Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Istoria Psihologiei M Pavalache
Istoria Psihologiei M Pavalache
Mariela Pavalache-Ilie
2011
Unitatea de învăţare 1.
Cuprins
1. Introducere................................................................................................................................. 2
2. Obiective ....................................................................................................................................2
3. Durată ........................................................................................................................................2
4. Conţinutul
1. Paradigme şi revoluţii ştiinţifice ……………………………………………………... 3
2. Organizarea prezentării istoriei psihologiei ………………………………………...... 6
5. Test de evaluare ........................................................................................................................10
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 8 abordează problematica generală a evoluţiei ştiinţe prin
parcurgerea succesivă de cicluri paradigmatice, în care vechile modele de gândire
şi explicaţie a lumii sunt înlocuite de altele noi, sub impulsul descoperirilor
ştiinţifice sau sub presiunea spiritului timpului. Istoria psihologiei poate fi
abordată din perspective diferite, în funcţie de plasarea în centrul atenţiei a
persoanei remarcabile, a obiectului investigat sau a curentului de gândire.
1.2. Obiective
După parcurgerea acestei unităţi de curs, studenţii vor fi capabili:
să descrie ciclul paradigmatic al evoluţiei cunoaşterii ştiinţifice;
să analizeze comparativ criteriile de organizare a istoriei psihologiei.
2
Psihologia s-a desprins ca ştiinţă din trunchiul generos al filosofiei, interesul pentru
suflet, originea sa şi relaţia sa cu corpul fiind obiect de interogare pentru gânditorii mileniilor
trecute. Chiar dacă până în secolul al XIX-lea cuvântul psihologie1 era rar utilizat,
preocupările legate de suflet existau şi au suscitat atenţia şi interesul multor filosofi; astfel, se
poate vorbi deja de psihologie în scrierile lui Descartes, Leibnitz, Spinoza, Locke şi Hume.
Denumirea de psihologie a intrat în circulaţie odată cu scrierile lui Christian Wolff la
începutul secolului al XVIII-lea.
Cuvântul psihologie a fost folosit în universităţile protestante din Marburg (Germania)
şi Leyda (Olanda) pentru a desemna studiul sufletului legat de teologie şi anatomie
deopotrivă. Cititorul contemporan este uimit de varietatea temelor abordate în epocă sub acest
nume: fantomele, natura şi transmiterea păcatului originar. De altfel, însuşi sufletul era dificil
de definit; unii îl considerau realitatea nemuritoare şi distinctă de corp, studiată de teologia
creştină; alţii vedeau în el principiul vital care animă orice corp. Consensul era departe,
echivocul şi controversele traversând istoria domeniului chiar şi după primele cristalizări ale
secolului al XIX-lea.
Alături de tradiţia savantă a universităţilor europene, a existat şi o tradiţie mistică a
îngrijirii sufletului (Carroy et al., 2006, p. 6-8); pot fi considerate psihologice practicile de
investigare, acţiune şi tratament al sufletului, aşa cum le practică filosoful care meditează şi
creştinul care îşi scrutează conştiinţa cu scopul de a-şi descoperi, a înţelege şi a ameliora
dimensiunea interioară a existenţei. Dar psihologi sunt şi cei care se preocupă de sufletul
aproapelui; magistrul care îi învaţă pe ceilalţi, oratorul care vrea să convingă, preotul care
spovedeşte şi dirijează conştiinţe, medicul care vindecă şi sfătuieşte, toţi sunt într-un fel sau
altul precursori ai psihologilor practicieni. Astfel, psihologie este deopotrivă un cuvânt, o
sumă de concepte şi una de practici specifice.
1
Etimologic, psihologie îşi are originea în limba greacă veche: psyche = suflet, respitaţia vieţii; logos = ştiinţă.
3
concretizat într-un model – paradigma – care, timp de multă vreme, va constitui cadrul
explicativ al fenomenelor domeniului – faza paradigmatică. Paradigma, în ciuda maximei
acceptări de care se bucură, nu este veşnică. Foarte discret, ca efect al unor cauze externe
(modificarea aşteptărilor de la acea ştiinţă) şi a altora interne (se acumulează noi fapte
experimentale şi anomalii care contrazic teoria unanim acceptată) paradigma este şubrezită şi
intră în declin. O nouă paradigmă se impune şi este acceptată de comunitatea ştiinţifică, de
multe ori cu aceeaşi forţă ca a unei revoluţii politice, negând cu argumente incontestabile ceea
ce fusese anterior acceptat ca valid - perioadă post-paradigmatică. De multe ori, noua
paradigmă dominantă este produsul unei foste şcoli minoritare a domeniului. Părăsirea unei
paradigme în favoarea alteia înseamnă traversarea unei revoluț ii ș tiinț ifice.
Exemple
Una dintre cele mai spectaculoase schimbări de paradigmă în astronomie o
reprezintă trecerea de la concepţia că pământul se află în centru universului la cea
heliocentrică (soarele este centrul sistemului nostru solar).
Aplicaţii
Valorificând cunoştinţele de cultură generală, inventariaţi 3-4 cicluri
paradigmatice din diverse domenii ale cunoaşterii.
4
Tab. 2. Rupturi epistemologice în istoria psihologiei
Istoria psihologiei apare ca un lung şir de negări, dar şi de filiaţii, în care o nouă şcoală
sau un nou psiholog au deschis drumuri noi valorificând în mod revoluţionar uneori idei
anterioare. Structuralismul s-a fundamentat pe ideile formulate de filosofi şi fiziologi
deopotrivă. I-a urmat funcţionalismul, behaviorismul şi gestaltismul care au exploatat sau,
dimpotrivă, au contestat principiile structuralismului. În paralel s-a cristalizat doctrina
psihanalitică din gândirea filosofică asupra inconştientului şi eforturile psihiatrilor de a trata
bolile psihice. Atât behaviorismul, cât şi psihanaliza au fost zgomotos contestate de adversari,
dar şi radical modificate de adepţi dizidenţi, toţi animaţi de dorinţa de a găsi explicaţii mai
valide pentru viaţa psihică, explicaţii pe baza cărora să poată formula predicţii corecte asupra
comportamentului şi, de asemenea, să îl poată modifica. Fiecare curent sau orientare
psihologică a avut o determinare istorică, filosofică şi socială deopotrivă. Deşi cu origini în
aceeaşi filozofie greacă şi ev mediu european, paradigmele la nivel continental se deosebesc
fundamental; Europa s-a dovedit a fi de-a lungul timpului contemplativă, pasivă, speculativă
şi academică, în timp ce America a generat psihologi dinamici şi pragmatici, orientaţi spre
concret şi finalism teleologic.
5
ulterior imperfectă şi a fost nevoie să fie reluat procesul de căutare; de aceea se consideră că
dezvoltarea cunoaşterii şi ştiinţei este un proces în spirală.
Raportându-se la un anumit cadru teoretic conceptual, cercetătorii îşi formulează
întrebările în ipoteze pe care apoi le testează; unele dintre ele se dovedesc a fi valide, altele
nu. Invalidarea unei ipoteze este foarte folositoare progresului cunoaşterii deoarece ea
sugerează altă ipoteză, adeseori opusă celei dintâi, a cărei testare şi validare va aduce soluţia
aşteptată.
Filosoful german Georg Hegel caracterizează evoluţia cunoaşterii ca fiind dialectică;
aflarea adevărului se realizează progresiv, prin trecerea de la teza iniţială (formularea unui
punct de vedere ce urmează a fi argumentat) prin antiteză (punct de vedere diferit sau chiar
opus celui dintâi) la sinteză (combinaţie selectivă a tezei şi antitezei), care devine teză pentru
un viitor proces.
2
Empeiria: experienţă (gr.)
6
Tab. 2. Principalele curente raţionaliste şi empiriste (Adaptat după Sternberg, 1995; Marx şi Hillix, 1963)
Să ne reamintim...
Dezvoltarea ştiinţei se desfăşoară în cicluri.
Un ciclu paradigmatic este compus din trei perioade: pre-paradigmatică,
paradigmatică şi post-paradigmatică.
Evoluţia cunoaşterii este un proces în spirală, prin confirmarea şi apoi
infirmarea unor ipoteze.
Cunoaşterea este dialectică, adevărul ştiinţific fiind cunoscut progresiv, prin
trecerea de la teza iniţială prin antiteză la sinteză.
Raţionalismul susţine cunoaşterea prin raţionamente deductive.
Şcolile psihologice contemporane sunt fundamentate fie pe raţionalism, fie pe
empirism, fie pe abordarea mixtă.
7
marii reprezentanţi;
contextului istoric şi social;
şcoala de gândire;
problema de studiu.
Din perspectiva marilor reprezentanţi (personalistă), istoria ştiinţei este o succesiune
de realizări şi descoperiri realizate de personalităţi remarcabile. Progresul şi schimbarea sunt
atribuite proeminenţei unei persoane ale cărei calităţi unice au generat uriaşi paşi înainte.
Această concepţie susţine că marile evenimente ştiinţifice nu s-ar fi produs dacă nu ar fi
existat persoana excepţională care să le iniţieze; din această perspectivă se poate afirma că
„omul face istoria”. Adeseori, numele unei persoane devine reper pentru o întreagă epocă;
astfel se vorbeşte despre „sculptura după Michelangelo”, „fizica după Einstein”, „psihologia
după Watson”. Prezentarea istoriei psihologiei ca o succesiune de mari reprezentanţi
înseamnă indicarea reperelor biografice, cu precădere a acelor evenimente de viaţă care au
influenţat activitatea ştiinţifică a autorului, a principalelor lucrări ştiinţifice, ca şi a rolului
jucat în instituţionalizarea domeniului prin crearea de institute şi asociaţii sau prin fondarea
unor publicaţii de referinţă.
O astfel de abordare face însă dificilă înţelegerea domeniului, căci oferă o viziune
livrescă asupra psihologiei; sunt greu de explicat filiaţiile, controverselor şi dinamica
dezvoltării psihologiei.
Receptarea favorabilă a unor idei novatoare este condiţionată de aşa numitul „spirit al
timpului”. Acceptarea şi aplicarea sau, dimpotrivă, negarea şi rejectarea unei descoperiri
depind de tiparul de gândire al unei anumite culturi, regiuni sau epoci; ceea ce pare straniu la
un moment dat, devine foarte uşor de acceptat după 50 sau 100 de ani, atunci când
comunitatea ştiinţifică devine pregătită să recepteze ca valid. Cercetătorul scoţian Robert
Whytt, în 1763, a făcut prima referire la răspunsul condiţionat, fără să atragă însă atenţia
confraţilor. Abia la începutul secolului al XX-lea, Pavlov impune lumii ştiinţifice conceptul
8
de reflex condiţionat, deoarece dezvoltarea psihologiei îi făcuse mult mai sensibili pe
cercetători la problematica comportamentului.
De aceea, concepţia naturalistă (a contextului istoric şi social) asupra evoluţiei ştiinţei
afirmă că doar atunci când spiritul timpului o îngăduie, apare o idee revoluţionară şi ea este
receptată favorabil; această concepţie se rezumă în afirmaţia „istoria naşte oamenii”. Se poate
spune că o nouă idee, lege sau descoperire apare doar atunci când condiţiile sunt pregătite în
epocă, când s-a acumulat masa critică de elemente novatoare care să permită saltul calitativ.
Fără a încerca afirmarea primatului personalităţii asupra contextului istoric al ştiinţei sau
invers, trebuie acceptat că marii savanţi ce devin eponime3 au nevoie de un climat propice
pentru a-şi impune realizările. Munca de creaţie ştiinţifică, arată Schultz şi Schultz (1987, p.
12) seamănă mai mult cu o prismă ce captează şi refractă spiritul intelectual al epocii, decât cu
un far călăuzitor. Adeseori, este greu de precizat data naşterii unui experiment şi este artificial
să atribuim unei singure persoane paternitatea unei idei, a cărei apariţie este pregătită, în
general, de un complex de factori (Pavelcu, 1972, p. 81).
Abordarea naturalistă caută determinanţii evoluţiei psihologiei în relaţie cu alte
discipline şi sub presiunea contextului istoric şi social. Printre neajunsurile majore ale acestui
demers se numără riscul neglijării determinanţilor interni (caracteristicile de personalitate ale
omului de ştiinţă), precum şi repunerea în chestiune a unei teorii ca urmare a unor rezultate
empirice ulterioare.
Exemple
Din perspectivă naturalistă, teoria privind evoluţia speciilor ar fi fost formulată
chiar dacă Darwin ar fi murit prematur înainte de a o propune, din cauză că
spiritul timpului cerea o astfel de explicaţie pentru dezvoltarea vieţii pe pământ.
De altfel, viziunea lui Russel Wallace a fost foarte asemănătoare, chiar dacă nu la
fel de completă, cu cea a lui Darwin.
Tot spiritul timpului poate fi invocat pentru a explica descoperiri ştiinţifice
efectuate simultan de către savanţi care nu îşi cunosc reciproc activitatea.
Aparatul de radio a fost descoperit simultan de italianul Marconi şi rusul Popov,
insulina de către Paulescu şi Banting, acesta din urmă fiind laureat cu premiul
Nobel alături de Mac Leod.
Şcoala de gândire este o un alt criteriu de analizare a evoluţiei unei ştiinţe. Şcoală
este numele generic acordat unei grupări de oameni de ştiinţă care se asociază în jurul unui
curent teoretic, uneori chiar şi geografic, în jurul unui iniţiator. Membrii unei şcoli sau curent
de gândire sunt preocupaţi de investigarea unor probleme înrudite prin raportarea la acelaşi
cadru teoretic şi elaborarea unor demersuri metodologice similare. Iniţiatorul unei noi mişcări
îi atrage pe cercetătorii preocupaţi de aceleaşi probleme şi modalităţi de investigare, cărora le
propune o nouă perspectivă; dacă în jurul său se coagulează un colectiv convins de valoarea
noii perspective, pe care o dezvoltă şi o consolidează, se naşte o nouă şcoală de gândire în
domeniu. O nouă şcoală rareori i-a convins şi atras alături de ea pe exponenţii vechiului
3
Eponim: persoană care dă numele său unui oraş, unei localităţi, unei instituţii etc. (Dicţionar enciclopedic. Vol.
II. Bucureşti: Ed. Enciclopedică).
9
sistem. De cele mai multe ori, liderii vechii şcoli şi-au continuat munca şi au contestat noua
şcoală. Uneori, adepţii mai tineri şi-au părăsit maeştrii, devenind susţinători ai noului sistem
teoretic.
