ANALELE UNIVERSITĂŢII DIN CRAIOVA

Seria ISTORIE, anul X, 2005, nr.10

EPOCA LUI
MATEI BASARAB
- studii şi comunicări -

X
2005
 ANNALES DE L’UNIVERSITÉ DE CRAIOVA
13, rue AL.I.CUZA
ROUMANIE
On fait des échanges des publications avec les
Institutions similaires du pays et de l’étrangèr

ANNALS OF THE UNIVERSITY OF CRAIOVA

13th, AL.I.CUZA
ROMANIA
We exchange publications with similar
Institutions of our country and from abroad

COLECTIVUL DE REDACŢIE

Redactor şef: prof.univ.dr. Ion Pătroiu

Membri: prof.univ.dr. Vladimir Osiac, prof.univ.dr. Dinică
Ciobotea, lect.univ.dr. Lucian Amon, lect.univ.dr. Sorin Damean,
lect.univ.dr. Constanţiu Dinulescu
Secretar redacţie: prof.univ.dr. Petre Gherghe

Redactorii volumului: prof.drd. Dorin Teodorescu,

lect.univ.dr. Constanţiu Dinulescu, asist.univ.dr. Marusia Cîrstea

ISSN 1224 - 5704

2
 CUPRINS

NOTĂ EDITORIALĂ ...................................................................................... 5

ABREVIERI………………………….……………………………..………...6

CONSTANTIN REZACHEVICI, CUM A APĂRUT NUMELE DINASTIC

BASARAB ŞI CÂND L-A ADOPTAT MATEI VODĂ .............................. …….7

ION RIZEA NIŢĂ, MATEI BASARAB ŞI CONTRIBUŢIA SA LA

SUSŢINEREA ORTODOXIEI SUD-EST EUROPENE .................................. 30

CORNELIU TAMAŞ, MATEI BASARAB ŞI EPOCA SA .............................. 58

C.A. PROTOPOPESCU, MATEI BASARAB ÎN OGLINDA TRECUTULUI

ISTORIC AL STREHAIEI............................................................................. 85

RADU ŞTEFAN VERGATTI, MATEI BASARAB ŞI POSTELNICUL

CONSTANTIN CANTACUZINO .................................................................... 96

MITE MĂNEANU, LUPU BULIGA - CĂPITANUL LUI MATEI BASARAB

...................................................................................................................... 106

ILEANA MATEESCU, ASPECTE ECONOMICE ŞI SOCIALE ÎN VREMEA

LUI MATEI BASARAB ................................................................................. 117

TEODOR SÂMBRIAN, RECEPTAREA NORMELOR DE DREPT

SUCCESORAL ROMAN ÎN PRAVILA MARE A LUI MATEI BASARAB .. ..125

ŞTEFAN RESCEANU, PRAVILA DE LA GOVORA .................................. 153

NICOLAE VÎLVOI, LEGISLAŢIA DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ÎN TIMPUL

DOMNITORULUI MATEI BASARAB PRIVIND FALSURILE MONETARE ŞI
ÎN ACTE ....................................................................................................... 160

DORIN TEODORESCU, CĂRŢILE DIN VREMEA LUI MATEI

BASARAB…………………………...…………………………………….167

3
MARIUS CORNEL VASILE, CĂRTURARUL MOXA - CONTEMPORANUL
LUI MATEI BASARAB ................................................................................. 176

VASILE MARINOIU, MONUMENTE DIN EPOCA LUI MATEI BASARAB

ÎN JUDEŢUL GORJ..................................................................................... 181

DINICĂ CIOBOTEA, BISERICA SF. DUMITRU DIN CRAIOVA ............. 198

BIANCA PREDESCU, ION M. CIUCĂ, MATEI BASARAB -

RESPONSABILITATE ŞI DESTIN ............................................................... 204

CONSTANŢIU DINULESCU, PORTRETE VOIEVODALE ÎN COLECŢIA

SEMINARULUI TEOLOGIC DE LA CRAIOVA .......................................... 214

ILEANA CIOAREC, TRĂSĂTURILE PORTRETISTICE ALE LUI MATEI

BASARAB ÎN RELATĂRILE CRONICARILOR ŞI CĂLĂTORILOR STRĂINI
...................................................................................................................... 220

ŞERBAN PĂTRAŞCU, MATEI BASARAB ÎN ISTORIOGRAFIA

ROMÂNEASCĂ. BIBLIOGRAFIE ............................................................... 225

4
 NOTĂ EDITORIALĂ

Moto: „Ţara lui, mare cu mic,

să bucura şi da laudă lui Dumnezeu
pentru domn bun…”
Letopiseţul Cantacuzinesc

Ajuns în fruntea Ţării Româneşti, Matei Aga din Brâncoveni

domneşte între 20 septembrie 1632 – 9 aprilie 1654, luându-şi
patronimicul de Basarab.
În vremea sa ţara se reface economic şi se întăreşte politic,
îndepărtându-se primejdia transformării ei în sangeac, se dezvoltă cultura,
realizându-se în cele trei tipografii (Câmpulung, Govora şi Dealu-
Târgovişte) peste 20 de cărţi de slujbă bisericească şi legislaţie dintre care
extrem de importante sunt „Pravila de la Govora” (1640), prima în
româneşte şi „Îndreptarea legii”, apărută la Târgovişte în 1652 şi
construindu-se zeci de biserici şi mănăstiri al căror ctitor este chiar
domnul care are sprijinul deplin al mitropoliţilor Ştefan şi Teofil, căruia i
se alătură o mulţime de mari boieri ai epocii.
Voievodul, a cărui titulatură era „Io Matei Basarab (…) domn al
întregii Ţări Ungrovlahia şi al părţilor de peste munţi, Herţeg de Amlaş şi
Făgăraş şi celelalte”, a fost apreciat de contemporanii săi ca un stăpânitor
care a guvernat „ţara cu dreptate” iar „mare cu mic să bucura şi da laudă
lui Dumnezeu pentru domn bun că avea pace şi odihnă dăspre toate părţile
şi fieştecare avea hrană den dăstul” (Letopiseţul Cantacuzinesc).
Sfârşindu-se la 9 aprilie 1654, Matei Basarab şi-a găsit odihna de
veci pe meleagurile Olteniei la ctitoria sa, Sfânta Mănăstire Arnota, care
alături de alte superbe realizări arhitectonice ale epocii răspândite în toată
regiunea, este strajă existenţei noastre milenare.
Pentru comemorarea a 350 de ani de la dispariţia fizică a marelui voievod şi-au unit
eforturile Universitatea Craiovei prin facultăţile de istorie, filozofie, geografie şi teologie,
Consiliile Judeţene Mehedinţi şi Gorj, Direcţiile pentru Cultură Olt şi Vâlcea, Muzeul
Naţional şi Primăria Târgoviştei şi, nu în ultimul rând, Mitropolia Olteniei şi Episcopia
Râmnicului, iar majoritatea comunicărilor ştiinţifice susţinute s-au strâns în acest număr al
prestigioaselor Anale ale Universităţii din Bănie ca o binecuvântată contribuţie la nemurirea
voevodului român Matei Basarab.

5
 ABREVIERI

AARMSI - Analele Academiei Române. Memoriile Secţiei Istorice, Bucureşti

AARMSL - Analele Academiei Române. Memoriile Secţiei Literare, Bucureşti
AIIAI - Anuarul Institutului de istorie şi arheologie A.D. Xenopol, Iaşi
AUBI - Analele Universităţii din Bucureşti. Seria istorie
AO - Arhivele Olteniei (serie veche şi nouă), Craiova
BCMI - Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice
BOR - Biserica Ortodoxă Română
CI - Cercetări istorice, Iaşi, serie veche şi nouă
CL - Cercetări literare
DIR - Documente privind istoria României, Bucureşti
DRH - Documenta Romaniae Historica, Bucureşti
GB - Glasul Bisericii, Bucureşti
MA - Mitropolia Ardealului
MB - Mitropolia Banatului
MI - Magazin istoric, Bucureşti
MO - Mitropolia Olteniei, Craiova
RA - Revista arhivelor
RESEE - Révue des études sud-est européennes
RdI - Revista de istorie, Bucureşti
RI - Revista istorică
RIAF - Revista pentru istorie, arheologie şi filosofie
RIR - Revista istorică română
Rsl - Romanoslavica
SAI - Studii şi articole de istorie
SCIA - Studii şi cercetări de istoria artei
SCIV - Studii şi cercetări de istorie veche
SMIM - Studii şi materiale de istorie medie

6
 CUM A APĂRUT NUMELE DINASTIC BASARAB ŞI CÂND L-A
ADOPTAT MATEI VODĂ

CONSTANTIN REZACHEVICI

Se ştie că Matei vodă făcea parte din viguroasele trunchiuri ale

boierilor Brâncoveni şi Craioveşti. După tată, marele vornic Danciu din
Brâncoveni1 s-a numit, şi ar fi trebuit să se numească întreaga viaţă,
Brâncoveanu, la fel ca şi ruda sa dintr-o altă generaţie, Constantin
Brâncoveanu. Numai că ambii şi-au luat şi li s-a recunoscut numele de
familie Basarab, care venea însă pe filieră Craiovească! Acest onomastic
nu era întâmplător şi Matei Basarab a avut exemplul apropiat al unui alt
Craiovesc, care l-a precedat în primul deceniu al secolului XVII, aducând
pe tronul Ţării Româneşti noua dinastie a Basarabilor-Craioveşti. E vorba
de Radu Şerban, din ramura Craioveştilor din Vlaşca, care aveau, de
altfel, proprietăţi în întreaga ţară2. Cu acesta din urmă se schimbă la 1601,
chiar în zorii secolului XVII, vechea dinastie a urmaşilor lui Basarab I, cu
o nouă dinastie izvorâtă din neamul boierilor Craioveşti.
Numai că o dată cu această schimbare apar şi unele probleme de
legitimitate şi onomastice. Craioveştii nu erau înrudiţi cu vechea dinastie,
neavând dreptul să fie aleşi în scaunul domnesc. Iar la 1601 dinastia
legitimă a urmaşilor lui Basarab I Întemeietorul nici măcar nu se stinsese,
ci dăinuia chiar prin două ramuri cu descendenţi masculini: Radu Mihnea,
din familia “Mihneştilor” şi Nicolae Pătraşcu din cea “Petraşkină”3. Lui
Radu Şerban, ales domn în condiţii cu totul speciale, după moartea lui
Mihai Viteazul şi instalarea de către poloni a lui Simion Movilă în
scaunul de la Târgovişte, îi lipsea legitimitatea, având în schimb două
atuuri care au prevalat atunci: experienţa militară şi mai ales cel mai mare
domeniu domnesc din ţară cu veniturile căruia putea întreţine trupe de
lefegii4. Drept urmare, după alegerea ca domn şi-a căutat legitimitate într-
o legătură cu vechea dinastie a urmaşilor lui Basarab I şi a găsit-o, în

1
Cf. Ilie Chiriţă, Boierii Brâncoveni. Fiii lui Danciu vornicul, în AO, XIV (1935), p. 46-
57; XV (1936), p. 353
2
Constantin Rezachevici, Domeniul boieresc al lui Radu Şerban, în “Studii”, XXIII
(1970), nr. 3, p. 469-491
3
Idem, Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova a. 1324-1881,
I, Bucureşti, 2001, p. 406
4
Idem, Bătălia de la Gura Nişcovului (august 1601). Contribuţii privind istoria Ţării
Româneşti în epoca lui Mihai Viteazul şi activitatea militară a lui Radu Şerban înaintea
domniei, în “Studii”, XXIV (1971) nr. 6, p. 1155; idem, Domeniul boieresc al lui Radu
Şerban, p. 485-487
7
realitate, ...tot în familia Craioveştilor! Mai precis într-o aşa-zisă
descendenţă a sa din Neagoe Basarab (1512-1521). Aceasta deoarece
Neagoe s-a declarat (şi poate chiar a fost) fiul nelegitim al lui Basarab cel
Tânăr Ţepeluş (1474-1475; 1478-1480; 1480-1481; 1481-1482), fiind
însă crescut în familia lui Pârvu I Craiovescu, soţul mamei sale Neaga din
Hotărani, având aceleaşi drepturi ca şi ceilalţi fraţi ai săi (după mamă)
Craioveşti1. Cum Basarab cel Tânăr făcea parte din ramura Dănească a
dinastiei urmaşilor lui Basarab I, descendenţa din fiul natural al acestuia,
Neagoe Basarab, legitima apartenenţă, după principiul “osului domnesc”,
la vechea dinastie.
Socoteala aceasta şi-au făcut-o încă din veacul XVI şi alţi
Craioveşti (pe atunci numiţi Pârvuleşti) care aspirau la scaunul Ţării
Româneşti. L-au precedat, aşadar, pe Radu Şerban, Drăghici zis Gogoaşă
văr drept pe linie Craiovească a lui Neagoe, pretendent fără noroc în
septembrie 1530 împotriva lui Vlad Înecatul, şi Barbu III Craiovescu,
fostul mare ban al Craiovei şi al Jiului din 1534-1535, nepot de frate după
mamă (pe filieră Craiovească) al lui Neagoe, cel pe care tradiţia populară
l-a numit Banul Mărăcine, care, după cum am arătat nu demult şi nu s-a
ştiut până atunci, a reuşit să ajungă chiar domn în februarie-aprilie 1536,
sub numele de Barbu Neagoe sau Barbu Basarab. Ambii pretendenţi, în
realitate rude apropiate a lui Neagoe Basarab pe linie Craiovească, aşadar,
fără drept la tron, au pretins a fi fiii acestuia, pentru a beneficia de
apartenenţa din Neagoe, prin tatăl său natural, Basarab cel Tânăr Ţepeluş,
la vechea dinastie a ţării2.
Mai mult, Craioveştii nu numai că nu s-au stins în sens biologic,
pe linie masculină, după 1535, cum s-a crezut până acum, dar trei
generaţii de urmaşi ai lui Barbu III Craiovescu au fost pretendenţi la
tronul Ţării Româneşti, în afara hotarelor acesteia, şi chiar la cel al
Moldovei, până la 1644, cu toţii făcând apel la numele domnesc Basarab,
pe care şi l-a luat Neagoe ca domn. Astfel, Nicolae Basarab, fiul lui
Barbu, în peregrinările sale ca pretendent prin Europa Occidentală, între
1566 şi 1574 a şi impus pentru prima dată onomasticul Basarab ca nume
de familie (obligatoriu în acest spaţiu) în afara Ţărilor Române.
Urmaşul său Basarab voievod din Cremona (Cremonense) a fost rivalul
susţinut de turci al lui Mihai Viteazul în noiembrie 1599, iar fiul acestuia
din urmă, Neagoe vodă Basarab, a devenit pretendent la tronul Moldovei

1
Dan Pleşia, Neagoe Basarab. Originea, familia şi o scurtă privire asupra Ţării
Româneşti la începutul secolului al XVI-lea, în “Valachica”, Târgovişte, I (1969), p. 48-
54
2
Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor, I, p. 199
8
între 1633 şi 1644, cu sprijinul lui Matei Basarab, care îl recunoştea însă
ca rudă Craiovească. În chip semnificativ acest ultim Craiovesc, cu care,
abia după 1644 descendenţa meschină a acestei familii se stinge într-
adevăr, purta atât numele de botez (Neagu-Neagoe) cât şi pe cel domnesc
(Basarab), al lui Neagoe Basarab1.
Mai norocoşi s-au dovedit însă urmaşii Craioveştilor prin femei,
rămaşi în Ţara Românească, Radu Şerban şi Matei Basarab. Pentru
legitimarea domniei însă ambii au urmat modelul rudelor lor amintite din
secolul XVI, declarând că se trag direct din Neagoe. În realitate, făceau
doar parte din numeroasa familie (am putea să-i spunem mai degrabă
clan) a Craioveştilor, înrudindu-se indirect şi la mare distanţă între
generaţii cu latura Craiovească a lui Neagoe Basarab. Radu Şerban era fiul
unui Radu postelnic, altfel necunoscut, şi al Mariei din Coiani (azi
Mironeşti, la sud-est de Bucureşti), strănepoata lui Radu Craiovescu mare
postelnic (1489-1508), fratele lui Pârvu I Craiovescu mare vornic (1482-
1512), soţul mamei lui Neagoe Basarab2. Iar Matei Basarab se trăgea chiar
din Pârvu I Craiovescu, prin fiica acestuia Marga (Maria), sora, cel puţin
după mama a lui Neagoe, însă la acelaşi număr de generaţii ca şi Radu
Şerban faţă de Radu Craiovescu. Aceasta pentru că Matei Basarab era fiul
lui Danciu din Brâncoveni, strănepotul lui Pârvu I Craiovescu. Altfel
spus, ambii proveneau din doi dintre fraţii Craioveşti, fiii lui Neagoe
Strehăianu, întemeietorii clanului Craiovesc de la sfârşitul secolului XV şi
începutul celui următor.
Se ştia, desigur, la 1601, că Neagoe Basarab nu a lăsat la moarte
decât un singur fiu, Teodosie, care şi el a murit peste câteva luni, în
ianuarie 1522, fără a lăsa urmaşi3. Aceasta însă nu l-a împiedicat pe Radu
Şerban, peste mai bine de trei sferturi de secol, să se declare oficial ca
domn, în titlul majorităţii documentelor emise de cancelaria sa, după
1601, “nepot răposatului Basarab voievod” (Neagoe). Uneori, în acte
de danie pentru ctitoriile lui Neagoe Basarab, îl numeşte pe acesta
“bunicul domniei mele”4, străbunicul nostru”5, declarându-se chiar fiul
nepotului lui Neagoe, personaj inexistent: “feciorul marelui şi
preabunului nepot al răposatului Io Basarab voevod”6. În cele din
urmă, profitând de confuzia pe care o puteau face oamenii din timpul său

1
Ibidem, p. 200, 206
2
Idem, Domeniul boieresc al lui Radu Şerban, p. 470
3
Idem, Cronologia critică a domnilor, I, p. 149-150
4
Documente privind istoria României, B, XVII-1, Bucureşti, 1951, p. 176
5
Ibidem, p. 294-295
6
Ibidem, p. 62, 141
9
între Basarab cel Tânăr sau Ţepeluş, din veche dinastie a urmaşilor lui
Basarab I şi Neagoe, care se declarase fiul acestuia, luându-i numele de
botez, Basarab, ca onomastic domnesc, Radu Şerban ajunge chiar, în
1604, să-l declare pe Ţepeluş “unchiu al domniei mele”1. Fiindcă de fapt
asta şi dorea Radu Şerban, recunoaşterea de către contemporanii săi a unei
descendenţe a sa din vechea dinastie legitimă a urmaşilor lui Basarab I, cu
toate că aceasta, biologic vorbind, era imposibilă. De altfel, Radu Şerban,
urmat de Matei Basarab, n-a ezitat să folosească şi elemente din titlul
vechii familii domnitoare: “încă şi peste părţile de peste munţi,
Amlaşului şi Făgăraşului herţeg”2, fără acoperire în vremea sa, ca, de
altfel, şi în cea a lui Matei vodă.
În cele din urmă a reuşit. Rivalii săi din vechea dinastie, Radu
Mihnea sau Nicolae Pătraşcu, nu i-au contestat lui Radu Şerban domnia
pe motive de nelegitimitate, după cum, nici cea a lui Matei Basarab, nu a
fost atacată de Mihai Pătraşcu, nepotul lui Mihai Viteazul şi Radu Şerban,
prin care cele două dinastii, într-adevăr s-au unit. Dimpotrivă, Matei îl
considera rudă pe Mihai Pătraşcu şi, un timp, l-a desemnat chiar ca urmaş
la tron.
Cel puţin unii dintre contemporanii lui Radu Şerban au acceptat
filiaţia declarată de acesta, astfel că moartea lui Mihail Movilă, care
trebuia să-i fie ginere, e indicată pe piatra funerară a acestuia din 1608 de
la mănăstirea Dealu, ca având loc în zilele lui “Io Radul Voevod,
nepotul de fiu al lui Băsărab Voevod”3. De aici, şi până a-l numi pe
Radu Şerban drept Radu vodă Basarab, n-a fost decât un pas şi acesta s-
a făcut chiar în vremea domniei sale. E drept, că acesta, nu şi-a spus
niciodată Basarab ca numele de familie, urmând, desigur, pilda membrilor
vechii dinastii. În schimb, l-a atribuit cu acest rol unicului său fiu legitim,
numit “Io Ion vodă Băsărab” pe epitrahilul din 1607-1608 de la
mănăstirea Mărgineni, care înfăţişează întreaga familie a lui Radu
Şerban4, aceasta fiind prima consemnare precis datată a numelui de
familie dinastică Basarab. Şi, cu toate că, după cum menţionează în mod
expres, contemporanii lui Radu Şerban ştiau prea-bine că “s-au fost tras

1
Ibidem, p. 117. Deşi în act se spune că “atunci a fost cursul anilor 7006” (1497-1498),
când în Ţara Românească domnea Radu cel Mare (1495-1508), referirea este la Basarab
cel Tânăr, ţinând seama de cunoştinţele de cronologie a domniilor de la începutul
veacului XVIII.
2
Ibidem, p. 79-80, 101, 209, 293, 316, 360, 367, 408, 447, 473
3
N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, I, Bucureşti, 1905, p. 99
4
Al. Elian, C. Bălan, H. Chircă, O. Diaconescu, Inscripţii medievale ale României, I,
Oraşul Bucureşti, 1395-1800, Bucureşti, 1965, p. 711-712
10
domnia lui dă neamul Craioveştilor”1, n-au şovăit să-i spună Basarab ca
nume de familie chiar în zilele stăpânirii sale. Tocmai marele său logofăt,
Lupu din Măgureni (1608-1610, 1611), cel mai îndreptăţit să cunoască
numele domnului său, însemna pe un tetraevanghel că a cumpărat şi
ferecat această carte “în zilele binecredinciosului Io Radul Voevod
Băsărabu”2. În acelaşi sens există şi o mărturie externă de primă
importanţă. La 10 mai 1611 regele Ungariei, Matias de Habsburg, viitorul
împărat, nota pe marginea conceptului actului de confirmare a tratatului
încheiat în februarie cu domnul Moldovei, Constantin Movilă şi cu Radu
Şerban, numele oficial al acestuia din urmă, aşa cum circula şi în afara
ţării: “Domino Radulio Bassaraba vaievodae Valachiae Transalpiniae”3.
Şi ulterior, în veacul XVIII, autorii unor cronici şi cronologii
domneşti, îl numeau semnificativ, pe Radu Şerban: “Şerban Vodă
Basarab, întâiul numit cu acest nume” la 16014, “Şerban Basarab
vodă, întâiul numit cu acest nume”5, “Şerban voevod cel dintâi ce i-au
zis Basarab”6.
Cât despre urmaşii de sânge, aceştia l-au numit constant, tot
veacul XVII, “Şerban Basarab”7, cu numele de botez şi cel de familie.
Aşadar, fără nici o îndoială, numele de familie dinastică Basarab
a fost creat în vremea lui Radu Şerban, ceea ce nu s-a ştiut până acum8.
Cu toate că, acesta din urmă, şi-a dorit doar să-şi legitimeze
domnia, pretinzând o descendenţă a sa din Neagoe Basarab, fiul nelegitim
al unui domn din vechea dinastie a urmaşilor lui Basarab I, în realitate el a
impus pe tronul Ţării Româneşti o a doua dinastie, cea a Basarabilor -
Craioveşti, fără nici o legătură cu prima. A creat, astfel, o confuzie voită
între cele două dinastii, facilitată de faptul că vechea dinastie nu avea un
nume generic de familie, încă din secolul XV, ramurile ei, luându-şi în

1
DIR, B, XVII-3, 98-99
2
I. Iufu, Manuscrise slave în bibliotecile din Transilvania şi Banat, în Rsl, VIII (1963),
p. 453-454
3
A. Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti,
VIII, Bucureşti, 1935, p. 162, nota 1
4
Istoriia Ţării Româneşti şi a Moldovei de Vasile Buhăescu cămăraşul, ed. Em.E.
Kretzulescu, în RIAF, XV (1914), p. 225
5
Axiste Uricariul, Cronica paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei, I, ed. Gabriel
Ştrempel, Bucureşti, 1993, p. 330
6
Cronologia lui Dumitrache medelnicerul de la 1746-1764 (Biblioteca Academiei
Române, ms. rom. 4649), f. 317
7
N. Iorga, Operele lui Constantin Cantacuzino, Bucureşti, 1901, p. 54-55
8
Cf. şi Constantin Rezachevici, Politica internă şi externă a Ţărilor Române în primele
trei decenii ale secolului al XVII-lea (I), în RdI, XXXVIII (1985), nr. 1, p. 5
11
timp nume, după câte un reprezentant de frunte a fiecăreia: Dăneşti de la
Dan I (1385-1386), Drăculeşti de la Vlad Dracul (1437-1442; 1444-
1447), Mihneştii de la Mihnea cel Rău (1508-1509), Petraşkinii de la
Petru, numele de botez al lui Radu Paisie (1535-1536; 1536-1539; 1539-
1544; 1544-1545), Demetrianii, nume creat de Petru Cercel1. Acestea au
fost precedate chiar de Basarabi, prin care un document de la Alexandru
Aldea, din 15 martie 1433 (unicul care menţionează un astfel de
onomastic în cadrul vechii dinastii), se referea strict la Basarab I (1324-
1351), la fiul, Nicolae Alexandru (1351-1364), şi la cei doi nepoţi ai săi,
Vladislav I (Vlaicu) (1364-1376) şi Radu I (1377-1385)2, adică familia
propriu-zisă a lui Basarab I. Apoi acesta din urmă a fost uitat, amintirea
lui fiind sporadic păstrată doar în pomelnicele celor mai vechi mănăstiri
din Ţara Românească, el intrând cu adevărat în atenţia istoricilor abia
după 1899, o dată cu semnalarea lui de către Grigore Tocilescu în
inscripţia funerară a lui Nicolae Alexandru din biserica domnească de la
Câmpulung Muscel3, dar mai ales după publicarea la începutul deceniului
trei al secolului XX a rezultatelor cercetărilor complexe de la biserica
Sfântul Nicolae Domnesc de la Curtea de Argeş4.
În schimb, numele de botez Basarab a fost purtat, exclusiv în
ramura Dănească, de cinci urmaşi ai lui Dan I: Basarab II (1442-1444),
Basarab cel Bătrân Laiotă (1473;1474; 1475-1476; 1477), Basarab cel
Tânăr Ţepeluş, Basarab (Neagoe) şi Basarab VI (1529)5. A fost o simplă
coincidenţă între numele de botez a lui Basarab I, întemeietorul vechii
dinastii, fără nume generic de familie dinastică şi cel domnesc adoptat de
Neagoe. Acesta din urmă nu a făcut decât să urmeze obiceiul fiilor
nelegitimi de a-şi lua la urcare în scaun ca nume domnesc pe cel de botez
al tatălui natural. Ca atare, Neagoe şi-a schimbat acest nume de botez cu
cel de Basarab, după cel al tatălui său domnesc declarat, Basarab cel
Tânăr Ţepeluş, devenind astfel oficial doar “Basarab vodă”. Forma
“Neagoe Basarab”, sub care e cunoscut astăzi, dar care a circulat uneori şi
în vremea sa, fiind de fapt un nume dublu, neoficial, format prin
alăturarea la numele său de botez, sub care era mai bine cunoscut, şi
singurul pomenit în actele sale ctitoriceşti, a celui domnesc (care nu era
1
Idem, Cronologia critică a domnilor, I, p. 281
2
P.Ş. Năsturel, C. Bălan, Hrisovul lui Alexandru Aldea pentru mănăstirea Bolintin
(1433), în RI, S.N., III (1992), nr. 5-6, p. 484-486
3
Gr.G. Tocilescu, Manualul de istoria românilor pentru şcoalele secundare de ambe-
sexe, Bucureşti, 1899, p. 92-93
4
BCMI, X-XVI (1917-1923)
5
Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor, I, Anexa, Planşa I1. Basarabii
(1): Urmaşii direcţi ai lui Basarab I şi ramura Dăneştilor.
12
aşadar de familie). Faptul că Radu Şerban (şi acesta nume dublu: Şerban
de botez şi Radu adoptat cu nume tradiţional domnesc) s-a declarat
descendent din “Basarab vodă”, a făcut ca simplul nume domnesc al lui
Neagoe să devină în primul deceniu al secolului XVII nume de familie
dinastică al celor pe care trebuie să-i numim Basarabii-Craioveşti,
pentru a nu-i confunda cu urmaşii lui Basarab I, confuzie pe care, de
altfel, istoricii o fac frecvent până în zilele noastre1, în ciuda precizărilor
aduse de I.C. Filitti în perioada interbelică, într-o serie de lucrări
privitoare la boierii Craioveşti (în care însă, credea eronat că Basarab
devenise nume dinastie chiar de la Neagoe)2.
Confuzia se repetă şi în onomastică, istorici de seamă din ultimele
decenii crezând că numele de familie al Basarabilor provine cu adevărat
de la cel al lui Basarab I. Şi nu e vorba de convenţia prin care astăzi se
admite numirea urmaşilor acestuia din vechea dinastie drept Basarabi, ci
chiar de filiaţia istorică reală a acestui nume. Un singur exemplu.
“Personalitatea lui Basarab a fost aşa de puternică - afirma răspicat
Constantin C. Giurescu -, opera îndeplinită de el aşa mare, încât numele
lui personal a ajuns că fie acela al familiei, al dinastiei, dându-se tuturor
membrilor, aşa cum la Roma, după Cesar, împăraţii şi-adăogau acest
glorios nume, devenit titlu, al înaintaşilor lor”3. Cum am văzut, lucrurile
n-au stat aşa, dar astfel de raţionamente se explică prin ignorarea rolului
jucat de Radu Şerban şi contemporanii săi în impunerea numelui de
familie al Basarabilor-Craioveşti.
Or, tocmai de la Radu Şerban reprezentanţii în scaun a noii
dinastii vor folosi onomasticul Basarab ca nume de familie, cu scopul
vădit de a-l impune ca nume dinastic atât pentru noua cât şi pentru vechea
dinastie a
Ţării Româneşti, spre a-şi justifica şi pe această cale dreptul la tron. Au
lucrat atât de bine încât au încurcat iţele istorice până târziu în zilele
noastre. Miza era însă importantă. Basarabii - Craioveşti au dominat
istoria politică a Ţării Româneşti în secolul XVII şi începutul celui
următor, domniile lui Radu Şerban, Matei Basarab, Constantin Şerban,
Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuziono,

1
Cf., de pildă, Petru Demetru Popescu, Basarabii, Bucureşti, 1989
2
I.C. Filitti, Craioveştii, în CL, LIV (1922), nr. 3, p. 227-228; Banii şi caimacamii
Craiovei, în AO, III (1924), nr. 12, p. 198-199; Banatul Olteniei şi Craioveştii, în idem,
XI (1932), nr. 59-64, p. 47-48, 50, 80-81, Craioveştii şi rolul lor politic, în idem, XIV
(1935), nr. 77-78, p. 6-8, 12-14
3
Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, I, ed. a IV-a, Bucureşti, 1942, p. 382;
Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, I, Bucureşti, 1974, p. 277
13
ultimele patru fiind descendenţi ai celui dintâi, totalizând în perioada
1601 până la 1716, nu mai puţin de 75 de ani1, ocupând, aşadar, cea mai
mare parte a secolului XVII şi începutul celui următor.
Falsul silogism în plan genealogic şi onomastic al Craioveştilor
instalaţii în 1601 în scaunul domnesc al Ţării Româneşti era simplu,
pornind de la natura ambivalentă a lui Neagoe Basarab, care aparţinea atât
vechiului neam domnesc, fără nume generic de familie, prin tatăl său
declarat, cât şi celui Craiovesc. Ca atare, rudele sale pe linie Craiovească
(în fapt colaterale, ce nu descindeau din el şi erau mai mult sau mai puţin
depărtate în timp!), care au preluat numele său domnesc, transformându-l
în nume dinastic, făceau şi ele parte din vechiul neam domnesc! Nu conta
că silogismul era greşit, fiindcă pleca de la premisa falsă că Basarabii-
Craioveşti descindeau direct din Neagoe Basarab. Această eroare a fost
cultivată cu grijă, pentru a legitima pretenţiile la domnie, cum am văzut,
mai întâi, în veacul XVI, ale urmaşilor lui Preda Craiovescu, fratele
“Craiovesc” al lui Neagoe Basarab, şi cu mai mare impact, în veacul
următor, ale descendenţilor lui Radu Şerban, până la Constantin
Brâncoveanu.
Matei Basarab nu se trăgea însă din Radu Şerban, în tinereţe
fusese chiar contemporan cu acesta, şi oamenii acelei vremi ştiau foarte
bine că între ei nu exista o filiaţie directă. Drept urmare, el a urmat doar
exemplul lui Radu Şerban, în timpul căruia apăruse, cum am văzut,
numele de familie Basarab, declarându-se de la început şi el “nepot” al lui
Neagoe Basarab, mergând, aşadar, pe aceeaşi eronată linie genealogică şi
onomastică lansată de Radu Şerban. În acest sens el nu a inovat nimic. Nu
a fost, aşadar, primul domn muntean purtând numele de familie Basarab,
cum au crezut şi mai cred până astăzi istoricii perioadei, ignorând cu totul
rolul jucat de Radu Şerban în crearea şi impunerea acestui nume. Aceştia
nu au ţinut seama nici măcar de aprecierea, mai apropiată în timp, a lui
Dimitrie Cantemir, de la începutul veacului XVIII, care, după o tradiţie de
familie (fusese ginerele lui Şerban Cantacuzino, nepotul lui Radu Şerban)
menţiona că de la acesta din urmă, “Şerban Basarab supranumit cel
Mare”, şi-a luat Matei Basarab cel de-al doilea nume, pentru că Radu
Şerban “l-a înălţat la demnitatea de boier”, păstrând, astfel, prin

1
Victor Papacostea, Civilizaţia românească şi civilizaţia balcanică, Bucureşti, 1983, p.
128, afirmă că “În Muntenia, domniile lui Radu Şerban, Matei Basarab, Şerban
Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, singure însumează peste 65 de ani”. În realitate,
din calculul însumării anilor de domnie ai Basarabilor - Craioveşti, oricum eronat, au fost
omişi cei ai domniei lui Constantin Şerban (1654-1658), fiul nelegitim al lui Radu
Şerban, şi cei ai strănepotului acestuia, Ştefan Cantacuzino (1714-1716).
14
adoptarea numelui Basarab, “memoria domnului şi binefăcătorului
său”1.
Astfel că, după P.P. Panaitescu, numele de familie Basarab a fost
adoptat doar începând cu Matei din Brâncoveni: “În veacul al XVII-lea
Brâncovenii, familie originară din Brâncoveni (pe dreapta Olteului) şi
care se trăgeau din Craioveşti, au adoptat numele Basarabă. Matei
Basarab (1632-1654), de fapt Brâncoveanu, a fost primul domn care a
adoptat acest nume, nu pentru că se trăgea din vechea dinastie, ci pentru
că era descendent din Craioveşti. După el, au adoptat acest nume şi
Constantin Şerban (1654-1658) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714),
pentru că şi ei descindeau din Craioveşti”2. În realitate, ultimii doi, lângă
care trebuie trecut şi Şerban Cantacuzino, erau descendenţi direcţi ai lui
Radu Şerban, după care li s-a adăugat numele de familie Basarab.
N. Stoicescu vorbeşte de “Matei Basarab, domn din neamul
Craioveştilor, ce a adoptat în documente ca nume de familie pe cel de
Basarab al primului voievod”3, deşi pe vremea lui Matei vodă nu se ştia
nimic de Basarab I, în locul căruia era pomenit Radu Negru4.
Mai nuanţat, Dan Pleşia vedea o evoluţie în transformarea de către
Craioveşti a numelui domnesc Basarab în nume de familie, cu accentul
însă tot pe epoca lui Matei Basarab “Evoluţia este uşor de urmărit: Radu
Şerban nu şi-a zis decât ‹‹nepotul marelui Basarab Voievod››” (Neagoe).
“Adevărata identificare a Craioveştilor, devenită a doua dinastie
domnitoare a ţării, cu Basarabii se va închega sub Matei Basarab. În
primii doi ani de domnie şi el este doar ‹‹nepotul lui Basarab Voievod››,
dar apoi devine ‹‹Matei Basarab››, şi vorbeşte de ‹‹neamul nostru
băsărăbesc››. În Constantin Vodă, fiul lui Radu Şerban, este statornicit
Constantin Basarab”5
1
Dimitrie Cantemir, Istoria Imperiului otoman, ed. Ios. Hodoş, Bucureşti, 1876, p. 626-
627
2
P.P. Panaitescu, Începuturile istoriografiei în Ţara Românească, în SMIM, V (1962),
p. 198-199. Şi afirmaţia hotărâtă: “Matei Basarab (primul domn care a luat numele
Basarab ca nume de familie (p. 200). Cf. şi idem, Io în titulatura domnilor români, în
AIIAI, XXIV2 (1987), p. 66-67
3
N. Stoicescu, “Descălecat” sau întemeiere? O veche preocupare a istoriografiei
româneşti Legendă sau adevăr istoric, în Constituirea statelor feudale româneşti,
Bucureşti, 1980, p. 130, citând pe P.P. Panaitescu, loc. cit., care însă nu face o astfel de
afirmaţie.
4
N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, I, p. 128
5
D. Pleşia, Neagoe Basarab (II), în “Studia Valachica”, Târgovişte, II (1970), p. 141.
Ulterior, Sergiu Iosipescu consideră mai firesc ca nevoia legitimării să o fi simţit mai
întâi Neagoe sau Radu Şerban (Letopiseţul Cantacuzinesc şi tradiţia istorică a originilor
principatului Ţării Româneşti, în RdI, XXIII (1980), nr. 10, p. 1877). Observ însă că
15
 În realitate, subliniez din nou, totul a pornit de la Radu Şerban,
care a statornicit în scaunul domnesc dinastia Basarabilor-Craioveşti şi
numele dinastic Basarab, însă spre deosebire de acesta, Matei vodă şi-a
asumat făţiş chiar el numele de familie Basarab şi în documentele interne,
iar aceasta chiar de la începutul domniei.
În lunga sa carieră de peste trei decenii ca dregător mic şi mijlociu
[postelnic din vremea lui Mihai Viteazul, paharnic (1608-1627), ajuns
doar până la rangul de mare agă (1628-1630]1, Matei din Brâncoveni nu a
semnat niciodată cu numele de familie Basarab2, şi i s-a spus
Brâncoveanu după moşia Brâncoveni, moştenită de la Calea din
Brâncoveni, străbunica sa pe linie paternă, căsătorită cu Detco mare armaş
(1541-1545) din Izvorani3 “Matei aga Brâncoveanu” îl numea şi rivalul
său Leon Tomşa în toamna 1631, atunci când “el s-a ridicat asupra
domniei mele în chip de domn, cu oaste din Ţara Ungurească şi cu
război”4.
În vremea pribegiei sale în Transilvania şi Banat (1631-1632) ca
pretendent domnesc, până la revenirea în Ţara Românească cu sprijinul
lui Abaza paşa de Nicopol, înainte de 17/27 septembrie 1632, când a
plecat de la reşedinţa paşei spre Bucureşti, Matei nu pomeneşte nimic
despre numele Basarab şi nimeni nu i-l atribuie în această perioadă
binecunoscută documentar, şi nici măcar mai târziu referitor la aceasta.5

legitimitatea primului era dată de declararea sa ca fiu natural al lui Basarab cel Tânăr, din
vechea dinastie, iar cea a lui Radu Şerban am văzut mai sus cum a fost legitimată.
1
Nicolae Stoicescu, Lupta lui Matei din Brâncoveni pentru ocuparea tronului Ţării
Româneşti, în RdI, XXXV (1982), nr. 9, p. 987; idem, Dicţionar al marilor dregători
din Ţara Românească şi Moldova. Sec. XIV-XVII, Bucureşti, 1971, p. 208-209; idem,
Matei Basarab, Bucureşti, 1988, p. 13 şi urm.; Ilie Chiriţă, Boierii Brâncoveni. Fiii lui
Danciu vornicul, în AO, XIV (1935), p. 47-49; Constantin Şerban, Matei Basarab
înainte de domnie, în RI, S.N., I (1990), nr. 5, p. 483-487 (afirmă eronat că Matei se
trăgea din neamul Basarabilor şi al Craioveştilor, iar descendenţa sa “din neamul
Basarabilor o dovedeşte numele de Basarab pe care l-a adăugat la prenumele său” (p.
481).
2
DRH, B, XXIII, Bucureşti, 1969, p. 162, 182, 193
3
Ioan C. Filitti, Craioveştii şi rolul lor politic, p. 12; Nicolae Stoicescu, Dicţionar al
marilor dregători, p. 50-51
4
DRH, B, XXIII, p. 434-436
5
Istoria Ţării Româneşti 1290-1690. Letopiseţul Cantacuzinesc, ed. C. Grecescu, D.
Simonescu, Bucureşti, 1960, p. 96-101; Virgil Cândea, Letopiseţul Ţării Româneşti
(1292-1664) în versiunea arabă a lui Macarie Zaim, în “Studii”, XXIII (1970), nr. 4, p.
691; Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ed. C. Grecescu, Bucureşti,
1963, p. 93-95; Ion Sârbu, Relaţiile externe ale lui Matei Vodă Basarab, Timişoara,
1992, p. 21-26; Constantin Rezachevici, Fenomene de criză social-politică în Ţara
Românească în veacul al XVII-lea (I), în SMIM, IX (1978), p. 73-76; idem, Începutul
16
Inscripţia bisericii Sfânta Troiţă din Câmpulung Muscel, datată la 2/12
august 1632, când Matei abia pleca din Caransebeş spre Ţara
Românească, arată că aceasta a fost scrisă în zilele lui “Io Matei
voievod”1. Tot astfel îşi spune noul domn în primele documente
cunoscute, emise de el la Bucureşti, la 6/16 şi 7/17 octombrie 1633,
precizând însă calitatea sa de “nepot răposatului Io Băsărabă
voevoda”2, adică a lui Neagoe Basarab.
Cronica internă, bine informată, a domniei sale, arată însă că încă
din prima jumătate a lui septembrie (înainte de 7/27) 1632, când se află
încă în cetatea Nicopol la Mehmed Abaza paşa, după ce acesta l-a
îmbrăcat cu caftan, “şi de acolo i s-au înălţat numele de domnie”, “au
început a scrie cărţi prin ţară: Io Mathei Basarab voevod, cu mila lui
Dumnezeu domn Ţării Rumâneşti”3. Menţionarea neobişnuită în
cronică a documentelor cu amintitul titlu, arată că ele au existat cu
adevărat, iar Matei s-a numit într-adevăr şi Basarab, mai devreme de
17/27 septembrie 1632, aşadar, chiar mai înainte de a intra în scaunul de
la Bucureşti la 20/30 septembrie4.
Din 8/18 octombrie 1632 datează primul document păstrat în care
Matei se intitulează “Io Mateiu Băsărabă voevod”5, deşi continuă să
semneze simplu actele, fără noul, pentru el, nume de familie. Acesta din
urmă apare însă în fruntea documentelor atunci când nu se precizează că
era nepotul lui Basarab voievod (Neagoe). Aşadar, Matei nu a devenit
Basarab abia după “primii doi ani de domnie”, cum s-a crezut6, ci chiar
din primele zile după urcarea pe tronul de la Bucureşti, la începutul lui
octombrie, după documentele păstrate. Cercetarea titlului său din fruntea
actelor cunoscute arată că, de regulă, titlul “Io Matei Basarab voievod şi

epocii lui Matei Basarab şi Vasile Lupu în lumina relaţiilor cu Imperiul otoman şi cu
Transilvania, în “Studii”, XXXV (1982), nr. 9, p. 1004-1006; Nicolae Stoicescu, Luptele
lui Matei din Brâncoveni, p. 987-996; idem, Matei Basarab, p. 17-28; Paul
Cernovodeanu, Campania de înscăunare a lui Matei Basarab (august-septembrie 1632),
în AIIAI, XIV1 (1987), p. 311-317; Constantin Şerban, op. cit., p. 487-499 (Matei
Basarab nu a semnat însă niciodată în felul indicat de autor, p. 499).
1
Al. Elian, C. Bălan, H. Chircă, O. Diaconescu, Inscripţiile medievale ale României, I,
p. 480. Un zapis din 30 septembrie/10 octombrie 1632 se referă la o vânzare “în zilele lui
Matei vod‹ă›” (DRH, B, XXIII, p. 617; cf. şi actul următor, p. 618).
2
DRH, B, XXIII, p. 618-619. La 25 decembrie/4 ianuarie 1634 menţionează chiar că ar
fi “nepot de fiu al marelui şi preabunului răposatului Io Basarab voievod” (N. Iorga,
Documente privitoare la familia Cantacuzino, Bucureşti, 1902, p. 7)
3
Istoria Ţării Româneşti, ed. 1960, p. 101
4
Ibidem
5
DRH, B, XXIII, p. 620
6
Dan Pleşia, Neagoe Basarab (II), p. 141
17
domn” se utiliza ca o formă scurtă în cadrul poruncilor domneşti, în locul
formulei lungi “Io Mateiu voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei,
nepotul răposatului Io Basarab voievod”, care apare în acelaşi timp,
chiar în aceeaşi zi, însă în fruntea documentelor solemne româneşti, cele
două formule neutilizându-se niciodată concomitent în acelaşi act.1
Este limpede că nu adoptarea unui nume de familie, ca atare, l-a
interesat pe Matei Basarab la începutul domniei, ci marcarea sub cele
două forme a legăturii sale de rudenie cu Neagoe Basarab. Şi totuşi, de ce
nu s-a adresat înrudirii cu Radu Şerban? Desigur, pentru că aceasta exista
doar în cadrul clanului Craioveştilor, fiind în plus colaterală şi foarte
depărtată în timp, fapt ştiut de către contemporanii săi. De altfel, cum am
văzut şi Radu Şerban făcuse apel tot la înrudirea cu Neagoe, care
reprezenta factorul de legătură al Craioveştilor-Basarabi cu vechea
dinastie a urmaşilor lui Basarab I2.
Fiul al lui Danciu mare vornic din Brâncoveni, decedat în 15953,
Matei era nepotul lui Vâlsan din Caracal şi strănepotul Margăi (Mariei),
fiica lui Pârvu I Craiovescu şi a Neagăi din Hotărani, sora (cel puţin după
mamă) a lui Neagoe Basarab. Aşadar, Matei din Brâncoveni, deşi după ce
a ajuns în scaun se declara nepot al acestuia din urmă, în realitate nu
descindea din Neagoe, ci dintr-o soră a acestuia, străbunica sa pe linie
paternă. O rudenie colaterală, chiar dacă ceva mai apropiată de Neagoe
Basarab decât cea a lui Radu Şerban. În cadrul acestei filiaţii nimeni nu
purtase numele de familie Basarab până la Matei. Chiar pe lespedea de
mormânt de la mănăstirea Arnota, la 1646, tatăl acestuia a numit simplu
“jupân [Danciul] vornicul Brâncoveanu”, în vreme ce fiul său “Ion
Mateiu Băsărăb Voevod”, poartă numele de familie Basarab4.

1
Cf. porunca şi actul domnesc ambele emise la 30 iulie/9 august 1634 (DRH, B, XXIV,
p. 456-457)
2
Altfel Radu Şerban ar fi putut invoca descendenţa sa reală din Şerban din Izvorani,
străbunicul său, care se ridicase domn în mai-iunie 1539 (Constantin Rezachevici,
Cronologia critică a domnilor, I, p. 208-212), dar care nu făcea parte din vechea
dinastie.
3
Ilie Chiriţă, Boierii Brâncoveni. Fiii lui Vâlsan, în AO, XIII (1934), p. 49-57; V.
Brătulescu, Danciul vornicul, tatăl lui Matei Basarab şi sol al lui Mihai Viteazul în
Ardeal, în MA, XI (1966), nr. 1-3, p. 172; Ştefan Andreescu, în AIIAI, XXV2 (1988), p.
190-191. Pentru părinţii şi fraţii lui Matei cf. actul din 3/13 octombrie 1631 (DRH, B,
XXIII, p. 460; XXIV, p. 96). Păreri despre familia lui Matei Basarab la Ilie Chiriţă,
Boierii Brâncoveni. Fiii lui Danciu vornicul, p. 46-47; Nicolae Stoicescu, Matei
Basarab, p. 13; idem, Dicţionar al marilor dregători, p. 49; Constantin Şerban, op. cit.,
p. 482-483
4
N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, I, p. 203
18
 Încă de la începutul domniei, Matei Basarab, respectiv cancelaria
sa, a cultivat confuzia (amestecul) între vechea dinastie a urmaşilor lui
Basarab I şi neamul Craioveştilor. Pornind de la dubla apartenenţă
familială a lui Neagoe Basarab, “răposatul bunic al domniei mele”,
numit, de asemenea, “străbunic”, “strămoş”, sau “moş al domniei
mele”1. Astfel, la 30 aprilie/10 mai 1633 Matei Basarab întăreşte
mănăstirii Bistriţa olteană un sat deoarece acolo “este îngropat răposatul
jupan Pârvul banul, tatăl strămoşului domniei mele, Io Basarab
voievod”2, pentru ca doar două luni şi jumătate mai târziu, la 11/21 iulie
1633, acelaşi domn să menţioneze o altă danie “den zilele lu Basarab
voievod, sinu Basarabă voievod”3, Neagoe Basarab fiind, socotit, aşadar,
la mică distanţă în timp fiul lui Pârvu I Craiovescu, respectiv al lui
Basarab cel Tânăr Ţepeluş, din vechea dinastie.
Ceva mai târziu, la 13/23 ianuarie 1634, Matei Basarab menţiona
din nou mănăstirea Bistriţa, “pe care a făcut-o bunicul domniei mele,
Barbul banu”4 (Barbu I Craiovescu, mare ban 1495-1520, unchiul pe
linie Craiovească a lui Neagoe Basarab), la 13/23 mai acelaşi an
pomenind, în legătură cu amintita mănăstire, pe “răposatul moş al
domniei mele Barbul banul Craiovescu”5. În chip ciudat Matei vodă
indică drept bunic sau strămoş al său pe Barbu I Craiovescu, deşi acesta
era doar frate vitreg cu Pârvu I Craiovescu, adevăratul stră-străbunic al
său pe linie paternă. Cam în acelaşi timp, Matei Basarab, cum era deja
numit cu nume de familie de către marii boieri ai vremii6, vorbea de
“moşii domniei mele, răposaţii ctitori” ai mănăstirii Bistriţa (1633 martie
15/25)7, prin care înţelegea în mod explicit pe fraţii Craioveşti de la
începutul secolului XVI8, iar pe de altă parte menţiona aşezarea sa “pe
scaunul străbunicilor domniei mele” (1634 martie 11/21)9, dovadă că în
concepţia sa asimilarea Craioveştilor cu vechea dinastie a urmaşilor lui

1
DRH, B, XXIV, p. 49-50, 53-54, 197-199, 371
2
Ibidem, p. 52-54
3
Ibidem, p. 164. Şi într-un act anterior: “Basarab voievod fiul lui Basarab voievod”
(ibidem, p. 163)
4
Ibidem, p. 250-253
5
Ibidem, p. 362-363. Ion Donat credea eronat că Matei Basarab se referea la Barbu III în
Craiovescu, Banul Mărăcine al tradiţiei populare (Cine este Banul Mărăcine? în AO,
XIII (1934), nr. 71-73, p. 37)
6
La 10/20 mai 1634 (DRH, B, XXIV, p. 348)
7
Ibidem, p. 13
8
“Barbul banul Craiovescul şi cu fraţii lui Pârvul dvornic i Danciul armaş i Radul
postelnic”, la 10/20 mai 1634 (ibidem, p. 348)
9
Ibidem, p. 293-294
19
Basarab I era un fapt împlinit, atestat documentar, chiar din al doilea an de
domnie. De altfel, încă din 1633 pretindea că e aşezat “pe scaunul
sfântrăposaţilor părinţi ai domniei mele”1.
Interesant este că s-a vorbit şi despre descendenţa mamei lui Matei
din Neagoe Basarab. Îndată după plecarea lui Matei Basarab de la Poartă,
unde fusese în februarie 1633 pentru dobândirea domniei şi din partea
sultanului, Istvan Szalánczi, capuchehaia (reprezentantul) lui Gheorghe
Rákóczi I la Constantinopol, raporta acestuia, la 26 februarie/8 martie
1633, că Neagu, fiul lui Basarab voievod [aşadar, nepotul lui Nicolae
Basarab şi strănepotul lui Barbu III Craiovescu (Barbu Neagoe), amintit
mai sus], l-a căutat, relatându-i că “este rudă cu Matei voievod, deoarece
şi mama lui Matei voievod a fost fiica marelui Basarab voievod”2. Deşi
Stanca din Hotărani şi Brâncoveni, mama lui Matei, de altfel, puţin
cunoscută, nu avea nici o legătură de rudenie cu Neagoe Basarab şi
evident nu-i putea fi fiică.
De fapt, Matei Basarab a mers chiar mai departe decât Radu
Şerban în încercarea de legitimare a descendenţei sale din vechea dinastie
domnească, ajungând până la... Radu Negru! Acesta apăruse chiar la
1635, o dată cu începerea refacerii bisericii domneşti din Câmpulung de
către Matei Basarab, când adevăratul ctitor al acesteia, Basarab I,
înmormântat acolo, era de mult uitat, fiind înlocuit acum cu Radu Negru,
născut nu de vreo tradiţie legendară, ci din contopirea prin identificare a
lui Negru vodă (personaj fictiv creat în cancelaria domnească la 1549
desemnând pe cel mai vechi “întemeietor” al Ţării Româneşti)3 cu Radu I
(1377-1385), domn real de această dată, care apărea într-un document de
privilegii emis de el şi prezentat la 1635, împreună cu actele altor domni,
pentru reconfirmarea lui Matei Basarab, de către orăşenii din Câmpulung.
Aceştia, legaţi de drumul spre Ardeal pe la Rucăr-Bran, şi poate sub
influenţa povestirii despre “descălecatul” (real în acest caz) Moldovei de
către Dragoş din Transilvania, au adăugat amănuntul că personajul hibrid
Radu Negru ar fi “descălecat” şi el din Ţara Ungurească (Transilvania)4.
Cum Radu Negru, chipurile, ar fi ctitorit biserica domnească din
Câmpulung la 1215 (6723) (sic), după cele două inscripţii ale acesteia din

1
Ibidem, p. 48-50
2
Paul Cernovodeanu, Din nou despre pretendentul Neagu “Vodă” fiul lui “Basarab
voevod” (1633-1644), în RdI, XXXIX (1986), nr. 6, p. 536
3
Constantin Rezachevici, Cronologia critică a domnilor, I, p. 68, 70 -71
4
N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, I, p. 131-132
20
1636, Matei Basarab o reface în urma cutremurului din 1628, cum vom
vedea, deoarece era din “acel neam adev‹ă›rat” al ctitorului1.
De acum înainte neamul domnesc fără nume generic al Ţării
Româneşti (unul singur, după concepţia interesată a timpului, de la
“descălecarea” lui “Radu Negru voievod” până la vremea respectivă!),
va fi cunoscut sub numele de “Basarabi”. Oamenii de cultură ai vremii se
grăbesc să răspândească acest concept. În Predoslovia la Molitvenicul
slavonesc tipărit la Câmpulung în 1635, chiar un străin, tipograful Ioan
Glebcovici, rutean trimis în Ţara Românească de Petru Movilă,
mitropolitul Kievului, la cererea lui Matei Basarab, îl aşează pe acesta din
urmă între “prea slăviţii domni Basarabi, străbunii Domniei tale”2.
În fruntea amintitei predoslovii debuta literar învăţatul Udrişte
Năsturel din Fierăşti, logofăt al doilea, cumnatul lui Matei Basarab, cu
versuri slavone “La prealuminata stemă a milostivilor Domni
Basarabi”, un gen de poezie care va face carieră în secolul XVII în Ţara
Românească dar şi în Moldova, în care punea semnul egalităţii între stema
“ţării”, corbul de cunună, şi cea a “casei prealuminate şi preabătrâne,
//A casei preaviteazului neam Basarab”. Versuri reproduse integral în
Pravila de la Govora (1640) şi în vechea traducere românească restrânsă
din Evanghelia învăţătoare de la mănăstirea Dealu (1644), unde se
pomeneşte de “mare neam băsărăbesc”3.
Toate aceste tipărituri, având o largă răspândire în spaţiul
românesc şi cel al ţărilor din jurul acestuia în secolul XVII, au contribuit
în bună măsură la fundamentarea noţiunilor de “casă” şi “neam
basarabesc”, rădăcinile acestora fiind zugrăvite adânc în trecut. Astfel, în
stihurile la stema “prealuminatei case a măriilor lor, Domnilor
Basarabi”, aflate în fruntea Antologhionului tipărit la Câmpulung în
1643, Udrişte Năsturel se referă la emblema lui Matei Basarab, “a
voievodului vestit, care ţine ţara aceasta din veac îndepărtat”4. Iar în
Predoslavia aceleiaşi lucrări comparându-l pe Matei Basarab cu aşa-zisul
strămoş al acestuia, Neagoe Basarab, întreabă semnificativ: “Căci care
din domnii care au fost mai înainte ai ţării - afară de cel din al cărui

