NURSING ÎN AFECȚIUNI CHIRURGICALE TORACICE ȘI CARDIOVASCULARE

CURS IV
EXPLORAREA FUNCTIONALA A APARATULUI RESPIRATOR

OBIECTIVE:
Explorarea functionala a aparatului respirator urmareste:
 determinarea modului in care aparatul respirator satisface nevoile organismului in stare de
repaus sau in conditiile unei supraincarcari functionale;
 descoperirea starilor incipiente de boala;
 determinarea patogeniei insuficientei respiratorii si a formei acesteia;
 stabilirea capacitatii de munca a bolnavului.

Funcţia cea mai frecvent explorată este ventilaţia pulmonară, care reprezintă circulaţia aerului prin căile
respiratorii superioare şi plămâni. Ventilatia este apreciata prin numeroase teste: volume si capacitati
pulmonare, debite ventilatorii etc.

Metodele curente de explorare sunt:

 spirometria,
 spirografia
 spiroergografia.

1. SPIROMETRIA

CE ESTE SPIROMETRIA?
 Spirometria derivă din cuvintele latine SPIRO (a respira) și METER (a măsura).
 Spirometria este cea mai folosită explorare funcţională respiratorie, o investigație nedureroasă,
ieftină și care durează relativ puțin.
 Poate fi efectuată începând de la vârsta de 6 ani.
 Este un test ce măsoară volumul de aer pe care un individ îl poate inspira sau expira într-o
unitate de timp.
 spirometria este prima etapă în explorările funcționale respiratorii în măsurarea volumelor
mobilizabile.
 Poate fi folosita pentru a diagnostica sau monitoriza unele afecțiuni pulmonare.
Singură, ea nu poate determina volumele pulmonare nemobilizabile, nu poate dovedi concret restricția
și nu pune diagnosticul final, ajută doar la conturarea acestuia.

 În timpul testului de spirometrie, pacientul va expira aer la capacitatea sa maximă într-un

dispozitiv numit spirometru, alcătuit dintr-un cilindru gradat, care comunică cu exteriorul
printrun tub de cauciuc prin care se suflă. Cilindrul gradat este scufundat într-un cilindru mai
mare, plin cu apă. Aerul expirat face ca cilindrul să se ridice peste apă, asistenta citind pe
gradaţie volumul de aer respirat.
Spirometria un test de efort, dar nu este dureros sau invaziv.
 Spirometria durează aproximativ 10-15 minute .
IMPORTANT! Spirometria se efectuează pe stomacul gol, fără ca pacientul să fi consumat cu o oră
înainte alimente, ţigări, cafea, lichide acidulate, alcool sau droguri, respectiv medicamente care ar

1
 putea influenţa testul. Pacientul nu va face efort fizic intens cu mai putin de 30 minute înainte de acest
test.

SCOPUL SPIROMETRIEI
 Diagnosticarea, clasificarea și monitorizarea afecţiunilor care produc alterarea funcției
respiratorii.

CE MĂSURĂM CU AJUTORUL SPIROMETRIEI?

1. Capacitatea Vitală (CV) este volumul de aer ce se elimină printr-o expiraţie maximă ce urmează
unei inspirații maxime; are o valoare normală între 3,5 şi 5 litri, se calculează prin
însumarea VC+VIR+VER, se exprimă în litri sau mililitri; scăderea capacității vitale cu peste 20% din
valoarea teoretică de referinţă este patologică. Scăderea capacității vitale apare în restricţiile
pulmonare (exemple: distrucţiile de parenchim pulmonar,în patologiile neuromusculare, atelectazii,
pleurezii, astm bronşic cronic).
2. Volumul Curent (VC) se exprimă în mililitri şi este volumul de aer care pătrunde în plămâni în
fiecare inspiraţie normală sau care este eliminat în expiraţia normală; valoarea lui medie este de
300-600ml în funcţie de individ şi de frecvenţa respiratorie în acel moment.
3. Capacitatea Vitală Forţată (CVF) se exprimă în mililitri și este cantitatea de aer expirată după o
inspiraţie profundă; în mod normal cele două volume (capacitatea vitală şi capacitatea vitală forțată)
sunt egale la pacienţii cu stare fiziologică foarte bună; capacitatea Vitală Forţată scade în obstrucţia
căilor aeriene prin compresie dinamică (exemple: emfizemul pulmonar şi Bronho-Pneumopatia
Obstructivă Cronică);
4. Debitul Expirator Maxim de Vârf (PEF) măsoara cât de repede poate respira un individ; frecvent
este evaluat alături de capacitatea vitală forţată.
5. Debitul Expirator Forţat (DEF) reprezintă capacitatea vitală forţată fie la 25%, fie la 75%, din
volumul de aer din timpul unei expiraţii forţate care urmează unei inspiraţii forţate;
6. Volumul Tidal este cantitatea de aer inhalată şi expirată în mod normal şi reprezintă 15% din
CV;
7. Volumul Expirator forţat (VEF) este volumul de aer expirat cu putere într-o singură respiraţie,
unde cantitatea de aer expirată poate fi masurată la 1 secundă, la 2 secunde sau 3 secunde;
8. Volumul Expirator de Rezervă (VER) reprezintă 25% din CV, se exprimă în mililitri şi evaluează
diferenţa dintre cantitatea de aer din plămâni după o expiraţie normală şi volumul aerului după ce
are loc o expiraţie forţată.
9. Volumul Inspirator de Rezervă (VIR) reprezintă 60% din CV, se exprimă în mililitri şi reprezintă
cantitatea de aer ce pătrunde în plămâni în cursul unei inspiraţii maxime ce urmează unei inspiraţii
normale;
10. Debitul Expirator Maxim în prima secundă (VEMS=FEV1) este volumul de aer eliminat între
primul sfert din CV și până la eliminarea celui de al 3- lea sfert (FEF 25 – 75 forced inspiratory flow, se
exprimă în %);volumul de aer eliminat între al 2-lea sfert din CV și până la eliminarea celui de al 3-
lea sfert (FEF 50 – 75 forced inspiratory flow, se exprimă în%)

INDICAŢIILE SPIROMETRIEI:
1. diagnosticul unor sindroame pulmonare obstructive;
2. diagnosticul unor sindroame pulmonare restrictive;
3. diagnosticul unor sindroame pulmonare mixte;
4. evaluarea riscului pre-operator;
5. depistarea şi prevenţia efectelor unui tabagism cumulat din antecedente;

