ŞCOALA NAŢIONALĂ DE STUDII POLITICE ŞI ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

CONCEPTE FUNDAMENTALE IN SOCIOLOGIE

- Suport de curs -

Conf. univ. dr. Mihai MILCA

BUCUREŞTI
I. Informaţii generale

 Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs: Date de identificare curs şi contact tutori:

Nume:MILCA Mihai Concepte fundamentale în sociologie

E-mail: office@roaep.ro Anul II, Semestrul I
Consultaţii: după desfăşurarea cursurilor Tipul cursului - obligatoriu

 Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

 Prezenţa la cursuri şi seminarii a studenţilor minim 50% la activităţile didactice
planificate

 Descrierea cursului
 Cunoaşterea conceptelor cheie, a principiilor, şcoli şi curente teoretice în câmpul
sociologiei.Dezvolarea capacităţii de analiză a realităţilor sociale. Familiarizarea cu
aspectele metodologice şi tehnicile de investigare sociologice. Identificarea
problematicii socio-umane şi socio-organizaţionale în sfera administraţiei publice

 Organizarea temelor în cadrul cursului

Tematica cursului:

 Obiectul şi vocaţia sociologiei

Giddens Anthony, Sociologie, Editura All. Bucureşti, 2000
Goodman Norman, Introducere în sociologie, Editura Lider, f.a.
Herseni Traian, Sociologia. Teoria generală a vieţii sociale, Editura

 Momente semnificative ale istoriei sociologiei

Bădescu Ilie, Istoria sociologiei, Editura Economică, Bucureşti, 2001
Milca Mihai, Geneza teoriei elitelor. Provocarea
Weber Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Humanitas, Bucureşti,
1993

2
 Metodologia sociologică. Metode şi tehnici de cercetare în sociologie
Durkheim Emile, Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974
Mărginean Ioan, Proiectarea cercetării sociologice, Editura Polirom, Iaşi, 2000
Chelcea Septimiu, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi
calitative. Editura Economică, Bucureşti, 2001
Stahl Henri H., Tehnica monografiei sociologice, Editura SNSPA, Bucureşti,
2001

 Structură şi funcţie în sociologie. Structură socială, clasele sociale şi

stratificarea socială
Boudon Raymond (coord.), Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997
Giddens Anthony, Sociologie, Editura All. Bucureşti, 2000

 Grupuri sociale, organizaţii, birocraţie

Goodman Norman, Introducere în sociologie, Editura Lider, f.a.
Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr Dicţionar de sociologie, Bucureşti. Editura Babel,
1993

 Socializare
Giddens Anthony, Sociologie, Editura All. Bucureşti, 2000.
Goodman Norman, Introducere în sociologie, Editura Lider, f.a.
Voinea Maria, Sociologia familiei, Editura Universităţii Bucureşti, 1993

 Interacţiune socio-umană şi reţelele sociale

Giddens Anthony, Sociologie, Editura All. Bucureşti, 2000.
Goodman Norman, Introducere în sociologie, Editura Lider, f.a.

 Controlul social
Banciu Dan, Elemente de sociologie juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001

 Comunităţile umane.

3
 Abraham Dorel, Introducere în sociologia urbană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1991
Mihai Milca, Identitate românească şi europeană, Editura AGER, Bucureşti

 Comportamentul colectiv
Chelcea Septimiu, Opinia publică, strategii de persuasiune şi manipulare, Editura
Economică, Bucureşti, 2006.

 Schimbarea socială
Giddens Anthony, Sociologie, Editura All. Bucureşti, 2000.

 Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs

 Cursul va consta din prelegeri pe teme propuse urmate de discuţii şi dezbateri la

seminarii. Seminariile vor crea premisele pentru lucrul în echipă şi deprinderi pentru
cercetarea aplicativă

 Materiale bibliografice obligatorii

 Anthony Giddens, Sociologie, Editura All Ceu, Bucureşti, 2001

 Norman Goodman, Introducere în sociologie, Ed Lider, Bucureşti
 Dicţionar de sociologie, Oxford, Ed. Univers Enciclopedic, 2003
 Septimiu Chelcea, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative.
Ed. Economică, Bucureşti, 2004 (ediţia a II a)
 Mihai Milca, Geneza teoriei elitelor. Provocarea neomachiavellienilor, Ed. Economică,
2001
 Ilie Bădescu, Istoria sociologiei, Ed. Economică, Bucureşti,2001

 Materiale şi instrumente necesare pentru curs

 Cărţile menţionate în bibliografie pot fi procurate de la biblioteca facultăţii.

 Calendar al cursului

4
 Calendarul cursurilor ce vor fi predate:

 Obiectul şi vocaţia sociologiei.

 Momente semnificative ale istoriei sociologiei.
 Metodologia sociologică. Metode şi tehnici de cercetare în sociologie.
 Structură şi funcţie în sociologie. Structură socială, clasele sociale şi stratificarea
socială.
 Grupuri sociale, organizaţii, birocraţie.
 Socializare.
 Interacţiune socio-umană şi reţelele sociale.
 Controlul social.
 Comunităţile umane.
 Comportamentul colectiv.
 Schimbarea socială.
Locaţia unde vor avea loc cursurile şi seminariile, datele testelor vor fi anunţate ulterior.

 Politica de evaluare şi notare

 Examinarea finală va consta într-un examen scris după ce în prealabil au fost îndeplinite
condiţiile cerute în elaborarea unui referat/proiect de cercetare, peste 50% prezenţă la
seminar, minimum 3 intervenţii active în dezbateri la seminarii

5
II. Suportul de curs propriu-zis

MODULUL I

Cuvinte cheie: sociologie, fapte sociale, istoria gândirii sociologice, metode şi

tehnici de cercetare în sociologie

I. OBIECTUL ŞI VOCAŢIA SOCIOLOGIEI

La întrebarea frontală „ce este sociologia?” un răspuns categoric, în termenii unei
definiţii limitative, este dificil de formulat. A pretinde că sociologia se ocupă cu studiul societăţii (sau
societăţilor) umane este un prim punct de plecare, necesar dar nu suficient. Societatea a reprezentat
dintotdeauna o temă de reflecţie obsedantă, din antichitate până în zilele noastre. Este oare sociologia
un substitut modern pentru filosofia socială, antropologie psihologie, istorie, ştiinţa politică sau alte
ştiinţe care descriu şi explică diferitele aspecte ale existenţei umane, individuale şi colective de-a
lungul timpului? Sau din contră, ea este un produs teoretico-metodologic, istoriceşte determinat, al unei
viziuni care şi-a croit calea în ultimele două secole?
Termenul însuşi de „sociologie” pare un artificiu lingvistic. În general se consideră că
sociologia începe cu Auguste Comte, gânditor francez din prima jumătate a secolului al XIX, autorul
unui monumental „Curs de filosofie pozitivă” (apărut între anii 1830-1842) şi al unui „Sistem de
politică pozitivă, sau tratat de sociologie, instituind religia umanităţii” (1851-1854), Lui i se atribuie
paternitatea termenului de sociologie, termen hibrid, jumătate de sorginte latină, jumătate de sorginte
grecească. Dar ar fi hazardat şi contraproductiv din punct de vedere intelectual să considerăm
sociologia – ca ştiinţă – exclusiv invenţia sa. Ambiţia lui Comte de a realiza o sinteză totală, un gen de
antropologie filosofică a omului şi a societăţii revendicând pentru aceasta statutul de ştiinţă
„pozitivă”, aidoma ştiinţelor exacte sau ştiinţelor naturii, este meritoriu, dar aceasta constituie doar o
premisă, între altele, ale naşterii şi evoluţiei sociologiei, aşa cum o înţelegem azi. Nici o ştiinţă nu se
naşte pe un teren gol şi nu evoluează într-un sens predeterminat, emanând dintr-o singură minte, oricât
de genială ar fi aceasta.
Sociologia are o ereditate intelectuală prodigioasă şi o geneologie onorantă. Platon şi
Aristotel, Cicero, Sf. Augustin şi Toma din Aquino, Jean Bodin, Hobbes şi Machiavelli sunt doar
câteva figuri de iluştri antecesori. Sociologia este, dintr-un anumit punct de vedere, indisociabilă de
rădăcinile sale istorice, iar condiţia ei fundamentală este dată şi de istoricitatea contextului în care s-a
plămădit.

6
 Spre deosebire de ştiinţele naturii, ştiinţele sociale – şi în particular, sociologia – se
definesc prin contextul lor socio-cultural specific. Dacă ştiinţa clasică îşi propunea să atingă un ideal de
raţionalitate, o raţionalitate absolută şi impecabilă, atribuind secvenţele de ignoranţă şi îndoială ale
demersului teoretic imperfecţiunilor modelului de raţionalitate asumat, ştiinţa modernă şi, implicit, cea
contemporană este mai curând ataşată de ideea aproximării raţionalităţii, prin accederea la adevăr, de-a
lungul unui proces laborios, pe parcursul căruia cetitudinile sunt problematice şi incertitudinile sunt
depăşite rând pe rând. Ştiinţa clasică opera în termeni de evidenţă şi necesitate, având caracter net
descriptiv şi veleităţi normative. Ştiinţa modernă, sociologia nefăcând excepţie, operează mai degrabă
în termeni convenţionali şi probabilistici. Conceptului metafizic şi dogmatizat de „lege” îi succede cel
de „ lege tendenţială”, în sens probabilistic. Ştiinţa modernă reclamă o metodologie pe măsură, se vrea
o expresie nemijlocită a rigorii, pozitivităţii, cu care trebuie acroşate faptele exterioare conştiinţei
văzute ca „lucruri”, ca realitate „obiectivă”.
Sociologia se afirmă deci ca o ştiinţă ancorată în social. Ea a fost dintru început un
răspuns calificat la problemele şi nevoile societăţii. Ea a apărut într-un moment de ruptură istorică,
când societatea tradiţională, paleotehnică şi preindustrială a intrat în criză şi au început să se manifeste
simptomele industrialismului iar societatea „vechiului regim” (de care vorbea Alexis de Tocqueville –
un alt părinte fondator al sociologiei) lăsa loc societăţii industriale. Societatea tradiţională, statică,
încremenită în cutume, cu o economie de subzistenţă, subordonată unui încorsetant principiu al
autorităţii divine şi monarhic-absolutiste, o societate ciclică şi perfect previzibilă nu avea nevoie de
sociologie. Societatea industrială însă, o societate în care rolul individului devenea primordial, în care
emergenţa grupurilor evidenţiază forţa interacţiunii umane şi substratul structural al fenomenelor şi
proceselor sociale, în care producţia solicită consumul şi modelează comportamentul individual şi
colectiv al oamenilor, reprezentările lor, generând noi constelaţii de valori şi norme, reclama cu
necesitate o ştiinţă cu o vocaţie nouă şi diferită de a tuturor celelalte, similare, afine (istorie,
economie, antropologie, psihologie etc.) sau a ştiinţelor exacte, prin excelenţă „pozitive”.
O definiţie demnă de reţinut, din această perspectivă, este posibilă, aşa cum remarcă
sociologul italian Franco Ferrarotti, întrucât din punct de vedere formal sociologia este o ştiinţă ce
recurge la observarea faptelor sociale, procedează la o analiză empirică orientată conceptual, ghidată de
ipoteze de lucru verificabile inductiv, interprezează critic orice asociere umană aşa cum se exprimă
aceasta în multitudinea relaţiilor inter-individuale, constatate în aspectele lor de uniformitate,
repetabilitate şi previzibilitate, în procesele de schimbare ce fac evidente mecanismele de inovare şi
autoreglare de care dispune orice structură socială Sociologia întreţine cu celelalte ştiinţe sociale
raporturi fructuoase multidisciplinare şi interdisciplinare. Obiectul său de studiu nu este conceput în

7
sens exclusiv ci disputat sau mai bine zis împărţit cu alte discipline, fiecare dintre ele ocupându-se de
aspecte şi faţete ale aceleiaşi realităţi – sociatatea – din unghiuri diferite de abordare. Resursele lor
teoretice şi metodele proprii sau de împrumut oferă o multiplicitate de optici; are loc o potenţare a
acestora şi o integrare problematică selectivă.
Sociologia se diferenţiază de celelalte ştiinţe sociale prin aceea că se „autonomizează” şi
se „revendică” în calitate de ştiinţă socială fundamentală pe de o parte, ca sociologie generală ca ştiinţă
a totalităţii sociale, a ansamblului faptelor, fenomenelor şi proceselor sociale, a multitudinilor formelor
de asociere şi interacţiune umană. Dar sociologia nu se complace doar în această postură generalistă.
Ea s-a înscris încă de la debut într-un accentuat şi accelerat proces de diferenţiere a câmpului său intern
de exercitare. Aşa au apărut ramurile sociologiei sau sociologiile de ramură (sociologia economică,
sociologia politică, sociologia culturii, sociologia mass-media etc.) şi deschiderile spre câmpurile
teoretico-metodologice ale altor discpline (psihosociologia, sociolingvistica, antroposociologia,
sociobiologia etc.).
Ştiinţă cu valenţe preponderent „pozitive”, sociologia este în egală măsură o ştiinţa
cumulativă, pe coordonate atât cantitative cât şi calitative. Devenind obiect de cercetare, faptele sociale
intră în registrul sociologiei prin determinaţii specifice, ca fapte de interes teoretic şi metodologic,
esenţialmente de ordin sociologic.
Sociologia îşi asumă o sarcină descriptivă şi expozitivă a realităţii dar ea tinde să-şi
adjudece şi un statut complementar de ştiinţă normativă, prin recursul pe care îl face la legi şi norme,
ca sisteme coerente de orientare şi reglementare a conduitelor şi relaţiilor socio-umane.
Totodată, sociologia, dând o configuraţie aparte raportului fundamental în cazul oricărei
ştiinţe demne de acest titlu, între teorie şi metodă, nu se cantonează nici în zona abstracţiilor teoretice
ipostaziate, nici în planul empirismului contingent. De la empiric la teorie şi invers trecerea se face prin
teorii limitate, de rang mediu (pentru a folosi formularea sociologului american Robert K. Merton).
Sociologia uzează de metode verificate în câmpul altor ştiinţe (observaţia, experientul), le dezvoltă şi
le diversifică. Recurge la metode specifice (ancheta sociologică), utilizează tehnici îndelung rafinate
(chestionarul, interviul) dar nu se poate dispensa de instrumente şi procedee de analiză logică,
matematică, statistică, proiectivă, de anumite tehnici de intervenţie la nivel micro şi macrosocial
(sondaje de opinie, mijloace de diagnoză asemănătoare celor folosite în marketing şi publicitate etc.).
Sociologia are dincolo de ambiţiile inerente în sfera teoriei şi importante implicaţii de
ordin practic. Putem vorbi de o „sociologie cogitans” dar şi de o „sociologie militans” (pe urmele
distincţiei operate de marele sociolog român Dimitrie Gusti).

8
 Sociologia nu are doar o funcţie constatativă ci şi una comprehensivă explicativă
relevând nu doar „ce este” ci şi „cum este” societatea. Ea nici nu poate fi învinovăţită, aşa cum a făcut
marxismul, de partizanat ideologic aprioric: o sociologie – ca ştiinţă justificativă a ordinii sociale, a
unui anumit tip de orânduire socială – chiar dacă aserţiunile ei au funcţionat în anumite circumstanţe
ca argumente în favoarea unei anumite ordini. Sociologia poate contribui la critica socială şi la
fundamentarea practicii, a politicilor de reformă socială. Ea este în măsură să furnizeze elemente
explicative pentru înţelegerea împrejurărilor în care oamenii trăiesc şi acţionează pentru a-şi atinge
obiectivele urmărite. Acestea pot deveni repere ale politicilor şi modalităţilor de control al acestor
politici.
În momentul în care sociologul întreprinde analiza unui fenomen social, a unui
comportament sau a unei instituţii el pune în valoare şi face să prevaleze un criteriu de raţionalitate
care clarifică implicit şi raţiunile profunde ale practicilor sociale. Sociologia ajunge astfel să-şi onoreze
în final vocaţia sa inalienabilă socială, slujind progresului societăţii.

II. MOMENTE SEMNIFICATIVE ALE ISTORIEI SOCIOLOGIEI

Istoria gândirii sociologice – ca în cazul oricărei alte ştiinţe – este în măsură să
furnizeze indicii şi repere epistemologice, ordonate cronologic, care individualizează obiectul
sociologiei şi vocaţia sa. Istoria sociologiei este de fapt cronica unor căutări şi eforturi teoretice şi
metodologice care se înscriu pe linia raţionalistă şi analitico-inductivă deschisă de Bacon, Galilei şi
Newton, a meditaţiilor asupra istoriei datorate unor gânditori ca Vico, Montesquieu, Voltaire, Rousseau
sau Condorcet.
Un prim moment semnificativ, al începuturilor sociologiei îl reprezintă reflecţiile
teoretice despre om şi societate ale lui H. de Saint-Simon, autorul unor lucrări precum „Memoriu
asupra ştiinţei omului” (1813), „Organizatorul” (1819-1820), „Sistemul industrial” (1821),
„Catehismul industriaşilor” (1823-1824), „Opinii literare, filosofice şi industriale” (1825), „Noul
creştinism” (1825), în care oferă premisele trecerii de la studiul problemelor umane de o manieră
conjuncturală la ştiinţa „pozitivă”. El este interesat de problemele pe care le ridică societatea industrială
in statu nascendi, de întemeierea unei ordini sociale raţionale întemeiate pe ştiinţa producţiei şi
industriei, care să marcheze abandonarea moralei teologice pentru o nouă morală industrială. Dacă
sociologia apare la Saint Simon ca un derivat al filosofiei – aşa cum remarcau doi sociologi
contemporani, Don Martindale şi F. Jonas – ea nu este un suport ci un nou proiect teoretic.

9
 Dilemele în faţa sociologiei industriale ilustrate de Saint Simon vizează: metoda prin
prisma căreia va fi abordată şi interpretată realitatea socială; raportul între forţele culturale şi
economice în istorie; determinaţiile organiciste şi conflictuale ale studiului sociologic; funcţiile elitelor
industriale şi ale maselor muncitoare în noua societate.
Auguste Comte (1798-1857), despre care am amintit, considerat fondatorul sociologiei,
punea la baza progresului uman ştiinţa – ca principiu organizator al societăţii. Ea devine baza
consensului social şi noul temei al legitimităţii deciziilor colective importante, constituind un factor
social determinant într-o societate în care tehnologia productivă, distributivă şi comunicativă ocupă un
rol dominant.
El consideră că sociologia este răspunsul ştiinţific, pozitiv, la cerinţele epocii
industrialismului. Comte distingea trei mari stadii în istoria omenirii: teologic – în care faptele sociale
se referă la universul uman prin recurs la o entitate divină şi supramundană; metafizic – în care
entitatea divină antropomorfică este substituită de idei fixe ce ambiţionează să dea o explicaţie rigidă şi
definitivă a fenomenelor umane; pozitiv – în care explicaţia atinge un nivel ştiinţific prin apelul la o
metodologie de observare a faptelor sociale în înlănţuirea lor cauzală. El distinge între statica socială –
care se ocupă de condiţiile constante în care se desfăşoară existenţa umană, de ordinea socială, de
acţiunile şi reacţiile întrepătrunse ca părţi ale unui sistem social – şi dinamica socială – care are ca
obiect studiul legilor progresului.
Herbert Spencer (1820-1903) este principalul reprezentant al curentului evoluţionist în
sociologie. Principalele sale lucrări sunt: „Statica socială” (1850), „Progresul, legile şi cauzele sale”
(1857), „Studiul sociologiei” (1873), „Principiile sociologiei” (1877-1896).
Pentru Spencer, fenomenele societăţii umane sunt fenomene de viaţă specializată ca
urmare a agregării grupurilor în împrejurări ce rezultă din acţiunea mediului extern asupra omului, din
acţiunea omului asupra mediului extern şi din acţiunea reciprocă a oamenilor. Bazându-se pe principiile
funcţionale ale corespondenţelor şi diferenţierilor între instituţiile sociale, Spencer distinge două tipuri
fundamentale de societate: cea militară – dezvoltată pe organizarea atacului şi a apărării în care
domină tradiţia şi guvernarea despotică – şi cea industrială – în care prevalează problemele satisfacerii
necesităţilor indivizilor prin producţie, utilizarea tehnicii şi diviziunea muncii, asociate unei structuri
politice democratice.
Un al doilea mare moment al perioadei clasice din istoria sociologiei l-a reprezentat
conştientizarea problemei măsurării faptelor sociale. A Quételet (1796-1874), un discipol belgian al
lui Saint-Simon are meritul de a fi transformat „fizica socială” în „statistică socială”, introducând
metoda de analiză cantitativă în studierea datelor realităţii empirice. Fréderic Le Play (1806-1882) a

10
elaborat, pentru studiul fenomenelor sociale, metodele interviului şi clasificării parvenind la numeroase
generalizări empirice în serviciul filosofiei sociale.
Un al treilea moment este legat de tentativele unor reprezentanţi ai şcolilor istorice
franceză şi germană din secolul al XIX-lea A. Thierry, Foustel de Coulange, Lorenz von Stein şi
Gustav Schmoller de a utiliza interpretarea sociologică în analiza instituţiilor şi factorilor culturali,
economici ai devenirii umane.
Un al patrulea moment semnificativ pentru constituirea sociologiei ca ştiinţă îl
reprezintă concepţia despre praxis a lui Karl Marx şi Friedrich Engels, cunoscuţi ca întemeietori ai
materialismului dialectic şi istoric şi a ceea ce avea să devină ulterior, doctrina marxistă. Viziunea lor
sociologică, îmbrăcând o formă deliberat profetică, operează prin exacerbarea determinaţiilor
economice ale vieţii sociale, prin aplicarea unei matrici a dezvoltării istorice având în centrul ei lupta
claselor sociale, antagonismul dintre acestea în jurul proprietăţii asupra mijloacelor de producţie fiind
cheia înţelegerii tuturor celorlalte raporturi sociale dintre oameni, a relaţiilor politice şi funcţionării
ideologiilor.
La sfârşitul secolului al XIX-lea sociologia cunoaşte un intens proces de sistematizare:
apar şcoli sociologie naţionale, curente de gândire structurate potrivit unor opţiuni intelectuale pentru
concepte, metode şi modele preeminente. Principalele şcoli naţionale sunt cea franceză, cea germană şi
cea anglo-saxonă. Iar principalele curente de gândire, identificate de Pitirim Sorokin, unul dintre cei
mai importanţi sociologi al secolului al XX-lea, sunt: cel mecanicist, cel sintetic, cel geografic, cel
biologic, cel biosocial, cel psihologist, cel sociologist, cel psiho-sociologist.
Curentul mecanicist interpreta fenomenele sociale în termenii fizicii privilegiind fie
modelul geometric, fie modelul mecanic, fie modelul energetic, fie pe cel matematic. Reprezentanţi:
H. C. Carey, W. Ostwald. T. N. Carven, E. Solvay (întemeietorul Institutului de cercetări sociale din
Belgia ce-i poartă numele).
Curentul sintetic – avândul ca magistru pe Le Play – a pus bazele unei nomenclaturi
socio-statistice precise, atribuind familiei un rol central, a avansat în direcţia cuantificării, generalizării
şi corelării datelor statistice despre familie, proprietate, în direcţia perfecţionării schemelor de
clasificare. Reprezentanţi: H. de Tourville, E. Demolins, P. Geddes, A. Reuss.
Curentul geografic supralicitează rolul ambientului geografic asupra vieţii sociale.
Curentul biologic include o componentă bioorganicistă, una antroporasială şi o alta
conflictualistă, darwinistă. Reprezentanţi: P. Lilienfeld, A. Schäffle, R. Worms, J. Novicow, A de
Gobineau, H. S. Chamberlain, G. Vacher de Lapouge, O. Ammon, F. Galton, K. Pearson.