1
Ibidem, p. 128
2
Aurelian Sacerdoţeanu, Predosloviile cărţilor româneşti, I, Bucureşti, 1938, p. 69
3
Ibidem, p. 75; Literatura română veche, II, ed. G. Mihăilă şi Dan Zamfirescu,
Bucureşti, 1969, p. 272-273; cf. şi p. 270-271; Stiluri la stema ţării, ed. Tudor Nedelcea,
Craiova, 1995, p. 25-26, 29. Pentru rolul lui Udrişte Năsturel în edificarea “mitului
dinastic al Basarabilor”, cf. Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din secolul
al XVII-lea, Bucureşti, 1976, p. 93, 123
4
Literatura română veche, II, p. 274
21
neam şi nume preavestit prealuminăţia voastră renumită se trăgea ca
urmaş, preabunul Basarab Neagoe de odinioară - s-a arătat vreodată
atât de binefăcător ţării, ca prea buna domnie a voastră...?”1
Se pare că tot Udrişte Năsturel este cel care, traducând din
greceşte în limba română Viaţa Sfântului Nifon, a cărei redacţie iniţială
din secolul XVI nu ni s-a păstrat şi care nu conţinea, desigur, echivalenţa
“banoveţilor” (Craioveştilor) cu Basarabii, a introdus această echivalenţă
pentru a dovedi că familia Craioveştilor aparţine neamului
“Băsărăbeştilor”2, prin care în vremea lui Matei Basarab se înţelegea
familia domnitoare unică, de la “descălecatul” Ţării Româneşti şi până în
vremea lui Matei vodă (adică urmaşii lui Basarab I plus Craioveştii).
În legătură cu “banoveţii” Craioveşti se află şi introducerea la
cronica internă Istoria Ţării Româneşti, cunoscută şi sub numele de
Letopiseţul Cantacuzino, care a alimentat nejustificat de mult şi necritic
aşa-zisa problema istoriografică a “descălecatului” sau “întemeierii” Ţării
Româneşti. Înainte de a se descoperi şi publica, în 1970, cea mai veche
formă “precantacuzinească”, a acestei cronici, se credea că introducerea
amintită a fost redactată în vremea lui Matei Basarab, o dată cu traducerea
şi integrarea în corpul cronicii a Vieţii Sfântului Nifon, cu care au
termeni comuni3. În realitate însă lucrurile nu au stat aşa, iar problema,
percepută astăzi mai cu seamă în sfera naşterii Ţării Româneşti, este prea
însemnată pentru a trece pe lângă ea fără să o lămurim. De fapt,
introducerea, sau mai bine zis cele două introduceri, cum vom vedea, ale
cronicii interne, sunt lucrări cărturăreşti cu scop politic (nicidecum
prelucrarea unor legende sau tradiţii populare), menite să afirme chiar de
la începutul Istoriei Ţării Româneşti vechimea şi nobleţea banoveţilor
(marilor bani) Basarabi-Craioveşti şi nicidecum să lămurească problema
apariţiei Ţării Româneşti, cum se crede în zilele noastre.
1
Ibidem, p. 276. Pentru Udrişte Năsturel cf. Dan Horia Mazilu, Udrişte Năsturel,
Bucureşti, 1974; idem, Un ctitor de cultură românească Udrişte Năsturel, în MI, XIX
(1985), nr. 4, p. 23-26; Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători, p. 215; Virgil
Cândea, Umanismul românesc în veacurile XVI-XVIII, în MI, XIV (1980), nr. 1, p. 21-
22; Răzvan Theodorescu, Epoca lui Matei Basarab, răscruce a vechii culturi româneşti,
în RdI, XXXV (1982), nr. 12, p. 1334, p. 126, 130, cf. şi f. 124-132. Pavel Chihaia crede
că introducerea cronicii interne a fost alcătuită de un partizan al Cantacuzinilor între
1665 şi 1670 (De la “Negru Vodă” la Neagoe Basarab, Bucureşti, 1976, p. 45-46), iar
Sergiu Iosipescu că a fost redactată din dorinţa de legitimare a Cantacuzinilor în
deceniile 7-9 ale secolului XVII (Letopiseţul Cantacuzinesc şi tradiţia istorică, p. 1883).
2
Petre Ş. Năsturel, Recherches sur les redactions greco-roumains de la “Vie de Saint
Niphon II”, patriarche de Constantinople, în RESEE, V (1967), nr. 1-2, p. 63-68
3
P.P. Panaitescu, Începuturile istoriografiei în Ţara Românească, p. 199; N. Stoicescu,
“Descălecat” sau întemeiere?
22
 În cea mai veche formă a cronicii interne, păstrată într-o formă
arabă, tradusă după un manuscris grecesc, de patriarhul Macarie Zaim de
Antohia, datând dinainte de octombrie 1658, când Macarie a părăsit Ţara
Românească cu manuscrisul cronicii1, la începutul acesteia nu se vorbea
decât de “cucerirea” (nu “nedescălecarea”) Ţării Româneşti de către
Negru voievod din Transilvania pe rând Dâmboviţa până la Câmpulung2.
Această formă nu putea fi mai veche de 1549, când am văzut că a apărut
Negru vodă într-un act al cancelariei domneşti. După 1658, în forma
cantacuzină a cronicii, această introducere e modificată: Negru Vodă e
înlocuit cu Radu Negru, care, cum aminteam, apăruse o dată cu refacerea
de către Matei Basarab a bisericii domneşti din Câmpulung, ctitorită,
chipurile, de acest Radu Negru, “mare herţeg pre Amlaş şi pre Făgăraş”,
care se pogorăsc pe apa Dâmboviţei “cu toată casa lui şi cu mulţime de
noroade: rumâni, papistaşi saşi, de tot feliul de oameni”3.
În sfârşit, o a doua (din punct de vedere cronologic) introducere,
plasată însă înaintea celei de mai sus, chiar la începutul cronicii interne,
apare în vremea lui Şerban Cantacuzino sau Constantin Brâncoveanu,
ambii “Basarabi” (Craioveşti), nepotul, respectiv, strănepotul de fiică a lui
Radu Şerban. În ea se vorbeşte de colonizarea românilor care s-au
despărţit de romani (teză care apare şi la Grigore Ureche şi Miron Costin),
trecând Dunărea până la Olt şi Nicopolul (Mic), adică Turnu (Măgurele),
într-o variantă menţionându-se chiar văleatul 6738 (1230). “Atunce s-au
ales dintr-înşii boierii care au fost de neam mare. Şi puseră banoveţi
un neam ce le zicea Basarabi, să le fie lor cap (adecă mari bani)”,
având scaunul succesiv la Turnu Severin, Strehaia şi Craiova4 (omiţând
însă Mehadia, de la care vine numele de Mehedinţi, premergător celui al
banatului Craiovei, deoarece cetatea Mehadiei nu s-a aflat niciodată în
stăpânirea Craioveştilor). Ce rost avea această a doua introducere, plasată
înaintea celei referitoare la “pogorârea” lui Radu Negru?
Până acum nu s-a observat că ea se referă strict doar la “Basarabii”
urmaşi de sânge ai lui Radu Şerban, dintr-o ramură deosebită de cea a lui
Matei Basarab. Dacă acesta din urmă s-a declarat, cum vom vedea îndată,
urmaş a lui Radu Negru, domnilor din familia lui Radu Şerban li s-a

1
Virgil Cândea, Letopiseţul Ţării Româneşti (1292-1664) în versiunea arabă a lui
Macarie Zaim, p. 674
2
Ibidem, p. 681
3
Istoria Ţării Româneşti, ed. 1960, p. 2 Editorul a pus eronat virgulă după “papistaşi”, în
realitate fiind vorba de “papistaşi saşi”.
4
Ibidem, p. 1. Într-o variantă: “Şi puseră numele de le zice Basarabi banoveţi, adică ban
mare”.
23
atribuit, suprasolicitându-se, o origine încă şi mai veche, din “banoveţii”
Basarabi, care ar fi condus în dreapta Oltului, chipurile, înainte de venirea
lui Radu Negru în stânga Oltului şi întemeierea Ţării Româneşti. Era de
fapt o genealogie fantezistă, de proslăvire a familiei domneşti, datorată
unui cronicar de curte, ficţiune de care n-a scăpat mai niciuna din casele
domnitoare europene în Evul Mediu şi uneori chiar în Epoca Modernă.
Istoricii care au luat şi mai iau de bune astfel de afirmaţii, căutându-le
justificări în tradiţie şi legendă populară, dau dovadă în cel mai bun caz de
naivitate, şi sigur nu cunosc mecanismul de realizare al unor astfel de
texte, care la vremea respectivă nu erau socotite exagerări. Oare despre
Petru Movilă mitropolitul Kievului şi arhiepiscop al Rusiei Roşii, şi
familia sa, nu se spunea că se trag din eroul roman Mucius Scaevola (!)1,
şi asta cam tot pe atunci pe când Matei Basarab se declara urmaş al lui
Radu Negru?
Într-adevăr, în 1635, când la Câmpulung apărea Molitvenicul, în
care, cum am văzut, tipograful I. Glebcovici şi Udrişte Năsturel
preamăreau pe domnii Basarabi, casa şi neamul Basarab sau basarabesc,
socotit, se înţelege, singurul neam domnesc al Ţării Româneşti, în acelaşi
oraş Matei Basarab tocmai refăcea biserica mănăstirii domneşti2,
dărâmată de cutremurul din 1628. Pisania acesteia, fixată după 20/30
august 1636, desigur cu aprobarea, dacă nu chiar în versiunea domnului,
arată pe Matei Basarab ca fiind din neamul primului ctitor al bisericii,
nimeni altul decât “Radul Negrul Voevod, care au fost de-nceput
desc‹ă›lec‹ă›torol Ţerii Rum‹ă›neşti”, fiind, aşadar, “şi Mării Sa de într-
acea rudă bun‹ă› şi de întru acel neam adev‹ă›rat”3, sau, după versiunea
inscripţiei orăşenilor din Câmpulung, “pentru c-au fost şi Mariia Sa
dentr-acia rud‹ă› bun‹ă› şi adev‹ă›rat‹ă›”.4 Iată-l, deci, pe Matei Basarab
făcând parte explicit din vechiul neam domnesc al descălecătorului Radu
Negru! Cum până acum neamul său (Craiovesc) era deja cunoscut sub
numirea de Basarabi, se înţelege că de acum înainte tot neamul domnesc,
începând de la voievodul “descălecător” urma să poarte apelativul de
Basarabi sau neamul Băsărăbesc.
În actul solemn din 1639 pentru îndepărtarea călugărilor greci
abuzivi din mănăstirile domneşti, Matei Basarab pomeneşte, aşadar,
1
Constantin Rezachevici, Petru Movilă (1596-1646) un reprezentant de seamă al
culturii ortodoxe în Ucraina şi Ţările Române, în “Arhiva românească”, S.N., CLVI
(1996), t, II, nr. 1, p. 65-66
2
cf. Pavel Chihaia, op. cit., p. 134
3
N. Iorga, Inscripţii din bisericile României, p. 128. În aceeaşi inscripţie se arată că Ţara
Românească, zidită şi săvârşită de Radu Negru vodă, este “moşia lui” Matei Basarab.
4
Ibidem, p. 129
24
“scaunul moşilor noştri” şi “scaunul nostru băsărăbesc [...] acei domni
moşneni ţării”1. La 27 noiembrie/6 decembrie 1640 reia prevederile
hrisovului anterior, menţionând tot “neamul nostru băsărăbesc”, cu “cei
domni moşnenii ţării”, care au zidit multe biserici şi mănăstiri2, repetând
aceleaşi formule şi în documentul din anul următor pentru interzicerea
închinării marilor mănăstiri la Muntele Athos3, iar la 10/20 aprilie 1647 se
referă din nou la “neamul nostru băsărăbesc”4
Contemporanii săi acceptă faptul că Matei Basarab se trăgea,
chipurile, din dinastia întemeietorului Ţării Româneşti şi aceasta era
numită “neamul basarabesc”. Contopirea între cele două noţiuni,
vechea dinastie, fără nume de familie, şi cea nouă a Basarabilor
(Craioveşti) s-a înfăptuit deplin în lunga domnie a lui Matei Basarab.
Acest fapt fiind recunoscut şi peste hotare, chiar după moartea domnului.
Astfel, trimisul imperial la Poartă, Rudolf Schmid, raporta împăratului de
la Viena la 10/20 august 1643 că Matei voievod, pe care turcii îl socotesc
ca pe un al doilea Mihai Vodă (Viteazul), se trăgea “din sângele vechilor
voievozi”5, iar un deceniu după dispariţia lui Matei, actul lui Leon Tomşa
din 27 martie/6 aprilie 1665 amintea pe “răposatul Matei Basarab, carele
s-au tras şi domnia lui din acel neam băsărăbesc”6
Cum Matei Basarab nu a avut moştenitori, urmaşii din ramura lui
Radu Şerban: Constantin Şerban (1654-1658), Şerban Cantacuzino (1678-
1688), botezat de cel din urmă, care îi era unchi, cu numele de botez al lui
Radu Şerban, Constantin Brâncoveanu (1688-1714) şi Ştefan Cantacuzino
(1714-1716), au preluat numele de familie Basarab, care în concepţia
secolului XVII era similar celui al Craioveştilor. Ca atare, în inscripţia din
1683 care menţiona refacerea mănăstirii Bistriţa, ctitoria lui banului Barbu
I Craiovescu, Constantin Brâncoveanu, pe atunci mare spătar, consemna
reparaţia anterioară a lui Preda mare vornic Brâncoveanu, bunicul său, pe
care îl numea cu deplin temei “den nărodul (neamul-n.a.) Barbului”

1
Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, IV, Bucureşti, 1981, p.
592-593; N. Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, IV, Bucureşti,
1902, CL XXII; Nicolae Stoicescu, Matei Basarab, Bucureşti, 1982, p. 44-45
2
Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului, V, Bucureşti, 1985, p.
111-113
3
Hrisovul lui Mateiu Voivod Basarab pentru desrobirea sfintelor mănăstiri închinate
din anul de la facerea lumii 7149 iar de la Hrisov 1641, dat în scaunul Târgovişte,
Bucureşti, 1860
4
Virgil Drăghiceanu, Despre mănăstirea Câmpulung, în BOR, LXXXII (1964), nr. 3-4,
p. 285
5
Hurmuzaki, IV1, p. 671
6
Dan Pleşia, Neagoe Basarab (II), p. 141
25
(prin mamă acesta se trăgea din Pârvu I Craiovescu, fratele lui Barbu I) şi
apoi pe cea executată lăcaşului prin strădania sa, ca unul care “dă spre
tat‹ă› trăgându-se dă‹n› veachia dungă a Craioveştilor, cari şi
Băsărăbeşti să chiamă, şi dă spre mumă, şi mai dăn bătrâna şi
împărăteasca Casă a Cantacuzenilor”1
În al doilea deceniu al veacului XVIII, după ce mai bine de un
secol au controlat domnia Ţării Româneşti, Basarabii-Craioveşti s-au
retras de pe scena politică, lăsând amintire un nume dinastic pe care l-au
extins la ambele neamuri domneşti din secolele XIV-XVII, cu mare
răsunet în istoria naţională.

*
* *

Aplecându-se concluziv asupra celor de mai sus, vedem că o

familie domnească a Basarabilor apare tocmai atunci când vechea
dinastie a urmaşilor lui Basarab I dispare în primele decenii ale secolului
XVII. În vremea noastră istoricii vorbesc, convenţional, de “Basarabi”,
dar urmaşii lui Basarab I din secolele XIV-XVI nu s-au numit aşa,
neavând un nume generic de familie. Radu Şerban (1601; 1602-1610;
1611), din familia (clanul) Craioveştilor, a căutat să-şi legitimeze domnia,
o dată cu care ajunge la tron o nouă dinastie, prin stabilirea unei
descendenţe din vechea dinastie, intitulându-se oficial “nepotul” lui
Neagoe, din familia lui Pârvu I Craiovescu, care, ca domn (1512-1521) se
declarase fiul nelegitim al lui Basarab cel Tânăr Ţepeluş (1474-1482, cu
întreruperi) din ramura Dănească a vechii dinastii. Astfel, cu numele
domnesc Basarab (după cel de botez al tatălui său natural) a devenit
veriga de legătură între vechea şi noua dinastie, iar numele său domnesc
Basarab va deveni o dată cu Radu Şerban, după 1601, pentru întâia oară
nume de familie dinastică. A fost o simplă coincidenţă că el a fost şi cel
de botez al lui Basarab I, întemeietorul primei dinastii, care însă, repet, nu
avea la vremea sa un nume generic.
După moartea lui Neagoe Basarab, în secolul XVI, şi alte rude
Craioveşti ale sale au pretins domnia, declarându-se “fii” ai acestuia;
Barbu III Craiovescu (Banul Mărăcine) obţinând-o în 1536 sub numele de
Barbu Basarab, iar fiul său, Nicolae Basarab, a folosit chiar cel de-al
doilea onomastic ca nume de familie în peregrinările sale de pretendent
domnesc prin Europa (1566-1574). Însă doar Radu Şerban, după 1601, ca

1
N. Iorga, op. cit., p. 194-195
26
“nepot” al lui Neagoe Basarab, deşi între ei nu există decât o rudenie
depărtată în sânul clanului Craiovesc, la nivel de început al secolului XVI,
a izbutit să impună noua dinastie în scaunul domnesc. Cu toate că nu a
urmărit aceasta, ci doar recunoaşterea legăturii cu vechea dinastie, prin
aşa-zisa descendenţă din Neagoe Basarab, şi nici nu a semnat cu numele
de familie Basarab, acesta i-a fost atribuit atât pe plan intern cât şi pe
cel extern în vremea domniei sale, când a şi luat naştere, însuşi Radu
Şerban folosindu-l ca nume de familie pentru fiul său Ion vodă Basarab.
Ruda acestuia, de asemenea depărtată în cadrul clanului Craiovesc,
Matei din Brâncoveni, a urmat exemplul lui Radu Şerban, declarându-se
şi el, în vederea legitimării, un timp, la începutul domniei “nepot” al lui
Basarab vodă (Neagoe). Dar cum numele domnesc al acestuia, Basarab,
fusese deja folosit ca nume de familie în timpul lui Radu Şerban, el l-a
adoptat ca atare chiar de la începutul domniei, devenind, astfel, Matei
Basarab (1632-1654). Mai mult, el nu s-a oprit ca Radu Şerban la aşa-zisa
descendenţă din Basarab-vodă (Neagoe), ci s-a declarat, cel puţin din
1636, urmaş al întemeietorului vechii dinastii legitime, Radu Negru (!),
personaj creat ad-hoc la 1635-1636, cu prilejul restaurării bisericii
domneşti din Câmpulung şi înfiinţării aici a unei mănăstiri domneşti.
În acest personaj, care nu e legendar, ci o posibilă creaţie cu scop
politic, am spune azi, la care au contribuit şi orăşenii din Câmpulung, ce
îşi doreau confirmate, cu acest prilej, privilegiile, care începeau cu cele
ale unui Radu voievod (Radu I, 1377-1385), s-au contopit “întemeietorul”
Ţării Româneşti Negru Vodă, apărut în cancelaria domnească doar din
1549, cu Radu I, cel mai vechi voievod cunoscut în 1635-1636, rezultând
atunci “descălecătorul” Radu Negru plasat la 1215... strămoşul lui Matei
Basarab!
Dar lucrurile nu s-au oprit nici aici. De vreme ce Matei vodă făcea
parte din “neamul băsărăbesc”, identificat cu cel al Craioveştilor, şi se
trăgea din Negru Vodă, rezultă că şi vechea dinastie legitimă, care pornea
de la acesta trebuia să se numească Băsărăbească şi să se identifice cu
Craioveştii. În lunga domnie a lui Matei Basarab s-a produs, aşadar,
contopirea Craioveştilor cu vechea dinastie domnească, sub numele de
Basarabi sau neamul basarabesc. Atât de bine a intrat în conştiinţa
publică această contopire, determinată de orgoliul lui Matei Basarab, încât
şi astăzi mulţi istorici nu fac deosebirea cuvenită între dinastia urmaşilor
de sânge ai lui Basarab I, adevăratul întemeietor al Ţării Româneşti, şi cea
a Craioveştilor (Basarabii-Craioveşti) de după 1601.
Orgoliul nu îl caracteriza doar pe Matei Basarab. După moartea
acestuia fără urmaşi, Basarabii-Craioveşti descendenţi din Radu Şerban,

27
de la Constantin Şerban la Ştefan Cantacuzino, care cu toţii poartă numele
de familie Basarab, chiar dacă doi dintre ei îl au şi pe cel mai vechi şi
împărătesc de Cantacuzino, o dată ajunşi în scaunul domnesc, sau doar
luptând pentru acesta, şi numeroasele lor rudenii, şi-au dorit o ascendenţă
încă şi mai veche decât cea pretinsă de Matei, aşadar, anterioară lui Radu
Negru. Ca atare, autorul cronicii lor de curte, aşa-zisul Letopiseţ
Cantacuzino, a creat o a doua introducere la aceasta, plasată în fruntea
cronicii, înaintea celei referitoare la “descălecatul” lui Radu Negru, care şi
ea data doar de după 1658. În această a doua introducere, care e tot o
creaţie politică şi nicidecum o tradiţie cu iz istoric, cum percep eronat cei
mai mulţi cercetători ai perioadei, Basarabii (Craioveşti) descind din
colonişti ai romanilor, fiind aleşi să conducă ţinutul de la dreapta Oltului
ca “bonoveţi” (bani mari), înainte ca Radu Negru, din cealaltă introducere,
să descalece la stânga Oltului şi să ctitorească la 1215 (!) biserica
domnească din Câmpulung, cum afirmă inscripţiile din 1636 de la biserica
mănăstirii din Câmpulung. Nici un neam domnesc sau boieresc din spaţiul
românesc medieval nu-şi confecţionează vreodată o origine mai veche, în
care de altfel credea cu tărie. Înţelegem, aşadar, mândria cu care marele
spătar Constantin Brâncoveanu, strănepotul lui Radu Şerban şi nepotul
postelnicului Constantin Cantacuzino, îşi afirma în 1683 originea dăltuită
în piatra inscripţiei de la mănăstirea Bistriţa olteană, dinspre tată
trăgându-se din “vechea dungă a Craioveştilor, cari şi Băsărăbeşti să
chiamă”, iar dinspre mamă din şi mai “bătrâna şi împărăteasca Casă a
Cantacuzinilor”.
Astăzi însă, când vechile orgolii şi pasiuni domneşti au trecut de
mult în istorie, putem numi, prin consens, Basarabi pe urmaşii de sânge
ai lui Basarab I până la Alexandru Coconul (+1632) şi Mihai Pătraşcu
(+1655), din perioada ante 1324-1632/1655 şi Basarabi-Craioveşti pe
urmaşii lui Radu Şerban din neamul Craioveştilor, începând chiar cu
acesta, apoi Constantin Şerban, Şerban Cantacuzino, Constantin
Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino, ale căror domnii sunt cuprinse între
anii 1601 şi 1716, interval în care se plasează şi domnia lui Matei Basarab
din acelaşi neam al Craioveştilor.

28
 HOW THE NAME OF “DYNASTIC” BASARAB AND WHEN IT
WAS ADOPTED BY MATEI BASARAB

Abstract

A critical analysis of the historical origins brings us to the

conclusion that the old dynasty from Wallahia, without a family name,
united with the one of the Basarab’s (Craioveşti), was accomplished
during the reign of Matei Basarab.
The conclusions of the study can be discovered in today’s
historiography when we can generally name Basarabi as the blood
inheritors till Alexandru Coconul (+1632) and Mihai Pătraşcu (+1655)
from the period 1324-1632/1655 and Basarabi-Craioveşti, begining with
this one, then Constantin Şerban, Şerban Cantacuzino, Constantin
Brancoveanu and Ştefan Cantacuzino, those reigns are present in the
period 1601-1716, the same period where we can place the reign of Matei
Basarab from the same family of the Craioveşti.

29
 MATEI BASARAB ŞI CONTRIBUŢIA SA LA SUSŢINEREA
ORTODOXIEI SUD-EST EUROPENE

ION RIZEA NIŢĂ

În anul 1982, cu prilejul împlinirii a 350 de ani de la urcarea pe

tron a lui Matei vodă Basarab, cunoscutul medievist Nicolae Stoicescu
avea să publice prima monografie, în limba română1, închinată acestui
“domn bun”, care timp de 22 de ani (20 septembrie 1632 - 9 aprilie 1654)
condusese Ţara Românească “ foarte bine şi cu dreptate”2. Monografia
avea să fie întregită şase ani mai târziu de acelaşi cercetător, folosind în
acest scop izvoarele documentare publicate până la acea vreme, dar şi
bogata literatură istorică rămasă de la predecesorii săi.
Apariţia acestei monografii întregite avea să constituie un
eveniment deosebit de important pentru istoriografia medievală
românească. Căci lucrarea avea să-l prezinte pe domnul Ţării Româneşti,
descendent din marele neam al Craioveştilor3, în adevărata sa lumină,
arătându-i-se meritele de bun conducător şi organizator al treburilor ţării,
de dârz apărător al independenţei ţării sale - motiv pentru care fusese
considerat de turci ca al doilea Mihai Viteazul -, precum şi contribuţia sa
hotărâtoare, de adevărat Mecena, la dezvoltarea artei şi culturii bisericeşti
şi naţionale.
Într-un capitol al monografiei (capitolul II al părţii a III-a)4,
distinsul cercetător avea să aducă în vedere şi însemnata contribuţie, în
plan religios, a domnului Craiovesc, de ctitor şi binefăcător de lăcaşuri
sfinte în Ţara Românească şi în afara hotarelor ţării, întărind astfel
convingerea istoricului C.C. Giurescu că Matei Basarab este “cel mai
mare ctitor bisericesc al neamului nostru”5.
1
Până la această dată, singura monografie închinată lui Matei Basarab, dar care trata
numai politica externă a domnului, fusese scrisă - în limba germană - cu opt decenii în
urmă, de către Ion Sârbu. După 1990, ea a apărut şi în limba română. Vezi Ion Sârbu,
Relaţiile externe ale lui Matei vodă Basarab, 1632-1654 (Cu privire la istoria Orientului
European), Timişoara, 1992
2
Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690, Letopiseţul Cantacuzinesc, ediţie critică de
Constant Grecescu şi Dan Simonescu, Bucureşti, 1960, p. 107-108. Cf. Alexandru Elian,
Constantin Bălan, Haralambie Chircă, Olimpia Diaconescu, Inscripţiile medievale ale
României, I, Oraşul Bucureşti, 1395-1800, Bucureşti, 1965, p. 789; Ştefan Andreescu,
Mai bun n-a fost nici un domn, în MI, an. III, 1969, nr. 12, p. 26-32
3
Nicolae Stoicescu, Matei Basarab, Bucureşti, 1988, p. 13
4
Ibidem, p. 94-125
5
C.C. Giurescu, Matei Basarab cel mai mare ctitor al neamului nostru. Ştiri noi despre
lăcaşurile lui, în vol. Prinos Î.P.S.S. Nicodim, patriarhul României, Bucureşti, 1946
30
 Rămas în conştiinţa posterităţii ca un “ctitor desăvârşit”1 de
“biserici dumnezeieşti şi mireneşti”2 în ţară şi în străinătate3, Matei
Basarab, prin activitatea sa pusă în slujba Bisericii şi a culturii în duh
ortodox, avea să constituie pentru cercetătorii ultimelor trei decenii un
subiect de referinţă în cercetarea lor4, odată cu descoperirea şi publicarea
sistematică de noi documente aflate în bibliotecile sau fondurile
arhivistice ale aşezămintelor religioase din afara hotarelor ţării (în special
de la Muntele Athos)5.
1
Idem, Istoria Românilor, vol. III, partea I, Bucureşti, 1944, p. 79
2
Aurelian Sacerdoţeanu, Predosloviile cărţilor româneşti, I, 1508-1647, Bucureşti,
1938, p. 92
3
Numărul ctitoriilor lui Matei Basarab în Ţara Românească este de 30, cele mai multe
fiind construcţii noi, la care se adaugă numeroase alte lăcaşuri religioase în afara
hotarelor ţării, fie la sud de Dunăre (biserica Sfânta Paraschiva din Vidin, biserica Sfinţii
Apostoli din Sviştov şi, se pare, biserica Sfântul Pantelimon din Vidin, ctitorită în 1633)
sau la Muntele Athos, fie în celelalte două ţări surori, Moldova (mănăstirea Soveja sau
Dobromira) şi Transilvania (biserica din Porceşti). Vezi pe larg la Veniamin Nicolae,
Ctitoriile lui Matei Basarab, Bucureşti, 1982, p. 23-241. Cf. N. Stoicescu, op. cit., p. 98-
102. Vezi şi Angela Zubco, Biserica din Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV-
XVII, Chişinău, 2001, p. 25 şi 131-134
4
Printre cei care s-au ocupat, în studiile lor, de activitatea cultural-ctitoricească a lui
Matei Basarab, menţionăm: Radu Creţeanu, Danii făcute de Craioveşti şi de Craioveni la
Locurile Sfinte şi la Muntele Athos, în MO, an. XXVII, 1975, nr. 7-8, p. 520-531 (studiu
apărut şi în vol. Din istoria Arhiepiscopiei Craiovei şi a municipiului Craiova, Craiova,
1975, p. 36-47) şi Idem, Traditions de famille dans les donations roumaines au Mont
Athos, în Études byzantines et post-byzantines, I, 1979, p. 135-151; Virgil Cândea,
Constantin Simionescu, Le Mont Athos. Présences roumaines, Bucureşti, 1979 şi Idem,
Prezenţe culturale româneşti: Bulgaria, Iugoslavia, Grecia, IV, Bucureşti, 1987;
Cornelia Pillat, Pictura murală în epoca lui Matei Basarab, Bucureşti, 1980; Veniamin
Nicolae, Ctitoriile lui Matei Basarab, Bucureşti, 1982; Răzvan Theodorescu, Epoca lui
Matei Basarab, răscruce a vechii culturi româneşti, în RdI, tom. XXXV, 1982, nr. 12, p.
1330-1338; I. Cristache-Panait, Rolul lui Matei Basarab în cultura românilor din
Transilvania, în vol. Matei Basarab şi Bucureştii, Bucureşti, 1983, p. 65-70; Vasile
Drăguţ, Trăsături majore ale artei româneşti în epoca lui Matei Basarab, în vol. Matei
Basarab şi Bucureştii, p. 71-80; I. Micu, R. Lungu, Aspecte ale patronajului cultural în
timpul domniei lui Matei Basarab, în MO, an. XXXVI, 1984, nr. 5-6, p. 362-372; Petre
Ş. Năsturel, Le Mont Athos et les Roumains. Recherches sur leurs relations du milieu du
XIVe siècle à 1654, Roma, 1986; Virgil Cândea, Mărturii româneşti peste hotare. Mică
enciclopedie, vol. I-II, Bucureşti, 1991 şi 1998; Ioan Moldoveanu, Contribuţii la istoria
relaţiilor Ţărilor Române cu Muntele Arthos (1650-1863), în întâmpinarea a 1040 de
ani de la fondarea Muntelui Athos, Bucureşti, 2002; Cristian Moisescu, Arhitectura
epocii lui Matei Basarab, vol. I-II, Bucureşti, 2002 şi 2003 etc.
5
Dumitru Năstase, Les documents roumains des archives du couvent athonite de
Simonopétra. Présentation préliminaire, în Σύµµεικτα, tom. V, 1983, Atena, p. 373-389,
care semnalează circa 1600 documente (dintre care 808 originale, în rest, copii şi
traduceri) dintre anii 1433 şi 1848; Dumitru Năstase - Florin Marinescu, Les actes
31
 Acum, la împlinirea a 350 de ani de la moartea lui Matei Basarab,
când Biserica şi Ţara îl cinsteşte din nou, amintindu-i cu mai multă tărie
vrednicele sale fapte creştineşti, pentru care merită “laude netrecătoare şi
niciodată peritoare şi care se întind mai departe decât veacul”1, socotim
noi de cuviinţă, ca un prinos de recunoştinţă pe care îl aducem acestui
mare domn creştin, să ne oprim în studiul nostru asupra rolului
determinant avut de el în sprijinirea Bisericii, a Ortodoxiei din spaţiul
sud-est european (Muntele Athos, Biserica Sârbă şi cea Bulgară).
Ca urmare, pornind de la constatarea făcută la mijlocul secolului al
XVII-lea de către călătorul sirian, diaconul Paul de Alep, aceea că Matei
vodă “a zidit multe biserici şi felurite mănăstiri… şi le-a făcut danii
bogate. Şi a făcut multe milostenii la Ierusalim şi la felurite mănăstiri şi
biserici din lume… A zidit în multe locuri”2, receptând la justa valoare
cercetarea anterioară şi folosindu-ne de noile dovezi istorice scoase la
iveală, vom încerca să scoatem în evidenţă contribuţia deosebită adusă de
Matei Basarab la susţinerea Ortodoxiei sud-est europene, contribuţie
evidenţiată prin importante lucrări de construcţii şi de reparaţii, prin
bogate danii în bani şi în natură, prin dăruiri de cărţi şi de odoare sfinte,
toate aceste binefaceri de care “nu s-au pomenit niciodată mai înainte”
făcând din domnul muntean un demn urmaş al înaintaşilor săi.

SCURTĂ GENEALOGIE

Înainte de trece la tema anunţată, se cuvine să prezentăm pe scurt

neamul din care îşi are originea Matei Basarab, pentru a ne face o imagine
cât mai completă a profilului său religios, de ctitor şi binefăcător de
locaşuri sfinte, de continuator al strădaniilor ctitoriceşti iniţiate de
înaintaşii săi.

roumains de Simonopétra (Mont Athos). Catalogue sommaire, în Σύµµεικτα, Atena, tom.

VII, 1987, p. 275-420; Florin Marinescu, Τα ρουµανικά έγγραφα του Πρωτάτου καί των
µονών Ξηροποτάµου, Κουτλουµουσίου, ∆ιονυσίουυ καί Іβήρων του Αγίου Ορους.
Προδροµή παρουσίαση (Actele româneşti ale Protatonului şi ale mănăstirilor
Xiropotamu, Cutlumuş, Dionisiu şi Ivir din Muntele Athos), în Τετράδια εργασίας,
KNE/EIE, Atena, tom. XI, 1987, p. 214-222, ce prezintă circa 5 300 de documente
româneşti din arhivele mănăstirilor: Cutlumuş, Dionisiu, Iviron, Protaton şi Xiropotamu
etc.
1
A. Sacerdoţeanu, op. cit., p. 92
2
Călători străini despre Ţările Române, vol. VI, Bucureşti, 1976, p. 692
32
 Istoriografia medievală românească recunoaşte, în unanimitate, pe
baza izvoarelor documentare existente, că Matei Basarab este descendent,
pe linie maternă, din neamul boierilor Craioveşti1.
Acest neam de boieri, caracterizat de către Gavriil Protul în Viaţa
Sfântului Nifon drept “neam mai ales şi mai temător de Dumnezeu”2, şi-a
adus o contribuţie decisivă, vreme de aproape două secole - dacă socotim
şi urmaşii pe linie maternă ai familiei lor - la scrierea istoriei Ţării
Româneşti.
Afirmându-se definitiv în viaţa politică a Ţării Româneşti, către
sfârşitul secolului al XV-lea, de când au deţinut principala dregătorie a
ţării, Bănia Craiovei, boierii Craioveşti au dat ţării şase domni, cei mai
mulţi având domnii relativ lungi şi deosebit de importante3, aceasta fără a
mai socoti aventurile domneşti ale lui Radu Bădica, Drăghici vodă
Gogoaşe şi Şerban banul.
În ordine cronologică, Matei Basarab este cel de-al patrulea domn
Craiovesc, după Neagoe Basarab (1512-1521), Barbu III Craiovescu
(februarie - aprilie 1536), nepotul lui Pârvu I Craiovescu, şi Radu Şerban
(1602-1611).
Primul înaintaş al familiei boierilor Craioveşti, deci şi al lui Matei
Basarab, cunoscut documentar, a fost paharnicul Barbu, menţionat la 25
iunie 14364, într-un document păstrat de la domnul Ţării Româneşti,
Alexandru I Aldea (1431-1436). Fiul său, “jupan Neagoe ban
Strehăianul”, căsătorit cu Stana, fiica lui Barbu stolnicul, şi apoi cu Vinia,
din familia despoţilor sârbi5, a fost tatăl celor patru fraţi Craioveşti: Barbu
1
Multe din studiile închinate Craioveştilor au fost publicate, în perioada interbelică, în
revista “Arhivele Olteniei” din Craiova. Vezi Justin Constantinescu, Florea Firan, Tudor
Nedelcea, Arhivele Olteniei (1922-1943). Bibliografie, Bucureşti, 1983, p. 106-134.
Despre Craioveşti, merită atenţia următoarele trei lucrări: I.C. Filitti, Banatul Olteniei şi
Craioveştii, Craiova, 1932 (în extras); Ştefan Ştefănescu, Bănia în Ţara Românească,
Bucureşti, 1965 (cu capitolul Craioveştii, p. 77-133) şi Rizea Niţă Ion, Boierii Craioveşti
şi rolul lor în Ortodoxia românească şi cea sud-est europeană, teză de doctorat, Iaşi,
2003, în mms.
2
Gavriil Protul, Viaţa şi traiul Sfântului Nifon, Patriarhul Constantinopolului,
Bucureşti, 1937, p. 14 (extras din BOR, an. LV, 1937, nr. 5-6, p. 281)
3
Este vorba de următorii domni ai Ţării Româneşti: Neagoe Basarab (1512-1521), Radu
Şerban (1602-1611), Matei Basarab (1632-1654), Constantin Şerban Basarab, zis Cârnul
(1654-1658) şi Constantin Brâncoveanu (1688-1714). La aceştia adăugăm pe Barbu III
Craiovescu, nepotul lui Pârvu I Craiovescu, care pentru o scurtă perioadă de timp
(februarie - aprilie 1536) a fost domn al Ţării Româneşti.
4
DRH, D, p. 138-139
5
DIR, B, XVI, I, p. 2; DRH, B, II, p. 8. Vezi şi Dan Pleşia, Neagoe Basarab. Originea,
familia şi o scurtă privire asupra politicii Ţării Româneşti la începutul secolului al XVI-
lea, I, în Valachica, Târgovişte, an. I, 1969, p. 59
33
I mare ban, Pârvu vornic, Danciu comis şi Radu postelnic1, reprezentanţi
ai primei generaţii de Craioveşti, pe linie masculină.
Barbu I Craiovescu (†1520), primul din cei patru fraţi Craioveşti,
căsătorit cu Neagoslava sau Neguţa, nobilă sârbă, nu a avut urmaşi2. Către
sfârşitul vieţii sale, s-a călugărit, sub numele de Pahomie, la ctitoria de la
Bistriţa (j. Vâlcea), împreună cu soţia sa, devenită Salomeea monahia.
Pârvu I Craiovescu (†1512)3, căsătorit cu Neaga, fiică a boierilor
din Hotărani4 şi soră cu mama viitorului domn Radu Bădica (1523-1524),
a avut patru copii, doi fii: pe Neagoe, care a ajuns domn al Ţării
Româneşti în 1512, fiind primul domn Craiovesc5, şi pe Preda, mare ban
şi “regent”, şi două fiice: pe Vlădaia, care s-a căsătorit cu marele logofăt
Vâlsan (Vlăsan) Furcovici şi pe Marga, căsătorită cu marele postelnic
Marcea.
Cel de-al treilea boier Craiovesc din prima generaţie, Danciu
(†1510)6, s-a căsătorit cu Hrusana (Gogoşoaia), fiica pârcălabului
Gherghina, fratele doamnei Rada, soţia lui Vlad Călugărul, şi a avut doi
copii: cel mare a ajuns ban al Craiovei, cunoscut sub numele de Barbu II
Craiovescu, iar cel mic, Drăghici Gogoaşe, a fost pretendent la scaunul
domnesc al ţării în vremea lui Vlad Înecatul (1530-1532).
Ultimul boier Craiovesc, fiu al banului Neagoe “ot Craiova”, Radu
postelnicul (†1507)7, apare menţionat drept ctitor al mănăstirii Bistriţa,

1
Cei patru fii ai lui Neagoe ban Strehăianul, Barbu, Pârvu, Danciu şi Radu, au fost
ridicaţi de domnul Vladislav-Dan (Vladislav al II-lea) în rândul vlastelilor (sing.
vlastelin). Titlul de nobleţe vlastelin, preluat din cancelaria sârbească, spre deosebire de
titlul de jupan, cu sensul iniţial de războinic, boier prin naştere, de sânge nobil, era
conferit de domn marilor boieri din sau intraţi în “Casa domniei” şi care ocupau
principalele dregătorii în stat. Vezi Şt. Ştefănescu, Bănia…, p. 64-65
2
Menţionat cu numele pentru prima dată într-un document din 23 martie 1482 (DIR, B,
XIII-XIV-XV, p. 173), Barbu I a ajuns mare ban al Craiovei în timpul lui Radu cel Mare.
A deţinut această înaltă dregătorie a ţării până la 10 ianuarie 1520. Cf. Nicolae Stoicescu,
Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII),
Bucureşti, 1971, p. 17
3
În documentul din 23 martie 1482, Pârvu I Craiovescu apare primul în sfatul ţării, după
mitropolitul Macarie, având funcţia de “mare vornic”.
4
DIR, B, XVI, I, p. 2; DRH, B, II, p. 8 (doc. din 28 ianuarie 1501)
5
După Neagoe, urmaşii din familia sa, descendenţi ai boierilor Craioveşti, şi-au zis
Basarabi, nume care a devenit patronomic pentru noua casă domnească. Vezi Ştefan
Ştefănescu, Ţara Românească de la Basarab I “Întemeietorul” până la Mihai Viteazul,
Bucureşti, 1970, p. 87
6
Timp de aproape trei decenii, Danciu a ocupat importante funcţii în sfatul ţării: stolnic
(1483-1488), comis (1489-1503), spătar (1505-1507), mare armaş (1508), vornic şi
comis (1510). Cf. N. Stoicescu, op. cit., p. 18
7
În documentele vremii apare în 1489, ca “mare postelnic”. Cf. Ibidem, p. 19
34
alături de fraţii săi, în actul de danie din 16 martie 1494, din timpul lui
Vlad Călugărul. Căsătorit cu Velica, fiica lui Vintilă Florescu, a avut doi
copii: pe Pârvu II Craiovescu, ajuns mare ban al Craiovei (1523-1529), şi
pe Maria, căsătorită cu marele vornic Şerban din Izvorani, mare ban al
Craiovei între 1535 şi 1539.
Cei patru fraţi Craioveşti: Barbu, Pârvu, Radu şi Danciu au avut şi
o soră, probabil Muşa, înscrisă în pomelnicul mănăstirii Bistriţa îndată
după numele lor. Căsătorită cu banul Hamza I din Obislav1, a avut un
singur fiu, pe Hamza II, ajuns mare ban al Craiovei (1530-1535). Rămasă
văduvă, ea s-a retras în liniştea mănăstirii, întemeind schitul Corbii de
Piatră, de lângă mănăstirea Argeş2.
Din cele de mai sus reiese, alături de generaţia celor patru fraţi
Craioveşti, şi existenţa celei de-a doua generaţii de Craioveşti care, pe
linie masculină, este reprezentată de: Neagoe Basarab şi Preda banul, fiii
lui Pârvu I Craiovescu, Barbu II şi Drăghici (Gogoaşe), fiii lui Danciu
Craiovescu, şi Pârvu II, fiul lui Radu Craiovescu.
Neagoe Basarab (†1521) a fost fiul natural al lui Basarab cel Tânăr
(Ţepeluş) şi fiul “după lege” al lui Pârvu I Craiovescu şi al Neagăi3. A
ajuns domn al Ţării Româneşti în anul 1512, fiind primul domn Craiovesc
ridicat pe tronul ţării4. Împreună cu soţia sa Despina Miliţa, descendentă
din Brancovicii sârbi, a avut şapte copii. Dintre aceştia, Theodosie a ajuns
domn al Ţării Româneşti, imediat după moartea tatălui său, iar două fiice
- Stana şi Roxanda (Ruxandra) - au ajuns soţii de domni: Stana s-a
căsătorit cu Ştefăniţă, domn al Moldovei (1517-1527), iar Roxanda a fost
soţia domnitorului Ţării Româneşti, Radu de la Afumaţi (1522-1529).
Preda banul (†1521), fratele lui Neagoe Basarab, fiu al lui Pârvu I
Craiovescu, a constituit “regenţa”, împreună cu Despina Miliţa, pentru
apărarea tronului şi păstrarea liniştei în ţară nevârstnicului moştenitor
Theodosie, nepotul său5. Din pomelnicul mănăstirii Bistriţa rezultă că el a

1
DIR, B, XVI, I, p. 594
2
Ibidem, p. 40-41; DRH, B, II, p. 206 (doc. din 1 septembrie 1506)
3
I.C. Filitti, Craioveştii şi rolul lor politic, în AO, an. XIV, 1935, p. 4-5; D. Pleşia, op.
cit., p. 47-54; DIR, B, XVI, V, p. 404-405. Boierii adversari Craioveştilor l-au considerat
întru totul fiul lui Pârvu I Craiovescu, contestându-i originea domnească. Vezi Mustafa
A. Mehmed, Două documente turceşti despre Neagoe Basarab, în Studii RdI, tom. XXI,
1968, nr. 5, p. 926-928
4
Cf. Academia Română, Istoria Românilor, vol. IV, De la universalitatea creştină către
Europa “patriilor”, Bucureşti, 2001, p. 414
5
Cf. Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690. Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 42
35
fost căsătorit cu jupâniţa Cătălina1 şi a avut o fiică, pe Maria, care s-a
căsătorit cu Şerban, banul din Izvorani.
Barbu II (†1530), unul din cei doi fii ai lui Danciu Craiovescu, a
ajuns mare ban al Craiovei în anul 1529, fiind numit în această înaltă
dregătorie a ţării de către Moise vodă (1529-1530). Căsătorit cu sora
acestuia, nu a avut urmaşi. A murit, alături de Moise Vodă, cumnatul său,
în lupta de la Viişoara (29 august 1530), purtată împotriva lui Vlad
Înecatul (1530-1532)2.
Cel de-al doilea fiu al lui Danciu Craiovescu, Drăghici Gogoaşe,
în dorinţa de a ajunge domn al ţării, a închinat turcilor partea sa de avere
şi a tatălui său3. Vlad Înecatul a trimis la Istanbul pe Şerban vornicul din
Izvorani care a reuşit să-l prindă şi să-l spânzure. Ca şi fratele său, Barbu
II, nu a avut urmaşi.
Pârvu II (†1529), fiul lui Radu Craiovescu, a deţinut funcţia de
mare ban al Craiovei (3 februarie 1522 - 4 aprilie 1523; 11 iulie 1523 - 14
aprilie 1529)4, fiind în tot acest timp adevăratul conducător al partidei
boierilor Craioveşti, numiţi acum Pârvuleşti, după numele său.
Cea de-a treia generaţie a Craioveştilor, şi ultima, care, în linie
masculină, poate fi urmărită documentar până către anul 1535 - când
Craioveştii “se sting” în calitate de dregători -, este reprezentată de Barbu
III, fiul banului Preda, fiu al lui Pârvu I Craiovescu.
Astfel, documentele vremii ni-l prezintă pe Barbu III Craiovescu
ca mare ban al Craiovei între 17 martie 1534 şi 30 iulie 15355, el fiind
numit de domnul ţării Vlad Vintilă de la Slatina (1532-1535) în locul lui
Hamza II din Obislav.
Înlăturat din scaunul bănesc, în 1535, de către Radu Paisie (1535-
1545), el a devenit de îndată pretendent la scaunul domniei6 şi chiar

1
Dan Pleşia, Contribuţii la istoricul mănăstirii Stăneşti (Vâlcea) şi al ctitorilor ei, în
MO, an. XVII, 1965, nr. 5-6, p. 411, n. 31
2
Virgil Cândea, Letopiseţul Ţării Româneşti (1292-1664) în versiunea arabă a lui
Macarie Zaim, în Studii RdI, tom. XXIII, 1970, nr. 4, p. 685
3
DIR, B, XVI, V, p. 405 (doc. din 17 mai 1589)
4
N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători…, p. 46 (autorul a afirmat greşit că Pârvu
II Craiovescu a fost fiul lui Pârvu I Craiovescu, frate cu Preda Craiovescu şi Neagoe
Basarab).
5
DRH, B, III, p. 235, 287, 289, 296, 299, 308, 312-316, 318-319, 324, 328-329, 332-
334, 339-341, 345
6
Până în anul 1998, istoriografia noastră a identificat pretendentul care a întrerupt
domnia lui Radu Paisie, în 1536, tocmai cu Drăghici Gogoaşe. Vezi Ştefan Andreescu,
Frământări politice în Ţara Românească la începutul domniei lui Radu Paisie, p. 402
36
domn, în februarie - aprilie 1536, în locul acestuia1. După ce Radu Paisie
şi-a reluat domnia, Barbu III - cunoscut în documente şi sub numele de
Barbu Neagoe sau Barbu Basarab - a fost nevoit să părăsească ţara, trăind
în pribegie aproape trei decenii. A murit la Constantinopol, în împrejurări
tragice2.
Chiar dacă în calitate de dregători ai ţării, Craioveştii, strămoşi ai
lui Matei Basarab, “s-au stins” la 15353, în sens biologic neamul lor a
dăinuit, prin urmaşii lor, pe linie feminină, timp de aproape două secole.
Vlădaia, fiica lui Pârvu I Craiovescu, soră a lui Neagoe Basarab şi
a lui Preda banul, a avut ca urmaş, din căsătoria cu marele logofăt Vlăsan
Furcovici4, pe Datco (Detco), ajuns postelnic (1533) şi mare armaş (1541-
1545) al ţării5. Neavând copii, Datco, împreună cu soţia sa Calea din
Brâncoveni6, a adoptat pe cei trei copii ai vărului său Vlăsan: Danciu,
Datco şi Radu (din Brâncoveni).
1
Cf. Constantin Rezachevici, “Banul Mărăcine” - un domn necunoscut, în MI, s.n., an.
XXXII, 1998, nr. 10, p. 53-58
2
Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, II, 1, Bucureşti,
1891, p. 565; N. Iorga, Pretendentul Nicolae Basarab în Elveţia, în AARMSI, s. III,
tom. XII, 1931, p. 42. În ultima vreme, istoriografia medievală românească a reiterat
ideea existenţei a trei generaţii de urmaşi, pe linie masculină, din Barbu III Craiovescu,
care - atestaţi documentar până în 1644 - au fost pretendenţi la tronul Ţării Româneşti şi,
în final, chiar la cel al Moldovei. Este vorba de: a) Nicolae Basarab, fiul lui Barbu III,
care între 1565 şi 1574 a rătăcit prin Malta, Imperiul romano-german, Italia, Spania,
Elveţia şi Transilvania; b) Basarab voievod “Cremonese” (= din Cremona, sau locuind
un timp în această localitate italiană), fiul lui Nicolae Basarab, care în noiembrie 1599,
profitând de absenţa lui Mihai Viteazul, aflat la Alba Iulia, a încercat cu ajutorul a 6 000
de turci să ocupe Bucureştii, şi de c) Neagu vodă Basarab, cel care susţinut fiind tocmai
de ruda sa - pe linie Craiovescă feminină - Matei Basarab, s-a aflat la Constantinopol cel
puţin între anii 1638 şi 1644. Vezi pe larg la Constantin Rezachevici, Cronologia
domnilor din Ţara Românească şi Moldova. Secolele XIV-XVI, vol. I, Bucureşti, 2001,
p. 200-206. Vezi şi: Eugen Denize, Relaţii româno-spaniole în a doua jumătate a
secolului XVI, în AIIAI, tom. XXIV, 1987, nr. 1, p. 166-167; Paul Cernovodeanu, Din
nou despre pretendentul Neagu “Vodă” fiul lui “Basarab voevod” (1633-1644), în RdI,
an. XXXIX, 1986, nr. 6, p. 535-544
3
Şt. Ştefănescu, Bănia…, p. 91 şi 219
4
Vlăsan (Vâlsan) Furcovici, fiul lui Radu al lui Furcă şi frate cu Radu mare spătar (DIR,
B, XVI, I, p. 92 şi II, p. 157; DRH, B, III, p. 289), a ocupat mai multe dregătorii în sfatul
ţării: grămătic şi logofăt (1516-1520), mare vistiernic (1527-1528), mare logofăt (1530-
1531; 1534). Cf. N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători…, p. 103. A fost ucis
pentru “hiclenie” de Vlad Vintilă de la Slatina (a. 11 ianuarie 1535). Vezi: DIR, B, XVI,
II, p. 171; DRH, B, III, p. 313
5
N. Stoicescu, op. cit., p. 51. A fost un dregător devotat lui Radu Paisie. Cf. DIR, B,
XVI, II, p. 304
6
Calea din Brâncoveni a fost fiica Neacşei, soţia lui Peia mare portar şi nepoata lui
Harvat mare logofăt. Vezi DIR, B, XVI, II, p. 302-303
37
 Marga, cea de-a doua fiică a lui Pârvu I Craiovescu, căsătorită cu
marele postelnic Marcea1, a avut doi copii: pe Matei banul din Caracal,
mort în lupta de la Boian din 1559, împotriva lui Petru cel Tânăr (1559-
1568), şi pe Vâlsan (Vlăsan) din Caracal, căsătorit cu Maria, fiica Calei
din Brâncoveni, mort în 15682.
Matei banul (†1559) s-a căsătorit cu Stanca şi a avut mai mulţi
copii: pe Radu postelnic, căsătorit cu Maria, fiica lui Ştefan, mare clucer,
pe Velica, pe Marga, căsătorită cu Ivan postelnicul, şi pe Caplea,
căsătorită cu Oxapie agă3.
Vâlsan (Vlăsan) a avut trei fii: pe Danciu din Brâncoveni, mare
armaş şi mare vornic al ţării, pe Datco (†1575) şi pe Radu din Brâncoveni,
ajuns postelnic în 15594.
Primul, Danciu din Brâncoveni, a fost: postelnic (1573-1579),
armaş (1581-1582), mare armaş (1583; 1588-1591) şi mare vornic (1591-
1593)5. Căsătorit cu Stanca din Hotărani6, a avut trei copii: pe Matei,
adică pe Matei Basarab7 - care înainte de a ajunge domn a fost: postelnic
(1603-1605), paharnic (1608-1627) şi mare agă (1628) - , pe Barbu
postelnic şi pe Calea8.
1
Marcea a fost postelnic între 24 aprilie 1510 şi 8 ianuarie 1512. Facem menţiunea că în
secolul al XVI-lea a mai existat un Marcea. Vezi: DIR, B, XVI, I, p. 162; DRH, B, II, p.
387 (doc. din 2 septembrie 1520).
2
Cf. Şt. Ştefănescu, Bănia în Ţara Românească, Planşa anexă “Genealogia
Craioveştilor” (anexa a fost publicată şi în Istoria Românilor, IV, Bucureşti, 2001).
3
N. Stoicescu, op. cit., p. 70
4
Ilie Chiriţă, Boierii Brâncoveni. Fiii lui Vlăsan, în AO, an. XIII, 1934, p. 49-57
5
N. Stoicescu, op. cit., p. 49
6
DIR, B, XVI, VI, p. 280 şi 317 (doc. din 30 iunie 1597 şi 24 mai 1598)
7
Numit întâi, ca boier, Brâncoveanu, sau din Brâncoveni, după moşia Brâncoveni -
deţinută de bunica sa Calea -, Matei şi-a luat numele de familie Basarab încă din prima
jumătate a lui septembrie 1632, când s-a aflat la Nicopole, la Abaza Mehmed paşa,
apărând cu acest nume din 8/18 septembrie 1632 în documentele păstrate. Deşi modelul
său a fost Radu Şerban, din aceeaşi familie a Craioveştilor, căruia i s-a spus Basarab ca
nume de familie în timpul domniei, Matei s-a declarat - încă din octombrie 1632 -
“nepotul răposatului Io Băsărabă voievod”, adică al lui Neagoe Basarab (“fiul nelegitim”
al lui Basarab Ţepeluş), făcând astfel legătura cu vechea familie de domni ai ţării
scoborâtori din Basarab I “Întemeietorul”. Vezi DRH, B, XXIII, p. 618-619. Cf.
Academia Română, Istoria Românilor, vol. V, O epocă de înnoiri în spirit european
(1601-1711/1716), Bucureşti, 2003, p. 110
8
Ilie Chiriţă, Boerii Brâncoveni. Fiii lui Danciu vornicul, în AO, an. XIV, 1935, p. 46-
59 şi AO, an. XV, 1936, p. 353-356. Despre legăturile de rudenie dintre Matei Basarab şi
Craioveşti, vezi: Şt. D. Greceanu, Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti, vol.
II, Bucureşti, 1916, p. 302 şi urm.; P. V. Năsturel, Radu Şerban şi Matei Basarab, în
Albina, 1907-1908, p. 48-49; Ilie Chiriţă, Boierii Brâncoveni, în AO, an. XII, 1933, p.
370-374
38
 Cel de-al treilea copil al lui Vâlsan, Radu din Brâncoveni, ajuns în
dregătoria de postelnic în 1559, s-a căsătorit cu Neaga din Goleşti1. Au
avut o fiică, pe Maria, care s-a căsătorit cu David postelnic. Din căsătoria
lor au existat trei copii: Stanca, Danciu şi Preda Brâncoveanu2.
Stanca, căsătorită cu marele postelnic Fota, a avut o fiică, pe Vişa.
Aceasta s-a căsătorit cu Stroe Leurdeanu şi a avut doi copii: pe Eustratie
Leurdeanu (Golescu), mare logofăt3, şi pe Maria, viitoarea soţie a lui
Şerban Cantacuzino, domn al Ţării Româneşti (1678-1688)4.
Preda Brâncoveanu a deţinut înalte dregătorii în sfatul ţării:
postelnic (1624- 1625), spătar (1629), mare spătar (1636-1644), mare
clucer (1645-1652), mare vornic (1652-1655)5. S-a căsătorit cu Păuna
Grecianu, din căsătoria lor rezultând doi copii: Ancuţa, căsătorită cu
postelnicul Iordache Pârşcoveanu6, şi Papa postelnicul (†1655). Papa (din
Brâncoveni), căsătorit cu Stanca Cantacuzino, a fost tatăl lui Constantin
Brâncoveanu, zis Basarab, domn al Ţării Româneşti (1688-1714)7.
Primul urmaş, pe linie feminină, din Radu I Craiovescu a fost
Maria, căsătorită cu vornicul Şerban din Izvorani, mare ban al Craiovei
(1535-1539)8. A avut trei copii: pe Marcea postelnic (din Şitoaia), pe
Anca (din Coiani)9 şi pe Radu postelnic.
Anca a fost căsătorită cu marele ban Neagoe (1560-1562)10 şi a
avut doi copii: pe Şerban postelnic (din Coiani) şi pe Maria.
Maria a fost căsătorită de două ori: prima dată, cu Radu postelnic,
cu care a avut un fiu, pe Şerban, viitorul domn Radu Şerban (1602-1611)1,
iar a doua oară, cu Nica, mare armaş şi postelnic2.
1
N. Stoicescu, op. cit., p. 49. Cf. DIR, B, XVI, IV, p. 112, 379 şi V, p. 415
2
Şt. D. Greceanu, op. cit., p. 319. Vezi şi Ilie Chiriţă, Preda Brâncoveanu, în AO, an.
XI, 1932, p. 37-46
3
N. Stoicescu, op. cit., p. 204-205
4
Ibidem, p. 144
5
Iordache Pârşcoveanu, de neam grec, a fost fiul marelui vistiernic Trufanda. Cf. Ibidem,
p. 125
6
Ibidem, p. 226
7
Ilie Chiriţă, Papa postelnicul Brâncoveanu, în AO, an. XI, 1932, p. 176-190.
Constantin Brâncoveanu, având ca doamnă pe Marica, fiica lui Neagu postelnicul din
Negoieşti şi nepoata lui Antonie vodă din Popeşti, a avut un număr însemnat de copii:
patru fii şi şapte fiice. Vezi Dan Berindei, Urmaşii lui Constantin Brâncoveanu şi locul
lor în societatea românească. Genealogie şi istorie, în vol. Constantin Brâncoveanu,
redactori coordonatori: Paul Cernovodeanu şi Florin Constantiniu, Bucureşti, 1989, p.
276
8
Şerban din Izvorani este amintit în documentele vremii ca mare ban între 30 august şi
18 mai 1539. Cf. N. Stoicescu, op. cit., p. 95
9
DIR, B, XVI, IV, p. 198 şi V, p. 365. (doc. din 20 august 1575 şi 13 iunie 1588)
10
Şt. D. Greceanu, op. cit., p. 283
39
 Din relaţia avută de Radu Şerban cu Elena, soţia logofătului
Neagoe din Târgovişte, au rezultat patru copii: Ancuţa, Basarab (†1625),
Elena (Ilinca) şi Constantin. Ultimul, Constantin Şerban, după ce a deţinut
dregătoriile de postelnic II (1632-1642) şi mare serdar (1646-1648), a
ajuns domn al Ţării Româneşti (1654-1658)3.
Elena, fiica lui Radu Şerban, s-a căsătorit cu marele postelnic
Constantin Cantacuzino4, cu care a avut doi copii: pe Stanca şi pe Şerban
Cantacuzino, viitorul domn al ţării (1678-1688).