2
6. aprecierea evoluţiei naturale, a prognosticului şi a evoluţiei sub tratament a unor boli
pulmonare cronice;
7. pentru a identifica persoanele ce suferă de disfuncţii ale corzilor vocale;
8. de depistare a persoanelor ce prezintă risc de barotraumă ca urmare a scufundării la mare
adâncime;
9. pentru a exclude o boală pulmonară când se suspicionează o afectare extrapulmonară;
10. în expertiza capacitaţii de muncă şi pentru identificarea tulburărilor de la nivelul aparatului
respirator la persoanele expuse noxelor profesionale;
11. pentru a determina reactivitatea bronşică la pacienţii suspectaţi de astm bronşic;
12. evaluarea în vederea diagnosticelor diferenţiale pe baza unor simptome ca: tuse persistentă,
dispnee, wheezing;
13. ajută la identificarea afecţiunilor neuromusculare cronice;
14. monitorizarea reacțiilor adverse ale medicamentelor cu toxicitate pulmonară cunoscută;
15. evaluarea statusului clinic înainte de începerea programelor de activitate fizică intense și în
cadrul programelor de reabilitare medicală, respectiv evaluarea persoanelor aflate în situații cu
implicare medico-legală;
16. test screening pentru a evalua starea de sănătate a respirației; supraveghere epidemiologică /studii
de cercetare; evaluarea stării sănătăţii generale, înaintea începerii programelor ce implică activitate
fizică intensă sau evaluarea pacientului înainte de o intervenție chirurgicală.

MOTIVELE PENTRU CARE UNUI PACIENT I SE INDICĂ SPIROMETRIE

Dacă pacientul a răspuns afirmativ la oricare dintre aceste motive, sfătuiește-l să efectueze o
spirometrie.
– Este sau a fost fumător;
– Respiră mai dificil în ultima perioadă;
– Nu poate urca scările fără a acuza dificultăți de respirație;
– Nu mai poate face activități sportive așa cum obișnuia;
– Este îngrijorat de rezultatele din timpul exercițiilor fizice;
– Tușește de câteva luni sau ani (exemplu: tusea fumătorului);
– Are respirație șuierătoare;
– Are tuse cu expectorație chiar dacă nu este răcit;
– A fost tratat pentru o boală pulmonară (exemplu: inhalator);
– Este îngrijorat de sănătatea plămânilor săi;
– Simte că nu se oxigenează cum trebuie;
– Simte un discomfort când inspiră sau expiră.

CONTRAINDICAŢIILE SPIROMETRIEI
A) Relative:
a) angină pectorală instabilă;
b) anevrism abdominal, anevrism cerebral, anevrism toracic;
c) hemoptizia recentă;
d) pneumotorax în antecedente sau trombembolism pulmonar recent;
e) intervenţii chirgicale recente (oculare, toracice sau abdominale);
f) indiferent de cauză, o durere acută toracică sau abdominală;
g) durere bucală sau facială exacerbată de piesa bucală;
h) demență sau confuzie mentală;
i) vărsături, vertij.
B) Absolute: În prima lună post infarct miocardic acut.

3
MATERIALE NECESARE 
 Materiale sterile: cutie metalică cu piese bucale sterile sau piese bucale de unică folosință,
mănuşi sterile
 Pensă pentru pensat nasul
 Pensă de serviciu
 Spirometrul portabil calibrat prin sistem electronic
 Calculator pentru introducerea datelor pacientului și efectuarea graficelor
 Mască de tifon
 Tăviţa renală
 Scaun
 Materiale pentru spălarea mâinilor
 Recipient cu soluție dezinfectantă pentru piesele bucale folosite
 Recipienți pentru colectarea deșeurilor

PREGĂTIREA MEDIULUI
 Sala pentru investigaţie
 Se vor lua toate măsurile de asepsie şi antisepsie

PREGĂTIREA PACIENTULUI 
Pregătirea psihică
 Se informează pacientul cu privire la efectuarea procedurii: necesitate, importanță, durată.
 Uneori, poate fi utilă mimarea procedurii sau insistarea asupra importanței inspirului amplu şi
a expirului
 Se obține consimțământul informat al pacientului
 Se crează pacientului un climat de siguranță, pentru a asigura cooperarea la examinare şi a
diminua anxietatea
Pregătirea fizică
Cum te pregătești pentru spirometrie?
 Înaintea efectuării testului trebuie evitate:
 hainele strâmte – care împiedică expansiunea toracelui;
 fumatul – cu 1 oră înainte de test;
 alcoolul – cu 4 ore înainte de test;
 mesele copioase – cu 2 ore înainte de test;
 efort fizic intens – cu 30 de minute înainte de test;
 medicație bronhodilatatoare – cu 6, 12 sau 24 ore înainte de test.
 Pacientul îşi va goli vezica urinară înainte de test
 Va purta îmbrăcăminte lejeră, va desface cureaua de la pantaloni şi va îndepărta orice obiect
ce poate limita mișcările cutiei toracice
 Pacientului i se va măsura înălțimea în poziție ortostatică
 Se înlătură proteza dentară, dacă există
 Pacientul poate fi aşezat în poziție șezândă pe un scaun, cu spatele drept și cu capul în
extensie.
 Se introduc datele pacientului în calculator, apoi se va efectua procedura.

PREGĂTIREA ASISTENTULUI MEDICAL 

 Se spală pe mâini
4
 Îmbracă mănuși sterile sau manusi de examinare de unica folosinta
 Îmbracă masca chirurgicala de unica folosinta

SPIROMETRIA – TEHNICA
Tehnica măsurării VEMS (Volumul expirator maxim pe secundă):
o Se conectează aparatul la calculator
o Pacientul va fi așezat pe scaun, cu spatele drept şi capul în extensie
o Se adaptează piesa bucală și i se va da pacientului tubul aparatului în mână
o Pacientului i se va pensa nasul și la comanda asistentei va inspiră adânc, va introduce piesa
bucală în cavitatea bucală i va expira maxim și rapid.
o Se scoate piesa din cavitatea bucală a pacientului și este rugat să respire din nou relaxat.
o Calculatorul va înregistra expirograma
o Se va calcula cantitatea de aer expirat în prima secundă, aceasta reprezintă VEMS-ul.
o Proba se repetă de 2-3 ori până se obțin curbe aproximativ egale.
o Se poate calcula și Indicele Tiffeneau care este un indice de permeabilitate bronșică și se află
prin raportul dintre VEMS și C.V. x 100

VALORI SPIROMETRIE
 Valorile normale ale acestor probe funcţionale ventilatorii se apreciază în raport cu valorile
unor tabele internaționale și se înscriu între 75-80% din valorile ideale.
 Valorile normale ale spirometriei variază în funcție de vârstă, sex, înălțime. Rezultatele pot fi
influențate de prezența patologiilor pumonare. Valoarea normala VEMS este între 75-80%.