Evoluţia ştiinţei, iar a psihologiei nu face excepţie, apare ca o afirmare, urmată
supremaţia trecătoare şi apoi de declinul şcolilor de gândire, fiecare dintre ele aducând un plus
de cunoaştere prin formularea de noi întrebări şi punerea în discuţie a soluţiilor anterior
propuse. Fiecare nouă şcoală de gândire a afirmat un protest faţă de abordarea anterioară, a
identificat punctele slabe ale vechiului sistem de gândire şi a propus în schimb noi definiţii şi
strategii de cercetare care să corecteze deficienţele şi să susţină progresul cunoaşterii.
Să ne reamintim ...
Printre criteriile posibile pentru organizarea istoriei psihologiei se numără:
marii reprezentanţi, contextul istoric şi social, şcoala de gândire şi problema de
studiu.
Prezentarea istoriei psihologiei ca o succesiune de mari reprezentanţi înseamnă
indicarea reperelor biografice, cu precădere a acelor evenimente de viaţă care au
influenţat activitatea ştiinţifică a autorului, a principalelor lucrări ştiinţifice, ca şi
a rolului jucat în instituţionalizarea domeniului prin crearea de institute şi
asociaţii sau prin fondarea unor publicaţii de referinţă.
Abordarea naturalistă caută determinanţii evoluţiei psihologiei în relaţie cu alte
discipline şi sub presiunea contextului istoric şi social, care poate oferi climatul
propice pentru progresul domeniului.
Şcoala de gândire afirmă un protest faţă de abordarea anterioară, identifică
punctele slabe ale vechiului sistem de gândire şi propune noi definiţii şi strategii
de cercetare care să corecteze deficienţele şi să susţină progresul cunoaşterii.
Fiecare dintre abordările istoriei psihologiei are deopotrivă avantaje şi
neajunsuri.
10
În prezenta introducere în istoria psihologiei, am optat pentru o abordare hibridă, în
care pentru cele mai importante şcoli de gândire psihologică sunt descrise paradigma,
principalii reprezentanţi, contribuţiile la dezvoltarea domeniului, ca şi limitele inerente.
Bibliografie
11
Unitatea de învăţare 2.
Cuprins
1. Introducere.............................................................................................................. 12
2. Obiective ................................................................................................................. 12
3. Durată ..................................................................................................................... 12
4. Conţinutul
1. Originile filosofice ale psihologiei: antichitatea greacă, Evul mediu, după
Renaştere, empirismul englez 13
2. Influenţele fiziologiei asupra cristalizării psihologiei 21
5. Test de evaluare ..................................................................................................... 24
6. Tema de control nr. 1 ……………………………………………………………..... 25
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 2 prezintă orientările filosofice care şi-au pus amprenta
asupra evoluţiei concepţiilor despre spirit. De asemenea, sunt prezentate
contribuţiile fiziologilor din secolul al XIX-lea ale căror cercetări au conferit
ştiinţei pe cale să se nască obiectivitate şi precizie.
1.2. Obiective
După parcurgerea acestei unităţi de curs, studenţii vor fi capabili:
să evidenţieze contribuţiile filosofilor la dezvoltarea psihologiei din
perspectiva orientării lor;
să analizeze contribuţiile psihofiziologilor din secolul al XIX-lea la
conturarea obiectului de studiu şi a metodei psihologiei;
să argumenteze în favoarea monismului şi dualismului, raţionalismului
şi empirismului.
12
1. Originile filosofice ale psihologiei
În fiecare dintre vechile civilizaţii ale lumii se găsesc dovezi ale preocupărilor de a
explica şi înţelege comportamentul uman, normal şi patologic, de a stabili cauzele tulburărilor
psihice şi comportamentale. Viney (1993, cap. 3) realizează o interesantă şi amplă trecere în
revistă a civilizaţiilor antice în care a existat interesul pentru cunoaşterea unor probleme
precum memoria, senzaţiile, emoţiile, motivaţia şi adaptarea. Chiar dacă lipsite uneori de
coerenţă şi rigoare, aceste demersuri au propus explicaţii atât de natură ineistă, cât şi
ambientalistă privind dezvoltarea fiinţei umane şi starea ei de sănătate fizică şi psihică.
Majoritatea gânditorilor antichităţii au invocat, într-un fel sau altul, intervenţia divină în starea
de bine sau boală a omului, ca şi în calitatea relaţiilor stabilite între oameni.
Antichitatea greacă
Civilizaţia greacă din epoca de maximă înflorire, cuprinsă între anii 600 şi 300 î.e.n.,
reprezintă una dintre cele mai fecunde şi creative perioade din istoria umanităţii. Este
incontestabil că grecii au fost influenţaţi de sistemele de gândire care au existat anterior în
bazinul mediteranean, şi că unele dintre ideile atribuite lor îşi au originea în alte culturi mult
mai timpurii. Cu toate acestea, curentele de gândire ale lumii occidentale contemporane îşi au,
poate, cel mai important izvor în tradiţiile intelectuale ale Greciei antice.
Originile psihologiei se află în două abordări distincte ale problematicii umane:
filosofia, care caută să înţeleagă lumea prin intermediul introspecţiei, a reflecţiei asupra
ideilor înnăscute şi a propriei experienţe, şi fiziologia, studiul ştiinţific al materiei vii şi al
funcţiilor sale, utilizând cu precădere observaţia. Dezvoltarea psihologiei a fost marcată de
preocupările filosofilor de a găsi răspuns la întrebările: mintea şi sufletul sunt entităţi
distincte?; cunoaşterea este înnăscută sau dobândită ca rezultat al experienţei?; cum se
produce învăţarea şi care sunt mecanismele memoriei?; care este ponderea speculaţiilor
teoretice şi a colectării riguroase de date în aflarea adevărului ştiinţific?
Din contribuţiile majore ale gânditorilor epocii de aur al Greciei antice, vom aborda
problema originii sufletului şi a antinomiei raţionalism - empirism în conceperea realităţii.
Natura sufletului
Nu numai filosofii, ci şi medicii, astronomii, matematicienii, toţi gânditorii acestei
epoci erau preocupaţi şi de interogaţii filosofice. Ei au sesizat diferenţa dintre materia animată
şi materia ne-animată, care nu posedă „animus” (suflet); materia „animată” este caracterizată
prin percepţie şi mişcare, de unde rezultă că plantele sunt ne-animate. Este subliniată, în
această concepţie timpurie, funcţia fundamentală a psihicului, aceea de a asigura viaţa de
relaţie a organismului cu mediul său – schimbul informaţional şi intervenţia activă.
De numele lui Democrit (460 – 370 î.e.n.) şi Leucip (secolul al V-lea î.e.n.) se leagă
teoria atomistă ca modalitate de a explica lumea. Ei considerau că realitatea înconjurătoare
este formată din atomi, element indivizibil şi inaccesibil percepţiei umane la care poate fi
redus orice obiect prin secţionări succesive. Democrit considera că sufletul este un fel de foc,
un element cald, compus din „atomi sferici”, cei mai uşor de mişcat; de asemenea, identifica
13
sufletul cu raţiunea. Leucip, ca şi alţi filosofi, asocia sufletul cu respiraţia; atomii sferici, aflaţi
în continuă mişcare, intră, prin respiraţie, în corp, unde sunt ţinuţi laolaltă şi împiedicaţi să se
împrăştie. Atomii sufletului se dispersează atunci când survine moartea. Atomii formează nu
numai toate obiectele lumii înconjurătoare, dar şi procesele psihice, precum senzaţiile
şi gândirea, sunt de asemenea rezultatul combinaţiei atomilor.
Anaxagoras (500 – 428 î.e.n.) considera că sufletul este un „principiu al mişcării”: el
pune totul în mişcare şi este el însuşi într-o continuă mişcare. Unii filosofi identificau sufletul
cu raţiunea (Democrit) şi considerau că el există în toate fiinţele animale, în proporţii diferite.
Partea comună a concepţiilor celor trei susmenţionaţi este faptul că ei vedeau sufletul ca fiind
de natură materială.
Unii filosofi considerau sufletul ca fiind compus dintr-un singur element, alţii din mai
multe, dar toţi erau de acord că principala lui caracteristică este mişcarea. Acesta este şi
motivul asocierii sufletului cu focul, care este un element subtil, mobil, amândouă fiind
elemente primare, indivizibile. Fiind în permanentă mişcare, sufletul este nemuritor. Toate
lucrurile divine (soarele, luna, stelele) sunt în perpetuă mişcare. Sufletul fiind şi el în
permanentă mişcare, este şi el de esenţă divină.
Alţi filosofi din aceeaşi epocă considerau că sufletul este sânge (Critias) sau apă
(Hipocrates), pentru că sămânţa animală este umedă şi ea este de fapt sufletul (ca element).
Cea mai importantă funcţie a sufletului este simţirea (funcţionarea organelor de simţ, recepţia
informaţiilor despre lumea înconjurătoare) şi ea este asociată cu sângele.
Hipocrates (cca 460-377 î.e.n.), părintele medicinii, a contribuit deopotrivă la
reflecţia filosofică şi la descifrarea tainelor fiziologiei. A utilizat observaţia ca metodă de
cunoaştere şi a studiat anatomia umană şi animală prin disecţii şi vivisecţii. A comis însă
eroarea de a generaliza rezultatele observaţiilor efectuate pe animale şi la om. Căutând sursa
gândirii, a afirmat că mintea, numită şi suflet sau spirit, este o entitate distinctă de corp,
dovedindu-se un exponent al dualismului suflet - corp1. El considera că sufletul, lipsit de
corporalitate fizică, este localizat în creier, concepţie înrudită cu afirmaţia netăgăduită astăzi
că psihicul este funcţie a creierului. Gânditor neortodox2 şi vizionar, el considera că bolile nu
sunt o pedeapsă trimisă de zei, contrar credinţei epocii, ci rezultatul funcţionării defectuoase a
creierului; astfel, controlul funcţionării psihice se află în interiorul corpului, nu în forţe
externe.
Ulterior, Platon a argumentat şi el în favoarea dualismului, opunând corpul sufletului,
viaţa biologică, celei spirituale, afirmând supremaţia sufletului asupra materiei corporale. De
asemenea, considera că există o ierarhie a părţilor componente ale corpului, în care capul
reprezintă partea cea mai importantă, chiar divină.
În toate definiţiile despre suflet sunt prezente trei aspecte: mişcarea, simţirea, ne-
corporalitatea
1
Dualism: Concepţia conform căreia sufletul şi corpul se deosebesc calitativ; sufletul are natură necorporală, în
timp ce corpul este compus din substanţă.
Monism: doctrină care nu admite decât un principiu constitutiv al fenomenelor sau reduce totul la acest principiu
(ex.: materialismul, idealismul, panteismul)
2
Neortodox: care se abate de la doctrina sau concepţia împărtăşită de majoritate
14
Platon (427-347 î.e.n.), raţionalist ca şi dascălul său Socrate, considera că pentru a
ajunge la cunoaştere, omul trebuie să analizeze conceptele, iar adevărul nu poate fi cunoscut
decât graţie raţiunii. În viziunea lui Platon, realitatea este formată nu din obiectele de care
suntem înconjuraţi şi de care devenim conştienţi graţie simţurilor, ci din reprezentările
abstracte şi atemporale ale acestora care există în mintea noastră - ideile. Obiectele pe care le
percepem sunt doar copii imperfecte şi pasagere ale formelor pure şi adevărate care sunt
ideile.
În „psihologia” platoniciană, un loc important îl ocupă elementele de morală şi
judecăţile de valoare, cunoaşterea fiind inseparabilă de morală. Astfel, pasiunile, a căror sursă
este corpul, se opun căutării Binelui. Sufletul nemuritor are drept vehicul corpul muritor, de
care sunt legate pasiuni redutabile; printre pasiuni se numără plăcerea – o momeală a
păcatului; durerea, îndrăzneala şi frica –consilieri imprudenţi; încrâncenarea, surdă la orice
sfat, speranţa, deschisă oricărei seducţii (în dialogul Timae). Judecăţile de valoare sunt
formulate şi referitor la vise (în dialogul Republica), care sunt văzute de Platon ca
manifestări ale motivaţiei inconştiente. Astfel, în toate sufletele omeneşti există plăceri şi
trebuinţe „necesare, acceptabile“ şi altele „nelegiuite”, unele cu o puternică tentă animalică.
La unii indivizi ele sunt controlate de raţiune, la alţii sunt necontrolate şi îi domină. Controlul
este realizat fie în direcţia slăbirii acestor pulsiuni (animalice), fie în direcţia reprimării lor;
cei care nu pot să-şi stăpânească pulsiunile sunt dominaţi de ele. Atunci când raţiunea doarme,
aceste trebuinţe (inconştiente) ies la iveală şi îşi găsesc o satisfacere fictivă în vis. De dorit
este ca trebuinţele să fie ţinute în frâu pe cale raţională, permiţând o satisfacere „cumpătată” a
lor. Căci doar stând departe de nebunia trupului, omul poate se poate apropia prin cunoaştere
de adevăr.
Meritele viziunii lui Platon asupra sufletului
În lumea occidentală modernă, dualismul iniţiat de Platon a favorizat dezvoltarea
ştiinţei şi tehnicii, prin separarea studierii fenomenelor fizice de consideraţiile metafizice.
Totodată, a deschis drum studiilor psihologice, valorizând cercetarea vieţii mentale, în fond a
activităţii psihice. „Lăsaţi-mă să găsesc frumuseţea interioară” implora Socrate zeii, citat de
Platon în dialogul Phedra. De asemenea, Platon a elogiat stăpânirea de sine, prin care partea
cea bună a sufletului o domină pe cea supusă viciilor, şi triumful raţiunii asupra trebuinţelor
condamnabile ale omului (Braunstein şi Pewzner, 2005, p. 14-16).
Aristotel (384-322 î.e.n.), elev al lui Platon, naturalist şi filosof, s-a distanţat de
maestrul său în multe privinţe. Referitor la raportul suflet – corp, Aristotel este monist,
considerând că sufletul (mintea) nu poate exista ca entitate distinctă de corp, dintr-o substanţă
diferită, ci doar ca un produs al anatomiei şi fiziologiei; cunoaşterea sufletului nu este posibilă
decât prin studierea corpului.
În viziunea lui Aristotel, sufletul este „forma corpului”, că el reprezintă „entelehia”-
tendinţa fiinţei de a-şi actualiza potenţialităţile. Astfel, funcţiile psihice sunt funcţii ale
complexului corp – suflet; fenomenele mentale sunt însoţite de funcţionări corporale
specifice. Atunci când sunt realizate condiţiile corporale necesare, apare şi emoţia specifică
15
lor. Sufletul, localizat de Aristotel în inimă, este considerat ca „o imagine spirituală a
realităţii”. Aristotel considera că sufletul este organizat ierarhic pe trei niveluri:
sufletul vegetativ permite creşterea, dezvoltarea, nutriţia, fiind comun vegetalelor,
animalelor şi oamenilor;
sufletul sensibil permite senzaţia şi motricitatea, pune corpul în mişcare, fiind comun
animalelor şi oamenilor;
sufletul intelectiv sau raţional îi permite doar omului să raţioneze.
