuinţele lor.
Nivelul de aspiraţie este în funcţie de aptitudinile şi forţa de voinţă ale fiecăruia. Dar şi
ambianţa socială joacă un rol hotărâtor. Aspiraţiile sunt în raport cu condiţiile materiale şi
culturale în care se dezvoltă copilul. Elevul care face parte dintr-o clasă cu nivel scăzut are de
obicei aspiraţii şcolare mai limitate decât acela dintr-o clasă cu rezultate deosebite. Aspiraţiile,
motivaţia de realizare, ambiţia contribuie la sporirea eficienţei muncii, a învăţării şi chiar la
soluţionarea unor probleme. Totuşi creşterea performanţelor nu e tot timpul în raport direct cu
intensitatea motivaţiei. Cercetările au dus la stabilirea unei legi, cunoscută a fi „legea Yerkes-
Dodson”, conform căreia creşterea performanţei este proporţională cu intensificarea motivaţiei
numai până la un punct, după care începe stagnarea şi chiar un declin. Într-adevăr, motivaţia
prea puternică provoacă apariţia de emoţii, introducând oarecare dezorganizare, ceea ce
împiedică progresul, ducând chiar la regres.
Motivele învăţării ca şi motivele întregii activităţi umane se formează sub influenţa
condiţiilor exterioare , ceea ce le conferă o varietate infinită. Ba mai mult, ele intră în acţiune, de
cele mai multe ori, fiind stimulate tot de aceste condiţii exterioare, care se raportează în poziţie
de scop (extern) faţă de activitatea de învăţare; de exemplu: elevul învaţă ca să obţină note bune
pentru că doreşte să facă bucurie părinţilor pe care îi respectă. Energia care-i susţine învăţarea
este dată de sentimentul respectului faţă de părinţi (motiv). Ceea ce îl stimulează direct în
acţiune, îi declanşează activitatea de învăţare sunt notele bune pe care urmăreşte să le obţină şi
care constituie scopul activităţii sale de învăţare. Când scopurile sunt exterioare învăţării,
obţinerea lor constituie mijlocul de satisfacere (din exterior) a motivelor care susţin învăţarea.
Aceasta este motivaţia extrinsecă a învăţării. Elevul se încadrează în disciplina şcolară fără un
interes direct pentru ceea ce se predă, ci pentru a primi, direct sau indirect, anumite recompense
îndeosebi morale.
O formă superioară a motivaţiei în învăţarea şcolară o constituie motivaţia intrinsecă.
Ea constă din acele motive care nu depind de recompensă din afara activităţii de învăţare. În
acest caz elevul învaţă pentru că învăţarea îi dă satisfacţii prin ea însăşi, iar scopul activităţii sale
este intrinsec învăţării şi nu în afara ei.
Învăţarea motivată intrinsec este evidentă în interesul deosebit pe care elevul îl
manifestă în activitatea sa şcolară care, de cele mai multe ori este reluată şi în timpul liber:
lectură, rezolvare de probleme,la matematică sau fizică, construirea de aparate, cântatul la un
instrument muzical, diferite sporturi etc. O astfel de învăţare este mult mai eficientă, pentru că,
deşi îl solicită pe elev, prin satisfacţiile intrinsece oferite întârzie oboseala, ceea ce permite
celui care învaţă să desfăşoare o activitate de durată şi deci să obţină un randament sporit.
În cazul motivaţiei extrinseci există:
1. Dorinţa de afiliere , când copilul merge la şcoală şi învaţă conştiincios mai ales pentru
a face plăcere familiei care se interesează de ce face la şcoală, îl laudă şi, uneori, îl
recompensează. La aceasta se adaugă, câteodată , şi dorinţa de a corespunde aşteptărilor