CE PROBLEME POT APĂREA ÎN TIMPUL TESTULUI?

 Pentru unele persoane, poate fi dificil să sufle cu putere în spirometru.
 Dacă pacientul se simte obosit sau ușor amețit, trebuie sa se faca o scurtă pauză înainte de a
încerca din nou.
 Se poate întâmpla ca în timpul testului pacientul să inceapa sa tuseasca; în acest caz se opreste
testul (nu se tuseste în spirometru), se elibereaza căile aeriene și apoi se reîncepe.

Îngrijirea pacientului după tehnică

 Dacă tehnica se efectuează în spital, pacientul va fi condus la salon și așezat confortabil în pat
 Se monitorizează respiraţia
 Se urmăreşte tusea și expectoraţia, dacă este cazul
 Se administrează medicamentele conform prescripțiilor medicale

Notarea şi interpretarea tehnicii în foaia de observaţie

Se notează în foaia de observație sau dosarul de îngrijire al pacientului data, numele persoanei care a
efectuat tehnică și rezultatele obținute.

Accidente / incidente
Spirometria are următoarele accidente/incidente:
 Accese de tuse
 Dureri toracice
 Vertij

5
Contraindicații ale spirometriei
 pneumotorax
 hemoptizie

Intepretarea rezultatelor
Spirometria va fi interpretată de către medic.
Se vor analiza:
 CVF (capacitatea vitală forțată)
 VEMS (volumul expirator maxim în prima secundă).

Dacă valorile sunt scăzute, este posibil ca pacientul să prezinte o îngustare (obstrucție) a căilor
aeriene datorată unui astm bronșic, BPOC (bronhopneumopatie obstructivă cronică), sau alte
afecțiuni pulmonare.

2. SPIROGRAFIA

SPIROGRAFIA: permite înregistrarea mişcărilor respiratorii, executându-se măsurători statice şi dinamice.

Spirografia permite inregistrarea miscarilor respiratorii. Se pot efectua toate masuratorile statice si
dinamice.

Tipuri de aparate:
a)     Eutest (spirograf uscat cu burduf) – este un aparat cu
circuit deschis. Tubul prin care expira bolnavul este prevazut
la un capat cu o piesa bucala. In partea stanga a laturii
frontale a aparatului se afla o fanta orizontala prin care se
introduce hartia inscriptoare. Pe aceasta un varf inscriptor
traseaza curba expirogramei.
Hartia tip Eutest pe care se inregistreaza expirograma este
gradata in unitati de volum si de timp (pe orizontala se poate
citi volumul de aer expirat in ml, pe verticala timpul exprimat
in secunde).
Expirograma

b) Expirograful Godart       este un aparat cu circuit inchis.

Este alcatuit din: spirometru asociat cu kimograf pe care se
inregistreaza; barbotor cu hidrat de potasiu sau carbonat de
calciu pentru captarea CO2    si un dispozitiv pentru dirijarea
in sens unic a curentului de aer.
c) Pneumoscreen (computerizat). Un microprocesor electronic valorifica manevrele respiratorii astfel
ca datele obtinute sunt interpretabile imediat, aparatul avand incadrat in memoria sa electronica
valorile teoretice ale individului, iar rezultatul real apare calculat pe ecran in procente.

A. Determinarea probelor ventilatorii la aparatul EUTEST

Materiale necesare:
• aparat;
• piese bucale;
• pensa pentru pensat nasul, pensa de servit;
• recipient cu solutie dezinfectanta pentru piesele folosite;
6
 • scaun.

Etape de executie:
a)     Pregatirea materialelor.
• Se verifica aparatul, se pregatesc piesele bucale sterile si restul materialelor necesare.

b)     Pregatirea bolnavului:
• Bolnavul este anuntat, cu o zi inainte, ca examinarea se executa dimineata pe nemancate sau la
3-4 ore de la masa.
• Bolnavii nu vor folosi nici un fel de medicatie excitanta sau depresiva a centrilor respiratorii cel
putin cu 24 ore inainte.
• In ziua examinarii, asistenta care executa proba asigura repaus fizic si psihic fiecarui bolnav circa
30 minute inainte de proba.
• Bolnavul va fi asezat pe scaun in pozitie comoda.
• I se explica proba pentru a se obtine cooperarea lui.
c)     Executarea probei:
• Asistenta va lua piesa bucala cu pensa si o va adapta la capatul liber al burdufului.
 Bolnavul, asezat comod, preia in mana tubul burdufului cu piesa bucala adaptata.
 Asistenta va pensa nasul bolnavului.
 La comanda asistentei bolnavul va inspira adanc din aerul atmosferic si va introduce piesa
bucala in gura; buzele se vor strange astfel incat sa nu iasa aer pe langa piesa bucala, apoi se
expira maxim si profund.
 Se scoate piesa bucala din gura bolnavului, care este lasat sa se odihneasca.
 Proba se repeta de mai multe ori pana cand se obtin 2-3 curbe egale sau cvasiegale.
 Rezultatul se citeste pe hartia de tip Eutest. Curba inscrisa se numeste expirograma.

B. Determinarea probelor ventilatorii la aparatul Godart

Etape de executie:
a)     Pregatirea bolnavului. Aceeasi ca si la „Eutest”.
b)     Racordarea bolnavului la aparat:
 Se racordeaza bolnavul la aparat prin intermediul piesei bucale.
 Se solicita bolnavului sa respire linistit cateva secunde pentru acomodare.
 I se penseaza nasul.
 Bolnavul respira linistit, obisnuit 30-40 secunde, cu supapa aparatului deschisa.
 Se inchide circuitul si se pune aparatul in pozitie de inregistrare.
c)     Inregistrarea volumului curent (V.C.):
 Se inregistreaza 2-3 minute volumul curent prin respiratie linistita, normala.
d)     Inregistrarea capacitatii vitale (C.V.):
 Se solicita bolnavului sa faca o inspiratie maxima urmata imediat de o expiratie maxima.
 Se repeta proba pana la obtinerea a trei curbe egale sau cvasiegale.
 Curba inscrisa arata C.V. reala si se numeste spirograma.