11
 Curentul demografic sau biosocial consideră factorul demografic o „variabilă” primară
şi interpretează fenomenele sociale ca „funcţii” ale mişcărilor de populaţii. Reprezentanţi: A. Coste, C.
Gini, M. Kovalevski.
Curentul psihologist este divizat în trei tendinţe: „comportamentistă” (behavioristă),
instinctivistă şi introspectivistă şi în interiorul său se încearcă, plecând de la caracteristicile psihice ale
individului, asumate ca variabile, interpretarea fenomenelor sociale ca derivaţii sau manifestări ale
acestora. Reprezentanţi: S. Freud, N. I. Thomas, G. Tarde, A. W. Ward.
Curentul sociologist situează interacţiunea socială şi constructele acesteia ca factori
fundamentali ai tuturor expresiilor vieţii sociale. Subdiviziunile acestui curent: 1) nepozitivismul – de
Roberty, C. H. Cooley, A. Espinas, E. Izoulet,, D. Drăghicescu; 2) şcoala durkheimiană: E. Durkheim,
M. Mauss, L. Levy-Bruhl, M. Halbwachs, M. Granet, L. Gernet; 3) L. Gumplowicz, F. Oppenheimer,
G. Ratzenhofer; 4) şcoala formal-sistemică a raporturilor sociale – F. Tönnies, G. Simmel, R.
Stammler, L. von Wiese, A. Vierkandt, C. Bouglé (succesorul lui Durkheim la catedra de sociologie de
la Sorbona); 5) şcoala de sociologie urbană de la Chicago – R. E. Park, E. W. Burgess, E. A. Ross, F.
H. Giddings, T. Veblen.
Curentul psihosociologist particularizează simultan factorii sociali şi psihici în cele mai
diverse situaţii sociale – G. Le Bon, B. Kidd, W. G. Sumner, A. G. Keller.
Trecând în revistă toate aceste şcoli şi curente sociologice, P. Sorokin avansează
următoarea definiţie a sociologiei: studiul, înainte de toate, al relaţiilor şi corelaţiilor între diferitele
clase de fenomene sociale (între economie şi religie, între familie şi morală , între drept şi economie,
între mobilitatea socială şi faptele politice etc.); studiul relaţiilor şi corelaţiilor între diferitele clase de
fenomene sociale pe de o parte şi diferitele clase de fenomene non sociale (geografici, biologici etc.) pe
de alta; studiul în fine al caracteristicilor generale comune tuturor claselor de fenomene sociale.
Don Martindale consideră că sociologia este împărţită în 5 şcoli principale cuprinzând
12 curente: 1) cea mai veche – cea organicist-pozitivistă; 2) cea conflictualistă;3) cea formalistă; 4)
comportamentistă; 5) funcţionalistă (ultimele două foarte bine reprezentate în SUA).
Într-o lucrare monumentală consacrată corifeilor sociologiei, „Etapele gândirii
sociologice” (1967), Raymond Aron se ocupă de precursorii acesteia – Montesquieu, A. Comte, Alexis
de Tocqueville şi Karl Marx – şi de maeştrii gânditori ai sociologiei clasice – E. Durkheim, V. Pareto şi
M. Weber. Aceştia trei din urmă au meritul de a fi ridicat teoretizarea sociologică la cele mai înalte cote
de abstractizare şi de a fi fixat canonul metodologic al abordării empirice.

12
 Ceea ce Durkheim numea gândirea ştiinţifică întemeiată pe faptele sociale văzute ca
lucruri, Pareto avea în vedere ca gândire logico-experimentală iar Weber ca gândire „raţională de
scop”.
Emile Durkheim (1858-1917) este considerat întemeietorul şcolii franceze moderne de
sociologie. Principalele sale lucrări sunt: „Diviziunea muncii sociale” (1893), „Regulile metodei
sociologice” (1895), „Sinuciderea” (1896), „Formele elementare ale vieţii religioase” (1912). Pentru
Durkheim important era, pe de o parte să individualizeze sociologia de celelalte ştiinţe sociale, făcând
din ea o ştiinţă autonomă din punct de vedere al cercetării şi al intervenţiei operaţionale, iar pe de altă
parte, să utilizeze cercetarea sociologică în calitate de instrument critic pentru renovarea şi
reconstrucţia ordinii sociale, restituind legilor caracterul lor regulator intern la nivelul indivizilor şi
grupurilor.
Faptele sociale sunt definite de către Durkheim ca „moduri de a acţiona, a gândi, a
simţi, exterioare individului şi având o putere de constrângere în virtutea căreia se impun”. Sociologia
trebuie să se raporteze la acestea ca la obiectele şi fenomenele naturale exterioare omului, subiectului
cunoscător. Durkheim considera că o societate este ceea ce este datorită valorilor, normelor şi
credinţelor pe care membrii ei le împărtăşesc. El situa la baza schimbării sociale diviziunea muncii.
Aceasta a înlocuit treptat religia ca element de coeziune socială, creând interdependenţe umane.
Rapiditatea schimbărilor în lumea modernă generează fenomene de criză pe care sociologul francez le
explică prin conceptul de anomie – o stare de abandon şi inutilitate, de disperare care poate conduce
chiar la sinucidere. Durkheim a studiat totodată formele vieţii religioase, căutând fundamentele sociale
ale conştiinţei religioase.
Vilfredo Pareto (1848-1923) este cel mai de seamă reprezentant al şcolii italiene
moderne de sociologie. A fost însă nu mai puţin un reputat economist şi teoretician al politicului.
Principala sa lucrare este „Tratatul de sociologie generală” (1916) în care îşi expune pe larg, cu
erudiţie, principiile şi viziunea cu ajutoul cărora îşi construieşte sistemul teoretic şi îşi fundamentează
metoda logico-experimentală. Este de remarcat tentativa sa de a plasa acţiunea umană într-un cadru
sociologic unitar cuprinzând sfera intereselor, aceea a derivaţiilor – sfera culturii –, sfera reziduurilor
biopsihice şi cea a luptei politice între elitele, contrapuse maselor, marcate de agresivitate sau calcul.
Alte lucrări paretiene: „Sistemele socialiste” (1902); „Fapte şi teorii” (1922).
Max Weber (1964-1920) este cel mai important sociolog german şi probabil cel care a
înrâurit cel mai mult sociologia secolului al XX-lea. Principala sa lucrare este „Etica protestantă şi
spiritul capitalismului” (1904-1905) în care el expune fundamentele sociologiei comprehensive
aplicate în analiza originilor capitalismului. Au urmat apoi o serie de studii consacrate elaborării

13
metodei ideal-tipice de interpretare a faptelor istorice, prin intermediul căreia reconstituie procesul de
raţionalizare a comportamenttului social. S-a impus lumii academice prin cercetările sale în domeniul
sociologiei economice, sociologiei religiilor, sociologiei politice, sociologiei organizaţiilor şi
birocraţiei. Alte lucrări: „Economie şi societate” (1922) – apărut postum; „Ştiinţa ca vocaţie” (1919)
şi „Politica – o vocaţie” (1919) în care a elaborat criteriile autonomiei gândirii ştiinţifice şi acţiuni
politice faţă de prejudecăţile de valoare ce orientează responsabilitatea către raportul mijloace-scop fără
ca prin aceasta să pretindă că inaugurează o etică universală.
În secolul al XX-lea sociologia a înregistrat o dezvoltare impetuoasă. Cercetările
sociologice în diferite domenii s-au intensificat şi au proliferat. Sociologia a devenit obiect de studiu în
universităţi. Prestigiul academic şi cultural al sociologiei ca ştiinţă a atins cote înalte. Rolul sociologilor
a crescut în societate, aceştia îndeplinind funcţii importante în calitate de experţi, consultanţi în
politică, industrie, educaţie, medicină, comerţ, urbanism, armată. Criteriile şi interpretările de ordin
sociologic au penetrat în biologie, psihiatrie, istorie, ştiinţe politice, economie, drept, etică.
În sociologia contemporană mai multe tipuri de teorii îşi exercită hegemonia
intelectuală. 1) Teoriile singularist-atomistice, subdivizate în teorii fizicalist-mecanice şi cantitativ-
atomistice postulează că realitatea socio-culturală este constituită din fenomene separate, disparate,
subzistând independent unele de celelalte, nonunificate – din punct de vedere cauzal sau semnificativ.
Principali reprezentanţi: P. F. Lazarsfeld, K. Lewin.
2) Teoriile sistemice, subdivizate în patru macrosociologii ale sistemelor, supersisteme
culturale sau civilizaţii: teorii totalitare, teorii nontotalitare, teorii dihotomice, teorii tipologice. În
multitudinea de fenomene socioculturale există mari sisteme culturale, supersisteme sau civilizaţii ce
funcţionează ca unităţi reale neidentificându-se cu niciun grup social (stat, naţiune). În genere ele
transcend frontierele oricărui sistem social. Reprezentanţi: O. Spengler, A. Toynbee, N. Berdiaef, P.
Sorokin, Ortega Y Gasset. Aceste supersisteme se caracterizează prin realitatea părţilor lor,
individualizare, interdependenţe generale şi diferenţiale între părţi, în interiorul sistemului şi în
interiorul părţilor, păstrarea „identităţii” dar şi existenţa unor mutaţii la nivelul părţilor.
O atenţie aparte a fost acordată de pe liniamentele acestor teorii sistemice fenomenelor
de criză, rupturilor dintre epoci, reconsiderărilor valorice. Tipice pentru o astfel de propensiune
teoretică sunt prestaţiile unor gânditori precum E. Cassirer, M. Horkheimer, T. W. Adorno. K.
Mannheim, R. S. Lynd, R. Benedict, B. Malinowski, R. Mac-Iver, W. Ogburn, D. Riesman, C. Levy-
Strauss.
3) Teoriile sistematice ale sistemelor sociale, subdivizate în şase clase principale –
teoriile acţiunii sociale şi analitice, teoriile funcţional-structurale şi nomenclaturale, teoriile dialectice,

14
teoriile (mixte) pseudocomportamentale, taxonomiile (mixte) ale sistemelor sociale (grupuri), teoriile
(mixte) ale mutaţiilor sociale. Reprezentanţi: H. Marcuse, E. Fromm, C. W. Mills, G. Gurvitch, G. C.
Homans, R. K. Merton, E. Mayo. 4) Sistemul integral al sociologiei structurale şi dinamice – are în
vedere trei componente distincte ale fenomenelor socio-culturale: indivizii umani interacţionând
semnificativ ce creează, realizează şi schimbă între ei, în cadrul acţiunilor şi reacţiilor lor semnificante
(interacţiuni) semnificaţii-valori-norme; semnificaţiile – valori-norme (numite de aceea simboluri sau
imagini) care sunt supraimpuse fenomenelor anorganice şi organice transformându-le în realitate
supraorganică; mijloace biofizice în care şi prin care indivizii interacţionând obiectivează,
materializează şi schimbă semnificaţii-norme-valori imateriale (simbolice). Aceste fenomene socio-
culturale prezintă trei nivele diferite de realizare: un nivel semnificant-ideologic, mental; un nivel
comportamental realizat prin acţiuni şi reacţii semnificative „deschise”, trans-obiective ale indivizilor
interacţionând şi un nivel material, obiectivat, prin intermediul mijloacelor biofizice. Acest tip de
sistem a fost asumat de P. Sorokin.

III METODOLOGIA SOCIOLOGICĂ. METODE ŞI TEHNICI DE CERCETARE ÎN

SOCIOLOGIE
Ca orice teorie, cea sociologică este şi ea un produs al cunoaşterii umane, un răspuns sistematic
la nevoia imperioasă a omului de a găsi semnificaţii convenabile ale comportamentelor, relaţiilor,
fomelor de asociere şi interacţiune, structurilor sociale. Teoria sociologică este un construct raţional.
Dar nu unul eminamente abstras de realitatea socială. Se construieşte o imagine practică a societăţii,
mediată însă de apartenenţa sociologului sau cercetătorului social la grupuri, contexte şi sisteme de
valori care-i determină şi circumstanţiază demersul. Este vorba, cu directă referinţă la teorie, de scheme
conceptuale mai mult sau mai puţin coerente şi consistente, de tentative de explicare şi interpretare, de
perspective în orientarea analizelor sociale, de eforturi de conceptualizare, clasificare, tipologizare,
generalizare şi predicţie. Din punct de vedere sociologic, teoria se prezintă ca un ansamblu de concepte
care evidenţiază între ele anumite conexiuni logice şi care au drept scop interpretarea realităţii sociale.
Există un nivel sistematic superior al teoriei sociologice ca rezultat al pretenţiilor sociologiei de a
analiza şi valoriza diferitele imagini desprte societate pentru a releva coerenţa internă a acesteia, gradul
de corespondenţă cu realitatea şi capacitatea interpretativă pe care sociologia şi-o revendică. Există
totodată un criteriu de istoricitate al conceptelor şi teoriilor sociologice, pe care am încercat să-l
recuperăm trecând în revistă succesiunea doctrinelor sociologice, a şcolilor şi curentelor dominante în
sociologie.

15
 Analiza substratului naşterii teoriilor sociologice, a interacţiunilor acestora şi a deschiderii lor
spre experienţă se întemeiază pe o concepţie a sociologiei ce vrea să-şi afirme opţiunea pentru un mai
mare grad de aderenţă la problemele reale ale societăţii şi pentru o mai mare „vizibilitate” istorică,
privilegiindu-şi propriul câmp problematic şi diversificându-l continuu, pe anumite coordonate
constante dar care sunt în măsură să înregistreze variaţii datorate progreselor şi dezvoltărilor
conceptuale, acumulărilor teoretice şi metodologice interne sau în sfera altor ştiinţe socio-umane sau
exacte.
Resursele sociologiei pot fi astfel clasificate la cel puţin trei niveluri: 1) al studiilor ce vizează
conţinutul ştiinţelor sociale, discursul teoretic sistematic, marea sinteză teoretică; 2) al cercetării care
coincide cu un modus operandi analitic al sociologiei; 3) cel metodologic ce reconstruieşte modul în
care procedează ştiinţa socială ca atare în confruntarea cu realitatea.
Termenul de metodologie nu are o semnificaţie univocă şi accepta unanim. Unele abordări în
domeniu situează metodologia într-un veşnic balans între epistemologie – ca teorie generală a
cunoaşterii ştiinţifice – şi tehnicile de cercetare socială; oscilaţiile sunt când spre un pol când spre
celălalt, potrivit formaţiei (filosofice sau mai puţin filosofice) a metodologului în cauză, tradiţiei
culturale, apartenenţei la o şcoală sau curent de gândire.
Metodologia poate fi definită ca studiul sistematic al metodelor utilizate de o ştiinţă, incluzând
analiza logică a procesului de cercetare şi de evaluare critică a achiziţiilor sale fundamentale. Se
impune deci din start o distincţie netă între metodă şi tehnică în sociologie. Metoda – după părerea
unor sociologi precum Goode şi Hatt – ar fi ceva mai general decât tehnica. Prin metoda sociologică se
înţelege aplicarea principiilor fundamentale ale ştiinţei în câmpul sociologiei, în vreme ce tehnica este
o procedură specifică cu care sociologul culege şi ordonează datele ce-l interesează. Limbajul unei
ştiinţe, precum sociologia, curpinde paradigme, concepte, propoziţii şi teorii.
Există multe idei neexplicitate care totuşi sunt prezente în activitatea de cercetare sociologică.
Acestea pot fi numite paradigme (Phillips), elemente apriorice (Demarchi), protopostulate (Braga), alţi
autori preferând să le trateze prin referinţă la ceea ce s-ar chema cultura comună.
Conceptele definite ca „moduri de percepere a fenomenelor” (Phillips), construcţii logice,
simboluri ale fenomenelor (Goode, Hatt) etc. sunt abstracţii ce constituie bază însăşi a gândirii umane,
dar pentru a fi folosite în demersul ştiinţific trebuie să răspundă unor exigenţe determinate: extensie,
claritate, relevanţă sistematică (Hempel). Gradul de abstractizare al unui concept defineşte într-o
anumită măsură sarcina sa empirică, cuprinderea sa, amplitudinea clasei de situaţii cărora el se aplică.
Din acest punct de vedere regruparea fenomenelor într-o categorie sau concept nu este nici adevărată
nici falsă ci mai mult sau mai puţin utilă (Phillips). Este de notorietate în sociologie polemica privind

16
inadecvarea nivelurilor de abstratizare a conceptelor sociologice în raport cu dezvoltarea unei ştiinţe
empirice: de la concepte foarte abstracte greu de utilizat în cercetare (marile teorii) se trece la concepte
cu sarcină empirică limitată, uşor de utilizat în cercetare dar care conduc la rezultate insignifiante din
punct de vedere teoretic (Mills), în vreme ce ar fi de preferat niveluri de abstractizare intermediare care
ar permite elaborarea teorii de rang mediu (Merton).
Socioloogul american Shils remarca faptul că diferenţa dintre teorie şi metodă, între
conceptualizări destul de abstracte şi altele cu sarcină empirică extrem de limitată se va reduce în chip
notabil, fie pentru că o teorie care nu va face anumite referinţe empirice nu va mai avea de acum credit,
fie pentru că o cercetare empirică, depăşindu-şi limitele inerente, va tinde să devină o ocazie de a
teoretiza pe marginea constatărilor la care ajunge, ambiţionând să propună concluzii de mai mare
anvergură. O altă distincţie ce decurge de aici este cea între macrosociologie şi microsociologie, chiar
dacă la rigoare, o atare conexiune există doar atunci când sistemele sociale sunt unităţi analizate la
nivelul componentelor lor individuale sau microgrupale. Dacă în general se poate spune că conceptele
pe care le utilizează sociologia trebuie să aibe şi o pronunţată sarcină empirică, aceasta înseamnă că ele
nu trebuie să fie atât de abstracte încât să nu poată fi folosite în cercetarea concretă sociologică.
Parţial conexă extensiei sau cuprinderii conceptelor este claritatea lor, respectiv precizia
delimitării corelatelor lor empirice. Dacă există un deficit de claritate conceptuală, dacă menţionatele
corelate empirice sunt precise sau diferă de la un sociolog la altul, calitatea rezultatelor va avea de
suferit.
Procesul prin care se verifică imediat claritatea conceptelor este măsurarea.
Pentru a rezolva problema corespondenţei între concept şi realitatea empirică o soluţie, doar
aparent radicală este operaţionalizarea, definirea conceptului izomorf printr-un procedeu de măsură
(Hempel). Pe această cale se poate trece de la luarea în considerare a conceptelor izolate la examinarea
conceptelor în inter-relaţionarea lor.
Un al treilea parametru de bază în evaluarea relevantei unui concept este centralitatea acestuia
într-un sistem teoretic. Mulţi sociologi care utilizează în cercetările lor metodologii de lucru rafinate au
fost acuzaţi de a fi exagerat, de a fi maximizat doar măsurabilitatea conceptelor, fără a fi acordat atenţie
relevanţei lor teoretice (Hempel). Relevanţa sistematică a unui concept este greu de apreciat în
sociologie unde teoria empiric controlată este relaţiv puţin dezvoltată. Există deci riscul ca sociologia
să trateze probleme irelevante cu concepte relevante sau să trateze probleme relevante cu concepte
irelevante.

17
 Sociologia – ca orice ştiinţă – nu se limitează doar la a defini concepte ci procedează şi la
observaţii, le pune pe acestea din urmă în raport cu conceptele, fie ca propoziţii supuse controlului
empiric (ipoteze), fie ca propoziţii ce nu au putut fi neconfirmate pentru a fi falsificabile (legi).
Modurile prin care pot fi formulate ipoteze în sociologie sunt diferite, sursele acestora fiind
ştiinţa, cultura generală, experienţa personală etc.
Pentru a fi empiric controlate ipotezele trebuie să fie clare inteligibile, susţinute de tehnici
accesibile şi având termeni de referinţă empirici (Goode, Hatt). Conceptele trebuie să fie astfel
transformate în variabile măsurabile. Variabila a fost definită ca o caracteristică sau trăsătură ce se
schimbă sau are valori diferite în condiţii diferite (Goodman). Vârsta, sexul, clasa socială sunt tipuri de
varibile frecvent folosite de sociologi în investigaţiile lor. Există anumite variabile ce le influenţează pe
altele, respectiv variabilele independente. Variabilele care sunt influenţate sunt variabilele dependente.
Între variabile pot fi stabilite anumite relaţii. Dacă variabilele se schimbă împreună ele sunt corelate.
Stabilirea corelaţiei este primul pas pentru a afla dacă o variabilă o „produce” sau o influenţează pe
alta.
Dacă valoarea unei variabile creşte (sau descreşte) în timp ce valoarea celeilalte creşte (sau
descreşte) avem de-a face cu variabile corelate pozitiv. Exemplu de corelaţie pozitivă: între aparteneţa
la o clasă socială şi gradul de şcolarizare; dacă valoarea unei variabile creşte (sau descreşte) în timp ce
valoarea celeilalte descreşte (sau creşte), cele două variabile sunt corelate negativ. Exemplu de
corelaţie negativă: între numărul de oameni ai unui grup şi numărul de oameni din grup care îşi
exprimă clar opiniile (Goodman). Revenind la ipoteze, se impune să arătăm că acestea pot fi
descriptive şi relaţionale. Primele se referă la distribuţia unei variabile sau la determinarea valorii ei.
Celelalte pun în relaţie mai multe variabile. Sociologia se ocupă cu precădere de ipotezele relaţionale.
Acestea pot rămâne la nivelul unei simple constatări empirice sau din contră pot aspira la a furniza
previziuni, explicaţii, pârghii de control al fenomenelor sociale. În prima situaţie este posibilă o
abordare tipologică, dacă se iau în consideraţie nu o singură dimensiune ci mai multe aspecte, un spaţiu
de atribute (McKinnecy). Conexiunile între variabile pot evidenţia corelaţii simple sau complexe
(analiza multivariată, analiza factorială etc.).
Cercetarea sociologică este un demers ce cuprinde mai multe etape: 1) definirea problemei,
delimitarea temei de cercetare, formularea acesteia într-o terminologie ştiinţifică adecvată; 2)
examinarea bibliografiei aferente temei de cercetare, stabilirea reperelor teoretico-metodologice şi
identificarea conceptelor-cheie; 3) operaţionalizarea conceptelor folosite, avansarea de ipoteze şi
prefigurarea eventualelor relaţii între variabilele avute în vedere ; 4) elaborarea unui plan de cercetare
şi alegerea metodelor, tehnicilor care vor fi aplicate; 5) colectarea datelor, înregistrarea informaţiilor; 6)

18
analiza datelor, verificarea ipotezelor de lucru, interpretarearea rezultatelor cercetării; 7) formularea
de concluzii şi propuneri în cadrul unui raport destinat unui beneficiar sau care va fi dat publicităţii.
După cum uşor se poate remarca, acest demers – cercetarea sociologică – este un proces de
identificare, de investigare delibertată a unei probleme sociale în vederea obţinerii de date relevante
despre aceasta cu ajutorul unor metode şi tehnici ştiinţifice proprii sau împrumutate. Unii autori fac o
distincţie între metodele uzitate având în vedere gradul lor de formalizare. O primă categorie este
reprezentată de metodele informale care valorifică tradiţia descriptivă generală a ştiinţelor şi a
căutărilor de început ale sociologiei (metoda etnografică, studiile privind comunităţile umane; s-au
ilustrat şcoala de la Chicago condusă de R. Park, şcoala monografică de la Bucureşti condusă de D.
Gusti; tot la acest capitol este inclusă observaţia coparticipativă exemplul clasic fiind cercetarea lui W.
F. White („Street Corner Society”). O altă categorie include metodele formale. Între acestea pot fi
nominalizate: analizele statistico-demografice, studiile pe teren realizate cu ajutorul interviurilor şi
chestionarelor sociologice asupra unor eşantioane de populaţie, analizele proceselor de interacţiune
dezvoltate de R. F. Bales şi colaboratorii, sociometria, experimentele).
Plecând de la distincţia de principiu între metodă-sistem de reguli şi principii de cunoaştere a
realităţii sociale – şi tehnică de cercetare – ansamblu de prescripţii pentru ca activitatea de cunoaştere
ştiinţifică a realităţii socială să-şi atingă scopul –, S. Chelcea inventariază următoarele metode:
observaţia sociologică, ancheta sociologică, experimentul, studiul documentelor sociale.
În cadrul anchetei sociologice îşi dau concursul mai multe tehnici interogative (interviu,
chestionar) tehnici de eşantionare; un tip aparte de cercetare sociologică de teren îl constituie sondajul
de opinie publică.
Observaţia într-un sens mai larg este o metodă de obţinere a datelor despre o situaţie, o
manifestare de viaţă socială prin intermediul simţurilor, cu scopul de a verifica anumite ipoteze de
cercetare, pentru a descrie sistematic şi obiectiv un obiect de studiu (mediu, persoane, acţiuni,
comportamente, produse ale activităţii materiale şi spirituale ale indivizilor şi grupurilor umane). M.
Duverger considera că observaţia faptelor sociale se poate prezenta ca: observaţie documentară,
observaţie directă extensiva şi observaţie directă intensivă.
După gradul de implicare al cercetătorului (observator) în viaţa grupurilor umane studiate, R. L.
Gold distinge între: observaţia completă, observaţia participantă, participarea observantă şi participarea
completă. În cazul observaţiei complete nonparticipante, cercetătorul rămâne exterior şi străin grupului
studiat. Avantajul cercetătorului de a trece neobservat de către cei pe care-i observă poate fi însă
contracarat de „codurile” interne şi modelele de comportament disimulate sau simulate la care grupul
recurge pentru a se proteja.