MATEI BASARAB - CTITOR ŞI BINEFĂCĂTOR LA

MUNTELE ATHOS

Descendent pe linie feminină din neamul Craioveştilor5 - “neam

care era mai ales şi mai temător de Dumnezeu”6 -, Matei Basarab a
întreprins în cei 22 de ani de domnie o activitate cultural-ctitoricească fără
precedent în istoria ţării şi a Bisericii.

1
Cf. N. Stoicescu, op. cit., p. 94. Ca şi Matei Basarab, Radu Şerban s-a intitulat în actele
sale, de obicei, “nepot răposatului Basarab Voievod”, făcând, aşadar, referire la Neagoe
Basarab. Fapt interesant, din vremea lui Radu Şerban apare, pentru prima dată, numele
de familie (dinastic) Basarab, până atunci fiind folosit de vechea casă domnească a
urmaşilor lui Basarab I - care nu avea nume de familie - doar ca prenume (nume de
botez). Radu Şerban este, prin urmare, “adevăratul întemeietor al noii dinastii muntene, a
Basarabilor-Craioveşti”. Vezi Istoria Românilor, V, p. 38-39. Despre legăturile de
rudenie ale lui Radu Şerban cu Craioveştii, vezi şi Constantin Rezachevici, Domeniul
boieresc al lui Radu Şerban, în “Studii”, tom. XXIII, 1970, nr. 3, p. 469-491
2
DIR, B, XVI, V, p. 406 (doc. din 17 mai 1589). Vezi şi Idem, VI, p. 58-59
3
N. Stoicescu, op. cit., p. 158
4
Ibidem, p. 135
5
Aşa cum am arătat mai sus, Matei Basarab a fost fiul marelui vornic Danciu din
Brâncoveni, care, la rândul său, a fost fiul lui Vlăsan (Vâlsan) din Caracal şi al Mariei,
fiica Calei din Brâncoveni. Danciu şi fratele său, Radu postelnicul, au fost nepoţii de fiu
ai jupaniţei Marga cea bătrână, fiica lui Pârvu I Craiovescu şi sora lui Neagoe Basarab şi
a banului Preda. Cf. Ilie Chiriţă, Originea Brâncovenilor, în AO, an. XIII, 1934, p. 343-
346; idem, Boierii Brâncoveni. Fiii lui Danciul vornicul, în AO, an. XIV, 1935, p. 46-
59; N. Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători…, p. 208-209; DIR, B, XVI, V, p. 404
6
Vorbind despre rolul avut de Craioveşti în istoria ţării şi a Bisericii, distinsul
academician Ştefan Ştefănescu avea, de curând, să afirme: “Prin promovarea noului
european în viaţa social-economică a ţării, prin înţelegerea rolului pe care îl juca
diplomaţia în viaţa statală şi în raporturile interstatale, ca şi prin înfăptuirile culturale în
veşmânt religios, Craioveştii au definit o epocă de referinţă în istoria Ţării Româneşti”.
40
 Sprijinitor al culturii şi protector al artelor, el rămâne, deopotrivă,
pentru posteritate, un mare ctitor de aşezăminte religioase în ţară şi în
afara hotarelor ei, un neîntrecut binefăcător al Bisericii lui Hristos1.
Urmând pilda străbunului său Neagoe Basarab, al cărui nepot
devotat s-a considerat2, Matei Basarab a ctitorit în Ţara Românească nu
mai puţin de 30 de biserici şi mănăstiri, în cea mai mare parte din temelie,
la care se adaugă alte 9 aşezăminte refăcute, în întreaga ţară3.
Dintre acestea, o grijă deosebită a acordat-o el ctitoriilor mai vechi
ale neamului său - boierii Craioveşti şi Brâncoveni -, care au fost fie
refăcute, fie completate cu clădiri noi, fie reparate, ca apoi să fie întărite
cu importante danii. De aceea, pe bună dreptate, el a fost considerat drept
“cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru4, “cel mai mare ctitor al
poporului român în epoca medievală”5, la statura exemplului său
ridicându-se doar un singur domn, şi acesta Craiovesc, Constantin
Brâncoveanu.
În afară de ctitoriile ridicate în Ţara Românească şi în cele două
ţări surori - Moldova şi Transilvania6 -, Matei Basarab a ctitorit
numeroase alte locaşuri sfinte în afara graniţelor ţării (Muntele Athos,
Bulgaria, Serbia-Muntenegru), pe care le-a înzestrat cu mari daruri în bani
şi odoare, contribuţia sa la susţinerea Ortodoxiei sud-est europene fiind, în
acest sens, covârşitoare7.
Pornind de la exemplul lui Neagoe Basarab, “ctitor mare a toată
Sfetagora”8, el a fost şi un mare ctitor la Muntele Athos. Activitatea sa
ctitoricească, de-a dreptul impresionantă, a lăsat destule mărturii pentru
cercetătorii de astăzi, iar hrisoavele sale din anii 1639 şi 1640 prin care

1
Dintr-un total de 116 danii ale domnului, confirmate documentar, 87 au fost dăruite
bisericilor şi mănăstirilor. Cf. I. Micu, R. Lungu, Aspecte ale patronajului cultural în
timpul domniei lui Matei Basarab, p. 363; Istoria Românilor, V, p. 114
2
DRH, B, XXIII, p. 618-619 şi idem, XXIV, p. 456-457
3
Vezi pe larg la Veniamin Nicolae, Ctitoriile lui Matei Basarab, p. 23-114 şi 117-221
4
C. C. Giurescu, Matei Basarab cel mai mare ctitor al neamului nostru…
5
N. Stoicescu, Matei Basarab, p. 94
6
Este vorba despre mănăstirea Soveja (Moldova) şi biserica din Porceşti (Transilvania).
7
Vorbind despre contribuţia adusă de Matei Basarab la sprijinirea Ortodoxiei sud-est
europene, Nicolae Stoicescu avea să afirme: “Urmând pilda lui Neagoe Basarab, Matei
(Basarab - n. n. ) a dus o politică de largă sprijinire a popoarelor ortodoxe din
Peninsula Balcanică, de promovare a unui panortodoxism politic, slujit de cartea
tipărită în limba slavonă, şi de apărare a purităţii credinţei ortodoxe, într-o vreme în
care influenţe protestante erau încurajate de unii înalţi prelaţi, precum patriarhul Chiril
Lucaris. Vezi N. Stoicescu, Matei Basarab, p. 135
8
Viaţa şi traiul Sfinţiei sale părintelui nostru Nifon Patriarhul Ţarigradului, în “Archiva
istorică”, I, partea a II-a, p. 133
41
era interzisă închinarea, la mănăstirile athonite, a unor mari mănăstiri din
ţară - unele ctitorite de el -, nu a atins cu nimic închinările anterioare1.
Aşadar, atitudinea sa, de interzicere a închinărilor de mănăstiri
româneşti la Locurile Sfinte, nu trebuie înţeleasă ca o orientare
“antibizantină”. Dovada o reprezintă chiar bogatele lui daruri în bani prin
care s-au putut reconstrui, repicta şi înfrumuseţa biserici şi alte aşezăminte
la mănăstirile: Marea Lavră, Cutlumuş, Xenofon, Dionisiu, Hilandar,
Iviron, Simonopetra, Sfântul Pavel, Xiropotamu, Dohiariu şi Karakalu.

1. Marea Lavră
Acestei mănăstiri athonite Matei Basarab i-a acordat o atenţie
deosebită. Cu banii dăruiţi de el, a fost ridicat “din temelii” (εκ βάθρων)2,
în 1643, la sud-est de catholiconul mănăstirii, un frumos paraclis în
cinstea Sfântului Mihail al Sinadelor3, după cum ne arată pisania: “S-a
construit şi înnoit din temelii dumnezeiasca şi prea cinstită biserica
aceasta a părintelui nostru întru sfinţi Mihail Sinadon Mărturisitorul de
către strălucitul domn Ioan Matei voevod al întregii Ungrovlahii prin
participarea şi contribuţia prea cuviosului proegumen chir Iosif la anul
7151 (1650)… egumenind prea cuviosul părinte chir Ioasaf. S-a făcut
pictura şi toate celelalte cu cheltuiala celui de sus domn şi ctitor cu
participarea părintelui proegumen chir Iosif. S-a terminat prezenta pictură
în luna iulie, 12, anul 1643, cu mâna lui Marin şi Anastasie din oraşul
Anavpli”4.
În interiorul paraclisului, zugravii au pictat pe Matei şi pe soţia sa
Elena (Elina), stând în genunchi şi oferind bisericuţa Sfântului Mihail,
deasupra lor găsindu-se următoarea inscripţie: ”Sfântul Mihail al
Sinadelor. Eu Matei Basarab Voevod şi Doamna acestuia, Elena”5.

1
P.Ş. Năsturel, Le Mont Athos et les Roumains, p. 70
2
G. Millet, J. Pargoire, J. L. Petit, Recueil des inscriptions chrétiennes du Mont Athos, I,
Paris, 1904, nr. 383; Marcu Beza, Urme româneşti în Răsăritul ortodox, ed. a II-a, 1937,
p. 49; T. Bodogae, Ajutoarele româneşti la mănăstirile din Sfântul Munte Athos, Sibiu,
1940, p. 98-99; P. Ş. Năsturel, op. cit., p. 80
3
Capul sfântului Mihail, episcop al Sinadelor, a fost dăruit Marii Lavre de către împăraţii
bizantini: Vasile al II-lea Bulgaroctonul şi Constantin al VIII-lea (976-1028). Vezi:
Gherasimos Smyrnakis, Το ˝Αγιον ˝Ορος (Sfântul Munte), 1903; ed. anastatică, Karies,
1988, p. 393; P. Lemerle, A. Guillou, N. Svoronos şi Denise Papa Chrysanthou, Actes de
Lavra, I, Paris, 1970, p. 46 şi 111-114
4
N. Iorga, Muntele Athos în legătură cu ţările române, în AARMSI, s. II, tom. XXXVI,
Bucureşti, 1913-1914, p. 492. Vezi şi I. Moldoveanu, Contribuţii la istoria relaţiilor
Ţărilor Române cu Muntele Athos, p. 152
5
G. Millet, J. Pargoire, J. L. Petit, op. cit., nr. 385; N. Iorga, op. cit., p. 492; V. Cândea,
C. Simionescu, Le Mont Athos. Présences roumaines, p. [67]; idem, Prezenţe culturale
42
 Tot Matei Basarab se pare că a acoperit cu plumb şi a pictat, în
anul 1635, baptisteriul (φιάλη) din faţa bisericii celei mari a mănăstirii1.
Drept recunoştinţă pentru alungarea lăcustelor din Ţara Românească, cu
ajutorul moaştelor Sfântului Mihail al Sinadelor2, domnul muntean a
dăruit Marii Lavre două Evanghelii: una în anul 1641 şi cealaltă la 1643.
Cea dăruită în 1641, în mărime de 55×40 cm, este îmbrăcată în argint şi
smalţ şi are o mulţime de iconiţe, frumos sculptate3. Cealaltă este un
manuscris pe pergament din secolul al IX-lea ce are la început, sub chipul
Sfântului Mihail, portretul domnului Matei Basarab şi al doamnei Elena4.
O însemnare grecească ne arată că: “Această dumnezeiască şi Sfântă
Evanghelie este făcută spre slavă de către Prea Cucernicul şi Prea
Luminatul domnul nostru Matei Basarab Voievod şi Prea Cucernica
Doamnă a acestuia, Elena, şi dedicată Sf. Lavre a Athosului prin harul şi
binecuvântarea celui întru sfinţi părintelui nostru Mihail Mărturisitorul,
Episcop al Sinadelor. S-a dat aceasta când au venit cu cinstitul său cap în
Vlahia în anul 7151 (1643), cu însoţirea prea cuviosului proegumen
părinte chir Iosif”5.
Marii Lavre Matei Basarab i-a dăruit şi un frumos Liturghier, cu
scoarţe de lemn, scris de ieromonahul Antim din Ianina, pe la 16416. Adus
la Sfântul Munte de către proegumenul Iosif, Liturghierul, “greu de

româneşti: Bulgaria, Iugoslavia, Grecia, IV, p. 196, fig. 221. Cf. P. Ş. Năsturel, op. cit.,
p. 80; V. Cândea, op. cit., p. 499
1
G. Millet, Monuments de l’Athos. 1. Les Peintures, Paris, 1927, p. 152; T. Bodogae,
op. cit., p. 99; P. Ş. Năsturel, op. cit., p. 82
2
Despre aducerea moaştelor Sfântului Mihail al Sinadelor în Ţara Românească, a se
vedea Ioan Dură, Aducerea moaştelor Sfântului Mihail Mărturisitorul, episcopul
Sinadelor, de la Sfântul Munte Athos spre venerare în Ţările Române (sec. XVII-XVIII),
în GB, an. XLVII, 1988, nr. 4, p. 101-107
3
M. Beza, op. cit., p. 49; T. Bodogae, op. cit., p. 98
4
Biblioteca mănăstirii Marea Lavră, Ms. nr. 97 - A. 97, 227 f. Cf. M. Beza, Biblioteci
mănăstireşti la Muntele Athos, în AARMSL, an. III, tom. VII, 1934-1936, p. 59; T.
Bodogae, op. cit., p. 98; Gheorghe Buluţă, Sultana Craia, Manuscrise miniate şi ornate
din epoca lui Matei Basarab, Bucureşti, 1984, p. 29, 43, 50-51, nr. 5; Radu
Constantinescu, Manuscrise de origine românească din colecţii străine, Bucureşti, 1986,
p. 234, nr. 1180; Virgil Cândea, Mărturii româneşti peste hotare. Mică enciclopedie, I,
p. 501; Veniamin Micle, Manuscrise româneşti de la Prodromul (Muntele Athos),
Eparhia Râmnicului, 1999, p. 27
5
M. Beza, Urme româneşti…, p. 57. Cf. I. Moldoveanu, Contribuţii la istoria relaţiilor
Ţărilor Române…, p. 151, n. 17
6
Biblioteca mănăstirii Marea Lavră, Ms. nr. 711 - E. 56. Cf. M. Beza, Biblioteci…, p.
59-60; idem, Urme româneşti…, p. 57; Damian P. Bogdan, Despre daniile româneşti la
Athos, Bucureşti, 1941, p. 21; Gh. Buluţă, Sultana Craia, op. cit., p. 57, nr. 15; V.
Cândea, op. cit., p. 502
43
podoaba pietrilor scumpe”, a fost folosit de călugării mănăstirii numai la
slujba Crăciunului1.
Pe lângă dăruirea de cărţi sfinte, Matei Basarab a donat acestei
mănăstiri athonite şi preţioase obiecte de cult. Astfel, în anul 1644, el i-a
oferit un chivot de argint smălţuit (35×30×16 cm), înfăţişând o biserică cu
cinci turle, cu menirea de a se tămâia cu el2. Chivotul poartă o inscripţie
grecească inedită: “Acest chivot aparţine cinstitei şi împărăteştii Marii
Lavre a Sf. Atanasie de la Muntele Athos, anul 1644, dăruit de Prea
Cucernicul domn Ioan Matei şi voievodeasa Elena”3. Într-un colţ al
chivotului, o semnătură, în româneşte, ne arată numele meşterului: ”Eu
meşterul Sava Ilie am lucratu”4.
În schimbul acestor danii, Matei Basarab a cumpărat de la Lavra
părţi din moaştele Sfântului Mihail, după cum arată însemnarea din 5
noiembrie 1641: “le-am plătit cu mult preţ şi le-am împodobit cu aur şi cu
argint şi cu pietre şi le-am pus în mănăstirea Arnota, să ne fie nouă şi
părinţilor noştri spre veşnică pomenire”. Peste cinci ani, avem ştirea că a
mai cumpărat o bucată din mâna Sfântului Apostol Filip, pe care a dăruit-
o tot mănăstirii Arnota, ctitoria sa5.

2. Mănăstirea Cutlumuş
La vechea “Lavră a Ţării Româneşti” - mănăstirea Cutlumuş -,
Matei Basarab a continuat şirul daniilor făcute de înaintaşii săi, începând
cu Nicolae Alexandru Basarab (1352-1364).
Astfel, de numele său se leagă repararea picturii catholiconului
acestei mănăstiri, pe la anul 16406, iar prin două hrisoave (din 18 iulie
1641 şi 2 aprilie 1646)7 i-a fost reconfirmată acesteia închinarea
mănăstirii Clocociov (j. Olt), cu toate posesiunile ei8. Recunoaşterea

1
T. Bodogae, op. cit., p. 98
2
P. Ş. Năsturel, op. cit., p. 81; V. Cândea, op. cit., p. 508
3
G. Millet, J. Pargoire, J. L. Petit, op. cit., p. 117, nr. 355; N. Iorga, op. cit., p. 492-493;
M. Beza, Urme româneşti…, p. 56-57
4
P. Ş. Năsturel, op. cit., p. 81-82; V. Cândea, op. cit., p. 508
5
T. Bodogae, Ajutoarele româneşti…, p. 99. Cf. P. Ş. Năsturel, op. cit., p. 81
6
T. Bodogae, op. cit., p. 181
7
Grigorie Nandriş, Documente slavo-române din mănăstirile Muntelui Athos, Bucureşti,
1936, p. 174-176 şi 184-187. Cf. Virgil Cândea, op. cit., p. 496
8
Închinarea mănăstirii Clocociov s-a făcut, în aprilie 1638 sau 1639, către biserica
Sfântul Nicolae şi nu către cea cu hramul Schimbarea la Faţă. Vezi: P. V. Năsturel,
Schitul Clocociov, în RIAF, an. XVI, 1913, p. 117-124; N. Stoicescu, Bibliografia
localităţilor şi monumentelor feudale din Ţara Românească, I - Ţara Românească
(Muntenia, Oltenia şi Dobrogea), vol. II, Craiova, 1970, p. 583-584; P. Ş. Năsturel, Le
Mont Athos…, p. 70. Vezi şi Ioan Moldoveanu, Contribuţii la istoria relaţiilor
44
acestei închinări a însemnat pentru “Lavra românească” de la Sfântul
Munte venituri noi prin care ea şi-a putut continua existenţa.

3. Mănăstirea Xenofon
Ctitorie prin excelenţă a boierilor Craioveşti la Sfântul Munte,
mănăstirea Xenofon s-a bucurat din plin de ajutoarele date de Matei
Basarab, reprezentantul, pe linie maternă, al celei de-a cincea generaţii de
Craioveşti.
Ioan Comnen, în urma călătoriei întreprinse la Muntele Athos, pe
la 1700, a putut consemna, cu privire la dărnicia domnului Craiovesc de la
Xenofon, următoarele: “Vestitul domn al Ţării Româneşti, acel mare şi
renumit Matei voievod Basarab, cu cheltuielile sale proprii au zugrăvit
pridvorul bisericii şi toată trapeza, unde se şi află zugrăvit, acesta cu
doamna lui, spre veşnica pomenire”1. Portretele lor din exonartexul
bisericii, unde ei apar îngenunchiaţi şi ţinând în mâini modelul edificiului
restaurat, se păstrează şi astăzi, fiind o mărturie peste veacuri a
munificenţei lor2.
De la Matei Basarab mănăstirea Xenofon a primit numeroase danii
consemnate prin documentele din 8 octombrie 1631, 1635-1636, 23 iunie
1636, 4 octombrie 1637, 3 octombrie 1639, 1642, 5 mai 1642, 11 iunie
16503, privind în mod particular schitul Zdralea (j. Dolj)4, pământurile de
la Recica şi Siliştea Plopului, precum şi două ocine de la Hurez şi
Căciulăteşti.

mănăstirilor Cutlumuş şi Zografu din Sfântul Munte Athos cu Ţările Române, în

“Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă”, Bucureşti, 2001, p. 237
1
Ioan Dură, Proschinitarul lui Ioan Comnen (1701) şi ştirile cuprinse în acesta despre
româneşti date Sfântului Munte Athos, în vol. Românii şi Athosul, Bârda, 2002, p. 47.
Cf. Radu Creţeanu, Danii făcute de Craioveşti…, în vol. Din istoria Arhiepiscopiei
Craiovei…, p. 42-43
2
P. Ş. Năsturel, op. cit., p. 265; V. Cândea, op. cit., p. 533. Cf. G. Millet, Monuments de
l’Athos…, pl. 169; T. Bodogae, op. cit., p. 273; V. Cândea, C. Simionescu, Le Mont
Athos…, p. [32]
3
D. P. Bogdan, op. cit., p. 32; V. Cândea, op. cit., p. 533-534. Toate aceste documente
se află astăzi într-un catalog al bibliotecii mănăstirii Xenofon, purtând nr. 16, catalog pe
care îl menţionează şi distinsul cercetător Petre Ş. Năsturel, în Le Mont Athos…, p. 260,
n. 6 şi 266
4
Acest schit, numit mai târziu Roaba sau Ροβαїς, a fost închinat mănăstirii Xenofon -
înainte de 1520 - de către ctitorul Barbu I Craiovescu, împreună cu satele Recica, Siliştea
Plopului şi cu o baltă. Este prima închinare a unui aşezământ monahal românesc unei
mănăstiri din afara hotarelor ţării. Vezi Ion Donat, Despre schitul Zdralea sau Roaba, o
ctitorie necunoscută a Craioveştilor, în AO, an. XV, 1936, p. 322-323
45
 Astfel, prin hrisovul din 8 octombrie 1631, el a întărit dania mai
veche de 9000 de aspri făcută de Barbu I Craiovescu, ctitorul schitului
Zdralea1.
Documentul din 23 iunie 1636 este de asemenea important şi
inedit prin aceea că el s-a declarat fondator la “Xenov” şi i-a acordat o
danie de 10 000 de piaştri, plus 1 000 aducătorului, plus alte privilegii
cum ar fi acela al dreptului asupra satelor Recica, Siliştea Plopului,
heleşteele de la Jiu până la Dunăre şi alte vechi privilegii2. La 4 octombrie
1637, el a reînnoit închinarea la Xenofon a moşiilor schitului Zdralea
(Ζδράλη)3, iar la doi ani după acestea, la 3 octombrie 1639, a îngăduit
vânzarea robilor schitului Zdralea închinat la Xenofon4.
Tot prin 1637, după ce va fi rezidit biserica mare, pictând acolo tot
ciclul Apocalipsei, Matei Basarab a reclădit trapeza mare, chipul său
aflându-se zugrăvit acolo5.
De la Matei Basarab au rămas şi o serie de hrisoave prin care el a
întărit anumite proprietăţi mănăstirii Xenofon.
Astfel este documentul de la 1641-1642 prin care el a întărit moara
schitului Ζδράλη aşezată “έν τα κτήµατα Αλώπης” (pe moşiile Alupii?)6,
documentul din 5 mai 1642 prin care a scutit de dări schitul Ζδράλη7,
pentru ca la 11 iunie 1650 să-i fie date mănăstirii Xenofon o vie la
Căciulăteşti8.

1
În hrisov sunt amintite 14 acte de întărire ale daniei anuale de 9 000 aspri, acte emise de
domnitorii: Neagoe Basarab (1522), Radu de la Afumaţi (1526 şi 1528), Vlad Vintilă
(1535), Radu Paisie (1542), Alexandru II Mircea (1575 şi 1577), Mihnea Turcitul
(1579), Ştefan Surdul (1592), Alexandru cel Rău (1593), Mihai Viteazul (1594), Simeon
Movilă (1602), Radu Şerban (1607) şi Radu Mihnea (1621). Cf. V. Cândea, op. cit., p.
533
2
Hurmuzaki-Iorga, Documente privitoare la istoria românilor…, XIV, 1, Bucureşti,
1915, p. 133. Cf. Catalogul documentelor Ţării Româneşti, IV, p. 358-359; DRH, B,
XXV, p. 357-359
3
Grigorie Nandriş, Documente slavo-române…, p. 168-174
4
Hurmuzaki-Iorga, op. cit., p. 132; D. P. Bogdan, op. cit., p. 32; Catalogul
documentelor Ţării Româneşti, IV, p. 133
5
T. Bodogae, op. cit., p. 273. Vezi şi Gheorghe I. Moisescu, Contribuţia românească
pentru susţinerea Muntelui Athos în decursul veacurilor, în AO, an. V, 1953, nr. 2, p.
263
6
Hurmuzaki-Iorga, XIV, 1, p. 163
7
Ibidem, p. 164
8
Ibidem, p. 195
46
 4. Mănăstirea Dionisiu
Şi acestei mănăstiri athonite, Matei Basarab i-a arătat sprijinul său.
În arhiva mănăstirii s-a găsit un hrisov, din 20 februarie 1640, care
confirmă dania de 4 000 de aspri făcută de el mănăstirii1. Cu această sumă
de bani, care a fost întărită an de an (vezi documentul din 4 mai 16422),
mănăstirea a putut să-şi refacă în 1647 catholiconul şi pridvorul3. Că
domnul a fost binefăcător la această mănăstire o dovedeşte şi un hrisov
din anul 1696 (Carte a sfintei mănăstiri ce se cheamă Dionisiati din
Măgura Atonului), acordat de Constantin Brâncoveanu mănăstirii, din
care reiese dorinţa acestui domn de a urma pilda “pomenitului strămoşului
domniei miale Matei Basarab”. Hrisovul este întărit cu “tot sfatul şi ai
credincioşilor boiarii noştri”4.

5. Mănăstirea Hilandar
Mănăstirii sârbeşti Hilandar, evlaviosul domn Matei i-a dăruit, la
1643, o icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului5. Icoana este
îmbrăcată în argint şi perle, purtând însemnarea: “Acest chip sfânt şi
făcător de minuni al Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu
Născătoare şi Pururea Fecioarei Maria şi al veşnicului său Fiu pe care îl
ţine în braţele sale neprihănite, cel ce şade pe Heruvimi şi slăvit de
Serafimi, l-a împodobit evlaviosul şi iubitorul de Hristos, mare şi strălucit
domn şi gospodar al întregii Ţări a Ungrovlahiei, Ιώ Matei Basarab
voievod şi cu evlavioasa lui soţie, doamna Elina… Cu binecuvântarea
Prea Sfinţitului arhiepiscop şi mitropolit Teofil, prin osteneala şi prin
zelul meu, al umilului mitropolit al Ienopolei, Longhin Korenici.
Sprijinitori şi sfătuitori ai acestei sfinte şi dumnezeieşti lucrări au fost
jupânul Stroe, marele vistiernic şi jupânul Udrişte, al doilea logofăt şi
jupânul Şerban, al doilea vistiernic… S-a sfârşit această lucrare în anul
7551, iar de la Naşterea mântuitoare a Domnului şi Dumnezeului şi

1
P. Nikolopoulos, N. Oikonomidis, Ιερά Μονή ∆ιονυσίου. Κατάλογος του αρχείου
(Mănăstirea Dionisiu. Catalogul arhivei), în Σύµµεικα, Atena, 1, 1966, p. 259, clasorul
B, sertar 4 şi 6. Cf. P. Ş. Năsturel, op. cit., p. 150; V. Cândea, op. cit., p. 450
2
P. Ş. Năsturel, op. cit., p. 150
3
T. Bodogae, op. cit., p. 167; Gh. Moisescu, op. cit., p. 251. Cf. Radu Creţeanu,
Traditions de famille dans les donations roumaines au Mont Athos, p. 139
4
ASB, Ms. nr. 705, f. 78-79. Cf. D. P. Bogdan, op. cit., p. 26; P. Nikolopoulos, N.
Oikonomidis, op. cit., p. 259; V. Cândea, op. cit., p. 450
5
O inscripţie de pe icoană ne dă ca dată sigură 15 august 1643. Cf. V. Cândea, op. cit., p.
485
47
Mântuitor al nostru Iisus Hristos, 1643, luna august 15, crugul soarelui 2,
al lunii 7, temelia 20…”1.
Este imposibil ca Matei Basarab să nu fi acordat Hilandarului şi
danii în bani, dar din păcate, fără documente nu putem susţine prea mult.
Ştim numai că Matei Basarab a plătit cheltuielile necesare renovării
trapezei mănăstirii, la 16452, şi aceasta în urma vizitei făcute în Ţara
Românească, pe la 1637, de către cuviosul Damaschin, egumenul
mănăstirii3. Acesta, după o călătorie în Rusia pentru a strânge ajutoare, în
drumul său de întoarcere spre Sfântul Munte, s-a oprit şi în Ţara
Românească, fiind primit de Matei Basarab la curtea sa domnească. Aici
egumenul Damaschin, s-a plâns doamnei Elena, soţia domnitorului, că
ortografia bulgară a tipăriturilor de la noi încurca la citit pe călugării din
mănăstirile sârbeşti. De aceea, pentru a se aduce noi corecturi în sensul
cerut de el, cu îngăduinţa lui Matei, el a trimis în Ţara Românească pe
ieromonahul Ioan, călugăr bosniac, pentru a supraveghea corectura4. Între
corectori s-a aflat şi un călugăr rus, pe nume Rafail5.

6. Mănăstirea Iviron
Acestei mănăstiri Matei Basarab i-a dat un hrisov, la 16 ianuarie
1649, prin care i-au fost confirmate închinările de aşezăminte sfinte din
Ţara Românească făcute de domnii anteriori6. Astfel, mănăstirii Iviron i-
au fost recunoscute ca închinate mănăstirile Sfânta Treime şi metoacele

1
D. P. Bogdan, op. cit., p. 36-37; G. Smyrnakis, op. cit., p. 490. Mitropolitul Longin
Korenić a fost văr şi urmaş al lui Sava Brancović. El şi-a părăsit scaunul de la Ineu
(Ianopole) pe la 1640, din cauza persecuţiei calvinilor. A venit în Ţara Românească şi s-a
aşezat la mănăstirea Comana. Vezi Silviu Dragomir, Câteva date despre mitropolitul
Sava Brancovici, în RT, an. II, 1908, p. 342-349. Cf. S. Anuichi, Relaţii bisericeşti…, p.
33. Icoana este reprodusă la: M. Beza, Urme româneşti…, p. 37; N. Iorga, Les arts
mineurs en Roumanie, I, Bucureşti, 1934-1936, fig. 7; V. Cândea, C. Simionescu, Le
Mont Athos…, p. 105; idem, Prezenţe româneşti…, p. 201, fig. 229
2
N. P. Kondakov, Monumente de artă creştină în Athos (în lb. rusă), Petersburg, 1902,
p. 53. Cf. T. Bodogae, op. cit., p. 155
3
Cf. I. Moldoveanu, Contribuţii la istoria relaţiilor Ţărilor Române…, p. 211
4
Ioan Bianu, Nerva Hodoş, Bibliografia românească veche. 1508-1830, tom. I, 1508-
1716, Bucureşti, 1903, p. 171-175; N. Iorga, Doamna Elina a Ţării Româneşti ca
patroană literară, în AARMSI, s. III, tom. XVIII, 1932-1933, p. 57-67; E. Turdeanu,
Din vechile schimburi…, p. 169-175
5
T. Bodogae, op. cit., p. 154-155
6
Gr. Nandriş, op. cit., p. 190-218; D. P. Bogdan, op. cit., p. 18; Gh. Buluţă, Sultana
Craia, Manuscrise miniate…, p. 72 (hrisovul a fost scris pe pergament de miniaturistul
Radu Sârbu); V. Cândea, op. cit., p. 487
48
acesteia: Tutana, Bălteni, Iezerul, Stelea, împreună cu moşiile lor (35),
satele, viile, prăvăliile, ţiganii şi tot ce le mai aparţinea1.
Premergător acestui act a fost unul din 20 iulie 1648, aflat în
Arhivele Statului din Bucureşti, care a fost de curând pus în valoare de
istoriografia noastră2. Autorul acestui act este tot Matei Basarab care
întăreşte închinarea către mănăstirea athonită tot a mănăstirii Sfânta
Treime cu satele, ţiganii şi prăvăliile ei.

7. Mănăstirea Simonopetra
Despre această mănăstire avem doar confirmarea - indirectă -,
aceea că, între anii 1640 şi 1650, Matei Basarab a contribuit la refacerea
picturii bisericii celei mari a mănăstirii3.

8. Mănăstirea Sfântul Pavel

Acestei mănăstiri Matei Basarab i-a confirmat, prin actul din 26
martie 1639, închinarea ca metoh a mănăstirii Jitianu (j. Dolj), vechea
fundaţie a Craioveştilor. Totodată, domnul i-a făgăduit o danie anuală de
“o mie de bani”. Căci iată ce spune documentul: “Venind către domnia
mea de la mănăstirea Sfet Agora, locaşul Sf. Pavel, hramul Sf. Gheorghe,
călugării şi fraţii întru Hristos, Teofan egumenul şi ceilalţi soţi ai lui şi ne
spuse nouă cum locuiesc sfintele mănăstiri şi ne-au dăruit nouă o carte a
bunilor credincioşi boieri şi răposaţilor moşii noştri jupan Barbu banul,
Pârvul vornic, Radul comis şi Radu postelnic făcută pentru milostenie
făcând şi mertic în fieşte care an, am orânduit şi noi să ia de la vistieria
noastră câte o mie de bani pe an. Iar voi sfinţi părinţi să ne scrieţi pe noi şi
părinţii noştri în pomelnic la Sfânta proscomidie”4.
Mai menţionăm şi faptul că această mănăstire athonită, în anii
1632 şi 1635, a primit “drept la câţiva bolovani de sare” de la Ocnele
Mari (j. Vâlcea). Cum la acea vreme sarea constituia un “privilegiu
1
Stoica Nicolaescu, Istoricul mănăstirii Sf. Treime (Radu-vodă) din Bucureşti, în
Bucureşti, an. III, 1937, nr. 1-2, p. 28-33
2
I. Moldoveanu, op. cit., p. 195. Cf. Mănăstirea Radu vodă, pac. XXV/13 bis
(traducere); Peceţi, nr. 63; Ms. nr. 256, f. 47-54 (copie)
3
T. Bodogae, op. cit., p. 253. Cf. N. P. Kondakov, op. cit., p. 53; G. Millet, J. Pargoire,
J. L. Petit, Recueil…, nr. 522-528. În ultimele două decenii au fost descoperite în arhiva
mănăstirii Simonopetra 21 hrisoave de la Matei Basarab. Vezi: Dumitru Năstase, Les
documents roumains des archives du couvent athonite de Simonopétra. Présentation
préliminaire, p. 382; Dumitru Năstase - Florin Marinescu, Les actes roumains de
Simonopétra (Mont Athos). Catalogue sommaire, p. 55, 57-58, 60-66, nr. 219-220, 222-
223, 227, 230, 232, 236, 238-239, 241, 244, 249-250, 255-256, 261, 264-265, 270-277
4
ASB, Ms. nr. 723, f. 527-528; Catalogul documentelor Ţării Româneşti, IV, p. 621-
622. Cf. Gh. Moisescu, op. cit., p. 262; P. Ş. Năsturel, op. cit., p. 249
49
domnesc”, este clar că donatorul nu a putut fi decât Matei Basarab,
domnul Ţării Româneşti1.

9. Mănăstirea Xiropotamu
Refăcând în anul 1647 mănăstirea Plumbuita, Matei Basarab a
lăsat-o pe mai departe închinată mănăstirii Xiropotamu, după cum arată
hrisovul din 18 februarie 16472. Faptul că această mănăstire a primit de la
domnul muntean reconfirmarea de mănăstire închinată la Sfântul Munte
dovedeşte că ea nu s-a aflat pe lista celor 39 de mănăstiri cu statutul de
“slobozite” (neînchinate)3.

10. Mănăstirea Dohiariu

Mănăstirea Dohiariu este o altă mănăstire athonită căreia Matei
Basarab i-a confirmat închinarea unei mănăstiri din Ţara Românească.
Este vorba de mănăstirea Slobozia (j. Ialomiţa), ridicată de postelnicul
grec Ianache Caragea4, din veniturile pe care acesta le-a strâns de pe
moşiile pe care le-a cumpărat în Ţara Românească şi Moldova5. Actul de
confirmare al închinării mănăstirii Slobozia a fost emis de Matei Basarab
la 14 septembrie 16346, după ce cu doi ani înainte, el oprise de a se mai
face închinări la locurile sfinte, datorită faptului că monahii greci,
speculând mărinimia românească, întocmiseră acte false de închinare7.
Mai înainte de a confirma această închinare, domnul muntean a refăcut în
întregime mănăstirea de la Vaideei, care între timp se ruinase8.

1
Cf. P. Ş. Năsturel, op. cit., p. 248
2
T. Bodogae, op. cit., p. 201; Gh. Moisescu, op. cit., p. 256. Cf. P. Ş. Năsturel, op. cit.,
p. 173; V. Cândea, op. cit., p. 538; DRH, B, XXI, p. 168-175
3
I. Brezoianu, Mănăstirile zise închinate şi călugării streini, Bucureşti, 1861, p. 137-
139
4
Ianache (Iane) Caragea a fost fiul marelui postelnic Dumitraşcu Caragea (1698-1699),
cel numit căprioara de Aravia în Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir. Cf. N.
Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători…, p. 368-369.
5
Cf. I. Moldoveanu, op. cit., p. 303-304
6
Gr. Nandriş, op. cit., p. 152-158; DRH, B, XXIV, p. 506-509. Cf. V. Cândea, op. cit.,
p. 457
7
Cf. Memoriu asupra Monastirilor Române puse sub invocaţia Locurilor Sfinte din
Orient, Bucureşti, 1863, p. 63-71. La insistenţele călugărului Klimis (sau poate
Clement), egumen la Dohiariu, care a adus actul de închinare original, Matei Basarab a
emis hrisovul de întărire din 14 septembrie 1634, menţionând că “am văzut Domnia mea
şi zapisul…”. Vezi T. Bodogae, op. cit., p. 231
8
C. C. Giurescu, Istoria Românilor, Bucureşti, 1971, p. 433; I. C. Bercuş, Mănăstirea
Sloboziei de pe apa Ialomiţei, în GB, an. XLIV, 1984, nr. 6, p. 420
50
 Din actul lui Matei Basarab din 14 septembrie 1634, prin care
închină Dohiariului mănăstirea Sloboziei - de această dată ctitoria lui - se
vede clar că aceasta este numai întărirea închinării mai vechi făcută de
postelnicul Ianache: “… şi a dat Domnia mea satul Vaideei Slobozia şi
ocina şi vecinii din Cetăţile şi cu alte moşii şi cu vecinii şi cu acea
mănăstire a Domniei Mele să fie închinată şi supusă sfintei şi
dumnezeieştii mănăstiri Dohiariu cum au fost dată şi închinată de către
răposatul Ianache postelnicul. Şi am văzut Domnia mea şi zapisul lui
Ianache postelnicul la mâna părintelui egumen înainte de moartea lui
scris, cum scris este mai sus şi cu mare blestem…”1. În schimb, monahii
erau obligaţi să pomenească numele domnului, numele părinţilor lui şi pe
postelnicul Ianache la fiecare Liturghie2.
La sfinţirea noii ctitorii a participat însuşi patriarhul ecumenic de
atunci, se pare Chiril Lucaris, care se afla în trecere prin Ţara
Românească, însoţit de un sobor de 500 de preoţi3.
Îndată după zidire, această nouă ctitorie a lui Matei a fost
înzestrată cu moşii, încât a ajuns să fie una din cele mai bogate în venituri.
Faţă de vechile proprietăţi pe care le-a avut de la Ianache, Matei Basarab
i-a mai adăugat şi altele4.
La 10 ianuarie 1635, domnul a dispus ca satul Vaideei să fie scutit
de impozitul lunar5.
De la 10 noiembrie 1636 datează o altă confirmare a lui Matei
către Dohiariu6, după ce la 27 aprilie acelaşi an îi întărise lui Radu
Călăraşu din Ciulniţa stăpânirea peste două moşii care vor intra şi ele în
numărul celor închinate la Dohiariu7. Şi tot în 1636 sau 1637, el a mai
dăruit mănăstirii Slobozia şi egumenului Klimis 13 pogoane şi jumătate
de vie pe dealul Năenilor (j. Secuieni), 13 stânjeni din ocina Năenilor şi
300 bolovani de sare anual de la ocnele domneşti din Vitioara-Prahova8.

1
Gr. Nandriş, op. cit., p. 152-158; P. Ş. Năsturel, op. cit., p. 206-207
2
Hristofor Ktenas, Ή ίερα µονή του̃ Γρηγορίου καί αί προς το δου̃λον έθνος ύπηρεσίαι
αυτη̃ς (963-1921), Atena, 1926, p. 48; Gr. Nandriş, op. cit., p. 152-157
3
I. C. Bercuş, op. cit., p. 421
4
Gr. Nandriş, op. cit., p. 152-157; ASB, Copia ms. nr. 314, f. 589-590
5
DRH, B, XXV, p. 9-10
6
Catalogul documentelor Ţării Româneşti, IV, p. 403. Cf. P. Ş. Năsturel, op. cit., p. 207
7
Gr. Nandriş, op. cit., p. 161-162. Cf. D. P. Bogdan, op. cit., p. 34; V. Cândea, op. cit.,
p. 457
8
ASB, Copia ms. nr. 314, f. 183v. Vezi şi: Gr. Nandriş, op. cit., p. 164-168 (şi p. 187-
190); Catalogul documentelor Ţării Româneşti, IV, p. 403-404. Cf. P. Ş. Năsturel, op.
cit., p. 207; V. Cândea, op. cit., p. 457
51
 La 22 iulie 1639, mănăstirea Dohiariu a primit - de fapt i s-a
confirmat - posesiunea unei case în Bucureşti1, pentru ca în acelaşi timp
Matei Basarab să dezînchine (pentru a doua oară, acum) 22 de mănăstiri şi
să interzică închinarea lor, sub orice formă, la Muntele Athos sau la
celelalte Locuri Sfinte.
Această hotărâre, repetată la 20 noiembrie 16402, a fost în scurt
timp anulată, căci printr-un act din 25 iulie 1652 este confirmată de către
Matei Basarab închinarea către Dohiariu a schitului de la Măstăneşti (j.
Prahova) al comisului Apostolache, fratele lui Ianache3.
În sfârşit, printr-un document, în limba română, din 14 ianuarie
1686, emis de Şerban Cantacuzino, domnul Ţării Româneşti, este
confirmată întărirea mănăstirii Vaideei (Slobozia), metohul mănăstirii
Dohiariu, a unui loc de 200 stânjeni la Păreiaţi (Fundeni, j. Ilfov), dăruit
mai înainte de către domnul Craiovesc Matei Basarab4.

11. Mănăstirea Karakalu

Mărturie a dărniciei lui Matei Basarab faţă de mănăstirea Karakalu
este prezenţa în muzeul acestei mănăstiri a unui epitrahil lucrat în Ţara
Românească, în 1649-1650, din porunca domnului şi a soţiei sale Elena5.
Descoperit de cercetătoarea greacă Maria Theochari, epitrahilul dăruit de
Matei Basarab este o frumoasă broderie din fir de aur. În culori
multicolore (predomină roşul, albastrul şi verdele, culori specifice epocii
lui Neagoe Basarab), sunt reprezentaţi cei 12 Apostoli, stând în picioare,
sub arcade trilobate susţinute de colonete cu baze semănând cu o floare de
lotus6. Epitrahilul are o inscripţie de danie în limba slavonă, din care

1
ASB, Copia ms. nr. 314, f. 386v-387
2
Printr-un hrisov din 27 noiembrie 1640, Matei Basarab a adăugat alte 8 mănăstiri celor
22 de până atunci, pentru ca în 1641 numărul total al aşezămintelor religioase care nu
puteau fi închinate în afara ţării să ajungă la 39. Vezi Cezar Bolliac, Monastirile din
România (Monastirile închinate), Bucureşti, 1862, p. 465-490. Cf. Istoria Românilor, V,
p. 115
3
ASB, Mănăstirea Slobozia, orig. XX/8; Ms. nr. 314, f. 197-198, 561v-562; Gr.
Nandriş, op. cit., p. 221-225; T. Bodogae, op. cit., p. 232; D. P. Bogdan, op. cit., p. 34;
P. Ş. Năsturel, op. cit., p. 208
4
Tezaurele Muntelui Athos (în greceşte), Tesalonic, 1997, p. 499. Vezi şi: V. Cândea,
Tezaurele Muntelui Athos expuse la Salonic. Mărturii culturale româneşti necunoscute,
în MI, s. n., an. XXXII, 1998, nr. 4, p. 7; idem, Mărturii româneşti…, II, p. 106
5
V. Cândea, Mărturii româneşti…, I, p. 492
6
P.Ş. Năsturel, Un épitrachilion roumain inconnu du monastère de Karakallou, în
Millénaire du Mont Athos, 963-1963. Études et Mélanges, II, Chevetogne, 1965, p. 275-
283 (cu două planşe ale epitrahilului); Maria Ana Musicescu, Broderia medievală
52
reiese numele donatorilor (Matei Basarab şi doamna Elina) şi anul în care
a fost executat şi dăruit, “anul 7158”1.

*
* *

În fine, în ceea ce priveşte activitatea ctitoricească şi de binefacere

întreprinsă de către Matei Basarab la aşezămintele religioase din Grecia,
în afară de cele menţionate până acum - mănăstirile de la Muntele Athos -,
istoriografia mai consemnează existenţa unui singur caz. Este vorba de
închinarea de către domnul muntean a mănăstirii Sărindar, ctitoria sa, în
anul 1635, mănăstirii cu hramul Sfinţii Părinţi din Epir.
În Condica mănăstirii Sărindar, scrisă la 17802, se păstrează şi
copiile a trei documente din vremea lui Matei Basarab (1639-1640; 29
ianuarie 1646; 21 octombrie 1649) care confirmă închinarea mănăstirii
Sărindar. La mănăstirea Sfinţii Părinţi se păstrează şi un Pomelnic, din
vremea lui Matei Basarab, unde la paragraful “Valahia”, sunt trecute
nume de donatori din Ţările Române, între acestea aflându-se şi numele
lui Matei Basarab3.

românească, Bucureşti, 1973, p. 44; Maria Ana Musicescu, Ana Dobjanschi, Broderia
veche românească, Bucureşti, 1985, p. 50
1
P. Ş. Năsturel, Un épitrachilion roumain inconnu…, p. 276 (şi pl. 2). Cf. Idem, Le
Mont Athos…, p. 218
2
Această Condică, scrisă de Constantin, dascăl de slavonă la Şcoala de la biserica
Sfântul Gheorghe Vechi din Bucureşti, cuprinde copiile a 209 documente din anii 1540-
1775 privind proprietăţile mănăstirii Sfinţii Părinţi din Epir.
3
Cf. V. Cândea, Mărturii româneşti…, II, p. 343
53
 MATEI BASARAB ŞI CONTRIBUŢIA SA LA SUSŢINEREA
ORTODOXIEI SLAVE

1. BULGARIA
Legăturile Craioveştilor cu Ortodoxia slavă (Bulgaria, Serbia,
Muntenegru, Bosnia-Herţegovina) au fost permanente şi durabile,
începând cu prima generaţie de boieri Craioveşti: banul Barbu I
Craiovescu şi fratele său, Pârvu vornicul1. Ele au fost continuate, la
începutul secolului al XVI-lea, de Neagoe Basarab, fiul vornicului Pârvu I
Craiovescu, şi apoi, în secolul al XVII-lea şi începutul celui următor, de
către cei doi domni Craioveşti: Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu.
În ceea ce priveşte contribuţia lui Matei Basarab la susţinerea
Bisericii Bulgare, istoriografia consemnează două biserici ctitorite de el:
una la Vidin şi alta la Sviştov.
Biserica din Vidin, cu hramul Sfânta Paraschiva (Sfânta Vineri), a
fost ridicată de domnul muntean în 16362 sau 1641-16423. Ea este
construită din piatră şi are o turlă scundă. Monumentul conservă pictura
originală, din vremea lui Matei Basarab4.

1
Este ştiut faptul că aceşti doi Craioveşti au avut soţii de neam sârb: Barbu I Craiovescu
a fost căsătorit cu Neagoslava (Cf. Niculae Şerbănescu, Legăturile bisericeşti, culturale
şi politice între români şi sârbi, în MO, an. XV, 1963, nr. 5-6, p. 310; Radu Flora, Din
relaţiile sârbo-române, Panciovo, 1964, p. 29), iar fratele său, Pârvu, s-a recăsătorit cu
Elena, fiica lui Dimitrie Iaksić din neamul despoţilor sârbi, vară primară cu Iovan
Brancović, frate cu Maxim, care a venit în Ţara Românească şi a ajuns mitropolit. Vezi:
Ion Ionescu, Neagoe Basarab şi ctitoriile sale, în MO, an. XXIII, 1971, nr. 9-10, p. 652,
n. 3; Veniamin Micle, Mănăstirea Bistriţa Olteană, Eparhia Râmnicului, 1996, p. 32.
Mai mult, cercetătorul Dan Pleşia, având ca argumente inscripţia de la mănăstirea Dealu
a lui Vladislav II şi pomelnicul dat în 1501 de Craioveşti mănăstirii Sfântul Pavel de la
Athos, a susţinut că şi Neagoe ban Strehăianul, tatăl celor doi fraţi Craioveşti - Barbu şi
Pârvu - a fost căsătorit, pentru a doua oară, cu Vinia de “de origine sârbească şi că făcea
parte din acea mare aristocraţie sârbă, poate chiar urmaşă de despoţi…”. Vezi Dan
Pleşia, Neagoe Basarab, Originea, familia…, I, p. 59
2
V. Hrisicu, Câteva ctitorii româneşti în Bulgaria, în Boabe de grâu. Revistă de cultură,
Bucureşti, an. III, 1932, nr. 3-4, p. 95
3
C.C. Giurescu, Două ctitorii ale lui Matei Basarab în Bulgaria, în RIR, Bucureşti, an.
XI-XII, 1941-1942, p. 390. După Ovidiu Marina, biserica a fost ridicată de Matei
Basarab în 1652. Vezi Ovidiu Marina, Însemnări din Bulgaria, Bucureşti, 1954, p. 58.
Cf. Dimitrina Mitova Džonova, Ktitorski portret župana XVII v. v cărkvi Sv.
Pantelejmona v Vidine, în Études balkaniques, Sofia, an. XIV, 1978, nr. 4, p. 124;
Veniamin Nicolae, op. cit., p. 115; V. Cândea, Mărturii româneşti…, I, p. 204
4
Petre Constantinescu-Iaşi, Monumente de artă românească în Bulgaria, în “Revista
critică”, an. IV, 1930, nr. 3-4, p. 5. Vezi şi: Ilie Bărbulescu, O biserică a lui Matei
54
 A doua biserică, cea din Sviştov, are hramul Sfinţii Apostoli Petru
şi Pavel şi a fost construită în anul 16441. Pe pereţii ei au fost pictate
portretele lui Matei Basarab şi doamnei Elena în calitatea lor de ctitori2.
Ambele biserici sunt construite sub nivelul de călcare înconjurător,
situaţie impusă de stăpânirea otomană.
Pe lângă activitatea ctitoricească, de construire de noi aşezăminte
sfinte, Matei Basarab a ajutat, prin danii în bani, bisericile şi mănăstirile
din Bulgaria. Astfel, numele său apare la mănăstirea cu hramul Sfânta
Treime din Veliko Târnovo printre domnii români care au făcut danii
acestui aşezământ sfânt3.