Spirograma

7
e)     Repaus.
 Bolnavul este lasat sa se odihneasca prin deschiderea supapei.
f)      Determinarea V.E.M.S. –ului:
 Se reia proba pentru determinarea V.E.M.S.-ului, se solicita bolnavului sa faca o inspiratie
maxima, urmata de o expiratie fortata maxima (V.E.M.S.-ul se inregistreaza fixand aparatul la
viteza de 1200 ml/s).
 Se repeta proba pana se obtin trei curbe egale sau cvasiegale.
 Bolnavul se decupleaza de aparat.
 Se masoara cantitatea de aer expirat in prima secunda; aceasta reprezinta V.E.M.S.-ul.
g)     Consemnarea datelor necesare calcularii parametrilor:
 Se solicita datele necesare pentru calcularea parametrilor: numele, prenumele, varsta, sexul,
inaltimea, greutatea bolnavului.
 Se noteaza temperatura camerei, presiunea atmosferica, umiditatea aerului atmosferic.

3. SPIROERGOGRAFIA

SPIROERGOGRAFIA = test de efort, cu ajutorul caruia se analizeaza: capacitatea de adaptare a

respiratiei la solicitari suplimentare, limitele acestei capacitati si se pun in evidenta modificari
functionale neevidentiate in repaus (acest test este comun aparatului cardiovascular si respirator).
In timpul testului se urmaresc: parametrii respiratori, cardiaci si umorali (ventilatia pulmonara,
eliminarea CO2, consumul de O2, saturatia sangelui arterial in O2, pulsul, T.A. etc.).
Testele de efort se pot efectua in doua feluri:
- se pastreaza intensitatea efortului de la inceput,
- pacientul este supus la efort treptat, cu perioada de repaus si apoi se mareste
intensitatea efortului pana la limita capacitatii, cand nu mai creste consumul de O 2, iar in
sange apar valori scazute ale oximetriei.
Materiale necesare: spirograf, oximetru cu celula fotoelectrica ce se aplica pe lobul urechii; aparat de
mare tehnicitate pentru efort dozat: bicicleta ergometrica, covor rulant etc.
Etape de executie:
a)     Pregatirea bolnavului de examinat:
Medicul decide daca persoana nu prezinta afectiuni care contraindica proba de efort.
Daca persoana este apta pentru aceasta proba, se pregateste ca si pentru spirografie, iar inainte de a
efectua proba se determina frecventa cardiaca, T.A., E.C.G. si frecventa respiratorie.
b)     Determinarea parametrilor urmariti inainte de efort:
 Bolnavul se conecteaza la spirograf.
 Pe lobul urechii se aplica celula fotoelectrica a unui oximetru.
 Se determina volumele pulmonare, debitele ventilatorii inainte de a supune persoana la efort.
 Dupa determinarea parametrilor, pacientul respira in repaus pana la stabilirea echilibrului
respirator.
c)     Determinarea parametrilor in timpul efortului:
 Bolnavul este invitat sa execute un lucru mecanic dozat (bicicleta ergometrica, banda rulanta
etc) cu aceeasi intensitate, urmarindu-se modul de adaptare a organismului. Persoana
examinata trece prin 3 faze functionale la efort:
 faza de adaptare – se caracterizeaza prin cresterea valorilor functionale evaluate inainte de
efort (dureaza 2-3 min);
8
  faza de echilibru functional – parametrii functionali raman la valori crescute;
 faza de revenire – este perioada dupa intreruperea efortului, in care parametrii functionali
revin la valorile initiale din repaus, in mod normal in 3-5 min. Daca aceasta perioada este mai
lunga inseamna ca organismul are o capacitate de efort deficitara.
SCINTIGRAFIA PULMONARA

Definitie:
= metoda de explorare a plamânilor cu ajutorul izotopilor radioactivi introdusi prin perfuzie i.v.
sau pe cale inhalatorie.
= Se efectueaza la serviciul de medicina nucleara
Indicatii:
 diagnosticul emboliei pulmonare
 diagnosticul neoplasmului pulmonar
 bilant etiologic in HTA pulmonara cr
 bilant functional preoperator in pneumectomie

Pregatirea bonavului si materialelor:

Psihica:
- se informeaza pacientul, se ia consimtamintul.Femeile insarcinate nu au voie sa faca aceasta
investigatie
Fizica:
- se avertizeaza bolnavul sa nu manince in dimineata examenului
- se intrerupe medicatia cu o zi inainte
- se aseaza in decubit dorsal pe masa de investigatie
- se pregateste substanta radioactiva: Technetiu 99, fiole pentru administrarea intravenoasa sau
Xenon133, care se administreaza inhalator.
Tehnica:
- Este efectuata de medic.
- Asistenta pregateste materialele, pacientul si serveste medicul
Metode de efectuare:
1.Scintigrama de perfuzie:
-se administreaza in perfuzie  IV substanta radioactiva. Dupa injectare substantei se distribuie in functie
de debitul de perfuzie pulmonara si se blocheaza in capilarele pulmonare, apoi cu pacientul asezat in
decubit dorsal va prelua imagini de la nivelul plaminilor cu ajutorul unei camere scintigrafice; se
inregistreaza pe hirtie imaginile selectate

2.Scintigrafia cu ventilatie:
-se cere pacientului, inainte de examen, sa inhaleze prin inspir profund substanta radioactiva, apoi sa-si
tina respiratia 10 sec inainte de un alt inspir.
Pacientul se aseaza in decubit dorsal si cu ajutorul camerei de scintilatie se vizualizeaza aria pulmonara.

ANALIZA GAZELOR

 Cantitatea de oxigen si dioxid de carbon din sangele arterial, ca si presiunea partiala a acestor
gaze in sange furnizeaza informatii importante privind eficienta functiei globale pulmonare.
 Determinarea cantitatii de oxigen in sange se poate face prin metode chimice si fizice.
 Metoda chimica

9
 o recoltarea sangelui se face evitand contactul cu aerul atmosferic (procedeul Van Slyke).
Determinarea se poate face si cu microechipamentul Astrup in care se recolteaza sange
capilar in tuburi/vacutainere heparinizate (LiHeparina). Cu acesta se poate determina si
presiunea acestor gaze.
 Metoda fizica (pe cale nesangeranda) – se face cu ajutorul oximetrului care se aplica pe
pavilionul urechii.
 Determinare continutului de dioxid de carbon a sangelui arterial se face cu aceeasi tehnica.
 Valorile normale – in jur de 20 vol. oxigen la 100 ml sange (20 vol% O 2) si 53-57 vol% CO2 (sau 27
mEq/l).
 Presiunea O2 este mai mare in aerul atmosferic decat in aerul alveolar, sangele venos si arterial.
 Presiunea CO2 este mai mica in aerul atmosferic decat in aerul alveolar, sangele venos.