Raţiunea apare astfel prelungirea superioară a celor două niveluri precedente. Peste
secole, distincţia dintre ceea ce este evident, sensibil, şi ceea ce este latent, derivat din
elementele sensibile va fi valorificată de şcolile de gândire psihologică (Parot şi Richelle,
1995, p. 15). Un prim exemplu este teza freudiană (formulată de către Sigmund Freud)
privind distincţia între conţinutul conştient al visului, evident pentru cel care doarme, şi
conţinutul latent, care nu poate fi verbalizat decât printr-un efort, pornind de la conţinutul
evident. Un al doilea exemplu este demersul lui Piaget, care va prelua şi dezvolta ideea
trecerii de la sensibil la raţional afirmând că inteligenţa este o prelungire a adaptării biologice.
Un al treilea exemplu de valorificare a viziunii lui Aristotel asupra nivelurilor sufletului se
regăseşte în lucrările privind cogniţia, unde comportamentul manifest şi observabil este un
indiciu al structurilor sau operaţiilor cognitive, latente şi neobservabile.
În ceea ce priveşte natura realităţii înconjurătoare, Aristotel consideră că ea constă în
obiectele concrete accesibile cunoaşterii prin simţuri, încadrându-se în curentul empirist de
gândire; realitatea, ca obiect al cunoaşterii, este independentă de spirit, are o existenţă
obiectivă. El consideră că sursa ideilor este experienţa şi afirmă că există categorii de obiecte
şi fenomene care pot fi percepute prin simţuri specifice (de exemplu culoarea poate fi
percepută numai cu ochii); ele formează „obiecte ale percepţiei” (simţirii). Caracteristicile
direct accesibile simţurilor (culoare, miros, sunet) sunt numite „obiecte specifice” ale
percepţiei (aparţin unui anume obiect). Există alte caracteristici, pe care Aristotel le numeşte
„obiecte comune”, care nu sunt obiectul unui anume simţ, ci sunt comune tuturora: mişcarea,
repausul, numărul, forma, mărimea. Mişcarea este percepută şi de văz şi de auz. Cunoaşterea
are loc numai în momentul intrării în funcţiune a proceselor de recepţie sub influenţa
stimulilor exteriori („atingere”). Aristotel ia în considerare exemple, observaţii din viaţa
cotidiană pe care le interpretează ca interacţiune a elementelor somatice (fiziologice) şi
psihologice. Din această cauză a fost considerat de psihologii secolului XX ca fiind „părintele
psihologiei experimentale”.
Ca metodă de aflare a adevărului, Aristotel apelează la inducţie care permite
formularea de principii generale pe baza observării unor fapte particulare. De exemplu, prin
inducţie se pot formula legile învăţării pornind de la observarea modului în care învaţă
studenţii.
În operele lui, „Parva naturalia” şi „De anima”, Aristotel analizează mecanismele
organelor de simţ, modul în care se desfăşoară procesele de cunoaştere: recepţia senzorială,
memoria, somnul, veghea, visele. Cele două opere constituie prima expunere sistematică a
cunoştinţelor psihologice (şi filosofice) care ne-a parvenit din antichitate, prin intermediul
16
traducătorilor latini. Contribuţiile sale la dezvoltarea psihologiei îndreptăţesc afirmaţia că este
strămoşul psihologiei obiective şi promotorul psihofiziologiei independente de metafizică.
Aristotel este cel mai remarcabil promotor al asociaţionismului; el a semnalat faptul că
senzaţiile se asociază prin: contiguitate în timp şi spaţiu, asemănare şi contrastul dintre
elementele asociate. Pentru a explica activitatea psihică, Aristotel susţine că ea are un suport
material, iar experienţa se constituie prin însumarea unor fenomene psihice elementare
(senzaţii). Fiecare treaptă superioară de cunoaştere rezultă din asocierea fenomenelor psihice
imediat subordonate.
17
pineală este unică. Trebuie menţionat şi că Descartes consideră că sufletul este legat de toate
părţile corpului la un loc, întrucât corpul este un tot unitar, a cărui deteriorare alterează
funcţionarea psihică.
Metoda de cunoaştere a lui Descartes, numită şi metoda carteziană, constă în folosirea
raţiunii; doar cu mintea, şi nu cu imaginaţia, memoria sau simţurile, poate fi cunoscută lumea.
Descartes este unul dintre exponenţii de marcă ai raţionalismului. El afirmă că există idei care
permit intelectului să gândească pentru că le găseşte în interiorul său; ideile înnăscute sunt ca
o facultate de înţelegere, care pot fi descoperite datorită îndoielii metodice, şi care exclud
orice referire la calităţi sensibile ale lumii exterioare. Ideile înnăscute, susţine Descartes, sunt
de origine divină, au fost puse în mintea noastră de către Dumnezeu „clare şi distincte” pentru
a-l cunoaşte atât pe el, cât şi pe noi înşine.
Descartes are contribuţii importante şi în domeniul percepţiei vizuale şi al opticii („La
Dioptrique”, 1637). Printre obiectele sale de studiu, specifice astăzi psihologiei, s-au numărat
memoria, imaginaţia şi pasiunile.
Empirismul englez
Empiriştii au accentuat determinismul riguros în funcţionarea planului raţional al
comportamentului.
Apărută în 1690, lucrarea lui John Locke „Eseu asupra înţelegerii umane” este
considerată textul canonic al empirismului; în el lansează conceptul de „tabula rasa” (white
18
paper) pentru a explica absenţa oricăror cunoştinţe a priori în mintea noastră şi a sublinia
rolul hotărâtor al experienţei în formarea ideilor. Critică curentul ineist - credinţa în existenţa
ideilor înnăscute - apărat de Descartes şi adepţii săi. Pentru Locke, ideile provin din
experienţa directă, modalităţile de a cunoaşte lumea fiind percepţia şi reflecţia. Prin
percepţie, omul ia contact cu obiectele sensibile ale lumii externe, iar prin reflecţie
(introspecţie) se apleacă asupra operaţiilor interne prin care înţelegem senzaţiile. Premisa
implicită a concepţiei sale este că omul este capabil să cunoască atât lumea externă (prin
senzaţie), cât şi pe cea internă (prin auto - reflecţie). Pledează pentru o ştiinţă a psihicului
distinctă de metafizică, fapt ce conferă experienţei statutul de sursă unică a cunoştinţelor.
Locke face distincţia între ideile simple, bazate pe înţelegerea directă a experienţei
sensibile (percepţii) şi ideile complexe, bazate pe înţelegerea unui număr mare de idei simple
şi complexe. Ideile simple pot fi, la rândul lor, categorizate în idei ale senzaţiilor rezultate din
experienţa nemijlocită (ideea de „moale”, „dur”) şi idei ale reflecţiei, rezultat al experienţei
interne de examinare a propriilor operaţii interne (ideea de „bucurie” sau „tristeţe”). Ca şi
Hobbes, Locke îmbrăţişează ideile contemporanului lor Newton privind mecanica şi
construieşte o ştiinţă mecanicistă a lumii ideilor în care principiul de bază este asocierea.
Astfel, cunoaşterea devine, în concepţia lui John Locke, o construcţie piramidală, bazată pe
datele din simţuri şi cu grade tot mai mari de complexitate pe verticală (azi am zice
abstractizare şi generalizare).
Locke consideră, asemenea altor oameni de ştiinţă ai epocii, că obiectele lumii fizice
sunt caracterizate de două tipuri de calităţi. Calităţile primare sunt independente de percepţia
subiectului cunoscător şi caracterizează în mod obiectiv obiectul cunoaşterii; acestea sunt:
mărimea, forma, mobilitatea şi soliditatea. Calităţile secundare sunt rezultatul senzaţiilor pe
care le are subiectul observând obiectul. Printre calităţile secundare se numără culoarea,
sunetul, temperatura şi gustul. Ele sunt influenţate de condiţiile în care are loc percepţia şi
caracteristicile personale ale celui care percepe. Acelaşi obiect galben este perceput în nuanţe
diferite de persoane diferite sau dacă intensitatea luminii variază.
19
Chiar dacă filozofii empirişti practică o psihologie introspecţionistă a faptelor de
conştiinţă, concepţia lor asupra modului de formare a cunoştinţelor este germenele legitimării
demersului experimental în psihologie. Pe de o parte, a afirma că ideile complexe pot fi
descompuse în idei simple este primul pas în abordarea analitică a psihologiei, ştiut fiind că
demersul analitic este dominant în ştiinţă. Pe de altă parte, a afirma originea senzorială a
cunoştinţelor îl scuteşte pe cercetător să mai reflecteze asupra sa, lăsând loc observării
fenomenelor din lumea exterioară. În sfârşit, afirmaţia că observaţia stă la baza cunoaşterii
subliniază nevoia ca cercetătorul să investigheze mediul, să analizeze ceea ce a observat şi
experimentat. Aceste principii implicite ale abordării empiriste vor fi puse în practică abia
20
2. Influenţele fiziologiei asupra cristalizării psihologiei
În anul 1795, astronomul curţii regale a Marii Britanii, Nicholas Maskelyne, constata
existenţa unor diferenţe între înregistrările pe care el şi asistentul său le efectuau asupra
timpului de deplasare al astrelor dintr-un punct în altul al bolţii cereşti; timpul măsurat de el
era mai mare decât cel înregistrat de asistent. L-a admonestat pe asistent pentru neatenţie, dar
diferenţele au persistat, ba chiar s-au accentuat în lunile următoare. În consecinţă, asistentul a
fost concediat (Schultz şi Schultz, 1987, p. 39). Faptul a fost dat uitării timp de 20 de ani,
până când alt astronom, germanul F.W. Bessel, interesat de erorile de măsură, a avansat
ipoteza că greşelile asistentului lui Maskelyne erau cauzate nu de neatenţie, ci de existenţa
unor diferenţe individuale la nivel perceptiv; ipoteza s-a confirmat, astfel de diferenţe fiind
identificate între măsurătorile realizate de astronomi foarte renumiţi şi experimentaţi. Aceste
erori aparente de observaţie au fost considerate de fiziologul olandez Donders (Braunstein şi
Pewzner, 2005, p. 96) ecuaţia personală în domeniul perceptiv. Ulterior, se consideră că
ecuaţia personală este de natură psihologică şi depinde mai ales de orientarea atenţiei.
Constatarea că unele caracteristici personale ale observatorului uman influenţează
calitatea actului perceptiv în cercetările astronomice a condus spre presupunerea că diferenţele
individuale trebuie luate în considerare în orice alt domeniu care implică activitatea omului.
După cum spunea Kirsch (Schultz şi Schultz, op. cit., p. 39-40), problema de metodologie din
astronomie i-a convins pe oamenii de ştiinţă că pentru a cunoaşte cât mai complet lumea
fizică este necesar să se preocupe de înţelegerea proceselor psihice implicate în activitatea de
observaţie. Ştiinţa era astfel obligată să studieze mecanismele fiziologice prin intermediul
cărora se efectuează receptarea stimulilor din mediul fizic, iar fiziologii au început să studieze
sistematic senzaţiile.
Între anii 1820-1830, fiziologia a devenit o ştiinţă experimentală graţie cercetărilor
fiziologului german Johannes Müller, care timp de aproape 40 de ani, s-a dovedit deosebit de
productiv ştiinţific, lucrarea sa Handbuch der Physiologie des Menschen (Compendiu de
fiziologie umană) fiind tradusă în limba engleză şi cunoscută şi dincolo de ocean. Printre
numeroasele contribuţii ale lui Müller la progresul cunoaşterii fiziologiei se numără teoria
asupra energiei specifice a nervilor, care susţine că stimularea unui anumit nerv generează o
senzaţie specifică deoarece fiecare nerv posedă o energie specifică. Rezultatele obţinute de
Müller au stimulat cercetările altor fiziologi pentru a identifica ariile din cortex în care se
produc senzaţiile şi pentru a elabora şi rafina metode de investigaţie folosite intens ulterior.
Germania a oferit un sol mai fertil progresului tuturor ştiinţelor decât alte ţări ale
Europei. Premisele sunt numeroase (Schultz şi Schultz, op. cit., p. 42-42), începând cu
interesul cercetătorilor pentru toate ariile de cunoaştere, explorate atât cantitativ, cât şi
calitativ: filologie, fonetică, estetică, logică, arheologie, critică literară, zoologie, fiziologie
etc. O altă condiţie favorizantă a fost spiritul german, caracterizat prin minuţiozitate, precizie,
pasiunea pentru a descrie, ordona şi clasifica. În acelaşi timp demersul inductiv de construire
a ştiinţei s-a dovedit a fi mai fructuos decât cel deductiv, îmbrăţişat de comunităţile ştiinţifice
din Franţa şi Anglia. În sfârşit, existau mult mai multe universităţi, care ofereau posturi bine
plătite celor ce doreau să se dedice ştiinţei. Universităţile erau organizate după principiului
21
libertăţii academice, în care profesorii nu erau în nici un fel constrânşi în opţiunile lor de
predare şi cercetare. Profesorii nu doar vorbeau ex catedra, ca în majoritatea spaţiilor
academice europene, ci alături de studenţii lor, desfăşurau cercetări experimentale în
laboratoare bine echipate.
Consecinţa tuturor acestor avantaje a fost evoluţia rapidă a cunoaşterii în numeroase
domenii, recunoscută la nivel european şi american. În aceste condiţii favorabile, psihologia s-
a impus ca o nouă ştiinţă, apariţia ei fiind legată de numele unor profesori de la cele mai
prestigioase universităţi germane.
22
Împreună cu Bouguer a lansat conceptul de prag diferenţial egal cu diferenţă minimă
între intensitatea a doi stimuli care poate fi detectată de către subiectul percepător sub forma
unor senzaţii diferite. A folosit metoda înregistrării celor mai mici diferenţe perceptibile între
intensităţile stimulilor, considerată prima metodă psihofizică. Graţie acestei metode a
constatat că sensibilitatea senzorială variază în funcţie de intensitatea stimulilor şi este mai
fină în cazul stimulilor de intensitate redusă decât în cazul celor de intensitate ridicată.
Weber a formulat prima lege care leagă fizica de psihologie sub forma: ΔS/S = K în
care ΔS este mărimea pragului diferenţial care aplicat stimulului de intensitate S produce o
senzaţie nouă. K este o constantă.
Exemplu
În cazul greutăţii, pragul diferenţial este 1/40 din greutatea standard.
Să presupunem că o persoană poate să discrimineze între o greutate de 40
g şi una de 41 g. Dacă evaluează o greutate de 80 g, pentru a putea
discrimina o nouă senzaţie nu este suficient să se adauge 1 g, ci 2 g.