19
 Există şi o observaţie cvasiparticipantă – în care rolul fundamental al cercetătorului rămâne
observaţia, dar însoţită de participarea la anumite activităţi de grup. Observaţia participantă are drept
caracteristică faptul că un cercetător-observator reuşeşte să se facă acceptat ca membru al grupului pe
care intenţionează să-l studieze. Participarea observantă se distinge de observaţia participantă prin
aceea că respectivul cercetător este deja membru al grupului dedicându-şi cea mai mare parte a
timpului rolului ce-i revine în cadrul grupului (cazul fidelilor unei mişcări sau ex-membrilor unui grup
„trădători” – ce pot furniza informaţii altfel inaccesibile unei persoane străine de grup). Participarea
completă se distinge de participarea observantă prin faptul că membrul grupului secretizează complet
rolul de cercetător, implicându-se total în viaţa grupului. Un tip special de observaţie este cel în care
aceiaşi subiecţi de studiu realizează o autoanaliză colectivă (vezi tehnica utilizată de K. Lewin în
„laboratoarele sociale”).
Ancheta sociologică este o metodă de cercetare a realităţii sociale bazată pe tehnici de culegere
a datelor cu ajutorul întrebărilor puse de cercetător şi răspunsurilor furnizate de subiecţii interogaţi.
Această metodă uzează de tehnica chestionarului şi, complementar, de cea a interviului. În accepţiunea
sa cea mai la îndemână chestionarul poate fi definit ca un formular standardizat ce cuprinde un număr
de întrebări dispuse într-o anumită succesiune vizând acele aspecte de interes pentru investigator care
au legătură cu ipotezele de cercetare avansate şi pe care tinde să le verifice din punct de vedere
cantitativ.
Conţinutistic vorbind, chestionarele cuprind trei mari tipuri de întrebări în verderea obţinerii de
date: 1) factuale – referitoare la caracteristicile socio-demografice ale subiecţilor interogaţi; 2) date de
comportament – referitoare la modul în care subiecţii acţionează şi reacţionează în raport cu anumite
cauze, situaţii; 3) date referitoare la opinii, aşteptări şi motivaţii ale subiecţilor.
O chestiune de prioritară importanţă este formularea întrebărilor, forma pe care acestea o
îmbracă. Tipurile de întrebări folosite în mod frecvent sunt: 1) deschise – se lasă subiecţilor libertatea
de răspuns; există însă riscul inevitabil ca aceştia să furnizeze răspunsuri neformalizate în cantitate
mare, ceea ce îngreunează prelucrarea; răspunsurile au însă un grad sporit de spontaneitate, sunt mai
sincere şi conforme firii, nivelului de pregătire şi stilului de exprimare ale subiecţilor; 2) închise –
răspunsurile sunt prestabilite iar subiectul poate doar să aleagă între alternativele propuse pe aceea
care-i convine sau crede el că exprimă cel mai bine punctul său de vedere; există întrebări cu răspuns
dichotomic (ex. da sau nu, sex: masulin sau feminin etc.) şi cu variante exclusive sau care nu se
exclud; aceste întrebări dichotomice pot servi ca întrebări filtru pregătind trecerea la alte întrebări care
se adresează doar subiecţilor care au dat un anumit răspuns (ex. Aveţi automobil? 1, da, 2, nu; dacă da,
ce marcă (tip)?...), 3. întrebări structurale – având răspunsuri alternative fixate ce oferă celui interogat

20
posibilitatea de a alege dintr-o serie de răspunsuri impuse în chestionar pe baza unor cunoştinţe deja
acumulate ce permit o previziune a tuturor variantelor probabile şi focalizarea mai bună a obiectului
sau obiectivelor de interes ale cercetării (ex. care sunt motivele pentru care v-aţi înscris la Facultatea de
Administraţie Publică? 1) materiile de studiu interesante; 2) posibilitatea de a avea după terminarea
studiilor o funcţie bine remunerată sau prestigiu; 3) dorinţa de a mă ocupa de probleme sociale, publice
cu competenţă; 4) pentru că nu mi-am găsit o slujbă; 5) pentru a nu fi recrutat în armată (în cazul
subiecţilor de gen masculin); 6) pentru a-mi pune bazele unei cariere; 7) mi s-a părut cea mai
interesantă facultate; 8) pentru că nu-mi solicită prea mult timp faţă de alte activităţi; 9) alte (care...).
După modul de completare a chestionarelor, acestea pot fi: 1) autoadministrate – în cazul în
care completarea răspunsurilor la întrebări revine în totalitate subiectului fără nici o intervenţie din
afară; cel mai uzitat mod este chestionarul expediat poştal, care cuprinde şi instrucţiunile de
completare; avantajele acestui tip de chestionar – poate acoperi un eşantion de populaţie dispersat pe un
teritoriu extins; dezavantajele – imposibilitatea verificării dacă răspunsurile date au fost completate
efectiv de către subiect şi gradul lor de returnare scăzut; cele mai bune rezultate sunt obţinute prin
chestionarele cu conţinut „administrativ” ce conţin multe date factuale, pe care subiecţii au interes să le
completeze şi să le remită autorităţilor; 2) interviu pe bază de chestionar – administrat de un operator
de teren sau investigator calificat; această tehnică garantează identitatea celui intervievat şi permite prin
intermediul intervievatorului eventuala clarificare a întrebărilor mai dificile şi aprofundarea temelor
mai importante; pe de altă parte se verifică gradul de colaborare şi nivelul de aşteptare al celui
intervievat; această tehnică necesită costuri ridicate cu plata operatorilor şi implică pericolul unor
distorsiuni datorate chiar celui care intervievează.
Tehnica interviului – se întemeiază pe o conversaţie între două persoane. Interviul este iniţiat şi
condus de cel ce îndeplineşte rolul de intervievator cu ajutorul unui ghid de interviu sau al unui
chestionar. Acesta solicită răspunsuri şi obţine informaţii asupra comportamentului, aşteptărilor,
credinţelor şi valorilor celui intervievat.
Potrivit modalităţilor în care interviul este condus de intervievator se disting două tipuri. Un
prim tip poate fi pus în legătură cu calitatea stimulilor la care este supus cel intervievat; un al doilea tip
vizează modul de tratare a răspunsurilor sale.
În primul caz, care se apropie de o situaţie informală, stimulii asociaţi întrebărilor şi aplicaţi
diferiţilor intervievaţi pot să nu fie aceiaşi. Interviul „liber” este condus pe baza unui simplu ghid de
interviu ce precizează temele urmărite; capacitatea discreţionară a intervievatorului este maximă iar
evoluţia discuţiei poate releva aspecte neprevăzute iniţial.

21
 În cazul interviului non-structurat (sau semi-structurat) caracterul discreţionar) al muncii
intervievatorului este mult redus, stimulii nu pot varia de la o situaţie la alta, de la un subiect la altul.
Caracterul non-structurat este legat de faptul că întrebările din chestionar de care intervievatorul se
serveşte sunt în mare parte „deschise”. În cazul interviului structurat – există o succesiune fixată în
prealabil a întrebărilor iar întrebările sunt în mare parte „închise”.
O problemă de cea mai mare importanţă în cercetarea sociologică o reprezintă eşantionarea –
prelevarea unui procentaj mic de populaţie dintr-un grup de ansamblu asupra căruia sunt aplicate
tehnicile de investigare. Pentru ca rezultatele obţinute pe baza răspunsurilor primite de la subiecţii
cuprinşi în eşantion să aibă relevanţă şi acurateţe eşantionarea, trebuie să fie reprezentativă, respectiv
grupul de subiecţi studiaţi să fie tipic pentru populaţie în ansamblul ei. Există diverse procedee de
eşantionare: 1) eşantionarea aleatorie – se stabileşte o marjă de eroare sau reprezentativitatea
eşantionului (corespondenţa dintre structura eşantionului şi cea a populaţiei în ansamblu); o marjă de
plus sau minus 3 la sută este considerată îndeobşte acceptabilă; volumul minim al unui eşantion este de
circa 1.100 de persoane şi selecţia se face probabilistic; pe o listă de persoane cu numere întâmplătoare
se aplică un pas statistic rezultat din raportarea totalului populaţiei la volumul eşantionului; 2)
eşantionarea pe cote – presupune stabilirea criteriilor de eşantionare (caracteristicile cele mai relevante
ale unităţilor sociale) şi includerea în eşantion a persoanelor sau unităţilor sociale proporţionale cu
structura populaţiei de ansamblu potrivit criteriilor de eşantionare fixate.
O altă metodă la care sociologia recurge este experimentul. Această metodă apărută iniţial în
biologie şi a fost utilizată şi descrisă de savantul francez Claude Bernard (1865). Experimentul constă
în analiza acţiunii unor variabile independente asupra unor variabile dependente într-o situaţie aflată
sub control în vederea verificării de ipostaze cauzale. În sociologie se realizează atât experimente de
laborator (desfăşurate în condiţii artificiale) cât şi experimente de teren, în mediul de existenţă natural
al oamenilor (în clasă, pe stradă, în instituţii publice). În cazul experimentelor de teren sunt urmărite
date relevante pentru performanţa grupului experimental (la care se introduce variabila independentă)
cu performanţa grupului de control (la care nu se introduce variabila independentă).
Studiul documentelor sociale are în vedere obiecte sau texte ce oferă informaţii despre viaţa
socială trecută sau prezentă a colectivităţilor umane. Exemple de asemenea documente: statistici,
recensăminte ale populaţiei, legislaţie, documente neoficiale – scrisori, jurnale intime, biografii sociale
–, beletristică, fotografii, cărţi poştale, ilustrate, ziare, reviste, afişe, timbre etc.

22
 MODULUL II

Cuvinte cheie: structură socială, clasele sociale, stratificarea socială, status social,
grupurile sociale, organizaţii, birocraţie, socializarea

IV. STRUCTURĂ ŞI FUNCŢIE ÎN SOCIOLOGIE STRUCTURA SOCIALĂ.

CLASELE SOCIALE ŞI STRATIFICAREA SOCIALĂ

Termen extrem de disputat în ştiinţa contemporană, „structura” este nu mai puţin un concept-
cheie al sociologiei. Originile sale pot fi identificate în zona arhitecturii („edilizia” – în Italia
Renaşterii), pentru ca mai târziu, trecându-se la anatomia organismului uman să desemneze o vizi
une a realităţii care vedea în tot ceea ce era creat un construct, plasat într-un univers ordonat. În
lucrarea sa Leviathan, Thomas Hobbes folosea termenul de „structură socială” pentru a descrie statul
ca un organism artificial. H. Spencer considera că structura este rezultatul unui proces de diferenţiere a
părţilor constitutive ale unui organism social global în organe individualizate, a căror subzistenţă este
posibilă graţie interdependenţei lor mutuale în funcţie de întreg. Procesul prin care devin funcţionale
părţile unui întreg este numit organizare, iar rezultatul său este însăşi structura. E. Durkheim considera
că structura este substratul de norme constante şi generale prezente în societate. Ansamblul este mai
complex decât elementele constitutive ale întregului. Există astfel o structură globală şi mai multe
structuri parţiale, coexistând între ele.
În viziunea marxistă termenul de structură este rezervat ansamblului raporturilor de producţie
care subîntind şi relaţiile sociale. În antiteză, termenul de suprastructură cuprinde ansamblul
instituţiilor politice, juridice, culturale prin care clasele sociale ce deţin mijloacele de producţie
manipulează în interes propriu masele deposedate de mijloacele de producţie. O dată cu Max Weber
care a avansat termenul de „ordine legitimă” şi care poate fi considerat un echivalent al structurii
sociale, în prim plan apare interacţiunea între indivizii purtători de statusuri şi roluri constitutive,
câmpul şi substanţa relaţiilor sociale. Pe urmele lui Weber, sociologul american T. Parsons a relevat
faptul că raportul status-rol subzistă prin cel dintre structură şi funcţie, în cadrul unui sistem de
interdependenţe centrate pe personalitate, culturală şi societate. Pentru Parsons conceptul de funcţie
este unul fundamental pentru înţelegerea tuturor sistemrlor vii, de la organismul unicelular la cea mai
elevată civilizaţie umană. Un alt sociolog american, R. K. Merton, care împreună cu Parsons a pus
bazele şcolii funcţionalist-structurale contemporane, în lucrarea sa „Teorie socială şi structură
socială”, face distincţia între funcţiile manifeste – consecinţe obiective ale unui sistem, prevăzute,

23
voite şi recunoscute de participanţii la interacţiune (un exemplu: ritul de iniţiere) şi funcţiile latente –
cele care nu sunt vizibile, prevăzute şi voite, şi care nu sunt recunoscute ca atare.
O altă distincţie posibilă: între eufuncţiuni sau funcţii pozitive şi disfuncţiuni sau funcţii
negative. Alţi sociologi, precum W. J. Goode a definit şi o altă serie de activităţi ce nu comportă în
particular consecinţe asupra stării sistemului, nefiind nici disfuncţionale nici eufuncţionale, (având deci
funcţii neutre sau nule).
În ceea ce priveşte conceptele-cheie de status şi rol, la a căror definire un aport substanţial au
înscris Parsons, Merton şi R. Linton, se cuvine să menţionăm că abia acestea au permis sociologiei
funcţionalist-structurale să ofere un model explicativ şi operaţional la nivelul cercetării structurii
sociale. Statusul desemnează poziţia într-un sistem social ce implică aşteptări reciproce de acţiune din
partea celor care ocupă alte poziţii în aceeaşi structură. Rolul reprezintă aspectul dinamic al statusului –
spunea Linton. Din punct de vedere social individului îi este asociat un status pe care el îl deţine în
relaţiile cu alte statusuri. Când acesta uzează de drepturile şi îndatoririle ce constituie statusul, el
îndeplineşte un rol.
Funcţionarea unei societăţi sau unui grup depinde de existenţa unor relaţii structurale între
indivizi şi grupuri, a unor modele bine definite de conduită reciprocă. Diferitele poziţionări sociale ale
invidizilor datorită statusurilor pe care le deţin şi rolurilor pe care le îndeplinesc au o semnificaţie
fundamentală în organizarea şi funcţionarea societăţii. Fiecare individ, fiecare categorie de indivizi,
fiecare grup are o poziţie socială şi un punct identificabil de localizare la nivelul unui model de
organizare societală. Statusul este complet diferit de o localizare ecologică sau spaţială. Semnificaţia sa
este distinctă, psihologică şi socială. Există în plan subiectiv în mintea indivizilor sub formă de
atitudini, credinţe, norme şi idei conexe unele cu altele. Obiectiv, existenţa sa într-un sistem social se
manifestă prin diversele funcţii ale sistemului. Orice status este parte a unui sistem funcţional al
sistemului. El este, mai mult, o expresie a scalei de valori a societăţii.
Referindu-se la modul în care un status poate fi obţinut R. Linton opera distincţia între statusul
prescris – cel care este ocupat de un individ fără legătură cu caracteristicile sale ce-l diferenţiază de
alţii sau cu abilităţile de care dă dovadă, poate fi anticipat şi pregătit încă din momentul naşterii – şi
statusul dobândit – cel ce presupune calităţi speciale, identificate, exersate şi cultivate, nu este legat de
caracteristicile native, şi poate fi apropriat prin competiţia cu alţii şi sforţări proprii.
Criteriile pentru atribuirea statusului sunt într-o societate: fie sexul, fie vârsta, fie rudenia, fie
diferiţi factori sociali.
C. I. Barnard a stabilit cinci tipuri de diferenţe şi nevoi care formează condiţiile în care se
originează sistemele de status: 1) diferenţele între abilităţile indivizilor; 2) diferenţele între dificultăţile

24
inerente unei sarcini, misiuni, activităţi; 3) diversitatea importanţei diferitelor tipuri de muncă; 4)
dorinţa unui status oficial ca instrument de acţiune socială sau organizatorică; 5) nevoia de protecţie a
integrităţii persoanei, atribuindu-i acesteia un status care să fie la înălţimea capacităţilor sale.
Fiecare individ ocupă de-a lungul existenţei sale mai multe statusuri. Unele statusuri rămân
aceleaşi (rasa, sexul, religia, poziţia în familie), altele se schimbă potrivit împrejurărilor, oportunităţilor
sau opreliştilor întâlnite în viaţă. Indiferent de numărul şi calitatea poziţiilor pe care un individ le
deţine în societate în diferite faze ale existenţei sale, el ocupă un status sau o poziţie generală
distinctivă în comunitate sau în societate (Hiller) – status-cheie.
Orice status implică trei tipuri generale de comportament la care ne putem aştepta de la
individul ce deţine respectivul status: 1) solicitat; 2) interzis; 3) permis. Un status deţinut la un
moment dat are asociate unele roluri corespunzând acelui status, altele care sunt interzise şi altele ce
sunt permise. Apare deci şi un conflict între statusurile unei persoane (un profesor ce predă unei clase
în care se află fiul său) şi un altul intrastatus (ex: statusul adolsecentului). Depinde de personalitatea
fiecăruia modul în care abordează şi depăşeşte conflictele legate de sistemul rol-statusurilor sale.
Unele statusuri sunt exprimate simbolic prin vestimentaţie, însemne exterioare, titulatură,
privilegii.
În tradiţia sociologică, în special la Weber, statusul semnifică şi un loc, o poziţie cu trimitere la
distribuţia prestigiului într-un sistem social, la distribuţia drepturilor şi îndatoririlor, puterii şi autorităţii
într-un sistem. Când un status este comun mai multor indivizi şi uşor accesibil, şi prestigiul atribuit
acestuia poate fi scăzut. Când din contră statusul este apreciat şi greu accesibil, există doar puţini
indivizi disponibili să acceadă la acel status, iar îndeplinirea rolului asociat statusului respectiv solicită
anumite calităţi care nu sunt la îndemâna oricui. Ca atare, şi prestigiul dobândit va fi mai ridicat.
Adeseori nivelul prestigiului poate fi determinat şi prin modalitatea potrivit căreia un status este
considerat necesar vital sau cel puţin benefic socialmente.
Definind structura socială a unei societăţi prin ansamblul relaţiilor (interacţiunilor) dintre
oameni, va trebui însă să avem în vedere o anumită matrice care evidenţiază principiile structurante,
persistenţa, stabilitatea acestui ansamblu de relaţii. Oamenii desfăşoară o multitudine de activităţi în
cadrul cărora ei se relaţionează şi-şi definesc status-rolul. Aceste activităţi specifice – economice,
juridice, politice, culturale – sunt tributare unor modele de structurare diferite; etico-universale,
tehnico-pragmatice, simbolice. De exemplu separaţia între structura culturală şi cea economico-socială,
opoziţia dintre infrastructură si suprastructură apare cu atât mai pronunţată când dezvoltarea şi
structurarea culturii (elaborarea de norme, simboluri, limbaje) se îndepărtează de problematica
interacţiunii umane şi/sau se suprapune fără a mai se ţine cont de caracteristicile lor concrete.