PROBE FARMACODINAMICE

– urmaresc depistarea unor tulburari in motricitatea peretilor arborelui bronsic. Sunt folosite pentru
diagnosticarea formelor latente de astm bronsic.
Materiale necesare: 
 spirograf,
 substanta bronhoconstrictoare sau bronhodilatatoare,
 trusa de urgenta (in caz de crize dispneice).
Testul bronhoconstrictor - se efectueaza cu acetilcolina 1%, histamina 1‰ administrata sub forma de
aerosoli.
Testul bronhodilatator - se executa cu Aleudrina 1% (sau cu Novodrin, Alupent, Astmopent,
Salbutamol, Berotec) administrata tot prin aerosoli.
Etape de executie:
a)     Pregatirea bolnavului.
 Se fac aceleasi pregatiri ca si pentru spirografie.
b)     Pregatirea materialului.
 Se pregateste materialul necesar pentru inregistrarea V.E.M.S.-ului.
c)     Racordarea bolnavului la spirograf.
 Bolnavului i se determina V.E.M.S.-ul dupa metoda descrisa (spirografia cu aparat Godart).
d)     Administrarea substantelor bronhomotoare.
Testul bronhoconstrictor
 Se administreaza bolnavului acetilcolina 1% timp de 30 s.
 Testul se face foarte prudent, bolnavul este urmarit cu atentie deoarece poate face criza
dispneica, ceea ce impune a se administra imediat aerosoli cu Aleudrina sau alt derivat similar.
 Testul este pozitiv daca V.E.M.S.-ul scade cu mai mult de 10%-15% fata de valoarea initiala
(bolnavii astmatici raspund pozitiv acestei probe, V.E.M.S.-ul scade cu peste 20%).
Testul bronhodilatator (cel mai des utilizat)
 Dupa determinarea V.E.M.S.-ului se administreaza bolnavului Aleudrina 1% (sau una din
substantele amintite mai sus) prin aerosoli, timp de 3 min sau sub forma de spray (doua
pulverizari).
 Daca V.E.M.S.-ul creste cu peste 10% atunci testul este considerat pozitiv (la astmatici si
bronsici creste cu peste 20%).
e)     Racordarea la spirograf pentru a repeta V.E.M.S.-ul.
 Se determina din nou V.E.M.S.-ul, fie imediat, fie dupa o pauza, in functie de timpul de eficienta
maxima a preparatului bronhodilatator intrebuintat.

10
INVESTIGATII SPECIFICE BOLILOR APARATULUI RESPIRATOR:
1. Saturatia gazelor in sangele arterial
2. Radiografia pulmonara standard
3. Bronhofibroscopia
4. Toracocenteza
5. I.D.R. la tuberculina (Reactia Mantoux)
6. Spirometria

INTERVENTII SPECIFICE BOLILOR APARATULUI RESPIRATOR:

1. Dezobstruarea cailor respiratorii
2. Oxigenoterapia
3. Aerosoloterapia
1. DEZOBSTRUAREA CAILOR RESPIRATORII
- este absolut necesara la pacientii care prezinta secretii traheo-bronsice abundente,
vascoase ce nu pot fi eliminate prin tuse sau la care tusea este ineficienta.
Dezobstructia asigura permeabilitatea cailor respiratorii si amelioreaza respiratia. Se realizeaza
prin mijloace simple, aplicabile in orice serviciu, de catre asistentul medical. Acestea sunt:
a. hidratarea orala a pacientului
- este eficace pentru functionarea sistemului mucociliar
- la un pacient cu hidratare adecvata, o tuse slaba poate disloca secretiile;
- se recomanda circa 2 l de lichide/zi.
b. tapotamentul
- consta in lovituri usoare, cu partea cubitala a mainii in
regiunea interscapulara, timp de 1 – 2 minute. Tapotajul se
efectuează cu mâna ţinută sub formă de cupă şi determină
compresia prin intermediul aerului captat între mână şi
piele a segmentului pulmonar adiacent fără lezarea
peretelui toracic.
- incheietura mainii trebuie sa fie relaxata, cotul in flexie;
- toracele pacientului trebuie sa fie acoperit;
- pacientul este rugat sa respire lent si adanc;
- este contraindicat la pacientii cu osteoporoza, fracturi costale sau tulburari de
coagulare.
c. vibratia
- Vibraţiile toracice se efectuează în timpul expirului cu
mâinile ţinute una peste cealaltă.
- Mâinile se aşează pe peretele toracic corespunzător
segmentului pulmonar interesat şi se aplică mişcări
vibratorii în timpul expirului, astfel creşte presiunea
intrapulmonară, ajutând la eliminarea secreţiilor.

11
 - Pacientul este rugat sa inspire adanc pe gura si sa expire lent pe nas;
- in timpul expiratiei, se aplica cu mana pe toracele anterior, o presiune usoara si
oscilatorie;
- dupa 5 expiratii pacientul este incurajat sa tuseasca si sa expectoreze.
Contraindicaţii:
• în cazurile în care nu putem mobiliza pacientul,
• în caz de hipertensiune intracraniană,
• reflux gastric,
• infarct miocardic acut,
• intervenţii chirurgicale oftalmologice,
• hemoragii,
• fistulă bronho-pulmonară,
• traumatism toracic,
• abcese pulmonare,
• chirurgia vaselor mari.
Tapotajul şi vibraţiile toracice se utilizează ca metode adjuvante pentru drenajul postural, ajutând
la mobilizarea secreţiilor din căile aeriene mici spre cele de calibru mai mare de unde sunt aspirate sau
eliminate prin tuse.
d. drenajul postural ( este descris
mai mult in cursul nr. III)
- este un procedeu
pozitional care permite
drenarea secretiilor
traheobronsice;
- se aplica pacientilor care
nu prezinta dispnee
marcata sau anxietate;
- asistentul medical verifica
prescriptia medicului
pentru aceasta procedura
si identifica segmentul
pulmonar care trebuie
drenat (drept sau stang);
- se obtine consimtamantul
pacientului si se asigura
colabnorarea in timpul
procedurii;
- pacientul va fi asezat,
alternativ, pentru perioade
scurte (5 – 10 minute), in
pozitii de drenaj:
 decubit lateral drept, decliv
(45O);
 decubit lateral stang, decliv
(45O);
12
  aplecat in fata (45O);
 aplecat pe spate (30o – 40 o);
- la sfarsitul fiecarei pozitionari, pacientul va fi solicitat sa respire profund si sa tuseasca
eficient pentru eliminarea sputei;
- se capteaza expectoratia intr-un recipient cu capac;
- se ajuta pacientul sa-si clateasca gura;
- se noteaza procedura, caracteristicile respiratie, culoarea si aspectul tegumentului.