învăţătorului sau profesorului. Tot în această categorie intră şi dorinţa de a fi împreună cu unii
copii din cartier, preocuparea de a face ceea ce fac în genere cei de vârsta sa-se manifestă deci
tendinţa spre conformism.
2. Alteori conformismul decurge nu din afirmaţii sociale, ci din tendinţele normative,
obişnuinţa de a se supune la norme, la obligaţii. Părinţii, profesorii, societatea îi cer să se supună
la o îndoctrinare socială, iar copilul, deprins să asculte, se supune.
3. Supunerea la obligaţii poate fi însoţită şi de teama consecinţelor neascultării. Frica,
sentiment dominant în şcolile noastre de acum 100 de ani, a dispărut complet în anii dictaturii
comuniste, când, dacă un elev nu învăţa cel pedepsit era profesorul. În ţările civilizate, cum ar fi
Suedia, fără a brutaliza în vreun fel copiii, toată lumea ştie că ,dacă nu promovezi ( pe merit) cele
8 (9) clase obligatorii, nu poţi obţine o slujbă. Şi atunci există un pericol iminent pentru cei
leneşi. Acest minim de îngrijorare este necesar pentru a putea lupte cu nepăsarea unor şcolari,
alimentată şi de indiferenţa familiilor respective.
4. Ambiţia, dorinţa de a fi printre primii, este şi ea un stimulent în unele cazuri. Asistăm,
cu amuzament , uneori, în clasele mici , numeroşi elevi se agită, ridicând mâna ca să răspundă ei
la o întrebare. Unele familii exagerează pretinzând ca băiatul sau fata lor să fie neapărat printre
premianţi. Exagerările de acest fel pot duce la sentimente negative de concurenţă, ostilitate faţă
de colegii „rivali”. Mai bine este să stimulăm o „întrecere de sine”, dorinţa de a obţine rezultate
din ce în ce mai bune, fără a privi cu invidie la performanţele altora.
În cazul motivaţiei intrinseci găsim curiozitatea, dorinţa de a afla cât mai multe.
Curiozitatea are la bază un impuls nativ şi e prezentă mai ales în primii ani de şcoală. Menţinerea
ei trează e în funcţie de măiestria profesorilor şi constituie un factor important al trăiniciei celor
asimilate. Curiozitatea se permanentizează atunci când se îmbină cu convingeri referitoare la
valoarea culturii, care facilitează comunicarea cu ceilalţi şi asigură o mare bogăţie de trăiri, surse
de satisfacţie şi echilibru sufletesc. Tot în acelaşi cadru motivaţional apare şi aspiraţia spre
competenţă, dorinţa de a deveni un bun profesionist. În acest caz, eforturile se canalizează înspre
disciplinele având legătură cu viitoarea meserie.
 Profesorul utilizează toate aceste motive ce apar cu o pondere variabilă de la un elev la
altul, dar trebuie să cultive prin toate mijloacele motivaţiile intrinseci.
Dar indiferent despre care formă de motivaţie este vorba – extrinsecă sau intrinsecă –ea
constituie factorul care furnizează energia necesară activităţii de învăţare a elevului în şcoală, o
condiţie a învăţării eficiente, productive.
Rolul motivaţiei în învăţarea şcolară este foarte complex. Motivaţia explică nu numai
situaţia la învăţătură a elevului la un moment dat, ci şi dinamica ei de la o etapă la alta.
Cunoaşterea motivelor reale ale învăţării elevilor dă posibilitatea cadrului didactic să
intervină în mod adecvat şi oportun pentru asigurarea succesului la învăţătură al fiecărui elev.
De asemenea , ea permite cadrului didactic să dirijeze conştient procesul de formare al
diferitelor categorii de motive eficiente în învăţarea şcolară, ale căror conţinuturi să corespundă
celor ale motivelor societăţii.