25
 Formele de convieţuire umană apărute pe baza unor principii structurante precum rudenia,
căsătoria, originea etnică, apartenenţa naţională, locuirea, credinţa etc., respectiv familia, grupul etnic,
poporul, naţiunea, colectivităţile, comunităţile religioase sunt tot atâtea configuraţii ale structurii
sociale. După cum luarea în considerare a altor factori şi criterii structurante de factură demografică,
economică, politică, culturală indică alte elemente de structură socială sau influenţe resimţite la nivelul
structurii sociale de ansamblu.
Dacă avem în vedere un alt plan al organizării activităţilor desfăşurate de către membrii
societăţii în cadrul comunităţilor umane pot fi distinse o multitudine de sisteme sociale cu structuri
aparte între care se detaşează cele ocupaţionale, de clasă şi de stratificare socială care presupun
diferenţieri inegalităţi şi ierarhii.
Premisa de la care pleacă studiul stratificării sociale constă în faptul că societatea umană se
caracterizează, istoriceşte vorbind printr-o marcată creştere a inegalităţilor instituţionalizate. Orice
societate trecută, prezentă sau viitoare distribuie în mod inegal resursele de care dispune. Criteriile de
distribuţie pot varia în raport cu diferite sisteme de valori şi de evaluare, generând astfel forme de
stratificare socială. În orice societate organizată există un minimum de diferenţiere, chiar şi în cele
pretins „egalitare” sau fără clase, cum se revendicau cele din ţările cu regim comunist.
Stratificarea socială în sens larg se referă la procesul de dispunere a indivizilor şi grupurilor,
având caracteristici comune determinate de-a lungul unui continuum de poziţii sociale, ierarhic
ordonate pe o scală verticală. În sens strict sociologic termenul de stratificare semnifică procesul prin
care structura oricărei regrupări se diversifică şi se ordonează în straturi potrivit unor grade diferite de
prestigiu şi/sau proprietate şi/sau putere. Dispunerea pe verticală a straturilor sociale, existenţa de
categorii inferioare şi superioare în poziţii sociale, ca o consecinţă a unei distribuţii diversificate a
privilegiilor sau a unui sistem de discriminare şi conştientizarea propriei poziţii în ierarhia claselor
constituie deci elemente fundamentale pentru studiul şi individualizarea stratificării sociale.
Un prim punct de vedere autorizat în teoria stratificării aparţine lui K. Marx care a formulat o
definiţie a claselor sociale în termenii antagonici ai posesiei şi controlului instrumentelor de producţie
în societatea capitalistă. Există doar două clase determinante în evoluţia istorică, proprietarii
mijloacelor de producţie şi proletariatul care îşi vinde forţa de muncă în condiţii de cruntă exploatare.
Această viziune a fost extinsă la scara întregii dezvoltări istorice, Marx considerând că soluţionarea
conflictului antagonic de clasă prin revoluţia anticapitalistă crează premisele apariţiei unei societăti
fără clase.
O perspectivă polemică şi complementară în acelaşi timp, în raport cu tentativa marxiană,
oferă M. Weber. El consideră clasa socială ca o asociere de indivizi având acelaşi status dar refuză

26
stricta determinare economică completând-o cu cea politică. Dacă Marx recurge la o analiză
preponderent economică, Weber distinge trei ordini în sânul societăţii; economică, socială, politică.
Acestora le corespund clasele, categoriile sau păturile sociale şi partidele, respectiv trei fenomene
diferite de distribuţie a puterii în interiorul unei comunităţi. Membrii unei societăţi se găsesc în trei
situaţii diferite: situaţia de clasă – determinată de modul de procurare a bunurilor economice; situaţia
ţinând de apartenenţa la o categorie sau pătură socială, privilegiată sau nu în sfera prestigiului, reflex al
unei valorizări sociale; situaţia de partid – dată de acumularea de putere politică şi determinată de
cerinţa influenţării direcţiei politice a guvernării la nivelul societăţii.
Parsons, utilizând concepţia weberiană despre status, oferă o viziune despre stratificarea socială
în cadrul căreia indivizii şi grupurile sunt discriminate pe baza unor elemente precumpănitor
sociopsihologice. Societatea este compusă din straturi ordonate cuprinzând indivizi şi grupuri care
ocupă poziţii sociale similare, deţin cote apropiate de venit, putere şi prestigiu, au un anume status,
împărtăşesc aceleaşi standarde de valori, ce generează comportamente şi aşteptări comune. Aceste
straturi sunt uşor identificabile deoarece caracteristicile lor accentuate sunt măsurabile şi încadrarea
indivizilor în diferite straturi se efectuează cu concursul indivizilor înşişi care se recunosc şi se
identifică pe un nivel determinant al scalei sociale. Stratul social, într-o astfel de optică este sinonim cu
clasa socială.
Stratificarea socială prezintă mai multe forme: casta – sistemul care nu permite trecerea dintr-
un strat într-altul şi care se caracterizează printr-un unic criteriu de atribuire, respectiv naşterea; 2)
sistemele deschise – în care nu există frontiere între un strat şi altul iar trecerea se face de-a lungul unei
scale sociale, fie în sens ascendent, fie în sens descendent. Aceste din urmă sisteme se carac terizează
deci prin mobilitate socială.
Mobilitatea care se manifestă pe parcursul vieţii unei persoane poartă numele de mobilitate
intrangeneraţională. Dacă aceasta se manifestă în succesiunea generaţiilor, ea poartă numele de
mobilitate intergeneraţională.
Plecând de la definiţia weberiană a statusului şi alţi cercetători au căutat să identifice care ar fi
dimensiunile prestigiului social. Pentru Warner acestea pot fi date de informaţii concrete referitoare la
ocupaţia indivizilor, tipul lor de locuire, veniturile obţinute şi zona de rezidenţă.
Caracteristicile ce pot face distincţia între sistemele de stratificare socială sunt următoarele: 1)
gradul de deschidere sau de închidere (caste, straturi, clase); 2) criterii folosite pentru ordonarea
straturilor (bogăţia, rudenia, paternitatea, grupul etnic de provenienţă; 3) modalitatea de încadrare într-
un strat (perscripţie sau dobândire); 4) difuziunea sau contracţia consecinţelor subdivizării în clase
alternative şi stiluri de viaţă; 5) conţinuturile ideologiei ce justifică scala ierarhică făcând referire la

27
autopercepţia şi valorizarea altuia; 6) prezenţa sau lipsa unei conştiinţe de clasă; 7) consensul privind
raţiunile în măsură să justifice stratificarea în interiorul diferitelor instituţii sociale (gradul de reuşită în
sfera economică şi cel obţinut în familie); 8) examinarea comparativă a gradului de ostilitate şi a
conflictului între diferitele straturi şi a tendinţelor de consens şi integrare; 9) distanţa între sistemul
efectiv de stratificare şi modelul ideal de stratificare.
Spre deosebire de societăţile tradiţionale care sunt închise şi stagnate, societăţile industrialiste,
în schimbare, sunt deschise şi cu mobilitate socială accentuată. Este însă important dacă această
mobilitate este verticală sau orizontală. În SUA, în fiecare an, potrivit statisticilor oficiale, 25 la sută
din populaţie îşi schimbă statutul de rezidenţă şi profesia. Mobilitatea orizontală poate constitui însă
doar un factor iluzoriu al accesului social într-un alt strat sau clasă.
În SUA, clasa superioară cuprinde 3-4 la sută din populaţie şi este constituită din oameni foarte
bogaţi şi influenţi. Bogăţia se transmite adesea de la o generaţie la alta. În cadrul acesteia se conturează
o elită aristocratică, un cerc închis (familii precum Kennedy, du Pont, Rockefeller, Vandebilt, care
reprezintă doar 1 la sută, restul de 2-3 procente fiind formate din cei cu averi de dată mai recentă. Clasa
mijlocie superioară, respectiv 5-10 la sută din populaţie este formată din afacerişti şi profesionişti cu
venituri relativ mari (între 50.000-100.000 dolari anual), cu pondere în politică şi în viaţa comunităţilor.
Clasa mijlocie – salariaţii, „gulerele albe”, cu venituri între 20.000-50.000 de dolari anual – reprezintă
cam 30-35 la sută din populaţie Imici afacerişti, profesori, manageri, reprezentanţi comerciali). Clasa
muncitoare (40 la sută din populaţie), salariaţi în servicii, funcţionari inferiori evidenţiază între 15.000-
25.000 dolari anual. Clasa de jos reprezentând 20 la sută” din populaţie se mulţumeşte cu venituri
inferioare, sub 15.000 dolari anual, şi cuprinde săraci, beneficiind de serviciile asistenţei sociale,
precum şi grupuri minoritare etnic.

V. GRUPURI SOCIALE, ORGANIZAŢII, BIROCRAŢIE

Termenul de grup, întâlnit atât în vorbirea curentă cât şi literatura sociologică sau psihologică
prezintă o accepţiune „nediferenţiată” – ca să-i spunem aşa – o multitudine de persoane care se află
undeva, fac ceva, au o anumită caracteristică, (un număr de pietoni sau oameni ce aşteaptă trenul în
gară, câţiva copii jucând fotbal, locuitorii unui cartier, o categorie profesională, chiar cetăţenii unei
naţiuni). Grupul are însă şi o realitate psihologică – o sumă de trăsături comune, motivaţii, aşteptări,
nevoi înmpărtăşite. Abordarea sociologică ţine cont mai cu seamă însă de caracteristicile externe ale
entităţii numite grup uman. Aşa cum remarca Olmsted grupul este văzut din afară, dintr-o perspectivă
exterioară, ca o celulă a organismului social. Societatea este studiată prin intermediul grupurilor ce o

28
compun. Iese în evidenţă astfel o întreagă tipologie a grupurilor sociale (voluntare – nonvoluntare,
grupuri de interese, grupuri teritoriale, grupuri economice, politice, etnice etc.).
O primă distincţie, cu mare valoare operaţională în cercetarea sociologică, teoretică şi
aplicativă, este cea dintre grupurile primare şi cele secundare. Grupurile primare sunt forma de asociere
umană cuprinzând un număr redus de persoane care prezintă un înalt nivel de interacţiune, o puternică
solidaritate reciprocă între membrii săi, având produnde rădăcini afective (familia, grupul de prieteni,
banda de tineri etc.). Sociologul american C. H. Colley în lucrarea sa „Organizarea socială” (1909) a
oferit formularea clasică pentru grupurile primare, caracterizate prin asociere şi cooperare intimă, faţă
în faţă. Acestea sunt primare în mai multe sensuri, dar mai ales pentru că ele contribuie la formarea
naturii sociale şi a idealurilor individului.
Din punct de vedere psihologic, rezultatul unei asocieri intime, este o anumită fuziune a
individualităţii într-o totalitate comună, în aşa fel încât în anumite privinţe eul propriu al fiecăruia se
identifică cu viaţa şi scopurile comune ale grupului. Modul cel mai simplu de a descrie această
totalitate este de a o defini „noi”; implică o anume simpatie şi o mutuală identificare care se exprimă în
cuvântul „noi”.
Individul trăieşte simţindu-se parte a totalităţii, aflându-şi scopurile principale ale voinţei în
modul de a fi al grupului. Aceste grupuri sunt sursă de viaţă nu numai pentru indivizi ci şi pentru
instituţiile sociale.
Grupurile secundare se configurează în antiteză cu grupurile primare. Au dimensiuni ample,
sunt reglementate de forme formale, raţionale, ce induc o anumită impersonalizare la nivelul relaţiilor
între membrii lor. Comunicarea interpersonală este superficială şi sporadică. Exemple: o asociaţie
profesională, un partid politic, o naţiune.
O altă dihotomie tipologică este cea referitoare la grupurile de apartanenţă şi grupurile de
referinţă. Primele sunt grupurile cărora le aparţinem, fie ele primare sau secundare (familia, grupul
profesional, comunitatea religioasă, cetăţenia). Celelalte sunt grupuri la care ne raportăm, ele având un
rol comparativ sau normativ. R. K. Merton – face, în lucrarea sa „Teoria socială şi structura socială”
(1949), disticţia între grupurile de referinţă pozitive – ale căror norme şi valori sunt preluate de către
alte grupuri şi persoane – şi grupurile de referinţă negative – ale căror norme şi valori sunt respinse.
Această distincţie este utilă în analiza unor fenomene precum devianţa sau subculturile. Pe de altă
parte, ea oferă indicii preţioase pentru decelarea nivelurilor de aspiraţii la care se raportează indivizii
atunci când se orientează spre anumite grupuri de referinţă.
Există şi o altă tipologie uzitată în literatura de specialitate anglo-saxonă: grupuri interne
(ingroups) şi grupuri externe (outgroups). Primele de remarcă printr-un puternic sentiment de

29
identificare şi loialitate al membrilor lor, la care se poate asocia şi un sentiment de manifestă ostilitate
faţă de gruprile externe.
Alte criterii ce operează în tipologizarea grupurilor (vârsta, sexul, profesia, etnia, rasa, opţiunea
politică, confesiunea). Cum se formează un grup? Un grup este în ultimă instanţă un „agregat”, o
„colectivitate”, o clasă de indivizi, o categorie socială, are anumite determinaţii, este rezultanta acţiunii
unor factori care favorizează apariţia unei componente de grup, înpărtăşirea a ceva în comun.
Condiţiile facilitante constituirii unui grup sunt următoarele: 1) un număr de persoane relativ redus –
între 8 şi 20; 2) concursul pe care acestea şi-l dau pentru atingerea unui obiectiv comun şi convingerea
că acesta reprezintă un beneficiu pentru toţi; 3) când competitivitatea între membri este scăzută şi
colaborarea este strânsă, când prevalează un spirit de într-ajutorare şi nu există preocupare pentru
supremaţia unora asupra altora; 4) când cunoştinţele unui individ din cadrul grupului sunt mai mult
sau mai puţin echivalente cu ale celorlalţi, când nu sunt diferenţe individuale în materie de capacitate
decizională; 5) când este foarte probabil să existe simpatii şi ataşamente reciproce şi comune; 6) când
un grup de indivizi doreşte să iasă dintr-o situaţie de izolare, specifică unui context social anacronic.
După o anumită perioadă de timp, de existenţă în comun, respectivii membri ai grupului ajung
să stabilească între ei relaţii frecvente, mai mult sau mai puţin stabile. Fiecare dintre aceştia ocupă o
poziţie determinată în interiorul grupului, ce indică relaţiile pe care le întreţine cu ceilalţi în raport cu o
dimensiune dată.
Ansamblul poziţiilor acestora formează „structura” grupului. Pot fi distinse două tipuri de
structură: 1) orizontală, privind dimensiunea afectivă; 2) verticală, privind dimensiunea puterii,
raporturile de dominaţie-supunere. Pe măsură ce timpul trece gradul de structurare şi organizarea
internă a unui grup devin mai stabile.
Structura unui grup poate fi reprezentată grafic printr-o organigramă. Alături de structura
formală a unui grup există şi o structură informală care exprimă orientarea şi intensitatea relaţiilor
afective între membrii grupului. Tehnica folosită pentru a evidenţia structura informală a unui grup
poartă numele de socio9metrie.
Fiecare grup are însă pe lângă momentele sale statice în care structura sa poate fi
„radiografiată” şi o dinamică proprie. Termenul „dinamica de grup” a fost avansate Kurt Lewin în
1944, în legătură cu o metodă specială de studiere a fenomenelor ce se desfăşoară în grupurile mici,
metodă care se inspiră din „teoria câmpului” potrivit căreia elementele cuprinse într-un câmp de forţă
se caracterizează în funcţie de forţele câmpului însuşi. Abordarea dinamică a fenomenelor vieţii sociale
implică referirea la obiectul situaţiei în cazul specific dat, la comportamentul indivizilor şi la
comportamentul de grup în contextul respectiv.

30
 Lippitt şi White în lucrarea lor „Autocraţie şi democraţie” (1960) au studiat comportamentul
liderilor de grup şi au identificat trei stiluri de conducere: democratic, autoritar şi „laissez-faire”
(dezinteresat sau permisiv).
Liderul democratic caută şi oferă maximă colaborare, acceptă critici şi sugestii de la alţii,
discută asupra a ceea ce este de făcut, favorizează dialogul cu toţi şi între toţi membrii grupului. Liderul
autoritar exercită puterea de manieră despotică, nu admite sfaturi şi sugestii din partea membrilor
grupului, nu are încredere în ceilalţi, refuză orice raport de comunicare în legătură cu modul în care ia
deciziile. Liderul „laissez-faire” sau permisiv dă dovadă de dezinteres şi indiferenţă în relaţiile cu
membrii grupului, nu stimulează şi nu ajută pe nimeni, nu controlează, nu colaborează, lasă altora
maximă libertate de acţiune. Efectele produse de exercitarea celor trei stiluri pot fi astfel rezumate:
conducerea autoritară provoacă două tipuri antitetice, una agresivă, alta de apatie. Când domină
atmosfera agresivă în grup există o stare de aşteptare încordată, cu propensiuni spre rebeliune; unii
membri se pot uni împotriva liderului sau a unui pericol extern. Când atmosfera de apatie domină,
aşteptarea este marcată de inerţie şi lipsă de coeziune internă. În cazul conducerii democratice,
agresivitatea între membri în confruntarea cu liderul este minimă, cooperarea este accentuată şi
interesul comun evident. Când conducerea este tributară stilului permisiv, grupul apare dezbinat, nu
există colaborare între membrii săi, nici efort comun; conştiinţa de grup este cvasiinexistentă. A
aparţine unui grup presupune a accepta normele şi valorile acestuia, identificarea cu ceilalţi şi cu
scopurile urmărite în comun. Dar indivizii nu rămân prin aceasta „captivi”, ci apar forme de raportare şi
la alte grupuri, de referinţă. Merton sesiza chiar că aspiraţia unui individ de a deveni membru al unui
grup de referinţă poate fi caracterizată ca o formă de socializare anticipată, spre deosebire de
socializarea primară la care ne vom mai referi în cele ce urmează. În viaţă aparţinem unui număr
imprecis de grupuri, ne conformăm acestora şi devenim, prin raportare la ceilalţi, noi înşine.
Grupurile formale şi cele secundare evidenţiază o sumă de caracteristici ce permit înţelegerea
mecanismelor prin care în lumea modernă anumite structuri se instituţionalizează şi dau naştere acelor
entităţi pe care cu un termen generic le denumim organizaţii.
Prin organizaţie se înţelege, în genere, un ansamblu de instrumente (organe) alese,
predeterminte şi oportun coordonate de către un subiect sau grup în vederea atingerii unei finalităţi. În
sens sociologic organizaţia este un ansamblu sau sistem operativ caracterizat, mai presus de toate, de
interacţiunea între subiecţi care au acceptat formalizarea părţilor şi rolurilor ce le revin în plan executiv.
Organizaţia se originează ca raţiunea de a fi a unei ordini finalizate, răspunde exigenţelor convieţuirii
în cadre naturale sau culturale şi exprimă însăşi durata şi formula unei societăţi date. Faptul
organizaţional este o exteriorizare concretă a solidarităţii umane, bazată pe interese istoriceşte

31
determinate, contingente. Este o modalitate socială care în circumstanţele date organizează eforturi
umane, urmăreşte rezultate, segmentează activităţi, conferind interacţiunilor dintre indivizi, mai multă
rigoare şi eficienţă.
Teoriile sociologice clasice ale organizaţiei îşi au punctul de plecare în concepţia lui Max
Weber ale cărei liniamente au fost fixate în lucrarea „Economie şi societate” apărută postum, în 1922.
Pentru Weber birocraţia este sinonimul fenomenului organizaţional. Birocraţia este o distribuţie de
sarcini ce reclamă o subordonare necondiţionată, asigurându-se şi prevăzându-se o perfectă atingere a
scopurilor unei organizaţii eficiente. Izvorul supunerii este autoritatea legii. Normele şi cele mai
minuţioase prescripţii dobândeau un rol atât impersonal cât şi imperativ care mobilizează indivizii în
mod mai eficient, sunt direcţionate şi nemijlocite în vederea atingerii scopurilor stabilite. Birocraţia
face astfel posibilă dominaţia legal-raţională, pe de o parte prin forţa principiului autorităţii, şi pe de
altă parte, prin ştiinţificitatea competenţelor pe care însuşi mecanismul organizaţional le solicită.
Merton este tentat să vadă birocraţia prin prisma dimensiunii publice (administrative a statului
în diferitele sale articulaţii) în vreme ce alţi autori se arată atraşi de dimensiunea privată a acesteia.
Structura administrativă a unui stat sau a unui mic birou local are o constantă birocratico-
organizaţională care nu este altceva decât raţionalitatea aplicată.
T. Persons consideră că orice sistem social organizat este structural diferenţiat. Sociologia
înregistrează şi interpretează sursa şi funcţionarea organizaţiilor formale şi complexe, constituite formal
şi normativ din membri ce decid regulile activităţii prestate unice şi colective, în vederea atingerii unor
scopuri preastabilite sau convenite prin intermediul distribuţiei de sarcini şi rolul ierarhiilor şi
funcţiunilor (vorbim de Biserică, Armată, Şcoală, Firmă etc.). După cum se poate vedea, sociologia
organizaţională studiază în plus dinamica faptului asociativ şi structurat deja în act, cât şi ipoteza-
proiect a unui fapt încă posibil, făcând sinteza acelor momente.
Modelele organizaţionale – care au un important rol euristic în explicarea fenomenelor
organizaţionale se relevă după cum urmează: 1) modelul clasic al conducerii ştiinţifice – reprezentat de
F. W. Taylor, autorul lucrării „Principiile managementului ştiinţific” (1903), se întemeiază pe o
riguroasă ierarhie a funcţiilor de conducere şi execuţie, graţie specializării şi segmentării sarcinilor 2)
modelul birocratic weberian, căruia i se pot asocia sociologii şcolii italiene G. Mosca şi R. Michels;
primul vede birocraţia ca o caracteristică organizatorică a statului în vederea raţionalizării
instrumentelor de formare a clasei politice şi de selectare a reprezentanţilor ei cel de al doilea
accentuează „legea de fier” a oligarhiei, propensiunea funcţionarilor – în acest caz a funcţionarilor de
partid – de a-şi perpetua poziţiile-cheie în structurile organizaţionale, eludând principiile democratice
pe care le confiscă în folosul lor în aceeaşi familie de spirite merită să fie menţionat şi sociologul

32
american C. W. Mills, cu lucrarea sa de referinţă „Elita puterii” (1959); 3) modelul relaţiilor umane –
o versiune moderată a taylorismului care scoate în evidenţă factorul uman a accetuat inerent latura
psihosociologică a fenomenului organizaţional (vezi cercetările lui E. Mayo efectuate la Wesrten
Electric Company, Hawtorne-Chicago; 4) modele derivate cum ar fi: a)modelul de inspiraţie clasică –
având în centruul preocupărilor tema deciziei organizaţionale (vezi H. A. Simon – J. G. March
„Organizaţiile” (1958); b) modelul de inspiraţie weberiană, insistând asupra disfuncţionalităţilor
birocraţăiei – R. K. Merton, A. Gouldner, M. Crozier; c) modelul de inspiraţie al relaţiilor umane – o
psihologie organizaţională, având ca reprezentanţi pe R. Likert, C. Argyris; d) modele monografice sau
„prisma variabilelor”; e) modelul sintetic sistematic (structural funcţional) T. Parsons, L. A. Coser, R.
Dahrendorf, A. Etzioni.
În definirea şi aprofundarea modelului ideal – tipic al birocraţiei M. Weber abea în vedere că
organizaţia se întemeiază pe autoritatea legal-raţională presupunând: 1) o reglementare a drepturilor
astfel încât acceptarea sa să fie generalizată; 2) esenţa drepturilor constă în reguli abstracte între care
administraţia garantează urmărirea raţională a intereselor grupului; 3) deţinătorul puterii legale trasează
ordine celor ce i se subordonează pe baza unui comandament abstract; 4) cei care trebuie să se
subordoneze o fac doar pentru că sunt membri ai unei asociaţii anume 5) obedienţa este datorată nu
unei persoane, ci ideii de drept pe care o reprezintă. De aici se prefigurează şi caracteristicile
fundamentale tipice ale organizaţiei monocratico-birocratice ideale: 1) funcţionarii sunt ţinuţi în
subordine de reglementări ale organizaţiei, ei fiind personal liberi; 2) oficiile au un regulament ierarhic,
fiecăruia fiindu-i precizată competenţa specifică; 3) asumarea sarcinilor se produce pe baza unui
contract şi a selecţiei personalului funcţionăresc pe criterii de calificare profesională care se verifică
prin examen şi este certificată de o diplomă; 4) recompensarea prestaţiilor corespunde cu o stipendie
stabilită în bani, diferenţiată potrivit treptei ierarhice a sarcinii; 5) funcţionarii consideră activitatea în
propriul oficiu ca profesiunea lor unică, principală; 6) avansarea în carieră vine odată cu vechimea în
funcţie, avându-se în vedere prestaţia, sau prin combinaţia ambelor criterii şi depinde de aprecierea
superiorului; 7) prestaţia este complet separată de „mijloacele administrative”, fără aproprierea
resurselor; 8) toţi funcţionarii sunt supuşi fără deosebire unei discipline riguroase şi controlului 9)
funcţionează principiul conformităţii documentelor; propunerile, dispoziţiile şi prescripţiile de orice tip
sunt menţionate în scris.
Potrivit previziunilor lui Weber, secolul al XX-lea ar fi urmat să stea sub semnul unei
inevitabile ascensiuni a birocraţiei, ca urmare a accentuării raţionalizării relaţiilor sociale.
Consideraţiile lui Weber asupra fenomenului birocratic nu sunt pătrunse de un optimism necritic şi
chiar dacă nu consacră mult spaţiu problemelor legate de ineficienţa şi rigiditatea procedurilor