2. OXIGENOTERAPIA
- Definitie: Oxigenoterapia reprezintă administrarea oxigenului pe cale inhalatorie, în
scopul îmbogățirii aerului inspirat cu oxigen în concentrații diferite, putându-se ajunge
până la 100%
- Oxigenoterapia constă într-un aport adecvat de oxigen, care vizează creşterea fracţiunii
de oxigen in aerul inspirat, a presiunii parţiale a oxigenului dizolvat in plasma si a
saturaţiei hemoglobinei la valori de peste 90%, fără ca oxigenul sa producă efecte toxice.
- Oxigenoterapia nu este o măsura terapeutică definitivă și nu poate substitui tratamentul
bolii de bază.
Principiile oxigenoterapiei

      Hipoxia este o condiţie patologică întâlnită în mai multe afecţiuni care scad oxigenul alveolar sau
prin diminuarea hemoglobinei, prin tulburări în sistemul circulator sau în cazul diferitelor afecţiuni care
interferă cu difuziunea pulmonară. Există patru forme de hipoxie:

• hipoxemie (scăderea presiunii şi a cantităţii de oxigen de la nivelul sângelui arterial;

• anemică (scăderea capacităţii de a transporta oxigenul în sânge);
• circulatorie (reducerea fluxului sanguin);
• histotoxică (incapacitatea celulară de a folosi oxigenul).

      În mod normal, saturația oxigenului în sângele periferic este de 96 – 98 mmHg, sau matematic se
calculează după formula: 100,1 – 0,323 x (vârsta în ani ± 5 mmHg). Corectarea sau ameliorarea
acesteia este imperios necesară pentru o evoluţie favorabilă a pacientului, pe de o parte din cauza
disconfortului psihic pe care îl creează, iar pe de altă parte, recuperarea stării de sănatate se face mai
rapid în condiţii de oxigenare sanguină corecte. Nu trebuie uitat că hipoxia se însoţeşte de
hipercapnie, reprezentată de creşterea presiunii parțiale a dioxidului de carbon  peste valoarea de
40 mmHg care epuizează lent musculatura respiratorie scade forţa musculară, scade afinitatea
hemoglobinei pentru oxigen, scade încărcarea oxigenului în capilarele pulmonare, alterează
metabolismul aerob.

      Este util să cunoaştem şi să prevedem necesitatea administrării de oxigen şi de aceea au fost

stabilite nişte grupe de bolnavi cu risc:

• pacienţi vârstnici (mai ales peste 80 de ani), la care gradul de oxigenare a sângelui scade rapid,
odată cuperformanţele respiratorii, cu creşterea spaţiului mort fiziologic şi a gradientului
alveolo – arterial al oxigenului;
• pacienţii obezi, mai ales cei ce depăşesc cu peste 30% greutatea ideală;
• pacienţii cu afecţiuni cardio – pulmonare preexistente;
13
 • pacienţi mari fumători;
• pacientii ce au suferit intervenţii chirurgicale toracice sau în etajul abdominal superior, care
predispun la un deficit ventilator mecanic prin mecanism antalgic;
• pacientii operaţi în urgenţă;
• pacienţi care au suportat intervenţii chirurgicale de peste 3 – 4 ore;
• pacienţi care au suportat, intervenţii chirurgicale cu anestezie generală, la care s-au descris, în
primele 24 de ore postoperator, perioade de apnee de peste 70 cu o durată între 10 – 45 de
secunde.

      Prin oxigenoterapie, se creşte aportul de oxigen al aerului atmosferic peste 20% cât este normal.
Odată cu creşterea oxigenului la nivel pulmonar se produce creşterea gradientului de presiune între
sânge şi ţesuturi cu o mai bună oxigenare tisulară şi totodată se produce şi saturarea hemoglobinei cu
oxigen.

INDICAŢII ALE OXIGENOTERAPIEI

Oxigenoterapia este indicată în cazurile în care pacientul păstrează automatismul mişcărilor

      
respiratorii, iar alterarea mecanicii respiratorii nu este atat de importantă încat să necesite ventilaţie
mecanică, presiunea parțială a oxigenului este sub < 60 mmHg, saturația oxigenului în sângele
periferic < 90%.

Principalele indicații pentru oxigenoterapie sunt:

• afecţiunile respiratorii în care este redusă aria schimburilor gazoase între sânge şi aerul alveolar
(pneumonie, boli obstructive cronice ale căilor respiratorii, infarct sau embolie pulmonară, astm
bronşic, etc.);
• leziuni toracice cu disfuncţiiventilatorii de tip antalgic (fracturi costale, fracturi sternale, contuzii
musculare, etc.);
• boli cardiace cu reducerea debitului sistemic (infarct de miocard, insuficienţa cardiacă congestivă,
şoc cardiogen, etc.);
• scăderea capacităţii de transport a oxigenului (hemoragii cu reducerea masei eritrocitare)- anemii;
• medicaţie care afectează funcţia respiratorie;
• pneumotorax;
• debit cardiac scăzut;
• edem pulmonar acut;
• stările febrile care cresc consumul de oxigen al organismului.
• hipoxii respiratoriii si circulatorii; hipoxii apărute in situaţii speciale (oxigenoterapia prin membrana
extracorporeală sau prin schimbătoare de gaze intravascular)
• complicatii postoperatorii;
• infectii severe

      Indicaţia de oxigenoterapie este pusă de medicul specialist, cu precizarea concentraţiei,

temperaturii şi a umidităţii gazului inhalat.

Stările clinice curente, cu hipoxemie / hipercapnie în care este indicată oxigenoterapia, sunt:
• oprirea cardiacă şi respiratorie
• insuficienţele respiratorii de tip I şi II
• insuficienţa cardiacă cu infarct miocardic,
14
 • şocul de orice etiologie,
• creşterea nevoilor metabolice (arsuri, politraumatisme, infecţii severe), stări postoperatorii şi
intoxicaţiile cu oxid de carbon.
- Suplimentul de O2, apare necesar la un Pa O2 (presiunea oxigenului arterial) sub 60mmHg, o Sa O2
(saturatia de O2 ) sub 90% şi un DO2 (delivery O2 ) sub 400ml/min.
Oxigenoterapia trebuie monitorizată prin:
- pulsoximetrie,
- determinarea gazelor din sânge,
- a pO2 din sângele venos amestecat
- prin calcularea fracţiunii de şunt.
În hipoxemiile moderate, oxigenoterapia se efectuează prin metode neinvazive în ventilaţie
spontană.
Odată cu scăderea PaO2-ului <60mmHg şi creşterea PaCO2- ului >60mmHg, se practică intubaţia
endotraheală, oxigenoterapia devenind o componentă de bază a suportului ventilator cu variate
moduri de ventilaţie.