2. SERBIA
Cât priveşte contribuţia adusă de către Matei Basarab la susţinerea
Bisericii Sârbe, documentele vremii ne dau informaţii în acest sens.
Astfel, un hrisov din 20 noiembrie 1644, aflat la Muzeul Bisericii
Ortodoxe Sârbe din Belgrad, confirmă ajutorul anual de 4 000 de aspri
acordat de Matei Basarab mănăstirii Paprača4. Un alt hrisov (datat 14
martie 1644)5, emis din Târgovişte de către domnul muntean, întăreşte o
danie a sa de 6 000 de aspri acordată mănăstirii Studenica6. Această danie

Basarab la Vidin, în “Arhiva”, an. XXXI, 1924, p. 123-125; D.M. Džonova, op. cit., p.
123-124
1
C.C. Giurescu, op. cit., p. 390-391; O. Marina, op. cit., p. 58; Valentin Antonov, Des
vestiges roumains à Svištov, în RESEE, an. XVI, 1978, nr. 1, p. 163-164; V. Cândea, op.
cit., p. 199
2
A. Vasilev, Ktitorski portret, Sofia, 1960, p. 76-80 (cu fig. 41); D. M. Džonova, op.
cit., p. 123-124 şi 127
3
V. Cândea, op. cit., p. 203. Cf. C. Velichi, Documente şi cărţi româneşti din Bulgaria,
în RI, Bucureşti, an. XXII, 1936, p. 112-121
4
Ilie Bărbulescu, Cercetări istorico-filologice, Bucureşti, 1900, p. 54; idem, Relations
de Roumains avec les Serbes, les Bulgares, les Greci et la Croatie, en liaison avec la
question macédo-roumaine, Iaşi, 1912, p. 274; Emil Turdeanu, Din vechile schimburi
culturale între români şi iugoslavi, în CL, an. III, 1939, p. 173; Marcel Romanescu, Mile
domneşti în Srem şi Herţegovina, în AO, an. XIX, 1940, p. 71-74; Silviu Anuichi, Relaţii
bisericeşti româno-sârbe în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, Bucureşti, 1980, p. 33
(datează documentul în anul 1645). Vezi şi V. Cândea, Mărturii româneşti…, II, p. 251
5
Hrisovul, un pergament, cu pecete, având dimensiunile de 45,5 × 39 cm, se află în
biblioteca mănăstirii, cu numărul de inventar 96. Cf. V. Cândea, op. cit., p. 276
6
Ilie Bărbulescu, Relations de Roumains…, p. 275; Angelina Vasilić, Riznica Manastira
Studenice, Belgrad, 1957, p. 63-64; Silviu Anuichi, op. cit., p. 33. Cf. Gheorghe Lazăr,
Contribuţii privind relaţiile româno-sârbe pe baza unor documente de la mijlocul
secolului al XVII-lea, în SMIM, tom. XIV, 1996, p. 133-141
55
a fost întărită apoi de către Grigore Ghica, domnul Ţării Româneşti,
printr-un hrisov din 19 ianuarie 16621.
Matei Basarab a întreţinut prin danii şi alte două mănăstiri
sârbeşti: Mileševo (1633)2 şi Sopočani3.
Un ultim hrisov cunoscut, din 15 iunie 1646, aflat în arhiva
mănăstirii Savina (Muntenegru), ne confirmă ajutorul acordat de domnul
muntean mănăstirii Trebinje din Bosnia4.
CONCLUZII

Din cele prezentate mai sus, cu privire la contribuţia adusă de

Matei Basarab la susţinerea Ortodoxiei sud-est europene, se pot trage
următoarele concluzii:
Descendent pe linie maternă din neamul Craioveştilor - “neam
care era mai ales şi mai temător de Dumnezeu” -, Matei Basarab a
întreprins în cei 22 de ani de domnie o activitate cultural-ctitoricescă fără
precedent în istoria ţării şi a Bisericii.
Sprijinitor al culturii şi protector al artelor, el rămâne, deopotrivă,
pentru posteritate, un “ctitor desăvârşit” de aşezăminte religioase în ţară şi
în afara hotarelor ei, un neîntrecut binefăcător al Bisericii lui Hristos.
În afară de ctitoriile ridicate în Ţara Românească (30), Matei
Basarab a ctitorit numeroase alte locaşuri sfinte în afara graniţelor ţării
(Muntele Athos, Bulgaria, Serbia), cărora le-a dăruit însemnate sume de
bani şi le-a înzestrat cu odoare şi cărţi sfinte.
Urmând exemplul străbunului său Neagoe Basarab, el a fost un
mare ctitor şi binefăcător la Muntele Athos. Documentele istorice
existente confirmă faptul că 11 din cele 20 de mănăstiri athonite au fost
ajutate de domnul Craiovesc.
De dărnicia lui Matei Basarab au beneficiat mai multe mănăstiri şi
biserici din Epir, Bulgaria şi Serbia.

1
Acest hrisov, cu dimensiunile de 45,5 × 29 cm, este un frumos pergament (prezintă
ornamente vegetale în aur şi culori). Vezi: E. Turdeanu, op. cit., p. 173; Angelina
Vasilić, op. cit., p. 64; Gh. Lazăr, op. cit., p. 133-138, 141-144 (datează hrisovul în
martie-august 1662)
2
S. Anuichi, op. cit., p. 33; V. Cândea, op. cit., p. 274
3
E. Turdeanu, Din vechile schimburi…, p. 151; idem, Legăturile româneşti…, p. 90; V.
Cândea, op. cit., p. 275.
4
I. Bărbulescu, op. cit., p. 274; M. Romanescu, Patrafirul Buzeştilor de la Banja (Boka
Kotorska), în AO, an. XVII, 1938, p. 2; E. Turdeanu, Din vechile schimburi…, p. 173-
174; Damaschin Mioc, Materiale româneşti din arhive străine, în SMIM, tom. VI, 1973,
p. 326-328; S. Anuichi, op. cit., p. 33. Cf. V. Cândea, op. cit., p. 275
56
 Acum, la împlinirea a 350 de ani de la trecerea sa la cele veşnice,
vrednicele sale fapte creştineşti cer binecuvântarea şi preţuirea eterne din
partea Bisericii şi a neamului dreptcredincios din care s-a ridicat, ale cărui
însuşiri le-a îngemănat în fiinţa sa aleasă.

MATEI BASARAB UND SEIN BEITRAG ZUR

UNTERSTÜTZUNG DER SÜDOSTEUROPÄISCHEN
ORTHODOXIE

Zusammenfassung

Matei Basarab, dessen Mutter aus der Familie Craiovescu

stammte, einer ausgewählten und vor Gott voller Ehrfurcht Familie hat in
seinen 22 Jahren fürsterlicher Herrschaft eine kulturelle und schöpferische
Tätigkheit ohne Beispiel in der Geschichte unseres Landes und unserer
Kirche unternommen.
Als Unterstützer und Mäzen der Künste ist er gleichzeitig in der
Geschichte besonders als Gründer von Klöstern und Kirchen in unserem
Lande und außer seinen Grenzen, als Wohltuender der Kirche Christi
bekannt.
Außer der Klöster und der Kirchen, die er in der Walachei (30)
aufgebaut hat, ist Matei Basarab Gründer zahlreicher Gotteshäuser außer
der Grenzen des Landes (Berg Athos, Bulgarien, Serbien), die er mit
großen Summen von Geldern, mit heiligen Objekten und Büchern
beschenkt hat.
Indem er das Beispiel seines Urahnes Neagoe Basarab folgte, hat
er sich als großer Gründer und Wohltuender des Berg Athos geäußert. Die
historischen Urkunden bestätigen die Tatsache, daß der Herrscher aus der
Familie Craiovescu den 11 aus den 20 Athosklöstern geholfen hat.
Seiner Großzügigkeit haben sich mehrere Klöster und Kirchen aus
dem Epir, Bulgarien und Serbien erfreut.
Anläßlich des Gedächtnisses von 350 Jahren von seinem Tode
werden seine ewigen und christlichen Taten von der Kirche und dem
ganzen orthodoxen Volke, aus dem er abstammt, gelobt und verehrt.

57
 MATEI BASARAB ŞI EPOCA SA

CORNELIU TAMAŞ

Vâlcea a intrat în istorie, pentru întregul lui trecut, ceea ce a putut

duce şi la “fabulaţii” pe tema unor domni ridicaţi din mediul orăşenesc
local1. Ne referim la acel Stenemire, originar din Râmnicu-Vâlcea, de
meserie tăbăcar, ce ar fi ajuns, în anul 1633, domn în Ţara Românească2.
Având legături comerciale cu oraşul Sibiu, el s-a împrietenit cu măcelarul
Martin Pals, de la care a cumpărat, pentru cinci porci graşi, nişte acte
domneşti, pe care acesta le avea în păstrare. Ajuns în posesia
documentelor, s-a dat fiu de domn şi a mers în Imperiul Otoman, unde i-a
făgăduit lui Abaşa Paşa bani, dacă îl va ajuta să obţină domnia.
Demnitarul turc îl ţine un an de zile pe lângă el, cu toată cinstea ce i se
cuvenea unui viitor domn, îi scoate firman de domnie şi îi dă 300 de turci
pentru a-1 însoţi la Târgovişte, capitala ţării. Gheorghe Rákóczi,
principele Transilvaniei, obţine şi el domnia, dar pentru Matei Basarab. În
timp ce Stenemire îşi urma drumul, Matei Basarab a fost recunoscut de
ţară şi de Divan, ca domn. La o zi de Târgovişte, îi iese înaintea lui
Stenemire o solie condusă de mitropolitul ţării, alcătuită din cei mai de
vază locuitori din Târgovişte, Bucureşti şi Râmnicu-Vâlcea, pentru a-i ura
noului voievod “bun venit”, “a-i săruta haina şi a-1 însoţi până la scaunul
său”. Solia Divanului era însoţită şi de 200 de soldaţi transilvăneni, daţi
de către Rákóczi şi câteva sute de curteni înarmaţi. Noaptea, soldaţii
transilvăneni îl prind pe viitorul domn şi-1 duc legat la Matei Basarab,
care se afla în Bucureşti. Pentru a nu se afla în conflict cu Abaşa Paşa,
Matei Basarab a dat voie soldaţilor turci să se reîntoarcă acasă3. Abaşa
Paşa, înşelat în planurile lui de către tăbăcarul din Râmnic care spusese că
ar fi “os domnesc”, a cerut printr-o solie să îl dea în mâna lui. Matei
Basarab, de faţă cu solii turci, a cerut ca Stenemire, “care era un om
chipeş, să fie sluţit, tăindu-i-se jumătate din nas şi buza de sus, fiind, apoi,
închis în curte, spre mare ruşine şi batjocură”4.
1
Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea, 1994, p. 74
2
G. Kraus, Cronica Transilvaniei, 1608-1665, Bucureşti, 1965, p. 93
3
Corneliu Tamaş, Un tăbăcar din Râmnicu-Vâlcea, domn al Ţării Româneşti, în
“Reporter”, nr. 56, din 17 februarie 1992
4
Nicolae Stoicescu, Matei Basarab, Editura Academiei, Bucureşti, 1998, 27, nota 6,
consideră că această informaţie a lui G. Kraus, “pare greu de crezut”, dar în Istoria
Românilor, vol. V, 2003, p. 109, se arată că “tendinţa unor greci ţaringrădeni de a
încuraja mulţimea pretendenţilor şi, mai ales, a falşilor pretendenţi ca acel tăbăcar din
Râmnicu-Vâlcea, aciuat pe lângă Abaza şi redat de către acesta lui Matei Basarab”.
58
 MATEI BASARAB (1632-1654), este cunoscut ca însemnat
ctitor de ţară, cultură şi învăţământ, în domnia căruia a fost introdusă
limba română în ritualul slujbelor religioase, a tipărit în româneşte cărţi şi
a adus în ţară meşteri iscusiţi, care au creat la Mănăstirea Govora o şcoală
a artei tipografice, ce va dura aproape două veacuri, făcându-se, cu timpul,
cunoscută peste fruntarii. Vocaţia de ctitor a lui Matei Basarab, e hotărâtă,
în primul rând, de un gând politic superior, acela de a ridica în faţa tot mai
puternică a otomanilor o spiritualitate românească de sine stătătoare, care
să fie reazim şi îndemn în lupta pentru apărarea statului de la nord de
Dunăre1. Domnia lui Matei Basarab constituie o epocă de deosebită
dezvoltare a economiei Ţării Româneşti, atât în agricultură, cât şi în
domeniile mai bine cunoscute ale meşteşugurilor şi comerţului2.
Remarcăm bogăţia în grâne şi animale, de care vorbesc toţi străinii care au
vizitat ţara3. O deosebită atenţie s-a acordat viticulturii. Din vremea
domniei lui Matei Basarab s-au păstrat sute de documente de vânzări şi
cumpărări de vii. Un renume foarte bun avea şi vinul de Drăgăşani, “de o
bunătate deosebită şi de o culoare aprinsă”4.
Sarea se exploata în mari cantităţi, iar domnia realiza un venit
anual de 40.000 taleri, de la ocnele aflate în exploatare5. Una din cele mai
vechi menţiuni cu privire la tehnica extragerii sării din Ţara Românească,
ne-a rămas din descrierea patriarhului Antiohiei (1653-1658), făcută în
limba arabă de Paul de Alep, care au vizitat, împreună, Ocnele Mari6. El
consemna: “Joi dimineaţa am plecat din Râmnic şi, după vreo două
ceasuri de drum, am ajuns într-un târg unde este acea ocnă de sare
(Ocnele Mari). În Ţara Românească sunt, cu totul, patru localităţi unde se
află ocne de sare (Ocnele Mari, Ocna Mică - Târgovişte, Telega, Ghiţioara
- Saac) a căror arendă este de o sută cincizeci de mii de reali. Ocnele Mari
este cea mai mare şi cea mai cercetată de toţi negustorii din Ţara
Turcească (care vin) să cumpere sare şi să o încarce pentru
Constantinopol, căci toată sarea întrebuinţată în Rumelia şi la
Constantinopol este adusă din această ţară. Tăierea sării este foarte
anevoioasă (lucrătorii) sapă fiecare puţ de mină, la o adâncime de 90
käme, până ce dau de sare şi toţi care au fost prinşi ca hoţi sau se află la
osândă sunt trimişi în lanţuri, de către domn, la acest loc unde taie sare în

1
Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului, p. 75
2
Nicolae Stoicescu, Matei Basarab, p. 37
3
Călători străini, vol. V, p. 204; 216
4
Ibidem, p. 182
5
Ibidem, p. 32
6
Corneliu Tamaş, Istoria Horezului, p. 106
59
timpul nopţii şi apoi o scot afară (alţii), în timpul zilei. Fiecare bucată este
un bolovan mare, cântărind două sau trei sute de ocale. Aceşti bolovani
sunt ridicaţi de lucrători cu funii lungi, cu ajutorul unor maşini învârtite de
cai. Aici am văzut o privelişte de ţi se rupe inima, căci atunci, aceşti
sărmani nenorociţi au ieşit din ocnă. Nu-i putem privi în nici o altă
lumină, decât ca nişte strigoi, care se scoală din mormânt, dintre morţi.
Dumnezeu să-i ajute în nenorocirea lor. Tot pământul acestui ţinut este
sărat, căci, de pildă, după cum apa unor puţuri este sărată, aici este
solidificată şi alcătuieşte un bloc solid de sare. Această localitate (Ocnele
Mari) este un târg ce cuprinde un număr de biserici. Locuitorii au ieşit în
întâmpinarea noastră. După-amiază am ajuns la o mănăstire, peste râul
Bistriţa, numită Dintr-un Lemn”1.
Munca la Ocnă este foarte grea, bolovanii erau aşezaţi la gura
ocnei, de aşa numiţii măglaşi, locuitori ai satelor din apropierea ocnelor,
care prestau clacă domniei, muncă domnească2.
Aurul era metalul cel mai căutat în interesul domniei, atât de
necesar şi pentru satisfacerea nesfârşitelor cereri turceşti. Apa Oltului era
bogată în nisip aurifer, care se culegea din timpuri străvechi3. Paul din
Alep întâlneşte, în albia Oltului, la Cozia, în 1656, “zăgazuri mari făcute
din rămăşiţele unui fel de arbore ce semăna cu salcia. La deschiderea
zăgazului se înlătura gunoiul şi se alegea praful de aur de pe fund”4. Scos
din apele râului, nisipul aurifer, despre care vorbeşte şi călătorul sirian,
era trecut pe o scândurică de lemn, căptuşită cu postav, de fibrele căruia se
prindeau fluturaşii de aur. Cei care se ocupau cu această migăloasă
îndeletnicire erau ţiganii zlătari, care lucrau numai în sezonul cald5. Aurul
trebuia dus din vreme la domnie, sub formă de bare sau de “aur sleit”. Cei
care erau prinşi că vând aurul domnesc pe ascuns erau bătuţi, iar
cumpărătorul “prădat”. Acest aur intra în caseta personală a doamnei ţării,
soţia voievodului. Ţiganii rudari ai mănăstirii Cozia erau grupaţi în sălaşe
de aproximativ 50 de familii, conduse de un vătaf şi plăteau o dare anuală
mănăstirii, între un taler jumătate şi trei taleri, după mărimea sălaşului6.
Culegătorii erau obligaţi să predea domnului o anumită cantitate de aur,

1
Călători străini, vol. VI, p. 187. Folosirea la Ocnele Mari a robilor ţigani, ca tăietori de
sare, arată o situaţie excepţională, nemaiîntâlnită la celelalte saline din restul Ţării
Româneşti. Apud, Corneliu Tamaş, Istoria ţiganilor din România, p. 53
2
Nicolae Stoicescu, Matei Basarab, p. 40
3
Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului, p. 85
4
Călători străini, vol. VI, p. 141
5
Corneliu Tamaş, Aurul Oltului, I-II, în “Informaţia zilei”, nr. 199, 200 din 17 iunie
1994
6
Ibidem
60
din cele patru kilograme, cât reuşea să strângă într-o campanie de vară1.
Pentru munca depusă erau plătiţi de către domnie în bani, socotiţi în
funcţie de aurul extras de fiecare sălaş2.
Pe lângă dezvoltarea meşteşugurilor, în vremea domniei lui Matei
Basarab menţionăm şi înfiinţarea unei fabrici de hârtie, la Râmnic3.
Despre existenţa ei aflăm din prefaţa scrisă în slavonă, de către Udrişte
Năsturel, în Antologhionul tipărit la Câmpulung Muscel, în anul 1643.
Autorul laudă acţiunea domnului de a înfiinţa “o moară de hârtie”.
Această “fabrică” se afla amplasată pe Iazul Morilor, vecină cu Biserica
Sfântul Gheorghe, situară în piaţa oraşului4.
Pe hârtia fabricată la Râmnicu-Vâlcea se află, ca filigran, stema
Ţării Româneşti. Întreprinderea funcţiona înainte de 1642, iar materialul
produs avea să fie folosit de tipografia de la Mănăstirea Govora, cât şi de
alte centre tipografice din ţară ca: Dealul, Câmpulung, Târgovişte5. Moara
a fost la început domnească, apoi a fost preluată de boierii Rudeni, care au
ţinut-o până în 1672-1673, când au închinat-o mitropolitului Varlaam şi
mănăstirii sale din Fedeleşoiu, împreună cu Biserica Sf. Gheorghe din
Râmnic6.
Prezenţa pe teritoriul Râmnicului a unei fabrici de hârtie e un fapt
cu consecinţe deosebit de importante pentru viaţa economică şi culturală a
târgului. Ea aşează oraşul de pe malul Oltului, în secolul al XVII-lea, între
principalele centre de cultură ale ţării7. Aceasta se remarcă şi prin
complexul arhitectonic al Episcopiei, unde domnul Matei Basarab a
efectuat câteva lucrări8. Un rol important a avut şi episcopul Theofil al
Râmnicului, care 1-a îndemnat pe Mihai Moxa să scrie, în anul 1620,
prima istorie “universală” în româneşte. Moxa a introdus în cronologul
său unele date privitoare la istoria românească şi i-a prezentat pe marii
conducători de oşti români: Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara şi
Ştefan cel Mare9.

1
Idem, Istoria ţiganilor, p. 90
2
Idem, Aurul Oltului, loc. cit.
3
Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului, p. 75
4
Vasile Bălănescu, Corneliu Tamaş, Istoria Bisericii “Sf. Gheorghe” din Râmnicu-
Vâlcea, 1998, p. 22
5
Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului, p. 75
6
Vasile Bălănescu, Corneliu Tamaş, Istoria Bisericii “Sf. Gheorghe”, p. 224
7
Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului, p. 75
8
Veniamin Micle, Ctitoriile lui Matei Brâncoveanu, Bucureşti, 1962, p. 93
9
Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului, p. 75-76
61
 În perioada lui Matei Basarab, s-a construit peste Olt un pod foarte
1
mare , ceea ce a uşurat trecerea dintr-o parte în alta a râului. În anul 1640,
călătorul Baksici se plângea că, înainte, în Râmnic, “erau mai mulţi
catolici decât astăzi2, se pare că cea mai mare parte a fost asimilată de
populaţia românească”3.
“Coborâtor al domnilor de demult, Matei Basarab a fost un viteaz
din sângele vitejilor; el avea scopurile sale scrise pe steagul pe care îl
desfăşurase chemând ţara în jurul lui; el voia să aducă înapoi trecutul,
trecutul de bogăţie, de cinste, de putere, de mândrie şi de învăţătură”4.
Mănăstirea Govora era chemată să îndeplinească dorinţa fierbinte
a domnitorului de a lumina poporul românesc prin carte, după cum însuşi
mărturiseşte în predoslovia Molitvenicului slavonesc de la Câmpulung:
“Am văzut că în întreaga ţară e foamete şi sete, nu, însă, de pâine şi de
apă, ci după proroc de vădită hrană şi adăpare sufletească”.
Meletie Macedoneanul spunea: “Văzând lucru tipograficesc şi
luând ştirea întocmai despre valoare, am venit a vă vestesc dacă vă v-a fi
plăcut”5. Domnitorul, în Ceaslovul slavonesc din 1638, face un călduros
apel către toţi locuitorii ţării, dar, mai ales “pe voi, fraţii ce veţi veni după
noi... să păstraţi cu grijă acest dar, vrea să zic această tipografie şi păzind-
o cu îngrijire, ca un dar prea cinstit, păstrând-o în stăpânirea voastră
sigură şi nevătămată în veci, căci este o comoară mai scumpă decât toate
comorile pământeşti, căci aurul şi argintul şi pietrele sunt comori scumpe
ce înfrumuseţează numai vremelnic trupurile, iar comoara aceasta
înfrumuseţează sufletele omeneşti iluminându-le prin lumină
nepieritoare”6. În tiparniţa Govorei, în 1639, se tipăreşte Paraclisul
Precistei, în limbile română şi slavonă, iar în 1640, Pravila cea Mică, în
limba română, tradusă din slavonă de către Mihail Moxa, de la Mănăstirea
Bistriţa7. A fost tipărită în două ediţii, una semnată de mitropolitul
Theofil, pentru Ţara Românească şi alta pentru Ardeal8. Tot aici va vedea
lumina tiparului şi un Ceaslov, în 1640 şi Evanghelia învăţătoare, din
1642. Aceste tipărituri sunt împodobite cu frumoase iniţiale şi frontispicii,
tipărite după moda vremii, în roşu şi negru9. Această tipografie a înscris

1
Călători străini, vol. VI, p. 180
2
N. Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. II, ediţia a III-a, 1928, p. 7
3
Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului, p. 76
4
N. Iorga, Istoria literaturii religioase a românilor, p. 130
5
Bibliografia românească veche, vol. IV, p. 86
6
Aurelian Sacerdoţeanu, Predosloviile cărţilor româneşti, vol. I, Bucureşti, 1938, p. 73
7
Bibliografia românească veche, vol. I, p. 108
8
Gherasim Cristea, Istoria Mănăstirii Govora, Râmnicu-Vâlcea, 1986, p. 76-77
9
Ibidem, p. 77
62
noi afirmări româneşti în domeniul cărţii şi al culturii Ţării Româneşti, la
jumătatea secolului al XVII-lea, care vor sluji românilor de pretutindeni.
Pentru bunul mers al tipografiei şi pregătirea cadrelor, Matei Basarab a
înfiinţat o şcoală de tipografi, la Govora, “unde avea să funcţioneze şi
tiparniţa, acordând suma de 1.000 de galbeni pentru tipăritul cărţilor şi
pentru hrana profesorilor”1. Hărnicia cu care s-a lucrat aici, în ambele
domenii - tipărituri şi şcoală - a făcut din Mănăstirea Govora unul din
aşezămintele culturale cele mai de seamă ale Ţării Româneşti2.
O frumoasă legendă păstrată până în zilele noastre, arată că Matei
Basarab, urmărit de către turci, a fugit în grabă, cu câţiva curteni
credincioşi, de la Târgovişte la Curtea de Argeş, a ajuns la Mănăstirea
Cozia, apoi la Schitul Iezer şi, după aceea, lângă Mănăstirea Bistriţa, în
muntele Arnota. El s-a ascuns într-un loc cu răchită, de pe acest munte, şi
astfel a scăpat cu viaţă3. În cel dintâi an al domniei, în 1633, el ridică aici
Mănăstirea Arnota, a cărei biserică este în forma crucii, cu pridvor adaos
ulterior. La 5, 60 m se ridică arcadele, pe care se înalţă bolţile4. Este
clădită în stil bizantin, după tipul bisericilor româneşti. Planul prezintă la
naos vechea structură sârbească, cu cele patru masive de zidărie,
proeminente, pe care stau turla şi cu arcadele oarbe, interioare,
corespunzătoare. Interiorul turlei are opt laturi5. Pronaosul este boltit şi
are două calote sferice aşezate pe un sistem de arcuri, rezemate de
console6.
Pridvorul este spaţios, tencuit, pe când restul are cărămidă
aparentă, fiind adăugat mai târziu. Brâul este tencuit, văruit şi zugrăvit cu
linii roşii. Absidele cu cornişele ei de două rânduri dinţate şi cu ferestrele
cu chenare de piatră, completează ansamblul armonios al elegantei
biserici7. Pictura de la începutul secolului al XVII-lea este un minunat
tezaur de o nepreţuită valoare. Chipul lui Matei Basarab este plin de
măreţie şi de bunătate. Are statură înaltă, părul alb, iar ochii plini de
agerime şi de pietate. Doamna Elena are coroană frumoasă de aur pe cap,
o haină splendidă pe umeri, cu guler mare şi cu marginile de blană. Ea are
o privire smerită, cu ochi buni şi atenţi8. Tatăl lui Matei Basarab, marele

1
Arhivele Naţionale Bucureşti, Mănăstirea Govora, XXVI/ 1, vezi Catalog, IV, p. 379,
nr. 821
2
Gherasim Cristea, Istoria Mănăstirii Govora, p. 81
3
Alexandru Bilciurescu, Mănăstirile şi bisericile din România
4
V. Drăghiceanu, loc. cit.
5
Ghika-Budeşti, Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi Oltenia, p. 51
6
Ibidem
7
Dumitru Cristescu, Sfânta Mănăstire Arnota, Râmnicu-Vâlcea, 1937, p. 24
8
Ibidem, p. 39
63
vornic Danciu, este reprezentat într-o mantie cu blană albă, având figura
gravă şi ţinând mâinile încrucişate pe piept. El a fost adus de la Alba Iulia
şi reînhumat în această mănăstire1, de către doamna Stanca, soţia lui
Mihai Viteazul. Alături se află şi mormântul lui Matei Basarab, dintr-o
piatră de marmură albă, pe care se disting, în relief, stema ţării şi o seamă
de trofee şi arme, un vultur cu capul întors spre stânga, cu cruce în cioc şi
în gheare, cu coif, având în amândouă părţile soarele şi luna; se mai văd
steaguri cu cruce, arcuri, tolbe, săgeţi şi un afet de tun, lucrat în baroc
polonez, de un iscusit artist2.
Matei Basarab “au făcut multe sfinte mănăstiri şi case dumnezeeşti
au făcut domnul aici în ţară”. Şi documentul din 1661 nominalizează 20
asemenea locaşuri3, din care, în Vâlcea, Mănăstirea Arnota. A mai făcut
reparaţii la un număr de opt clădiri, din care, menţionăm pentru judeţul
Vâlcea pe cele din Govora, Episcopia Râmnicului şi Schitul Slătioarele
din Ocnele Mari4, fiind cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru,
în Ţara Românească5. Construirea de mănăstiri şi de biserici întărite,
adevărate cetăţi, înzestra ţara şi cu un adevărat sistem de fortificaţii,
ocolind, astfel, interdicţia otomană privind construirea de cetăţi6.
Din documentele ce le vor prezenta ca emise de cancelaria
domnească a lui Matei Basarab, reiese faptul că a luptat pentru scoaterea
unor mănăstiri de sub tutela grecească şi, în acelaşi timp, s-a preocupat
pentru înzestrarea şi acordarea de mile locaşurilor de cult7. O acţiune

1
Pe inscripţia de pe mormântul lui Danciu este scris: “Aicea zac oasele C(reştinului) şi
binecredinciosului (şi de bună) rudă boiaren jupan (Danciului) Vornicului Brâncoveanu;
căruia prilejuindu-se moarte în Ţara Ardealului, acolo i s-au îngropat trupul, în
Mitropolia Bălgradului, în cursul anilor 7108 (1599-1600), iar fiu-său, prea luminatul Ion
Mateiu Basarab voievod, Domnul Ţării Româneşti, în al 16 an de domnia lui (1646)
trimis-au pe credinciosul Măriei sale Dragomir Vel vornic de-au adus oasele de l-au
îngropat în această mănăstire (Arnota), care este zidită din temelie de Măria Sa”, după D.
Cristescu, Arnota, p. 36-37
2
D. Cristescu, op. cit., p. 36: “Aici zace Matei Basarab, cu mila lui Dumnezeu, odinioară
stăpân şi Domn al Ţării Româneşti, bărbat înţelept, îndurător şi milostiv, întemeietor şi
înnoitor al multor biserici şi mănăstiri şi nici o dată biruit, ci biruitor şi a multor învingeri
învingător prea slăvit, duşmanilor înfricoşat, prietenilor de folos, îmbogăţiţilor a ţerei
sale, cel ce, cu multă bogăţie şi întru toate îndestulat, în lină pace a domnit douăzeci şi
trei de ani; a dormit întru Domnul la cinstite bătrâneţe şi în anul Domnului 1654”, după
N. Iorga, Inscripţii, p. 204
3
Nicolae Stoicescu, Matei Basarab, p. 97-98
4
Ibidem, p. 98
5
C.C. Giurescu, Matei Basarab cel mare, ctitor al neamului nostru, în Pim I. P. S.
Nicodim patriarhul României, Bucureşti, 1946
6
Istoria Românilor, vol. V, p. 114
7
Catalog, III, p. 659
64
deosebită este aceea a eliberării din rumânie pe diferite căi, cât şi
acumularea de noi moşii de către marii boieri.
La 26 octombrie 1632, Matei Basarab scuteşte rumânii Mănăstirii
Bistriţa, din satul Şoaşul, judeţul Vâlcea, de a lucra la Ocna Mare1, iar
Mănăstirii Cozia, la 7 octombrie 1632, porunceşte ca ţiganii acesteia, câţi
locuiesc la metoc, la Râmnic, să fie în pace şi slobozi de toţi ţiganii rudari
şi de Ocna cea Mare, să fie rudari numai cei scrişi în catastifele mănăstirii
de demult, şi să fie la Ocnă, iar pe ţiganul găsit la rudari să-1 ducă la
mănăstire şi să-1 bată mult2. Tot Coziei, Matei Basarab, la 12 octombrie
1632, scuteşte satele ei: Jiblea, Spinu şi Brădiţeni, cnezi care au fugit în
Ţara Ungurească, de găleată cu fân, oaie seacă, cal, bou, căşerie şi alte
slujbe, cum sunt iertaţi şi alţi păiaşi, ca să vină din Ţara Ungurească, să se
poată apuca şi ei de loc şi de hrană, să-şi dea birul şi să păzească podul de
la Jiblea3. Judecii de la Genuneni, de la Bistriţa, la 20 octombrie 1632,
vând logofătului Sima, ocinile lor: Rădăcină vinde o funie şi jumătate în
Gruiaţi şi o falcie în Dumbrăviţa, Stanciul, două fălcii în Gruiaţi; Tudor, o
falcie în Săpata; Stoica, o falcie în Dumbrăviţa şi alta în lunca Neagului;
Stoica Şchiopul, o falcie în Siliştea de sus; Năzură şi Calotă din
Genuneni, precum şi Tatomir din Fuleşti, Pârvu şi Vlad Cristea din
Câineşti4. La 15 martie 1633, Matei Basarab împuterniceşte pe egumenul
Vasile al Bistriţei să ia nişte rumâni din satul Cacaleţi şi să-i ducă la
moşia mănăstirii Şăoaş, împresuraţi de logofătul Teodosie Rudeanul
“fiind rudeni puternic”5.
Necula şi fratele său Radu vând, la 11 aprilie 1633, logofătului
Sima, moşia lor din Păuşeşti, pe care o împart în două, cu Radu Doicoiu,
dar nu au vândut moşia din Valea lui Dobre6. Matei Basarab, la 26 aprilie
1633, porunceşte cămăraşilor de la Ocna Mare să dea 800 de bolovani de
sare, merticul Mănăstirii Tismana7. Domnul întăreşte, la 30 aprilie 1633,
satul Călimăneşti al Mănăstirii Cozia de bir şi toate dările de peste an, “ca
să fie sătenii de ajutor la dregerea drumului”8. Şi Mănăstirea Bistriţa
obţine de la domnul Matei Basarab, tot la 30 aprilie 1633, scutire de bir şi
de toate dările de peste an, “ca să fie pentru treaba lor”9. La 3 mai 163(3),

1
Idem, p. 659-660
2
Tezaur, p. 125, nr. 235
3
Catalog, III, p. 660-661
4
Idem, p. 661
5
Catalog, IV, p. 23
6
Idem, p. 33
7
Idem, p. 35
8
Tezaur, p. 126-127, nr. 328
9
Catalog, IV, p. 38
65
domnul Matei Basarab întăreşte Mănăstirii de călugăriţe Slătioarele a
patra parte, cu vad de moară, cu toţi românii din satul Stolniceni,
cumpărătură a doamnei Caterina a lui Alexandru voievod cel Bătrân şi
când a făcut mănăstirea a miluit-o cu această moşie.
Mănăstirea a ţinut moşia în pace până în zilele lui Simion voievod,
când logofătul Pârvu a făcut schimb, luând Stolnicenii şi dând mănăstirii
satul Buneşti, iar în zilele lui Leon voievod a luat logofătul Vlad satul
Buneşti, rămânând mănăstirea şi fără Buneşti şi fără Stolniceni. Teofil
călugărul, fratele logofătului Pârvu, a mărturisit că Stolnicenii au fost
miluiţi mănăstirii, de către doamna Caterina1. La 8 mai 1633, Matei
Basarab întăreşte arhiepiscopului Theofil al Râmnicului 14 pogoane de
vie, în Drăgăşani, de la trei judeci, care au vândut fără ştirea Episcopiei, şi
pe cele ale spătarului Andrei, şi a rămas ca episcopul să dea banii lui
Andrei, iar Episcopiei să-i rămână viile2. La 14 mai 1633, Sima, al doilea
logofăt, cumpără, la Păuşeşti, partea de ocină a lui Dobrin, fiul lui Radu3,
de la Jipa, fratele popii Stoica, din silişte, din jos de biserică până la casa
popii4 şi de la Luca cel bătrân, fiul lui Dicu, loc din siliştea de lângă vale,
din casa lui Andronie purcarul5. Matei Basarab întăreşte, la 20 mai 1633,
logofătului Udrişte, fiul logofătului Oprea din Şirineasa, partea de moşie a
lui Luca, în hotarul Foleştilor. Luca n-a cutezat să iasă la Divan, ci a fugit,
când a cerut judecată6. Logofătului Paraschiva şi jupânesei sale Comna, le
întăreşte ocină, în sat la Ulmet, Bălteani, Veaţeli cu rumâni şi cu megieşii
din Câineşti7. Lui Oprea şi Ivan din Vlădeşti, la 21 iunie 1633, domnul le
întăreşte mai multe locuri din Vlădeşti, cu vie de pe vale, cu livadă,
pomet, casă şi cu coasta, locuri în Coasta Tulburii şi în Colnicul lui
Hanăş, un loc aproape de locul popii Stan şi un loc în Vlădeşti8. Mănăilă
din Brezoi, fiul lui Neagu din Lotru, la 22 iunie 1633, închină Mănăstirii
Cozia partea lui de moşie din Brezoi şi Vasilat, cu munte, precizând în
pomelnic că este pentru nume9, iar domnul o întăreşte Mănăstirii Cozia, la
3 iulie 1633 “partea lui Neguş şi din partea Văsălatului, din uscat şi
munte10.

1
Tezaur, p. 128, nr. 331
2
Catalog, IV, p. 43
3
Idem, p. 49
4
Ibidem
5
Idem, p. 50
6
Idem, p. 56
7
Idem, p. 63-64
8
Tezaur, p. 128-129, nr. 332
9
Catalog, IV, p. 66
10
Tezaur, p. 131, nr. 335
66
 La 3 iulie 1633, Matei Basarab întăreşte oamenilor din satul
Dobriceni Măglaşi, judeţul Vâlcea, cu părţile lor de moşie cu vii să fie
slobozi de rumânie, de către Chisar Rudeanu, paharnic, care nu a luat
decât arvuna ca să-i scoată de la maglă, de la Ocna Mare, iar Chisar a
rămas de judecată1. Şi sătenii din Dobriceni Măglaşi, judeţul Vâlcea, la 26
iulie 1633, sunt scoşi de către domn de vecinie, deoarece s-au tocmit cu
Chirca comis şi le-a dat arvuna, că-i va scoate de la maglă, de la Ocnă2.
Chisar, fiul lui Chirca, nu a vrut să primească arvuna de la săteni, n-a
ascultat de cartea domnului şi a sărit asupra lui Dumitru aprod, 1-a bătut
“foarte mult”, cu 300 de toiege şi 1-a scos din Divan cu mare ruşine,
oprindu-1 şi pentru gloabă şi închizându-1 în temniţă3.
În 1633, Stanciu feciorul popii Ghin din Bujoreni, adevereşte popii
Pătru din Râmnic că tatăl lui Ghin a pus la el zălog pentru un codru de la
Gâlme, în zilele lui Leon voievod, şi 1-a mai lăsat încă trei ani şi banii
luaţi de la popa Pătru, au fost luaţi pe ceară. Martori: popa Ifrim şi popa
Stanislav din Vlădeşti, Ghiorma pitar, Stoica postelnic, Mihăilă pârcălab,
Panait croitor, Mitrea măcelar şi alţii. Scrie, toate acestea, Oprea logofăt4.
Matei Basarab, la 6 ianuarie 1634, întăreşte satul Govora mănăstirii şi
egumenului Meletie tipograful, căci ajungând vremea dărăpănătoare, toate
satele s-au tulburat şi au fugit în ţări străine, iar egumenul a adunat nişte
oameni fugiţi din satele mănăstirii: Glodul, Bârseşti, Ivăneşti, Mihăeşti,
Măneşti şi alţi oameni străini, din alte părţi, în acel sat, iar Meletie să fie
egumen până la moartea sa5. Mănăstirii Bistriţa, la 13 ianuarie 1634, i se
întăreşte de către Matei Basarab, vinăriciul de la Ocna mare, însă partea
domnească, aceea cu semnele viilor; Fântâna Catârii spre Licura de sus,
spre hotarul Râmnicului, hotarul Vlădeştilor, Fântâna Băii, drumul Morii
în sus de biserica domnească, Balta Albă, cu toate gârlele, făcute de moşul
domnului Barbu banu şi să ia a treia parte din vama domnească, din vama
carelor şi din părpăr6. Mănăstirii Vieroş, la 22 ianuarie 1634, domnul îi
întăreşte ocină şi rumâni, în satul Dobruşa, judeţul Vâlcea, partea
postelnicului Danciu din Popeşti, dăruite de acesta, iar Radu Buzescu, fost
mare ban al Craiovei, a rămas de lege şi de judecată7. Din 17 martie 1634,
este hrisovul lui Matei Basarab pentru apărarea şi “scuteala satului
1
Idem, p. 130, nr. 334
2
Idem, p. 132, nr. 339
3
Catalog, IV, p. 77
4
Gheorghe Dumitraşcu, Corneliu Tamaş, Râmnicul Medieval, Râmnicu-Vâlcea, 1995, p.
33, nr. 59
5
Catalog, IV, p. 106-107
6
Idem, p. 108
7
Idem, p. 112
67
Govora”1. Vlad şi Troiţa, feciorii popii Stroe, la 17 martie 1634,
adeveresc lui Stanislav şi Stanei, soţia sa, că tatăl lor a cumpărat o vie la
Budeşti, de la Lepădat Haidu, care a fost de moşie a popii Dumitru din
Săvărşteani şi făcând via vânzătoare au răscumpărat-o fata popii Dumitru,
Chera cu soţul ei. Martori au fost din Mihăeşti şi Zătreni2. La 10 aprilie
1634, Stanciu, feciorul popii Minei, vinde lui Stamatie din Piteşti, partea
sa de ocină din Slătioara, a treia parte dintr-o funie cu vii, care a fost a
logofătului Radu3. Matei Basarab întăreşte, la 10 mai 1634, lui Pârvu
logofăt Dolofan din Stoeneşti, ocină în Berislăveşti, cu via din Gruiul
Robului, altă dedină şi via de la Vârtoape şi alte proprietăţi4. La 15 mai
1634, Matei voievod întăreşte lui Stan vornic al doilea din Greci şi soţiei
sale Anca, doi vecini din Foleşti şi Slătioare, iar Radu Buzescu i-a ridicat
zicând că este vecinul lor. Acum a rămas Andrei spătar Rudeanu de lege5.
Matei Basarab, la data de 13 ianuarie 1634, slobozeşte din
rumânie satul Oteşani, judeţul Vâlcea, de către Stroe Preda şi Udrişte
logofăt, feciorii logofătului Oprea din Şirineasa având mai multe procese6.
Stanciul şi Costea, la 26 noiembrie 1634, vând lui Ion Vârvoră o ocină la
Titeşti, o delniţă a lui Stan Cremene şi locuri câte se vor afla în câmp, în
sat, în pădure şi în munte şi siliştea Corneii7.
Matei Basarab întăreşte la 18 decembrie 1634, logofătului Udrea şi
jupânesei sale Caplea, doi rumâni cu moşiile lor din Rădăcineşti, partea
fratelui său, Leca postelnicul, care i-a vândut lui Pavlache Udrea logofăt,
care i-a dat fratelui său banii ca să-i plătească lui Pavlache, punându-şi
termen de reîntoarcere a banilor, dar neavând putere să plătească, i-au
rămas lui Udrea rumânii8. La 21 ianuarie 1635, paharnicul Chirca şi
jupâneasa sa Despa din Runcu se învoiesc cu marele pitar Dumitru şi cu
marele armaş Dragomir să ţină partea de ocină a lui Dobromir Banu, din
satul Runcu, judeţul Vâlcea, cu rumânii, ca să se hrănească, atât cât vor
trăi, din partea moşului lor, iar după moartea lor să ia sus numiţii moşia
“să cază iar la sânge” şi s-au “zapisuit unii la alţii” şi s-au tocmit înaintea
domnitorului Matei Basarab9. Postelnicul Dima cu surorile sale: Anca,
Deacşa, Marica şi Vilae, copiii marelui pitar Eftimie şi ai Vilaei,

1
Tezaur, p. 133, nr. 343
2
Idem, p. 133, nr. 344
3
Idem, p. 133, nr. 345
4
Catalog, IV, p. 144-145
5
Tezaur, p. 134, nr. 349
6
Catalog, IV, p. 161
7
Tezaur, p. 137, nr. 388
8
Catalog, IV, p. 213
9
Catalog, IV, p. 222-223
68
mărturisesc că au dat, după cum a lăsat mama lor cât a fost în viaţă şi la
moartea ei, partea din Uliţă, de la oraşul Râmnic, cu vad de moară, locul
şi rumânii fiului logofătului Pârvu, fiul popii Pangi din Râmnic, pentru
pomenire1. Theofil, arhiepiscop de Râmnic, la 15 aprilie 1635, adevereşte
Mănăstirii Govora că a venit portariul Radu, cu jupâneasa sa Apostola,
din oraşul Râmnic, cu egumenul Meletie şi s-au scris în pomelnicul
mănăstirii, unde se pomenesc ctitorii, la jertfelnic şi proscomidie, dându-i
un loc de casă cu pivniţă şi cu grădină, până în Uliţă, lângă moara
Govorei, în oraşul Râmnic2. La 23 aprilie 1635, s-a dat hrisov de către
domnul Matei Basarab, ca să stăpânească Schitul Ostrov, din judeţul
Argeş, falciile cumpărate de la oamenii din Muereasca, judeţul Vâlcea3.
La 1 mai 1635, Matei Basarab întăreşte lui Pătru şi Ghioca cupeţi fraţi,
satele Fometeşti, Runcul şi Tocsobeni, cu viile de la Copăcel, cu rumânii,
foste ale jupânesei Voica4.
Slugerului Mitrea, fiul lui Istvan logofăt, Matei Basarab îi întăreşte
jumătate de funie cu rumânii din Mihăeşti, partea lui Stoian, fratele
Ianciului. Meletie Macedoneanul a avut pâră şi judecata a stabilit şi au
ales trei funii mari în sat, din care i-au dat jumătate de funie lui Mitrea şi
jumătate de funie, mănăstirii5. Ion, feciorul Dragului din Genuneni, care a
slujit domnului cât a fost boier, a avut pâră la Udrişte, feciorul logofătului
Oprea din Şirineasa, pentru ocină în Foleştii de Jos. Matei Basarab i-a dat,
la 15 mai 1635, să-şi ţină moşia, iar Ion, “de-i va mai trebui ocină în
Foleşti să fie rumân, rămânând de lege”, iar cine se va “ispiti”, astfel va
avea “mare certare” de la domnie6. Maria şi Stana, la 18 mai 1635, fetele
lui Ion din Brezoaia, din Gura Lotrului, dau mănăstirii toată partea tatălui
lor, din Brezoi, deoarece au făgăduit tatălui, dar n-au mai apucat să facă
zapis, pentru că a fost ucis când mergea de la Mănăstirea Bistriţa la Ocnă
şi fiind la Ocnă popa Ştefan, ieromonah de la Cozia, 1-a slujit, 1-a
îngropat şi 1-a trecut la pomelnic. Martori din: Copăceni Bujoreni,
Râmnic, Stoeneşti, Dângeşti, Călimăneşti7. Călin şi fratele său Călin din
Malaia, la 22 mai 1635, vând Mănăstirii Cozia partea lor de moşie din
satul Malaia, cu muntele. Martori au fost din: Copăceni, Bujoreni,
Stoeneşti, Dângeşti. Actul e scris de logofătul Ivaşcu din Boişoara8.
1
Râmnicul Medieval, p. 33
2
Tezaur, p. 138, nr. 362
3
Comori, p. 25, nr. 44
4
Catalog, IV, p. 244
5
Idem, p. 247
6
Idem, p. 247-248
7
Tezaur, p. 139, nr. 365
8
Catalog, IV, p. 250
69
 Badea şi Danciul, cu toţi părtaşii judeci din satul Bătăşani, închină
Mănăstirii Brâncoveni 40 de paşi de moşie, din funia lor, din moşia
judecească1. Domnul porunceşte, la 6 iulie 1635, celor fugiţi din satele:
Fometeşti, Runcu, Toxsoleşti, “să se strângă toţi la urmă, să lucreze după
cum le va fi învăţătura”, căci, “voi slăbi de bir şi voi avea milă şi căutare
şi Petru cupeţul şi fratele său Ghioca să ţină doi rumâni”2. La 25
noiembrie 1635, Rada, soţia paharnicului Staico Rudeanu, pentru datoria
de 300 de unghi, la negustorii Pătru şi Ghioca, le-a dat jumătate din satul
Fometeşti, cu rumâni, apoi, căzând într-o nevoie mare, după moartea
soţului, a mai luat 400 de unghi, fără dobândă, cu termen de un an şi
jumătate şi le-a dat satul3. Matei Basarab, la 25 noiembrie 1635, întăreşte
postelnicului Drăguşin ocină în satul Pădureţi, judeţul Vâlcea, care au fost
cnezi şi s-au vândut rumâni4.
La 18 februarie 1636, Stanciu Portărescu, fiul portarului Vlad,
nepot al portarului Oprea din Râmnic, cu feciorii lui Dumitru, Nicola şi
Oprea, vând logofătului Pârvu un vad de moară în apa Râmnicului, din jos
de Biserica Sf. Gheorghe, cu loc cumpărat de la moşul Oprea portar5.
Feciorii popii Ghin din Râmnic, Stanciu şi Voico, la 25 februarie
1636, vând episcopului Theofil de Râmnic partea lor de ocină din satul
numit Uliţa din sus de oraş cu vadul unde le-a fost moara, cu a treia parte
din sat şi să-1 înscrie pe tatăl lor la pomelnic6. Dragomir din Şuici cu
Stana, jupâneasa lui, la 17 martie 1636, vând popii Stan din Titeşti siliştea
lui Negoiţă din satul Titeşti, cu locuri din câmp, câte se vor afla şi un loc
de după Grui, din livada boierească. Şi popa Stan s-a tocmit să-i
pomenească socrii. Martori din: Titeşti, Căpăţâneni, Clocotici, Bumbueşti,
Cucoi, Boişoara7. Matei şi fratele său Drăgan din Comanca vând lui
Dumitru căpitanul ocină la Frăsinetul lui Boţogan, cu vie8.
Matei Basarab, la 20 aprilie 1636, întăreşte Mănăstirii Govora
satul Glodul, de lângă mănăstire, scutindu-1 de bir şi de toate dările,
numai stareţul şi soborul să-1 judece, iar dacă are o vină mai mare, să-i
aducă la domnie9, iar Theofan, patriarhul Ierusalimului, a stabilit că
pentru scutirea de domn, mănăstirea să primească dijma, groştina şi

1
Idem, p. 251
2
Idem, p. 255
3
Idem, p. 288
4
Ibidem
5
Tezaur, p. 141, nr. 369
6
Râmnicul Medieval, p. 34
7
Catalog, IV, p. 318
8
Idem, p. 325
9
Tezaur, p. 141, nr. 370
70
vinăriciul, partea domnească, iar călugării să nu primească alte oi, stupi
sau râmători, străine de ţară, între bucatele satului1.
Matei Basarab scuteşte de bir şi de toate dările, la 29 aprilie 1636,
satul Muereasca al mănăstirii din Râmnic, să dea birul numai din acea
lună, iar după sfârşitul lunii să fie lăsat în pace, căci cine va călca cartea,
va plăti cu capul2. La 8 mai 1636, Matei Basarab întăreşte hotarele din
Călimăneşti, Făureşti şi Şerbăneşti, peste Olteţu. În zilele lui Alexandru
voievod, au cumpărat Stanomireşti acel cap de Poenari, iar Poenarii au
ales partea lui Ion din Zătreni3. Episcopia Râmnicului a făcut schimb de
sate la 19 mai 1636, dând lui Preda, mare spătar de Brâncoveni, satul
Hrastul şi primind satul Muereasca, care s-a vândut marelui spătar în
zilele lui Matei Basarab şi a hotărât să fie scutit de toate dajdiile şi să fie
sat de milă4, iar domnul a întărit acest schimb, la 20 mai 16365.
La 15 iunie 1636, domnul le întăreşte lui Vasilche şi Constantin,
nepoţii vistierului Vasile din Câineşti, a şasea parte dintr-un moş, moşia
cumpărată de unchiul lor de la moşneni şi să fie lăsată în pace de către toţi
arbănaşii6. Fraţii Preda postelnic, Tudosie postelnic, Staico postelnic,
feciorii lui Staico postelnic din Ruda vând Mănăstirii Arnota jumătate din
satul Bogdăneşti, judeţul Vâlcea, cu rumâni7. Theofan, patriarhul
Ierusalimului, întăreşte Govorei dania făcută de Matei voievod, prin care
egumenul Meletie primeşte 1.000 de galbeni, ca să-i aducă dascăli şi
tipografi, care să tipărească şi să copieze cărţi, să înfiinţeze şi o şcoală în
care cei ce vin să studieze nu numai din cărţile sfinte, ci şi “din toată
ştiinţa de până acum a oamenilor”. Banii să fie fructificaţi, iar din dobânzi
să se plătească profesorii şcolii. Pentru administrarea banilor sunt făcuţi
răspunzători egumenul mănăstirii şi mitropolitul Ungrovlahiei8.
Goran, fiul lui Andreiu din Băbeni, la 7 octombrie 1636, vinde
clucerului Andreiu partea sa de ocină din Mihăeşti şi un ţigan. Martorii
sunt din Mihăeşti şi Bârseşti9.
Matei Basarab, la 25 octombrie 1636, împuterniceşte Mănăstirea
Govora să-şi facă moară în mijlocul pârâului din apa morii Cozia, numită

1
Catalog, IV, p. 327
2
Idem, p. 331-332
3
Corneliu Tamaş, Constantin Ion Vasile, Monumente arhivistice vâlcene, Râmnicu-
Vâlcea, 1998, p. 22, nr. 20
4
Comori, p. 25, nr. 20
5
Catalog, IV, p. 345-346
6
Idem, p. 353
7
Tezaur, p. 142, nr. 374
8
Catalog, IV, p. 379
9
Comori, p. 25, nr. 47
71
Erbăsiei, în Uliţa Oprei vistier, unde a fost înainte moara lui Vlad
voievod, scrisă în hrisoavele lui Radu voievod, fiul lui Vlad voievod şi
altul de la Basarab voievod, căci au fost două vaduri, unul de la Vlad
voievod şi altul de la Basarab voievod şi au stat pustii, pentru că n-a avut
mănăstirea puterea să le facă. Domnul a dres şi a făcut, din nou, moră în
vadul moşului său, Basarab voievod, iar în celălalt vad, unde au arătat
orăşenii şi sluga sa Radu, al doilea portar, când a avut mănăstirea pâră cu
Sima logofăt, pentru un metoh al mănăstirii şi pentru nişte schimburi, să-
şi facă mănăstirea moară, cum a fost din veac. Dacă va scăpa apă de la
moara din apa Erbăsiei, să umble şi morile logofătului Sima, iar dacă nu,
să rabde, căci s-au pârât şi a rămas Sima logofăt de lege, ca să-şi ţină
numai metohul, cu moara să nu aibă treabă, că este moşia mănăstirii1.
Jupâneasa Comna, a răposatului Paraschiva logofăt din Mihăeşti, cu
unchiul său, postelnicul Chisar din Sărăcineşti, mărturisesc episcopului
Ignatie al Râmnicului că l-au îngropat pe logofătul Paraschiva în biserică
(în mănăstire), unde a fost locul şi altor boieri, “oamenii noştri” îngropaţi,
dând acestuia toată partea lor de ocină din Râmnic şi pivniţă de piatră în
târg, cu loc de grădină şi un român cu feciorii, fără moşie2. La 25 martie
1637, Dragomir Banchi, cu feciorii şi fiica, vând lui Stan Cioroiul şi fiului
său Franga, via din satul Vlădeşti, cu pomi. Martori: Oprea cojocar, Stoica
al Perii pârgar, Ilie pârgar, Gligorie pârgar, Tudor dorobanţul. Scrie
Stanciu, grămătic din Ocna Mare3.
Matei Basarab, la 17 aprilie 1637, întăreşte Mănăstirii Arnota,
făcută din temelie de el, jumătate din satul Bogdăneşti, judeţul Vâlcea, cu
rumâni şi vii, vândută mănăstirii, în 1636, de Preda postelnic şi fraţii săi4.
Matei Basarab, la 20 mai 1637, întăreşte lui Stoian şi fratelui său
Barbu din Pietrari, mai multe ocine; un loc de vie în hotarul Stoeneştilor,
lângă hotarul Pietrarilor; un loc de codru la poala viei; un loc de la munte;
o parte şi jumătate de loc de munte de peste deal, din câmp şi din zăpojde;
o parte şi jumătate de loc la via cea veche; o curătură veche; un codru de
loc în Piscu Fiebei5. Popa Anania, feciorul popii Lazăr din Râmnic, vinde
lui Neagoe Hulubescu din Râmnic, două locuri sub Troian şi altul la
Fântâna Banului şi un loc de casă cu pivniţă, o grădină lângă Crăcan
cizmarul. Martori: popa Dimitrie, Tănasie, Ghinea al Procăi, Tănase,

1
Tezaur, p. 142, nr. 376
2
Catalog, IV, p. 431-432
3
Idem, p. 432
4
Idem, p. 437-438
5
Idem, p. 452
72
feciorul Stanciului1. Theofan, patriarhul Constantinopolului, dă carte de
blestem egumenului Coziei, lui Dolofan şi Udrea logofătul şi sătenilor din
Călimăneşti, Bogdăneşti şi Dăeşti să mărturisească pentru un zăton de
peşte în apa Oltului. Andronie, boierul lui Matei Basarab, a venit cu jalbă
spunând că: “înainte vreme a fost apa Oltului pe ocina Sâmbotinului, de
către satul Călimăneşti al Mănăstirii Cozia şi apoi a fugit apa Oltului din
matca lui, dinspre Sâmbotin, rămânând în urmă zăton de peşte, care este
al lui, iar călugării susţin că este al lor2. Badea şi Ilie din Păuşeşti vând, la
22 octombrie 1636, lui Sima logofăt, trei fălci în Siliştea de sus, din măr
în jos; două fălcii în Spinate; două fălcii în Mlac; trei fălcii în Bagânsac;
trei fălcii în Văleni şi în curte cât au închis3.
Paharnicul Chirca din Dragioiu lasă episcopului Ignatie al
Râmnicului să fie îngropat la Episcopie, unde este îngropat şi părintele
său, dând pentru pomenire 2 iepe, 2 bivoliţe cu pui, 2 vaci cu viţei, o vie
la Bogdăneşti, cu toată moşia lui4.
La 30 decembrie 1637, Dobrea, neguţătorul din Ocna mare, cu
baba sa Antona şi fiul Constantin, vând postelnicului Condilo şi jupânesei
sale Stanca, fata Pârvului logofăt din Ruda, un loc la Fântâna Caterii, la
Troian, cumpărat de la Stanciul, fiul Chircăi, măcelarul din Râmnic5.
Matei Basarab, la 6 ianuarie 1638, întăreşte popii Stanciu din
Cacova cumpărăturile de locuri şi vii în satul Cornet; mai multe locuri
cumpărate la Shile, locul în faţa Vărariului, din piatra de moară până la
hotarul Chiei, în Valea Vărariului, locuri sub Măgurele, în satul Prideşti,
în Dosul Leorinţilor, în Leorinţi, în Câmpul Pleaşei, un loc la curăturile
Dobriceanilor, un loc la Vărar, un loc la Curături, un loc la Richiteşti, un
loc în faţa Sihlei, altul în Pleaşă, o vie la Cornet, un loc la Negraşi, un loc
la Ponorul lui Lalo, Faţa Vărariului, Dosul Sihlei, Leorinţi, Căpiala
Boului, la Vărariu, în Boba Vlăduianului din Siaci, la Vărar, la Vărarul de
Jos, în Faţa Cuţei6.
Domnul Matei Basarab, la 3 aprilie 1638, scuteşte bucatele şi
posluşnicii Mănăstirii Surpatele, fiind stareţă Elesafta, oriunde vor fi în
judeţul Vâlcea, să fie lăsaţi în pace de toţi tăleraşii, de mierari, găletari, de
toate slugile domneşti, să nu se tragă nici pentru alţi oameni care vor fi
1
Râmnicul Medieval, p. 34
2
Tezaur, p. 144, nr. 379; întărit Coziei de Matei Basarab, la 8 ianuarie 1641, Apud
Catalog, V, p. 120
3
Catalog, IV, p. 489
4
Idem, p. 491
5
Corneliu Tamaş, Constantin Ion Vasile, Acte documentare vâlcene, Râmnicu-Vâlcea,
1999, p. 22, doc. 12
6
Catalog, IV, p. 499-500
73
fugit, să fie în “răpaos” de toţi slujitorii, dregătorii de ohabă. Cine va
supăra bucatele şi posluşnicii mănăstirii, va avea mare supărare de la
domn1. La 25 iunie 1638, Radu, feciorul lui Antonie din Păuşeşti şi
Oprea, feciorul Bădesei, vând lui Sima, al doilea vistier, Radu - două
fălcii în Rovină şi Bagânsac şi Oprea - două fălcii, în Rovină şi în Podul
Siliştei2. În iunie 1638, Matei Basarab miluieşte Mănăstirii Cozia
vinăriciul din dealul Jiblei, de la cine va avea vie pe acel deal, fie roşu,
călăraş, postelnic, stolnic, ţăran, cine va opri vinăriciul, va avea mare
răutate şi scârbă de la domn3.
Mănăstirii Bistriţa, la 15 iulie 1638, Matei Basarab îi întăreşte
nişte rumâni, pentru că au fost megieşi cu moşiile lor şi birnici şi “ca nişte
oameni răi şi ficleni” au fugit şi au lăsat moşiile şi casele pentru dajdia
împărătească, iar domnul i-a plătit toate dăjdiile din visteria domnească şi
a miluit mănăstirea, ca ei să fie rumâni “ohabnici, stătători în veci”4.
La 11 august 1638, Matei Basarab întăreşte vinăriciul din Jiblea,
din zece vedre una, căci fiind domnul la “plimbare” peste Olt, în oraşul
Râmnic, au venit egumenul Efrem cu nişte cărţi de milă că mănăstirea a
fot miluită cu Uliţa cea mare din oraşul Râmnic şi cu vinăriciul, ca să fie
pentru “Paharul Sfintei Troiţe” şi au cerut satul Jiblea cu vinăriciul, în
schimbul vinăriciului de la Uliţa cea Mare din Râmnic5. Stanciul lui
Sarchiz din Bujoreni vinde jupânului Iane din Iaroslăveşti, la 22
octombrie 1638, ocină în satul Iaroslăveşti, jumătate din partea unchiului
său Simion. Martori din Ocnă6. Zaharia, fiul popii Jipa din Călimăneşti, la
5 februarie 1639, adevereşte Mănăstirii Cozia că tatăl său a fost rumân de
moşia mănăstirii şi a cumpărat un alt om, din Băbueşti, care s-a vândut
rumân de bunăvoie, ca să fie dat mănăstirii7.
Mănăstirii zidite de Matei Basarab, în muntele Arnotei, la 23
aprilie 1639, domnul îi dăruieşte vinăriciul şi părpărul din satele Costeşti
şi Bărbăteşti, din hotarul Dobricenilor până al Hurezului, din zece vedre
una şi a treia parte de la vama de la Câineni, un ban ea, Mănăstirea Cozia,
alt ban şi domnul un ban, din judecarea celor patru sate, tot al treilea ban
pentru pomenire şi călugărilor de hrană şi pomenire8.