33
administrative, el notează totuşi disfuncţionalităţile la nivel politic care ar putea conduce la o excesivă
birocratizare a sistemului social. Mentalitatea pe care o încurajează o astfel de situaţie nu ar fi alta decât
deresponsabilizarea în grad înalt a noilor generaţii care vor manifesta tendinţa de a se descărca de
răspundere pe seama superiorilor ierarhici. S-ar produce astfel o diminuare progresivă a ariei de
recrutare a liderilor politici a căror caracteristică ar trebui să fie capacitatea de a gestiona responsabil
propriile decizii.
Teoria birocrartizării a cunoscut şi o dezvoltare post-weberiană K. Mannheim în lucrarea
„Ideologie şi utopie” a acordat între altele şi o atenţie deosebită chestiunii conservatorismului
birocratic, care într-o epocă de raţionalizare intensă, transformă orice problemă politică într-o simplă
chestiune administrativă, ceea ce face ca să apară un refuz miop din partea funcţionarilor al oricăror
tendinţe de schimbare socială. Această viziune, excesiv de negativă avea ca sursă experienţa biografică
a autorului, confruntat în anii ‘20-’30 ai veacului al XX-lea cu birocraţia germană a Republicii de la
Weimar. Ajuns la începutului celui de al doilea război mondial în Anglia, el îşi revizuieşte poziţiile
sesizând că birocraţia britanică nu era o entitate monolitică şi insensibilă la presiuni sociale, ci o
instituţie ce depăşise vechile prejudecăţi structurale, fiind în măsură să se adapteze cerinţelor epocii, să
planifice viaţa socio-economică a ţării pentru a pune bazele unui stat al bunăstării. În SUA modelul
weberian a suscitat interes în special în deceniile 3 şi 4 ale secolului trecut, J. Burnham, autorul lucrării
„Revoluţia managerială” a evidenţiat mai ales faptul că specializarea crescândă a categoriilor
profesionale reprezentate de manageri şi lucrători în cadrul diferitelor oficii va face inevitabilă o
redimensionare a raporturilor între sectorul public şi cel privat. Viitorul societăţii va fi marcat de
emergenţa unei elite tehnocratice, omogenizată şi solidarizată de interese comune, care va avea o
mobilitate pronunţată în plan vertical ajungând să înrâurească în mod determinant deciziile puterii
politice.
O problemă importantă abordată în sociologia americană de orientare structural-funcţionalistă a
fost cea a raportului (conflictului) între autoritate şi competenţă şi autoritate în interiorul structurilor
birocratice, astfel încât funcţionarii vor oscila în subordonarea lor ierarhică între cei care sunt
competenţi şi cei care deţin autoritatea administrativă directă.
A. Gouldner, unul dintre exponenţii radicalismului sociologic din SUA, reluând problema
acestui raport conflictual între autoritate şi competenţă, a sesizat apariţia a trei tipuri de aşteptări în
conformarea la normele birocratice: 1) aşteptarea punitivă, ca urmare a faptului că regulile sunt
suportate ca o imixtiune a unui grup exterior şi receptate de o manieră constrângătoare; 2) aşteptarea
reprezentativă, în cazul celor pentru care normele sunt acceptate ca necesare şi utile interesului

34
comun; 3) aşteptarea indiferentă sau pseudobirocratuică în cazul celor pentru care normele nu sunt
considerate serioase şi demne de interes de către membrii organizaţiei.
O contribuţie însemnată la dezvoltarea sociologiei birocraţiei a adus P. Blau care a valorizat în
mod semnificativ importanţa relaţiilor umane în funcţionarea mecanismului birocratic; el a pledat
pentru participarea tuturor membrilor la procesul decizional în cadrul organizaţiei şi a evidenţiat
posibilitatea ca o parte a funcţionarilor să interpreteze normele în raport cu mutaţiile survenite într-o
împrejurare sau alta.
Concentrarea puterii în organizaţiile de tip birocratic a fost atent examinată la nivel
microsociologic de sociologul francez M. Crozier în lucrarea sa „Fenomenul birocratic”, care a
demonstrat că normele şi regulamentele pot fi utilizate în avantajul celor ce deţin poziţii privilegiate la
niveluri discreţionare maxime, ceea ce duce la o ruptură între vârful ierarhiei şi baza acesteia,
dezavantajate fiind acele sectoare în care nu este necesară înalta competenţă tehnologică. Această
situaţie poate fi depăşită recurgându-se la procedee de elasticizare a structurilor şi accentuare a
imparţialităţii controlului subordonaţilor, limitându-se arbitrariul superiorilor ierarhici. Interesant este
şi punctul de vedere al sociologului american S. N. Eisenstadt care a surprins tendinţa birocraţiei de a
exercita presiuni asupra grupurilor sociale pentru controlarea fluxurilor resurselor, ceea ce ar contribui
la o birocratizare a structurilor puterii politice.

VI. SOCIALIZAREA
Termenul de socializare desemnează procesul prin care un nou membru al unui grup social îşi
însuşeşte valorile, normele, aşteptările şi comportamentele ce vor fi împărtăşite cu ceilalţi în cadrul
vieţi a de grup. Procesul de socializare se întinde practic pe parcursul întregii vieţii unui individ.
Învăţarea nu se încheie niciodată cu absolvirea unei şcoli şi nici nu este limitată doar la perioada
copilăriei ori adolescenţei.
Pentru înţelegerea esenţei procesului de socializare sunt necesare mai multe contextualizări.
Socializarea poate fi raportată la perioada învăţării într-o primă etapă biografică: 1) prin „referire la
altul”, la agenţii socializării – părinţi, educatoare, învăţători; 2) prin „referire orizontală”, la grupul
celor de aceeaşi vârstă, clasa socială de apartenenţă, status sexual etc; 3) prin „referire cronologică şi
longitudinală” cu trimitere spre viitor, când socializarea produsă într-o anumită perioadă îşi va fi arătat
roadele.
Socializarea anticipează cumva comportamentul ulterior al unui individ, funcţiile şi rolurile pe
care le va îndeplini în grup. Inserţia socială a unui individ este pregătită, pe baza unor acumulări de

35
cunoştinţe şi îmbogăţirii experienţei de viaţă; sunt însuşite, într-o măsură ce variază de la o persoană la
alta, acele valori şi aşteptări care fac trimitere la viitoarele roluri de îndeplinit ca adult.
În definirea noţiunii de socializare un inevitabil punct de plecare îl reprezintă rezolvarea
tensiunii dihotonice între natură şi cultură. Unii teoreticieni consideră că omul trebuie privit ca fiind o
entitate disponibilă pentru socializare, dar care este „tabula rasa” iniţial, pentru a deveni, pe parcurs
maleabil, influenţabil la acţiunea concertată sau disparată a unor agenţi de socializare şi factori
ambianţi – familia, prietenii de aceeaşi vârstă, şcoala, mass media, diferitele grupuri sociale.
La naştere omul nu este automat o fiinţă socială. Manifestările sale vitale se datoresc unor
combinaţii de impulsuri nervoase şi instincte de supravieţuire şi nu conştiinţei în măsură să manipuleze
o formă primitivă chiar de limbaj. De-a lungul unor încercări şi erori, printr-o serie secvenţială de
schimbări, omul devine o fiinţă socială. Care sunt acei factori care determină efectiv dezvoltarea
personalităţii umane rămâne o problemă deschisă; nu există, până în prezent, instrumente valide de
cercetare care să permită măsurarea influenţei şi aportul fiecăruia dintre aceşti factori la modelarea
omului, respectiv nu există argumente solide pentru un algoritm de „socializare ştiinţifică”
standardizată şi infailibilă.
În opoziţie cu această viziune care supralicitează importanţa factorilor aşa-zis „culturali” sau
„social-ambientali”, diverşi autori în domeniu pun accent pe ceea ce s-ar chema „natura umană”,
caracteristicile genetice ale individului având rol preeminent pe parcursul procesului de socializare.
Analizând sumar cele două viziuni putem spune că modul social de a fi al individului uman este
preformat încă de la naştere şi este independent de experienţa la care este expus în contact cu ambientul
socio-cultural. Lucru dovedit de o serie întreagă de cercetări ştriinţifice în domeniul biologiei,
biochimiei, biofizicii, geneticii, embriologiei etc. Unele cercetări tind chiar să pună în evidenţă
condiţionarea socială a factorilor interni, genetici. S-a dovedit ştiinţific faptul că stimulii hormonali
sunt influenţaţi de experienţa socială, de factorii sociali şi că anumite comportamente apar doar atunci
când succesive acumulări cantitative fac loc unor prefaceri de ordin calitativ, chiar şi la nivelul
instinctului de supravieţuire. Pe de altă, parte conceperea dezvoltării individului doar în termeni
cvasimecanici, de răspuns reflex la stimulii externi, chiar dacă poate fi corectă până la un punct, în
raport cu anumite aspecte comportamentale, nu explică specificul procesului de creştere şi schimbare
socială.
Freud, în fundamentarea teoriei psihanalitice, lua în considerare atât factorii înnăscuţi, cât şi pe
cei ambientali. Experienţa primilor ani de viaţă condiţionează comportamentul viitor, adult; atunci când
nu neagă explicit posibilitatea unei socializări sau resocializări la o vârstă matură. Freud nu-şi ascunde
rezervele pledând într-un fel pentru o anume inflexibilitate a naturii umane, chiar dacă prin terapie

36
psihanalitică unele manifestări nevrotice, angoase, refulări pot fi atenuate sau vindecate. Indiferent de
conţinutul procesului de socializare, internalizarea culturii unei societăţi, în cadrul căreia ne-am născut
şi trăim, se realizează prin interacţiuni simbolice, prin abilităţi de comunicare cu ceilalţi, aşa cum
consideră Parsons; sau prin presiunea conformismului social, cum aprecia Durkheim. Dar problema
care rămâne este modul de internalizare a seturilor de valori, norme, simboluri, comportamente, mai
direct spus, modul în care mecanismele de învăţare funcţionează la scară individuală şi socială.
Teoria „întăririi” sociale a acţiunii stimulilor în procesul socializării, teorie avansată de
Thorndike, Guthri, Hall şi Skinner pleacă de la studiile experimentale ale psihologului rus Pavlov.
Stimulul este un element ambiental contingent care sugerează, evocă şi întăreşte comportamentul
individual. Există două categorii de stimuli: discriminanţi şi întăritori.
Primii privesc conţinutul răspunsului, indică probabilitatea ca răspunsul să fie conform unui
„program”, o reacţie iniţiată în concordanţă cu stimulul. Stimulii întăritori sunt reprezentaţi de anumite
evenimente recurente care fac posibil un răspuns ce succede sau precede, sunt pozitivi când
accentuează forţa răspunsului sau negativi când o diminuează.
Acceptând această poziţie teoretică, procesul de socializare apare ca un produs de întăriri
secvenţiale pe care individul le-a primit sau le primeşte în situaţii particulare. Subiectul uman este
văzut ca un organism pasiv sub controlul unui agent de socializare care distribuie recompense şi
pedepse, în vreme ce ignoră acei factori interesaţi în procesele de maturizare şi care nu cad sub
controlul forţelor ce acţionează din exterior; s-a demonstrat de asemenea că efectele gratificante sau
inhibitorii ale expresiilor de aprobare sau dezaprobare variază în raport cu sexul, vârsta, clasa socială,
grupul de apartenenţă, pentru care, potrivit teoriei întăririi stimulilor, ar trebui să opereze în mod
uniform şi constant. Teoria imitaţiei sau identificării pretinde că indivizii învaţă unii de la alţii prin
intermediul observaţiei şi că experienţa directă a întăririi nu este relevantă pentru modificarea
comportamentului uman.
În special în perioada copilăriei, indivizii vor adopta ca modele de comportament persoanele
care se bucură cel mai mult de afecţiunea lor (Sears). O altă ipoteză avansată are în vedere faptul că un
comportament se modelează după cel al indivizilor ce ocupă poziţii care sunt asociate recompenselor
dorite (Whiting). Procesul de imitaţie se produce în două modalităţi, potrivit „modelului personal” şi
„modelului poziţional”. În cazul primului, imitaţia are în vedere atributele persoanei admirate, în cel
de-al doilea caz, imitaţia are în vedere atributele inerente poziţiei sociale definite de sex, vârstă,
profesie etc. Identificarea cu un model personal este funcţie a familiarizării cu modelul însuşi, este
vorba de puterea directă a modelului asupra individului. Identificarea cu modelul poziţiei sociale este
funcţie a percepţiei din partea subiectului a poziţiei modelului în sistemul social. Cele două tipuri de

37
imitaţie se bazează pe două tipuri de putere: 1) puterea unei ameninţări personale, în cazul imitaţiei
personale; 2) puterea provenind din controlul resurselor sociale apreciate, în cazul imitaţiei unui model
de poziţie.
Teoria dezvoltării cognitive pleacă de la premisa că individul creează valori care au funcţia de a
reprezenta realitatea, el fiind în măsură să articuleze şi să asambleze aceste simboluri, şi astfel să
perceapă evenimentele lumii exterioare în mod subiectiv şi dependent de câmpul relaţiilor şi
interacţiunilor între simbolurile pe care le produce. Reprezentarea cognitivă este relativ limitată şi
focalizată pe un aspect al realităţii, imediat perceptibil. Pe măsura dezvoltării individului, reprezentarea
cognitivă se separă progresiv de ambient şi tinde să devină neutră, codificată, reflectând astfel însuşirea
unor norme culturale şi a simbolurilor necesare comunicării cu ceilalţi. Reprezentanţii de seamă ai
acestei teorii sunt psihologii K. Lewin şi J. Piaget. Potrivit teoriei dezvoltării cognitive, subiectul
înscris în procesul de socializare nu este pasiv, un simplu receptacol de stimuli, ci în interacţiune cu
ambientul său. Noile experienţe, mesajele recepţionate sunt asimilate într-o structură cognitivă
existentă, ce face posibilă” acomodarea la cerinţele mediului. Structura cognitivă suferă un permanent
proces de reorganizare. Dacă antropologia culturală integrează problema socializării într-o perspectivă
mai amplă, a culturii care determină limitele experienţelor socializante, modelele culturale prevalente
transmiţându-se din generaţie, în psihanaliza freudiană socializarea este tratată în termeni de
„domesticire” şi „canalizare” a instinctelor şi pulsiunilor înnăscute ale omului, ce pot avea un potenţial
distructiv asupra vieţii sociale. Aici se relevă importanţa factorilor „civilizării” de care vorbea
sociologul german N. Elias.
Pentru Freud, organizarea socială reclamă ca instinctul sexual să fie sublimat, permiţând
formarea grupurilor umane şi apariţia de relaţii şi sentimente interumane eliberate de agresivitate. Din
punct de vedere sociologic, socializarea este un proces prin care aşteptările şi comportamentele
indivizilor trebuie să fie conforme cu normele sociale. Finalitatea socializării se suprapune
conformităţii sociale. Dacă se cunosc normele şi sancţiunile impuse de o structură socială se pot
anticipa comportamentele indivizilor fără a se acorda o atenţie specială detaliilor ce ţin de procesul
învăţării. Altfel spus, socializarea este o operaţie normală la nivelul sistemului social pentru a fi evitate
comportamentele deviante şi pentru ca acesta să-şi menţină configuraţia şi coeziunea. Menţinerea
sistemului social se realizează printr-o recrutare şi selecţie socială adecvate. prin definirea normelor şi
sancţiunilor, a rolurilor pe care membrii grupului le au de îndeplinit.
Studiile sociologice întreprinse de Parsons şi colaboratorii săi au scos în relief o distincţie între
socializarea primară – care se înfăptuieşte în primii ani de viaţă şi în care se constituie structura de

38
bază a sistemului personalităţii fiecăruia – şi socializarea secundară – care constă într-o orientare şi o
specializare în vederea asimilării rolurilor pe care individul le va îndeplini succesiv, pe parcursul vieţii.
Agenţii de socializare sunt elementele responsabile cu transmiterea normelor, valorilor şi
modelelor de comportament care acţionează asupra indivizilor astfel încât aceştia din urmă să se
conformeze exigenţelor ce funcţionează la nivelul grupurilor sociale. Aceşti agenţi de socializare
acţionează fiecare în parte dar şi în concordanţă unii cu alţii.
Primul în ordine temporală şi nu numai între agenţii de socializare se numără familia, care
ocupă o poziţie privilegiată în structurarea personalităţii individului. În primii ani de viaţă individul
este complet dependent de familie, dar şi mai târziu, la maturitate influenţa părinţilor este substanţială.
Maslow, în piramida trebuinţelor, stabilea patru nevoi fundamentale: 1) fizice, ţinând de asigurarea
hranei, îmbrăcămintei, protecţiei etc.; 2) sociale, afecţiune, înţelegere de către ceilalţi; 3) stimă” de
sine, care vizează construirea unei identităţii proprii; 4) autorealizare referitoare la valorificarea
potenţialităţilor. Mare parte dintre aceste nevoi sunt satisfăcute în familie, dar procesul de socializare
solicită şi acţiunea altor agenţi, de exemplu şcoala. Rolul instituţional al şcolii tinde să se substituie în
anumite privinţe familiei, dar menirea ei fundamentală pentru individ este de a stabiliza într-o mai mare
măsură dezvoltarea cognitivă şi achiziţia de informaţii cu privire la normele şi valorile comunităţii şi
adjudecarea unor comportamente sociale care să fie acceptate de către comunitate. Pe această cale
individul devine apt de a participa, mai mult sau mai puţin conştient şi profitabil, la interacţiunea
socială.
Şcoala consolidează acţiunea exercitată de alte instituţii ale comunităţii prin instruire,
ceremoniale şi experimentarea unor practici participative care ulterior se vor desfăşura în însuşi câmpul
relaţiilor sociale.
Un alt agent de socializare, cu incontestabilă relevanţă, este grupul de prieteni. J. Piaget a
demonstrat că mai cu seamă copiii ajung la un înalt nivel de „conştientizare morală”, dovedind o
propensiune spre adoptarea unor poziţii de cooperare sau de autonomie cu cei de aceeaşi vârstă şi
având acelaşi status. În cadrul acestui grup ei descoperă respectul şi solidaritatea, sentimentul dreptăţii
şipropensiunea spre reciprocitate în raport cu ceilalţi, de aceeaşi etate şi status, nu însă în raport cu
grupul de adulţi. G. H. Mead sublinia faptul că în grupul de afinităţi cu cei de aceeaşi vârstă apare
necesitatea internalizării sistemelor de valori şi norme comunitare dar şi ale subculturii căreia tinerii îi
aparţin. Socializarea în grupul celor de aceeaşi vârstă este un complement indispensabil al socializării
în familie. Dacă în familie prevalează orientarea particularizantă, în grupurile sociale, în special în cele
profesionale, predomină orientarea universalizantă şi cu finalitate conştientizată.

39
 Un alt agent de socializare, extrem de expansiv, în ultimele decenii se dovedeşte a fi mass
media care exercită o funcţie de întărire a aşteptărilor preexistente la nivelul indivizilor. În cazul
copiilor şi tinerilor influenţa sistemului mass media este covârşitoare şi cu efecte adeseori negative prin
modelele superficiale şi contaminante (formele facile de succes social, violenţă, pornografie etc.) pe
care le oferă.
Alţi agenţi de socializare cu influenţă notabilă şi diferenţiată sunt Biserica, asociaţiile voluntare,
partidele politice, sindicatele.
Un aspect important al procesului de socializare priveşte acumularea de cunoştinţe şi
internalizarea de norme şi orientări activale referitoare la sistemul politic.
Socializarea politică, respectiv transmiterea la nivel individual a conţinuturilor culturii politice a
societăţii, a informaţiilor privind structurile, instituţiile, funcţiile şi procesele politice, a unor aşteptări şi
valorizări ale acestora pe baza cărora se produc opţiuni şi se manifestă anumite preferinţe politice, este
parte şi faţetă a socializării de ansamblu a indivizilor. Avem de-a face aici, atât cu o socializare
incidentală, nesistematică datorată şi familiei şi mediului apropiat dar şi cu o socializare deliberată,
sistematică, de o educaţie civică, cum se întâmplă în regimurile democratice sau de o îndoctinare
politică, strict controlată, aşa cum se întâmplă în regiunile nedemocratice de tip totalitar.

40
 MODULUL III

Cuvinte cheie: interacţiunea socială, reţele sociale, etnometodologia, controlul social,

comportamentul colectiv, schimbarea socială

VII. INTERACŢUNEA SOCIALĂ ŞI REŢELE SOCIALE

Interacţiunea socială este procesul prin care indivizii şi/sau grupurile se influenţează reciproc
printr-un transfer permanent de idei, sentimente, reacţii. Interacţiunea este însăşi substanţa vieţii
sociale. Interacţiunea este condiţiafundamentala pentru dezvoltarea psihică a individului, pentru
socializarea sa şi învăţarea de către acesta a rolurilor sociale. Interacţiunea este forţa internă a acţiunii
colective văzută din perspectiva celor ce participă la viaţa de grup sau activitatea unei organizaţii.
Eubank a identificat două mari tipuri de interacţiune: 1) cea care conduce la opoziţie (conflict,
competiţie; 2) cea care conduce la acord (combinaţie, fuziune); aceasta din urmă îşi întemeiază efectele
pe un grad de continuitate, de egalitate şi asemănare între protagonştii procesului ce asigură stabilitatea
grupului în ansamblul său. Interacţiunea are loc când o entitate ce acţionează, generează un stimul de
acţiune răspuns din partea altei entităţi. Putem spune că oamenii nu acţionează doar în prezenţa altora,
contextul având un rol stimulativ, difuz şi imponderabil asupra lor, ci acţionează în comun cu ceilalţi.
Avem de-a face cu o co-acţiune, subiecţii acesteia influenţând şi fiind influenţaţi la rândul lor de către
cei cu care sunt implicaţi prin similaritate între relaţie ce poate fi definită ca biunivocă.
Interacţiunea se păstrează atunci când ambii participanţi (dacă este vorba de o diadă acţională)
obţin efecte dezirabile, satisfacţii, un grad sporit de securitate personală, având fiecare responsabilitatea
desfăşurării relaţiei. Există însă situaţii de criză, comportând riscuri, când unii dintre protagonişti se
derobează de răspundere, se eschivează de la acţiune, suspendând sau anulând interacţiunea.
Prin intermediul interacţiunii ambele părţi învaţă sau împărtăşesc stiluri fundamentale de reacţie
una faţa de cealaltă.
La începutul unei relaţii, fiecare participant îşi relevă diferitele faţete ale personalităţii sale,
observă cum reacţionează ceilalţi la toate aceste aspecte şi, concomitent, valorizează trăsăturile
personalităţii celorlalţi. Dacă există probe gratificante, reciproc convenabile, interacţiunea continuă;
dacă nu ea se întrerupe. O interacţiune este gratificantă dacă participanţii primesc „recompense”
superioare „preţului” plătit prin investiţia de afectivitate şi încredere în partenerii cu care au de-a face
(exemplul tipic: o asociaţie regrupând prieteni). O interacţiune negratificantă poate deveni conflictuală.