MANIFESTARI DE DEPENDENTA legate de oxigenarea insuficienta:

- fatigabilitate, agitatie;
- respiratie superficiala (frecventa crescuta);
- ortopnee;
- miscari ale aripilor nazale;
- cianoza pielii, buzelor si unghiilor;
- cefalee, ameteli, somnolenta;
- confuzie, agresivitate.
CONTRAINDICAŢII ALE OXIGENOTERAPIEI
      La o parte dintre bolnavi, mecanica ventilatorie fie este compromisă, fie este ineficientă ceea ce
face necesar efectuarea de manevre complementare de protezare respiratorie şi ventilaţie mecanică
pentru compensarea deficitului de oxigen.

      Principalele contraindicații pentru oxigenoterapie sunt:

• bolnavi în apnee sau cu mişcări ventilatorii minime ori ineficiente (anestezie generală, infarct miocardic
masiv, disfuncţii nervoase centrale, supradozaj droguri, medicamente etc.);
• insuficienţe respiratorii la bolnavi cu hipercapnie şi hipoxie severă (boli obstructive pulmonare cronice);
• traumatisme toracice grave cu ineficacitate a mecanicii toracice (de exemplu, volet costal masiv cu
respiratie paradoxală);
• bolnavi cu risc de compromitere a ventilaţiei spontane (stări patologice critice, precomatoase sau
comatoase);
• obstrucţie laringiană, edem laringian masiv sau al corzilor vocale, spasm laringian;
• pneumotorax masiv, mai ales cu supapă.

MATERIALE NECESARE:

15
 - sursa de oxigen: priza de perete, dispozitivul portabil, butelia de oxigen concentrat sau
unitatea cu oxigen lichid;
- barbotorul sau umidificatorul – pentru umidificarea O2 ;
- debitmetru – un indicator folosit pentru a regla cantitatea de oxigen furnizata
pacientului si care este atasata sursei de oxigen;
- canula nazala – care se introduce in narile bolnavului;
- sonda endonazala – care se introduce pe una din fosele nazale pe o distanta egala cu
distanta de la aripa nasului pana la tragus;
- ochelari de oxigen, cort de oxigen (mai rar);
- masca buconazala cu sau fara reinhalarea aerului expirat, utilizata pentru pacientii care
au nevoie de terapie cu oxigen pe termen mai lung.
INTERFEȚE UTILIZATE ÎN ADMINISTRAREA OXIGENULUI
1.Mască cu rezervor – “The non rebreathing mask”

♦ se poate asigura un debit de oxigen(10-15 l / min) și un FiO₂ de 0.8-0.95(fracție

inspirată a O₂=FiO₂);

2.Mască cu reinhalare parțială -“The partial rebreathing mask”

♦ ajută la livrarea unor concentraţii crescute de O₂ la un flux redus;

♦ la 6 L/min eliberează o concentraţie de oxigen de 40-50 %, iar la 10-

15L/min de 60 %;

♦ se poate ajunge la un FiO₂ de 0.7-0.85;

3.Mască Venturi

♦ asigură un FiO₂ controlat de 24%, 28%, 35%, 40% sau 60%. FiO₂=20%
+(4xdebit de O₂ în l/min);

4.Mască facială simplă

♦ cu un debit de oxigen de 5-15 l/min, o mască facială simplă asigură un FiO₂ de

0.40-0.60.

TEHNICA OXIGENOTERAPIEI

16
 Există mai multe considerente anatomice în funcţie de care se fac indicaţiile şi tipul de dispozitiv
utilizat. Distanţa între corzile vocale în repaus este de 6 mm, astfel că apariţia unui edem al mucoasei
ce creşte cu 2 mm grosimea unei corzi vocale reduce această distanţă la un spaţiu aproape virtual, cu
consecinţe respiratorii grave. Trebuie avut în vedere posibilitatea prezenţei unor deviaţii de sept
nazal, prezenţa adenoiditelor (polipilor nazali) care fac ineficientă oxigenoterapia nazală.
Există trei tipuri distincte de pregătire:
- a bolnavului,
- a camerei
- a materialului.

 Pregătirea bolnavului
- pregatirea psihica – se face la pacientii constienti, si consta in:
 informare,
 explicare,
 obtinerea consimtamantului.
Pacientului i se va explica necesitatea, utilitatea şi modul de desfăşurare a manevrei, pentru a a
creşte complianţa faţă de tehnică.

- pregatirea fizica:
 se face dezobstructia cailor respiratorii superioare;
 se instruieste pacientul sa ramana la pat in timpul administrarii si sa evite
manipularea unor obiecte gen bricheta, pentru ca oxigenul este un gaz
combustibil care intretine arderea;
 se masoara distanta de la nara la tragus;
 se introduce sonda nazala sterila pe distanta masurata si se fixeaza cu leucoplast
pe obraz sau se aplica masca pe gura si pe nas si se fixeaza cu banda elastica
reglabila;
 se regleaza presiunea si debitul de administrare la 4 – 6 l/min sau in functie de
recomandarea medicului;
 se supravegheaza comportamentul bolnavului in timpul oxigenoterapiei;
 se monitorizeaza functiile vitale: R, P, TA, saturatia in oxigen a sangelui arterial cu
ajutorul pulsoximetrului.

Poziţia bolnavului în timpul desfăşurării tehnicii:

- bolnavii cu pneumonectomie - trebuie să stea în decubit lateral pe partea cu plămânul
sănătos pentru a creşte, prin mecanism gravitaţional , cantitatea de sânge din capilarele
alveolare şi implicit creşte gradul de încarcare cu oxigen.
 Pregătirea camerei constă în luarea tuturor măsurilor pentru prevenirea incendiului care ar
putea izbucni datorită concentraţiei mari de oxigen.
 Pregatirea materialului constă în verificarea funcţionalităţii şi etanşeităţii şi se va verifica
funcţionarea sistemului de alarmă.

17
      Se aşează pacientul într-o poziţie confortabilă, se umple umidificatorul cu apă sterilă, până la nivelul
prevăzut de producător, se ajustează fluxul de oxigen la debitul prevăzut şi se va verifica prezenţa
fluxului de oxigen umidificat la nivelul măştii pentru a ne asigura de buna funcţionare a sistemului. Se
instalează masca sau canula de oxigenoterapie şi se fixează pentru a preveni deplasarea ei. În caz de
urgenţă, se administrează un flux mai mare de oxigen până se ameliorează starea pacientului după
care se trece la administrarea fluxului recomandat.
      Iniţial, pacientul este ţinut sub observaţie până când starea generală a acestuia se va îmbunătăţi.
Manevra este de obicei executată de asistenta de la salon sau din terapie intensivă la recomandarea
medicului. După terminarea manevrei, se închide fluxul de oxigen, echipamentul se plasează în
siguranţă şi se va consemna tehnica şi rezultatele ei în foaia de observaţie. Asistenta trebuie să
semnaleze medicului care a recomandat oxigenoterapia orice modificare semnificativă apărută.
      În timpul oxigenoterapiei pe mască trebuie avut în vedere că există probleme de comunicare a
bolnavului şi totodată acesta nu se poate alimenta, probleme care nu apar la oxigenoterapia pe canulă
nazală. De aceea utilizarea măştii se face doar în cazul în care cantitatea de oxigen necesară este mare.