1
Idem, p. 525
2
Idem, p. 551
3
Tezaur, p. 146, nr. 385
4
Catalog, IV, p. 558
5
Tezaur, p. 146, nr. 388
6
Catalog, IV, p. 580-581
7
Tezaur, p. 448, nr. 393
8
Comori, p. 26, nr. 49
74
 La Ocnele Mari, la 20 iulie 1639, Mărina, fiica lui Petru din
Buneşti, vinde părintelui Meletie de la Govora un răzor de vie la Buneşti,
cumpărată de la Stanislav croitorul şi a vândut “de mi-am ridicat grija” şi
a plătit datoriile de pe urma morţii bărbatului ei. Martori din: Olăneşti,
Stoeneşti, Buneşti, Păuşeşti1. Tot părintele Meletie, la 23 octombrie 1639,
cumpără de la Mihăilă din Glod o vie, la Buneşti, alături de via lui
Stanislav croitorul, cu livadă, cu pomi în poale şi loc sterp în vârf.
Martorii din: Mihăeşti, Bârseşti, Câineşti, Păuşeşti, Cacova, Dobra2.
Stanislav croitorul şi soţia sa Chera vând părintelui Meletie o vie la
Buneşti, cu pomi în poale şi loc sterp în vârf şi un alt răzor primit de
zestre. Aceste vii nu sunt una lângă alta, ci sunt între viile lui Mihăilă din
Glod şi Ion monah din Bârseşti3.
La 2 decembrie 1639, părintele Meletie mai cumpără, de la
monahul Mihail din Buneşti, via părăsişte cu pomi în vârf, ce se află între
viile lui Ion monah şi Vladul postelnic4. De la popa Stoica din Glod, la 1
ianuarie 1640, părintele Meletie cumpără o altă vie în Buneşti, cu loc sterp
în poalele viei şi cu pomi pe margini5, pe care i-a dat-o maica Nastasia, ca
să fie pomenită6. Preda, fiul lui Meletie, la 12 martie 1640, “în zilele lui
Matei voievod”, adevereşte popii Ionachi că a cumpărat moşia la
Şerbăneşti, cât a ţinut Meletie după jupâneasa Ana. Scrie Mitrofan,
egumenul din Stăneşti7. Pentru birul lor, satul megieşesc Păuşeşti vinde
vistierului Sima un loc în heleşteul Lucoe, două fălcii în luncă, în
Zăvoaie, între vii, iar de nu îi va plăcea locul, să ia altul8. Locuitorii
satului Dobriceni, judeţul Vâlcea adeveresc că au fost judeci pe pământul
lor şi, la 29 iunie 1640, s-au vândut cu pământul lor, rumâni, Mănăstirii
Arnota, fiind datori haraciul de an 300 unghi, mierea 250 unghi şi s-au
învoit să le scoată de la domn9.
Mănăstirea Arnota, la 31 august 1640, primeşte de la călugărul
Sofronie şi fiul său popa Radu călugăr, viile de la Ocna Mare, de pe Valea
Ocnei, lângă Bordeşti, cumpărate de la Ion Burduşel10.

1
Tezaur, p. 149, nr. 399
2
Idem, p. 149-159, 401
3
Idem, p. 150
4
Idem, p. 150
5
Catalog, IV, p. 25
6
Ibidem
7
Idem, p. 39
8
Idem, p. 41
9
Tezaur, p. 153-154, nr. 46
10
Catalog, V, p. 84
75
 Vistierul Sima cumpără, la 25 octombrie 1640, pe mai multe
zapise, moşia de la Păuşeşti, a lui Stratimir1, de la Stănilă - trei fălcii în
Mlăci, de la Nichifor - două fălcii în Gruiu2, moşia lui Stepca din
Păuşeşti, rămânându-i via, cât ţine îngrădişul, casa cu locul, iar săliştea
mare din sat să fie a vistierului3.
Matei Basarab, la 28 noiembrie 1640, întăreşte lui Sima, fost al
doilea vistier, ocină în satul Păuşeşti, cu vii, livezi şi cu rumâni, care au
fost scrişi în catastif, la vistierie, 29 de nume la taler şi în zilele lui Matei
Basarab, ca nişte oameni răi şi fugari, n-au vrut să-şi plătească talele şi
mierea împărătească, ci au fugit pentru dajdea domniei. Domnul a apucat
pe logofătul Goran din Olăneşti, Radu Slăvitescu şi Radu Măldărescu,
foşti mierari în judeţul Vâlcea şi i-a băgat în temniţă de-au plătit toate
năpăstile megieşilor, iar pe aceştia i-au dat rumâni mierarilor, pentru
bucatele ce le-au dat pentru ei4.
La 6 februarie 1641, în zilele lui Matei Basarab, Preda, fiul Buicăi,
nepotul lui Giura din Şerbăneşti, vinde popii Enache partea lor de moşie
ce o avea de la mama sa, jumătate dintr-o funie5. Maria, fata lui Buncescu
din Sărăcineşti, la 21 martie 1641, vinde marelui cupar Nicula o sălişte de
o falcie, pe din sus de casa cuparului, cu capul până la vale6. Matei
Basarab, la 2 mai 1641, întăreşte maicilor de la Mănăstirea Ostrovu
pâinea de la satul Trăisteani, arat de ele, şi dijma de pe moşiile lor, nimeni
să nu calce moşia sau să cosească fără ştirea lor, fiindu-le vieţile în pace
de către slugile domniei, fie birari, tăleraşi, găletari, olăcari, fie cu ce
slujbă vor umbla, poruncind acestora să se ferească de bucatele maicilor,
cine va învălui, va avea certare7.
Ifrim, iuzbaşă din Râmnic, vinde diaconului Duca, de peste râu,
vadul Oltului, din gura râului în jos, până în Topliţă şi lat până în dâlmă şi
loc lat de arătură până în şase zile8. Danciu, logofăt din Pârâiani dă
nepotului său, paharnic Constantin, la 4 iunie 1642, via din Bujoreni, pusă
zălog de el pentru 50 de galbeni şi de vărul său Muja din Bujoreni, partea
lui şi a fratelui său Ghin, care s-a călugărit, căci a fost părăsită şi 1-a rugat
nepotul său să-i dea banii şi să ia via, fiind fraţi de sânge9.

1
Idem, p. 102
2
Ibidem
3
Ibidem
4
Idem, p. 114
5
Idem, p. 143
6
Idem, p. 159
7
Idem, p. 181-182
8
Tezaur, p. 157, nr. 421
9
Catalog, V, p. 315-316
76
 La 20 iulie 1642, monahia Eftimia vinde episcopului Ignatie de la
Râmnic, o ţigancă cu “10 unghi şi mai mult am dat pentru păcatele mele”
că “am căzut la un păcat în călugăria mea, de am făcut un copil”, iar
episcopul a adus-o cu mare scârbă la Episcopie şi i-a făcut liturghie de 40
de zile1. La 24 decembrie 1642, Matei Basarab întăreşte Mănăstirii Arnota
satele Dobriceni şi Bărbăteşti cu vii şi cu partea domnească de vinarii, cu
vad de moară, pomet şi cu toţi rumânii din Dobriceni şi le scuteşte de bir
şi de toate mâncărurile de peste an, numai călugării să-i judece şi să-i
prade, iar ei să fie de posluşania mănăstirii, fiind aceasta într-un loc de
piatră, unde nu se pot duce bucatele cu carul sau cu calul, ci numai cu
spinarea omului2.
Matei Basarab, la 2 februarie 1643, întăreşte marelui armaş
Drăguşin satul Ohaba din judeţul Vâlcea, jumătate de sat, partea lui
Cristian ban şi a jupânesei Neaga, cu case, vii şi rumâni3. Popa Stan, la 6
martie 1643, cu toate rudele din Bumbueşti şi Clocotici, adeveresc
egumenului Ştefan de la Cozia că satul Sălătrucelul, de pe Coiscă, a fost
cumpărat de maica Magdalina călugăriţa şi 1-a dat mănăstirii4.
Domnul Matei Basarab, la 24 noiembrie 1643, porunceşte lui Liga
şi Vintilă, meşteri fântânari din Hurezi, judeţul Vâlcea, să fie lăsaţi în
pace de bir şi de toate mâncaturile de peste an, căci le-a scos toate părţile
lor de la bir, de când au fost la Mănăstirea Bistriţa şi i-au dat să fie meşteri
la Mănăstirea Arnota, iar ei s-au jelit că-i învăluiesc sătenii din Hurezi şi
birarii; porunceşte să nu-i supere, căci va avea mare certare5.
Mănăstirii Dobruşa, la 11 ianuarie 1644, îi întăreşte scutire de
dijma de stupi şi de toate mâncaturile de peste an, poruncind dregătorilor
şi slugilor domneşti, care umblă cu slujbe, să se ferească de mănăstire6.
Logofătul Matei din Cacova vinde la 1 mai 1644, lui Matei Basarab,
partea sa de ocină din câmp, pădure, siliştea satului şi dealul cu viile din
Bărbăteşti, fără rumâni. S-a ales ocina şi s-a lipit de cea a domnului7.
La 3 mai 1644, Matei Basarab a întărit dania doamnei sale Ilina,
Mănăstirii Slătioara, cu hramul Sf. Nicolae, a moşiei cumpărată de Ilina
de la postelnicul Vlad, feciorul clucerului Preda din Bârseşti, funia din
mănăstire în sus, până în Drumul Mehedinţilor, toate livezile ce sunt în

1
Idem, p. 335-336
2
Idem, p. 379-380
3
Idem, p. 399-400
4
Tezaur, p. 62, nr. 43
5
Comori, p. 26, nr. 50
6
Catalog, V, p. 511
7
Idem, p. 548-549
77
jurul mănăstirii şi din jos iazurile, până în gura Slătioarelor şi pe deal,
până la hotarul Govorei, ca să fie de hrană călugăriţelor1.
Matei Basarab, la 25 iunie 164(4) întăreşte marelui spătar Preda
Brâncoveanu, în judeţul Vâlcea: satul Muereasca, cu toţi rumânii, cu
moşiile lor, care în 1639 s-au vândut rumâni, satul Mănăileşti, cu toţi
rumânii, moşie în satul Chiceni, judeţul Vâlcea, pe apa Bistriţei, cu vad de
moară, dârste şi rumâni, a patra parte dintr-o funie din Doba de Sus,
judeţul Vâlcea, “cum umblă funia”, o ocină în dealul de la Ocnele Mari,
din josul oraşului, de pe viile Bistriţei, aproape de Ocnele Mici, o vie la
Ocna cea Mare, din sus de oraş, din locul numit Buţeaică, lângă via popii
Voico şi a dat-o mănăstirii de pe apa Otăsăului2.
Episcopul Ignatie este liber că cumpere de la Stanciu din Bujorei,
moşia din Olteni, pentru fiul său, deoarece Stroe, fiul lui Stanciu, a primit
moşie la Potoroşani, cu rumâni3. La 10 noiembrie 1644, Matei Basarab
porunceşte clucerului Hrizea să nu mai bântuiască pe rumânaşii şi
oamenii de pe lângă Mănăstirea Dobruşa, pe care i-a scutit de bir, ca să fie
de posluşania ei4.
La 24 ianuarie 1645, Matei Basarab întăreşte logofătului Stanciu
iuzbaşa, fiul lui Drăghici din Cârstăneşti, ocină în satul Bumbueşti din
Lovişte, din munţi şi siliştea satului cu rumâni5.
Un document deosebit de interesant este cel din 1645, când Matei
Basarab întăreşte lui Oprea şi fratele lui Udrişte, fiii lui Oprea logofăt din
Şirineasa, satul Dăeşti din judeţul Vâlcea, cu dealul, viile şi rumânii. Când
a venit Matei Basarab şi a făcut sama ţării ei, “ca nişte oameni răi şi fugari
şi neînvăţaţi a să suferi au plecat din sat dăjdiile lor rămânând pe spinarea
lui Preda şi Udrişte şi slugile domnului. Au plătit aceştia, din casa lor, fără
voi lor, cu bani gata, şi cu vite: vaci, boi, cai, oi, stupi, până şi cărţile şi
odăjdiile bisericii le-au dat, de n-au rămas cu nimic. Domnul a făcut carte
să-i aducă la bir şi ei au pus zi să dea banii, dar n-au dat nimic, au adus
cărţile şi au cerut lui Preda şi Udrea să le fie rumâni să-şi plătească
dajdea. Fugind din nou, domnul i-a dat marelui clucer Preda, popa
Alexandru şi alţii, care aveau avere în Dăeşti, care au zis că ei nu aveau
treabă. Fiind oameni răi şi vicleni şi umblând cu minciuni, i-au scos
domnul cu mare ruşine din Divan6.

1
Monumente arhivistice, p. 23, nr. 24
2
Catalog, V, p. 573-578
3
Idem, p. 595
4
Idem, p. 617
5
Catalog, VI, p. 31-32
6
Idem, p. 34
78
 Mitrea şi fratele său Stoica vând, la 7 martie 1645, jupanului Sima,
un loc din capul oraşului Râmnic, din drum în jos. Martori: Chirea vătah,
Stanciu, cumnatul său şi Ghin1. Matei Basarab acordă, la 8 martie 1645,
carte de răscumpărare din rumânie lui Calotă din Hiereşti, judeţul Vâlcea,
fiind un om venit din altă parte2. Popa Vancea şi fratele său Mihai se
înfrăţesc cu logofătul Tudor şi îi dăruiesc acestuia partea lor de ocină din
Sâmbotin, cu dealul cu vii, iar el le-a dat, pentru frăţie, 20 unghi. Martori
din Râmnic şi Sâmbotin3. La 15 aprilie 1645, Dumitru Băulan din Urşani
vinde vătafului Nedelco din Râmeşti, locul din Sârbi, alături de al
Vlăduşinilor şi cu al popii Pătru4.
Matei Basarab, la 20 aprilie 1645, întăreşte lui Utmeş, feciorul lui
Stan Cap Gras şi altora din Râmeşti, pe apa Bistriţei, stăpânirea peste
satul Horezu, de peste tot hotarul, cu tot venitul ce îl stăpânesc, din
vremea lui Vlad voievod (1448), pentru care a avut pâră şi judecată, iar
moşia se dă megieşilor5.
La 7 martie 1645, Mitrea şi fratele său Stoica vând jupanului
Stoica un loc din capul oraşului Râmnic, din drum în jos6. Matei Basarab
întăreşte călugărului Vavilei şi altora, cu cetele lor, opt funii de moşie la
Slătioara, judeţul Vâlcea7. Satul Băbueşti, la 12 noiembrie 1645, se vinde
cu toată moşia, pe bătrâne hotare, lui Matei Basarab8. Matei Basarab, în
1646, întăreşte lui Datco din Prundeni să fie liber de rumânie, din partea
postelnicului Dragomir Prundeanul, care în 1640 1-a eliberat din rumânie
pentru 12 unghi şi jumătate, bani gata, şi să şadă unde îi va fi voia, că s-a
răscumpărat numai cu capul; banii i-a luat Iova din Voiceşti9.
La 14 martie 1646, Stanciu şi fratele său Neagu vând lui Martin o
ogradă la Titeşti10. Radul al Bădesei, Dumitru Piscotan, Franţa Roşiul,
Dumitru Glodul dau mărturie pentru moşiile cumpărate de la Stanciul şi
Stanislav, la Păuşeşti, în Plătinet, unde le-au fost casele, Buzduganul de
jos şi Buzduganul de sus, o livadie din Ulmi, alta la fântână, livada cea
mare peste Dumbrăviţa, sub coastă11. Lui Mihnea, fost mare stolnic, ce

1
Râmnicul Medieval, p. 35
2
Catalog, V, p. 415
3
Idem, p. 55
4
Idem, p. 59
5
Tezaur, p. 167-169, nr. 454
6
Râmnicul Medieval, p. 35
7
Catalog, VI, p. 87-88
8
Idem, p. 132
9
Idem, p. 147
10
Idem, p. 165
11
Ibidem, p. 165
79
este cămăraş la Ocnele Mari, la 4 aprilie 1646, domnul porunceşte să lase
în pace satul Călimăneşti - slobozia Mănăstirii Cozia - în pace de cârpă
pentru moara de hârtie şi de lucru domnesc, căci 1-a iertat, deoarece a
lucrat la această moară până s-a isprăvit, precum şi la Mănăstirea Ostrovu
şi la podul d peste Olt şi ca să păzească drumul care merge la mănăstire, la
“strântură”, unde se surpă malul şi îl astupă. Domnul îi porunceşte să fie
şi ispravnic cu ţiganii mănăstirii, care sunt tăietori la ocnă să-şi plătească
dăjdiile1. Stanciul, fiul lui Sima din Râmnic, vinde la 6 mai 1646,
spătarului Stroe şi postelnicului Mihalcea, fiii lui Thanasie paharnic din
Stăneşti, un codru de loc în Bujoreni2. În anul 1646, stolnicul Baldovin
din Drăgoeşti, vinde căpitanului Tanasie o ocină pe care a luat-o de la
Pateu din Drăgoeşti şi din Aninişani. Martori din: Drăgoeşti, Stăneşti şi
Bosari3. Matei Basarab, la 8 decembrie 1646, întăreşte satele Jiblea şi
Brădiţeni, ale Mănăstirii Cozia, să fie în pace din partea bănişorilor,
numai egumenul să-i judece şi să-i împace după judecata cu pravile4.
Matei Basarab, la 12 decembrie 1646, întăreşte logofătului Necula
din Sărăcineşti ocine, în Guşoieni, cu rumâni din Şerbăneşti, cu vad de
moară şi vii, în Aluneşti, Popeşti pe Luncavăţ, cu toate delniţele, cu vad
de moară şi loc de vie, la Dăneşti, pe Cerna5.
Conda croitor, la 23 martie 1647, vinde croitorului Necola, fiul lui
Stoica postelnic, un loc în câmpul de sus, lângă Râmnic. Scrie Ghin,
logofătul oraşului6. Matei Basarab întăreşte la 11 aprilie 1647, părintelui
Vasilie, de la Mănăstirea Govora, să fie volnic să ia groştina de oi de la
rumânii de la Cerneţ şi din toate satele mănăstirii, precum şi din nişte oi
din Ţara Ungurească, de pe ocina Cerneţului, o oaie din 20, după lege şi
obicei, porunceşte lui Buliga căpitan că, dacă nu vor da voie, să fie
ispravnic şi să ia o oaie din 20, din toate oile care au iernat pe ocina
mănăstirii7.
La 1 mai 1647, Stan Chevărar vinde postelnicului Condilo un loc
la Troian, lângă via postelnicului, până la fântâna Catarii, din locul lui
Moxa, cumpărat mai dinainte ţi îngrădit, lăsând postelnicului Condilo loc
de car şi locul este din calea carului înainte şi lung din drumul cel mare, în

1
Idem, p. 170
2
Idem, p. 196
3
Idem, p. 23
4
Idem, p. 264
5
Idem, p. 246
6
Idem, p. 299-300
7
Idem, p. 305
80
sus de pârâu, între păr şi scoruş1. La 7 aprilie 1648, domnul Matei Basarab
întăreşte Mănăstirii Bistriţa vinăriciul din dealul Ocnei celei Mari, de la
drumul morii în sus, pe Licura, până în Valea Ungurului şi în jos, până la
drumul cel mare, unde a fost via cea bătrână a mănăstirii2.
Matei Basarab, la 25 mai 1648, întăreşte postelnicului Condilo
moşie în satul Sălătruc, răzor de vie, la Ciofrângeni, la Gemânt, moşie la
Şuici, livezi la Buneşti, un loc la Troian, lângă viile lui Condilo postelnic,
până la Fântâna Catarii3.
Din anul 1648, există sinetul pentru moşia Muereasca, de pete Olt,
a Schitului Ostrov4.
La 12 octombrie 1648, 12 boieri hotarnici aleg ocina din
Drăgoeşti, dintre marele stolnic Dumitru Filişteanu şi megieşii din
Drăgoeşti. Stolnicul primeşte o parte, iar megieşii două părţi, cu munte5.
Paharnicul Constandin, la 23 ianuarie 1649, dăruieşte episcopului Ignatie
din Râmnic, “gândind să-mi găsesc casă de vecie la Episcopie”, via cea
mare, de la Bujoreni, din dealul boieresc, pe care o răscumpărase de la
logofătul Danciu6. La 30 mai 1649, Matei Basarab întăreşte popii Radului
din Drăgăşani un loc de vie, în pădure, în Dealul Drăgăşanilor, o falcie şi
jumătate din funia lui Stan7. Nan din Tomşani şi soţia sa Dragomira, fata
lui Sârbu din Bărbăteşti, la 19 ianuarie 1650, vinde lui Radu Dudescu
partea lui de moşie din sat8. Stanciul Badurei9, fiul lui Stoica Anii, şi soţia
sa Stana vând lui Ghin o vie la Căzăneşti10. În 1650, Ghin şi alţii din
Păuşeşti Otăsău vând vistierului Stanciu partea lor de ocină din Păuşeşti,
cu ştirea fraţilor de ocină, până vor merge să calce cealaltă ocină, să dea
ceilalţi bani, cum va fi preţul11. La 13 iunie 1651, Matei Basarab
porunceşte boierilor jurători, lui Goran logofăt şi li Vlad iuzbaşa, cu cetele
lor, să cerceteze pentru moşiile Drăgoeştilor, împresurate de Buzeşti, sate
şi ţigani şi să le împartă cui se va cuveni12. Stoica, fiul lui Stoica Robul
din Sălătruc, la 15 aprilie 1651, se vinde rumân, împreună cu fiii,
1
Corneliu Tamaş, Constantin Ion Vasile, Acte documentare vâlcene, Râmnicu-Vâlcea,
1999, p. 13; 22-23
2
Catalog, VI, p. 401
3
Idem, p. 417-418
4
Idem, p. 467
5
Idem, p. 473
6
Idem, p. 490
7
Idem, p. 521
8
Catalog, VII, p. 25
9
Idem, p. 52
10
Idem, p. 55
11
Idem, p. 108
12
Idem, p. 111
81
părintelui Efrem, de la Mănăstirea Cozia, în locul fratelui său Gheorghe.
Fostul egumen Ştefan al Coziei a dat slugerului Ghinea din Brătăşani un
copil de ţigan al mănăstirii din ţigănia de la Râmnic, pentru Gheorghe,
care a fost rumân slugerului. Apoi, Gheorghe a cumpărat un rumân, pe
Manea Golea din Ciorani, ca să fie rumân al mănăstirii în locul lui, iar el
să fie slobod. În zilele egumenului Teodor la Cozia, marele vornic 1-a luat
pe Manea de la mănăstire spunând că este rumânul său, Gheorghe căzând,
din nou, să fie rumân al mănăstirii1.
Matei Basarab, la 15 mai 1651, întăreşte Mănăstirii Sadova, din
judeţul Dolj, câte 150 de bolovani de sare de la Ocna Mare, obroc în toţi
anii. Domnul i-a dăruit mai înainte 300 bolovani de sare, pe când era
bolovanul 20 de aspri, iar acum s-a făcut bolovanul 40 de bani. Când se
va face bolovanul 20 de bani, va lua, din nou, 300 de bolovani de sare2.
La 11 noiembrie 1651, Stan şi fratele său Andrei vând lui Pârvu o
părticea de vie, în Gruiul Florii, la Scăuiani, fără vinărici. Scrie popa
Dan3. La Racoviţa, la 13 martie 1652, Stan şi alţi săteni din Racoviţa,
vând lui Datco din Cârstăneşti 10 fălcii din Ostrovul Bejeanului. Locurile
cumpărate în Ostrovul Bejeanului merg până la Olt şi până în Răstoacă şi
au fost schimbate de Datco cu Mănăstirea Cornetul şi a primit via din
Dealul Florii4. Marele vornic Preda scrie clucerului Loiz, la 10 iunie 1652,
că i s-au pârât armaşul Pătru din Drăgăşani faţă de Mihalcea, fost birar de
armăşei, că Mircea a dat birul său lui Coica armaş, ca să-1 dea lui Pătru
armaş, iar acesta să-1 predea birarilor. Coica n-a avut 300 bani “să-şi
împle birul” sau 1-a umplut cu banii de la Mircea, iar birarul a luat de la
acesta o iapă care a stat să “piară”. Îi cere să-i cheme înaintea lui şi să
vadă cine trebuie să plătească iapa5. În iunie 1652, Stanciu, fiul lui
Sarchiz, vinde logofătului Stroe din Olăneşti, o parte din moşia Sâmbotin,
cumpărată de la Ion Surul, din siliştea satului şi din dealul cu vii6.
Crăcin din Sărăcineşti, cu nepotul său Badea şi cu vărul lui
Anghel, vând logofătului Pârvu din Olăneşti jumătate de vad de moară,
care este împreună cu Bonceştii, ca să facă pe moşie moară sau dârstă7.
Sătenii din Comanca, judeţul Vâlcea, mărturisesc că au fost megieşi din
vechime cu moşiile lor, iar acum, în zilele lui Matei Basarab, s-au vândut

1
Idem, p. 129
2
Idem, p. 138
3
Idem, p. 183
4
Idem, p. 216
5
Idem, p. 249
6
Idem, p. 253
7
Idem, p. 277
82
de bunăvoia lor marelui cupar Barbu şi fratelui lui Udrişte, marele
cămăraş şi cu toate moşiile lor de moşie şi de cumpărătură1.
Rumânii din satul Dobruşa, la 21 iunie 1653, mărturisesc că Lazăr
şi fratele lui Manea sunt rumâni din sat şi i-a cumpărat clucerul d la Socol,
când i-a cumpărat şi pe ei şi a stat tatăl lor, Ursu Fluierătorul, în sat cu ei,
unde mai există via, pomii şi temelia casei, deoarece aceştia spun că nu
sunt rumâni din sat2.
La 20 mai 1653, Dima, fiul lui Preda din Zătreni, vinde vărului său
Preda partea de moşie din Bumbueşti cu rumâni cu tot, deoarece este
departe de acest sat şi nu poate căuta de moşie3. Cornea din Copăceni
vinde lui Drăghici paicul din Stolojani, 200 stânjeni de ocină din sat, din
hotarul de sus, din Slătioara, din hotarul Teleştilor până în Jaleşul cel
Bătrân4. Jupâneasa Ilina, soţia răposatului Radu Buzescu şi fiul său,
postelnicul Matei, în zilele lui Matei Basarab, scoţând oasele răposatului
ei soţ şi al coconilor de la Biserica din Strejeşti şi aducându-le la
Mănăstirea Căluiu să le îngroape, dăruiesc acestei mănăstiri jumătate din
satul Ghindiciu, partea lor, cu toţi rumânii, cu şase sălaş de ţigani, carâta
banului, cu patru telegari, un plug de boi, şase vaci, o stupină5.
Stroe, fiul logofătului Dumitru din Sălătruc vinde logofătului
Stanciul şi soţiei sale, Călina din Cârstăneşti, iliştea Stoii, cu casa, locuri
în câmp, izlaz, pădure şi apă6. Sătenii din Comanca, care nu s-au vândut
rumâni, o dată cu fraţii lor, lui Barbu, mare cupariu şi marelui căminar
Udrişte, fratele lui, la 16 octombrie 1653, se vând şi ei rumâni, cu fiii şi
moşiile lor7. Unchiaşul Iane din Păuşeşti Otăsău vinde, “la moartea mea”,
spătarului Radu din Păuşeşti, toată partea lui de moşie din sat8.
În 1653, clucerul Tănase şi postelnicul Stoica, fratele său din
Bărbăteşti, vând marelui cămăraş Udrişte un loc în gura Văii Vălenilor9.
În ultima perioadă a domniei lui Matei Basarab, începând din
1655, ţara a fost zguduită de răscoala seimenilor, nu numai a oştenilor, ci
şi a ţăranilor asupriţi, îndreptată împotriva boierilor, clerului şi turcilor10.
Răsculaţii îl aleg pe Hrizea ca domn. Judeţul Vâlcea fiind cuprins de

1
Idem, p. 279-280
2
Idem, p. 299
3
Idem, p. 333
4
Idem, p. 333-334
5
Idem, p. 334-335
6
Idem, p. 347
7
Idem, p. 352-353
8
Idem, p. 357
9
Idem, p. 359
10
Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului, p. 77
83
flăcările acestei mişcări, căpitanul Râmnicului se prezintă abia pe 4 august
1655 să depună jurământul faţă de domn, când zona s-a pacificat1. Dar
rezistenţa a continuat şi în 1657, când Hrizea, după ce evadează de la
Alba Iulia, unde era închis, trece muntele în ţară “pe la Mănăstirea
Bistriţa”2. De aici, trimite delegaţi în judeţ şi în alte părţi, să ridice
poporul la luptă, dar oastea domnească asediază mănăstirea, măcelărindu-i
pe cei 300 de apărători3.

MATEI BASARAB AND HIS EPOCH

Abstract

In this study the author intends to present Matei Basarab’s epoch,

differenting itself by its important accomplishment, both in economical,
cultural and educational life. The study values the former preoccupation
of the historian from Valcea regarding the reign of Matei Basarab in
Wallahia, also revealing the social and economical aspects.

1
Lidia Demeny, Ludovic Demeny, Nicolae Stoicescu, Răscoala seimenilor sau răscoala
populară?, Bucureşti, 1969, p. 164
2
Istoria Ţării Româneşti, p. 128
3
Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului, p. 77
84
 MATEI BASARAB ÎN OGLINDA TRECUTULUI ISTORIC AL
STREHAIEI

C.A. PROTOPOPESCU

Voievozii noştri şi-au legat numele de o aşezare prin rădăcinile

strămoşilor, prin locul de naştere, prin ridicarea unor locaşuri de
rugăciune (biserici, mănăstiri), prin documentele emise privind unele sate
şi moşii, prin luptele pe care le-au dus împotriva turcilor pentru apărarea
pământului strămoşesc şi independenţă.
Matei Basarab este descendent pe linie femeiască din boierii
Strehăieni, alias, boierii Craioveşti. Sarmiza Cretzianu1 referindu-se la
boierii de la Motru, scria că “De neamul Străhăienilor, rămas fără urmaşi
de parte bărbătească, numai pomeneşte nimeni. Casele lor sunt părăsite”.
(s.n.) “S-au dus ei… care din boierii de prin partea locului nu revendicau -
pe drept sau pe nedrept - o picătură de sânge Basarab - legitim sau
nelegitim. Aşa ştiau ei de prin tradiţie orală sau din rămăşiţă de hrisoave.
Strămoşii lor se văd şi azi zugrăviţi în biserici. (s.n.) Dealurile, pădurile şi
locurile le poartă încă numele. Casele lor albe, culele, stau strajă la
poalele dealurilor acoperite cu livezi, de pruni, privind către apa Motrului.
Ei, însă, nu mai sunt şi în curând va pieri şi amintirea lor”.
În secolele XIV-XVI2 o serie de neamuri boiereşti purtau numele
de familie ale satului unde îşi aveau ei rădăcinile ascendenţii: Goleştii, din
Goleşti; Glogovenii, din Glogova; Urdărenii, din Urdari; Filişenii, din
Filiaşi; Craioveştii, de la Craiova.

Strehăianul şi Strehăienii, de la Strehaia

Boierii Străhăieni au intrat în istoria Strehăii prin Neagoie
Strehăianul, cunoscut în istoria aşezării, a Olteniei şi a Ţării Româneşti
sub numele de “Neagoie ban Strehăianul”, care a condus Bănia de la
Strehaia în anii 1479-1495. În anul 1495, domnul Radu cel Mare (1495-
1508), fiul lui Vlad Călugărul (1482-1495), muta reşedinţa Băniei de la
Strehaia la Craiova. Odată cu mutarea reşedinţei Băniei la Craiova,
reprezentantul acesteia se va numi “Neagoie de la Craiova (Strehăianul)”.
Acesta era fiul lui Barbu paharnic din 1431-1436, căsătorit cu Stana, fiica
lui Barbu stolnic şi apoi cu Vinia, din familia despoţilor sârbi. Apare fără
titlu la 1475 iunie 1 - iunie 15. Cei patru fii ai săi: Barbu, Pârvu, Danciu şi
1
Sarmiza Cretzeanu, De pe Valea Motrului, Bucureşti, 1970, p. 9-11, 139
2
Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova
din sec. XIV-XVII, Bucureşti, 1971
85
Radu Craiovescu, au devenit toţi mari dregători, jucând un rol de seamă în
istoria politică a Ţării Româneşti, până către începutul secolului al XVI-
lea1.
Matei Basarab este un descendent pe linie femeiască din
Craioveşti, prin stră-strămoşii săi “Neagoie ban Strehăianul” şi Pârvu I,
fiul acestuia, căsătorit cu Neaga, şi fiica lor Marga (cea Bătrână),
căsătorită cu Marcea, mare postelnic 1510-15122.
Prin rădăcinile ascendenţilor, prin “Neagoie ban Strehăianul” şi
fiul său Pârvu I (vornic - 1482; 1486-1493; 1495-1501; 1508-1509, mort
1512 şi îngropat la Snagov), şi fiica acestuia Marga, Matei Basarab, pe
linie femeiască îşi are rădăcinile la Strehaia, unde va ridica din temelii
biserica mănăstirii Strehaia.
Referindu-se la boierii Craioveşti din Strehaia, Radu Creţeanu3
stabileşte cum copiii lui Neagoie ban Strehăianul: Barbu, Pârvu şi Danciu,
după mutarea Băniei la Craiova în 1495, au ridicat noua curte boierească
de la Strehaia, clădirea casei cu împrejurimile ei şi biserica, în anii 1508-
1511. Cărturarul admite această realizare după transferarea Băniei la
Craiova argumentând în două feluri: “sau prin nevoile şi dorinţa unuia
dintre membrii familiei căreia i va fi revenit la vre-o împărţeală sau
înzestrare moşia Strehaia, au pur şi simplu prin prestigiul pe care îl avea
această moşie în ochii Craioveştilor, ca locul lor de baştină şi sediul dintâi
al Băniei pe care s-a edificat puterea lor”.
Academicianul Ştefan Ştefănescu a reluat ipoteza lui Nicolae Iorga
care “considera că boierii Craioveşti nu stăteau la Craiova ca bani, ci după
datină, în Strehaia, unde biserica poartă pe zidurile ei, ca şi Bistriţa
vâlceană, fundaţia lor de căpetenie, chipurile membrilor familiei lor,
Barbul, banul prin excelenţă, Pârvul însemnat ca vornic şi alt frate vornic,
Danciu”4.
Curtea de la Strehaia a boierilor Craioveşti, ridicată în anii 1508-
1511 cu construcţii laice şi religioase, casa boierească din cărămidă,
pivniţa, parter şi etaj şi biserica de curte (capela), nu putem spune până
când a fost folosită de descendenţii celor care au folosit-o. După tradiţia
istorică a fost folosită un timp de Pătraşcu cel Bun (1554-1557), retras aici

1
Ibidem, p. 23
2
Ştefan Ştefănescu, Bănia în Ţara Românească, Bucureşti, 1965, Anexa: Genealogia
familiei de Boieri Craioveşti
3
Precizări cronologice privind ansamblul mănăstiresc Strehaia, în MO, anul XXVI nr.
7-8, iulie-august, Craiova, 1974, p. 644-649
4
Ştefan Ştefănescu, op. cit., p. 62; Cf. N. Iorga, Oraşele oltene şi mai ales Craiova pe
pragul vremurilor noua, 1760-1831, în AO, IV, 1926, p. 286
86
cu hangiţa Tudora, mama lui Mihai Viteazul1; folosită de Mihai Viteazul
ca bănişor de Mehedinţi (1582-1588)2; folosită de Radu Mihnea, în prima
sa domnie (septembrie 1601 - martie 1602), în timpul luptelor cu Simion
Movilă, după uciderea lui Mihai Viteazul, pe Câmpia de la Turda (august
1601). Radu Mihnea a fost nevoit să se retragă cu oastea lui de 7.000 de
oameni şi boierii credincioşi lui în Cetatea Strehăii, luna septembrie 1601,
unde a rămas până în prima jumătate a lunii martie 1602, urmând a relua
luptele cu Simion Movilă, lupte în care va fi înfrânt în bătălia de la
Creţeşti pe Jiu din 15 martie 1602. Retras în cetatea Strehăii, unde îşi va
avea reşedinţa scaunului domnesc în prima sa domnie, îşi va organiza
cancelaria domnească şi va da acte scrise, cu precizarea, “În scaunul
domniei mele în Strehaia luna februarie 20 zile în 7110 (1602)”3.
Faptul că aceşti domnitori au folosit, într-un fel, curtea boierilor
Craioveşti, clădirea cu parter şi etaj a mai fost numită şi “Palatul
domnesc”. Cu (re) înfiinţarea mănăstirii de Matei Basarab, “Palatul
domnesc” va purta denumirea şi de arhondarie, clădire rezervată
oaspeţilor mănăstirii, unde sunt primiţi de călugărul care îngrijeşte de
arhondarie.
Matei Basarab, descendent prin Craioveşti şi înrudit cu Neagoie
Basarab, a domnit în Ţara Românească din 20 septembrie 1632 până la 9
aprilie 1654. A fost în mormântat în biserica domnească din Târgovişte,
reînhumat apoi la mănăstirea Arnota, din judeţul Vâlcea. A fost un domn
evlavios şi sprijinitor al culturii: în vremea lui s-au ridicat patru zeci şi
cinci de lăcaşuri de rugăciuni. A fost şi rămâne unul dintre domnitorii
Ţărilor Române cu cele mai multe lăcaşuri bisericeşti ridicate4.
Matei Basarab a refăcut curtea Craioveştilor, cu construcţiile laice,
“Palatul domnesc”, cu parter şi etaj.
Tot el a ridicat din temelie o nouă biserică în anul 1645, după cum
stă scris în pisania săpată în piatra de la intrarea în biserică, şi a
transformat fosta curte a boierilor Craioveşti în mănăstire respectând
tradiţia istorică a schitului monahal de la Strehaia5.
Voievodul va reproduce în naosul bisericii tablourile votive ale
Carioveştilor: “Jupan Barbu Craiovescu, biv vel Ban, Jupan Pârvu biv vel
vornic, Jupan Danciu biv vel vornic”. “Sunt arătaţi în epoca bătrâneţii, cu
1
Alexandru Ştefanopol, Hangiţa Tudora, Bucureşti, 1971
2
C.A. Protopopescu, Mihai Viteazul şi Strehaia. Adevăr şi legendă, în “Cuget liber”,
anul VII, nr. 19, 2002, Tg. Jiu, p. 63-66
3
I. Ionaşcu, Noi date relative la Radu Mihnea, în “Studii”, an XIV, 1961, nr. 3, p. 707
4
Constantin C. Giurescu, Dinu Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi
până astăzi, Bucureşti, 1971
5
Dinu C. Giurescu, Ţara Românească în secolele XIV-XV, Bucureşti, 1973, p. 364
87
părul şi bărbile albe. Barbu Craiovescu, poartă o dulama roşie, cu blană la
gât, iar dedesubt haina lungă cu brâu lat, ca şi Danciu. Pârvu poartă una
verde, cu o pelerină de blană şi cu marginile tot de blană cenuşie”1.
Reproducerea tablourilor votive ale fiilor lui “Neagoe ban
Străhăianul”, din care lipseşte Radu, mort la data când cei trei fraţi au
ridicat curtea de la Strehaia cu o capelă (1508-1511). Fără Radu, mort în
lupta de la Tinoasa (1507), este o dovadă de recunoştinţă şi respect faţă de
ascendenţii săi.
La stânga uşii naosului sunt portretele murale ale ctitorilor
bisericii “Matei, Doamna Ilina, Matei beizadea”. Matei Basarab şi cu
Doamna Ilina poartă pe mâini biserica, căreia îi lipseşte pridvorul. Un
înger scoboară din înălţimi şi aşează corona pe capul Domnului, care e
înfăţişat în vârstă înaintată cu barbă plină şi albă, cu hlamida înflorită,
căptuşită cu blană şi prinsă la gât într-un singur nasture; pe sub ea, o
haină cărămizie cu un brâu roşu, cu fundă mare în mijloc.
Doamna Elina poartă o haină de brocard roşie, cu mâneci scurte
până la cot şi cu blană în jurul gâtului, iar beizadea Matei o haină
neîmblănită, prinsă într-un nasture sub gât”2.
Actuala pictură, atât pe peretele de la intrarea în pronaos şi în
naos, tencuiala a căzut şi continuă să cadă, fiind într-o permanentă
deteriorare. Urmare a degradării, se observă încă un strat de tencuială cu
pictură. Actuala pictură, cu o vechime de 178 de ani (1826), ce aparţine
lui Barbu zugravu, făcută cu cheltuiala protosinghelui chir Axintie
egumenul sfintei mănăstiri Bistriţa şi al Sfintei mănăstiri Strehaia,
prezintă un avansat grad de deteriorare, picturile sunt afumate, datorită
fumului de la lumânări, acoperite de mult praf, culorile şterse datorită
patinei timpului şi altor factori nocivi.
I.B. Georgescu, referindu-se la pictura bisericii, scria în anul 1924-
1927: “Pictura e afumată, iar pe unele locuri cojită”. În prezent, tencuiala
cu pictură este într-un grad avansat de desprindere de pe pereţii bisericii,
atât de pe peretele de la intrarea în biserică, cât şi de pereţii pronaosului,
naosului şi altarului. Urmare a desprinderii tencuielii, a fost, dat la iveală al
doilea strat de tencuială cu pictura lui. Acest strat poate fi considerat
prima pictura a bisericii. Pe unele locuri s-a desprins şi această tencuială
cu pictura ei. Sub această tencuială nu se mai observă încă un strat de
tencuială cu pictură. Apare tencuiala, stratul de mortar aplicat direct pe pereţii
zidurilor bisericii. Urmare a realităţii existente, a straturilor de tencuială cu pictură,
prima pictură a fost din timpul lui Matei Basarab, iar cea de-a doua pictură, aplicată
1
I.B. Georgescu, Mănăstirea Strehaia, în AO, an V, nr. 29-30, 1927, p. 20-31
2
Ibidem, p. 28
88
peste prima, este din timpul domniei lui Grigore al IV-lea Ghica (1822-1828),
menţionat în inscripţia de deasupra uşii pronaosului.
În tabloul votiv, Matei, Doamna Ilina şi Matei beizadea poartă pe mâini
biserica, căreia îi lipseşte pridvorul. Pridvorul a fost adăugat bisericii de
Constantin Brâncoveanu, în anul 16931. Ştefan Ionescu şi Panait I. Panait2,
referindu-se la ctitoriile lui Brâncoveanu, au scris că voievodul şi-a legat
numele “nu numai de ctitoriile şi palatele pe care le-a zidit, ci şi de restaurările
reparaţiile sau daniile pe care le-a făcut la toate bisericile şi mănăstirile din ţară”.
La “Strehaia, a înnoit zidurile învechite” (s.n.)
A înnoi are sensul de a înlocui ceea ce este uzat şi sensul de a pune un
lucru nou în locul altuia vechi. Din citatul reprodus, nu reiese clar în cea a
constat înnoirea zidurilor învechite. Zidurile exterioare, ori ale “palatului domnesc”,
ori adăugarea pridvorului. I.B. Georgescu, citează o piatră găsită la poarta cea mică
dinspre apus, cu înscrisul reprodus din lucrarea lui N. Iorga3: “Această piatră (s-au
pus în) zilele luminatului domn Io Constandin Bas(a)raba Voievod, şi cu toată
osteneala egu (menului) Silvestru iul lt. 7021. (1693)”. Această piatră a fost
aşezată la poarta cea mică dinspre apus, în zidul de incintă al mănăstiri, azi
dispărută. În timpul săpăturilor arheologice din anii 1963-1964, a mai fost
găsită o piatră sub scara casei din pronaus, care duce la turnul de la clopote al
bisericii, cu înscrisul: “Această uşă s-au înnoit în (zilele) luminatului Domnu Constandin
Bas(a)raba voevod cu toată cheltuiala egu(menului) Silvestru leat 7201
(1693)”. Piatra se află în Muzeul Şcolii “Mihai Viteazul”.
Mănăstirea Strehaia face parte din ctitoriile lui Matei Basarab ca
mănăstire fortificată - cetate. Mănăstirile fortificate aveau dublul rol,
religios, dar şi militar, de apărare a părţilor mai ameninţate, lipsite de cetăţi,
de primejdiile ce veneau din afară, în mod deosebit din partea Porţii Otomane,
care a interzis domnilor Ţarii Româneşti să mai construiască cetăţi de apărare,
după pierderea cetăţilor de la Dunăre: Severin, Turnu, Giurgiu. Matei Basarab a
găsit soluţia de a evita aplicarea măsurii impuse de Poartă. A construit
mănăstiri fortificate, adevărate cetăţi de refugiu şi apărare. Până în timpul lui
Matei Basarab (1632-1654), Strehaia a fost loc de refugiu pentru Bănia
Severinului, în a doua jumătate a secolului al XlV-lea, loc de refugiu
pentru Mitropolia Severinului, odată cu Bănia; a fost reşedinţa Băniei
Strehăii, condusă de Neagoe ban Străhăianul, în anii 1479-1495; reşedinţă
a Băniei Mehedinţilor, condusă în anii 1582-1588 de Mihai Viteazul;
centrul militar al “Oastei Mehedinţilor”; căpitănia Strehăii; reşedinţa
religioasă a fostei Mitropolii a Severinului în anii 1474-1503; reşedinţa

1
Florentin Popescu, Ctitorii Brâncoveneşti, Bucureşti, 1976, p. 101
2
Constantin Vodă Brâncoveanu, Bucureşti, 1969, p. 383
3
N. Iorga, Inscripţii din bisericile române, vol. I, p. 211
89
domnească temporară a Ţării Româneşti, în timpul primei domnii a lui
“Radu Mihnea (septembrie 1601 - martie 1602), iar în anii 1672-1679,
reşedinţă a Episcopiei de Strehaia1. Toate aceste instituţii administrative,
militare şi religioase de un deosebit interes nu se puteau retrage şi apoi să-
şi aibă reşedinţa permanentă decât într-o aşezare cu posibilităţi naturale de
apărare; aşezarea fiind înconjurată de jur împrejur de dealuri împădurite,
adevărate cetăţi naturale, cărora li s-au alăturat şi construcţii fortificate,
adevărate cetăţi de refugiu şi apărare. Tradiţia istorică păstrează
toponimul “La metereze”, în vechea vatră a aşezării Strehaia2.
George Coşbuc, în lucrarea Din Ţara Basarabilor, Bucureşti,
1901, apărută în Biblioteca Societăţii Steaua, nr. 1, referindu-se la
Basarab şi Strehaia, ca cetate şi scaun al Băniei, de la Severin şi Strehaia,
scria: “Azi nu se cunoaşte nimic din vechea voastră capitală de la
Strehaia, decât cetăţuia, care acum e biserică, dar după toate ale ei se vede
că a fost loc de apărare, căci şi astăzi te miri de zidurile ce-o
împrejmuiesc, în acre sunt făcute anumite ferestrui pentru arcul şi flintele
dinăuntru. Trei domni de mai târziu, toţi trei Basarabi, şi cei mai aprinşi
spre războaie, au întărit cetatea voastră, Mircea cel Mare şi Mihai
Viteazul au voit s-o aibe tot cetate cum a fost, iar Matei Basarab a făcut-o
biserică” (p. 82).
Satul şi moşia Strehaia au fost în secolul XV şi în prima jumătate
a secolului XVI proprietatea lui Neagoe ban Strehăianul (intrat în istorie
sub numele de Neagoe de la Craiova, odată cu mutarea reşedinţei Băniei
de la Strehaia la Craiova, 1495, condusă de fiul său cel mare, Barbu, în
anii 1495 septembrie 8 - 1520 ianuarie 10), proprietate pe care Neagoe
Strehăianul a avut-o de la tatăl său, Barbu. Boierii Craioveşti, al căror
nume a fost format, luat, după numele proprietăţii lor, Craiova (odată cu
reşedinţa Băniei, 1495) s-au numit la început boierii Strehăieni, după
numele proprietăţii lor Strehaia, denumire prin care Neagoe, tatăl fraţilor
Craioveşti (Barbu, Pârvu, Danciu, Radu) o are pe când era conducător al
Băniei de la Strehaia, “Neagoe de la Craiova ban Străhăianul”, ceea ce
înseamnă jupan Neagoe ban de Strehaia. În timpul domniei lui Vladislav
al II-lea, Neagoe de la Craiova a fost ridicat în rândul vlastelilor, al marilor
boieri apropiaţi domnului3. În timpul domniei lui Basarab Laiotă (1473-1477)
Neagoe apare în sfatul domnesc printre boierii fără dregătorie, deci printre marii
boieri4. În domnia lui Basarab Ţepeluş (1477-1482) a ajuns ban al Băniei de