41
O astfel de situaţie apare atunci când se manifestă dorinţi egoiste de satisfacere doar a propriilor
interese (potrivit expresiei latineşti „homo homini lupus”). Alte situaţii conflictuale la nivelul
interacţiunii sociale îşi au sursa în poziţii divergente de clasă de apartenenţă a indivizilor, în disimetria
raporturilor de putere, sau apar din poziţii divergente datorate rolurilor pe care indivizii le ocupă în
grup.
Interacţiunea reciprocă a persoanelor este cea care le leagă pe acestea într-un sistem social
coerent şi articulat, în sensul că activitatea lor devine interdependentă, orice acţiune stimulează o
reacţiune ce moderează sau modulează acţiunea iniţială, rezultanta fiind o co-acţiune pe parcursul
căreia protagoniştii devin parteneri şi-şi ajustează permanent poziţiile şi aşteptările.
Studiile asupra interacţiunii sociale examinează cu precădere comportamentele umane în
contexte de grup, la scară microsociologică. De ce? Pentru că doar comportamentul, într-o situaţie dată,
dă măsura unei intenţii materializate prin acţiune şi evidenţiază modul în care efectele propriei acţiuni,
ale reacţiei celorlalţi se răsfrâng asupra sa.
Interacţiunea constituie un proces circular; ea nu se produce doar între doi indivizi ci şi între
individ şi grup sau între două ori mai multe grupuri. Această constatare implică determinarea unităţii de
acţiune şi elaborarea unui cadru de referinţă care să permită identificarea şi clasificarea conexiunea
unei acţiuni cu celelalte.
În lucrarea sa „Analiza procesului de interacţiune” (1953) R. Bales, plecând de la aserţiunile
lui T. Parsons şi de la o sumă de observaţii empirice pe baza unor experimente, consideră că atenţia
cercetătorilor trebuie să se concentreze pe actiune – ce cuprinde de fapt interacţiunea – şi pe situaţia în
care se desfăşoară acţiunea, indiferent că se are în vedere personalitatea, sistemul social sau cultura.
De fapt Bales reia într-un fel ideea lui Thomas (1931) potrivit căreia în orice interacţiune simbolică se
consumă un act de atribuire de sens în context social, ceea ce el numea definirea situaţiei. El a
subliniat că sensurile pe care oamenii le atribuie lumii din jur îi determină să acţioneze în anumite
feluri. Atribuie diferite sensuri aspectelor mediului lor de viaţă pentru ca apoi să acţioneze asupra
acestor aspecte în lumina sensurilor atribuite. Thomas făcea următoarea constatare: „dacă oamenii
definesc situaţiile ca fiind reale, acestea sunt reale prin consecinţele lor” (de exemplu: o persoană
paranoică obsedată de convingerea că este ţinta unei conspiraţii va acţiona automat de o manieră
defensivă).
De modul în care oamenii definesc situaţiile care-i privesc depinde maniera în care vor interacţiona unii
cu ceilalţi. Adecvarea reciprocă a comportamentelor lor va urma anumite obiective, linii de acţiune pe
care ei şi le impun interacţionând. Interacţiunea presupune nu mai puţin reajustarea strategiei mutual
convenite şi acceptate pentru atingerea obiectivelor prin încercări şi erori.

42
O perspectivă incitantă care s-a bucurat de interes deosebit în comunitatea intelectuală sociologică este
cea propusă de E. Goffman (1959). Ea a fost denumită, prin similitudine cu lumea teatrului şi
spectacolului, ca fiind o abordare dramaturgică.
Indivizii joacă roluri diferite în situaţii diferite. Conceptul central de rol social trimite la ideea de
dramă. Totul se desfăşoară ca şi cum ar fi o punere în scenă. Există un spectacol pentru public şi culise.
Publicul ia cunoştinţă doar de ce vede pe scenă nu şi de ceea ce se petrece în culise. Elementul cel mai
important pentru interacţiunea socială este organizarea imaginii. O persoană adoptă o identitate sau
conferă altora anumite identităţi, pe această cale influenţând rezultatul interacţiunii sociale. Eul se
prezintă celorlalţi într-o anumită ipostază, într-o anumită lumină şi încearcă să câştige acceptarea sa de
către ceilalţi sau acordul acestora pentru un gen de acţiune. Prezentarean unor identităţi diferite în
situaţii diferite nu este expresia unei lipse de onestitate, dacă indivizii cred în identitatea pe care şi-o
asumă, o prezintă celorlalţi iar aceştia, la rândul lor, o acceptă.
Aşa cum remarca Goodman, abordarea dramaturgică este o tentativă de a concilia punctul de vedere
structural al interacţiunii sociale, cu abordarea mai flexibilă a interacţiunii simbolice. Deşi structura
socială asigură scenarii care fac viaţa socială ordonată şi predictibilă, oamenii sunt capabili să
improvizeze în situaţii noi şi neobişnuite. De aceea viaţa socială este un amestec de ordine predictibilă
şi inovaţie flexibilă. O altă perspectivă fructuoasă în privinţa interacţiunii sociale propune
etnometodologia – un curent în sociologia americană care se axează pe modalităţile cu care oamenii se
străduiesc să înţeleagă realitatea socială pe baza ipotezelor fundamentale graţie cărora ei înşişi îşi
reglează comportamentul într-o situaţie dată. Interacţiunea socială este posibilă pentru că modul de a
reacţiona al oamenilor nu este aleatoriu, haotic ci previzibil, calchiindu-se pe anumite aşteptări de la
aceştia (de exemplu: pietonii se aşteaptă ca şoferii să se oprească la culoarea roşie a semaforului).
În cazul în care aşteptările normale sunt contrazise sau violate interacţiunea socială realizată trădează
existenţa unui alt ansamblu de reguli ce o guvernează şi care doar astfel se devoalează.
Alte perspectiva asupra interacţiunii sociale se datorează aplicării analizei cost-beneficiu în câmpul
relaţiilor interumane, schimbul social, ceea ce fiecare dă şi ceea ce primeşte în cazul unei interacţiuni
reprezentând conceptul-cheie şi miza înţelegerii raţiunilor pentru care indivizii intră în contact,
cooperează sau se contrapun unii altora.
Tot în aceeaşi ordine de idei, Homans a avansat în 1961 conceptul de „justiţie distributivă” potrivit
căruia oamenii se aşteaptă să primească beneficii de pe urma interacţiunii sociale, beneficii
proporţionale cu costurile implicate de o astfel de situaţie. P. Blau, în 1964, aducea completarea că
oamenii au relaţiile pe care le merită. Dacă indivizii vor să menţină o relaţie specială, urmărind anumite
beneficii, ei trebuie să fie în măsură să ofere partenerilor lor de interacţiune ceva echivalent. Este o

43
altă formulare pentru ceea ce vrea să însemne reciprocitatea în schimbul social, normele sociale cerând
ca beneficiul să fie bazat pe o valoare similară, un preţ ce trebuie plătit socialmente vorbind.
Altminteri, interacţiunea este invalidă. Nici o interacţiune nu se produce la întâmplare. Întrucât indivizii
deţin statusuri diferite şi multiple şi ocupă roluri ce conferă relaţiilor interumane anumite semnificaţii,
generatoare la rândul lor de consecinţe ce înrăuresc percepţiile şi autopercepţiile respectivelor statusuri
şi roluri, relaţiile ca atare dobândesc consistenţă şi configuraţii stabile ce se dezvoltă independent de
interesele imediate ale protagoniştilor interacţiunii. Interacţiunea este un stabilizator al relaţiilor
sociale dar şi un multiplicator al acestora. Noile relaţii sociale se ţes şi intreţes între ele. O astfel de
textură de relaţii sociale ale unei persoane la nivelul grupului sau în afara lui poartă numele de reţea
socială. Reţelele sociale sunt constituite dintr-o multitudine de relaţii având intensităţi şi extensii
diferite. Unele relaţii sunt mai strânse, altele – mai laxe; unele relaţii sunt profunde, altele – mai
superficiale; unele relaţii sunt mai intime, mai personalizate, altele – mai distante, mai impersonale;
unele relaţii sunt trainice în timp, altele sunt mai efemere, sporadice.
În sociologia contemporană, studiile consacrate relaţiilor sociale configurate în reţele au cunoscut o
proliferare spectaculoasă. Ele au la bază postulatul că modelele structurale ale relaţiilor sunt mai
importante decât caracteristicile personale, socio-demografice ale indivizilor implicaţi. Atunci când, la
nivelul unei comunităţi, reţelele sociale sunt independente, fragmentare şi nu comunică între ele,
organizarea şi valorificarea resurselor respectivei comunităţi au de suferit. Pe de altă parte, odată
constituite, reţelele au tendinţa de a prescrie roluri sociale, de a impune standarde acţionale, având
preeminenţă asupra indivizilor, poziţia în reţea fiind precumpănitoare în raport cu alte calităţi şi
atribuţii, neomologate pe parcursul funcţionării reţelei respective.
Există o serie de caracteristici definitorii ale reţelelor. Goodman consideră că acestea ar fi, în principal,
în număr de trei.
1) Densitatea unei reţele este dată de procentajul legăturilor posibile ce ar putea fi create între
membrii efectivi ai reţelei. Sentimentul de comuniune şi intensitatea trăirii apartenenţei de grup depind
de gradul în care indivizii sunt implicaţi şi integraţi în reţele , în care legăturile cu alţii sunt intense şi
consistente.
2) Accesibilitatea – vizează numărul de legături între grupuri de doi indivizi dintr-o reţea. Cu cât
densitatea este mai mare, cu atât mai mare este accesibilitatea, întrucât într-o reţea cu densitate mai
mare există mai multe legături pentru fiecare individ decât într-o reţea cu mică densitate.
3) Sfera de cuprindere a reţelei este dată de numărul de contacte directe pe care fiecare individ le are
în cadrul unei anumite reţele. Cu cât o reţea este mai densă, cu atât mai mare este probabilitatea ca un
individ să aibă o sferă mai largă de relaţii.

44
Indivizii importanţi din punct de vedere social sunt cei cu un câmp extins de relaţii.
Reţelele sociale reprezintă însăşi cheia înţelegerii diferitelor aspecte ale funcţionării mecanismelor
vieţii sociale. Granvetter, în 1973, a oferit elemente preţioase cu privire la „puterea” relaţiilor în reţele,
aceasta depinzând de cantitatea de timp, intensitatea efectivă, intimitatea (încrederea mutuală) şi
serviciile reciproce care caracterizează relaţia. Reţelele slabe lasă oamenilor o mai mare libertate de
acţiune decât relaţiile puternice care exercită presiuni sociale mai pronunţate asupra individului şi sunt
mai restrictive. Reţelele sunt structuri sociale complexe care servesc ca verigă de legătură între micro şi
macroniveluri de analiză. Interacţiunea funcţionând la scară microsociologică poate furniza modele de
difuziune, mobilitate socială şi organizare politică şi coeziune la scară macrosociologică, care se pot
ulterior răsfrânge asupra funcţionării grupurilor mici.

VIII. CONTROLUL SOCIAL

Ordinea, echilibrul social spre deosebire de ceea ce se întâmplă în regimul animal se realizează
prin raţionalitate şi controlul exercitat asupra condiţiilor geografice, constituţiei biologice şi
manifestării instinctelor naturale. Indivizii umani sunt actori liberi în relaţiile pe care ei le dezvoltă de-a
lungul existenţei lor sociale, dar libertatea de care dispun nu este absolută şi nici aflată sub zodia
arbitrariului. Există condiţionări datorate forţelor şi proceselor fizice din natură, factorilor psihologici
interni şi externi, circumstanţelor spaţio-temporale şi contextelor socio-culturale în care acţiunile
indivizilor şi grupurilor se înscriu.
Controlul social priveşte nemijlocit problema ordinii sociale, se referă la condiţiile ce marchează
regularitatea şi previzibilitatea conduitei umane, la menţinerea echilibrului elementelor constitutive ale
societăţii.
Pentru Roncek şi Warre controlul social poate fi echivalat cu „toate procesele de mediere prin
care societatea şi grupurile ce o compun influenţează conduita membrilor lor în conformitate cu
normele colective”. Este vorba de modul în care societatea şi mecanismele sociale funcţionează pentru
reglarea, direcţionarea, adaptarea, şi organizarea conduitei sociale a indivizilor şi grupurilor. Studierea
acestor mecanisme şi forme de determinare a comportamentelor individuale în raport cu exigenţele
convieţuirii sociale furnizează indicii revelatoare despre orientarea dezirabilă, în raport cu criterii de
oportunitate, a acţiunilor indivizilor în context social, prin intermediul unor procese, tehnici, programe
şi aparate instituţionale adecvate (sugestie, instruire, persuasiune, educaţie).

45
 Societatea prescrie şi restricţionează, frânează sau obstaculează pe de altă parte conduitele
indezirabile din punct de vedere social. Această limitare în plan comportamental a indivizilor se
înfăptuieşte prin activarea unor funcţii ale sistemului social – manifeste şi latente – ce impun
preeminenţa şi dominaţia normelor graţie cărora viaţa colectivă devine posibilă. Accentul cade deci nu
atât pe mecanismele controlului social ci pe funcţiile pe care acesta din urmă trebuie să le onoreze în
confruntarea cu indivizii ce fac obiectul controlului în cadrul grupului. Dealtfel prima definiţie dată
controlului social de către E.A. Ross, un sociolog american de la începutul secolului al XX-lea, are în
vedere acest caracter de „dominaţia socială”, având de îndeplinit o funcţie precisă la scara sistemului
social. Acestei viziuni i se alătură o întreagă pleiadă de sociologi şi psihologi americani: Burgess,
Homans, Mead, Parsons.
Un alt curent sociologic, reprezentat de K. H. Wolff accentuează asupra faptului că
mecanismele controlului social, ale limitărilor şi condiţionărilor impuse indivizilor sunt de natură
socială, influenţând acţiunile acestora: utilizarea sancţiunilor, procesul de socializare, internalizarea,
manipularea simbolurilor. Forme extreme ale controlului social sunt prezente în toate regimurile
dictatoriale, unde, paradoxal, funcţiile sociale ale controlului sunt reduse până la dispariţie fiind
transferate instanţelor politice, structurilor de îndoctrinare şi încadrare strictă a indivizilor, controlate de
partidul mic şi statul totalitar.
Pentru a fi validă, o teorie a controlului social trebuie formulată în raport cu o stare de echilibre
a unui sistem sau subsistem. Ea este pregătită şi devine posibilă datorită modelelor normative
instituţionalizate care sunt în măsură să permită conformitatea sau devianţa socială, acestea din urmă
decurgând din modelele urmate şi împărtăşite.
În analiza pe care o face mecanismelor de control, T. Parsons are ca element de referinţă
procesul de socializare, reductibil originar la tendinţele de conformare sau de devianţă la care în mod
conştient sau nu indivizii subscriu. Aspectele de prevenire sau de anticipare ale mecanismelor de
control social constau, mai mult decât orice, în învăţarea a ceea ce nu trebuie făcut şi în ceea ce trebuie
făcut în sensul pozitiv al socializării.
Un prim aspect fundamental surprins de Parsons la acest capitol este „susţinerea”, care
furnizează într-o situaţie de anxietate un fundament de siguranţă de sine, o reacţie defensivă – ca
răspuns la acţiunile distructive şi agresive ce vin din exterior. Conservarea Eului prin intermediul unei
relaţii de solidarizare cu ceilalţi conduce la o minimizare a insecurităţii (dragostea maternă resimţită de
copil, ajutorul şi înţelegerea pe care pacientul le primeşte din partea terapeutului). Dar susţinerea nu
este necondiţionată. Motivaţiile Eului sunt mai mult sau mai puţin controlate pentru a se vedea în ce

46
măsură modelele normative sunt respectate sau nu. Permisivitatea faţă de individ este riguros limitată.
Există deci un echilibru între ariile de permisivitate şi cele de restricţionare.
Aştepările nesatisfăcute ale Eului, datorită refuzurilor arătate de ceilalţi, fantasmele, suspiciunile legate
de posibila ostilitate care ar putea să vină din exterior, autoreplierea şi autoapărarea generează un simţ
al restricţionării. Ostilitatea generată de către Eu nu va fi modificată de către celălalt prin refuzul
acesteia ci prin supunerea şi dominarea Eului. Refuzul transferului de ostilitate este un moment decisiv
în procesul controlului social; este ceea ce Parsons numeşte „limitarea reciprocităţii”. Aceste trei
elemente fundamentale ale controlului social – susţinerea, permisivitatea şi limitarea reciprocităţii
reprezintă tot atâtea funcţii latente ale sistemului social în care se înscriu indivizii.
Un alt punct de vedere demn de interes în teoria controlului social aparţine sociologului francez
G. Gurvitch. El distinge între mijloacele, tipurile şi formele de control. Biserica, familia, şcoala,
asociaţiile, partidele şi sindicatele sunt mijloace ale controlului social. Morala, dreptul, educaţia,
cunoaşterea, religia sunt definite ca tipuri de control social. În ceea ce priveşte formele controlului
social acestea variază independent de tipuri, impunându-se luarea în considerare a rolului
stereotipurilor şi simbolurilor culturale. Pentru Gurvitch factorul central al tuturor proceselor de
integrare socială este controlul social. Îl regăsim sub forma religiei şi magiei în societăţile primitive şi
extrem de diferenţiat în societăţile complexe, moderne. Astfel, controlul social poate fi definit ca esenţa
tuturor modelelor şi simbolurilor sociale, a actelor prin intermediul cărora acestea sunt cultivate şi
aplicate şi cu ajutorul cărora societatea globală, grupurile parţiale, membrii lor depăşesc tensiunile,
opoziţiile şi conflictele.
Sociologul american T. Bottomore distinge între tipurile de control social, agenţii şi mijloacele
ce permit aplicarea sa. Tipurile principale sunt obiceiurile şi opinia publică, dreptul, religia, morala,
educaţia, cunoaşterea, ştiinţa, sistemul de instruire şi sistemul politic, bisericile şi instituţiile religioase,
familia – unde se realizează socializarea iniţială a noilor generaţii –, alte organizaţii specializate.
Din această perspectivă controlul social trebuie departajat de sistemul de reglementare a
comportamentului prin mijloace de forţă. Deşi în viaţa socială sunt dificil de separat. În fapt sancţiunea
ultimă în drept este constrângerea fizică; opinia publică poate să degenereze în violenţa mulţimii,
sentimentul religios în persecuţie religioasă şi arderea pe rug a ereticilor. Constrângerea fizică, pentru a
fi eficientă, are nevoie de a fi justificată în termeni de valori unanim acceptate; este cazul unei dictaturi
militare în care grupul conducător, dincolo de recursul la forţă, necesită, pentru a-şi păstra dominaţia,
utilizarea unor mijloace de persuasiune şi manipulare.
Modalitătile controlului social sunt următoarele:

47
1. Controlul conştient – înţeles ca atare de către indivizii sau grupurile sociale care îl manipulează.
Scopul său este de a obţine de la indivizii controlaţi un anumit nivel de conformitate. Se recurge la o
gamă extinsă de modalităţi de acţiune: publicitate, propagandă, legi emanate din parlament, decizii ale
tribunalelor, solicitări ale organizaţiilor. Există forme de control bine organizate ce folosesc tehnici
moderne de publicitate de care chiar persoanele controlate au cunoştinţă.
2. Controlul inconştient – manifestat la nivelul indivizilor controlaţi; este mai curând o reacţie
spontană la stimuli ce provin de la persoanele din jur, în mod individual sau colectiv, venind din trecut
sau din prezent. Este un control real, dar cauzal, fără intervenţia sau iniţiativa sursei stimului ce
evidenţiază o conduită complacentă. O formă elementară este sugestia; alte manifestări – reacţia
gregară la anumiţi stimuli în psihologia mulţimilor. Este de asemenea cazul folclorului, obiceiurilor,
tradiţiilor, convenţiilor, codurilor morale, revelaţiilor etc.
3. Controlul personal – exercitat de persoane vii sau moarte (cum ar fi marile figuri istorice, politice,
religioase), realizându-se în prezenţa lor sau operelor lor vizualizate;
4. Controlul de grup – acţionând atât la nivelul grupurilor primare cât şi secundare: religioase,
politice, academice, sportive, militare, profesionale, economice etc.
5. Controlul situaţional – caracterizează anumite situaţii sociale, reclamă uniformitate de conduită,
în familie, în grupul religios în politică, atunci când normele convenţionale, contractuale, regulile de
castă funcţionează.
6. Controlul formal, neorganizat, neoficial şi neinstituţional îmbracă diferite forme (imitarea
adulţilor de către copii, forme socio-culturale şi subinstituţionale, structuri sociale consolidate în timp
de tipul: legende, mituri, dogme, parabole, proverbe, tradiţii, moravuri, convenţii sociale, drept
cutumiar etc.).
7. Controlul instituţional – ansamblul de consemne sociale constituite şi organizate în timp pentru
menţinerea ordinii sociale şi funcţionarea fiecărui sector al vieţii sociale, prin stabilirea de standarde
fizice, universale ale acţiunilor bazate pe considerente morale imperative şi utile în vederea obţinerii
unui consens general. Aceste forme de control sunt realizabile cu ajutorul instituţiilor, simbolurilor şi
funcţiilor. Este vorba de instituţiile familiale, matrimoniale, pedagogice, economice, etico-religioase,
politice. Statul este suprema organizare instituţională în sfera civilă, stabileşte legi constituţionale şi
produce reglementări juridice, dispunând totodată de organele şi de forţa necesară pentru a le aplica.
Controlul social se exercită fie de o manireă cvasiimperceptibilă, fără vreo presiune fizică sau
psihică, limitându-se la aluzii, sugestii, simbolizări, gesturi, vorbe, fie uzând de forţă de presiuni fizice
şi psihice mergând până la ameninţarea cu moartea. Între cele două extreme există o întreagă gamă de
mijloace de control combinate: sugestii, aluzii, exemple, comenzi, încurajări, sloganuri, sfaturi,

48
promisiuni care, la un anumit nivel, se pot transforma în artefacte simbolice pentru a suscita emoţii,
sentimente (precum în cazul expresiilor artistice, simbolurilor religioase, cărţilor). La un nivel mult
superior, controlul social uzează de abstracţii ce se manifestă prin credinţe sociale, convenţii, principii,
stereotipuri, idealuri, interese, interese sublimate ale puterii grupurilor; alteori se recurge la forme
intenţionale, nu neapărat organizate, de persuasiune. incitare, promisiune, discutare, acuzare, insinuare,
ridiculizare, satirizare şi, mai presus de toate, de ameninţare cu forţa şi servere sancţiuni care pot
culmina cu pedeapsa capitală.
Natura controlului se relevă a fi:
1) negativă – procesele care, în mod deliberat, frânează, comprimă, inhibă sau interzice forme de
comportament antisociale, acţionând direct asupra indivizilor antisociali sau incomplet socializaţi, a
căror conduită este dăunătoare, lezând drepturile şi interesele celorlalţi.
2) pozitivă – procesele intenţionale de persuadare, inducere, stimulare, exercitare şi motivare a
indivizilor şi grupurilor, generând o conduită acceptabilă, dezirabilă şi sănătoasă.
Obiectivele controlui social sunt de mai multe feluri:
1) profitoare, speculative, prădătoare – care vin în contradicţie cu interesele celorlalţi indivizi şi ale
grupurilor; slujesc unor indivizi, clici, clientele, violând normele legale şi morale; practic toate tipurile
de control pot fi utilizate în scopuri antisociale; există multe astfel de forme de control intelectual, cu
caracter conflictual: controlul exercitat de către unele asociaţii profesionale, sindicate, publicitate,
monopol, cenzură, propagandă, maşina politică a statului ce uzează de violenţă, intimidare, teamă,
corupţie, fraudă poltiică.
2) controlul reglator de menţinere – folosirea de tehnici şi instrumente de control în interesul
societăţii, menţinerea ordinii sociale la un minim nivel, controlul paraziţilor sociale, al speculatorilor,
criminalilor, al elementelor insuficient socializate ce constituie o ameninţare pentru ordinea şi
bunăstarea societăţii.
3) control reorganizator – în scopul reorganizării, reformării ordinii sociale: mişcările sociale
reformiste, dictatoriale, revoluţionare din punct de vedere social, vizând restructurarea societăţii.