SUPRAVEGHEREA PACIENTULUI DUPĂ PROCEDURĂ

 se supraveghează pacientul şi se controlează frecvent permeabilitatea sondei, se observă

faciesul, semnele vitale (respiraţia în special), culoarea tegumentelor, starea de conştienţă;
 se asigură îngrijirea nasului şi cavităţii bucale deoarece O₂ usucă mucoasa oro-faringiană;
 se monitorizează saturația pacientului utilizând fie puloximetria, fie gazometria arterial în
funcție de starea pacientului;
 se notează data şi durata oxigenoterapiei şi debitul /min.

INCIDENTE, ACCIDENTE, COMPLICAŢII ALE OXIGENOTERAPIEI

 dacă recipientul pentru barbotarea oxigenului se răstoarnă, lichidui poate fi împins de oxigen în
căile respiratorii ale pacientului, asfixiindu-l;
 în cazul utilizării prelungite a oxigenului, în concentrații mari sau la presiuni ridicate, pot apărea:
o iritare locală a mucoasei;
o congestie și edem alveolar;
o hemoragie intraalveolară;
o atelectazie(este o maladie caracterizata prin lipsa gazului din alveole) ;
o pătrunderea gazului în esofag duce la distensie abdominală.

Trebuie schimbată frecvent poziţia acestora la cel puţin șase ore. Reducerea capacităţii de curăţare
a epiteliului ciliat duce la acumularea de mucus în căile respiratorii proporţional cu debitul şi durata
oxigenoterapiei.
Bolnavul este pus să execute manevre de eliminare a secreţiilor traheo – bronşice prin tuse şi
tapotaj sau se fac aspiraţii traheale.
 Este important ca administrarea suplimentară de oxigen să fie monitorizată, ca eficienţă, pentru
a evita accidentele care se pot produce.

AVANTAJE
•simplitatea sistemului;
•fără risc de epistaxis;
•costuri mici;
18
• se pot utiliza la cei cu obstrucţie nazală.

DEZAVANTAJE
•disconfortul;
•interferenţe cu alimentarea;
•hidratarea;
•expectoraţia.

PRECAUŢII ÎN UTILIZAREA SURSELOR DE OXIGEN

 deoarece oxigenul favorizează combustia, prezența sa trebuie atenționată;
 pacienții și vizitatorii vor fi atenționați asupra pericolului fumatului sau al unei flăcări în preajma
sursei de oxigen;
 se vor verifica echipamentele electrice din încăperea respectivă;
 se vor evita utilizarea materialelor generatoare de electricitate statică(materiale sintetice) şi a
materialelor inflamabile (uleiuri, alcool);
 aparatele de monitorizare sau aspirare vor fi plasate în partea opusă sursei de oxigen;
 transportul buteliilor cu oxigen se va face pe cărucioare, evitându-se lovirea lor în timpul
transportului;
 buteliile cu oxigen vor fi așezate în poziție verticală, pe un suport și fixate de perete cu inele
metalice, departe de calorifer sau sobă;
 cunoașterea de către personalul care manevrează oxigenul, a locului de amplasare a
extinctoarelor și a modului de utilizare a acestora.

BENEFICIILE OXIGENOTERAPIEI PRECOCE

 Reversia/ameliorarea policitemiei(poliglobuliei);
 Ameliorarea hipertensiunii pulmonare;
 Ameliorarea funcției ventriculului stâng și drept;
 Creșterea toleranței la efort;
 Corectarea hipoxemiei;
 Reducerea dispneei;
 Ameliorarea funcției cerebrale;
 Îmbunătățirea calității vieții și a supraviețuirii.

MONITORIZAREA OXIGENOTERAPIEI
 prin tehnici invazive: gazometria arterială;
 prin tehnici non-invazive: pulsoximetria, măsurarea transcutană a PO₂, monitorizarea aerului
inspirat sau expirat.

CONCLUZIE
Oxigenoterapia reprezintă o tehnică de nursing importantă folosită atât la pacienții cu afecțiuni
acute, cât și la bolnavii cronici. Asistentul medical trebuie să fie conștient de riscurile și de beneficiile
oxigenoterapiei și de sistemele de monitorizare necesare pentru a permite administrarea sigură și
eficientă.

19
3. ADMINISTRAREA DE AEROSOLI = AEROSOLOTERAPIA - NEBULIZAREA
DEFINITIA: Administrarea de aerosoli sau nebulizarea reprezinta transformarea unei
substante/solutii medicamentoase, cu ajutorul unui aparat de aerosoli atasat unui flux de aer,
in vapori fini ce pot fi inhalati cu ajutorul unei masti faciale.
OBIECTIVE:
- umidificarea mucoasei cailor respiratorii;
- fluidificarea secretiilor si facilitatea expectoratiei;
- reducerea inflamatiei si a edemului mucoasei cailor respiratorii.
Pregatirea materialelor:
- sursa de aer comprimat sau sursa de oxigen de perete;
- manometru pentru a controla debitului aerului;
- fiole cu ser fiziologic sau alte medicamente indicate de medic – pulverizator;
- masca buconazala sau piesa bucala, din plastic, de unica folosinta;
- tubulatura de racord;
- servetele, batiste nazale;
- scuipatoare.
Pregatirea pacientului:
a. psihica
- se explica pacientului procedura:
 scopul;
 modul de desfasurare;
 murata (15 – 20 min).
b. fizica:
- se planifica ingrijirea in functie de:
 mese: la o ora inainte sau dupa mese intrucat exista riscul de varsatura;
 ore de vizita, examinari.
- se evalueaza starea clinica a pacientului de catre medic.
- se asigura participarea pacientului la procedura.
- se instaleaza pacientul in pozitie sezand sau semisezand, cat mai confortabil.
- se ofera sfaturi:
 sa-si sufle nasul, sa-si curete gura;
 sa ramana in aceeasi pozitie pe toata durata sedintei de aerosoli;
 sa evite vorbitul, deplasarea mastii sau a piesei bucale.

20