1
C.A. Protopopescu, Strehaia în istorie, Editura PACO, Bucureşti., 2004, p. 186
2
Ibidem
3
Ştefan Ştefănescu, Bănia în Ţara Românească, p. 64
4
Ibidem, p. 6
90
Strehaia.1. Ascendenţii lui Neagoe de la Craiova ban Străhăianul, bunicii
despre tata, Barbu şi Vlacsan despre mamă2 şi fiul acestora Neagoe au avut o
curte boierească la Strehaia, care credem că a fost folosită şi ca reşedinţă a
Băniei de Strehaia şi apoi reşedinţă a Băniei Mehedinţilor. Vechea curte a fost
reconstruită, adusă în starea bună de mai înainte, de fiii lui Neagoe ban
Strehaianul, în anii 1508-1511. Această curte boierească, refăcută de fiii lui
Neagoe (Barbu, Pârvu şi Danciu), este locul pe care se află mănăstirea fortificată
Strehaia.
Curtea boierilor Craioveşti (cu construcţiile care ţineau de clădirea
centrală şi capelă, de gospodărie) a fost o curte fortificată, cu posibilităţi de apărare,
fie cu ziduri, fie din palisade, valuri de pământ întărite cu material lemnos, pari
înfipţi în pământ şi legaţi între ei cu nuiele (palisade).
Nicolae Iorga considera că boierii Craioveşti nu stăteau la Craiova
ca bani, ci după datină, în Strehaia, unde biserica purta pe zidurile ei, ca şi
Bistriţa vâlceană, fundaţia lor de căpetenie, chipurile membrilor familiei lor
Barbul, banul prin excelenţă, Pârvul însemnat ca vornic şi alt frate vornic,
Danciu3. Boierii Craioveşti au condus Bănia Olteniei ereditar din anul 1495 (cu
primul ban Barbu care a condus-o timp de 25 de ani) până în anul 1535, cu
ultimul ban al familiei, Barbu III (1534-1535). Considerăm că în această perioadă
1495-1535, Craioveştii ca bani au întreţinut curtea de la Strehaia, unde după datină
mai veneau şi locuiau. După 1535, curtea boierească se va menţine în continuare
şi va fi folosită de urmaşii de rudenie colaterală (descendenţii acestora), dar şi de
unii domnitori, ca Pătraşcu cel Bun (1554-1557)4 Mihai Viteazul ca ban al
Mehedinţilor (1582-1588) şi Radu Mihnea în prima sa domnie (septembrie 1601 -
martie 1602) unde, în refugiu, şi-a avut reşedinţa şi cancelaria ca domn, în timpul
luptelor cu Simion Movilă pentru tronul Ţarii Româneşti.
Matei Basarab a refăcut curtea boierilor Craioveşti, pe care o transformă
în mănăstire, 1645. Prima descriere a mănăstirii aparţine lui Paul de Alep
din anul 1658. “Seamănă cu o cetate mare şi are ziduri puternice de
incintă, cu multe creneluri… Se spune că, mai întâi domnul a început să
construiască biserica în apropierea acelui sat, apoi a înfrumuseţat locul de
acolo şi a început să construiască curte, adică palatul domnesc. După ce acesta a
fost terminat, mai mulţi i-au spus: Dar ceea ce se cere este s-o prefaci într-o

1
Ibidem
2
I.C. Filliti, Banatul Olteniei şi Craioveştii, Editura Scrisul Românesc, Craiova, f.a., p. 28
3
N. Iorga, op. cit., p. 286
4
Alexandru Stefanopol, Hangiţa Tudora, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971
91
mănăstire”. El a răspuns: “Este pe cale de a fi prefăcut într-o mănăstire, şi a
terminat clădirea în acest fel”1.
A doua descriere a mănăstirii cetate aparţine inginerului maior I.C.
Weiss, din anul 1731, din timpul ocupaţiei Olteniei de imperiul austriac (1718-
1739). Autorul menţionează că este deteriorată. “Această mănăstire” era
“înconjurată cu o veche fortificaţie de pământ cu 5 rondele, care, pentru o mai
buna desfăşurare puteau fi transformate în formă de bastion, unde apoi
husarii sau cavaleria se putea retrage în această mănăstire şi fortificaţie şi
o puteau ţine ocupată în timp de război”. Şanţul, după cum se arată în profil,
avea o lărgime de 2 stânjeni jos în fund 4 ½ stânjeni sus, cu o adâncime
de 2 stânjeni. Parapetul avea o grosime 4 stânjeni la bază şi de 2 stânjeni sus şi o
înălţime de 1 1/2 stânjeni”2.
Descrierea lui I.C. Weiss fiind un studiu militar al fortificaţiilor şi
locurilor strategice din Oltenia prezintă realitatea existentă a acestora. El
nu poate fi pus la îndoială. După informaţia prezentată de I.C. Weiss,
privind fortificaţia de pământ care înconjura zidurile, ne întrebam cine şi
când au ridicat aceste valuri de pământ. Le-au ridicat fraţii Craioveşti? Le-a
ridicat Mihai Viteazul, în perioada când a condus ca ban Bănia
Mehedinţilor? Le-a ridicat Radu Mihnea, în perioada lunilor septembrie
1601 - martie 1602, când s-a retras în cetatea Strehăii cu 7.000 de ostaşi?
Le-a ridicat Matei Basarab când a refăcut curtea Craioveştilor, strămoşii
săi, pe care a transformat-o în mănăstire? Ar fi putut Craioveştii să ridice
în anii 1508-1511, curtea lor pe locul unde a fost vechea cetate a
Basarabilor de care vorbeşte George Coşbuc, refăcută de Mircea cel Mare
şi Mihai Viteazul, cu valurile de pământ cu care au înconjurat-o primii
Basarabi? Este o întrebare la care se aşteaptă răspunsul, prin intuiţie, în
lipsa izvoarelor scrise.
În pisania bisericii este menţionat ca (,) ctitor şi soţia voievodului (...)
împreună cu “Doamna şi gospoja Ileana... într-al treisprezecelea an de
domnie al lor, (de la facerea lumii) 7153 (de la Mântuirea Lumii) 1645; şi
s-au săvârşit în luna lui avgustu 1 dna”. Doamna Elena, soţia lui Matei
Basarab, este una din femeile române creştin-ortodoxe, cu responsabilitate de
familie, de patrie şi neam de biserică şi cultură ale secolului al XVII-lea. A
1
C.A. Protopopescu, Mănăstirea şi satul Strehaia într-un document arab din anul 1658, în revista de
cultură “Arcade”, Strehaia, anul I, 2003, nr. 2-3, p. 3-5; cf. Călători străini despre Ţările
Române, vol. VI, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 205-206
2
C.A. Protopopescu, Inginerul maior I.C. Weiss despre Mănăstirea Strehăii, în revista
“Arcade”, anul I, nr. 4, 2003, Strehaia, p. 13-14; Cf. Alexandru Vasilescu, Descrierea şi
proiectele de fortificaţie a Mănăstirilor mai însemnate şi a locurilor strategice din
Oltenia, întocmite în 1731 de Inginerul maior I.C. Weiss, în AO, anul VIII, mai - august
1928, p. 268-272
92
făcut parte din familia boierului postelnic Radu Năsturel Herescu. A fost soră
cu Udrişte Năsturel Herescu.
Elena Năsturel Herescu (1598-1653), ca şi fratele său Udrişte, a avut
o creştere îngrijită, privind instrucţia şi educaţia, cunoştea greaca şi slavona. A
iubit literatura, istoria, arta. A fost culegătoare de datini, obiceiuri. A fost
ocrotitoarea bisericii, literaturii şi artei. Fratele său, Udrişte a fost scriitor,
traducător, tipăritor de carte. Udrişte şi Elena au tradus din limbi străine şi în limba
românească1.
Doamna Elena a colaborat cu fratele sau Udrişte Năsturel la traducerea
cărţii Imitaţia lui Hristos din latină în slavonă, tipărită la 15 aprilie 1647,
cu cheltuiala “Doamnei Elena, stăpâna Ungrovlahiei Transalpine, soţia
prealuminatului domn şi voievod Io Matei Basarab”. Sub patronajul său a apărut în
anul 1649 Penticostar slavon din poruncă cu cheltuiala principesei Elena, cu mila lui
Dumnezeu stăpâna şi doamna Ţării Româneşti, soţia prealuminatului domn Io
Matei Basarab în tipografia lor domnească din cetatea de scaun Târgovişte”2.
Penticostarul are reprodusă “Stema Elinei, Doamna lui Matei Voievod3.
Autorul studiului ne face cunoscut, cum Nicolae Iorga având în vedere
rolul şi contribuţia. Doamnei Elena în cultura secolului al XVII-lea, i-a
dedicat în anul 1932 un articol intitulat “Doamna Elina a Ţarii Româneşti ca
patroană literară”4. Articolul, a fost comunicarea prezentată în ziua de 8
aprilie 1932 la Academia Română5. Autorul articolului din “Oltul
cultural”, scrie: “După ştiinţa noastră această realizare culturală a unei
soţii de domnitor (1598 - august 1653) este unica în istoria românească”.
Patroana literaturii Ţării Româneşti, cum a numit-o Nicolae Iorga,
Doamna Elena a încetat din viaţă în anul 1653. A fost înmormântată în
biserica domnească din Târgovişte, iar pe piatra ei de mormânt, bătrânul
voievod a pus să i se sape “înduioşătoarele cuvinte, că au trăit împreuna de
doua ori 20 de ani”6. Matei Basarab nu a mai trăit mult nici el. Se stinge din viaţă la
vârsta de 68 de ani. A fost îngropat în biserica domnească, lângă doamna
Elena. Urmare a faptului că Târgoviştea a fost arsă de turci, curtea şi biserica,
osemintele domnitorului vor fi reînhumate la Mănăstirea Arnota, din judeţul

1
C.A. Protopopescu, Elena Jianu Tutunaru, Domnitori cu nevestele lor, ctitori de
mănăstiri. Mănăstirea Strehaia, în revista “Femeia ortodoxă”, nr. 3 din 26 octombrie
2002, Craiova, p. 27-29
2
Dorin Teodorescu, Cărţile din vremea lui Matei Basarab (20 sept. 1632 - 9 aprilie
1654), în revista “Oltul cultural”, anul VII, nr. special, Slatina 2004
3
Ibidem, p. 11
4
Ibidem
5
Barbu Teodorescu, Nicolae Iorga (1871-1940), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.
106
6
C.A. Protopopescu, Elena Jianu Tutunaru, op. cit., p. 29
93
Vâlcea, ctitoria sa1. În memoria lui Matei Basarab şi a soţiei sale Elena, Liceul
strehăian îi poartă numele “Matei Basarab”. În naosul bisericii, portretele
murale îi înfăţişează pe ctitori. “Matei, Doamna Ilina, Matei beizadea”,
acesta fiul lor adoptiv. După informaţiile noastre numai la biserica Mănăstirii
Strehaia se află pictat Mateiaş voievod, alături de părinţii săi, fiind unicul tablou
votiv a lui Matei beizadea, zis Mateiaş voievod. “Mateiaş voievod este fiul adoptiv
a lui Matei Basarab voievod şi al doamnei Elena născută Năsturel. Chipul
lui se afla pictat ca ctitor, alături de al părinţilor săi de adopţiune pe pereţii
bisericii Mănăstirii Strehaia, din judeţul Mehedinţi”2. Autorul articolului
menţionează: “Purtând deosebită grijă statului, Matei Basarab s-a gândit
să lase la domnie un vrednic urmaş. A ales ca atare pe postelnicul Mateiaş
Năsturel, un nepot de frate al soţiei sale doamna Elena, fiu al jupâniţei Maria,
născută Corbeanu şi căsătorită la 1625 cu vestitul cărturar logofătul
Udrişte Năsturel, fratele doamnei Elena”. “Postelnicul Mateiaş Năsturel s-
a născut în 1635 şi a fost botezat de doamna Elena şi Matei Basarab
voievod, luând din botez numele naşului său. Mama sa Maria la 2
săptămâni de la naşterea fiului său a murit. Mateiaş a fost înfiat şi crescut
în casa domnească de către mătuşa sa, doamna Elena şi Matei Basarab voievod”.
“Mateiaş voievod, marea nădejde a casei domnitoare s-a stins însă din
viaţă la vârsta de 17 ani, în 1652, în braţele părinţilor săi adoptivi”.
La numărul mare al ctitoriilor ridicate de Matei Basarab până în
anul 1645 şi după anul 1645, de ce numai la biserica Mănăstirii Strehaia a
fost pictat alături de părinţii adoptivi, ca ctitor, fiul lor Mateiaş voievod,
un vrednic urmaş, pentru o domnie ereditară? Prin intuiţie considerăm că
Matei Basarab a avut în vedere prestigiul pe care l-a avut Strehaia în
istoria Craioveştilor “ca locul lor de baştină şi sediul dintâi al băniei pe
care s-a edificat puterea lor”.
Craioveştii, stră-strămoşii săi, viitorii mari bani, descind dintr-un
ban cu reşedinţa la Strehaia, Neagoe ban Străhăianul. În istoria Ţării
Româneşti, fiul lui Pârvu I, Neagoe, şi-a luat numele de domn, Basarab
(Neagoe Basarab 1512-1521), nume pe care şi Matei Basarab, ca
descendent din Craioveşti şi înrudit cu Neagoe Basarab, 1-a adoptat
pentru o îngemănare fericită cu Basarabii, întemeietori de dinastie care s-
au succedat la conducerea Ţării Româneşti, pe care spera s-o onoreze mai
departe prin fiul său adoptiv, căruia i-a legat numele de Strehaia şi Craioveşti prin
tabloul votiv, alături de părinţii săi, ca ctitori ai bisericii mănăstirii.

1
Ibidem
2
St. Nicolaescu, Mateiaş voievod, fiul lui Matei Basarab voievod 1635-1652, în AO, anul
XX, nr. 113-118, ianuarie - martie 1941, p. 19-27
94
 S-a spus că destinul locurilor se împleteşte adesea cu cel al
oamenilor, că vibrează în aceeaşi suflare de viaţă. Istoria locurilor
strehăiene se împleteşte şi vibrează în aceeaşi suflare de viaţă cu memoria
şi amintirea personalităţilor care au fost: boierii Craioveşti, domnitorii
Basarabi (Neagoe Basarab, Pătraşcu cel Bun, Mihai Viteazul, Radu Mihnea, Matei
Basarab, Constantin Brâncoveanu Basarab) la 350 de ani de la moartea lui
Matei Basarab şi 350 de ani de la naşterea lui Brâncoveanu şi 290 de ani de la
martirajul ultimului basarab şi feciorii săi, văzuţi în oglinda trecutului istoric
al Strehăii şi în prezenţa itinerariului omagial, pornit din judeţul Olt
(Brâncovenii Romanaţilor), în judeţul Dolj, Mehedinţi (Mănăstirea
Strehăii), Gorj, Vâlcea, din zilele 31 martie - 4 aprilie 2004, şi Târgovişte.

MATEI BASARAB IN THE MIRROR OF THE PAST OF

STREHAIA

Abstract

The author emphasizes the different periods of time in the history

of the city of Strehaia, till the moment when Matei Basarab, descendant of
the family Basarabi Craioveşti rebuilded the court of the Craioveşti and
constructed a monastery, at Strehaia.

95
 MATEI BASARAB ŞI POSTELNICUL CONSTANTIN
CANTACUZINO

RADU ŞTEFAN VERGATTI

În fosta reşedinţă domnească Târgovişte, în cadrul Muzeului

Literaturii, se găseşte o secţie aparte, oarecum originală: Muzeul
Tiparului. Privitorul este impresionat de aspectul deosebit al clădirii.
Evident, este o construcţie “bătrână”, de vârstă apreciabilă, datând din
timpul Evului Mediu. Curiozitatea îndeamnă a întreba şi a răspunde cui a
aparţinut frumoasa şi masiva, dar eleganta şi primitoarea casă? În
momentul de faţă, tainele istoriei casei nu mai există. Se ştie că ea a fost
înălţată între anii 1635-1640, din porunca postelnicului Constantin
Cantacuzino ((1593?) 15981 - 20 decembrie 1663). Din construcţia
originală se păstrează un demisol puternic2, deasupra căruia arhitectul Ion
Mincu a înălţat parterul3. În acţiunea de restaurare a fost respectat planul
originar, creindu-se o locuinţă cu o încăpere centrală spaţioasă,
înconjurată de odăi mari, primitoare. Evident, a fost locuinţa unui mare
boier, bogat, apropiat de domn, căci a putut înălţa clădirea în imediata
vecinătate a curţii domneşti4.
Cine era acest om, care a putut să-şi ridice o bogată construcţie, de
altfel singura aflată în apropierea palatului domnului? În ce raporturi s-a
aflat cu domnul Matei Basarab (septembrie 1632 - 9 aprilie 1654)?
Am reuşit să răspund aproape în întregime acestor întrebări în
urmă cu mai bine de douăzeci de ani, într-o carte dedicată fiului
postelnicului, faimosul stolnic Constantin Cantacuzino5. Faţă de
momentul publicării volumului amintit, documentaţia şi cunoştinţele
asupra familiei Cantacuzinilor şi a postelnicului oarecum s-au îmbogăţit.
Pot aminti, în acest sens, publicarea unor dovezi clare asupra descendenţei

1
Pentru data naşterii postelnicului Constantin Cantacuzino, v. R. Şt. Ciobanu (Vergatti),
Pe urmele stolnicului Constantin Cantacuzino, Bucureşti, 1982, p. 41; Constantin
Rezachevici, Contribuţie la istoria Cantacuzinilor: testamentul inedit al postelnicului
Constantin Cantacuzino, în SMIMed, vol. XV/1997, p. 131
2
Cf. R. Şt. Ciobanu (Vergatti), op. cit., p. 37 şi urm.
3
Cf. Eugen Fruchter, Gabriel Mihăescu, Sediul primei biblioteci a Cantacuzinilor
munteni, în Scripta Valachia, 4/1972, p. 362-366
4
Cercetările arheologice au arătat că singura locuinţă boierească din apropierea curţii
domneşti a fost aceea care adăposteşte azi Muzeul Tiparului, deci fosta proprietate a
postelnicului (cf. E. Fruchter, G. Mihăescu, op. cit., loc. cit., p. 362)
5
R. Şt. Ciobanu (Vergatti), op. cit., passim
96
Cantacuzinilor munteni din basileii bizantini1 şi a diatelor postelnicului şi
soţiei sale, Elina2. Sunt mărturii care permit să se nuanţeze jocul umbrelor
şi al luminilor din jurul puternicei şi numeroasei familii a Cantacuzinilor
care, între veacurile al XVII-lea şi al XX-lea, a dat pământurilor româneşti
douăsprezece generaţii cu circa cinci sute de membri iluştri3. Dintre ei, l-
am ales pe postelnic, deoarece, în memoria colectivă, el a rămas drept
ctitor de neam în Ţara Românească. Îmi întemeiez afirmaţia pe portretul
votiv existent în interiorul bisericii din Filipeştii de Pădure. Ctitorită în
anul 1688 de Drăghici, fiul major al postelnicului, biserica are în interior
fresce realizate de pictorul de curte al familiei Cantacuzino, de Pârvu
Mutu Zugravul4. Între cei cincizeci şi cinci de membri ai familiei, bine
cunoscuţi pictorului, figura dominantă a tabloului votiv este cea a
postelnicului5.
De unde a provenit omul care s-a impus în faţa contemporanilor
săi, de la vodă până la opincă?
Postelnicul Constantin Cantacuzino făcea parte din familia care,
din secolul al XI-lea, se afirmase prin generali bizantini iluştri. Mai
cunoscuţi prin calităţile vădite în apărarea imperiului au fost: amiralul
Cantacuzino - care a luptat împotriva lui Tancred d’Hauteville6, generalul
Ion Cantacuzino care a luptat eroic împotriva turcilor selciuchizi, pierind
la Manzikert (19 august 1071); alt Ion Cantacuzino, despot al Thraciei,
care în anul 1248 i-a înfrânt pe genovezii din Rhodos7 etc. Profitând de
conjunctura politică favorabilă şi de minoratul ginerelui său, un alt ilustru
general s-a proclamat basileu sub numele de Ioan al VI-lea Cantacuzino
(1341-1355)8. Fiul său, Matei, poate fi considerat un “porfirogenet”,
deoarece s-a născut în palatul imperial, în timp ce tatăl său ocupa tronul.
Până la cucerirea Constantinopolului de turcii otomani (29 mai
1453), Cantacuzinii nu s-au mai remarcat în chip deosebit. Asemeni altor
1
Cf. P. Ş. Năsturel, De la Cantacuzinii Bizanţului la Cantacuzinii turcocraţiei şi ai
ţărilor române, în Arhiva genealogică, Iaşi, I/1994, p. 171-175. A se vedea şi
bibliografia aferentă; de consultat şi R. Şt. Ciobanu (Vergatti), op. cit., p. 37 şi urm.
2
Cf. Constantin Rezachevici, op. cit., p. 119-154
3
Cf. Ion Mihai Cantacuzino, O mie de ani în Balcani. O cronică a Cantacuzinilor în
vâltoarea secolelor, Bucureşti, 1996, passim
4
Pentru viaţa şi creaţia pictorului Pârvu Mutu Zugravu, vezi Teodora Voinescu, Pârvu
Mutu Zugravu, Bucureşti, 1968, passim
5
Cf. R. Şt. Ciobanu (Vergatti), op. cit., p. 37, 38 şi urm.
6
Întemeietorul dinastiei care a impus dominaţia normandă în sudul Italiei
7
Cf. R. Şt. Ciobanu (Vergatti), op. cit., p. 24-25
8
Pentru viaţa şi opera basileului, vezi Jean Cantacuzène, Histoire des Empereurs Jean
Paléologue et Jean Cantancuzène, în M. Cousin, Histoire de Constantinople, traduite
sur les originaux grecs, vol. VII, Paris, 1685, passim
97
familii aristocrate bizantine, după cucerirea otomană, ei au fugit din
Istanbul şi s-au răspândit pe întreaga suprafaţă a pământului lui Jaffet1.
În cazul de faţă, îi voi urmări numai pe cei din “sireaua”
postelnicului, pe ascendenţii săi. Ca înaintaş al acestuia, după căderea
Constantinopolului, s-a afirmat bunicul său, Mihail “Şeitan-oglu”,
supranumit şi “cilibi”2. Cu o poreclă turcizată3, dar justificată, el a reuşit
să strângă o avere excepţională, căci deţinea monopolul comerţului cu
sare în Sublima Poartă. A izbutit, prin ascendenţa şi educaţia sa, fiind fiu
de ierarh ortodox4, să-şi formeze o cultură de nivel renascentist-laleli, să-
şi constituie o bibliotecă extrem de bogată şi să-şi înalţe un magnific palat
la Ankyallos5. Angrenarea sa, dealtfel ca a oricărui tânăr grec, în lupta de
eliberare a Eladei şi descoperirea planurilor sale, au dus la rapida lui
judecare, condamnare şi executare (3 martie 1578)6.
După el, au rămas în viaţă fratele său Iane (Ioannis), deţinător de
mari dregătorii în ţările române7, sora sa Tudora (Teodora) - mama
viitorului domn al românilor Mihai vodă Viteazul (1593-1601) şi fiul său
Andronic8. Urmaşul direct al lui Mihail Şeitan-oglu, Andronic, după ce şi-
a salvat viaţa, a profitat de pe urma ajutorului rudelor sale stambuliote. El
a fost educat în şcolile strălucite ale Patriarhiei Greceşti din Istanbul şi în
Italia. Acolo a învăţat, pe lângă greceşte şi turceşte, limbile latină şi
italiană, stăpânirea dreptului şi a contabilităţii9. Înzestrat cu solide
cunoştinţe, a trecut în nordul Dunării, în Ţara Românească, unde s-a
stabilit, rămânând neîntrerupt mai mult de un deceniu, adică cel puţin
între 1590 şi 160110. În anii ocupării tronului de către vărul său, Mihai
vodă Viteazul, Andronic a putut să-şi valorifice ştiinţa dobândită pe

1
Cf. R. Şt. Ciobanu (Vergatti), op. cit., p. 27 şi urm.
2
Ibidem
3
Pentru discutarea acestei porecle, a se vedea opiniile exprimate de Ştefan S. Gorovei,
Continuitatea Cantacuzinilor: un punct de vedere, în Arhiva genealogică, I /1994, nr. 3-
4, p. 321-322
4
Cf. R. Şt. Ciobanu (Vergatti), op. cit., p. 28 şi urm; C. Rezachevici, Testamentul…, loc.
cit., p. 124 şi urm.
5
R. Şt. Ciobanu (Vergatti), op. cit., p. 28 şi urm.
6
Idem, p. 32
7
Cf. C. Rezachevici, op. cit., loc. cit., p. 126
8
Cf. R. Şt. Ciobanu (Vergatti), op. cit., p. 33-36
9
Ibidem
10
Cf. R.Şt. Ciobanu (Vergatti), p. 33 şi urm.; C. Rezachevici, op. cit., loc. cit., p. 127 şi
urm.
98
meleaguri străine, ocupând dregătoria de mare vistier1, calitate în care a
ajutat efectiv ţara2.
La dispariţia sa tragică3, Andronic a lăsat în urma lui patru copii:
trei fii - Constantin, Iordache-Ghiorgache şi Toma - şi o fiică, puţin
cunoscută4. Toţi băieţii, nepoţi ai lui Mihai vodă Viteazul, s-au vădit a fi
oameni cu firi alese. Fratele major, Constantin, va fi postelnicul care se va
stabili în Ţara Românească. Ceilalţi doi - Iordache şi Toma - fraţii mezini,
se vor aşeza în Moldova, ţară unde vor face multe fapte bune, lăudate de
cronicarii Miron Costin5 şi Ion Neculce6.
Viitorul postelnic s-a născut între anii 1593 şi 15987, aşadar când a
fost asasinat părintele său, Constantin abia depăşise înălţimea unei flori de
crin. Asemeni părintelui său, el, fraţii şi sora sa au fost salvaţi de rude.
Copiii au ajuns la Stambul. Acolo, conform tradiţiei familiei, au urmat
cursurile şcolilor Patriarhiei8. Ajuns la vârsta tinereţei, Constantin a
revenit în Ţara Românească. El ştia că pe tron se găsea un domn de înaltă
şcoală stambuliotă, favorabil familiei sale - Radu Mihnea9. Se pare că a
ajuns în capitala ţării, în Târgovişte, în vremea celei de a doua domnii a
acestuia, adică între 1621-1623. Acolo, imediat, s-a integrat bine în viaţa
societăţii valahe unde, în anul 1624, a primit cea dintâi dregătorie, cea de
cupar10. Urmându-l pe Radu Mihnea în Moldova, al cărei tron îl preluase,
căci în Ţara Românească rămăsese fiul său Alexandru Coconul (1623-
1627), Constantin a primit prima sa dregătorie mai însemnată, cea de vel
paharnic11.
1
Cf. C. Rezachevici, op. cit., loc. cit., p. 128-129
2
Se pare că în mai multe rânduri s-a opus efectiv măririi tributului cerut de turci.
3
Fiind considerat devotat lui Mihai vodă Viteazul, după asasinarea acestuia a fost şi el
ucis din ordinul lui Simion Movilă între 8 septembrie - 4 noiembrie 1601 (cf. G. D.
Florescu, Dan Pleşia, Mihai Viteazul - urmaş al împăraţilor bizantini, în Scripta
Valachica, Târgovişte, IV/1973, p. 151-154; N. Stoicescu, Dicţionar al marilor
dregători din Ţara Românească şi Moldova în secolele XIV - XVII., Bucureşti, 1971, p.
41; C. Rezachevici, op. cit., loc. cit., p. 129)
4
Ea a fost menţionată în diata lăsată de postelnic (cf. C. Rezachevici, op. cit., loc. cit., p.
147 şi urm). Se pare că această soră a constituit una din bunele şi solidele legături ale
postelnicului la Istanbul.
5
Cf. Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron vodă încoace, în Opere, publ.
de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 169
6
Cf. Ion Neculce, O samă de cuvinte, publ. de Iorgu Iordan, ediţia a doua, Bucureşti,
1959, p. 23-24
7
A se vedea nota 1
8
Cf. R. Şt. Ciobanu (Vergatti), op. cit., p. 41 şi urm.
9
Idem, p. 42 şi urm.
10
Cf. N. Stoicescu, Dicţionarul marilor dregători…, ed. cit., p. 135
11
Ibidem
99
 Imediat după aceea, a făcut un pas decisiv pentru viaţa lui: s-a
căsătorit. Alegerea sa a fost bună. Mireasă i-a fost Elina, fiica mezină a
fostului domn Radu Şerban (1601; 1602-1611). Ea fusese educată şi
şcolită la Viena, unde părintele său ajunsese, silit să fugă, imediat după
mazilire1.
Foarte probabil, judecând după data înscrisă în diata postelnicului
şi a soţiei sale, căsătoria s-a încheiat între anii 1625-16282. Cum despre
Elina se ştie, aproape sigur, că s-a născut în jurul datei de 21 mai 1611,
probabil la Suceava, înseamnă că ea s-a măritat la o vârstă deosebit de
fragedă, adică la circa 15 ani. Ţinând seama de media de vârstă la
căsătorie a femeilor din Europa de Răsărit, care era de 18 ani3, pot
conchide într-un singur sens. Cei doi miri, mânaţi de zeul cu întreit nume
- Eros, Cupidon, Amor - au fost extrem de grăbiţi.
Oare numai sentimentele să fi urgentat căsătoria?
Judecând raţional situaţia, pot răspunde negativ. Din diata
postelnicului rezultă clar că înainte de căsătorie el nu era un om avut:
poseda numai un loc de casă în Bucureşti. Elina i-a adus o mare avere, ca
zestre a ei4. Era firesc, căci, după cum a remarcat C. Rezachevici, fetele
de domn nu-şi pierdeau proprietăţile imobiliare la mazilirea taţilor lor5.
Curând, postelnicul a devenit unul dintre cei mai bogaţi boieri din ţară,
preluând, prin Elina, mai mult de 40 de sate din fostul domeniu al
Craioveştilor. Totodată, căsătoria a întărit reputaţia lui Constantin de om
extrem de serios. Judecând rece, calm, profund şi rapid situaţia din ţară, a
înţeles că prin căsătorie se putea naturaliza şi înrola uşor în facţiunea
boierească cea mai puternică, cea a pământenilor. Astfel, îi era posibil să
progreseze şi în planul politic. Inteligent şi discret, nu a pomenit niciodată
despre originile lui din basileii bizantini. Această atitudine, pe care nu a
putut-o impune şi fiilor săi6, a făcut ca viitorul postelnic să fie acceptat şi
mai uşor de boierii pământeni. O dovadă în acest sens este permisiunea
ca, în 23 iulie 1631, să semneze alături de ei hrisovul de protest împotriva

1
R. Şt. Ciobanu (Vergatti), op. cit., p. 42 şi urm.
2
Idem, p. 43 şi urm.; C. Rezachevici, op. cit., loc. cit., p. 127
3
Cf. R. Şt. Vergatti, Populaţie, timp, spaţiu. Privire asupra demografiei istorice
universale, Brăila, 2003, p. 170 şi urm.
4
Mihail Banul Cantacuzino remarcă limpede că postelnicul s-a îmbogăţit în urma
căsătoriei (cf. Mihail Banul Cantacuzino, Genealogia Cantacuzinilor, publ. de N. Iorga,
Bucureşti, 1902, p. 82)
5
Cf. C. Rezachevici, op. cit., loc. cit., p. 132
6
Cf. R. Şt. Ciobanu (Vergatti), op. cit., p. 212 şi urm.
100
domnilor şi boierilor de origină greacă şi balcanică1, mergând până la a
cere expulzarea lor.
Unul dintre fruntaşii boierilor pământeni atunci era Matei aga din
Brâncoveni, viitorul Matei Basarab2. Constantin Cantacuzino era înrudit
cu el prin soţia sa, Elina3. Ca urmare, cu discreţia care l-a caracterizat
întreaga viaţă, a sprijinit răscoala boierilor olteni. În anul 1632, în
septembrie, când a sosit în Ţara Românească solia sultanului Murad al IV-
lea, care trebuia să-l pună pe tron pe Radu Iliaş, Constantin Cantacuzino a
intervenit. Acolo s-a văzut puterea deosebită a acestui om care stătea în
umbră. A luat legătura cu un cunoscut de-al său, Abaza paşa din Silistra, a
făcut apel la rudele stambuliote şi a folosit invenţia fenicienilor: banul
rotund care învârteşte lumea. Rezultatul a fost cel aşteptat: pe tronul Ţării
Româneşti a fost numită ruda lui Constantin Cantacuzino, Matei Basarab.
Viaţa a arătat că a fost o alegere chibzuită a Cantacuzinului. Matei
Basarab nu a considerat niciodată a fi recunoştinţa o haină prea grea
pentru el. Imediat după preluarea tronului, în luna noiembrie a anului
1632 Constantin Cantacuzino a fost numit mare postelnic. A fost cea mai
înaltă dregătorie pe care a deţinut-o4. El a ocupat această poziţie
dominantă în cârmuirea ţării şi în sfat în tot timpul domniei lui Matei
Basarab, adică între anii 1632-1654.5
A fost un caz unic. Nici un alt boier, în lungul Evului Mediu
românesc, nu a deţinut atât de mult timp aceeaşi dregătorie importantă.
Marele postelnic Constantin Cantacuzino, cât timp a stat în jilţul
oferit de această înaltă dregătorie, a vădit aceeaşi discreţie care l-a
caracterizat începând din tinereţe. El s-a ferit să facă vâlvă în jurul lui.
Contemporanii săi ştiau, dar nu datorită postelnicului, că este un om foarte
puternic, cu influenţă asupra domnului. Diaconul sirian Paul din Alep, în
relaţiile sale de călătorie, a consemnat tocmai această situaţie: “El a ajuns
administratorul principatului, rânduindu-i toate treburile; toţi boierii

1
Cf. DRH, B, Ţara Românească, p. 412-414; C. Rezachevici, Fenomene de criză social-
politică în Ţara Românească în veacul al XVII-lea, partea I, în SMIMED, IX/1978, p.
75
2
Cf. N. Stoicescu, Matei Basarab, Bucureşti, 1982, p. 9-45
3
Cf. R. Şt. Ciobanu (Vergatti), op. cit., p. 38 şi urm.
4
Din acte rezultă că a deţinut următoarele dregătorii: 1624 cupar în Ţara Românească;
1624-1625 mare paharnic în Moldova; 1625-1627 mare postelnic în Ţara Românească;
1629 mare paharnic în Ţara Românească; 1630 biv vel paharnic tot în Ţara Românească;
21 noiembrie 1632 - 25 aprilie 1654 vel postelnic, membru al sfatului domnesc (cf. N.
Stoicescu, op. cit., p. 135); pentru cazul de faţă nu interesează dregătoriile ocupate în
afara domniei lui Matei Basarab.
5
Ibidem
101
veneau la casa lui pentru a-i cere sfaturi. El se ducea la domn în fiecare
zi de dimineaţă şi nu se petrecea nimic fără sfatul lui”1.
Bucurându-se de încrederea domnului, vel postelnicul Constantin
Cantacuzino l-a ajutat în anul 1638, când a fost necesar să îndeplinească o
misiune diplomatică în Transilvania. Se pare că prezenţa lui a fost absolut
necesară pentru a media unele situaţii neclare, generate de amestecul
principelui Gheorghe Rákóczi I (1630-1648) în războiul de treizeci de
ani2. În acei ani, se pare, se ţesea o coaliţie antiotomană. La ea ar fi trebuit
să participe şi Matei Basarab. Ruda domnului, vel postelnicul cu o mie de
relaţii bănuite dar puţin cunoscute, a fost poate cea mai indicată persoană
să participe la discuţii3. Învăţând din lecţiile trecutului, din felul în care
murise bunicul său Mihail Şeitan-oglu, vel postelnicul a lăsat puţine
înscrisuri asupra celor discutate cu principele Transilvaniei. Rămânea ca,
în cazul încheierii unei alianţe concrete, clare, să se elaboreze şi să se
parafeze actele scrise. Nu s-a mai ajuns la o asemenea situaţie.
Ponderatul vel postelnic l-a influenţat pe Matei Basarab şi în
politica sa faţă de biserică. Este bine ştiut că domnul a fost unul dintre cei
mai mari ctitori de biserici ortodoxe din Ţara Românească4. Cu toate
acestea, în secolul al XVII-lea, cunoscut prin acţiunea de misionarism a
catolicilor5 şi de prozelitism a reformaţilor6, postelnicul a reuşit să-l
influenţeze pe domn să aibă o atitudine de toleranţă din punct de vedere al
dogmei. A fost o mare realizare, căci a ferit ţara de lupte cu aspect
religios, aşa cum s-a întâmplat în statele vecine7.
În cazul în care nu ar fi fost un om atât de puternic, bogat, cu
influenţă asupra domnului, vel postelnicul nu ar fi reuşit să construiască

1
Cf. Călători străini despre ţările române, col. publ. de M. Holban, M.M. Alexandrescu
Dersca Bulgaru, P. Cernovodeanu, vol. VI, publ. de Maria Matilda Alexandrescu Dersca
Bulgaru, Mustafa Mehemet Ali, Bucureşti, 1976, p. 147
2
În legătură cu politica externă a lui Matei Basarab, ultimul punct de vedere a fost
exprimat de Paul Cernovodeanu în Udrişte Năsturel - diplomatul, în Închinare lui Petre
Ş. Năsturel la 80 de ani, Brăila, 2003, p. 341-352; a se consulta şi bibliografia aferentă
textului.
3
Ibidem
4
Cf. C.C. Giurescu, Matei Basarab cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru.
Ştiri noi despre lăcaşurile lui, în Prinos I.P.S.S. Nicodin, patriarhul României,
Bucureşti, 1946
5
Cf. Francisc Pall, Matei Basarab şi problema unirii religioase, în “Studii italiene”,
VI/1939, p. 60 şi urm.
6
Ibidem; a se vedea şi Călători străini despre ţările române, col. cit., vol. VII, publ. de
M. Holban, M.M. Alexandrescu Dersca Bulgaru, P. Cernovodeanu, Bucureşti, 1980,
passim
7
Cf. Norman Davies, Histoire de la Pologne, Paris, 1986, p. 366 şi urm.
102
splendidele palate de la Filipeştii de Târg1 şi de la Coiani2. Ambele
rezidenţe au fost descrise cu entuziasm în culori luminoase, de Paul de
Alep3. Diaconul sirian putea fi obiectiv, căci văzuse multe în călătoria sa
care-l purtase de la Alep, prin ţările române, prin Ucraina, prin Rusia până
la Moscova şi înapoi4. Toate aceste reşedinţe erau întru-totul comparabile
cu acelea ale unui senior Occidental, de rang similar cu al postelnicului.
Bogăţia acumulată nu a degenerat niciodată în lăcomie. Păstrarea
firii măsurate a postelnicului este vădită şi din atitudinea faţă de cumnata
sa, Anca, sora soţiei lui. Către anul 1640 Anca, fosta soţie a lui Nicolae
Pătraşcu, fiul lui Mihai Viteazul, unchi al postelnicului, se reîntorsese în
ţară. Ea, împreună cu copiii săi, a început acţiunea de redobândire a acelei
părţi din moşiile părintelui ei, precum şi pe cele ale soţului ei, care îi
reveneau de drept. Postelnicul şi soţia sa Elina au ajutat-o. Niciodată nu
au întreprins o acţiune prin care s-ar fi arătat dornici să ia o parte din
bunurile care nu li se cuveneau.
Toleranţa religioasă a postelnicului reiese şi din viaţa sa culturală.
Vel postelnicul s-a preocupat de crearea unei bune şcoli în capitala ţării,
în oraşul Târgovişte. Ea era destinată în primul rând pentru instruirea
copiilor săi, a fiului domnului - din păcate pierit la o vârstă fragedă şi a
altor vlăstare boiereşti. În anul 1646, în câteva dintre chiliile din jurul
mitropoliei, vel postelnicul a creat schola greca e latina. Acolo a chemat
doi profesori vestiţi în epocă: Ignatie Petritsis şi Pantelimon Ligaridis5. Ei
au reuşit să instruiască doisprezece fii de mari boieri6. Toţi au învăţat să
scrie, să citească, să se exprime în limbile latină, elină, slavonă şi turcă.
Totodată, în primul ciclu, ei îşi mai însuşeau cunoştinţe de gramatică şi
aritmetică elementară. Odată ce absolveau acest prim ciclu, spudeii puteau
trece în cel de-al doilea unde preda Ligaridis logică şi retorică7. Tot
atunci, vel postelnicul, profitând de prezenţa eruditului profesor
Pantelimon Ligaridis, l-a folosit pentru elaborarea primei mari opere
juridice a ţării: “Marea Pravilă”8. Desigur, cuvântul lui Constantin

1
Cf. Călători străini…, col. cit., vol. VI, ed. cit., p. 149
2
Idem, p. 231, 232
3
Ibidem; idem, p. 149; pentru comentarii moderne, v. R. Şt. Ciobanu (Vergatti), op. cit.,
p. 38 şi urm.
4
Cf. Călători străini…, col. cit., vol. VI, ed. cit., p. 1-18
5
Cf. R. Şt. Ciobanu (Vergatti), op. cit., p. 59, 60 şi urm.; Victor Papacostea, Les origines
de l’enseignement supérieur en Valachie, în RESEE, I, 1963, nr. 1-2, p. 23 şi urm.
6
Ibidem
7
Ibidem
8
Cf. R. Şt. Ciobanu (Vergatti), op. cit., p. 60 şi urm.
103
Cantacuzino l-a influenţat pe Matei Basarab voievod în alegerea omului
care a condus munca de elaborare şi redactare a codului de legi.
În acelaşi timp, vel postelnicul s-a implicat în viaţa culturală şi
prin crearea bibliotecii sale. Se pare că a fost prima bibliotecă umanistă
din Târgovişte şi din Ţara Românească1. Ea a stat la temelia marii
biblioteci umaniste a fiului postelnicului, a stolnicului Constantin
Cantacuzino, cunoscut şi recunoscut erudit şi politolog2.
Cum un pom se judecă după roade, un om este apreciat după copiii
lui. Or, vel postelnicul a lăsat urmaşi străluciţi. Îi amintesc aici pe cei pe
care i-am socotit mai de seamă: Şerban - domn al ţării; Constantin - şef al
cancelariei sub trei domni, creator al echilibrului politic în sud-estul
Europei; Mihail spătarul - un rafinat om de cultură, ctitor şi creator de stil
în arhitectura românească; Maria - mama lui Constantin vodă
Brâncoveanu.
Am socotit necesar să amintesc relaţia dintre Matei Basarab
voievod şi Constantin Cantacuzino vel postelnicul ca extrem de
importantă pentru domnie. În general, ea este neglijată datorită discreţiei
vel postelnicului care a ştiut să realizeze mult, fără să atragă atenţia asupra
lui. A fost o mare calitate.
O altă mare însuşire a sa a constituit-o ştiinţa de a ridica oameni cu
calităţi remarcabile. Mă limitez la un singur exemplu, legat tot de domnia
lui Matei Basarab. În jurul anilor 1630-1631 l-a ajutat să se afirme pe
cronicarul Stoica Ludescu, autorul cronicii Cantacuzinilor3, omul său de
casă. Când a fost cazul, s-a arătat generos cu cei care l-au ajutat să-şi
salveze viaţa şi familia4. Din păcate, acestea din urmă sunt cazuri care nu
se înscriu în subiectul discutat acum.
Evenimentele senzaţionale care au pus în pericol existenţa vel
postelnicului şi a stirpei sale, terminate prin asasinarea lui5, s-au petrecut
mult după încetarea domniei lui Matei Basarab. Acele fapte cu caracter

1
idem, p. 149 şi urm.; Corneliu Dima Drăgan, Biblioteca unui umanist român,
Constantin Cantacuzino stolnicul, Bucureşti, 1967, passim
2
Ibidem
3
Cf. I. Ionaşcu, Despre logofătul Stoica Ludescu şi paternitatea cronicii “Istoria Ţării
Româneşti”, în Analele Universităţii C.I. Parhon”, Bucureşti, Seria Şt. soc., Istorie, V,
1956, 5, p. 270-297
4
A fost cazul unui oarecare Şerban din satul Secăria, care a fost răsplătit prin diată cu 50
de galbeni, deoarece i-a salvat viaţa în timpul prigoanei; deoarece acesta murise, trebuiau
plătiţi banii fiilor ţăranului (Cf. C. Rezachevici, op. cit., loc. cit., p. 150). Nu m-am
ocupat în articolul de faţă de acest caz, deoarece acţiunea lui Şerban este la câţiva ani
după moartea lui Matei Basarab.
5
Cf. R. Şt. Ciobanu (Vergatti), op. cit., p. 78-79
104
tumultuos, care i-au atras pe cronicari şi pe călătorii străini, nu cred că au
fost la fel de însemnate ca acelea din anii domniei lui Matei Basarab. Au
făcut mai mult zgomot în jurul omului caracterizat printr-o mare
eficacitate, realizată în timpul unei vieţi liniştite. S-ar putea, dacă timpul
mă va lăsa, să duc la bun sfârşit şi monografia despre vel postelnicul
Constantin Cantacuzino, făcând mai bine cunoscut destinul unei
luminoase personalităţi a veacului al XVII-lea românesc.

MATEI BASARAB AND THE COUST MARHSALL,

CONSTANTIN CANTACUZINO

Abstract

The autor of this story reveals the personality of the coust

marshall. Constantin Cantacuzino, descendent of the Byzantine emperors
and family founder in Wallahia. Naturalized throught marriage,
Constantin Cantacuzino effectively supported Matei Basarab in gaining
the throune and held the office of grand seneschal between 1632-1654.
From this high office, the vel-senechal performed diplomatic
missions and had a positive influence on Matei Basarab in his cultural and
religious politics. The destiny of this XVIIth century and personality will
be illustrated more through in a future work that the autors hope to finish.

105
 LUPU BULIGA - CĂPITANUL LUI MATEI BASARAB
MITE MĂNEANU

În galeria marilor personalităţi ale evului mediu românesc

figurează la loc de cinste marele căpitan de dorobanţi Lupu Buliga din
Ciovârnăşani, figură proeminentă a domniei lui Matei Basarab.
Controversata sa personalitate a făcut obiectul a numeroase studii
şi articole atât din partea istoricilor din trecut, cât şi a celor de azi. Au fost
puse în discuţie atât originea, locul şi data naşterii, necunoscute până
acum, cât şi unele aspecte ale carierei sale politice şi militare şi chiar
împrejurările şi data morţii, de asemenea, neelucidate.
Asupra originii marelui căpitan Lupu Buliga au avut loc
numeroase controverse - unii considerându-l fiul paharnicului Lupu
Mehedinţeanu, cunoscut conducător al răscoalei antigreceşti din 16181-
ipoteză combătută cu serioase argumente de I.C. Filitti2, Dan Pleşia3 şi
Radu Creţianu4. Alţii au presupus că ar fi de origine străină de undeva din
Ardeal, poate, ipoteză după părerea noastră fără nici un fundament real.
Cercetătorul Radu Creţeanu aduce serioase argumente în favoarea originii
mehedinţene, însă mai modeste, în privinţa familiei lui Lupu Buliga,
presupunând că acesta s-ar trage dintre moşnenii de la Prejna, înrudiţi cu
Dunceştii (poate chiar moşul Dunceştilor)5. Legătura cu Ciovârnăşanii o
vede doar ca urmare a cumpărăturilor făcute acolo, a faptului că aici îşi
avea el moşia de reşedinţă. Desigur ipoteza cunoscutului istoric conţine
multe elemente greu de combătut.
Subscriem, fără rezerve, la afirmaţia că Lupu Buliga se trăgea
dintr-o familie de moşneni sau mici boiernaşi de ţară, mehedinţeni, aşa
cum a fost cazul şi cu alţi boieri, originari de aici şi că deci, nu avea nici o
legătură directă cu paharnicul Lupu Mehedinţeanu de la Cernaia. Asupra
locului de origine al familiei Buliga facem însă precizarea că, în lipsa

1
C.V. Obedeanu, În marginea unui hrisov. Ceva despre neamul lui Buliga
Mehedinţeanul, în AO, V, 1926, nr. 28, p. 320-323; Petre Gârboviceanu, Cultul judeţului
Mehedinţi, Bucureşti, 1931, p. 18
2
I.C. Filitti, Condica Poenarilor - Almăjeni, în AO, VIII, 1929, nr. 43-44, p. 284-286
3
Dan Pleşia, Tot cu privire la Schitul Topolniţa, în MO, XV, 1963, nr. 5-6, p. 347-351
4
Radu Creţianu, Cine era Lupu Buliga, ctitorul Schitului Topolniţa şi ceva despre
sfârşitul lui, în MO, XXI, 1969, nr. 11-12, p. 935-939
5
Ibidem, p. 937-939; Mite Măneanu, Lupu Buliga şi Mânăstirea Topolniţa, în
“Drobeta”, Buletin ştiinţific trimestrial, an I, nr. 2, 1994, p. 1-6; idem Repere istorice
româneşti, 1. Oltenia medievală şi modernă, Editura Radical, Drobeta Tr-Severin, 1999,
p. 51-62
106
unor documente lămuritoare care să permită stabilirea fără echivoc a
originii sale, la Prejna, trebuie să luăm în considerare documentele
existente în care, repetat el apare cu numele Lupu Buliga ot
Ciovârnăşani1. Desigur, nu se poate contesta înrudirea dintre familia
Buliga de la Ciovârnăşani şi moşnenii Dunceşti de la Prejna, în principal
prin sora lui Lupu Buliga, Draia sau Drănoaia, menţionată în documente
tot cu apelativul de la Ciovârnăşani2. Este de asemenea, probabil ca, aşa
cum se întâmpla la noi în evul mediu, şi aceste stăpâniri încrucişate asupra
pământurilor de la Ciovârnăşani, Prejna, Turtaba, Izverna etc. să se
datoreze fenomenelor roirii, al mobilităţii funciare a populaţiei în cadrul
unor arealuri mai mult sau mai puţin extinse. Este foarte probabil ca între
înaintaşii lui Buliga din Ciovărnăşani şi moşnenii de la Prejna, Costeşti,
Cerna Vârf, Gornoviţa, Nadanova şi chiar Izverna, în general oameni de
la hotar (graniţă) să se fi stabilit legături de întrajutorare, de rudenie chiar
de înfrăţire etc. care au permis asemenea stăpâniri amestecate, precum
dreptul pentru familia Buliga din Ciovârnăşani de a dobândi noi
pământuri la o distanţă relativ mare de reşedinţa principală, căci se ştie
în vremea aceea, oamenii nu pregetau asupra distanţelor.
Dacă în privinţa locului de origine al familiei Buliga şi a marelui
căpitan, există o serie de documente, asupra datei naşterii acestuia nu
avem nici o indicaţie directă. Câteva etape din cariera lui militară ne dau
totuşi o serie de elemente ajutătoare. Astfel, faptul că în 1623 el era
căpitan de dorobanţi3 ne face să împingem data naşterii sale în ultimul
deceniu al secolului al XVI-lea. Nu cunoaştem cu certitudine starea

1
I.C. Filitti, art. cit., p. 284-290. Interesant este faptul că pe harta lui Szatmary din 1864
aflată la Arhivele Naţionale Bucureşti, cotă inv. 24-1965, AVIII-1, în zona dealurilor
Ciovârnăşani - Ilovăţ - apare Măgura Buliga, toponim menţionat şi de C. Pajură în
Dicţionar geografic şi topografic al judeţului Mehedinţi, Tr-Severin, 1947, p. 26
2
Radu Creţeanu, art. cit., p. 939. Înrudirea dintre Buliga şi Dunceşti este probată de mai
multe documente ulterioare, comentate de unii cercetători. Pornind de la această
presupusă înrudire se poate stabili o legătură de rudenie cum o face şi preotul
Haralambie Tudor din Izverna, între Lupu Buliga şi Tudor Vladimirescu, de asemenea
rudă cu Dunceştii. Faptul că doi mari conducători militari, situaţi în timp la două secole
unul de altul, provin din acelaşi areal din acelaşi neam sau aproape înrudiţi este
remarcabil şi constituie un motiv de meditaţie pe tema apariţiei şi activităţii
personalităţilor în istorie.
3
Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova,
Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1971, p. 132. Lupu Buliga a mai avut cel puţin un
frate, Balaci, probabil mai mare, cu care urma să împartă, în 1650, o parte din
Ciovârnăşani (AO, VIII, 1929, nr. 43-44, p. 286-287) şi poate surori. Fratele său Balaci
trebuie să fi fost cel ce se îngrijea de administrarea curţilor boiereşti şi a averii, în
creştere a familiei Buliga, căci Lupu mai mult lipsea…
107
socială a tatălui său. De asemenea nu credem că a fost însă mare dregător,
nici civil, nici militar. Credem însă că a deţinut mici dregătorii
administrative şi militare la graniţa de vest a ţării în zona Balta, Prejna,
Costeşti-Izverna, încălcată deseori de străini. Aceasta a permis probabil,
tatălui său şi apoi lui Buliga însuşi să stabilească legături complexe, chiar
de rudenie, cu moşnenii din aşezările de la poalele munţilor Mehedinţi,
însărcinaţi şi atunci ca şi în secolele următoare (până în vremea domniei
lui Cuza), cu paza graniţei. Această ascendenţă i-a permis lui Lupu
Buliga o mai lesnicioasă afirmaţie în ierarhia militară a timpului, pentru
care era deosebit de înzestrat. Familia sa nu era totuşi numeroasă şi nici
prolifică, dovadă faptul că o dată cu fiul lui Curuia şi fiica acestuia
Hârşova, neamul Buliga se stinge. Este şi aceasta, poate, o dovadă a
vechimii neamului Buliga din Mehedinţi.
Începutul carierei sale militare se leagă, desigur, de preocupările
domniei, a marilor căpitani de la Cerneţi, de a supraveghea mai strict din
punct de vedere militar, situaţia la graniţa de vest a ţării. Aşa se face că, în
anul 1623, Lupu Buliga era menţionat de un document cu titlul de căpitan,
ceea ce însemnează că era conducătorul unui detaşament militar, poate
chiar în plaiul Cloşani sau la Cerneţi. După urcarea pe tron a lui Matei
Basarab, acţiune la care el şi-a adus o contribuţie de seamă, cum vom
vedea mai jos, Lupu Buliga apare în documente, începând cu 28 martie
1633 şi până în martie 1646 cu titlu de căpitan de dorobanţi şi uneori în
această perioadă, cu titulatură de căpitan de Severin (documentul din 28
martie 1631) sau mare căpitan (de dorobanţi), în documentele din 20 mai
1642, 16 martie 1644, 23 iulie -22 decembrie 1645. În perioada 21
septembrie 1646 -8 aprilie 1651 apare ca mare căpitan de dorobanţi, iar
între 10 noiembrie 1653 şi 25 aprilie 1654 şi anul 1655 ca agă
conducând însă acelaşi corp al dorobanţilor1.
După cum se vede cariera lui Lupu Buliga a fost eminamente
militară, el nefiind, în pofida favorurilor domneşti, dregător în divanul
domnesc decât în ultimele şase luni ale domniei lui Matei Basarab, când,
probabil, din cauza defecţiunii cunoscute a dorobanţilor şi seimenilor a
fost necesar să se încredinţeze marelui căpitan Buliga şi responsabilităţi
politice. Pentru noi este întru totul clar că el s-a afirmat şi a fost cunoscut,
în primul rând ca dregător militar de graniţă, calitate în care probabil l-a
cunoscut şi pregătit aga Matei, viitorul Domn. De altfel chiar şi după
înscăunarea lui Matei Basarab, în principal, responsabilităţile lui Lupu
Buliga erau tot pe graniţa de vest, căci apare în mai multe rânduri cu titlul