ΔS1/ S1 = K, dar şi ΔS2/ S2 = K,
Dacă ΔS1 este 1 şi S1 este 40, iar 1/40 = K
Atunci pentru S2 = 80 g rezultă că ΔS2 = 2 g
Gustav Theodor Fechner (1801-1887) biolog, fiziolog, filozof german, fost elev al
lui Weber, susţinea în 1850 că mintea poate fi studiată prin înregistrarea reacţiilor
organismului la modificarea caracteristicilor stimulilor fizici. Pentru el, adept al monismului,
corpul şi spiritul sunt aspecte ale aceleiaşi realităţi. El a demonstrat că nu există o
corespondenţă biunivocă între modificările lumii fizice (stimuli) şi schimbările induse de
acestea la nivel psihic (perceperea stimulilor). Deşi relaţia dintre stimuli şi reacţia
organismului nu este liniară, ea este totuşi predictibilă; de aceea, se pot stabili legi cantitative
23
(matematice) între valorile stimulilor şi intensitatea reacţiei. Astfel, el stabileşte, independent
de E. H. Weber şi P. Bouguer, legea intensităţii: „intensitatea senzaţiei creşte proporţional cu
logaritmul intensităţii stimulului”.
S = k log R, în care S este mărimea senzaţiei, iar R intensitatea stimulului
Lucrarea sa, Elemente der Psychophysic, publicată în 1860, este considerată de foarte
mulţi ca esenţială în fundamentarea domeniului psihologiei experimentale. În paginile ei,
Fechner formulează concepte care pun în legătură realitatea fizică cu universul psihic şi
descrie procedee şi metode de măsură.
În variantele moderne ale psihofizicii, viziunea asupra psihicului s-a lărgit, în sensul
că sunt luate în considerare şi procesele complexe, de natură intelectivă, prin care stimulii
sunt identificaţi şi evaluaţi.
Alături de Weber şi Fechner, foarte relevant pentru dezvoltarea psihologiei în secolul
al XIX-lea este şi Herman von Helmholtz.
24
Tema de control nr. 1
Descrieţi unui experiment clasic din psihologie, indicând de asemenea, numele
experimentatorului, anul efectuării şi importanţa experimentului pentru evoluţia
cunoaşterii psihologice.
Bibliografie
25
Unitatea de învăţare 3.
Cuprins
1. Introducere.............................................................................................................. 26
2. Obiective ................................................................................................................ 26
3. Durată .................................................................................................................... 26
4. Conţinutul
1. Introspecţia – concepţie şi metodă de cunoaştere 27
2. Wilhelm Wundt şi introspecţia experimentală 28
3. Şcoala de la Würzburg şi problematica gândirii 31
5. Test de evaluare ...................................................................................................... 33
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 3 abordează curentul introspecţionist, atât din perspectiva
principiilor, cât şi a metodei de cercetare. Numită psihologie a conştiinţei, şcoala
introspecţionistă a afirmat posibilitatea analizării propriilor stări de conştiinţă
prin autoreflecţie şi verbalizare.
În ciuda entuziasmului promotorilor săi, introspecţionismul a avut numeroşi
contestatari care au pus la îndoială posibilitatea de a descrie şi interpreta obiectiv
stările interioare fără a fi influenţat de propriile ipoteze.
1.2. Obiective
După parcurgerea acestei unităţi de curs, studenţii vor fi capabili:
să analizeze critic curentul introspecţionist;
să compare introspecţionismul cu ideile şcolii de la Würzburg.
26
1. Introspecţia – concepţie şi metodă de cunoaştere
Limitele introspecţiei
Immanuel Kant
psihicul uman este un “lucru în sine”, inclusiv structurile sale apriorice de cunoaştere;
el nu poate fi cunoscut în sine, ci numai pentru sine.
Auguste Comte
A. Comte contestă capacitatea metodei introspecţioniste de a permite cunoaşterea
autentică şi ştiinţifică. Pentru aceasta, el formulează mai multe critici, prezentate în
continuare.
27
- Faptele relevante introspectiv sunt superficiale, fugare, inconsistente şi nu pot fi validate
prin criterii externe. De aici rezultă că ele nu pot constitui obiectul cunoaşterii ştiinţifice,
deci psihologia este contestabilă ca ştiinţă.
- Cunoaşterea ştiinţifică în psihologie urmăreşte descoperirea legităţilor obiective ale vieţii
psihice, or acest lucru nu este posibil pe baza unor fapte subiective singulare.
- Actul de dedublare în subiect cunoscător şi obiect al cunoaşterii (actor şi spectator) este
dificil şi limitat, dacă nu chiar imposibil, după unii (e imposibil să priveşti pe fereastră
pentru a te vedea trecând pe drum).
- Folosirea metodei introspective presupune antrenarea specială a cercetătorului.
- Datele de introspecţie sunt conştientizate şi înţelese prin verbalizare şi sunt relatate verbal,
dar nu toate fenomenele psihice sunt susceptibile de a fi exprimate verbal (ex. procesele
afective) deoarece nu sunt conştiente sau conştientizabile (vezi psihanaliza).
- Verbalizare introduce în datele de cunoaştere conotaţii suplimentare, care nu aparţin
faptelor / fenomenelor supuse introspecţiei.
- Fiind handicapat de necognoscibilul din sine şi de cel de dinafară, subiectul este tentat să
completeze lacunele cu plăsmuiri fanteziste procedeu foarte rodnic în literatură
(Dostoievski, Proust, Sthendal), dar impropriu cunoaşterii ştiinţifice.
- Fundamentarea cunoaşterii ştiinţifice pe introspecţie este periculoasă pentru că
autoreflecţia este inevitabil influenţată de propriile ipoteze, observaţia şi interpretarea
fiind dirijate înspre aspectele concordante cu ipoteza prin autosugestie.
Criticile formulate la adresa introspecţiei de către Lalande (apud Zlate, 2000, p. 85) sunt:
Faptul observat prin introspecţie se alterează prin însuşi actul observaţiei.
Stările afective intense sunt mai puţin accesibile introspecţiei.
Nu se pot cunoaşte decât stări psihice conştiente.
Setul mintal modifică interpretarea datelor de auto-observaţie într-o măsură mai
mare decât în observarea altei persoane.
28
- Obiectul de studiu al psihologiei este trăirea directă şi imediată. Psihologia
experimentală are ca obiect „faptele de conştiinţă pe care trebuie să le descompună în
senzaţiile şi sentimentele elementare”. Viziunea asupra psihicului este similară cu a
chimiştilor care văd materia ca pe o sumă de particule elementare sau a anatomiştilor
pentru care organismul este ansamblul celulelor vii.
- Psihologia presupune analiza elementelor conştiinţei, determinarea modului în care aceste
elemente sunt conectate şi determinarea legilor de conexiune.
- Wundt admite totuşi că există o activitate de sinteză pe parcursul formării imaginii
perceptive.
Laboratorul de psihologie
Se desfăşoară cercetări asupra senzaţiilor şi percepţiilor considerate elementele
componente ale tuturor cunoştinţelor şi activităţilor mentale; analiza proceselor de
conştiinţă şi a modului în care evenimentele sunt asociate unele cu altele prin
intermediul asocierii impresiilor senzoriale despre ele;
Prin tehnicile de măsurare a fenomenelor psihice, create de el, Wundt este socotit
părintele psihologiei experimentale. Foloseşte instrumente împrumutate din
laboratoarele de fiziologie, dar şi multe construite de el şi elevii săi: tahistoscoape
(variază timpul şi măsoară precis timpul de expunere la stimuli vizuali), cronoscoape,
poligrafe, esteziometre (măsoară senzaţiile tactile).
29
analiza proceselor conştiente ca elemente ale structurii (studiul experimental)
descoperirea modului în care aceste elemente se leagă unele de altele în formaţiuni
complexe - legi în psihologie, deduse pe baza acestei analize.
În laboratorul său s-au specializat psihologi, care ulterior au răspândit introspecţia şi
experimentalismul în toată lumea: englezul Edward Titchener, care îi va traduce
lucrările în limba engleză, americanul G. Stanley Hall, rusul Vladimir M. Bechterev,
românii Eduard Gruber, Florian Ştefănescu Goangă.
30
- Îndrumarea a 200 de studenţi pentru elaborarea de teze de doctorat; printre ei s-au numărat
viitori promotori ai psihologiei americane. Majoritatea elevilor săi au manifestat atitudini
dizidente, afirmând diverse alte concepţii psihologice.
- Propunerea metodei introspecţiei experimentale.
- Aport considerabil în domeniul ştiinţelor sociale – tratatul în 10 volume despre
„Psihologia popoarelor”.
Discuţie critică:
- Wundt era conştient de limitele introspecţiei, de aceea considera necesară combinarea
ei cu metoda experimentului.
- Studiul prin introspecţie experimentală este posibil numai la nivelul proceselor psihice
elementare, cele superioare putând fi studiate numai prin analiza produselor culturale.
- Considera că “mintea” nu este un obiect, ca sufletul, ci un proces în derulare de care
devenim conştienţi (prin introspecţie).
- Elementele procesului conştient sunt ideile (care vin dinafară) şi afectele şi impulsurile
(care vin dinlăuntru).
- Ideile sunt compuse din senzaţii (care au calitate şi intensitate).
- Apercepţia este factorul unificator al conştiinţei proceselor mintale = constă în
asimilarea noilor senzaţii şi sistematizarea lor în totalitatea conştienţei.
- Voinţa (intenţionalitatea) este răspunsul activ la stimulii externi.
- Aşadar psihologia experimentală trebuie să se limiteze la senzaţii, afecte, răspunsuri
intenţionale. (vezi şi Structuralismul)
Concepţia lui Wundt despre psihologie a fost criticată de Oswald Külpe (1862-1915),
care a sesizat că în plan mintal există „obiecte”, dar şi „funcţiuni”, care nu se pretează la
conştientizare şi analiză.
Orientarea şcolii de la Würzburg era raţionalistă :
contestă factura senzorială a gândirii (se opun astfel empirismului), contestă factura
verbală a gândirii;
există gândire fără imagini şi fără limbaj;
influenţaţi de Brentano şi Husserl (fenomenologie), care postulează experienţa pură a
gândirii, teoreticienii Şcolii de la Würzburg considerau că gândirea este o trăire a
relaţiilor, indiferent de conţinuturi;
principiul explicativ al dinamicii spirituale este intenţionalitatea
gândirea este un proces de rezolvare de probleme
orice problemă este un sistem de întrebări
31
întrebarea orientează gândirea spre găsirea unui răspuns – sarcină (căutarea
răspunsului) → scop
sarcina generată de întrebare dirijează procesele asociative
cele două segmente ale sarcinii sunt - reprezentarea scopului
- tendinţa determinantă
efectele tendinţei determinante constau în ordonarea şi orientarea gândurilor
către scop.
Metodă
Subiecţii erau puşi să rezolve probleme şi să relateze modul cum gândesc, fie în timpul
rezolvării (introspecţie), fie după aceea (retrospecţie) a unor probleme de calcul, de
interpretarea unor texte abstracte etc.
Gândul pur = concept disociat de imagine şi neformulat verbal, realizat prin trăirea
directă a relaţiilor.
Cunoştinţele = gânduri = relaţii trăite dincolo de senzorial (imagine) = concepte
senzoriale.
32
- În timp, poziţia radicală a Şcolii de la Würzburg s-a atenuat şi membrii ei au admis
imaginea şi cuvântul în procesul gândirii.
Bibliografie
33
Unitatea de învăţare 4.
ASOCIAŢIONISMUL
Cuprins
1. Introducere.............................................................................................................. 34
2. Obiective ................................................................................................................ 34
3. Durată .................................................................................................................... 34
4. Conţinutul
1. Asociaţionismul ca doctrină sistematică; conexionismul: Edward L. Thorndike;
teoria reflexelor: Ivan Pavlov, Vladimir M. Bechterev; analiza critică a
asociaţionismului 35
5. Test de evaluare ..................................................................................................... 39
6. Tema de control nr. 2 ……………………………………………………….……… 40
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 4 abordează un curent cu contribuţii importante la
cristalizarea psihologiei. Conexionismul lui Thorndike şi teoria reflexelor
propusă de Pavlov au fundamentat behaviorismul, dezvoltat ulterior în formele
sale clasică, radicală sau moderată, toate însă având comportamentul în centrul
preocupărilor.
1.2. Obiective
După parcurgerea acestei unităţi de curs, studenţii vor fi capabili:
să analizeze critic asociaţionismul secolului al XIX-lea;
să descrie modalitatea de învăţare prin încercare şi eroare ;
34
1. Asociaţionismul ca doctrină sistematică
Conexionismul
Edward Lee Thorndike (1874 – 1949) Asociaţionist clasic, precursor al behaviorismului
A studiat inteligenţa animală, în mod deosebit învăţarea la găină şi la câine a unor
comportamente care nu fac parte din repertoriul lor instinctiv. A construit „cuşti cu probleme”
din care animalul înfometat nu putea ieşi la hrană decât dacă învăţa să le deschidă. A folosit
metode riguros ştiinţifice de studiu: măsura la fiecare încercare timpul necesar animalului
pentru a deschide cuşca şi a construit primele curbe de învăţare, timp care scădea de la o
încercare la alta. Thorndike considera că animalul asociază răspunsul bun stimulării vizuale
reprezentate de mecanismul uşii = conexiune. Conexionismul afirmă că învăţarea se
realizează dacă sunt stabilite anumite legături între stimuli (mecanismul uşii) şi răspunsuri
(comportamentul de a o deschide). Aceste conexiuni erau întărite (consolidate) prin obţinerea
hranei. „Oricât de complex ar fi un comportament, el poate fi analizat ca serii de conexiuni
care pot fi cuantificate.”
Pe baza acestor experienţe a formulat două legi (valabile şi azi) ale învăţării:
1
Circadian: care are o alternanţă de 24 de ore.
35
- legea efectului: „comportamentele recompensate vor fi menţinute, cele pedepsite
sau nerecompensate vor fi abandonate”; recompensa întăreşte relaţia S – R; Astfel
a fost evidenţiat caracterul selectiv al comportamentului;
- legea exerciţiului: repetarea (prin încercare şi eroare) consolidează legătura S – R.
- Thorndike a studiat învăţarea dintr-o perspectivă behavioristă, încercând să explice
natura relaţiei dintre stimul şi răspuns.
Thorndike este primul care se referă existenţa relaţiei dintre stimul şi răspuns, ceea ce
va constitui inima psihologiei americane în secolul al XX-lea şi prima formulare a legii
întăririi. Câteva decenii mai târziu, Burrhus Skinner va relua şi dezvolta la nivel experimental
legea întăririi unei legături între stimul şi răspuns printr-o recompensă (Parot şi Richelle,
1995, p. 131).