IX. COMPORTAMENTUL COLECTIV

Procesul de interacţiune socială are ca principală ipostază predilect comunicarea umană.

Aceasta din urmă este modalitatea prin care o persoană influenţează pe alta, fiind la rândul său
influenţată, prin care un individ intră efectiv în relaţie cu ceilalţi, în situaţiile informale relevându-se
ceea ce s-ar numi un comportament social elementar. Instinctul de agregare al omului este elementul de

49
bază al comportamentului colectiv. Unii autori în domeniu sunt tentaţi să atribuie comportamentului
colectiv zona manifestărilor individului în grup, modul de a fi al acestuia la incidenţa contactelor şi
relaţiilor cu ceilalţi. Alţi autori tratează problematica aceasta, a comportamentului colectiv, prin
dinamica existentă între grupuri şi situaţiile de masă. Definiţia avansată de către sociologul american N.
Smelser este edificatoare în această privinţă: „definim comportamentul colectiv ca o mobilizare pe baza
unei credinţe ce redefineşte acţiunea socială”. Astfel, comportamentul colectiv trebuie privit prin
prisma modului în care acesta este ghidat de credinţe, judecăţi referitoare la situaţii sociale, dorinţe,
aşteptări, proiecţii mentale. Aceste credinţe se deosebesc radical de altele ce ghidează diferite tipuri de
comportament uman, prin aceea că se generalizează, îmbrăcând forma unei idei-forţă, energizante, cu o
încărcătură aproape „magică”. Indivizii nu se limitează, ca membri ai unui grup, să coexiste unii alături
de alţii, solitari, rupţi de ceilalţi. Din contră, ei acţionează şi reacţionează în interiorul unor grupuri
organizate diferit, militează pentru schimbarea unor circumstanţe naturale şi sociale, tind să conserve
anumite condiţii, în conformitate cu caracterul şi poziţia grupurilor cărora le aparţin.
Un factor fundamental al determinării comportamentului indivizilor în grup şi al grupului ca
atare este coeziunea (înţeleasă ca legătură a indivizilor dintr-un grup) care se manifestă prin intermediul
unui comportament colectiv împărtăşit, care nu este doar simptomatic, ci reprezintă un element
dinamizator. Se poate identifica deci o cauzalitate circulară: direct marcate de un gen de presiune
internă, aceste comportamente individuale în colectivitate contribuie la întărirea acestei presiuni şi la
cristalizarea grupului. Apar manifestări de conformism, rezistenţă la devianţă şi agresivitate potenţială,
direcţionată spre exterior. Conformismul se traduce prin prezenţa sau emergenţa unor norme şi modele
colective specifice, printr-o uniformitate comportamentală, de opinii, sentimente, limbaj. În grupurile
instituţionale, aceste modele iau forma unui consens acceptat, în raport cu care noii veniţi trebuie să
adopte o atitudine de supunere, mai mult sau mai puţin spontană, pentru a se integra în respectivele
grupuri. Modelele respective slujesc la menţinerea structurii verticale a acestor grupuri, pe axa
dominaţie-obedienţă.
În grupurile spontane, în curs de constituire, asistăm la apariţia progresivă a normelor colective
şi a procesului de conformizare. Unii cercetători, precum Asch, au demonstrat că este posibil ca o
normă să se formeze chiar în absenţa unor presiuni sociale directe şi vizibile.
Funcţia colectivă a conformismului se exercită simultan asupra resorturilor operative şi afective ale
coeziunii.
Orice comportament care se abate de la normele colective poate fi definit ca deviant; există o
întreagă gamă de manifestări ale devianţei, de la excentricităţile unor indivizi bizari la manifestările de
cruzime ale criminalilor. Termenul de devianţă se referă explicit la orice variaţie a comportamentului,

50
dar variaţiile specifice sunt situate în afara câmpului comportamentelor tolerate în mod curent în grup
şi care sunt în conformitate cu normele acceptate.
Operaţiunea prin care normele sunt promovate şi impuse poartă numele de transfer normativ.
Procesul de transmitere a normelor cuprinde mai multe componente (faze): 1) definirea aşteptărilor şi
comportamentelor în cauză; 2) controlul gradului de conformitate, în raport cu norma, a fiecărui
individ din grup; 3) aplicarea de sancţiuni (premiale sau punitive) comportamentelor conforme sau
deviante.
În afara factorului „coeziune” pot fi identificate şi alte elemente: cunoaşterea normelor de grup
şi identificarea cu liderii. Unii autori au ajuns la concluzia că factorii care influenţează norma de grup
sunt forţa şi claritatea mesajelor emanate de la lideri şi receptarea acestora de către membrii grupului.
În această situaţie, coeziunea însăşi apare ca o identificare a indivizilor cu grupul şi ca acceptare de
către aceştia a liderilor. Comportamentul colectiv presupune o interacţiune în care angajarea
participanţilor este temporară, nu întotdeauna conştientă şi limitată ca amploare, dacă o comparăm cu
aceea a organizaţiilor sociale. Pe de altă, parte limitele participării nu sunt prea clare, existând o
anumită ambiguitate între cei ce participă şi cei ce asistă la un eveniment intrând în categoria
comportamentului colectiv. Nici normele ce ghidează comportamentul colectiv ca atare nu sunt atât de
bine reprezentate, fiind uneori slabe sau de dată recentă constituite.
Cea mai importantă şi încărcată de dramatism formă de comportament colectiv este mulţimea –
o adunare spontană, pasageră şi neorganizată de indivizi aflaţi în raporturi de contiguitate şi care se
raportează la un centru comun de interes.
Există mai multe tipuri de mulţimi: 1) întâmplătoare – formate în mod spontan, legate de un
eveniment oarecare ce atrage atenţia mai multor indivizi, între care există slabe legături şi care arareori
se finalizează cu o acţiune colectivă coerentă (ex. mulţimea ce priveşte un accident); 2) convenţionale
– constituite pentru atingerea unui scop precis; acţiunile indivizilor ce le compun se supun unor norme
sociale, iar interacţiunea participanţilor este redusă (ex. spectatorii unui film); 3) expresive – se
manifestă în raport cu evenimente ce au încărcătură emoţională; sunt mulţimi mai puţin organizate
decât cele convenţionale (ex. suporterii unei echipe de fotbal); 4) active – adunări de indivizi marcate
de pulsiuni, agresivitate şi spirit distructiv (ex. o mulţime care linşează o persoană); 5) protestatare –
cuprind atât elemente caracteristice ale mulţimii convenţionale cât şi ale celei active; prezintă un grad
un grad moderat de organizare (ex. un grup de grevişti).
O altă dimensiune a comportamentului colectiv, studiată de psihologi şi sociologi, este dinamica
fenomenului de masă. Fenomenologia masei este actualmente extinsă asupra unor vaste câmpuri

51
problematice. Se vorbeşte de societatea de masă, de partide de masă, de comunicarea de masă, de
cultura de masă, de omul-masă.
Sociologul german L. von Wiese consideră că „în cazul masei... procesele sociale în act trebuie
înţelese în modul în care raporturile proprii indivizilor izolaţi, aglutinaţi în masă influenţează direct
asupra acţiunii de masă. Masele sunt apropiate naturii specifice, adică principalelor dorinţe ale
oamenilor ce le compun. Configuraţiile de grad secund, grupurile... sunt mai îndepărtate de jocul
variabil al raporturilor individuale prin aceea că fac ca organizaţia să-şi impună indivizilor regula sa de
acţiune. Configuraţiile supreme, finale, ale procesului de socializare, colectivităţile sau entităţile
abstracte se bazează pe o ideologie susţinută de componente şi care formează colectivităţile într-un
mod cu totul impersonal, cât mai depărtat posibil de individul singular empiric. Aceste colectivităţi sunt
gândite şi simţite ca purtătoare de valori durabile, nelegate de semnificaţia termenului de viaţă
singulară”.
Tema motivaţiilor inconştiente ale masei a fost abordată şi tratată de gânditorul francez G. Le
Bon în lucrarea sa „Psihologia mulţimilor” (1895). El analizează sensul curent al termenului de
mulţime – o reuniune de indivizi oarecare – contrapunându-l celui sociologic şi psihologic care
presupune o anulare a individualităţii în favoarea unui „suflet colectiv”, subiect al legii unităţii mentale.
Le Bon sesizează faptul că „mii de indivizi separaţi pot la un moment dat şi sub influenţa unor certe
emoţii violente, cum ar fi de exemplu un mare eveniment naţional, să dobândească numite
caracteristici, ale unei mulţimi psihologice (masa)”. El anticipa emergenţa unei „ere a maselor”. După
opinia sa, cauza acestui proces ce pare irezistibil şi care ameninţă să facă superfluă orice etică trebuie
căutată în substituirea izvoarelor inspiratoare ale societăţii, a credinţelor religioase, politice şi sociale
de către noile condiţii de viaţă şi de gândire, rezultantă în mare parte a progresului ştiinţei şi
industralizării.
Individul în mulţime îşi pierde identitatea. Conştiinţa sa sucombă, predomină starea de
inconştienţă orientată prin sugestie şi contagiune emoţională iar tendinţa ce se manifestă este
transformarea imediată în acte a ideilor ce au fost sugerate. Individul îşi pierde autonomia acţională, el
devine un automat lipsit de voinţă proprie care se lasă contaminat de emoţiile stârnite într-o situaţie
dată.
Spre deosebire de Marx, care vedea în mase substratul clasei care dobândind conştiinţă de sine
determină o profundă mutaţie socială, Le Bon consideră că „masele acţionează ca microbii ce
accelerează disoluţia corpului bolnav sau a cadavrelor. Când edificiul unei civilizaţii este fisurat,
masele provoacă prăbuşirea acestuia. Pentru moment, forţa oarbă a numărului devine singura filosofie a
istoriei”.

52
 Sub influenţa lecturii cărţii lui Le Bon, părintele psihanalizei S. Freud, în lucrarea sa
„Psihologia de masă şi analiza eului” insistă asupra profundelor schimbări psihice pe care individul le
suportă în mulţime. Afectivitatea sa înregistrează cote de exaltare, capacitatea intelectuală se
diminuează, ambele tendinţe având efecte egalizatoare asupra celorlalţi indivizi din sânul masei. La
originea mentalităţii de masă, Freud plasează sugestia-mecanism prin care în individ se produce o
translaţie inconştientă de energie libidinală, deviată conform unui caracter originar. Freud distinge între
masele tranzitorii şi durabile, între masele omogene – compuse din indivizi asemănători, şi mase
neomogene, între masele naturale şi masele artificiale, în care coeziunea reclamă chiar o coerciţie
exterioară.
Biserica şi Armata sunt, potrivit considerentelor freudiene, mase artificiale.Un discipol al lui
Freud care a căutat să concilieze teoria maestrului cu marxismul într-un hibrid intelectual ce avea să fie
denumit freudo-marxism, W. Reich a avansat în lucrarea sa „Psihologia de masă a fascismului” o
schemă de interpretare ce face trimitere la trei straturi ale fiinţei umane: 1) stratul superficial
(reprezentat de socialitate, cooperare şi tot ceea ce este fructul educaţiei); 2. stratul intermediar de
pervesiune (inconştientul freudian, pulsiunile, impulsurile sadice, cruzimea, senzualitatea lascivă); 3.
stratul profund biologic (tendinţele înnăscute, socialitatea înnăscută, capacitatea de a iubi şi de a urî
raţional). Plecând de la constatarea că fascismul a fost o mişcare „difuză şi susţinută de masele
umane”, Reich crede că principala cauză a ascensiunii acestuia o reprezintă căderea la scară socială a
primului stadiu superficial; „în rebeliunea maselor de animale umane, maltratate şi potrivnice
insignifiantelor amabilităţi ale falsului liberalism, se dezvăluie stratul caracterial al pulsiunilor
secundare”.
O contribuţie importantă la înţelegerea fenomenului de masă în lumea modernă a adus Ortega Y
Gasset autorul celebrei cărţi „Revolta maselor”. El atrage atenţia asupra pericolelor ce pândesc
societatea contemporană datorită procesului de masificare. Ortega Y Gasset operează cu două entităţi
sociologice: minorităţile şi masele. „Societatea – spunea el – este întotdeauna o unitate dinamică a doi
factori: minoritatea şi masa. Minorităţile sunt indivizii sau grupurile de indivizi particularmente
calificaţi. Masa este ansamblul de persoane non-particularmente calificat”. Trecând de la dimensiunea
cantitativă la cea calitativă, putem deci deduce că aşa-zisul om-masă nu se diversifică în raport cu alţi
oameni, ci tinde să repete în sine un tip generic. Iar revolta maselor este nu un protest faţa de o
civilizaţie revolută ci manifestarea gregarităţii care aspiră să ia locul vechilor elite culturale. Pretenţia
omului-masă de a fi perfect nu derivă din convingerea unei finalităţi euristice ci din cotropirea
conştiinţei sale de locuri comune, prejudecăţi, deformări de idei sau vocabule lipsite de conţinut. Masa

53
se identifică astfel, în politică în primul rând cu statul, pretinzând că pe această cale pot fi soluţionate
toate probleme sale.
Alături de aceste teorii clasice asupra fenomenului de masă –teoria contagiunii lui Le Bon,
teoria psihanalitică a lui Frud şi teoria masificării lui Ortega Y Gasset – s-au dezvoltat şi altele precum
teoriile convergenţei (Martin, Allport) care au căutat să explice comportamentul colectiv ca fiind
rezultatul acţiunii unor indivizi cu aceeaşi stare de spirit, care sunt atraşi într-o situaţie şi acţionează în
comun, datorită asemănărilor prexistente la nivelul personalităţilor lor (ex. impulsurile emoţionale, ura
– scăpate de sub constrângerile sociale care le-au ţinut sub control).
O altă teorie demnă de atenţie, privitoare la comportamentul colectiv, este cea avansată de
Turner şi Killian la sfârşitul anilor ’50 – începutul anilor ’60 ai veacului trecut, numită şi teoria normei
emergente.
Mulţimile nu sunt conglomerate de indivizi iraţionali, stăpâniţi de patimi şi împinşi să acţioneze
de anumite predispoziţii. Comportamentul lor colectiv se datorează normelor sociale care apar din
interacţiunea participanţilor la un eveniment colectiv. Ele se impun atunci când apar şi nu apar atunci
când se impun.
Formele de comportament colectiv sunt următoarele 1) zvonul – o informaţie ireală din surse
anonime care se propagă în mod informal; este adevărat sau fals dar originea şi validitatea sa sunt greu
de stabilit; În al doilea caz este vorba de depăşirea stării de dezagregare, dezorganizare, individualism,
anemie, masificare ce caracterizează ambientul urban-industrial occidental în faza de maximă
dezvoltare şi în care se manifestă fenomene legate de efectele migraţiei dinspre rural spre urban.
Accentul studiilor consacrate acestor fenomene cade pe ceea ce se cheamă „patologia socială”, „şocul
cultural”, „controlul social”, „organizarea comunitară”.
În viziunea sistemică, „organizarea” şi „dezvoltarea” comunităţii nu reprezintă altceva decât o
manifestare a modului de operare a puterii politice în sistem. Instituirea de nivele de autonomie locală
(autoguvernare, autarhie) constituie din punct de vedere logic şi istoric o formă intermediară prin care
sistemul se serveşte pentru a raţionaliza controlul la scară locală. Comuna – ca nivel de bază al
organizării politico-teritoriale – nu este o formă tradiţională de „organizare” şi „dezvoltare” a
comunităţii. Ea este gestionată nu de sociologi, experţi, tehnocraţi, ci de „autorităţi locale” şi
politicieni. Există aici o diferenţă de ordin profesional dar şi funcţional.
Emergeţa profesioniştilor şi a organizaţiilor comunitare, a instituţiilor specializate (agenţii,
oficii) constituie un exemplu de „specificare instituţională”, diviziune a muncii, diferenţiere
funcţională. Oamenii politici tradiţionali, administratorii, tehnicienii „comunali”, consilierii locali nu
deţin în genere pregătirea socio-psiho-pedagogică necesară pentru a rezolva probloemele de percepţie a

54
valorilor, aşteptărilor, comportamentelor implicate în „dezvoltarea” şi „organizarea” grupurilor sociale.
Este nevoie de o nouă clasă politico-administrativă, de un aparat tehnic – căruia să i se încredinţeze
gestionarea problemelor localităţilor care să se înscrie realmente într-un proces de „specificare
instituţională” corespunzător etapei actuale de dezvoltare, o profesionalizare corespunzătoare
exigenţelor managementului public modern.
Ce ne rezervă însă viitorul în privinţa raportului dintre individ şi comunitate? Probabil că
individul îşi va împărţi sentimentele de identificare şi apartenenţă comunitară între o diferite sfere
teritoriale sau de alt gen, care nu vor coincide cu necesitate. Aceste sfere şi niveluri de identificare
teritoriale vor varia de la individ la individ. Unele dintre aceste sfere pot funcţiona doar dacă se
concretizează în teritoriu, generând reţele de infrastructură, de comunicaţii, în „noduri” de servicii
sociale. Construirea unei astfel de infrastructuri, organizarea teritoriului reclamă ca entităţile izolate ale
comunităţilor de apartenenţă, cu aureola lor de unicitate, alimentând nostalgii să se coaguleze în forme
şi organisme socio-teritoriale deschise spre contacte şi modernizare, dincolo de frontierele lor
convenţionale. Între comunitatea locală tradiţională – mica aşezare rurală, vechiul cartier – şi
comunitatea naţională, statul care tinde să transfere o serie de prerogative altor organisme de guvernare
teritorială se vor dezolta noi nivele şi structuri intermediare de tipul regiunilor subnaţionale sau
transfrontaliere. Experienţa Uniunii Europene este cât se poate de edificatoare în această direcţie.

X. SCHIMBAREA SOCIALĂ PROCESUL DE MODERNIZARE

Ca ştiinţă ataşată rigorilor studierii totalităţii sociale văzută ca un ansamblu de relaţii,

interacţiuni, forme de asociere umană şi activităţi ce solicită eforturi conjugate şi concertate ale
indivizilor şi grupurilor, sociologia este prin excelenţă, orientată spre surprinderea stării dinamice a
societăţii. Schimbarea este o componentă intrinsecă a existenţei sociale. Există acumulări cantitative şi
prefaceri calitative, modificări de durată şi graduale sau brutale şi profunde la nivelul realităţii sociale.
Ca atare, problematica schimbării sociale a fost prezentă, obsesiv am putea spune, în gândirea
sociologică, încă de la începuturile sale. Indiferent de terminologia uzitată, de sinonimele imaginate –
evoluţie, progres, dezvoltare, modernizare etc. – schimbarea a reprezentat o miză teoretică şi o
provocare permanentă pentru sociologie.
Varietatea interpretărilor asupra conţinutului şi semnificaţiilor conceptului de schimbare socială
este de-a dreptul deconcertantă. Un tablou sinoptic al teoriilor schimbării sociale, întocmit de
sociologul P. A. Bardis grupează 8 orientări teoretice ale căror origini se pot regăsi chiar în gândirea

55
filosofică precomtiană: 1) evoluţionismul sau schimbarea socială uniliniară (reprezentată de Hegel,
Comte, Spencer); 2) evoluţionismul discontinuu (având drept scop schimbarea pentru înfăptuirea unei
utopii; principal exponent – K. Marx); 3) şcoala dihotomică (ce fixează un punct de plecare şi unul de
sosire (E. Durkheim, C. Cooley, M. Weber, F. Tönneis, R. Park); 4) schimbarea socială finalistă
(scolastica, L. F. Ward, J. Dewey); 5) schimbarea socială în zig-zag (R. Babson); 6) schimbarea socială
neregulată (în care spre deosebire de cea precedentă variaţiunile nu se repetă ci sunt graduale şi
cumulative (W. Ogburn); 7) schimbarea socială în spirală (Ibn Khaldun, Vico, F. Nietzsche); 8)
schimbarea socială ciclică (Anaximandru, pitagoreicii, Heraclit, Democrit, Platon, Aristotel, stoicii,
Cicero, L. Gumplowicz, V. Pareto, O. Spengler, C. Gini, A. Toynbee, P. Sorokin).
Dacă facem o scurtă incursiune în istoria sociologiei vom constata că mai fiecare dintre gânditorii
proeminenţi a imaginat fie o schemă, fie stadii sau faze ale schimbării sociale. A. Comte vorbea de
trei stadii în cursul istoriei omeneşti: teologic, metafizic, pozitiv. K. Marx identifica fazele schimbării
prin treceri succesive, progresive, de la un comunitarism primitiv, la sclavagism, la servajul feudal, la
exploatarea capitsalistă pentru ca pe baza revoluţiei socialiste să se ajungă la societatea comunistă, fără
clase sociale antagonice. H. Spencer propunea o paradigmă a schimbării ce avea în vedere societatea
militară, societatea industrială şi, în final, societatea etică. L. Ward conceptualiza schimbarea având ca
repere stadiul tradiţional şi cel modern, în special prin trecerea de la o fază în care prevalau
consecinţele imprevizibile ale comportamentului, la o fază a controlului deliberat şi administrativ. Într-
o manieră similară W. G. Sumner propunea pentru schimbarea socială o perspectivă în termenii trecerii
de la dominaţia instinctelor şi obiceiurilor, la moravuri şi instituţii intemeiate pe legi, respectiv o
dominaţia a raţiunii. H. Giddings identifica trei stadii evolutive: militar-religios, liberal-legal şi
economic-etic. H. Maine credea că schimbarea se produce ca trecere de la societate bazată pe status la
una bazată pe contract. Pentru F. Tönnies schimbarea socială consta în trecerea de la comunitate la
societate. E. Durkheim contrapunea societatea tradiţional segmentară, având o solidaritate mecanică,
societăţii moderne, caracterizată de o solidaritate organică. L. Hobhouse vedea schimbarea ca trecere
de la sistemul de rudenie, la depotism şi cetăţenie iar M. Weber ca trecere de la tradiţional la raţional.
După cum uşor se poate remarca, elementele comune ale conţinutului procesului de
schimbare socială vizează trecerea de la o societate preponderent tradiţională la una preponderent
contractuală şi raţională, ce presupune totodată o reconstrucţie instituţională în lumina unor principii
raţionale şi etice. Dimensiunea istorică a procesului este net marcată. Perspectiva structural-
funcţionalistă (Parsons, Merton, Galtung) propune conceperea schimbării sociale ca un proces de
ajustare a unei matrici structural-funcţionale în vederea eliminării disfuncţiilor. Acesta este un proces
continuu. Noile structuri pot remedia disfuncţiile structurilor precedente, dar pot genera, la rândul lor