1
Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 132
108
de căpitan de Severin, căpitan sau mare căpitan la Cerneţi, căpitan za
dorobanţi sud Mehedinţi de la Ciovârnăşani ot Prejna1 etc. Toate
acestea arată că el îndeplinea însărcinarea de conducător militar şi
administrativ, probabil în partea de vest a Ţării, cu centrul la Cerneţi şi
poate la Ciovârnăşani. De altfel, însăşi faptul că majoritatea moşiilor sale
(a avut peste 25), dobândite acum şi alte bunuri (rumâni, vii, mori) le avea
în această parte, respectiv în jurul Cerneţilor, Ciovârnăşanilor şi spre
munte, la Prejna, Turtaba etc.2, dovedeşte că în majoritatea timpului el
rezida aici, la Cerneţi sau la Ciovârnăşani, fiind chemat la Târgovişte
numai în situaţii deosebite, când era nevoie de priceperea sa militară.
Motivele pentru care Lupu Buliga intră în tabăra nemulţumiţilor,
adică după cum scria cronicarul printre cei de la Olt şi de la Romanaţi şi
Jiul de Jos şi de la Mehedinţi3, care în timpul lui Leon Vodă pribegiseră în
Ardeal cu Matei aga, Goran spătarul şi Aslan vornicul şi fuseseră învinşi
lângă Bucureşti, într-o primă încercare de luare a domniei, nu ne sunt
întru totul clare. Este posibil ca politica filo grecească a lui Leon Vodă,
măsurile fiscale adoptate, să-l fi afectat şi pe el, care începuse să se ridice
ca dregător militar şi boier. Oricum, faptul că atât ieşirea cât şi intrarea
în ţară a lui Matei Basarab, după prima tentativă s-a făcut prin nord-
vestul judeţului Mehedinţi, ne îndreptăţeşte să presupunem că la ambele
acţiuni a participat şi Lupu Buliga. Chiar tradiţia locală de la Izverna4
(cronica menţionează eronat Izvarna), consemnează trecerea munţilor
Banat de către Matei Basarab şi însoţitorii săi pe poteca Gaura Fetii,
călăuzit fiind de un Duncea (cel bătrân), neam cu Lupu Buliga. Este foarte
probabil ca tânărul căpitan Lupu Buliga să-l fi însoţit în pribegie pe
pretendentul la domnie şi apoi să revină să-i pregătească reîntoarcerea, tot
prin părţile Mehedinţilor, de data aceasta pe la Prejna, unde el avea rude,
proprietăţi, interese. În adevăr, în toamna anului 1632, Matei Basarab
reuşeşte să-şi surprindă adversarii, alegând calea Banatului de unde, arată
cronica, au trecut muntele aicea-n ţară pre plaiul Drânovului şi au

1
Ibidem; Radu Creţeanu, art. cit., p. 940-941. În aceeaşi calitate îl găsim pe Lupu
Buliga, martor sau hotarnic în pricini pentru pământ pe valea Coşuştei sau în nordul
Mehedinţiului, dar şi ca stăpân sau cumpărător de numeroase moşii sau trupuri de moşie,
sate şi hotare în această parte a ţării (documentele din 1639, 1642, 1650 ş.a. aflate la
Arhivele Naţionale Craiova, Documente, CXXI-1-3 sunt elocvente în acest sens,
chestiune de care ne vom ocupa cu alt prilej căci dovedeşte cu claritate că era om al
locurilor, cunoscător al oamenilor şi pământurilor de aici, om nou cum se spunea.
2
Ibidem, în AO, VIII, 1929, nr. 43-44, 287-289; Radu Creţeanu, art. cit., p. 937
3
N. Iorga, Studii şi documente, vol. IV, Bucureşti, 1902, p. 20
4
Relatată de preotul Haralambie Tudor de 85 de ani din Izverna. Cronica Ţării vorbeşte
de Izverna ca loc de trecere şi de Stoica cel Bătrân, călăuză.
109
tăbărât în seliştea Preşnei, unde a fost întâmpinat de Lupu Buliga
împreună cu boierii şi roşii şi toată ţara, câţi erau peste Olt toţi să
strânseră şi merseră de să întâmpinară cu Matei aga1, proclamându-l
domn. La mobilizarea tuturor forţelor politice şi militare din Oltenia,
în sprijinul lui Matei Basarab, ca şi în lupta victorioasă de la
Plumbuita, din 25 octombrie 1632, unde îl găsim menţionat pe Lupu
căpitanul comandând sub ordinele lui Oprea aga corpul dorobanţilor2, un
rol deosebit l-a avut desigur Lupu Buliga. Aşa se explică de altfel
favoarea domnească de care s-a bucurat constant, de la Matei Basarab,
favoare răsplătită de el prin importante dregătorii militare, administrative,
la graniţa de apus a ţarii, în judeţul Mehedinţi şi chiar politice în momente
de criză prin care nu odată a trecut ţara în timpul domniei lui Matei
Basarab. Într-un astfel de moment greu pentru ţară l-a constituit
incursiunea moldo-cazacă condusă de Vasile Lupu încheiată cu
înfrângerea de la Finta din 17-27 mai 1653. Momentul a fost cu totul
deosebit, cumpăna a fost grea, iar contribuţia marelui căpitan Lupu Buliga
esenţială de vreme ce a simţit nevoia să o consemneze chiar pe piatra de
mormânt care arată textual că s-au făcut când s-au bătut Matei Vodă cu
cazacii şi cu moldovenii la Finta şi s-au bătut jupânul Buliga vel căpitan
la Teleajen cu cazacii şi foarte rău i-au sfărâmat pre cazaci şi pe
moldoveni. El a fost chiar rănit în luptă, retrăgându-se apoi pentru
vindecare, la Topolniţa. Drept recompensă pentru comportarea vitejească,
pentru contribuţia adusă de Buliga la înfrângerea agresorilor, Matei
Basarab îl ridică la rangul de agă, introducându-l în sfatul domnesc,
întărindu-i moşiile şi probabil, răsplătindu-l generos cu bani, scule, robi
etc. Este clar că acum Lupu Buliga îndeplinea funcţia de comandant al
întregii oştiri, nu numai al corpului de dorobanţi, calitate care-i permite să
procedeze la reorganizarea acestora, astfel încât să o facă mai ataşată de
domnie, tocmai într-o perioadă când în rândul dorobanţilor şi seimenilor
se înregistrează mari nemulţumiri şi tulburări pe care Lupu Buliga căuta
să le aplaneze3. Un timp el a reuşit, însă după moartea domnului situaţia
s-a complicat din nou. Proclamarea de către aceştia ca domn a lui
Constantin Şerban, îl găseşte pe Lupu Buliga în tabăra succesorului,
bucurându-se din nou de favoarea domnească.
Această favoare era cu atât mai justificată cu cât Lupu Buliga
făcuse serioase transformări în oştire - după cum arată un document din
25 aprilie 1654. Pentru toate acestea… pentru dreapta şi credincioasa
1
Cronicari munteni. Letopiseţul Cantacuzinesc, vol. I, Bucureşti, 1962, p. 151
2
Ibidem, p. 152; Radu Creţeanu, art. cit., p. 941
3
Radu Creţeanu, art. cit., p. 941
110
slujbă ce au slujit domniei mele şi armatei - cum arată documentul el
primeşte satul Seaca-Carave, fiind menţinut în sfatul domnesc ca vel agă1.
Dar, aşa cum a fost remarcat de numeroşi cercetători, luna de mere între
noul domn şi armată a fost scurtă, aceasta având un deznodământ violent
prun declanşarea cunoscutei răscoale a dorobanţilor şi seimenilor, înecată
în sânge de domn, cu ajutorul trupelor trimise în ajutor de Gheorghe
Rákóczi al II-lea. În cursul acestor evenimente din vara anului 1655, îl
găsim pe Lupu Buliga alături de răsculaţi, căzut în dizgraţia domnească.
În lupta de la Şoplea, din 26 iunie 1655, marele agă Lupu Buliga comanda
artileria răsculaţilor, punctul forte al dispozitivului militar al acestora. În
timpul luptei s-a petrecut un episod ciudat - defecţiunea artileriei - care a
dus în final la capturarea acesteia şi la pierderea bătăliei. Despre acest
episod, cronicarul Radu Popescu scria: … rânduiră şi tunurile, unde era
agă Buliga, fiind agă mare. Deci începură a slobozi tunurile în unguri,
dar îi trecea gloanţele, sau din adinsu Buliga aşa le îndrepta, sau din
greşeală nu se ştie bine, ci deteră ştire Hrizei Vodă că tunurile nu bat în
oaste ci pe deasupra. Deci, alergă cu calul mânios şi ajungând la tunuri,
scoase paloşul şi lovi pe aga Buliga, de-l făcu în două2. Sfârşitul marelui
agă şi căpitan din Ciovârnăşani s-a petrecut deci, aşa cum îi fusese toată
viaţa, pe câmpul de luptă3, acuzaţia de trădare fiind după părerea noastră
neîntemeiată, aceasta nefiind în firea, nici în conduita sa militară de până
atunci.
*
* *
O latură importantă a activităţii lui Lupu Buliga a fost şi cea de
ctitor. Ajuns, graţie capacităţii şi talentului său, în înalte funcţii militare
şi în atenţia domnului, el a strâns o importantă avere formată din moşii,
rumâni, bani etc. care i-a permis să ridice la Ciovârnăşani şi în alte părţi,
mai multe ctitorii.
Semnalăm mai întâi conacul sau curţile de la Ciovârnăşani, al
căror loc nu se cunoaşte, dar pe care îl presupunem undeva la poalele
dealului Ciovârnăşani, la liziera masivei păduri de stejar ce îmbrăca acest
deal, câteva sute de metri la nord de biserica construită de el aici şi al
cărui pristolnic de piatră se mai păstra până nu demult în apropierea casei
cetăţeanului Petre Dinconiu (aici a fost şi vechiul cimitir al satului,
strămutat la sfârşitul secolului al XIX-lea pe actualul amplasament). Acest

1
AO, V, 1926, nr. 27, p. 340
2
Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţarii Rumâneşti, în Cronicari munteni, vol. I, p. 373
3
Radu Creţeanu crede că acesta nu a murit la Şoplea, că s-a întors la Ciovârnăşani sau la
Topolniţa, trăind cel puţin un an după bătălie (ibidem, p. 944). Greu de crezut.
111
conac, sau curte boierească, trebuie să fi fost destul de mare pentru a putea
adăposti familia Buliga, slujitorii şi robii ce îi avea şi ostaşii însărcinaţi cu
paza şi supravegherea regiunii. Apoi, după buna tradiţie românească,
Buliga s-a gândit să ctitorească sau să refacă o mănăstire unde să fie
îngropat el şi urmaşii săi, de la Topolniţa, iniţiată după tradiţie chiar de
Nicodim, se dărăpănase şi se afla cu călugării şi averile risipite1, Lupu
Buliga solicită şi obţine dreptul de a o reconstrui şi înzestra, aceasta cu
atât mai mult cu cât ea se afla în apropierea curţilor sale de la
Ciovârnăşani. Aşa se face că la 12 februarie 1646 Matei Basarab dă
cunoscutul Hrisov … lui Buliga căpitanu de dorobanţi din Ciovârnăşani
din judeţul Mehedinţi şi fiilor lui câţi Dumnezeu îi vor dărui, ca să-i fie
lui o sfântă mănăstire ce se zice Topolniţa, unde-i hramul Sfântul
Arhanghel Mihail, cu toate moşiile şi cu tot venitul, veri cât se va alege,
pentru că mi-a fost moştenire această sfântă mănăstire Topolniţa, de mai
sus scris şi făcută din temelie de strămoşii domniei mele de mai înainte
vreme din zilele altor domni bătrâni. Iar după aceia când a fost acum în
zilele domniei mele, când a fost acum în zilele domniei mele, când m-a
învrednicit Domnul Dumnezeu pe domnia mea ca să fiu domn şi
guvernator Ţării Româneşti, peste moştenirea moşilor şi a strămoşilor
domniei mele, dar domnia văzând că se află în depărtare sfânta
mănăstire Topolniţa, la marginea ţării, la Severin, şi că a rămas săracă
numai piatră şi în lipsă de toate şi fiind aproape de Casa boierului
domniei mele, lui Buliga căpitanu, domnia mea i-a dat-o lui, de tot şi cu
toate moşiile ei, ca să fie lui de moştenire şi să aibă a face treabă la
sfânta mănăstire şi să aibă purtare de grijă de toate moşiile şi averile
sfintei mănăstiri şi să adauge şi dânsul câte îi va fi cu putinţă. Şi să fie în
pace sfânta mănăstire Topolniţa şi toate averile sfintei mănăstiri şi
vecinii, câţi vor fi locuitori împrejurul sfintei mănăstiri, şi să fie ertaţi de
birul de miere şi de ceară şi de stupi şi de goştina oilor şi a râmătorilor şi

1
Edificator în acest sens este un document din 9 februarie 1629 prin care Alexandru Ilieş
voievod scuteşte de dări rumânii fugiţi din satul Şovârlov, al mănăstirii Topolniţa, în caz
că se vor întoarce de peste Dunăre, menţionând totodată, că veniseră trei călugăraşi sârbi
să o repare şi că aceştia se plângeau pentru acest sat (DRH, B, vol. XXII, p. 439). Mai
târziu, Matei Basarab, la începutul domniei, acordă din nou scutiri, prin documentul din
28 martie 1633, aceloraşi rumâni din Şovârliug (DRH, B, vol. XXIV, p. 31), iar peste
câteva luni, în 22 iulie, marele ban al Craiovei, Radu Buzescu împuternicea să ia dijmele
din satele Vlăsceni, Stârlbiţa şi Bucovăţul şi să ţină aceste moşii cum le-au ţinut şi mai
dinainte vreme (DRH, B, vol. XXIV, p. 165). În fine, în aceeaşi ordine de idei, cităm un
document din 30 noiembrie 1635 prin care marele ban întăreşte mănăstirii cinci sălaşe de
ţigani foşti ai ei pentru care pierduse cărţile când a rămas săracă şi pustie şi fără călugări.
(Arhivele Naţionale Bucureşti, mss. 330, f. 234)
112
de împrumuturi de cai domneşti şi de toate dăjdiile şi de mâncătoriile
câte sunt peste an în ţara domniei mele, de către nimeni bănuială să nu
aibă, ci să fie sfintei mănăstiri de hrană şi de întărire, iar Dumnezeiştilor
monahi de trebuinţă ş pentru că alt venit n-a avut această sfântă
mănăstire Topolniţa, numai acela cu ce a miluit-o domnia mea. Drept
aceia şi voi boierii şi birarii şi toate slugile domniei mele, cari veţi merge
cu slujba în acest judeţ Mehedinţi, îndată ce veţi vedea această carte a
domniei mele, iar voi să cătaţi foarte mult să vă feriţi şi să lăsaţi în pace
pe această sântă mănăstire Topolnăţa şi pe vecinii de lângă mănăstire şi
toate averile sfintei mănăstiri, nici o băntuială să nu aibă, căci acel om
rea urgie va primi de la domnia mea1.
Aşadar, din chiar hrisovul de constituire al mănăstirii rezultă că
aceasta era foarte veche, din vremea primilor Craioveşti probabil, dar şi că
se afla, aşa cum dovedesc şi alte documente, aproape părăsită, degradată
şi sărăcită. Buliga pune deci să se ridice o nouă construcţie, cea existentă
astăzi - peste vechea clădire, aşa cum a constatat şi Şt. Nicolaescu-Plopşor
cu ocazia sondajelor arheologice întreprinse aici în anii 1950.
Lucrările au durat mult, Lupu Buliga ne mai apucând să vadă
desăvârşită, pictura fiind făcută de fiul său Curuia vel paharnic… şi s-a
săvârşit în luna lui august 9 an 1673, în timpul domniei lui Grigore Ghica
IV, aşa cum reiese din inscripţia aflată pe spatele zidului dintre naos şi
pronaos.
De remarcat este faptul că noii ctitori au schimbat vechiul hram al
mănăstirii - Sfântul Mihail - cu noul hram - Sfântul Ioan Predici2.
Pentru noi, în contextul acestei lucrări, foarte interesantă este şi
pictura bisericii3, dominată de figurile ctitorilor, respectiv pe peretele din
dreapta intrării sunt zugrăviţi Jupan Curuia vel paharnic alături de tatăl
său - Lupu Buliga vel agă, primul îmbrăcat cu mantie roşie, cu mânecă
lungă ce atârnă la spate, până la pământ, mantia este îmblănită pe margini
cu blană neagră, mai purta caftan verde cu bumbi cu mâneci strâmte,
susţinut la mijloc cu cordon şi în picioare meşi galbeni. Lupu Buliga este
înfăţişat cu anteriu cenuşiu pe umeri cu o căptuşeală galbenă, purtând cioc
şi având tâmplele rase, fiul său Curuia este ras. În continuare pe peretele
stâng este pictat jupan Răducanu, iar pe cel sudic Preda (ambii fii ai lui
1
Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Mănăstirea Tismana mss. 335. f. 308v-309v. Dania
a fost o lună mai târziu, de Teofil mitropolitul (ibidem, mss. 330, f. 182v.) şi de
Constantin Şerban la 14 iunie 1654 (ibidem, f. 183-184)
2
Dan Pleşia, art. cit., p. 357; Alexandru Ştefulescu, Mănăstirea Tismana, Bucureşti,
1909, p. 45. Ioan Donat, Fundaţiunile religioase ale Olteniei, partea I. Mânăstiri şi
schituri (AO, XV, 1935, nr. 85-88, p. 334)
3
Raport publicat în BCMI, XXIV, fasc. 69, iulie-septembrie 1931, p. 116
113
Curuia), Barbu ieremonah şi egumen Axentie ot Topolniţa, îmbrăcat în
mantie călugărească, îmblănită cu alb1.
În stânga intrării este înfăţişată jupâneasa Stanca, soţia lui Buliga,
îmbrăcată într-un anteriu vişiniu cu mânecă până la cot, tivit pe margini
cu blană cenuşie, văl transparent pe cap şi rochie de atlaz alb cu flori,
tivită cu fir de aur pe piept. Alături, jupâniţa Armanca, prima soţie a lui
Curuia, cu anteriu galben, tivit cu blană neagră şi rochie albă de atlaz. În
continuare jupâniţa Hârşova, fiica lui Curuia îmbrăcată la fel, însă cu
cercei cu trei picioare2.
Întreaga pictură a bisericii păstrează tradiţia vechilor noastre
ctitorii. Are însă nevoie urgentă de intervenţia specialiştilor pentru a evita
distrugerea unor porţiuni. În naos sunt mormintele ctitorilor şi ale
membrilor familiei Buliga (Lupu, Stanca şi Stoichiţa fiica lor), acoperite
cu lespezi frumos ornamentate şi cu inscripţii3.
Noi însă nu ne-am propus să realizăm aici o monografie a
Schitului Topolniţa, ci doar să relevăm aspectele ce se leagă de istoricul
familiei lui Lupu Buliga din Ciovârnăşani, a contribuţiei membrilor
acesteia la construcţia, înzestrarea cu averi şi propăşirea mănăstirii. Astfel,
dintre numeroasele documente de danie sau cumpărătoare, relative la
Topolniţa ne vom opri doar la câteva care au legătură directă cu familia
ctitorilor. Mai întâi trebuie amintit documentul din 16 martie 1644 prin
care Lupu Buliga, mare căpitan, dăruieşte mănăstirii moşie stearpă, fără
rumâni, la Ştubei. Interesantă este precizarea ce se face că aceasta. Îi
fusese dăruită de Matei Voievod4 ceea ce îndreptăţeşte aprecierea făcută
de unii cercetători că mănăstirea aparţinea lui Buliga încă înainte cu câţiva
ani de data actului5, principal de danie, din februarie 1646. Câţiva ani mai
târziu în 1650, Buliga vel căpitan şi fiul său Curuia, spătar, dăruiesc
mănăstirii două părţi din Racovăţ, pentru ca în 1683, Preda şi Hârşova,
copii Curuii să dăruiască mănăstirii şi câteva ocine de cumpărătoare din
1
Mai pe larg despre mănăstire şi ctitori, vezi Mite Măneanu, Căpitanul Lupu Buliga şi
Mânăstirea Topolniţa, în “Drobeta”, Buletin ştiinţific trimestrial, an I, nr. 2, 1994, p. 1-5;
idem, Repere istorice româneşti. Oltenia medievală şi modernă, p. 51-62
2
Cornelia Pilat, Contribuţii la studiu bisericii Topolniţa din judeţul Mehedinţi, III, în
MO, XXX, nr. 4-6, 1978, p. 342-349, părţile I-II în nr. 7-9/1977 şi 1-3/1978
3
Nu reluăm discuţia asupra datei greşite a morţii lui Buliga, ce rezultă din inscripţia de
pe mormântul acestuia şi nici asupra omisiunii acesteia de pe piatra de mormânt a
Stancăi, căci explicaţiile au fost date de Dan Pleşia, Radu Creţeanu etc. Aceste inscripţii
au fost publicate în mai multe rânduri, începând cu Ghenadie, mitropolit, şi N. Iorga în
ale sale Inscripţii din bisericile României. Adnotate şi publicate, fasc. I, nr. 1-764,
Bucureşti, 1905, p. 208-209
4
Arhivele Naţionale Bucureşti, Mănăstirea Tismana, mss. 335, f. 331-332
5
Dan Pleşia, art. cit., p. 357-358
114
Ţarovăţ (prilej de conflicte şi judecăţi ulterioare ale mănăstirii cu stăpânii
şi moşnenii de acolo)1. În fine, o dată cu închinarea acesteia ca metoh al
Tismanei pe care Hârşova o face la 15 martie 16852, situaţia patrimonială
a mănăstirii se schimbă. Motivul închinării este deopotrivă economic şi
spiritual. Economic, căci se pare că, cu toate daniile primite din partea
familiei Buliga, precum şi a altora, mănăstirea avea nevoie de un sprijin
puternic, probabil lipsa forţei de muncă a rumânilor, o făcea vulnerabilă.
În acelaşi timp, situaţia familială a Hârşovei, rămasă singură şi cu mari
datorii de pe urma tatălui său Curuia, hărţuită de creditori, au determinat-o
la acest act extrem, argumentat de ea printr-o adevărată lamentaţie:...
murind părinţii mei şi toţi fraţii mei şi rămânând de moşii noştri şi de
părinţii noştri o mănăstire ce se chemă Topolniţa, la care iastă hramul
Useacnovenia Cinstitului Cap al Sfântului Ioan Prediteci, noi din vrearea
lui Dumnezeu şi cu îndemânarea minţilor noastre, care ne-au rămas de la
moşii şi de la părinţii noştri, sfintei şi dumnezeeieştii mănăstiri Tismenii
… şi o am închinat eu această sfântă mănăstire de a mea bună voe, ca să
o caute sfinţia sa părintele egumen, să ni să pustiască, iar până voi fi eu
vie, să fie tot pre învăţătura noastră, şi eu nu doară să fiu lipsită de
această mănăstire care mi-a rămas de la părinţii mei3.
Rezultă clar că starea economică a Topolniţei nu era prea bună de
vreme ce apelează la bogata mănăstire Tismana. În acelaşi timp Hârşova
nu renunţă, pe timpul vieţii, la dreptul de a hotărî în treburile Topolniţei.
Dimpotrivă, ea caută să întregească daniile făcute anterior cu părţi de
moşie la Ergheviţa 1688 şi apoi, după călugărirea ei devenită Hrisana, cu
o serie de danii de ţigani, făcute în anii 1688-1689 şi în 17064. Se poate
spune că atâta timp cât de soarta mănăstirii Topolniţa, s-au ocupat
membrii familiei Buliga, în principal Lupu vel căpitan, care a dobândit-o
din favoarea domnească, a ridicat-o şi înzestrat-o cu averi, Curuia vel
paharnic, fiul său, care a pictat-o şi i-a adăugat noi danii şi Hârşova, fiica
Curuii, care i-a făcut alte daruri substanţiale şi chiar s-a călugărit şi a
murit în mănăstire, starea acesteia a fost, în general prosperă, ea
constituind, pe lângă un important locaş spiritual şi un centru economic şi
chiar militar demn de luat în seamă în această parte a ţării. În deceniile ce

1
Ibidem, p. 358-359
2
Arhivele Naţionale Bucureşti, Mănăstirea Tismana, mss. 330. f. 182
3
Ibidem
4
Dan Pleşia, art. cit., p. 359
115
au urmat, situaţia s-a înrăutăţit, mănăstirea sărăcind lungi perioade de
timp, rămânând fără călugări etc. 1.
Cu toate acestea, amintirea neamului Buliga din Ciovârnăşani nu
s-a stins, nici în legătură cu Topolniţa, nici legat de satul de origine, nici
de judeţul Mehedinţi, în care marele căpitan şi agă Lupu Buliga şi-a
desfăşurat cea mai mare parte a activităţii sale militare, administrative şi
de ctitor.
Faptele sale se leagă însă, după cum am mai arătat mai sus, şi de
unele momente de seamă ale istoriei naţionale în cadrul cărora Lupu
Buliga a fost protagonist, respectiv începutul furtunos al domniei lui
Matei Basarab, luptele de la Finta, Şoplea etc.
Prin tot ce a înfăptuit, Lupu Buliga Mehedinţeanu apare ca o
figură reprezentativă pentru vitejia, spiritul de sacrificiu, patriotismul şi
generozitatea strămoşilor.

LUPU BULIGA - THE CAPTAIN OF MATEI BASARAB

Abstract

The author presents the portrait of one of the most courageous

nobles from the West side of the Wallahia during the reign of Matei
Basarab, Lupu Buliga from Ciovârnăşani.

1
Cu toate că în secolul al XVIII-lea mănăstirea Topolniţa primeşte încă donaţii -
monahia Evtimia îi dăruieşte, la sfârşitul secolului, partea sa de moşie din Gornoviţa,
precum şi o vie în dealul Poroina (Arhivele Naţionale Bucureşti, mss. 330, f. 208),
situaţia sa materială se înrăutăţeşte mai ales datorită ridicării pretenţiilor moşnenilor din
jur - în special neamul Mărgineanu din Marga care, prin Giurghi Mărgineanu urmaşul lui
Staicu de la care mănăstirea cumpărase moşia Ştiubeiu, se judecă, în 1746 şi 1782 - în
acest din urmă an mănăstirea se judecă şi cu Răduţ Sărăcin, Nicolae Răscol şi Petre
Bâlteanu cu cetele lor de moşneni pentru moşia Tarovăţu etc. (Ibidem, mss. 335, f. 208,
224-225, 314-334, 337-340). Astfel, patrimoniul funciar al ctitoriei lui Lupu Buliga s-a
diminuat continuu. În catagrafiile din 1832 figura doar cu o parte din moşia Izvorul
Bârzii, moşia Topolniţa şi o moară pe acelaşi râu (Arhivele Naţionale Drobeta Tr-
Severin, fond Prefectura jud. Mehedinţi, dos 17 (1847) - 1831 f. 347-349ş 31 (1861)
1831, f. 361-364. Încât pe timpul vizitei din 1865 a lui Ion Ionescu de la Brad (după
secularizare nu mai cuprindea decât trei tipuri de moşie 2-3 dintr-un munte, în hotarul
Austriei, moşia Vatra Schitului, cu muntele Ilovâţu 1. 000 pogoane şi o parte din moşia
Izvoru Bârzii (Ion Ionescu de la Brad, Agricultura română din judeţul Mehedinţi,
Bucureşti, 1868, p. 604-505)
116
 ASPECTE ECONOMICE ŞI SOCIALE ÎN VREMEA LUI MATEI
BASARAB

ILEANA MATEESCU

Matei Basarab, originar din Oltenia, a fost un bun gospodar şi

domn viteaz, cârmuind cu pricepere ţara şi nepregetând s-o apere, la
nevoie, cu arma. Cronicile rezumă domnia lui în următoarele cuvinte:
“Ţara iubea pre domnul, şi domnul iubea pre ţară”1.
În timpul domniei sale de peste două decenii, economia Ţării
Româneşti înfloreşte. Terenurile destinate agriculturii erau apreciate ca
deosebit de mănoase, aşa cum reiese din însemnările multor călători
străini. Astfel, un sol suedez la Poartă aprecia în 1632 că “în toată lumea
creştină nu este un pământ mai roditor decât al Ţării Româneşti”2. La
rodnicia pământului în secolul XVII se adăugau şi sisteme noi în lucrarea
lui; se înmulţeşte populaţia, precum şi satele.
Societatea medievală românească avea o structură relativ
asemănătoare celorlalte două ţări româneşti.
Boierii erau clasa stăpânitoare. Aveau în proprietate domenii
funciare constituite de-a lungul mai multor generaţii. Proveneau din cele
mai diverse medii: boieri “de viţă”, curteni, ţărani liberi, oşteni, care au
fost dăruiţi de domn cu proprietăţi funciare şi sate pentru serviciile aduse
acestora.
Proprietăţile asupra pământului mai puteau fi dobândite prin
înrudiri, prin moştenire sau cumpărare de terenuri.
De regulă, boierii sau nobilii au avut influenţă politică, fiind
interesaţi în menţinerea propriei autorităţi pe domeniile lor în defavoarea
întăririi puterii centrale, a domnului. Au loc adevărate lupte între familiile
boiereşti care urmăreau să-şi impună propriul pretendent la tron.
După mărimea domeniului, în interiorul clasei boiereşti se constată
o anumită diferenţiere între boierimea mare, mijlocie şi mică.
Domnii acordau boierilor proprietăţi funciare condiţionate de
prestarea slujbei “cu credinţă”, adică sprijinirea militară şi politică. Sunt
numeroase cazurile în care boierii nu şi-au respectat jurământul,
complotând chiar împotriva domnitorilor, iar domnia lui Matei Basarab
nu a făcut excepţie din acest punct de vedere. Aceştia erau numiţi
“hicleni”, adică trădători, şi judecaţi ca atare.

1
Istoria Ţării Româneşti (1290-1690), Editura Academiei, Bucureşti, 1960, p. 90
2
Călători străini despre Ţările Române, VIII, p. 87
117
 În secolul XVII asistăm la o creştere şi mai mare a puterii
boierilor. Prin veniturile legate de dregătorii (numărul acestora se
înmulţeşte), prin scutirile de dări acordate de domni şi, uneori, prin
negoţul pe care-l fac, boierii ajung din ce în ce mai bogaţi, îşi sporesc
averile, adică înmulţesc moşiile. Acum se alcătuiesc latifundiile boiereşti
pe care puteai să mergi ceasuri, câteodată zile întregi.
Erau mari dregători care stăpâneau zeci de sate în afară de vii,
livezi, păduri, iezere, prisăci, case şi dependinţe în oraşe.
Astfel, fraţii Buzeşti în Ţara Românească stăpâneau câteva sute de
sate şi moşii, iar postelnicul Constantin Cantacuzino era, la rândul său,
unul dintre cei mai bogaţi boieri ai vremii sale.
Proprietatea episcopală şi mănăstirească sporeşte, de asemenea.
Fireşte, şi domnia rămânea mare proprietară ca în epoca precedentă, cu
toate că domnii au făcut danii în favoarea boierilor sau altor categorii
sociale pentru diferite servicii şi obligaţii.
Începând din ultimele decenii ale secolului XVI, marea boierime
îşi intensifică acţiunile pentru transformarea statului feudal centralizat
domnesc, în stat nobiliar. În Ţara Românească instaurarea regimului
boieresc este inaugurat în timpul domniei lui Radu Mihnea.
Acest regim asigură o exploatare nemiloasă şi nelimitată a
ţărănimii. Pe de altă parte, domniile nemaifiind ereditare, domnitorii sunt
aleşi din rândul marii boierimi. Prin deposedări, renunţarea ţăranilor la
proprietăţile lor, cumpărări şi donaţii ale domnitorilor se formează marile
domenii boiereşti. Un număr restrâns de familii boiereşti au avut acces la
dregătorii şi funcţiile statului.
Ţărănimea liberă a constituit majoritatea populaţiei până la
sfârşitul secolului XVI, dar numărul ei a fost în vertiginoasă scădere
începând cu secolul XVII.
Deţinea proprietăţi funciare, era liberă de sarcini fiscale sau
produse agricole. Aveau dreptul deplin de a dispune de pământul lor: să-l
vândă, să-l lase moştenire etc. Ei aveau obligaţii militare: să participe la
“oastea cea mare” în vremuri de primejdie.
În Ţara Românească ei se numeau moşneni sau megieşi. Domnii
acordau anumite drepturi satelor libere: scutiri de dări, înzestrare cu
pământuri. Pentru neîndeplinirea obligaţiilor, satele răspundeau solidar.
În secolul al XVI-lea, în Ţara Românească, ca şi în celelalte două
ţări româneşti, micii stăpâni de pământ sărăceau. Din pricina birurilor tot
mai grele, ei trebuiau adesea să-şi vândă petecele de moşie, care merg să
sporească latifundiile boierilor. În prima jumătate a secolului XVII, aceste
vânzări erau tot mai dese. O dată cu moşia, ţăranul liber se vindea adesea

118
şi pe sine, devenind vecin sau rumân. În acelaşi timp asistăm şi la
fenomenul contrar: vecini sau rumâni care-şi răscumpără pământul şi deci
libertatea. Acest fenomen este destul de des în timpul domniei lui Matei
Basarab şi în a doua jumătate a secolului XVII.
Iată un document din 15 decembrie 1628, prin care mai mulţi
moşneni se vând rumâni: “Adecă noi, satul Polovinele, moşnenii satului,
scris-am acesta al nostru zapis să fie de mare credinţă la mâna jupan
Neculai, vistierul, ca să ştie cum ne-am vândut noi toţi, cu feciorii noştri
şi cu toate ocinile noastre, de în câmpu, den pădure şi den apă şi cu viile şi
den siliştea satului şi cu tot venitul den hotar până în hotar…Pentru că
noi, aceşti moşneni ai satului Polovinele…fost-am cu toţii megieşi pe
ocinele noastre. Iară după aceea, când a fost acum în zilele domnu nostru
Io Alexandru voevod fiul răposatului Iliaş voievod, venit-am noi toţi la
jupan Necula vistier de ne-am vândut pentru 16.000 aspri pentru să-i fim
rumâni şi noi şi feciorii noştri şi cu toate moşiile noastre câte se vor alege
de în hotar până în hotar. Şi am luat noi toţi banii de în divanul cel mare,
den naintea domnu nostru Io Alexandru voievod şi de înaintea acestor
boieri mari ce mărturisesc aicea într-acest zapis…”1.
Situaţia ţărănimii, şi în general a păturilor sărace din Ţara
Românească este agravată de abuzurile dregătorilor de diferite ranguri,
urmărind prin corupţie, ameninţări, bătăi şi felurite alte mijloace de
presiune să “prade”, să scoată cât mai mult de la locuitori, realizând, nu
odată, apreciabile venituri nelegale. La astfel de abuzuri se dedau uneori şi
domnii, un astfel de exemplu fiind chiar al predecesorului lui Matei
Basarab: cumpărând tronul cu mari cheltuieli - 200.000 de galbeni - Leon
Vodă a pus biruri apăsătoare asupra poporului. Cei care nu puteau să
plătească fugeau în codri sau peste munţi, arendaşii birurilor boiereşti
urmând să acopere lipsurile. Aşa s-au petrecut faptele şi în anul 1630,
când boierimea olteană din judeţele Dolj, Romanaţi şi Mehedinţi s-au
ridicat împotriva lui Leon2.
Deoarece cea mai mare parte a celor care plăteau biruri erau
ţăranii, pe bună dreptate se apreciază că situaţia cea mai grea dintre
păturile populaţiei o aveau ei. Regimul boieresc spoliator, jafurile
cotropitorilor străini care ne călcau pământul făceau ca satele “să se
băjenească”. Unii călători străini care au trecut prin Ţara Românească în
acele timpuri, uimiţi de bogăţia şi frumuseţea pământului românesc,

1
C.C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până
astăzi, Editura Albatros, Bucureşti, 1972, p. 415
2
Gh. Popescu, P. Grigoriu, Matei Basarab şi Vasile Lupu, Editura Enciclopedică,
Bucureşti, 1970, p. 23
119
relatau totodată că multe sate şi târguri păreau pustii. Foarte mulţi
locuitori fugeau de biruri şi alte primejdii, ascunzându-se în codrii cei
deşi. Cei mai îndrăzneţi, nemaiputând suporta nedreptăţile, deveneau
haiduci. În timpul domniilor lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, cronicile şi
alte documente consemnează mulţimea haiducilor, precum şi
“blăstămăţiile” la care se dedau.
Aşezate la răscruce de drumuri, “în calea răutăţilor”, cum spune cu
amărăciune cronicarul, Ţările Române erau totodată, după cum am văzut,
măcinate de multe “rele”. Nu întâmplător învăţatul cronicar Miron Costin,
contemporan al multor evenimente din Ţările Române ale secolului XVII,
aprecia astfel de vremuri ca fiind “cumplite”1.
Pe acest fundal, domniile lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, prin
durata şi realizările lor, se înscriu ca evenimente de importanţă deosebită
în istoria noastră. Rămânerea lor la tron vreme de câteva decenii va
asigura ţărilor române acea stabilitate de care aveau atâta nevoie, deşi, cei
doi domnitori contemporani au fost nevoiţi, nu de puţine ori, să ofere
bogăţii mari căpeteniilor otomane ca să se menţină în scaun. Cei doi
domnitori au reuşit să redea celor două ţări ceva din strălucirea lor de
odinioară. Este epoca de afirmare a ţărilor române pe plan european, prin
înviorarea economiei şi mai ales a culturii lor feudale.
Alimentaţia de bază a ţăranilor o constituia mămăliga de mei,
pentru că abia la sfârşitul secolului XVII se introduce cultura porumbului.
Grâul ocupa locul principal în producţia agricolă şi în acelaşi timp este
obiectul unui intens comerţ pe piaţa internă şi pe cea externă.
Un izvor însemnat de venituri pentru ţăranii români îl constituia
creşterea animalelor, albinăritul, pescuitul şi vânătoarea. Mai ales în
timpul domniei lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, vitele ce erau crescute
şi îngrijite de către locuitorii Ţărilor Române aveau mare căutare printre
negustorii străini. Ceara şi mierea de albine aveau căutare în străinătate,
peştele cu gust deosebit impresiona prin ieftinătate pe străini, iar carnea şi
blănurile animalelor sălbatice aveau preţ bun pe pieţele străine.
Ţăranii dependenţi nu aveau pământ în proprietate ci numai
folosinţă asupra unor terenuri agricole. Loturile de pământ aflate în
folosinţa ţăranilor dependenţi se numeau delniţe. Ei lucrau pe domenii
laice sau bisericeşti. În Ţara Românească ţăranii aserviţi se numeau
rumâni.
Rumânii aserviţi domnului, boierului, clerului se obligau faţă de
stăpân să presteze renta, care era: în produse (dijma), în muncă şi în bani.

1
Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, Editura Academiei, Bucureşti, 1956, p. 61
120
Dijma reprezenta 1/10 sau 1/9 din producţia agricolă sau animalieră
obţinută. Renta în muncă însemna participarea ţăranilor la muncile
agricole pe proprietatea stăpânului. Obligaţia în bani, censul, a căpătat o
însemnătate din ce în ce mai mare, începând cu secolul XVII.
Orăşenimea - era mai puţin numeroasă în Ţara Românească cu
toate că, începând din secolul XVII ea a început să crească. În oraşe,
locuitorii cu răspunderi economice, administrative şi judiciare formau
patriciatul orăşenesc.
Meşteşugarii erau organizaţi în bresle, care aveau obligaţia de a
participa la apărarea oraşului. De bună seamă că în conducerea breslelor
erau aleşi meşteri bogaţi, cu o pregătire profesională deosebită, care se
bucurau de autoritate în faţa oamenilor lor. Având la dispoziţie bunuri
imobile şi băneşti, sfatul breslei putea să dirijeze întreaga activitate a
asociaţiei respective. Astfel, cei care se abăteau cât de cât de la normele
privind angajarea ucenicilor sau a lucrătorilor, de la sistemul de
achiziţionare a materiei prime sau a vânzării mărfurilor erau aspru
pedepsiţi. De asemenea, fiecare membru al breslei avea obligaţia de a
contribui la bugetul acesteia prin cote fixe, iar conducerii îi revenea
obligaţia de a-i apăra pe membrii asociaţiei de concurenţa meşteşugarilor
neasociaţi.
Stimulând activitatea meşteşugărească şi comerţul, breslele
oglindesc în bună măsură înflorirea economiei feudale de la mijlocul
veacului XVII. Pe lângă vechile meşteşuguri apar şi altele noi care
trebuiau să acopere prin produsele lor, în bună măsură, necesităţile mereu
crescute ale societăţii în dezvoltare. Dacă însă n-ar fi existat măsurile de
îngrădire din partea feudalilor autohtoni şi politica de monopol dusă de
negustorii din Imperiul Otoman, desigur că s-ar fi obţinut o creştere
considerabilă a producţiei.
Mulţi călători străini sunt nedumeriţi de contrastul dintre bogăţiile
naturale ale ţării şi slaba lor exploatare. Răspunsul la această problemă îl
dă în valoroasa sa lucrare “Descrierea Moldovei” D. Cantemir şi anume:
“teama de turci”1.
Aşa se explică cum exploatarea unor minereuri, inaugurată pe
scară destul de mare de Mircea cel Bătrân, a fost părăsită şi apoi reluată
abia în vremea lui M. Basarab, deci după mai bine de două secole.
Din însemnările cumnatului domnitorului Matei Basarab, Udrişte
Năsturel, aflăm că la mijlocul secolului XVII se exploatau în cantităţi
mari fierul, sarea, aurul, păcura, o piatră specială pentru zidirea

1
Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldavie, Editura Tineretului, Bucureşti, 1977, p. 66
121
bisericilor, mănăstirilor şi palatelor boiereşti şi domneşti, potasa ce
folosea la fabricarea săpunului etc.
Negustorii erau numeroşi, beneficiind de anumite înlesniri în
desfăşurarea schimbului de produse. Exista în Ţările Române o veche
tradiţie a schimbului de mărfuri care se desfăşura atât în interiorul ţării, de
la o moşie la alta, cât şi cu ţările vecine. Privilegiile comerciale acordate
negustorilor lioveni sau braşoveni încă din vremea primilor domni români
confirmă pe de o parte marile bogăţii naturale existente aici, iar pe de alta
schimbul activ de produse. Pe măsură ce societatea românească s-a
dezvoltat şi meşteşugurile au cunoscut progrese, a înflorit şi comerţul.
Pe lângă produsele realizate în gospodăriile ţărăneşti sau feudale,
care abundau pe pieţe, şi anume: vite, păsări, fructe, lână, brânzeturi,
miere, vin, cereale, se întâlnesc în comerţ nenumărate produse
meşteşugăreşti, operă a meşterilor autohtoni, sau de multe ori provenite
din afara hotarelor ţării prin negustori străini sau români.
În ciuda abuzurilor şi restricţiilor impuse de feudalii laici sau
bisericeşti, care nu vedeau cu ochi buni întărirea meşteşugarilor şi a
negustorilor, numărul prăvăliilor aparţinând celor din urmă creştea
simţitor. Călătorii străini vorbeau despre varietatea şi bogăţia târgurilor şi
bâlciurilor unde se întâlneau “mulţi negustori turci, greci, armeni,
români”. În oraşe mai locuiau şi alte categorii sociale: slujbaşi, servitori,
medici, profesori, preoţi, scribi sau diaci de cancelarie, jurişti, liber
profesionişti.
Împrejurările tulburi, nesiguranţa zilei de mâine, exploatarea
crescută a populaţiei determină adesea pe ţărani şi sărăcimea oraşelor să
se răscoale. Miron Costin povesteşte cum în primele decenii ale secolului
XVII unul dintre boierii mari este făcut fărâme de mulţimea întărâtată1.
Alături de ţărani şi târgoveţi se răsculau uneori şi corpuri de oaste,
cum s-a întâmplat spre sfârşitul domniei lui Matei Basarab, când seimenii
şi dărăbanii dau semnalul unor nemulţumiri populare mai vechi mai
adânci. Seimenii şi dărăbanii, lefegii recrutaţi din rândurile străinilor, mai
ales sârbi, dar şi dintre localnici, aveau un rol hotărâtor în vreme de
război, formând grosul armatei de pedestraşi. Ei s-au răsculat în ultimii
ani ai domniei lui Matei Basarab, declarându-se nemulţumiţi că domnul
nu-şi respectase făgăduiala de a le plăti leafa pe două luni dacă vor
învinge pe Vasile Lupu.
Cauza imediată era, după cum rezultă din cronici şi din alte
documente, neplata făgăduită. Din studierea situaţiei reale, rezultă că
1
Miron Costin, op. cit., p. 72; vezi şi Cezar Avram, Dinică Ciobotea, Virgil Joiţa ş.a.,
Istoria comerţului în sud-vestul României, Craiova, 1999, passim
122
mişcarea seimenilor şi dărăbanilor este rezultatul unor adânci nemulţumiri
ale păturilor populare-orăşeneşti şi ţărăneşti. Oglindirea pe larg a răscoalei
oştirii ţării în cronicile muntene, transilvănene şi în cea a lui Miron Costin
ne permite să urmărim evenimentul într-un context mai larg. Rădăcinile
răscoalei se găsesc în starea social-economică. În vremea domniei lui
Matei Basarab se înăspreşte mult exploatarea ţărănimii şi a orăşenimii.
Această exploatare se concretiza în mărirea excesivă a sarcinilor fiscale
determinată nu numai de dublarea tributului faţă de turci, ci şi de lăcomia
boierilor şi a domnitorului.
Prin noul sistem de impuneri introdus de Matei Basarab, toţi
locuitorii ţării erau supuşi dărilor. După unele calcule, dările pe o
gospodărie variau între 5 şi 27 galbeni anual pe o gospodărie ţărănească,
cu o medie de 8 galbeni şi 82 aspri. Această sumă (8 galbeni şi 82 aspri)
echivala cu preţul a doi boi şi un porc, sau cu preţul a nouă porci şi o
vadră de vin! O gospodărie ţărănească nu putea plăti uşor o asemenea
sumă, ţinând seama că la aceasta se adăugau dările cunoscute: dijma,
gorştina şi vinăriciul1.
Ne vom face o idee şi mai precisă asupra excesivei exploatări
fiscale a ţării dacă vom aminti că birul pe un sat era în medie de 200
galbeni anual, în condiţiile în care preţul mediu al unui asemenea sat nu
depăşea 450 de galbeni2.
Deoarece mulţi ţărani nu-şi puteau plăti dările, ei îşi vor pierde
pământurile şi libertatea. Sate întregi cu ocinele lor cu tot, cad în rumânie.
Se înrăutăţeşte astfel sensibil starea socială a ţărănimii, se nasc mari
nemulţumiri. Faptul apare evident în vremea domniei lui Constantin
Şerban, care recunoaşte că Matei Basarab “un om tare şi puternic… au
cotropit multe sate cu silnicie şi fără dreptate”. De aceea, noul domnitor,
este nevoit, spre potolirea spiritelor, să ia unele măsuri, iar anumite sate
sunt răscumpărate3.
Prin politica sa fiscală, domnitorul şi boierii adunau averi
considerabile. După mărturiile scriitorului Paul din Alep, Matei Basarab
ar fi strâns o avere fabuloasă. El spunea că” bogăţiile rămase de la
răposatul domnitor erau foarte mari, fiind îngrămădite în nişte case zidite
din piatră, tencuite de la temelii până la acoperiş”. Nu este de mirare că
urmaşul său la tronul Ţării Româneşti, Constantin Şerban, punând mâna

1
Gh. Popescu, P. Grigoriu, op. cit., p. 55
2
Ibidem
3
Ibidem, p. 69
123
pe aceste averi, a putut plăti pentru acapararea domniei suma foarte mare
de un milion de lei1.
Fiscalitatea excesivă din vremea lui Matei Basarab nu putea să nu
atingă şi oştirea, mai ales pe dărăbanii de ţară, adică autohtoni, care astfel
îşi arată pe faţă nemulţumirea.
Răscoala seimenilor şi dorobanţilor, cea mai mare ridicare a
maselor împotriva regimului feudal din secolul XVII, a zguduit Ţara
Românească vreme de doi ani. Ea s-a extins şi în Moldova, seimenii lui
Gheorghe Ştefan răsculându-se în două rânduri.
Marele istoric Nicolae Iorga a sesizat participarea ţăranilor la
răscoală, caracterul popular al acestei mişcări.
Cu toate aceste minusuri, astăzi, la scurgerea a trei secole şi
jumătate, când privim comparativ înfăptuirile înaintaşilor, desprindem cu
uşurinţă că domniile lui Matei Basarab şi Vasile Lupu au însemnat o
adevărată epocă în istoria poporului român.

SOCIAL STRUCTURES DURING THE REIGN OF MATEI

BASARAB

Abstract

The author tries to determine the causes of the social conflicts

during the longest reigns from Wallahia and Moldavia, the ones of Matei
Basarab and Vasile Lupu.

1
Ibidem
124
RECEPTAREA NORMELOR DE DREPT SUCCESORAL ROMAN
ÎN PRAVILA MARE A LUI MATEI BASARAB

TEODOR SÂMBRIAN

1. Premisele receptării dreptului roman în codul Îndreptarea

legii
Receptarea dreptului roman este legată de cunoaşterea limbii latine
şi de existenţa unui învăţământ juridic. Ambele condiţii erau îndeplinite în
Ţara Românească la jumătatea secolului al XVII-lea când, sub domnia lui
Matei Basarab, a fost înfiinţată Şcoala greacă şi latină de la Târgovişte1.
Iniţiată de doi cărturari greci cu instrucţie romană şi bizantină, Pantelimon
Ligaridis şi Ignatie Petriţis, şcoala şi-a desfăşurat activitatea între 1646 şi
până în preajma tipăririi în 1652 a Îndreptării legii, sau a Pravilei Mari
cum a mai fost numită pentru a o deosebi de Pravila Mică de la Govora,
fiind organizată după sistemul colegiilor iezuite (aşa-numitul Ratio adque
institutio studiorum Societatis Iesu): primii trei ani erau consacraţi
gramaticii latine şi greceşti, în timp ce în ultimii doi ani se preda la un
nivel superior retorica. Într-o scrisoare trimisă la Roma la 12 august 1650
Ligaridis afirma categoric că ţine de la sosirea în Ţara Românească, “de
patru ani”, catedrele de retorică şi de logică în limbile greacă şi latină la o
grupă compusă din 12 tineri aparţinând celor mai mari familii boiereşti
din ţară (“per spatio di quattro anni m'affaticai insegnando a duodeci
giovanni, Rhetorica e Logica in lingua greca e latina, che realmente sono
i primi di questo paese...”)2. Întrucât cursul de retorică presupunea
comentarii din Codul Theodosian şi din Codul lui Iustinian, programa de
învăţământ includea implicit şi studiul dreptului roman.
Prezenţa erudiţilor profesori la Târgovişte a fost determinantă
pentru receptarea dreptului romano-bizantin în primul cod laic al Ţării
Româneşti. Daniil Andrian Panonianul, autorul codului şi unul dintre
elevii celor doi, mărturiseşte în nota ce însoţeşte lucrarea că şi-a luat
sarcina de a realiza această operă la îndemnul lui “chir Ignatie Petriţi şi a
lui Panteleimon Ligaridi, dascali desăvârşit amândoi de la Hio, vestiţi şi
foarte iscusiţi întru toată dumnezeiasca scriptură”3. Rolul celor doi
profesori în realizarea codului este arătat şi în predoslovia mitropolitului

1
V. Papacostea. Originile învăţământului superior în Ţara Românească, în vol.
Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică, Bucureşti, 1983, p. 259-282
2
Gh. Călinescu, Altre notizie sui missionari catolici nei paesi romeni, în Diplomatarium
Italicum, vol. II, 1930, p. 396, apud V. Papacostea, op. cit., p. 278
3
Îndreptarea legii, Editura Pelerinul român, Oradea, 2002, p. 46
125
Ştefan care, fără să le indice numele, se referă în mod evident la ei atunci
când îi menţionează alături de Matei Basarab şi de patriarhul
Ierusalimului în rândurile personalităţilor care au contribuit la apariţia
celei mai importante opere juridice a evului mediu românesc: “Şi aşa cu
multă userdie şi îndemnare o am scos de întunearic la lumină; şi, cu buna
voie a luminatului şi blagocestivului mieu domn, Io Mathei voevod
Basarab, şi cu tot sfatul măriei sale, cu blagoslovenia părintelui mieu,
Paisie, patriarhul Ierusalimului, şi cu îndemnarea a doi fraţi iubitori de
Dumnezeu şi tocma slujitori ai oblastiei smereniei noastre, tipăritu-s-au,
ca să fie de folosul tuturor de obşte, ca o grădină plină de flori
mirositoare ale raiului, sau ca un vistiariu de obşte besearicii”1.
În aceeaşi predoslovie, referindu-se la conţinutul codului,
mitropolitul Ştefan arată în mod clar că s-a recurs la receptarea dreptului
romano-bizantin, adică a “pravilelor împărăteşti”: “De acia am gândit şi
am socotit şi pentru Pravila împărătească, că va fi şi aceaia de treabă
aceşti oblastii2 şi micşoare ţări ...”3. Este motivul pentru care, pe lângă
normele dreptului canonic extrase din învăţăturile sfinţilor părinţi ai
bisericii, în cod au fost reproduse şi dispoziţii de drept roman “pentru că
şi eale le-am socotit a fi ca un ajutoriu celorlalte; pentru aceia le-am lipit
lângă dânsele4”. După modelul Digestelor lui Iustinian (cartea I, titlul al
doilea De origine iuris ...), în predoslovie se face un scurt istoric al
originii legilor romano-bizantine, începând cu Legea celor XII Table,
continuând cu Digestele, Instituţiile, Codul şi Novelele lui Iustinian, până
la Bazilicalele împăratului bizantin Leon al VI-lea Filosoful. Iată câteva
exemple care demonstrează că şi în predoslovia mitropolitului Ştefan au
fost receptate unele noţiuni introductive din Digestele lui Iustinian:

1
Îndreptarea legii, p. 57
2
suverane
3
Îndreptarea legii, p. 51
4
Îndreptarea legii, p. 53
126
Digestele lui Iustinian Predoslovia mitropolitului Ştefan
Necessarium itaque nobis videtur Cade-se a şti şi de Pravilele
ipsius iuris originem atque împărăteşti, de unde s-a ijderit2 şi
1
processum demonstrare . (“Ni se eale.
pare, aşadar, a arăta însăşi originea şi
dezvoltarea dreptului”)
Et quidem initio civitatis nostrae Iară righii4 carii tocmea5 cetăţeanii ...
populus sine lege certa, sine iure ei cum socotiia aşa tocmia şi
certo primum agere instituit îndrepta pe cetăţeni, că încă nu era
omniaque manu a regibus legea scrisă.
3
gubernabantur . (“Într-adevăr, la
începuturile Romei poporul nostru a
hotărât mai întâi să trăiască fără o
lege anume, fără un drept anume şi
toate erau guvernate de puterea
regilor”).
Exactis deinde regibus consules Iar când fu într-a 68 de olimbiade8,
constituti sunt duo6. (“După atunce căzură asupra împărăţiei
alungarea regilor au fost numiţi doi puterea oamenilor celor de afară şi
consuli”). aşa goniră pe righii de mijloc şi
Exactis deinde regibus ... iterumque puseră oblăduirea9 a ipaţilor10, şi
coepit populus Romanus incerto atunce nărodul Rimului11 se îndrepta
magis iure et consuetudine ... idque cu o lege, sau mai vârtos, cum am
prope viginti annis passus est7. zice, cu un obiceiu rău, fără de
(“Alungaţi apoi regii ... poporul tocmeală. Iară aşa, până nu se
roman a început din nou să se împluse12 20 de ani ...; în toţi anii
conducă mai mult după un drept alegea nărodul tot 2 bărbaţi de bună
nesigur şi după obicei ...; şi a rudă să fie de-a tocmirea13 lucrurilor
1
Pomponius, libro singulari enchiridii, Iustiniani Digestae (abreviat în continuare Dig.),
1, 2, 2, pr.
2
de unde îşi au originea
3
Idem, op. cit., Dig., 1, 2, 2, 1
4
regii
5
alegeau
6
Idem, Dig., 1, 2, 2, 16
7
Idem, Dig., 1, 2, 2, 3
8
Anul 509 î. Hr.
9
conducerea, administrarea
10
consulilor
11
poporul roman
12
împlinise
13
administrarea
127
suportat această stare pentru aproape cetăţeşti1 şi voiniceşti2, şi le punea
douăzeci de ani”). numele ipaţi.
Postea ne diutius hoc fieret, placuit ... iară nărodul alease 10 bărbaţi şi
publica auctoritate decem constitui pre dânşii oblăduia5 Appie Claudie,
viros, per quos peterentur leges a şi aşa porunciră lor să facă legi. Iară
Graecis civitatibus et civitas ei adunară obiceaiurile cele ce era
fundaretur legibus; quas in tabulas pre lege ale rimleanilor6, carele era
eboreas perscriptas pro rostris risipite, şi mai alcătuiră multe şi de
compusuerunt ...; et ita ex accedenti în legea ellinilor7 de la Athina ... Şi
appellatae sunt leges duodecim aşa alcătuiră 12 cărţi de la aceştea.
tabularum3. (“Apoi, pentru că
situaţia aceasta să nu dăinuie mult
timp, poporul a hotărât să fie
învestiţi cu autoritate publică zece
bărbaţi, prin a căror activitate să se
caute legi în oraşele greceşti şi ca
oraşul Roma să se bazeze pe legi;
scrise pe tăbliţe de fildeş, le-au
expus în For ... şi astfel au fost
numite legile celor douăsprezece
table”) ... Appius Claudius unus ex
decemviris, cuius maximum
consilium in duodecim tabulis
scribendis fuit4. (“Appius Claudius a
fost unul dintre cei zece bărbaţi a
cărui autoritate a fost foarte mare în
redactarea celor douăsprezece
table”).