Thorndike admitea că oamenii sunt selectivi în modul în care răspund perceptiv la
stimuli, existând mari variaţii de la un individ la altul, dar consideră că aceste variaţii nu pot fi
atribuite unei misterioase entităţi interne (personalitatea), ci pot fi explicate în termeni de
exerciţiu, experienţe anterioare de învăţare, întăriri, asociaţii, chiar atunci când este vorba de
procese complexe (ca gândirea, creativitatea).
36
legea explică tendinţa individului de a ajunge într-o stare în care nu are nimic de
evitat.
4. I s-a reproşat caracterul automat al întăririi. Thorndike considera că întărirea
survine independent şi în afara controlului conştient şi dădea ca exemplu
persistenţa greşelilor (pe care le explica prin legea iradierii efectului).
Teoria reflexelor
Ivan Petrovici Pavlov (1849 - 1936)
- Teoria reflexelor propusă de Pavlov este o variantă fiziologică a conexionismului.
- A studiat cu Wundt la Leipzig.
- Punctul de plecare al cercetărilor sale este studiul mecanismelor de control al
secreţiei glandelor salivare (factori glandulari şi neurali implicaţi în salivaţie). A
luat premiul Nobel în 1904 pentru medicină pentru lucrarea sa despre reflexul
condiţionat.
- Experimentul cronic practicat de Pavlov se opune vivisecţiei pure (intervenţii
brutale asupra animalelor vii). Scopul acestui experiment este studierea
desfăşurării reale a proceselor fiziologice în organismul normal, sănătos şi integral
morfologic al animalului; intervenţiile experimentale constau în executarea de
fistule la nivel bucal sau în stomacul animalelor.
- Ideea de bază a noii direcţii de cercetare – fiziologia sistemului nervos central – a
fost identificarea mecanismelor neurofiziologice de formare a răspunsurilor
adaptative (s-a limitat la un nivel foarte simplu – reflexul salivar – dar a realizat o
bună conceptualizare a fenomenelor).
- El a introdus în psihologie noţiunile de reflex necondiţionat şi condiţionat, pentru a
face distincţia între răspunsurile instinctive şi cele învăţate.
- A demonstrat că, asociind în mod repetat un stimul condiţionat (neutru) cu unul
necondiţionat (asociat unui reflex necondiţionat / instinctiv) se poate provoca un
stimul reflex (specific) la stimulul neutru = reflexul condiţionat care este un reglaj
de tip anticipativ de ordin superior.
- Condiţiile formării reflexului condiţionat:
Precedenţa sau simultaneitatea în timp a stimulului condiţionat cu cel
necondiţionat.
37
Coincidenţa: stimulul condiţionat trebuie să acopere un anumit interval de timp
acţiunea stimulului necondiţionat. Fiind asociat în mod repetat cu stimulul
necondiţionat, stimulul neutru (condiţionat) provoacă acelaşi răspuns ca şi cel
necondiţionat.
Repetarea asocierii celor doi stimuli.
- Reflexul condiţionat poate fi pozitiv/de apropiere dacă stimulul necondiţionat a
avut o valoare pozitivă, sau negativ/de evitare dacă stimulul necondiţionat a avut
o valoare negativă.
- Pentru a nu se stinge, răspunsul condiţionat trebuie întărit prin repetarea asocierii
dintre cei doi stimuli; în absenţa întăririi, se produce inhibiţia internă. Dacă însă
stimulul condiţionat este asociat cu un altul aversiv (şoc electric), reflexul
condiţionat dispare mai rapid prin inhibiţie externă. Chiar dacă s-a produs inhibiţia
internă, reflexul condiţionat nu dispare fără a lăsa urme, astfel că ulterior
condiţionarea va fi facilitată (Braunstein şi Pewzner, 2005, p. 153-156).
- Nevroza experimentală: se asociază hrana cu desenul unui cerc, în timp ce la
prezentarea unei elipse hrana lipseşte. Progresiv, Pavlov modifică forma elipsei
spre cerc şi a cercului spre elipsă, până când câinele dă semne de nevroză,
manifestate prin agitaţie şi lătrat. Nevroza este rezultatul conflictului dintre
procesele cerebrale de excitaţie şi inhibiţie. Pavlov constată că nu toţi câinii
reacţionează la fel la experienţă, fapt explicat prin diferenţe de personalitate, ce pot
fi întâlnite şi la om, numite tipuri nervoase – temperamente.
- Contribuţia lui constă în comutarea cercetării asociaţiei de la senzaţii şi idei
(subiective), la răspunsuri măsurabile cantitativ (secreţia salivară, răspunsul motor)
şi în deschiderea perspectivei pentru behaviorismul american. A demonstrat
raportarea activităţii psihice la activitatea nervoasă superioară (a emisferelor
cerebrale).
- Ironia face ca influenţa lui în psihologie (ştiinţă faţă de care nu avea prea multă
consideraţie!) sa fie mai mare decât în medicină.
- Alături de laboratorul în care şi-a desfăşurat experimentele a ridicat un monument
dedicat CÂINELUI cu inscripţia: „Prietenul şi ajutorul omului din timpuri
preistorice, sacrificat pe altarul ştiinţei, să nu fie niciodată torturat inutil.”
Merite
Asociaţionismul este un demers ştiinţific, în sensul că orice ştiinţă are sarcina de a
stabili relaţiile dintre fenomene şi, în această privinţă se apropie de funcţionalism. Obiectivul
38
său principal este de a explica comportamentul şi face acest lucru într-un mod mai îngust
decât funcţionalismul, folosind mai puţine concepte (relaţia S-R, indiferent dacă este înnăscut
sau învăţată – asociaţionismul clasic - Thorndike).
Zlate (2000, p. 335) subliniază contribuţiile asociaţionismului la progresul cunoaşterii
psihologice arătând că această abordare depăşeşte simpla descriere a fenomenelor psihice,
apropiindu-se de surprinderea funcţionalităţii, a mecanismelor psihice şi, chiar a celor
neurologice care explică această funcţionalitate. Spre deosebire de curentul empirist, care
disocia şi pulveriza intelectul, asociaţionismul accentuează ideea corelării elementelor
componente ale psihicului.
Limite
Deşi corectă în privinţa explicării unor forme de învăţare, paradigma asociaţionistă nu
poate explica toate formele de învăţare. Reducând adaptarea la comportament şi căutând în
ultimă instanţă sursa acesteia în exterior (stimul), asociaţionismul presupune o viziune pasivă
asupra omului şi ignoră problema structurilor de cunoaştere, a proceselor cognitive, a
trăsăturilor de personalitate şi a altor variabile interne care iniţiază dinăuntru sau mediază
procesul adaptativ.
Viziunea atomistă decupează artificial funcţiile psihice, oferind o imagine de
conglomerat a vieţii psihice, lipsită de organizare interioară. Limita majoră a
asociaţionismului este ignorarea diferenţelor calitative dintre fenomenele psihice, abordate
doar cantitativ (o sumă de senzaţii formează o percepţie, mai multe percepţii o reprezentare,
mai multe reprezentări generează un concept sau o idee). Această limită a impus fie renovarea
asociaţionismului, fie înlocuirea sa cu o teorie capabilă de o mai mare putere explicativă.
Reprezentanţii contemporani ai curentului sunt mai puţin reducţionişti şi acceptă şi
alte principii explicative. Direcţiile actuale de dezvoltare a asociaţionismului:
- cercetarea sistematică a reflexelor condiţionate ca formă elementară de învăţare
(Razran);
- extinderea conceptelor de S-R la comportamentul social şi anormal (Dollard &
Miller);
- dezvoltarea teoriei asociaţiei statistice în învăţare (contiguitatea stimulilor) –
Guthrie şi Estes;
- conexiune cu behaviorismul în teoriile învăţării (Skinner şi Tolman).
39
Tema de control nr. 2
Realizaţi portretul unui psiholog din secolul al XIX-lea: schiţă bibliografică,
activitate ştiinţifică, contribuţii la dezvoltarea domeniului, limite ale demersului
ştiinţific.
Bibliografie
Braunstein, J.-F., Pewzner, E. (2005). Histoire de la psychologie. Paris: Armand Colin.
Carroy, J., Ohayon, A., Plas, R. (2006). L’histoire de la psychologie en France. Paris: La
Découverte.
Lecadet, C., Mehanna, M. (2006). Histoire de la psychologie. Paris: Belin.
Luca, M.R. (2003). Istoria psihologiei. Note de curs.
Mariné, C., Escribe, C. (1998). Histoire de la psychologie générale. Paris: In Press Editions.
Parot, F., Richelle, M. (1995). Introducere în psihologie. Bucureș ti: Humanitas.
Reuchlin, M. (1977). Psychologie. Paris: PUF.
Schultz, D.P., Schultz, S.E. (1987). A history of modern psychology. San Diego: Harcourt
Brace & Company.
Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie. Iaşi: Polirom.
40
Unitatea de învăţare 5.
STRUCTURALISMUL
Cuprins
1. Introducere.............................................................................................................. 41
2. Obiective ................................................................................................................ 41
3. Durată .................................................................................................................... 41
4. Conţinutul
Paradigma structuralistă; 42
Principalii reprezentanţi: Franz Brentano, Edward Bradford Titchener, Jean Piaget
5. Test de evaluare ..................................................................................................... 46
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 5 abordează curente structuralist profesat de către Titchener
afirma că doar conştiinţa este obiect de studiu al psihologiei.
1.2. Obiective
După parcurgerea acestei unităţi de curs, studenţii vor fi capabili:
să descrie contribuţia structuraliştilor la evoluţia psihologiei;
să construiască argumente pentru a respinge abordarea structuralistă.
41
Paradigma structuralistă
Structura psihică
Din punct de vedere psihologic, structura psihică este o totalitate de relaţii, între anumite
operaţii şi procese psihice, care îndeplineşte o anumită funcţie.
Structura şi funcţiile îndeplinite de ea sunt inseparabile.
Organizarea structurilor psihice poate fi modulară sau ierarhică.
Structurile psihice sunt sisteme organizate care provoacă comportamentele = structuri de
cunoaştere, structuri de personalitate. Ele explică relativa stabilitate în timp a
comportamentelor, a căror organizare (ordonare a datelor) este dictată de organizarea
structurii comportamentele depind de relaţiile dintre componentele structurii psihice.
42
- introspecţia este o metodă validă de studiu
- spiritul şi corpul sunt sisteme paralele, iar legile psihologice trebuie să remarce
această distincţie
- experienţa (cunoaşterii) exprimă celor două sisteme de mai sus paradoxul
dualism // monism.
Principii:
- conexiunea prin contiguitate este esenţială în înţelegerea structurii.
- sinteza - înţelegerea structurii este dată de modul în care sunt receptate/ prelucrate
conexiunile
- selecţia informaţiilor şi a experienţelor este realizată prin atenţie (nativă /
involuntară, secundară / învăţată = voluntară şi postvoluntară = automatizată).
Structuraliştii aparţin şcolii germane de psihologie. Ambiţia lor era de a face din
psihologie o „Ştiinţă exactă”, cu o organizare a sistemelor conceptuale şi de inferenţă
similare cu cele din chimie sau fizică. În încercarea de a organiza cât mai riguros studiul
fenomenelor psihice, structuralismul a fost curentul care a pus bazele psihologiei
experimentale, pe care o considera calea spre cunoaşterea elementelor şi relaţiilor în procesul
relaţionării cu lumea.
I. Kant (1724-1804) era de părere că psihologia nu poate fi decât o ştiinţă empirică,
deoarece ea se ocupă de studiul fenomenelor psihice, dar nu poate transpune fenomenele
studiate în relaţii matematice şi nu poate folosi metoda experimentală. Ambiţiile
structuralismului de a descrie fenomenele psihice la nivelul elementelor şi interdependenţelor
sunt o reacţie la această viziune kantiană.
Pe de altă parte, Kant a opus viziunii empiriste a lui J. Locke (tabula rasa) o concepţie
radical diferită: mintea posedă „structurii apriorice de cunoaştere”, care sunt scheme
cognitive preexistente oricărui act de cunoaştere; rolul lor este de a organiza informaţiile
furnizate de organele de simţ. De fapt, şi Locke admitea existenţa unui „simţ intern” cu rol în
organizarea mintală a informaţiilor, dar considera că acest „simţ” nu este aprioric, ci că el se
constituie în procesul interacţiunii cu mediul.
43
Edward Bradford Titchener (1867-1927) psiholog american, născut în Anglia
- A fost elevul lui Wundt, care l-a influenţat foarte mult, i-a tradus opera în limba
engleză. A plecat în SUA şi a fondat ramura americană a structuralismului. A publicat
în 1898 „The Postulates of a Structural Psychology”.
- Considera că psihicul poate fi explicat prin elementele sale structurale şi funcţionale.
- Concepe conştiinţa ca pe o structură globală subiacentă tuturor conduitelor, ea fiind
unicul obiect de studiu al psihologiei, autentic şi pur.
- Conştiinţa - definită ca sumă a experienţelor individului la un moment dat, la care
individul are acces prin introspecţie. Experimentarea este punctul de plecare al oricărei
construcţii teoretice în psihologie. Pune pe plan secund metodele obiective de măsură
(al timpului de reacţie, al tremurului mâinilor etc.).
- Personalitatea = identificată cu „mintea”, este o sumă a experienţelor persoanei pe
parcursul existenţei sale (idei, afecte, impulsuri); experienţele depind de persoană dar,
într-un moment ulterior, influenţează persoana.
- Făcea distincţia dintre stimul şi senzaţia produsă de el subiectului; subiectul nu-şi dă
seama de relativitatea cogniţiei (cunoaştere pentru sine, nu în sine), şi atribuie imaginii
sale despre obiect o existenţă obiectivă şi nu subiectivă (imaginea este în mintea
noastră, nu în afara ei), comiţând stimulus error. Când oamenii îşi relatează trăirile,
senzaţiile sau ideile, ei comit eroarea de a se referi la obiectul percepţiei, deci la
stimul, în loc de a-şi descrie trăirea provocată de acel stimul.
- Unităţile elementare de analiză: senzaţiile, percepţiile, afectele.
- Atributele senzaţiilor: calitate, intensitate, claritate şi durată (a imaginii). Wundt
descrisese doar calitatea şi intensitatea.
Introspecţia permite analiza fluxului conştiinţei, pe care Titchener îl consideră un
material fragil şi trecător pe care experimentatorul şi subiectul trebuie să îl abordeze cu
infinită precauţie. Introspecţia presupune atenţie, memorie şi verbalizare, căci subiectul
trebuie să îşi traducă şi consemneze experienţa în cuvinte; de aceea, introspecţia nu poate fi
practicată decât de observatori antrenaţi (Lecadet şi Mehanna, 2006, p. 189). Conform
afirmaţiilor lui Titchener, introspecţia este o metodă ştiinţifică ce permite efectuarea de
observaţii exacte la fel ca şi în fizică. Considera că psihologia nu trebuie să îşi formuleze
scopuri practice, unica ei finalitate fiind rafinarea cunoaşterii conştiinţei prin introspecţie
(Zlate, 2000, p. 84). Concepţia sa, pe care Titchener însuşi a numit-o structuralism, era
îndreptată împotriva altei orientări a epocii în SUA, funcţionalismul, particularizare a
pragmatismului.
