SCRISORI CĂTRE VASILE ALECSANDRI DE ION GHICA

NICU BĂLCESCU

Odată, ieșind de la școală, apucasem drumul spre casă, luând prin scurta ulicioară care
începea în poarta Colegiului 'Sfântu Sava', între curtea Petrescului și casa cu privor a
egumenului grec al mănăstirii, și se sfârșea în unghiul bulevardului și a stradei Academiei,
unde era de o parte, la dreapta, casa Dobrotineanului, și la stânga, casa Spahiului. Poarta
școalei era la câțiva pași de ușa bisericei, cam în locul unde s-a ridicat statuia lui Lazăr. Acolo
se așezau pe vine în șir, unul lângă altul, merari, simigii și bragagii cu tablalele și panerele lor.
Un găligan de școlar, cât un bivol de mare, tăbărâse pe un băiat slab și pirpiriu, îl trântise la
pământ și-i căra la pumni, căutând să-i ia din mână o bucată de halviță.
Goliatul, căruia toți îi ziceam Sotea, pentru că era de o putere de care numai vărul meu
Mavru îi venea de hac, își petrecea timpul mai mult la poarta școalei, între plăcintari și
salepcii, decât în clasă. Îndată ce cumpăra cineva un covrig sau un măr, el se repezea ca un
erete și i-l smulgea din mână; grație puternicilor săi pumni, răspândise o așa groază printre
băieți, încât mulți îi plăteau tribut în natură sau în parale, ca să nu-i bată sau ca să-i protege în
contra altor camarazi.
De astă dată, însă, găsise împotrivire, băiatul, deși trântit la pământ, dar nu lăsa să-i scape
halvița; o apăra din mâni și din picioare, cu dinții și cu unghiile.
Fie din indignațiune, fie că puteam conta pe camarazii care veneau în urmă, mi-am luat
inima în dinți și m-am aruncat în ajutorul celui slab și asuprit.
Cea dintâi grijă a băiatului când s-a ridicat de la pământ a fost să caute să-și adune după jos
foile caietului său, zdrențuite și risipite în luptă, operație lungă și migăloasă, la care i-am dat
și eu mână de ajutor.

A doua zi când m-am dus la școală, l-am găsit în ușa clasei a IV-a de umanioare; cum m-a
văzut, și-a scos șapca, arătându-mi cu mulțumire caietul, zicându-mi:
'Uite cum l-am dres de bine; noroc, zău, cu dumneata că mi se pierdea, păcat, o grămadă de
muncă'.
Foile rupte erau lipite și cârpite fiecare la locul lor, cu o minuțioasă îngrijire. Dar ce m-a
mirat mai mult a fost să văz pe unele pagine scris cu litere majuscule fraze ca acestea:
'Petru Maior spune ...'
'Fotino zice ...'
'Din Constantin Căpitanul ...'
'După logof. Radu Greceanu ...'
Aceasta m-a mirat cu atât mai mult că p-atunci nu se pomenea în școalele noastre de istorie
națională. D-abia de câteva luni Florian Aaron începuse un curs elementar de istorie generală,
în care vorbea despre asirieni și egipteni; nu ajunsese nici la greci, nici la romani.

La întoarcerea mea din Paris, la anul 1841, ducându-mă să văd pe poetul Alexandrescu la
dejurstfă în Gorgani, unde se afla închis într-o cameră în fundul curții lângă gârlă, după ce am
stat acolo până înnoptase, când am ieșit, ofițerul de pază, după ce închide ușa bine și bagă
cheia în buzunar, îmi zice:
'Vei să te duc și la Nicu Bălcescu? Nu ne vede nimeni, c-au plecat toți de la cancelarie;
numai să nu spui cuiva, că dau de belea.'
 În camera în care am intrat, un tânăr căruia d-abia îi mija mustața pe buze ședea pe
marginea unui pătucean de scânduri, fără alt așternut decât o manta soldățească ghemuită
căpătâi, și o lumânare de seu într-un sfeșnic de pământ, care lumina un Ceaslov, singura carte
ce-i fusese permisă. Acel arestant era băiatul pe care cu câțiva ani îndărăt îl scosesem din
mânile fiorosului Sotea.
......................................................................................................................................................