FACTORII CARE INFLUENŢEZĂ MOTIVAŢIA PENTRU ÎNVĂŢARE

Factori culturali- reprezentaţi de normele şi valorile referitoare la învăţare care adesea

influenţează implicit atitudinea şi comportamentele elevului.
-orice elev interiorizează valorile şi practicile acelei comunităţi, care se manifestă ulterior la
nivel comportamental, prin modul în care el se implică în sarcinile şcolare:
1. Valori acordate învăţării de tip şcolar(pentru unii învăţarea în şcoală este foarte
importantă, pentru alţii experienţa de viaţă- şcoala vieţii-are o mai mare importanţă.
2. Tipuri de interacţiune pe care le încurajează în activitatea de învăţare, cum ar fi
cooperarea sau competiţia.
3. Concepţii despre competenţă( pentru unii competenţa se referă la dobândirea de
cunoştinţe aprofundate- au o orientare teoretică, îndreptată spre cercetare, pentru alţii la
dezvoltarea de deprinderi de muncă- au o orientare practică, de aplicare a conoştinţelor).

Factori contextuali – legaţi în special de mediu educaţional sunt:

• Tipul de sarcini şcolare- cu cât sarcina e mai aproape de interesele sau
preocupările cotidiene ale copiilor, cu atât este mai antrenantă.
• Autonomia- elevii din clasele în care controlul cadrelor didactice este mai scăzut
(independenţă în procesul de învăţare) au o motivaţie intrinsecă în învăţare, îşi
percep competenţa cognitivă ca fiind superioară şi raportează o stimă de sine
ridicată faţă de elevii din clasele în care controlul cadrelor didactice este mai
mare.
• Recunoaşterea- vizează utilizarea formală şi informală a recompenselor acordate
în clasă.Aceste recompense au consecinţe pozitive asupra interesului pentru
învăţare manifestat de elevi, precum şi asupra sentimentelor de satisfacţie şi
autovalorizare.
 • Munca în Grup- cooperarea (atingerea scopului de către toţi membrii grupului),
spre deosebire de competiţie (atingerea scopului înaintea celorlalţi colegi)
generează o interacţiune pozitivă şi o motivaţie de învăţare pe termen lung.
• Evaluarea- tipul şi frecvenţa evaluării în clasă are implicaţii importante asupra
motivaţiei elevilor.Modul în care cadrul didactic notează elevii influenţează, de
asemenea, modul în care aceştia învăţă şi ce anume învaţă ei.
• Timpul-vizează adaptarea duratei sarcinilor la dificultatea acestora.

Factori individuali
• Valoarea acordată sarcinii de învăţare de către elev-aceasta este în strânsă legătură cu
scopurile de învăţare ale elevilor.
Scopurile eficiente în învăţare presupun:
-definirea scopurilor în termeni specifici, clari şi realişti.Stabilirea unui scop în termeni de
„Vreau să fiu mai bun” nu permite monitorizarea progresului spre scop sau eficienţă în atingerea
scopului.Mult mai eficientă este o formulă specifică a scopului, în termeni de „Vreau să parcurg
50 de pagini la istorie în următoarele 3 zile.”
-să fie măsurabile.Se stabilesc criterii după care se apreciază gradul în care scopul a fost atins.
-stabilirea unei date limită pentru realizarea scopului propus.
-identificarea paşilor de acţiune care trebuie urmaţi pentru atingerea scopului.
-anticiparea posibilelor obstacole în calea realizării scopului şi elaborarea unor modalităţi de
depăşire a acestora.
-stabilirea unei recompense pentru realizarea scopului.
• Expetanţele legate de rezultatele învăţării:
-convingerile despre autoeficacitate-elevii cu o autoeficacitate ridicată vor alege sarcini mai
dificile,vor depune mai mult efort,vor persista în sarcină,vor aplica strategii adecvate de
rezolvare a problemelor şi vor manifesta o anxietate mai scăzută faţă de sarcini.
-convingerile despre controlul asupra învăţării-cercetările arată că elevii care cred că rezultatul
învăţării depinde în primul rând de ei,au performanţe mai bune în şcoală.
-atribuirile sau explicaţiile pe care elevii le dau cauzelor succeselor şi insucceselor lor în
învăţare-în funcţie de tipurile de atribuiri pe care le face, elevul va avea anumite reacţii
emoţionale şi comportamentale (bucurie, vină,nepăsare) ce pot afecta motivaţia imediată şi cea
pe termen lung.