Abordarea lui Titchener, bazată pe concepţia empirist asociaţionistă, urmăreşte
identificarea naturii şi numărului de elemente care compun conţinuturile conştiinţei, asupra
cărora să se efectueze apoi o sinteză cu scopul de a înţelege legile ce conferă regularitate
conexiunilor. Criticilor privind variaţiile rezultatelor experimentale ale psihologiei
structuraliste de la un individ la altul, Titchener le răspunde invocând asemănările existente
44
între experienţele relatate de subiecţi diferiţi şi ignorând neconcordanţele. Mai mult, apără
ideea unui spirit colectiv, capabil să ofere un criteriu de validare a experimentelor, ce
depăşeşte contingenţa caracteristicilor pur individuale.
45
Test de evaluare a cunoştinţelor
Bibliografie
Braunstein, J.-F., Pewzner, E. (2005). Histoire de la psychologie. Paris: Armand Colin.
Carroy, J., Ohayon, A., Plas, R. (2006). L’histoire de la psychologie en France. Paris: La
Découverte.
Lecadet, C., Mehanna, M. (2006). Histoire de la psychologie. Paris: Belin.
Luca, M.R. (2003). Istoria psihologiei. Note de curs.
Mariné, C., Escribe, C. (1998). Histoire de la psychologie générale. Paris: In Press Editions.
Parot, F., Richelle, M. (1995). Introducere în psihologie. Bucureș ti: Humanitas.
Reuchlin, M. (1977). Psychologie. Paris: PUF.
Schultz, D.P., Schultz, S.E. (1987). A history of modern psychology. San Diego: Harcourt
Brace & Company.
Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie. Iaşi: Polirom.
46
Unitatea de învăţare 6.
FUNCŢIONALISMUL
Cuprins
1. Introducere ................................................................................................................. 47
2. Obiective .................................................................................................................... 47
3. Durată ........................................................................................................................ 47
4. Conţinutul
1. Paradigma funcţionalistă ……………………………………………………. 48
2. Precursorii funcţionalismului: William James, Granville Stanley Hall, James
McKeen Cattell ……………………………………………................................ 50
3. Principalii reprezentanţi: John Dewey ……………………………… ……… 52
4. Evaluarea critică a funcţionalismului …………………………………….… 53
5. Test de evaluare ......................................................................................................... 54
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 6 abordează curentul funcţionalist, derivat din pragmatismul
american, care aduce comportamentul în centrul preocupărilor psihologilor din
şcoala americană.
1.2. Obiective
După parcurgerea acestei unităţi de curs, studenţii vor fi capabili:
să descrie contribuţia funcţionaliştilor la evoluţia psihologiei;
să construiască argumente pentru a respinge abordarea funcţionalistă,
să compare curentul structuralist şi cel funcţionalist.
Paradigma funcţionalistă
47
La sfârşitul secolului al XIX-lea, convergenţa factorilor istorici, instituţionali, sociali
şi teoretici au dat psihologiei americane o nouă orientare. Realităţi precum încheierea
războiului civil, industrializarea, reformarea clasei de mijloc erau însoţite de o cerere
crescândă de educaţie. Declinul colegiilor, în care formarea bazată pe învăţământul teologic
era de calitate mediocră, a determinat în anii 1880 numeroşi studenţi să plece să studieze în
Germania. Ulterior, întorşi în ţară, au creat marile şi prestigioasele universităţi americane cu
ajutorul statului şi fondurilor filantropice: John Hopkins din Baltimore (1876), Clark din
Worcester (1887), Stanford (1891), Chicago (1891). În activitatea lor, se combina idealul de
cercetare al psihologiei germane (Wundt) şi biologiei engleze (Darwin) cu idealul educaţional
al epocii care trebuia să răspundă cerinţelor pieţii şi să satisfacă aşteptările profesionale şi
tehnice ale societăţii. Astfel, psihologia devine în SUA o disciplină pragmatică, orientată spre
experiment şi cercetare aplicativă, pusă în serviciul idealului individualist.
Din filosofia pragmatică s-a dezvoltat funcţionalismul, o critică a structuralismului,
fundamentat ca sistem de către John Dewey şi James R. Angell, profesori la Universitatea din
Chicago. James Angell, în alocuţiunea rostită cu prilejul alegerii sale la conducerea Asociaţiei
Americane de Psihologie, afirma că funcţionalismul este un pod între filozofie şi biologie.
Titchener, structuralistul, este cel care a calificat poziţia pragmatică a lui James sau Dewey
drept funcţionalism.
De altfel, englezul Herbert Spencer, teoretizează darwinismul în manieră filosofică,
insistând asupra consecinţelor pozitive ale evoluţiei asupra dezvoltării cunoaşterii, datorită
supravieţuirii celui mai adaptat. Totodată, el transpune principiile darwiniste în viaţa socială,
propunând sintagma de darwinism social, care rezumă credinţa că la nivel societal vor
supravieţui numai oamenii adaptaţi mediului social, fapt ce va conduce spre perfecţiunea
umană (Schultz şi Schultz, 1987, p. 130). A consolidat ideea de individualism şi laissez-faire
economic ca premise ale dezvoltării naţiunii, şi a combătut intervenţia statului în asigurarea
bunăstării cetăţenilor considerând-o o violare a legilor naturii. Adoptat de America aflată în
plină expansiune spre vestul sălbatic, cu oameni intrepizi şi ambiţioşi, Spencer impune
expresii precum supravieţuirea celui mai adaptat şi lupta pentru existenţă, care vor deveni
parte a conştiinţei poporului american.
Sistemul filosofic al lui Herbert Spencer, bazat pe aplicarea principiilor evoluţioniste
la întreaga cunoaştere şi existenţă umană, postula dezvoltarea universului prin procese
succesive de diferenţiere şi integrare, orice realitate parcurgând un traseu de la omogenitatea
iniţială înspre eterogenitate. Particularizată în psihologie, această viziune se concretizează în
afirmarea dezvoltării sistemului nervos spre o tot mai accentuată complexitate, care permite
valorificarea superioară a experienţelor pe care individul le traversează.
48
3) Care este funcţia conştiinţei în procesul de adaptare?
Concepţia funcţionalistă
Viziunea asupra psihicului
- funcţia psihicului şi a comportamentului este de a realiza adaptarea la mediu;
- actul adaptativ este unitatea de baza a adaptării;
- psihologia trebuie să studieze componentele actului adaptativ:
1. stimularea motivaţională
2. situaţia senzorială
3. răspunsul
Funcţionalismul operează o distincţia între fiziologie, centrată pe studiul activităţilor
subiacente actelor psihice şi psihologie, interesată de studiul proceselor implicate direct în
adaptare.
Funcţionalismul considera conştiinţa ca pe o abstracţie artificială şi inutilă, la fel ca alte
concepte (inteligenţa, puterea voinţei).
Funcţionaliştii au o viziune monistă asupra raportului psihic-corp; orice modificare la
nivelul psihic se reflectă în procesele fiziologice.
Postulatele funcţionalismului
- orice activitate este determinată de stimuli;
- stimulii motivaţionali şi senzoriali sunt izofuncţionali;
- comportamentul este intrinsec, adaptativ şi intenţional;
- orice răspuns modifică situaţia-stimul, comportamentul fiind un proces continuu.
Obiectul perceput de subiectul cunoscător este o construcţie, un ansamblu de informaţii
selecţionate şi structurate în funcţie de experienţa anterioară şi nevoile subiectului implicat
activ într-o anumită situaţie (Reuchlin, 1977 apud Mariné şi Escribe, 1998, p. 131).
Studiul experimental al adaptării
- studiul relaţiei stimul-răspuns // motiv-comportament în situaţii de învăţare şi
rezolvare de probleme, stres etc.
- cuantificarea datelor (analiza factorială).
Explicarea dezvoltării comportamentelor complexe
- procesul de bază = învăţarea
- baza învăţării: conexiunile şi transferul
- comportamentele adaptative sunt selectate şi reţinute în funcţie de imperativul
mediului.
49
2. Precursorii funcţionalismului
William James, Granville Stanley Hall, James McKeen Cattell,
50
- Introduce conceptele de memorie primară (memoria de scurtă durată) şi memorie
secundară (memoria de lungă durată) (Viney, 1993)
- Nu a avut discipoli, a părăsit relativ repede domeniul psihologiei, pentru a se dedica
rafinării gândirii sale filosofice. Rămâne însă un reper pentru numeroşi psihologi
americani care au preluat şi valorificat ideile sale.
51
- După obţinerea doctoratului, a predat la Cambridge, unde l-a întâlnit pe Francis
Galton, de care l-au apropiat interesele pentru evaluarea diferenţelor individuale.
Aprofundează aspectele măsurării, cuantificării şi rangării, fiind primul psiholog
american care va efectua analize statistice ale datelor experimentale; elaborează
metoda rangurilor.
- S-a preocupat de dezvoltarea testelor, pe care le-a numit teste mentale (termen propus
în 1890), dar care nu erau valide pentru identificarea abilităţilor mentale aşa cum
spera. Spre deosebire de viitoarele teste de inteligenţă (realizate la începutul secolului
al XX-lea de către Alfred Binet şi Theodore Simon) testele sale permiteau măsurarea
vitezei de mişcare a braţului, senzaţiile, discriminarea diferenţelor de greutate,
numărul de litere memorate după o singură prezentare.
- Eşecul în elaborarea de teste valide l-a îndepărtat de psihologia experimentală, iar
excesul de independenţă şi dificultăţile de relaţionare i-au afectat cariera universitară.
A reuşit să cultive studenţilor săi interesul pentru teste, Thorndike devenind una dintre
figurile proeminente în domeniu.
- Părăsind cariera academică, a continuat să promoveze psihologia ca editor al mai
multor publicaţii.
3. Principalii reprezentanţi:
Principala caracteristică a funcţionalismului este orientarea către scop a individului.
Accentul este pus pe utilitatea proceselor mentale pentru adaptarea organismului la solicitările
mediului. Procesele mentale sunt văzute ca având consecinţe în plan practic şi nu ca simple
elemente ale unei construcţii complexe.
Fără a se fi constituit ca şcoală de gândire clar definită, cu o identitate distinctă a
practicanţilor săi, funcţionalismul a influenţat un mare număr de psihologi ai sfârşitului
secolului al XIX-lea. În mod paradoxal, susţinătorul structuralismului – Titchner – este cel
care fundamentează funcţionalismul şi nu cei care l-au profesat. Într-un articol publicat în
1898, el afirmă opoziţia dintre psihologia structurală şi cea funcţională, dând astfel nume unui
mod de gândire până atunci implicit (Schultz şi Schultz, 1987, p. 155).
Şcoala de la Chicago este numele sub care sunt reuniţi cei mai proeminenţi
reprezentanţi ai funcţionalismului. Chemaţi să organizeze tânăra universitate în 1994, John
Dewey şi James Rowland Angell vor genera un nou mod de a înţelege psihicul, valorificând
moştenirea lăsată de profesorii lor Stanley Hall şi, respectiv, William James (Viney, 1993, p.
272).
52
- Autor al primului tratat american de psihologie (Psychology, 1886).
- A criticat concepţia asociaţionistă asupra arcului reflex (în articolul The reflex arc
concept in psychology), pe care o calificat-o ca moleculară şi reducţionistă. În loc de a
descompune arcul reflex, este mai productiv să fie considerat ca un proces de adaptare
a organismului la mediu.
- A considerat că behaviorismul (din acea epocă), simplifică excesiv explicaţia
adaptării, reducând-o la schema S - R, pentru că este vorba, de fapt, de o coordonare
globală a comportamentului, mult mai complexă decât un răspuns la un stimul. Un act
uman nu este rezultatul acţiunii unui stimul, ci al unui context multifactorial.
- Este adeptul teoriei evoluţioniste şi a echivalentului său în viaţa socială; subliniază
rolul conştiinţei şi al comportamentului în a asigura dezvoltarea şi supravieţuirea.
Finalitatea oricărui comportament este adaptarea, finalitatea ultimă a adaptării
individului este perpetuarea speciei. De aceea, obiectul psihologiei trebuie să fie
organismul ca ansamblu funcţionând în mediul său.
- Devine conducătorul mişcării educaţiei progresive, o aplicare cu succes a
pragmatismului în domeniul învăţământului. Contestă învăţarea de tip scolastic1,
pledând pentru formula experienţă şi educaţie, educaţie şi acţiune, acţiune şi gândire,
gândire şi cunoaştere.
- Susţine nevoia de a centra predarea pe student, mai degrabă decât pe disciplina de
studiu. Propune pentru învăţare modelul „learning by doing” urmată de reflecţia
asupra consecinţelor. Subliniază importanţa învăţării democraţiei de către elevi, ca o
condiţie necesară pentru a refuza ca cetăţeni totalitarismul.
Limitele funcţionalismului
- Definirea insuficientă şi ambiguă definire a conceptului funcţie. Pe de o parte, a fost
utilizat pentru a indica un proces sau o activitate deopotrivă (percepţie, memorare). Pe
1
Scolastic (sens restrâns): livresc, pedant, rupt de realitate.
53
de altă parte, funcţia a fost definită cu referire la utilitatea unei activităţi a
organismului ca digestia sau respiraţia.
- Structuraliştii au reproşat îndepărtarea de la ştiinţa pură şi preocupare modestă pentru
conceptualizare, în favoarea identificării aplicaţiilor practice, considerate inutile
pentru ştiinţă.
Bibliografie
Braunstein, J.-F., Pewzner, E. (2005). Histoire de la psychologie. Paris: Armand Colin.
Carroy, J., Ohayon, A., Plas, R. (2006). L’histoire de la psychologie en France. Paris: La
Découverte.
Lecadet, C., Mehanna, M. (2006). Histoire de la psychologie. Paris: Belin.
Luca, M.R. (2003). Istoria psihologiei. Note de curs.
Mariné, C., Escribe, C. (1998). Histoire de la psychologie générale. Paris: In Press Editions.
Parot, F., Richelle, M. (1995). Introducere în psihologie. Bucureș ti: Humanitas.
Reuchlin, M. (1977). Psychologie. Paris: PUF.
Schultz, D.P., Schultz, S.E. (1987). A history of modern psychology. San Diego: Harcourt
Brace & Company.
Viney, W. (1993). A history of psychology. Boston: Allyn and Bacon.