56
alte disfuncţii. Funcţiile pozitive pot să se estompeze în vreme ce funcţiile negative pot provoca
acumularea de frustări. Schimbarea apare deci ca o solicitare neîntreruptă de soluţionare a
disfuncţionalităţilor unui sistem dinamic.
Pentru H. Janne, societatea se prezintă ca o structură cadrilată, ale cărei dimensiuni ortogonale
sunt stratificarea verticală (ierarhia socială) şi stratificarea orizontală (organizaţiile funcţionale). El
consideră că schimbările (revoluţionare) prevalează asupra integrării orizontale realizate în virtutea
interdependenţei şi solidarităţii organice a diferitelor organizaţii funcţionale. Adesea valorile şi cultura
ierarhiei verticale sunt şi cele ale societăţii globale pe care aceasta o controlează prin mijloace juridice
şi politice (drept şi stat). O schemă demnă de interes este cea propusă de Boskoff: schimbarea socială
se întemeiază pe identificarea surselor valorilor şi comportamentelor inovatoare (surse externe, tehnice
şi manageriale), pe procesul de filtrare şi control al anumitor inovaţii (la nivel instituţional) şi pe
reverberaţiile lor structural-funcţionale (adaptarea structurilor la inovaţii). Între izvoarele valorilor şi
comportamentelor inovatoare sunt menţionate: specializarea rolurilor pentru satisfacerea nevoilor
funcţionale, cantitatea resurselor destinate fiecăreia dintre acestea din urmă, competiţia pentru
dominaţie la nivel instituţional, percepţia ineficienţei (disfuncţii), conflictualitatea între ariile
funcţionale de satisfacerea nevoilor, secularizarea.
Gradul de birocratizare, biunivocitatea sau univocitatea comunicării între diferitele niveluri de
organizare, compoziţia şi permeabilitatea elitelor sunt totuşi variabile ce pot explica facilitarea sau nu a
inovaţiei în faza de control. Boskoff propune chiar o tipologie a situaţiilor de schimbare socială, cu
valenţe pragmatice: 1) o schimbare graduală şi ordonată în sistemele sociale caracterizate de relativă
izolare şi prezenţa unor grupuri instituţionale stabile; 2) tensiuni structurate în sisteme sociale cu
bariere rigide de îndiguire sau suprimare a inovaţiei din partea nivelurilor instituţionale dominante; 3)
inovaţii impuse din exterior în sisteme sociale ale căror grupuri instituţionale sunt inapte să controleze
efectele inovaţiilor; 4) schimbarea planificată, în interiorul sistemelor sociale caracterizate de prezenţa
unor grupuri instituţionale incontestabile, acţionând la nivel societal, ce dezvoltă ele însele inovaţia, o
susţin şi o promovează drept criteriu unificator. Există însă şi o perspectivă sistemică referitoare la
schimbarea socială. Ea furnizează un cadru conceptual mai vast, cvasi-complet, unificând abordarea
istorică a schimbării sociale cu cea structural funcţională.
Pentru A. Etzioni dinamica socială poate fi analizată din mai multe unghiuri de vedere. Avem
de a face cu schimbări produse în sistemul social pentru menţinerea de către acesta a propriilor limite
şi modele (homeostaza). Există, de asemenea schimbări structurale produse de către sistemul social
pentru garantarea supravieţuirii lui în faţa unor sfidări externe sau interne (ultrasensibilitatea). Există,
în fine, schimbări în mecanismele înseşi de homeostazie şi ultrasensibilitate în vederea creării unei noi

57
unităţi, schimbări ce derivă din capacitatea sistemului de a proiecta, independent de sfidările ce
provin din mediul exterior (transformabilitatea). Strategiile schimbării pot fi de mai multe feluri. K. D.
Benne şi R. Chin identifică trei strategii fundamentale de schimbare: 1) empirico-raţionale;
2)normativo-reeducative; 3) bazate pe impunerea puterii (în formă politică sau socială).
Prima dintre ele decurge din discursul iluminist şi liberal. Postalatul ei este că oamenii sunt
raţionali şi îşi urmăresc interesele lor în mod raţional. În această linie de gândire se înscriu A. Comte,
L. F. Ward – care pledau pentru dezvoltarea ştiinţei şi generalizarea instruirii. Alţii, precum J. Moreno,
considerau că importantă este plasarea omului potrivit la locul potrivit. Dar nu mai puţini importante
sunt: valorificarea consultanţei oferite de experţi în probleme organizaţionale, cercetarea aplicată
asupra difuziunii inovaţiilor; reorganizarea perceptivă şi conceptuală prin intermediul clarificării
limbajului, recursul la achiziţiile în domeniu al ştiinţelor socio-umane (sciologia, psihologia).
Strategia normativo-reeducativă mizează pe faptul că schimbarea modelelor de acţiune se va
realiza doar dacă individul îşi va modifica propria sa orientare normativă nefiind întrutotul suficientă
acumularea de cunoştinţe şi informaţii. Caracteristicile acestei strategii sunt: implicarea beneficiarului
schimbării în elaborarea programelor de schimbare şi colaborarea între agentul schimbării şi
beneficiarul acesteia (soluţia este rodul concertării unor eforturi pe baza lucrului în echipă, terapie de
grup, focus-grup etc.).
Strategia fundată pe impunerea puterii presupune că indivizii având mai puţină putere se supun
celor ce au mai multă putere, pliindu-se planurilor acestora. Puterea este o componentă a oricărei
acţiuni umane; dacă în strategia empirico-raţională puterea derivă din cunoaştere iar în strategia
normativ-reeducativă provine şi din elemente noncognitive (valori, norme) în strategia bazată exclusiv
pe impunerea puterii se are în vedere doar aplicarea de sancţiuni (economice, politice, morale) chiar
dacă formele de manifestare sunt diferite, mergând de la nesupunerea civilă, utilizarea instituţiilor
politice, publice (magistratura) până la restructurarea elitelor puterii.
G. Watson a căutat să depisteze principalele izvoare ale rezistenţei la schimbare, atât la nivelul
pesonalităţii umane cât şi la nivelul sistemelor sociale. Rezistenţa la schimbare la nivelul personalităţii
subzistă în tendinţa de menţinere a echilibrului obţinut (homeostaza), în obişnuinţe, în percepţia
selectivă şi memoria selectivă, în dependenţa de alţii, în insecuritatea resimţită difuz şi în manifestări
regresive. La nivelul sistemului social rezistenţa la schimbare rezidă în: conformitatea cu normele (ce
garantează colaborarea, comunicarea), în coerenţa sistematică şi culturală, în existenţa unor interese
ascunse, a lucrurilor „sacre” şi în refuzul elementelor alogene, al străinilor.
Ogburn sesiza pe de altă parte faptul că procesul schimbării se produce mai rapid în cazul
culturii materiale (obhiecte, producţie, consum de produse) decât în cazul culturii non-materiale

58
(organizare socială, arte, filosofie, obiceiuri, religie) producându-se astfel disproporţii, clivaje, tensiuni
dificil de rezolvat.
Studiile asupra tehnicilor pe care strategiile schimbării şi le asociază sunt multiple şi diverse:
vizează modul de difuziune a inovaţiilor, de persuasiune şi propagandă, se referă la disonanţa sau
discrepaţa cognitivă, evaluarea acţiunii colective în comunităţi sau a tehnicilor puterii a formelor de
manipulare a tehnicilor proiective şi de elaborare a proiectelor de schimbare socilă.
Lumea tradiţională şi lumea modernă reprezintă două puncte, unul de plecare şi altul de destinaţie ale
modelului analitic-dihotomic cu ajutorul căruia a fost îndeobşte abordat procesul de modernizare.
Descrierea societăţilor umane fie ele primitive, tradiţionale sau moderne, neo-moderne uzează de
anumite scheme, precum cea oferită de J. Galtung. Variabilele pe care acesta la relevă sunt: structura
socială, distribuţia populaţiei active în sectoarele primar, secundar şi terţiar, productivitatea agricolă,
venitul pe cap de locuitor, sistemul economic, comunicarea de informaţii, circulaţia bunurilor şi
persoanelor, organizarea socială, amploarea demografică a acesteia din urmă – care toate stau la baza
distribuţiei rolurilor sociale.
Unicitatea procesului de modernizare este subliniat de principiul său dinamic, de manifestările
procesului conex de industrializare dar şi al altor procese prin care se poate parveni la stadiul
modernităţii. Principiul dinamic şi nucleul universal, esenţial al ansamblului de condiţii necesare dar
nu şi de suficiente de dezvoltare, pentru a se ajunge la societatea industriaiă modernă a fost indicat de
sociologul G. Germani în lucarea sa „Sociologia mdernizării” prin noţiunea de secularizare. Aceasta
este definită ca un proces complex ce cuprinde trei modificări fundamentale ale structurii sociale şi care
implică tipul de acţiune schimbarea socială, instituţiile.
Problema schimbării sociale este legată la Germani de mobilizarea resurselor materiale şi
umane, iar procesul schimbării cuprinde mai multe momente: 1) un stadiu de „integrare” socială în
interiorul unui model structural specific; 2) un proces de „ruptură” sau de „dezintegrare” ce are
incidenţă asupra anumitor părţi ale structurii existente sau afectează în mod semnificativ gradul de
adaptare între diferitele niveluri de integrare; 3) o „dislocare” sau un „transfer” de indivizi, grupuri şi
sectoare sociale; 4) un răspuns la acest transfer care se poate manifesta sub forma „distanţării”, apariţiei
unei stări de „disponibilitate”, de „mobilizare psihologică”; 5) o „mobilizare obiectivă”; 6) o
„reintegrare” care poate surveni de-a lungul unei „absorbţii”, „asimilări” ca urmare a „schimbării
structurii precedente”.
În tranziţia de la societatea tradiţională la cea modernă, grupurile, organizarea politică şi
socială, dezvoltarea economică, aşteptările individuale au suferit ele însele modificări. Acest lucru
poate fi evidenţiat comparând fazele iniţiale şi cele terminale ale procesului de modernizare a

59
societăţilor occidentale. În primele faze participarea politică este limitată doar la activitatea unor
grupuri (vezi explicaţia dată de Weber ascensiunii capitaliste ca urmare a comportamentului ascetic
propriu protestantismului). Ulterior, în faza de maturitate a capitalismului şi de modernizare
occidentală, participarea unor mai largi categorii de populaţie creşte şi aceasta nu numai în planul vieţii
politice ci şi în planul culturii urban-industriale. Expansiunea economică face posibilă potenţarea
consumului de masă. Spiritul capitalist iniţial cumulativ-ascetic îşi pierde importanţa şi apare un nou
tip de întreprinzător, tehnocrat, manager. Organizarea statului şi a proceselor de producţie se datorează
unei birocratizări difuze şi care pătrunde printr-o capilaritate socială la nivelul tuturor grupurilor
sociale, câştigate de principiile egalitariste ale „justiţiei sociale”. Acest model secvenţial, „inventat” în
ţările industrializate din Europa occidentală, deşi atractiv şi proliferant, cum s-a dovedit după
prăbuşirea blocului comunist, nu constituie însă singura paradigmă. Modelul asiatic de dezvoltare
prezintă alte caracteristici şi ritmuri chiar dacă valorifică anumite elemente strategice manageriale şi
practici deduse din experienţa occidentală.
La începutul anilor ’60 ai secolului trecut era în vogă teoria stadiilor de dezvoltare elaborată de
W. Rostow. Aceste stadii erau identificate ca fiind: societatea tradiţională de plecare; condiţiile
prealabile pentru „decolare” (dezvoltarea ştiinţei, educaţia, antreprenoriatul, indispensabile producţiei);
„decolarea”; trecerea spre faza de maturizare; perioada marelui consum de masă. D. Lerner considera
cam în aceeaşi perioadă că modelul de dezvoltare occidental este valid şi poate fi exportat în bloc în
ţările în curs de dezvoltare în scopul stimulării progresului printr-o abordare difuzionistă.
Elementele acestui model sunt urbanizarea, alfabetizarea, difuziunea mijloacelor de comunicare de
masă şi participarea politică (electorală).
Alţi sociologi au evidenţiat însă limitele şi inadecvarea modelului occidental pentru alte arii
teritoriale în care lipsesc factorii strategici de dezvoltare (P.Baran, A.G. Frank, S.N. Eisenstadt, R.
Bendix, G. Myrdal). Nu poate fi vorba de un simplu transfer de strategii manageriale şi tehnici de
organizare. Trebuie să se producă o profundă transformare a instituţiilor care se caracterizează în
societatea tradiţională prin nediferenţierea lor funcţională (familia, grupul de rudenie, comunitatea
locală, sistemul economic, religia au funcţiuni încreucişate. Alte mutaţii trebuie să se înregistreze la
nivel psiho-social, în plan comportamental, motivaţional şi expectaţional. Pentru ca o societate să
devină modernă, secularizarea de care vorbea Germani trebuie să se extindă asupra câmpului ştiinţei, al
tehnicilor productive şi instituţiilor economice. Se deschide astfel calea pentru o „instituţionalizare” a
schimbării sociale. Aspectele sociale definitorii ale schimbării se grupează în jurul unui nucleu central
comun societăţilor industriale moderne – raţionalitatea structurilor tehnologice şi economice. În
economie se impune diferenţierea instituţiilor specifice – proprietatea, munca, schimbul. În plan social

60
dinamica modernizării se originează în difuziunea unui model ce acoperă intreaga activitate umană;
este vorba de aspecte de ordin intelectual, politic, social propriu-zis, economic şi psihosocial (C. E.
Black).
Tipurile de relaţiile sociale difuze în societatea tradiţională se diferenţiază în societatea
industrială. Parsons avea în vedere cinci cupluri de variabile: afectivitate – neutralitate, particularism –
universalism, difuziune-specificitate, atribuire-realizare, orientare spre ego-orientare spre colectivitate.
Secularizarea produsă pe parcursul trecerii la modernizare favorizează aparuiţia de noi tipuri de
personalitate, cerute de noua situatie. „Tipurile ideale” de personalitate, teoretizate de către sociologi
au o varietate notabilă: idealist, senzitiv, ideatic (Sorokin); filistin, boem, creativ (Znaniecki);
tradiţional, heterodirect, autodirect (Riesman).
Familia suferă importante transformări. Mobilitatea geografică generează o criză a sistemului
parental extins şi provoacă o ruptură în raport cu modelele tradiţionale, ceea ce duce la dezorganizarea
familiei. Are loc nu numai o emancipare a tinerelor generaţii ci şi a femeii. Raporturile între soţi încep
să se elibereze de sub tutela strictă a autoritarismului paternalist tinzând spre recunoaşterea egalităţii
de statut.
În plan demografic încep să se facă simţite tendinţele de restructurare, de la rate mari ale
natalităţii şi mortalităţii la controlul naşterilor şi modificări ale speranţei de viaţă. Alfabetizarea şi
şcolarizarea primară permit accesul la cultură şi mass-media, favorizează formarea unei conştiiţe
sociale şi naţionale dincolo de limtele localismului comunitar tradiţional. Urbanizarea face ca mari
mase de indivizi să migreze dinspre rural spre urban, pe această filieră producându-se un proces rapid
de inserţie în mediul industrial, într-un nou stil de viaţă, total diferit de cel partiarhal din comunităţile
locale abandonate. Creşte participarea straturilor populare în sfera politico-instituţională iar aceasta
determină o mai mare raţionalizare a administraţiei publice.
Stratificarea socială, înregistrează de asemenea profunde modificări, polarizări, reconfigurări de
raporturi între clase datorate schimbărilor economice, de ordin ocupaţional, competiţiei pe piaţa
muncii, noii configuraţii a raportului între cererea şi oferta forţei de muncă. Toate aceste simptome şi
efecte ale tranziţiei sociale şi modernizării pot fi constatate şi în cazul României, atât în perioada
emergenţei modelului industrialist – capitalist, la sfârşitul secolului al XIX-lea, cât şi, ulterior, în
perioada interbelică sau, mai recent, după 1989.
Procesul de globalizare modifică în parte unele date dar el nu este esenţial altceva decât poate
prin amploarea şi rapiditatea transformărilor petrecute, prin extensiunea la scară mondială a circulaţiei
bunurilor, tehnologiei, capitalului, informaţiei şi persoanelor dar şi a sistemelor de valori ale

61
capitalismului, consumerismului liberalismului şi pluralismului politic, ale multiculturalismului şi
universalismului.

62
Bibliografia completă a cursului

1. Abraham Dorel, Introducere în sociologia urbană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991

2. Banciu Dan, Elemente de sociologie juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001
3. Bădescu Ilie, Istoria sociologiei, Editura Economică, Bucureşti, 2001
4. Boudon Raymond (coord), Tratat de sociologie, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997
5. Chelcea Septimiu, Metodologia cercetării sociologice. Metode cantitative şi calitative.
Editura Economică, Bucureşti, 2001
6. Durkheim Emile, Regulile metodei sociologice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1974
7. Giddens Anthony, Sociologie, Editura All. Bucureşti, 2000
8. Goodman Norman, Introducere în sociologie, Editura Lider, f.a.
9. Herseni Traian, Sociologia. Teoria generală a vieţii sociale, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982
10. Mărginean Ioan, Proiectarea cercetării sociologice, Editura Polirom, Iaşi, 2000
11. Mihăilescu Ioan, Sociologie generală, Editura Universităţii Bucureşti, 2000
12. Milca Mihai, Geneza teoriei elitelor. Provocarea neomachiavellienilor, Editura
Economică, Bucureşti, 2001
13. Mihai Milca Identitate românească şi europeană, Editura AGER, Bucureşti

14. Mills Wright Charles Imaginaţia sociologică, Editura Politică, Bucureşti, 1975
15. Stahl Henri H., Tehnica monografiei sociologice, Editura SNSPA, Bucureşti, 2001
16. Voinea Maria, Sociologia familiei, Editura Universităţii Bucureşti, 1993
17. Weber Max, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura Humanitas, Bucureşti,
1993
18. Zamfir Cătălin, Dicţionar de sociologie, Bucureşti. Editura Babel, 1993
Vlăsceanu Lazăr
19. Zamfir Cătălin, Sociologia (manual) Editura Economică, Bucureşti, ed. I 2001; ed. II. 2006
Chelcea Septimiu

63
Scurtă biografie a titularului de curs

MIHAI MILCA

I. Date personale
 Data şi locul naşterii: 27 iulie 1950, Bucureşti
II. Studii
 Doctorat în sociologie (2000)
 1969-1973 – Facultatea de Filosofie – Secţia Sociologie, Universitatea Bucureşti
 1996 – stagiu de documentare – Comitetul pentru mass-media, Consiliul Europei, Strasbourg
III. Experienţa profesională:
 2000 până în prezent – Conferenţiar universitar, Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială –
Universitatea Bucureşti şi Facultatea de Administraţie Publică – Şcoala Naţională de Studii
Politice şi Administrative Bucureşti;
 2006 până în prezent – Director – Direcţia Studii, Documentare şi Monitorizarea Procesului
Electoral, Autoritatea Electorală Permanentă
 1997-2007 – Redactor-şef al cotidianului Economistul şi al Editurii Economice;
 1993-1996 – Director al Direcţiei Analiză – Sinteză în Departamentul Informaţiilor Publice –
Guvernul României;
 1992-1993 – Redactor-şef adjunct – cotidianul Universul românesc;
 1992 – Publicist comentator – săptămânalul Românul;
 1990-1992 – Redactor-şef adjunct – cotidianul Dimineaţa;
 1988-1990 – secretar I Ministerul Afacerilor Externe – Direcţia Cultură – Presă. În perioada
1988-1989: ataşat cultural la Ambasada României din Italia şi director al Bibliotecii Române din
Roma;
 1983-1988 – redactor de rubrică, secretar general de redacţie şi redactor-şef adjunct la cotidianul
Scânteia tineretului;
 1983-1976 – cercetător ştiinţific şi cercetător ştiinţific principal III – Laboratorul de studii şi
cercetări sociologice, Institutul de Proiectare pentru construcţii Tipizate;
 1973-1976 – sociolog – Laboratorul de sociologie urbană, Institutul PROIECT Bucureşti.

64
IV. Activitate publicistică şi editorială:
 Cărţi publicate (lucrări de autor): Propaganda politică. Mit şi realitate în capitalismul
contemporan, Editura Politică, 1981; Geneza teoriei elitelor. Provocarea
neomachiavellienilor, Editura Economică, 2001; Prelegeri de filosofie, Editura Economică,
2002. Holocaust. Radiografia unui genocid, Editura Ager, Bucureşti, 2004. Identitate
românească şi europeană, Editura Ager, Bucureşti, 2005;
 Volume colective: Sociologie, dezvoltare, practică socială, Editura Academiei, 1979; Mic
dicţionar social-politic pentru tineret, Editura Politică, 1981; Tehnocraţie şi conducere
socială, Editura Academiei, 1983; Semnificaţia documentelor sociale, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1985; Enciclopedie de psihosociologie, Editura Economică, 2003.
Enciclopedia operelor fundamentale ale filosofiei politice. Contemporanii 1945-1970,
Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale, 2005; Cunoaşte România,
membru al Uniunii Europene, Editura Economică, 2007; Eugeniu Carada, Editura Albatros,
2007; Ideea naţională şi ideea europeană, Editura Institutului de Ştiinţe Politice şi Relaţii
Internaţionale, 2009.
 Premiul Academiei Române „Dimitrie Gusti“ pe anul 2001 pentru lucrarea Geneza teoriei
elitelor. Provocarea neomachiavellienilor.
V. Alte activităţi:
 Preşedinte, membru fondator al Centrului European de Relaţii Internaţionale şi Studii Strategice
(CERISS) (din 2006);
 Membru al Institutului Internaţional „Jacques Maritain“ cu sediul la Roma (din 2001);
 Membru al Asociaţiei Române de Sociologie şi membru fondator al Institutului Social Român.

65