STRATEGII DE STIMULARE A MOTIVAŢIEI

Pentru crearea motivaţiei este necesar să se prezinte elevilor scopul învăţării, domeniile
de aplicare a cunoştinţelor, să fie apreciaţi pozitiv şi încurajaţi să-şi realizeze scopurile vieţii, să
li se arate progresele făcute, să li se trezească curiozitatea pentru ceea ce trebuie să înveţe,
precizându-se sarcinile învăţării individuale în raport cu ritmul de muncă al fiecăruia şi să
folosim metode activ-participative. Exigenţa ridicată, recompensele şi activităţile extraşcolare
sporesc motivaţia.
 De obicei, orice proces de învăţare este plurimotivat. Eficienţa învăţării scade, când
există un nivel minim de motivare sau o supramotivare şi creşte în cazul unui nivel optim, ca
zonă între minim şi maxim, însă în cazul motivaţiei interne nu se poate vorbi de saturaţie.
Strategii de motivare a elevilor utilizate în clasa de elevi, sunt:
• crearea unui mediu educaţional motivant (pentru aperiţia motivaţiei)-alături de factorii
contextuali ai motivaţiei expuşi mai sus,o relaţie bună cu elevii,o atmosferă plăcută şi
suportivă în clasă sunt aspecte ale relaţiei care facilitează apariţia motivaţiei pentru
învăţare.
• declanşarea motivaţiei prin dezvoltarea unei atitudini pozitive faţă de materii, orientarea
învăţării spre un scop stabilit, formarea unor aşteptări de performanţă în învăţare,
formarea unor credinţe realiste despre învăţare.
• menţinerea motivaţiei,respectiv stabilirea de scopuri imediate, prezentarea şi
administrarea sarcinilor într-un mod motivant, sporirea calităţii experienţelor de învăţare,
sporirea încrederii în forţele propri, formarea unei imagini de sine pozitive, dezvoltarea
autonomiei şi promovarea strategiilor de automotivare.
• finalizarea într-o manieră pozitivă a experienţelor de învăţare şi încurajarea
autoevaluării pozitive-furnizarea feedback-ului motivaţional,sporirea satisfacţiei învăţării,
managementul recompenselor şi al consecinţelor logice în cadrul învăţării.

IPOTEZA, OBIECTVELE ŞI ETAPELE CERCETĂRII

Dacă utilizăm metode activ-participative şi mijloace didactice

atractive pentru copii,atunci elevii vor fi mai motivaţi intrisec pentru
învăţare.

În acest proiect am încercat să analizez relaţia dintre metodele active-participative şi

mijloacele didactice attractive aplicate în cadrul activităţilor instructive-educative şi modul în
care acestea pot să contribuie la stimularea motivaţiei intriseci a preşcolarilor.
Obiectivele de la care am pornit în realizarea cercetării sunt:
• stimularea motivaţiei intriseci pentru învăţare;
• crearea unui mediu educaţional plăcut;
• participarea cu interes la activităţile propuse.
 Cercetarea se va desfăşura la G.P.N. Luncoiu de Sus şi G.P.N. Luncoiu de Jos, pe
parcursul a două luni.Lotul examinat va fi de 26 de copii cu vârstele cuprinse între 3 şi 7
ani.Eşantionul experimental va fi format din copii de la G.P.N. Luncoiu de Sus, iar eşantionul de
control va fi format din copii de la G.P.N. Luncoiu de Jos.
Metode care ar putea fi folosite sunt:brainstorming-ul, lucrul în grup, tehnica
ciorchinelui, turul galerie, jocul didactic, jocul de rol, teatru de păpuşi, noutatea zilei.Mijloace
didactice care ar putea fi folosite sunt: material mărunt, calculatorul, diferite imagini, illustrate,
jetoane,etc.
Etapele cercetării:
1.Evaluarea iniţială (pre-testul) realizată prin observarea sistematică a preşcolarilor şi prin
completarea unor fişe privind tipul de motivaţie care predomină la preşcolari.
2.Aplicarea de metode active-participative şi mijloace didactice attractive.
3.Evaluarea finală(post-testul) realizată prin observarea sistematică a preşcolarilor şi prin
completarea unor fişe privind tipul de motivaţie care predomină la preşcolari.

Bibliografie:
• Letiţia Trif,(2008),Managementul clasei/grupului educaţional,Editura
Eurostampa,Timişoara
• Tiberiu Bogdan,Ilie I. Stănculescu,(1971),Psihologia copilului şi psihologia
pedagogică,Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti
• Revista de comunicări ştinţifice Didactica,Ianuarie 2010