Zlate, M. (2000). Introducere în psihologie. Iaşi: Polirom.
54
Unitatea de învăţare 7.
GESTALTISMUL
Cuprins
1. Introducere ............................................................................................................. 54
2. Obiective ............................................................................................................... 54
3. Durată .................................................................................................................... 54
4. Conţinutul
1. Paradigma gestaltistă 55
2. Etape în evoluţia psihologiei formei: Preistoria psihologiei formei, Şcoala de la
Berlin, psihologia formei în SUA 56
3. Perspectivă critică asupra gestaltismului 64
5. Test de evaluare ..................................................................................................... 65
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 7 abordează problematica psihologiei formei, originile sale
în studiul percepţiei şi paradigma sa. Mutat din Europa pe continentul american,
Gestaltismul va cunoaşte, pe de o parte, dezvoltări în câmpul social, iar, pe de
alta, va pregăti, alături de cibernetică şi lucrările lui Piaget şi Chomsky, apariţia
cognitivismului.
1.2. Obiective
După parcurgerea acestei unităţi de curs, studenţii vor fi capabili:
să evidenţieze contribuţiile precursorilor la dezvoltarea psihologiei
formei;
să găsească exemple pentru a ilustra principiile gestaltismului;
să găsească exemple pentru a ilustra legile percepţiei;
să analizeze critic teoria gestaltistă
55
1. Paradigma gestaltistă
56
În articolul manifest Experimentelle Studien über das sehen von Bewegungen (Studii
experimentale asupra perceperii mişcării) publicat în revista Psychologische Forschung
(Cercetări psihologice) în 1921, Wertheimer enunţă poziţia de principiu a noului curent.
Gestaltismul propune o abordare a psihicului dintr-o perspectivă inversă asociaţionismului,
care definea atomist conştiinţa, reconstituind cu ajutorul legilor asociaţiei lanţul unităţilor ce o
compun – senzaţii, idei. Teoreticienii gestaltişti pornesc de la studierea globală a întregului
pentru a explica părţile, de la complexitate spre explicarea elementelor, de la percepţie spre
explicarea senzaţiilor.
Înţelegerea întregului implică modelarea (Gestaltung), adică constituirea unui model
mintal care să reproducă configuraţia fenomenului fizic, raporturile şi interdependenţele
existente între componentele sale. Prin studierea globală a formei ca întreg pot fi înţelese
relaţiile structurante ce există între părţi în interiorul acestei forme. Forma organizează
structurarea câmpului perceptiv. Exemplul cel mai bun la îndemână este imaginea perceptivă
vizuală, care conţine elemente în plus faţă de imaginea retiniană (tridimensionalitate),
elemente care reproduc configuraţia reală a obiectului, sau percepţia auditivă a melodiei
cântate de diferite instrumente.
Fenomenele de configurare sunt primare şi originare. Experienţa şi atenţia joacă un rol
secundar în percepţie:
- O figură compusă din două litere nu este văzută ca un compus al acestor litere, cum ar fi
natural pe baza experienţei, ci ca o figură specială supusă legii bunei configuraţii.
- Dacă atenţia ar juca un rol central în percepţie, în caz de oboseală, când atenţia scade, ar
trebui să percepem numai fragmente şi senzaţii izolate.
- Percepţiile cele mai bine organizate (configuraţiile tari) se impun de la sine, fără o
concentrare a atenţiei.
- Atenţia intervine mai ales în cazul configuraţiilor slabe, fiind îndreptată spre
surprinderea întregului (configuraţiei).
57
melodică). Ei considerau că senzaţiile sunt pure abstracţii, însuşirile obiectului fiind
„configurate“, adică impunându-se împreună într-o „formă".
La audierea unei melodii subiectul nu percepe o succesiune de note, de sunete
elementare izolate din a căror însumare apare linia melodică. Ceea ce se percepe este o
structură, o formă temporară, în care sunt organizate informaţiile furnizate de fiecare notă.
Chiar transpusă în altă tonalitate, melodia va fi recunoscută dacărelaţiile dintre note, adică
structura, se vor păstra. Percepţia este globală şi sintetică, înainte de a fi analitică.
Meinong susţine că în procesul de percepţie există două faze: prima de acţiune a
stimulilor asupra analizatorilor, a doua de percepere a formei, adică de construire a formei de
către subiectul percepător. Întrebarea este de unde vin aceste calităţi ale formei cărora nu le
corespunde nici un stimul specific. Răspunsul formulat de Ehrenfels şi Şcoala austriacă de la
Graz (Ernst Mach, Vittorio Benussi, Carl Strumf) constă în a admite că forma este un produs
al spiritului, de origine supra-fiziologică, care se adaugă senzaţiilor elementare. Psihologul
danez Edgar Rubin, prin studiul asupra relaţiei formă – fond şi a relaţiei de reversibilitate
dintre ele, deschide calea investigării modului de organizare a câmpului perceptiv de către
psihologii formei. În desenele sale duble (1915), aceeaşi stimuli pot fi organizaţi perceptiv
astfel încât să fie văzute alternativ o vază sau două profiluri umane, în funcţie de elementele
considerate obiect al percepţiei sau fond perceptiv.
58
Şcoala de la Berlin
Cei mai importanţi trei reprezentanţi ai acestei şcoli, sunt Max Wertheimer, Wolfgang
Köhler şi Kurt Koffka. Max Wertheimer este fondatorul psihologiei formei, elev al lui C. von
Ehrenfels.
Domenii abordate de gestaltiştii Şcolii de la Berlin
a) percepţia, b) inteligenţa, c) filosofia fizicii şi a naturii
59
Exemple
Percepem în imaginea din stânga trei cercuri negre şi un triunghi negru acoperite
de un triunghi alb, în cea din mijloc conturul unui cerc, iar în cea din dreapta
conturul unui pătrat.
Legea continuităţii: formele cu contur continuu sunt mai bune, mai uşor
perceptibile decât cele cu contur discontinuu (ex. figurile Ishihara). De asemenea,
există tendinţa de a organiza stimulii în configuraţii continue.
Exemple
Exemple
60
Legea asemănării: elementele asemănătoare sunt percepute ca părţi ale aceluiaşi
întreg. În cazul aceluiaşi tip de figuri (bile), dacă intervalele se menţin, dar intervin
deosebiri de luminozitate, elementele se regrupează şi apar alte configuraţii.
Exemple
Legi extrinseci:
Legea montajului perceptiv: în cazul formelor slab structurate, pregătirea
subiectului pentru ceea ce urmează să perceapă îi ghidează fenomenul de închidere
în sensul organizării sugerate de montaj („Vezi norul acela în forma de cămilă? ”)
Legea lui G. Murphy: în urma experimentelor cu mohicani şi americani s-a
constatat preferinţa fiecărui grup pentru scene din mediul lor cultural. Percepţia este
interpretată prin prisma experienţei proprii (schemelor perceptive preexistente).
b) Studiul inteligenţei
Wolfgang Köhler (evreu) (1887 - 1967)
- a realizat între 1913 şi 1920 experimente pe cimpanzei în insulele Teneriffe (Sultan este
cel mai cunoscut dintre cimpanzei), apoi a publicat cartea „Mintea maimuţelor” în 1924;
- obiectivul: studiul percepţiei şi al inteligenţei cimpanzeilor;
- sarcina cimpanzeilor: rezolvarea unor probleme practice prin depăşirea unui obstacol: să
ajungă la hrana atârnată prea sus folosind diferite obiecte ca “instrumente” (mijloc)
- rezolvare = lăzi puse una peste alta când hrana este prea sus
= beţe legate unul în prelungirea celuilalt.
= descuierea unor cutii complicate
- condiţii = animalul trebuia să vadă toate „datele problemei” → înţelegea posibile
interdependente atunci când vedea ansamblul; rezolvarea problemei era posibilă graţie
restructurării datelor.
- etape: încercări succesive, din care animalul învaţă, nu o selecţie automată de reacţii
aleatoare, aşa cum susţin behavioriştii; gestaltiştii afirmă că explicaţia învăţării în
termeni de încercare şi eroare este inadecvată.
61
- actul inteligent apare ca o intuiţie sau înţelegere imediată (einsicht), prin care animalul
are o privire de ansamblu asupra situaţiei şi percepe configuraţia care i se prezintă în
realitate, văzând soluţia → fenomen de închidere a bunei forme.
- alţi psihologi precum Karl Bühler vorbiseră de „experienţa Aha!” (Aha Erlebnis).
- Se subliniază importanţa explorării în conduitele inteligente: maimuţa dă ocol grilajului
care o desparte de hrană, în timp ce găina priveşte de pe loc mâncarea. Conduita de
explorare îi permite maimuţei o viziune de ansamblu asupra tuturor datelor problemei şi
o restructurare a lor, care va permite apoi găsirea soluţiei.
62
Teoria câmpului - K. Lewin (Teoria topologică; topos = loc, spaţiu)
Teoria câmpului, iniţial limitată la percepţie, a fost extinsă de Lewin la
comportamentul uman. Câmpul (psihologic) este un spaţiu de viaţă format din totalitatea
elementelor (interne şi externe) care afectează la un moment dat comportamentul unui individ
(sau al unui grup): aceste elemente sunt variabile psihologice – trebuinţe, motive, scopuri,
percepţii, şi variabile externe - fizice şi sociale (Braunstein şi Pewzner, 2005, p. 179).
Spaţiul de viaţă este constituit din două zone; una aparţinând persoanei, cealaltă
mediului.
Diferite regiuni pot fi separate de bariere (interdicţii, inhibiţii), au valenţe pozitive
şi negative, exercitând o forţă de atracţie (regiuni, scopuri) sau de respingere asupra
persoanei (tabuuri, inhibiţii).
Un comportament este determinat de repartizarea forţelor în ansamblul câmpului; el
poate fi modificat prin destabilizarea acestor forţe (vectori).
Exemple
Efectul de câmp (în percepţia vizuală) = impresie perceptivă rezultată din
interacţiunea proprietăţilor stimulilor aflaţi în câmpul vizual, prin inducţie
reciprocă rezultând iluziile perceptive. Exemple: iluzia Müller – Lyer (liniile cu
săgeţi inverse)
63
Izomorfismul acestor trei câmpuri constă în faptul că imaginea perceptivă reproduce
topologia elementelor câmpului fizic şi nu simpla imagine retiniană.
Köhler: „Organizarea experienţială în spaţiu este întotdeauna structural identică cu
organizarea funcţională în distribuţia proceselor cerebrale de bază”. Această concepţie a fost
frecvent asimilată unei poziţii moniste, deoarece ea anulează distincţia dintre dinamica psihică
şi procesele cerebrale.
64
Continuatorii gestaltismului
Chiar dacă studiile lui Köhler sunt celebre, principalul obiect de studiu al gestaltiştilor
nu au fost animalele, ci oamenii. Karl Dunker (1903 – 1940) propune conceptul de fixitate
funcţională definită ca incapacitatea indivizilor a restructura datele problemei este numită de
gestaltişti fixitate funcţională (opusul ei este flexibilitatea).
Exemplu
Experimentul lui Karl Duncker (1945)
Situaţia A: subiecţii primesc cutii cu lumânări, cu pioneze şi cu chibrituri;
Situaţia B: subiecţii primesc cutii goale, lumânări, pioneze şi chibrituri;
Sarcina este să fixeze o lumânarea pe perete astfel încât să nu curgă ceară pe jos.
Subiecţii din situaţia A încearcă să fixeze lumânarea pe perete cu pioneze, cei din
situaţia B fixează cutia pe perete ca suport pentru lumânare.
Situaţia A diferă de B prin tipul de structură asociat cutiei: conţinător (situaţia A)
sau suport (situaţia B). A trece de la o structură la alta este echivalent cu a efectua
o restructurare a informaţiilor. Această trecere este dificilă deoarece, în mod
similar cu pregnanţa perceptivă, există o pregnanţă funcţională: obiectul şi
utilizarea sa obişnuită formează un tot.
Solomon Ash
Muzafer Sherif
65
Piaget şi Chomsky pot fi asimilaţi şi la curentul gestaltist, în măsura în care au văzut
în „structurile generative” configuraţii mintale care se formează unele din altele, într-o
interacţiune dinamică.
Contribuţii
- concepte rămase sau dezvoltate în psihologie: forma / fond, câmp, organizare perceptivă,
organizare, intuiţie, gândire productivă.
- contestarea abordării mecaniciste şi reducţioniste în psihologie. Gestaltistii s-au opus
abordărilor elementariste ale reprezentanţilor psihologiei conştiinţei (Wundt şi Titchener);
- abordare de tip structuralist care va pregăti apariţia cognitivismului.
Teoriile gestaltiste au generat studii experimentale atât în domeniul percepţiei, cât mai
ales în cel al rezolvării de probleme. Pe baza gestaltismului au fost dezvoltate ramuri ale
psihoterapiei – gestalttherapy.
Limite:
- grup eterogen de teorii, care nu s-au asamblat într-o teorie integrativă;
- nu toate conceptele sunt bine definite;
- conceptul de „întregul este mai mult decât suma părţilor” (1+1 nu este egal cu 2) a fost
confirmat abia după dezvoltarea ciberneticii şi a teoriei generale a sistemelor (structuri
ierarhizate, cu autoreglare, comandă şi control);
Transpunerea prin simplă analogie a modelului câmpului fizic la nivel psihic afirmă
organizarea percepţiilor şi amintirilor în mod autonom, fără implicarea şi intervenţia
organizatoare a subiectului uman. Astfel, „nu raţiunea descrie legile universului, ci există o
armonie naturală între raţiune şi univers deoarece amândouă sunt guvernate de aceeaşi legi
generale de organizare” (Mariné şi Escribe, 1998, p. 115).
66
6. Realizaţi o evaluare critică a curentului gestaltist, prezentând contribuţiile sale
la dezvoltarea psihologiei, dar şi limitele sale.
Bibliografie
Braunstein, J.-F., Pewzner, E. (2005). Histoire de la psychologie. Paris: Armand Colin.
Lecadet, C., Mehanna, M. (2006). Histoire de la psychologie. Paris: Belin.
Luca, M.R. (2003). Istoria psihologiei. Note de curs.
Mariné, C., Escribe, C. (1998). Histoire de la psychologie générale. Paris: In Press Editions.
Parot, F., Richelle, M. (1995). Introducere în psihologie. Bucureşti: Humanitas.
Brace & Company.
Tucicov-Bogdan, A. (coord.) Dicţionar de psihologie socială. Bucureşti
Viney, W. (1993). A history of psychology. Boston: Allyn and Bacon.
67
Unitatea de învăţare 8.
BEHAVIORISMUL
Cuprins
1. Introducere.............................................................................................................. 67
2. Obiective ................................................................................................................ 67
3. Durată ..................................................................................................................... 67
4. Conţinutul
1. Behaviorismul clasic – precursori, paradigma, metoda 681
2. Reprezentanţi ai behaviorismului clasic 71
3. Neobehaviorismul - paradigma, metoda, reprezentanţi 73
4. Evaluarea critică a behavorismului: merite, limite, contribuţiile
neobehaviorismului în psihologia învăţării şi în psihologia experimentală 79
5. Test de evaluare a cunoştinţelor …………………………………………………… 81
6. Tema de control nr. 3 ............................................................................................. 81
1.1. Introducere
Unitatea de învăţare 8 prezintă atât behaviorismul clasic, cât şi dezvoltările
neobehavioriste, care i-au contrabalansat exagerările. Sunt prezentate implicaţiile
behaviorismului în dezvoltarea unor modele ale învăţării, în fundamentarea
demersurilor practice de modificare a comportamentului prin sistemul de întăriri
prin recompensă şi pedeapsă.
1.2. Obiective
După parcurgerea acestei unităţi de curs, studenţii vor fi capabili:
să descrie paradigma behavioristă;
să evalueze critic behaviorismul;
să descrie modificările de paradigmă propuse de neobehaviorşti;
să indice contribuţia behaviorismului la progresul psihologiei învăţării.
68
1. Behaviorismul clasic
Paradigma şi metoda behavioristă
69
interne, cum ar fi motivaţia, procesele de gândire, stările de conştiinţă. Lipsa de interes pentru
procesele psihice are două temeiuri; primul este metodologic – mecanismele mentale nu pot fi
observate şi măsurate direct şi obiectiv, al doilea este de natură practică: cunoaşterea şi
explicarea proceselor psihice nu sunt necesare pentru predicţia şi controlul comportamentului,
observaţia şi descrierea fiind suficiente (Parot şi Richelle, 1995, p. 137).
- comportamentul este o reacţie de răspuns la un stimul din mediu; răspunsurile pot fi
motorii sau verbale;
- datele psihice ce pot fi luate în considerare sunt numai cele referitoare la relaţia S → R;
- obiectivele psihologiei sunt de a emite predicţii asupra răspunsului pornind de la stimul şi
de a identifica natura stimulului pornind de la răspuns.
Precursori ai behaviorismului
Noua şcoală de gândire în psihologie se întemeia pe realizările unor cercetători care
favorizaseră prin activitatea lor cristalizarea ideilor behavioriste. Printre aceşti precursori se
numără:
- Max Wertheimer, unul dintre fondatorii gestaltismului, afirma că deşi behaviorismul s-a
născut în America, predecesorii săi au fost mai degrabă europeni, decât americani.
- René Descartes şi La Mettrie care concep organismul ca pe o maşină; model mecanicist
care interpretează viaţa psihică ca o funcţie a organismului integral.
- Auguste Comte – părintele pozitivismului, care afirmă că numai cunoştinţele provenite
din observaţia directă sunt valide.
- Charles Darwin: evoluţia se bazează pe selecţia comportamentelor celor mai mari reuşite
din punctul de vedere al adaptării prin accesul la reproducere al celor ce le performează.
- Psihologia funcţionalistă a lui John Dewey care se referise la rolul adaptiv pe care îl
îndeplineşte arcul reflex.
- Ivan Pavlov este considerat de Watson ca un maestru ale cărui lucrări pot servi ca „cheie”
pentru înţelegerea propriilor sale lucrări. Consideră însă neesenţială cunoaşterea şi analiza
modalităţilor fiziologice de producere a reflexului, behaviorismul fiind afiziologic.
Concepţia behavioristă valorifică studiile lui Pavlov (condiţionare clasică) şi cele de
reflexologie ale lui Bechterev.
70
Paradigma behavioristă derivă din pragmatism, curent de gândire prin care adevărul
este identificat cu utilul (vezi tema Funcţionalismul).
- psihologia studiază reacţiile, adaptările, mişcările, acţiunile şi comportamentele
(Watson, 1924, apud Viney, 1993, p. 306);
- mintea umană, în mod analog minţii animalului, este o „cutie neagră” (black box) în care
se petrec procese ce nu pot fi studiate direct, aşadar psihologia nu-şi poate extinde
domeniul asupra lor atâta timp cât are pretenţia de a fi o ştiinţă;
- conştiinţa şi viaţa psihică sunt deducţii pe care le facem, pornind de la datele de
observaţie, fără a fi siguri de validitatea lor;
- singurele date ce pot fi studiate cu o metodologie riguros ştiinţifică sunt stimulii (externi!)
şi răspunsurile produse de aceşti stimuli, rezumate în formula S → R;
- aceste două categorii de fenomene pot fi măsurate (au o natură cantitativă, nu numai
calitativă).
Postulate teoretice
- în sfera comportamentului (uman şi animal) determinismul este strict;
- comportamentul se reduce la procese psihomecanice – musculare şi glandulare;
- orice comportament, indiferent de complexitate, este analizabil în termeni de secvenţe ale
răspunsului;
- procesele de conştiinţă, dacă există, nu pot fi studiate ştiinţific, de aceea a apărut
denumirea „Psihologie fără conştiinţă”;
- comportamentele sunt învăţate;
- învăţarea este condiţionată (limitată) de disponibilităţile prescrise ereditar.
Metodologia
- Watson enumeră patru metode: 1) observaţia, cu sau fără instrumente , 2) testele, 3)
relatările verbale, 4) reflexul condiţionat (Schultz şi Schultz, 1987, p. 208).
- experimente de învăţare pe animale;
- a fost studiată importanţa exerciţiului pentru învăţare, a stării de pregătire şi a efectului
sau întăririi;
- treptat, în experimente au fost introduse şi variabile intermediare;
- s-a acordat importanţă designului experimental şi izolării variabilelor.
71
2. Reprezentanţi ai behaviorismului clasic
Exemple
Experimentul cu micul Albert
Albert avea 11 luni, era foarte curios, se juca fără frică cu obiecte şi animale mici
(iepuri, cobai). Se temea doar de zgomotul produs de lovirea unei bare metalice.
Watson a produs în mod repetat zgomotul atunci când Albert încerca să atingă un
şoarece alb de pluş. Copilul tresărea şi începea să plângă. După mai multe
reprize, Albert începea să plângă de îndată ce vedea şoarecele; devenise fobic la
cobai. La cinci zile după această achiziţie, în faţa copilului au fost plasate pe
rând: 1) cuburi, cu care s-a jucat ca de obicei, 2) cobaiul, Albert plânge, 3) din
nou cuburile, joc liniştit, 4) cobaiul, semne de teamă, 5) cuburi, linişte, 6) un căţel
care îl face să tresară şi să se retragă. Pe rând, au fost urmărite reacţiile la o haină
de blană, un pachet deschis de vată, părul lui Watson, masca de Moş Crăciun. Pe
nici unul dintre aceste obiecte Albert nu vrea să le atingă.
72
Exemple
Cu „o duzină de copii sănătoşi (…) şi o lume guvernată de principii indicate de
mine, garantez că iau pe orice, la întâmplare, şi îl pregătesc să devină orice fel de
specialist – doctor, avocat … şi, da, chiar şi cerşetor şi hoţ, fără să ţin cont de
talentul său, de înclinaţii, de afinităţi, de capacităţi, de vocaţii, de rasa
predecesorilor săi” (Watson, 1924).
- şi-a pus în practică ideile behavioriste referitoare la educaţie în creşterea propriilor copii,
pe care i-a numit chiar copii behaviorişti (Braunstein şi Pewzner, 2005, p. 159).
Limite
A absolutizat importanţa învăţării şi a educaţiei în determinarea comportamentului, fiind un
continuator al concepţiei lui John Locke. Este criticat pentru perspectiva caricatural
mecanicistă, deterministă asupra omului.
73
3. Neobehaviorismul : paradigma şi metoda
Reprezentanţi ai neobehaviorismului
1
Schultz şi Schultz, 1987, p. 228 ş.u.
2
Lecadet şi Mehanna, 2006, p. 208.
74
elemente fiziologice. Tolman defineşte comportamentul molar din perspectivă gestaltistă ca
fiind un fenomen emergent, ce nu poate fi redus la suma componentelor sale.
Ca behaviorist, Tolman considera că atât cauzele comportamentului, cât şi
comportamentul ca atare pot fi observate în mod obiectiv şi definite operaţional. A susţinut că
există cinci variabile independente din a căror combinare rezultă comportamentul (C)–
variabila dependentă. Dacă în cazul experimentelor pe animale aceste variabile pot fi precis
controlate, în cazul oamenilor controlul este foarte dificil. Expresia relaţiei dintre variabile
este prezentată mai jos.
C = f(S, I, E, A, V)
unde S este stimulul provenit din mediu
I este impulsul fiziologic
E este ereditatea
A este antrenamentul anterior
V este vârsta individului
3
Vauclair, 1980, p. 332.
75
percepţii, un scop şi o modalitate de legătură între ele reprezentată de comportament. Prin
repetare, indicii perceptivi, iniţial neutri, dobândesc semnificaţie pentru subiect şi îi vor
orienta răspunsurile comportamentale în vederea atingerii scopului.
Un alt concept propus de Tolman (1948) este harta cognitivă: în timpul învăţării se
elaborează o structură mentală cu organizare şi activitate proprie. Ea se organizează în jurul
unor aşteptări şi anticipări în raport cu scopul urmărit; conţin modalităţi de acţiune pentru
atingerea scopului, ca şi avantajele şi dezavantajele implicate de fiecare dintre ele. Această
reprezentare este similară formei propuse de gestaltişti (Viney, 1993, p. 336; Lecadet şi
Mehanna, p. 208).
Învăţarea latentă a fost observată la cobai, dar se manifestă şi la oameni, atunci când
învăţarea nu se obiectivează imediat într-un nou comportament şi nu este influenţată de
aplicarea unei recompense. În experimentul clasic prin care Tolman şi Honzik (1930) au
76
demonstrat existenţa acestei forme de învăţate s-au folosit trei grupuri de cobai plasaţi în
labirint şi având libertate de mişcare. Primul găsea zilnic hrană la capătul labirintului, al
doilea nu a găsit niciodată recompensa, iar la grupul al treilea hrana a fost introdusă doar în a
11-cea zi. Viteza de explorare a crescut şi numărul greşelilor a scăzut puternic astfel că în a
12-cea zi grupul al treilea a ajuns la aceeaşi performanţă ca şi grupul recompensat constant cu
hrană.
77
- Graţie lui Tolman, behavioriştii au acceptat ideea „variabilei intermediare” (între
stimul şi răspuns) care influenţează comportamentul de răspuns.
Exemple
Dispozitivul experimental standard (Cutia Skinner)4
Cutie în care este închis un animal înfometat (porumbel, şoarece). Atunci când
animalul atinge o pârghie, i se administrează o porţie de hrană. La început,
animalul apasă pârghia doar din întâmplare, apoi din ce în ce mai des. Animalul
învaţă să atingă pârghia pentru a primi hrana.
Procedura de condiţionare a animalelor a permis învăţarea de comportamente
complexe: discriminarea figurilor geometrice, a culorilor.
4
Mariné, C., Escribe, C. (1998). Histoire de la psychologie. Du behaviorisme au cognitivisme. Paris: In Press,
p. 85-87.
78
- pentru a consolida comportamentele dorite se pot aplica diferite programe de întărire
prezentate în caseta de mai jos.
-
Programe de întărire
Întărire continuă: fiecare răspuns corect este recompensat.
Întărire cu rată fixă: fiecare recompensă este administrată după un anumit număr de
răspunsuri corecte.
Întărire cu rată variabilă: recompensa este administrată după un număr de răspunsuri
corecte care variază în jurul unei valori centrale.
Întărire la interval fix: recompensa este administrată la un anumit interval de timp.
Întărire la interval variabil: recompensa este administrată la intervale de timp variabile
(în acest mod se condiţionează dependenţii de jocurile de noroc)
Raportul recompensă-pedeapsă
Experimentele pe animale i-au permis lui Skinner să descopere că uneori cobaii evitau
pedeapsa fără a abandona comportamentul care o provocare. De aceea, el a propus trei
mecanisme reglatorii ale comportamentului:
Întărirea pozitivă: consecinţa comportamentului aşteptat de experimentator este apariţia unui
stimul agreabil (cobaiul este recompensat pentru comportamentul său).
Întărirea negativă: consecinţa comportamentului este întreruperea sau absenţa stimulului
negativ
Pedeapsa: consecinţa comportamentului nedorit de experimentator este aplicarea unui stimul
aversiv cu scopul de opri acest comportament.
79
Albert Bandura (1925 - ) promotor al socio-behaviorismul
Teoria învăţării sociale este o abordare socio-behavioristă a procesului de învăţare.
Este mai puţin radicală decât perspectiva lui Skinner, fiind puternic influenţată de revoluţia
cognitivistă. Bandura cercetează comportamentul subiecţilor aflaţi în interacţiune, foloseşte
metoda observaţiei şi subliniază rolul întăririi în modificarea comportamentelor.
Aspectul cognitivist al perspectivei sale constă în faptul că răspunsul subiecţilor nu
este automat emis la un anumit stimul (ca în cazul roboţilor), ci ca urmare a unei auto-activări;
subiectul este conştient ce comportament a fost recompensat şi anticipează că va primi aceeaşi
recompensă dacă se va comporta la fel. Deşi este de acord cu Skinner că modificările de
comportament sunt rezultatul întăririlor, Bandura consideră, şi demonstrează empiric, că
modificarea apare chiar şi în absenţa experienţei nemijlocite a subiectului, prin întărire
vicariantă: subiectul observă consecinţele comportamentului la o altă persoană şi este
capabil să se comporte similar pentru a primi o recompensă similară.
Exemple
Experimentul cu păpuşa Bobo
În domeniul teoretic:
a modificat reprezentarea fiinţei umane;
enunţuri precise de principii, definiri clare ale conceptelor, rigoarea inferenţelor,
delimitarea obiectului de studiu;
80
a lărgit studiul fenomenelor psihice de la uman la infrauman şi a folosit concluziile
sau cunoştinţelor dobândite în studiile făcute pe animale la nivel uman;
a opus rezistenţă concepţiei introspecţioniste.
au accentuat importanţa activităţii nervoase superioare în procesul învăţării, fără a
o studia însă în mod direct (EEG încă nu era dezvoltată la complexitatea de azi);
factorii sociali sunt consideraţi răspunzători pentru conţinutul comportamentelor
învăţate;
aplicaţii în domenii de psihologie aplicată: comportament organizaţional,
comportament de consum, comportament al grupurilor, analiza comportamentală.
În domeniul metodologic:
rigoare în proiectarea experimentelor – experimentul devine principala metodă de
studiu şi evitarea speculaţiilor sterile → psihologia devine astfel ştiinţifică.
81
Test de evaluare a cunoştinţelor
Bibliografie
82