Compararea textelor de drept privat din codul lui Matei Basarab

cu cele din Corpus iuris civilis relevă receptarea masivă a dreptului
roman, în special a celui iustinianeu. În acest studiu ne propunem să
prezentăm numai aspectele care privesc receptarea normelor juridice
romane în materia dreptului succesoral.
1
civile
2
militare
3
Idem, Dig., 1, 2, 2, 4
4
Idem, Dig., 1, 2, 2, 36
5
îi conducea
6
romanilor
7
grecilor
128
 2. Clasele de moştenitori legitimi
În urma reformei întreprinsă de împăratul Iustinian prin novela
118 din anul 543 şi novela 127 din anul 548, rudenia de sânge cu
defunctul a devenit principalul criteriu al succesiunii ab intestat în dreptul
roman. În cadrul acestui sistem ordinea chemării la succesiune a fost
stabilită, în primul rând, în funcţie de felul rudeniei (descendenţi,
ascendenţi, colaterali) şi, în al doilea rând, în funcţie de proximitatea
gradelor de rudenie, ceea ce determina, de exemplu, ca un strănepot
(descendent de gradul al treilea) să excludă de la moştenire pe părinţii
(ascendenţi de gradul întâi) sau pe fraţii defunctului (colaterali de gradul
al doilea). Conform acestor principii, rudele de sânge, precum şi cele
asimilate acestora ca urmare a adopţiei, au fost incluse în patru clase de
moştenitori legitimi sau ab intestat. Din prima clasă făceau parte
descendenţii, indiferent de sex, care, în raport de gradul de proximitate cu
defunctul, moşteneau în următoarea ordine: mai întâi, fii şi fiicele, în lipsa
lor nepoţii şi nepoatele, apoi strănepoţii şi strănepoatele ş.a.m.d. În cazul
descendenţilor de gradul al doilea sau mai mult (nepoţi, strănepoţi
ş.a.m.d.) s-a admis moştenirea prin reprezentare, caz în care, de exemplu,
nepoţii şi nepoatele de pe urma unui fiu predecedat erau chemaţi la
moştenire în concurs cu unchiul lor, moştenind pe tulpină, adică împărţind
între ei partea care i s-ar fi cuvenit tatălui.
Acest sistem a fost preluat integral în codul lui Matei Basarab din
anul 1652, Îndreptarea legii.

Dreptul roman Îndreptarea legii

Itaque si descendentem habeat Copiii, au parte bărbătească, au
is, qui intestatus moritur, muerească, aceaia să preţuiesc1 să
cuiuscunque sexus aut gradus, sive moştenească pre părinţii1 lor şi pre
ex masculorum, sive ex feminarum mumăni1; iară nice moşii1 lor şi nice
progenie descendat, et sive sui iuris, fraţii tătâne-său1 nu pot să
sive sub potestate sit, ille omnibus moştenească pre acel tată al lor ce au
ascendentibus quique a latere sunt murit, ce numai acei copii ai lui1.
cognatis praeponatur1. (Aşadar, Însă de va muri moşul şi-i va
1
Novela (abreviat în continuare Nov.) 118, cap. 1 ab initio
1
Sunt preferaţi
1
Taţii
1
Mame
1
Bunicii, respectiv ascendenţii
1
Rudele colaterale
1
Glava (abreviat în continuare gl.) 273, zaceala (abreviat în continuare zac.) 1
129
dacă cineva care moare fără rămânea fecior, de-acia va avea şi
testament, are vreun descendent de nepoţi de la un fecior al lui ce va fi
orice natură sau grad, fie de sex murit, atunce întră nepoţii în locul
bărbătesc, fie de sex femeiesc, fie sui tatălui lor şi împart avuţia moşu-său
iuris, fie sub putere paternă, el va fi împreună cu unchiul, fratele tătâne-
preferat să moştenească tuturor său, tocma în doao; şi ia unchiul lor,
ascendenţilor şi tuturor cognaţilor adecă fratele tatălui lor jumătate, iară
colaterali). acei copii, ori de vor fi parte
... si quem ex his descendentibus bărbătească, ori muerească, sau mici
liberis relictis mori contigerit, filii sau mari, iau şi ei ceaialaltă
eius aut filiae, aut reliqui jumătate, şi unchiul n-are nice o
descendentes, in parentis sui locum preţuială mai mult decât nepoţeii lui,
succedant, sive sub potestate adecă decât copiii frăţâne-său carele
defuncti, sive sui iuris inveniantur, et au murit8.
tantam ex hereditate defuncti partem
capiant, quotquot sint, quantam
parens ipsorum, si superstes esset,
accepisset, quam successionem in
stirpes antiquitas vocavit. In hoc
enim ordine gradum requiri
nolumus, sed ut cum filiis et filiabus
nepotes ex praemortuo filio vel filia
vocentur, sancimus, nulla differentia
facienda inter masculos et feminas,
eosve, qui ex masculorum aut
feminarum progenie descendant,
sive sub potestate, sive sui iuris sint1
(... dacă însă unul dintre descendenţi
va muri, lăsând fii sau fiice ori alţi
descendenţi, aceşti descendenţi vin
la moştenire în locul părintelui lor,
fie că se aflau sub puterea
defunctului, fie că erau sui iuris, şi
vor primi, oricâţi vor fi la număr,
numai acea parte din moştenirea
defunctului pe care ar fi primit-o
părintele lor dacă ar fi supravieţuit,
respectiv ceea ce în trecut s-a numit
1
Nov. 118, cap. 1 in fine
8
Gl. 273, zac. 2
130
moştenirea pe tulpină. Într-adevăr,
nu vrem ca în acestă clasă de
moştenitori să se cerceteze gradele
de rudenie, ci hotărâm ca împreună
cu fiii şi fiicele să fie chemaţi la
moştenire nepoţii născuţi din fiul sau
fiica ce a predecedat, nefăcându-se
nici o deosebire între bărbaţi şi
femei, fie că descind pe linie
masculină sau pe linie feminină, fie
că se află sub putere părintească, ori
ar fi sui iuris).

Dreptul iustinianeu a menţinut şi străvechiul ius postliminii în

conformitate cu care cetăţeanul roman reîntors din sclavia în care se aflase
ca prizonier al unui stat străin redobândea, de îndată ce trecea hotarul
statului roman (postliminio), toate drepturile pe care le avusese anterior
căderii sale în sclavie1, inclusiv drepturile succesorale. Această dispoziţie
se regăseşte în glava 280 din Îndreptarea legii.

Interdum autem, licet in ... de va hi neştine să hie fost rob,

potestate mortis tempore suus heres acela, câţi ani de-ar face când se va
non fuit, tamen suus heres parenti întoarce, atunce-şi va lua moştenirea,
efficitur, veluti si ab hostibus quis oriunde va hi, fără de nice o
reversus fuerit post mortem patris încurmezişare3
sui2 (Se poate însă întâmpla ca un
copil, deşi nu a avut calitatea de
moştenitor în momentul morţii
părintelui, totuşi este făcut
moştenitor al părintelui său, ca de
exemplu, dacă se va fi întors din
sclavia în care se aflase ca prizonier
într-o altă ţară după moartea tatălui
său).

Dacă nu există descendenţi, următoarea clasă de moştenitori,

potrivit novelei 118, este formată din ascendenţii decedatului (părinţi,

1
Iustiniani Institutiones (abreviat în continuare Inst.), 1, 12, 5
2
Inst. 3, 1, 4
3
Gl. 280, zac. 1, in fine
131
bunici, străbunici ş.a.m.d.), precum şi din aşa-numiţii colaterali foarte
privilegiaţi, respectiv fraţi şi surori născuţi din acelaşi tată şi din aceeaşi
mamă (cunoscuţi şi sub numele de fraţi germani sau fraţi buni1) precum şi
copiii acestor fraţi (adică nepoţii şi nepoatele de frate sau de soră ai
decedatului) în cazul fraţilor predecedaţi. Aceşti nepoţi veneau la
moştenire prin reprezentare, în concurs cu fraţii germani ai decedatului,
împărţind partea care s-ar fi cuvenit tatălui sau mamei lor, dacă i-ar fi
supravieţuit defunctului care lăsase moştenirea. Ei îi excludeau de la
moştenire pe fraţii cosanguini (adică fraţi sau surori cu defunctul numai
după tată) şi pe cei uterini (adică fraţi sau surori cu defunctul numai după
mamă2), dar, la rândul lor erau excluşi de la moştenire dacă veneau în
concurs atât cu fraţii germani, cât şi cu ascendenţii defunctului3. Prin
novela 127 s-a stabilit însă că dreptul de reprezentare al copiilor unui frate
german subzistă şi atunci când vin în concurs cu alţi fraţi germani, precum
şi cu ascendenţi ai defunctului4.
Rudele care în dreptul iustinianeu formează a doua clasă de
moştenitori legitimi, în Îndreptarea legii sunt incluse în două clase
distincte, şi anume, după descendenţi urmează a doua clasă de moştenitori
legitimi alcătuită din aşa-numiţii ascendenţi privilegiaţi, respectiv din
părinţii decedatului şi apoi a treia clasă care include pe ceilalţi ascendenţi
(bunici), precum şi pe fraţii germani şi copiii fraţilor germani predecedaţi
care, ca şi în dreptul roman, vin la moştenire prin reprezentare:

Si igitur defunctus De va muri fecior sau fată şi va

descendentes quidem non relinquat trăi tată-său şi mumă-sa, atunce orice
heredes, pater autem, aut mater, aut va avea cel ce au murit, părinţii lui îl
alii parentes ei supersint, omnibus moştenesc. Şi iară, de va avea fraţi şi
ex latere cognatis hos praeponi surori, atunce acei fraţi ai lui n-au
sancimus, exceptis solis fratribus ex nice o voe să ceară de în moştenirea
utroque parente coniunctis defuncto, fratelui lor de la acel tată şi de la
sicut per subsequentia declarabitur5. acea mumă, ce numai părinţii lui îl
(Dacă defunctul nu lasă descendenţi, moştenesc, cum am zis6.
ci pe tată sau pe mamă sau alţi
1
În dreptul iustinianeu fraţii germani sunt desemnaţi prin cuvintele ex utroque parente
coniuncti.
2
În dreptul iustinianeu fraţii cosanguini şi uterini erau desemnaţi prin cuvintele ex uno
parente coniuncti, sive per patrem solum, sive per matrem.
3
Nov. 118, cap. 3
4
Nov. 127, cap. 1
5
Nov. 118, cap. 2, ab initio
6
Gl. 274, teza I
132
ascendenţi, decidem ca aceştia să fie
preferaţi tuturor rudelor colaterale,
cu excepţia fraţilor germani ai
defunctului, aşa cum se va arăta în
cele ce urmează).
Si autem plurimi ascendentium
vivunt, hos praeponi iubemus, qui
proximi gradu reperiuntur, masculos
et feminas, sive paterni, sive materni
sint. Si autem eundem habent
gradum, ex aequo inter eos hereditas
diviatur, ut medietatem quidem
accipiant omnes a patre
ascendentes, quanticunque fuerint,
medietatem vero reliquam a matre
ascendentes, quantoscunque eos
inveniri contigerit. (Dacă însă
supravieţuiesc mai mulţi ascendenţi,
poruncim ca dintre aceştia să fie
preferaţi cei care se află în gradul de
rudenie cel mai apropiat, bărbaţi şi
femei, fie pe linie paternă, fie pe
linie maternă. Dar dacă au acelaşi
grad, vor împărţi moştenirea în mod
egal între ei, astfel încât jumătate să
revină ascendenţilor pe linie paternă,
oricâţi vor fi la număr, iar jumătate
să rămână ascendenţilor pe linie
maternă, oricâţi vor fi la număr.)
Si vero cum ascendentibus Iară de nu va avea părinţi acel mort
inveniantur fratres aut sorores ex şi va avea moş şi moaşă, atunce
utrisque parentibus coniuncti aceaia-l moştenesc de împreună,
defuncto, cum proximis gradu adecă moşu-său şi moaşe-sa şi fraţii
ascendentibus vocabuntur, si et şi surorile. Iară de nu va avea moş,
pater aut mater fuerint, dividenda nice moaşă, atunce-l moştenesc
inter eos quippe hereditate fraţii-şi şi surorile-i carii sânt de într-
secundum personarum numerum, uti un tată şi o mumă1.
et ascendentium et fratrum singuli

133
aequalem habeant portionem1; (Iar
dacă vor rămâne împreună cu
ascendenţii fraţi sau surori germani
cu defunctul, aceştia vor fi chemaţi
la moştenire alături de ascendenţii
cei mai apropiaţi în grad, şi dacă
supravieţuiesc tatăl şi mama, desigur
că trebuie să împartă moştenirea
între ei după numărul persoanelor,
astfel încât ascendenţii şi fraţii să
aibă fiecare câte o parte egală.)
Si autem defuncto fratres
fuerint, et alterius fratris aut sororis
praemortuorum filii, vocabuntur ad
hereditatem isti cum de patre et
matre thiis masculis et feminis, et
quanticunque fuerint, tantam ex
hereditate percipient portionem,
quantam eorum parens futurus erat
accipere, si superstes esset2. (Dacă
defunctul a lăsat fraţi şi copii de pe
urma altor fraţi sau surori care
predecedaseră, aceştia vor fi chemaţi
la moştenire în concurs cu unchii şi
mătuşile pe linie paternă sau maternă
şi, oricât de mulţi ar fi, vor primi din
moştenire acea parte pe care ar fi
primit-o părintele lor dacă ar fi
supravieţuit).
… sancimus, ut, si quis moriens
reliquerit ascendentium aliquem, et
fratres, qui possint cum parentibus
vocari, et alterius praemortui fratris
filios, cum ascendentibus et fratribus
vocentur etiam praemortui fratris
filii, et tantam accipiant portionem,
quantam futurus erat eorum pater

1
Gl. 274, teza a II-a
1
Nov. 118, cap. 2
2
Nov. 118, cap. 3
134
accipere, si viveret1. (hotărâm ca în
cazul în care cel ce a decedat a lăsat
ascendenţi şi fraţi, precum şi fii ai
unui alt frate predecedat, chiar şi fiii
acestui frate predecedat să fie
chemaţi la moştenire în concurs cu
ascendenţii şi fraţii şi să primească
numai acea parte din moştenire cât ar
fi primit tatăl lor dacă ar fi trăit).
Unde consequens est, ut, si forte De va muri neştine şi-i va rămânea
praemortuus frater, cuius filii vivunt, un frate de altă mumă, sau de alt tată,
per utrumque parentem nunc şi va rămânea şi frăţine-său copii de
defunctae personae iungebatur, un tată şi de o mumă, adecă nepoţii
superstites autem fratres per patrem lui, copiii frăţine-său de un tată şi o
solum forsan aut matrem ei mumă, adică ai frăţine-său carii sânt
iungebantur, praeponantur istius de un tată şi o mumă, atunce acei
filii propriis thiis ...3 (De unde copii să preţuesc4 să-l moştenească,
rezultă că dacă s-a întâmplat să iară nu altcineva5.
rămână fii ai unui frate german cu
persoana defunctului, aceşti fii vor fi
preferaţi la moştenire, excluzându-i
pe fraţii consanguini sau uterini).

Reglementarea următoarelor clase de moştenitori legitimi,

respectiv cea a colateralilor privilegiaţi (alcătuită din fraţi cosanguini şi
uterini) şi cea a colateralilor ordinari (alcătuită din celelalte rude
colaterale) este cvasiidentică în dreptul iustinianeu şi în Codul lui Matei
Basarab, singura deosebire fiind aceea că pravila munteană stabileşte
limita vocaţiei succesorale în cazul rudelor colaterale până la gradul al
optulea:

His autem non existentibus, in Iară de nu va avea fraţi de un

secundo ordine illos fratres ad tată şi de o mumă şi va avea alt frate
hereditatem vocamus, qui ex uno carele va fi de un tată şi doao
parenti coniuncti sunt defuncto, sive mumăni, atunce-l moşteneşte frate-

1
Nov. 127, cap. 1
3
Nov. 118, cap. 3
4
Sunt preferaţi
5
Gl. 275, zac. 1
135
per patrem solum, sive per matrem1.
(Iară dacă nu există moştenitori din
primele două clase, în următoarea
clasă chemăm la moştenire pe cei
care sunt fraţi cu defunctul fie numai
după tată, fie numai după mamă).
Si defunctus neque fratres neque
fratrum liberos, ut diximus, omnes
ex latere cognatos ordine ad
hereditatem vocamus secundum
uniuscuiusque gradus
praerogativam, ut propinquiores
gradu reliquis praeponantur. Si
multi eiusdem gradus inveniantur,
pro numero personarum inter eos
hereditas dividatur, id quod leges
nostrae in capita appellant3. (Dacă
defunctul nu a lăsat nici fraţi, nici
descendenţi ai fraţilor, precum am
spus, chemăm la moştenire toate
rudele colaterale în conformitate cu
ordinea fiecărui grad de rudenie,
astfel încât să fie preferate rudele
cele mai apropiate în grad. Dacă se
vor afla mai mulţi de acelaşi grad,
moştenirea se va împărţi între ei în
funcţie de numărul persoanelor,
adică in capita, după cum spun legile
noastre.)
său, carele se chiamă eterothalis (şi
eterothalis să chiamă când sânt doi
fraţi de un tată şi doao mumăni; iară
amfithalis se chiamă cela ce iaste de
un tată şi de o mumă cu fratele lui2).
Când nu sânt fraţii de într-un tată
şi de într-o mumă a lor, atunce câţi
fraţi sânt de un tată şi doao mumâni,
sau de într-o mumă şi doi taţi, aceaia
moştenesc pre fratele lor carele iaste
de într-un tată sau mumă4.
Când va muri neştine şi frate nu
va avea, nice copii ai frăţine-său,
atunce să-i moştenească moştenirea
verii lui carii vor fi întru spiţă mai
aproape; şi de se vor afla mulţi aşa
aproape într-acea spiţă, atunce-l
moştenesc toţi tocma de împreună5.
Că şi rudenia de a opta spiţă,
când nu sânt alţii mai aproape, şi ei
să chiamă întru moştenire, adecă acei
de a opta6.
Iară de nu va fi avut fraţi cela ce
au murit, atunce să-l moştenească
numai rudeniile ceale ce-i vor fi rudă
mai de aproape7.

2. Succesiunea soţului supravieţuitor

În romanistică este controversată chestiunea vocaţiei succesorale a
soţului supravieţuitor după reformele întreprinse de împăratul Iustinian

1
Nov. 118, cap. 3, ab initio
2
Gl. 274, teza a III-a
3
Nov. 118, cap. 3 § 1
4
Gl. 275, zac. 2
5
Gl. 276, zac. 1
6
Gl. 276, zac. 2
7
Gl. 274, teza a IV-a
136
prin novelele 118 şi 1271. Opiniile divergente au fost generate de faptul
că, spre deosebire de alte opere legislative anterioare ale lui Iustinian2,
cele două novele nu vorbesc nimic despre soţul supravieţuitor. Din tăcerea
novelelor unii autori (în rândurile cărora ne-am aflat şi noi) au tras
concluzia că soţul supravieţuitor nu a mai fost inclus în clasele (ordines)
de moştenitori legitimi. Această idee, raportată la tehnica legislativă din
prezent care presupune funcţionarea fără nici o excepţie a principiului
conform căruia actul normativ posterior abrogă implicit actul normativ
posterior ce reglementează acelaşi domeniu, ar părea corectă. De aici,
rezultă că novelele 118 din anul 543 şi 127 din anul 548 fiind posterioare
Instituţiilor, Digestelor şi Codului (promulgate în anii 533 şi 534) au
abrogat implicit dispoziţiile referitoare la succesiunea ab intestato
prevăzute de cele trei lucrări, inclusiv dreptul de moştenire al soţului
supravieţuitor. Raportându-ne însă la o epocă mult mai îndepărtată, aşa
cum este cea de la mijlocul secolului al şaselea în care a fost realizată
opera legislativă a lui Iustinian, trebuie să recunoaştem că nu putem aplica
în toate cazurile principiile pe care astăzi le considerăm elementare. Din
acest punct de vedere, este evident că tehnica de redactare a textelor din
Corpus iuris civilis nu se ridică la nivelul exigenţelor lumii
contemporane. De aceea, opinia potrivit căreia au rămas în vigoare
dispoziţiile care chemau pe soţul supravieţuitor la moştenire în lipsa

1
În sensul că soţul supravieţuitor constituia a cincea clasă de moştenitori legitimi în
dreptul iustinianeu, a se vedea: G. May, Élements de droit romain, treizième édition,
Paris, 1920, p. 568, ad notam; P. F. Girard, Manuel élémentaire de droit romain,
huitième édition, Paris, 1929, p. 303; S. G. Longinescu, Elemente de drept roman, vol.
II, Bucureşti, 1929, p. 806; C. Stoicescu, Curs elementar de drept roman, ediţiunea a III-
a, Bucureşti, 1931, p. 486-487; R. Monier, Manuel élémentaire de droit romain, tome
premier, sixième édition, Paris, 1947, p. 484; V. Hanga, Principiile dreptului privat
roman, Cluj-Napoca, 1989, p. 124; R. Gidro, Oana Mihuţiu, Drept roman, partea I, Cluj-
Napoca, 1996, p. 169; J. Gaudemet, Droit privé romain, deuxième édition, Paris, 2000,
p. 148; V. M. Ciucă, Lecţii de drept roman, vol. IV, Iaşi, 2001, p. 1084; M. Guţan, Drept
privat roman, Sibiu, 2004, p. 202; J. Miquel, Derecho privado romano, Madrid, 1992, p.
407. În sens contrar a se vedea: P. Collinet, A. Giffarad, Précis de droit romain, tome
premier, troisième édition, Paris, 1930, p. 387; V. Hanga, Drept privat roman, Bucureşti,
1971, p. 238; idem, Drept roman, Cluj-Napoca, 1999, p. 229; C. St. Tomulescu, Drept
privat roman, Bucureşti, 1973, p. 212; M. Talamanca, Istituzioni di diritto romano,
Milano, 1990, p. 716; M.V. Jakotă, Dreptul roman, vol. II, Iaşi, 1993, p. 588; Gh. Ciulei
ş.a., Drept roman. Instituţiile dreptului privat roman, Bucureşti, 1995, p. 167; E. Molcuţ,
D. Oancea, Drept roman, Bucureşti, 1993, p. 138; T. Sâmbrian, Drept roman. Principii,
instituţii şi texte celebre, Bucureşti, 1994, p. 95; idem, Drept roman, Craiova, 2001, p.
184; S. Cocoş, Drept roman, Bucureşti, 1998, p. 225; I.M. Anghel, Drept roman,
Bucureşti, 2000, p. 343
2
Inst., 3, 9, 7, Dig., 38, 11 şi Codex repetitae praelectionis (abreviat Cod.), 6, 18, 1
137
rudelor soţului defunct, deşi în novele nu se făcea nici o referire expresă la
soţul supravieţuitor, se impune să fie privită în contextul realităţilor
secolului al şaselea şi nicidecum al celor din epocile modernă şi
contemporană. Nemailuând în considerare argumentul ce ţinea de tehnica
legislativă (singurul, de altfel, în favoarea tezei excluderii soţului
supravieţuitor din clasele de moştenitori legitimi) şi interpretând în mod
sistematic dispoziţiile de drept succesoral din întreaga operă legislativă a
lui Iustinian, se ajunge la concluzia că soţul supravieţuitor a păstrat
calitatea de moştenitor legitim şi după adoptarea novelelor 118 şi 127.
Astfel, din examinarea textului novelei 118, rezultă că scopul acestei
constituţii imperiale a fost să abroge vechile norme care introduseseră o
nedreaptă deosebire între rudele pe linie masculină şi cele pe linie
feminină chemate la moştenirea fără testament (non iuste differentia ab
intestato successionis inter cognatos masculis et feminis)1, motiv pentru
care, după ce sunt stabilite patru clase de moştenitori în care sunt incluse
rudele de sânge indiferent de descendenţa masculină sau feminină, în
capitolul al patrulea se proclamă abrogarea expresă a milenarei rudenii
civile. Cele patru clase de moştenitori legitimi le înlocuiesc pe
anterioarele trei clase (unde liberi, unde legitimi şi unde cognati) din
dreptul pretorian în care continuă să se facă diferenţă între rudele pe linie
masculină şi cele pe linie feminină, între agnaţi şi simplii cognaţi. Or, cum
soţul supravieţuitor, care potrivit dreptului pretorian constituia o clasă
distinctă de moştenitori legitimi (unde vir et uxor), nu era rudă de sânge,
iar reforma întreprinsă de Iustinian s-a limitat numai la modificarea
ordinii chemării la moştenire a rudelor de sânge din cele trei clase de
moştenitori pretorieni, a fost firesc ca în novele să nu se spună nimic
despre soţul supravieţuitor, subînţelegându-se că a rămas în aceeaşi
poziţie în care se afla de multe secole, aşa cum fusese stabilit în dreptul
pretorian, adică cea de moştenitor legitim în lipsa rudelor de sânge ale
defunctului. Mai adăugăm un argument care ţine de interpretarea logică a
dispoziţiilor din dreptul iustinianeu referitoare la succesiunea
extraordinară a văduvei sărace. Potrivit acesteia, dacă văduva săracă,
respectiv soţia măritată fără zestre sau fără să i se fi constituit o donaţie cu
ocazia căsătoriei, avea dreptul la un sfert din moştenire, atunci când venea
în concurs cu cel mult trei moştenitori legitimi, şi la o parte egală cu a
unui moştenitor, când venea în concurs cu cel puţin patru moştenitori
legitimi2, cu atât mai mult (a fortiori) trebuie să fie recunoscută ca
moştenitor în cazul în care defunctul nu a lăsat alte rude de sânge în grad
1
Nov. 118, praefatio
2
Nov. 117, cap. 5
138
succesibil. Per a contrario, ar fi fost absurd ca văduva săracă să aibă
calitatea de moştenitor în concurs cu alţi moştenitori legitimi, inclusiv cu
descendenţii defunctului, şi să nu primească nimic dacă nu ar fi existat alţi
moştenitori legitimi. În sfârşit, din examinarea întregii legislaţii a lui
Iustinian se poate constata atenţia specială, fără precedent în istoria
dreptului roman, manifestată sub influenţa ideilor creştine, faţă de unele
categorii de persoane excluse sau aproape excluse în fapt de la dreptul de
moştenire. Este vorba de copiii naturali şi, respectiv, de văduvele sărace
cărora graţie novelelor 89 din anul 539 şi 117 din anul 542 li s-a constituit
o veritabilă rezervă succesorală. În acelaşi context trebuie menţionate şi
dispoziţiile referitoare la moştenirea pretoriană din Institutiones în care se
arată că nu numai că s-a menţinut clasa de moştenitori unde vir et uxor, ci
a şi fost ridicată între cele zece clase de moştenitori pretorieni de pe locul
al nouălea pe locul al şaselea: “Aliam vero bonorum possessionem, quae
unde vir et uxor appellatur et nono loco inter veteres bonorum
possessiones posita fuerat, et in suo vigore servavimus et altiore loco, id
est sexto, eam posuimus ...”1. (Dar o altă moştenire pretoriană care se
numeşte unde vir et uxor şi care fusese pusă pe locul al nouălea între
vechile moşteniri pretoriene, noi am păstrat-o la forţa sa şi am aşezat-o pe
un loc mai înalt, respectiv pe locul al şaselea). Or, excluderea soţului
supravieţuitor din sistemul succesoral conceput în timpul lui Iustinian ar fi
fost în mod evident un regres şi ar fi contrazis spiritul dreptului succesoral
iustinianeu.
Vocaţia succesorală a soţului supravieţuitor este admisă de Codul
lui Matei Basarab, însă redactarea textelor respective este confuză. Astfel,
mai întâi în glava 274 se prevede că văduva moşteneşte, în lipsa altor rude
ale defunctului soţ, jumătate din avere, cealaltă jumătate revenind, ca
orice bun fără stăpân, domnului ţării: “Iară de nu va avea nice rudenie,
iară muiare va avea, atunce să moştenească acea muiare jumătate de
bucatele celuia ce i-au fost ei odinioară bărbat, iară ceaialaltă jumătate
eale să fie domneşti”2. În schimb glava 276 stabileşte dreptul de moştenire
al soţului supravieţuitor în conformitate cu normele dreptului roman,
dispoziţiile cuprinse în această glavă fiind foarte asemănătoare cu cele ale
Constituţiei din anul 428 a împăraţilor Theodosiu al II-lea şi Valentinian
al III-lea.

1
Inst., 3, 9, 6(7)
2
Gl. 274, in fine
139
 Maritus et uxor ab intestato
invicem sibi in solidum pro antiquo
iure succedant quoties dificit omnis
parentum liberorumve seu
proprinquorum legitima vel
naturalis successio, fisco excluso1.
(Soţul şi soţia, potrivit străvechiului
drept, să moştenească ab intestat
reciproc unul pe altul, excluzându-l
pe împărat, ori de câte ori la o
succesiune legală sau naturală nu
există ascendenţi, descendenţi sau
orice altă rudă).
Când moare omul, sau bărbatul
sau muiarea, şi să nu fie făcut carte2,
şi să n-aibă feciori, nice tată, nice
mumă, nice frate, nice soră, nice altă
rudenie dă pre sânge până la a şasea
spiţă, atunce bărbatul moşteneaşte
pre muiarea lui, sau muiarea pre
bărbatul ei, măcar de vor fi fost şi
puţină vreame însuraţi3.

3. Moştenirea testamentară
Potrivit jurisconsultului Modestinus, “testamentul este hotărârea
îndreptăţită a voinţei noastre despre ceea ce vrea cineva să se facă după
moartea sa” (Testamentum est voluntatis nostrae iusta sententia de eo,
quod quis post mortem suam fieri velit)4. Această definiţie se regăseşte în
cea dată testamentului (numit tocmeala sau cartea) de glava 285 din
Îndreptarea legii: “Tocmeala sau cartea iaste dreapta sfătuire a omului
care va5 să facă la moartea lui ispravă6 întru bucatele lui şi le împarte
cumva”7.
Caracterul revocabil al testamentului, care presupune că testatorul
poate până la sfârşitul vieţii să-şi schimbe oricând intenţia, testamentul
ulterior revocând automat precedentul testament, este relevat atât de
dreptul iustinianeu8, cât şi de codul lui Matei Basarab:
Ambulatoria enim est voluntas Tocmeala şi cartea cea dă pre
defuncti usque ad vitae supremum urmă strică pe cea de întâi10.
exitum9 (voinţa defunctului este de
fapt schimbătoare până în ultima

1
Cod., 6, 18, 1
2
Să nu existe testament, adică o succesiune ab intestat.
3
Gl. 276, zac. 3
4
Modestinus, libro (abreviat în continuare lib.) 2 Pandectarum, Dig., 28, 1, 1
5
Vrea
6
Legat
7
Gl. 285, zac. 1
8
Cod., 6, 23, 21, 5
9
Ulpian, lib. 33 ad Sabinum, Dig., 34, 4, 4
10
Gl. 285, zac. 4
140
clipă a vieţii).

Condiţiile de fond pentru valabilitatea testamentului sunt identice,

şi anume, este necesar ca testatorul să fi împlinit vârsta de 14 ani, în cazul
băieţilor, respectiv 12 ani în cazul fetelor, să nu fie alienat mintal şi să nu
se afle sub puterea părintească, excepţie făcând în ultimul caz cei care
întocmeau testament asupra bunurilor dobândite din activitatea proprie,
fie civilă, fie militară:

Praeterea testamentum facere Cela ce va să facă tocmeală sau

non possunt impuberes, quia nullum carte, aceluia trebuie să-i fie mintea
eorum animi iudicium est; item întreagă şi sănătoasă, iară nu trupul2.
furiosi, quia mente carent1 (De Voinicul3 deaca ca împlea4 14
asemenea, nu pot face testament ani, să facă tocmeală sau carte, iară
impuberii, deoarece capacitatea lor fata deaca va împlea 125.
de judecată este inexistentă, şi la fel
nebunii, fiindcă le lipseşte mintea).
pubertatem in masculis post
quartum decimum annum completum
illico initium accipere disposuimus,
antiquitatis normam in femininis
personis bene positam suo ordine
relinquentes, ut post duodecim
annum completum viripotentes esse
credantur6 (am stabilit ca băieţii să
devină puberi imediat ce încep să
împlinească paisprezece ani,
păstrând în vigoare în privinţa fetelor
străvechea normă după care sunt
considerate a avea capacitate deplină
după împlinirea vârstei de
doisprezece ani).. Şi câştigările se chiamă ceale ce
Praeter hos igitur qui castrense face neştine de în munca lui, adecă
peculium vel quasi castrense habent, de în călătorie sau de în meşterşug

1
Inst., 2, 12, 1
2
Gl. 285, zac. 2
3
Băiatul
4
Împlini
5
Gl. 285, zac. 3
6
Inst., 1, 22, pr.
141
si quis alius filiusfamilias
testamentum fecerit, inutile est, licet
suae potestatis factum decesserit1
(Aşadar, cu excepţia celor care au
câştiguri provenind din activitatea
desfăşurată ca militari (castrense
peculium) sau din alte activităţi
civile (peculium quasi castrense),
testamentul pe care l-ar face orice alt
fiu supus puterii părinteşti
(filiusfamilias) este nul, chiar dacă
fiul ar fi decedat după ce ar fi ieşit de
sub puterea părintească).
sau de în simbrie sau de în voinicei2.
Iară de să va tâmpla să dea părinţii
cătră fecior nişte bucate când
călătoreaşte, sau vor face cheltuială
ca să-l pue la cinste, unde va avea
dobândă, pre aceale el nu poate să
facă carte3, ce numai să le
îndrepteaze cătră dânşii. Iară întru
ceale ce au dobândit el cu a lui trudă
şi nevoe, are puteare sau voe pre
dânsele să facă ce va vrea, adecă să-l
tocmească cumu-i va fi voia4

Pentru valabilitatea testamentului oral este necesară, atât în dreptul

iustinianeu, cât şi în pravila Îndreptarea legii, prezenţa a şapte martori:

Si quis autem voluerit sine Socoteaşte-se tocmeala şi cartea

scriptis ordinare iure civili cea nescrisă, adecă fără de scrisoare,
testamentum, septem testibus când se află împreună şapte mărturii6
adhibitis et sua voluntate coram eis şi vor arăta tocmitul lui sfat7
nuncupata, sciat hoc perfectissimum
testamentum iure civili firmunque
constitutum5 (Dacă însă cineva ar
vrea să-şi facă un testament oral în
conformitate cu dreptul civil, trebuie
să ştie că voinţa sa manifestată în
faţa a şapte martori constituie un
testament absolut complet şi
rezistent după dreptul civil)

Substituirea de moştenitor, constând într-o dispoziţie testamentară

de instituire a unei persoane ca moştenitor în locul alteia în eventualitatea
în care prima persoană instituită nu ar accepta sau nu ar putea să
1
Inst. 2, 12, pr. in fine
2
Serviciul militar
3
Testament
4
Gl. 286, zac. 1
5
Inst., 2, 10, 14
6
Martori
7
Gl. 285, zac. 5, teza I
142
primească moştenirea, numită în Îndreptarea legii pre urmă tocmire, este
reglementată în pravila lui Matei Basarab după modelul substituţiei
vulgare din Instituţiile lui Iustinian:

Potest autem quis in testamento Pre urmă tocmire iaste

suo plures gradus heredum facere,
ut puta, si ille heres non erit, ille
heres esto1. (Cineva poate să
instituie în testamentul său
moştenitori de mai multe grade, ca
de exemplu: “dacă cutare nu va fi
moştenitor, altul să fie moştenitor”).
schimbarea de întru oblăduirea2
moştneanului3 de întâiu întru altă
moştenire; cum am zice, să fie
cutarele moştnean, iară de nu va fi,
să fie altul4.

În sfârşit, dispoziţiile din Îndreptarea legii referitoare la

completarea conţinutului testamentului prin codicil (numit “codichel”,
“răvăşel” sau “catastişel”) sunt toate în concordanţă cu dispoziţiile din
dreptul iustinianeu. Astfel, în pravilă se arată că un codicil se poate
întocmi în urma redactării unui testament, putând să conţină numai date
referitoare la împărţirea bunurilor, spre deosebire de testament unde, pe
lângă astfel de dispoziţii, mai există şi altele prin care testatorul prevede
instituiri şi substituiri de moştenitori sau dezrobiri. De asemenea, ca şi în
dreptul roman, proba codiciliului poate fi făcută cu cinci martori.

Sed cum ante testamentum Codichel sau Răvăşel - De va

factum codicilli facti erant,
Papinianus ait, non aliter vires
habere quam si speciali postea
voluntate confirmentur5. (Când însă
codicilele fuseseră întocmite înainte
de testament, Papinian spunea că
sunt fără efecte, dacă nu au fost
confirmate ulterior printr-o
declaraţie specială).
Codicillis autem hereditas neque
face neştine carte şi va lăsa nişte
bucate sau fiece, carele vrea să scrie
într-aceaia sau alt lucru, iară apoi-ş
aduce aminte ş-altele bogate, atunce
scrie altă carte şi ia ceale ce-au lăsat
de nu le-au scris în cartea ce de întâi.
Atunce aceaia ce au scris mai pre
urmă se chiamă catastişel sau
răvăşel6
Osebeaşte-se cartea de răvăşel,

1
Inst., 2, 15 pr.
2
Stăpânirea
3
Moştenitorului
4
Gl. 285, zac. 13
5
Inst., 2, 25, 1
6
Gl. 285, zac. 10
143
dari neque adimi potest ... Nec
condicionem heredi instituto
codicillis adicere neque substituere
potest1. (Un codicil nu poate nici să
dea, dar nici să retragă o moştenire
... nici să impună o condiţie pentru
instituirea de moştenitori, nici să
cuprindă în mod direct o substituire
de moştenitor).
In omni autem ultima voluntate,
excepto testamento quinque testes,
vel rogati vel qui fortuitu venerint, in
uno eodemque tempore debent
adhiberi, sive in scriptis sive sine
scriptis voluntas conficiatur4. (În
orice act de ultimă voinţă, exceptând
testamentul, se consideră că
manifestarea de voinţă este valabilă,
fie în scris, fie oral, în prezenţa a
cinci martori care trebuie să fie
chemaţi sau să fi venit întâmplător în
acelaşi timp).
căce că, în carte, şi moştnean şi
nemoştnean fără de nice o
încurmezişare se scrie; şi legata,
adecă cui se cade să ia de în bucatele
lui, adecă ce se lasă pentru sufletul
celui bolnav, pomeane şi ce va fi, şi
slobozire; şi înainte tocmire2 şi pre
urmă tocmire. Iară în catastişel,
adecă în răvăşel, nice unele de
aceastea3.
Atunce acea tocmeală, adecă
catastişel sau răvăşel, poate sta şi să
creade pre cinci mărturii oameni
buni5

4. Rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă

Rezerva succesorală sau legitima este o fracţiune dintr-o parte de
bunuri pe care cel care este îndreptăţit să o pretindă ar fi primit-o dacă ar
fi moştenit ab intestat. Pentru ocrotirea celor mai apropiate rude ale
defunctului, Legea Falcidia din anul 40 î. Hr. a prevăzut că moştenitorului
instituit prin testament trebuie să i se garanteze că va primi cel puţin un
sfert din activul net ca moştenitor legitim6, pentru restul de trei sferturi
testatorul fiind liber să dispună de averea sa prin acte cu titlu gratuit, fie
inter vivos, fie mortis causa, în favoarea unor rude sau a unor persoane
străine7. Dispoziţiile acestei legi au fost modificate de împăratul Iustinian
1
Inst., 2, 25, 2
2
Instituire de moştenitor
3
Gl. 285, zac. 11
4
Cod., liber sextus, titulus XXXVI de codicillis, 8, 3
5
Gl. 285, zac. 15
6
Inst., 2, 18, 6
7
Inst., 2, 22, pr. in fine
144
prin novela 18 din anul 539, care a fixat partea moştenitorilor rezervatari
la o treime din patrimoniul defunctului, dacă existau cel mult patru
moştenitori, şi la jumătate din patrimoniu, dacă existau cel puţin cinci
moştenitori. Implicit, cotitatea disponibilă a oricărei persoane (de care
putea dispune după cum dorea) a fost stabilită, după caz, la două treimi
sau jumătate din avere. Toate aceste dispoziţii din dreptul iustinianeu prin
care a fost reglementată rezerva succesorală a copiilor celui care lăsa
moştenirea au fost preluate de Îndreptarea legii în glava 282, intitulată
“Pentru Falchidiu. Aceasta Falchedia se chiamă leage, sau judecată pre
limba lătineaşte”.

...si quis unius, vel duorum, aut
trium, vel quatuor liberorum pater
aut mater sit, non quadrantem solum
ipsis relinquat, sed tertiam bonorum
partem ... Sin vero plures quam
quatuor habuerit liberos, dimidiam
partem totius substantiae suae illis
relinquat, ut sex unciae sint omnino
quod debetur, et inter singulos triens
forte vel semis aequaliter, dividatur;
... licet enim ei id, quod reliquum est,
bessem scilicet vel semissem,
habere, et prout voluerit sive liberis
ipsis, sive extraneis largiri, et quum
naturae prius quae debet
praestiterit, deinde erga extraneos
liberalem esse1. (Dacă cineva, tată
sau mamă, ar avea unul, sau doi, sau
trei, ori patru copii, acestora le
rămâne nu numai un sfert, ci o
treime din bunuri ... Dar dacă va
avea mai mult de patru copii, aceluia
îi rămâne jumătate din întreaga sa
avere, astfel încât şase uncii să fie
datorate integral copiilor şi să se
împartă la fiecare în mod egal
Leagea ... (ce zice falchidios, iaste
cuvânt româneaşte, e adecă
latineaşte) şi iaste leagea care scoate
de la ispravnice2 sau de la datornice
a treia parte din avuţia părinţească ...
Şi iaste aşa: de să va tâmpla să aibă
tatăl 1 fecior, sau 2, sau 3, până în
patru, atunce întâi scot datoriile şi
cheltuialele îngrupării lui şi ceale ce
să vor da pentru sufletul lui, încă şi
plata slugilor sau a argaţilor; atunce
de-acia iau şi copiii sau feciorii
partea cea adevărată, a treia, a
tătâne-său. Iară de va avea tatăl 5
copii, atunce iau şi mai mult, adecă
jumătate de într-a tătâne-său, iară
ceaialaltă o hărăzeaşte tatăl unde-i
iaste voia, sau unuia de în feciorii
lui, sau a striin, sau unde-i va fi voia.
Şi de va vrea tatăl să le arunce în
mare, n-are nimenea treabă a-l opri
sau să-i ia seama pentru că zice
pravila: tocmealele şi leagea, adecă
tocmealele lui ceale ce să lasă de
pomeană sau pentru suflet
isprăvnicei, aceale puruncim să fie

1
Nov., 18, cap. 1
2
Legatari
145
treimea sau, după caz, jumătatea din cum scrie mai sus1.
avere ... Prin urmare, acestuia îi este
permis să dispună cu titlu gratuit
cum va voi de ceea ce a rămas, adică
două treimi sau jumătate, fie la
proprii copii, fie la prsoane străine,
cu condiţia să fi îndeplinit mai întâi
ceea ce datorează rudeniei naturale,
după care va putea fi generos şi cu
persoanele străine).

5. Raportul liberalităţilor
Raportul liberalităţilor (collatio) presupune readucerea la masa
succesorală, înainte de efectuarea partajului între moştenitori, a bunurilor
primite de aceştia cu titlu gratuit de la cel care lasă moştenirea. Şi în
această privinţă dispoziţiile cuprinse în glavele 277-279 din Îndreptarea
legii sunt în concordanţă cu textele corespunzătoare din Codul, Digestele
şi Novelele lui Iustinian.
Astfel, constituţiile din cartea a şasea, titlul al douăzecilea (de
collationibus) din Codul lui Iustinian care prevăd că sunt supuse
raportului bunurile pe care moştenitorii testamentari sau ab intestat le-au
primit de la cel care lasă moştenirea în timpul vieţii acestuia cu titlu de
donaţii înainte sau cu ocazia căsătoriei ori ca zestre2 se regăsesc în
următoarea redactare a celor trei glave:
“Tatăl cându-ş mărită fata şi să tocmeaşte cu dânsa ca zestrea ce
i-au dat să fie pentru toate lucrurile ei şi mai mult să n-aibă treabă în
bucatele lui, acea tocmeală n-are nice o puteare, nice adeverinţă, nice se
opreaşte fie-sa a nu-l moşteni de va muri fără de carte3. Dară ce să face:
aduce-şi ea întâi zeastrea care i-au dat tată-său şi darul de naintea nuntei
şi le ameastecă cu bucatele tătâne-său, şi aduc şi fraţii ei hainele-ş sau ce
vor avea, de la va fi dat tatăl lor când au fost viu, şi atunce împart toţi
fraţii tocma şi ceale ce se-au fost dat zeastre şi ceale ce nu se-au fost dat
zeastre; iară cartea care va face sau au făcut tatăl lor la moartea lui, sau
muma, aceaia să hie adevărat cât au vrut şi au scris”4.

1
Gl. 282
2
Cod., 6, 20, 12; 6, 20, 16; 6, 20, 17; 6, 20, 19; 6, 20, 20 pr.
3
Fără testament sau ab intestat
4
Gl. 277, zac. 1
146
 “Bucatele feciorilor celor mai mari carele le-au dat tatăl lor când
au fost viu, aceale aduc dă le pun la mijloc, de va muri fără de carte”1.
“Dece judecata purceade pentru lucrul acesta şi numai de aceasta
zice pravila: deaca vreame ce vor ei să împarţă cu ceialalţi fraţi tocma,
atunce să aducă toate bucatele lor carele le-au dat tată-său când au fost
viu şi să le pue la mijloc; aşijderea şi darurile de naintea nuntei să fie
toate de împreună fraţilor. De-acia atunce să împarţă toate bucatele toţi
fraţii tocma, ori parte bărbătească de vor hi, ori muerească”2.
“Iară de va hi dat tatăl, încă viu fiind, cătră feciorii săi
împărţeala carea vrea să se împarţă, atunce le aduc dă le pun toate la
mijloc”3.
Codul lui Iustinian exceptează de la raportul liberalităţilor legatele,
fideicomisele şi donaţiile mortis causa primite cu ocazia decesului celui
care lasă moştenirea4. Aceeaşi excepţie este prevăzută şi de Codul lui
Matei Basarab:
“Câte bucate va da tatăl feciorilor săi la moartea lui ca să le ţie,
atunce când vor să le împarţă toţi fraţii, aceale nu le pun la mijloc”5.
Digestele lui Iustinian exceptează, de asemenea, de la raport
dobânzile şi fructele bunurilor care au făcut obiectul liberalităţilor6, tot aşa
cum o face şi Îndreptarea legii: “iară dobânda carea au dobândit cu
bucatele lor, carele le-au dat tatăl lor, aceale nu le pun la mijloc, ce sânt
ale lor, iară fraţii lor n-au nice o treabă în dobânzi, ce numai întru ceale
ce au luat fraţii lor de la acel tată al lor, cum am zis mai sus”7.
În sfârşit, conform novelei 18, sunt exceptate de la raport bunurile
prevăzute în mod expres de testator, dacă nu se afectează partea legitimă a
celorlalţi moştenitori8. Aceeaşi excepţie este prevăzută de Îndreptarea
legii în următorii termeni: “Iară de va hi zis tatăl lor când au dat aceale
ca să le ţie feciorii lui ce le-au dat au pentru hărăzeală, sau pentru alt
dar, atunce să nu le aducă la mijloc, adecă la împărţeală, ce să fie ale lor
şi să fie aşa cum au zis stăpânul bucatelor, ce să zică tatăl lor”9.

1
Gl. 277, zac. 2, teza I
2
Gl. 279
3
Gl. 278, zac. 3, teza a II-a
4
Cod. 6, 20, 10; 6, 20, 13; 6, 20, 15. În acelaşi sens Ulpian, lib. 40 ad Edictum, Dig., 37,
6, 1, 19
5
Gl. 278, zac. 3, teza I
6
Papinian, lib. 5 Responsorum, Dig., 37, 7, 5, 1
7
Gl. 277, zac. 2, teza a II-a
8
Nov. 18, cap. 6
9
Gl. 278, zac. 3, teza a III-a
147
 6. Motivele de dezmoştenire
Până la Iustinian, temeinicia motivelor pentru dezmoştenirea
rudelor apropiate era lăsată la aprecierea tribunalului. Prin novela 115
emisă în anul 542, împăratul Iustinian a stabilit în mod expres şi limitativ
cauzele care pot constitui motive întemeiate pentru dezmoştenirea
descendenţilor sau a ascendenţilor.
La rândul său, Îndreptarea legii a prevăzut în glava 284 intitulată
Vinele carele fac pre feciori fără de moştenire de în bucatele părinţilor
lor ... motivele care justifică dezmoştenirea descendenţilor. Toate aceste
motive se regăsesc în capitolul al treilea al novelei 115:

Sancimus igitur, ne liceat ullo Poruncim tuturor părinţilor,

modo patri aut matri, avo aut aviae, părinţi, mumăni, moşi, moaşe, ca
proavo aut proaviae filium suum, aut feciorii şi featele lor, la tocmeala de
filiam, aut reliquos liberos in vreamea morţii lor, să nu-i
testamento suo praeterire vel urgisească de în partea lor cea
exheredare ... nisi forte ingrati dreaptă, den carea li se cuvine să le
probentur, et parentes ipsas dea, nice să-i facă fără de moştenire
ingratitudinis causas nominatim in de la bucatele lor, fără de vinele ce-s
testamento suo scripserint ... Iustas mai jos scrise. Căce că pentru
vero causas ingratitudinis has esse aceaste vini, ce să zice, fac pre
decernimus1. (Stabilim, aşadar, să nu feciorii lor fără moştenire de în
se permită în vreun fel tatălui sau bucatele lor2.
mamei, bunicului sau bunicii,
străbunicului sau străbunicii să omită
sau să dezmoştenească în
testamentul său pe propriul fiu sau
fiică, ori pe ceilalţi descendenţi
rămaşi ... dacă nu sunt declaraţi în
mod evident nerecunoscători şi înşişi
părinţii să scrie în testament cauzele
anume ale ingratitudinii ... Decidem
însă ca acestea care urmează să fie
considerate cauze justificate ale
ingratitudinii).

1
Nov. 115, cap. 3, ab initio
2
Gl. 284, zac. 1
148
 Si quis parentibus suis manus Cine va ridica mâna pre părinţii
intulerit1. (Dacă cineva va fi ridicat lui şi-i va bate2,
mâna asupra părinţilor săi).
Si gravem et indignam sau va zice lor mustrare cum nu se
3
contumeliam illis intulerit . (Dacă le cade4,
va fi adus o grea şi nemeritată
jignire).
Si eos in criminalibus causis, sau întru greşală-i va dosădi, adecă
quae non sunt adversus principem va bănui că greşesc6,
aut rempublicam, accusaverit5.
(Dacă îi va fi acuzat în cauze
criminale, care nu sunt împotriva
împăratului sau a statului).
Si vitae parentum veneficiis aut sau viaţa lor va vrăjmăşi ca să-i
alio modo insidiari conatus fuerit7. omoară8.
(Dacă va fi comis o încercare de a
atenta la viaţa părinţilor prin otrăvire
sau prin altă modalitate).
Si filius cum noverca sua vel De să va afla trupeaşte întru
concubina patris sui concubuerit9. păcat cu maşteha10 lui, sau cu
(Dacă fiul se va fi culcat cu mama sa posadnica11 tătâne-său12.
vitregă sau cu concubina tatălui său).
Si filius per calumniam parentes De să va face pârâş14 asupra
detulerit, et delatione sua effecerit, părinţilor lui şi pentru acea pâră şi
ut gravia damna perpessi sint13. clevetire vor cădea în grea pagubă15.
(Dacă fiul prin calomnia pe care va
fi adus-o părinţilor şi acuzaţia sa, ar

1
Nov. 115, cap. 3 § 1
2
Gl. 284, zac. 2, teza I
3
Nov. 115, cap. 3 § 2
4
Gl. 284, zac. 2, teza a II-a
5
Nov. 115, cap. 3 § 3
6
Gl. 284, zac. 2, teza a III-a
7
Nov. 115, cap. 3 § 5
8
Gl. 284, zac. 2, teza a IV-a
9
Nov. 115, cap. 3 § 6
10
Mama vitregă
11
Concubina
12
Gl. 284, zac. 3
13
Nov. 115, cap. 3 § 7
14
Reclamant
15
Gl. 284, zac. 4
149
fi determinat ca ei să suporte grele
pierderi).
Si quem ex parentibus carcere De să va tâmpla să se pârască
includi contingat, et liberi, qui ab părinţii lor dă neştine şi vor chema
intestato ad successionem eius pre feciorii lor, partea bărbătească, să
venire possunt, ab eo rogati, vel între chezaşi sau pentru obraz, sau
unus ex illis, pro eo, sive pro pentru bani, adecă pentru datoria lor,
persona, sive pro debito, fideiubere şi ei nu vor vrea2.
nolint, in quantum ille, qui rogatus
est, facere posse probatur. Hoc
tamen, quod de fideiussione
sancimus, ad masculos liberos, et
solos quidem, pertinere volumus1.
(Dacă s-ar întâmpla ca vreunul dintre
părinţi să fie închis în temniţă pentru
neplata datoriilor şi copiii care pot să
vină la succesiunea acestuia ca
moştenitori ab intestat, sau unul
dintre ei, rugaţi de acesta, nu ar vrea
să se facă garant în favoarea sa, fie
pentru persoană, fie pentru datorie,
în condiţiile în care se dovedeşte că
acela care este solicitat poate să o
facă. Totuşi, această măsură pe care
o hotărâm în legătură cu garanţia,
vrem să privească numai pe
descendenţii bărbaţi).
Si quis ex liberis convictus fuerit, De va fi vrut tatăl să facă
prohibuisse suos parentes, quominus tocmeală sau carte ca să-i fie după
testamentum facerent; ita ut, si moarte, iară de în feciorii lui-l vor fi
quidem postea testamentum facere oprit şi înfruntat; iară după aceaia de
potuerint, liceat ipsis ea de causa va putea să facă aceaia tocmeală,
filium exheredem facere ...3. (Dacă atunce e volnic, pentru acea vină, să-
cineva dintre copii va împiedica pe l facă fără de moştenire4.
părinţii săi să-şi facă testamentul, cu
condiţia ca, dacă după aceea aceştia

1
Nov. 115, cap. 3 § 8
2
Gl. 284, zac. 6
3
Nov. 115, cap. 3 § 9
4
Gl. 284, zac. 7
150
vor fi putut să facă testamentul, ar
putea să-şi dezmoştenească fiul
tocmai din această cauză).
Si cui ex dictis parentibus filiae
suae vel nepti maritum dare et dotem
pro modo facultatum pro ea
praestare volenti illa non consentiat,
sed turpem vitam eligat1. (Dacă
dintre numiţii părinţi vrând cineva
să-şi dea fiica sau nepoată în
căsătorie şi să-i ofere o dotă pe
măsura averii, acea fiică sau nepoată
să nu consimtă, ci să aleagă o viaţă
imorală).
Si quis ex praedictis parentibus
furiosus sit, et liberi eius, vel quidam
ex iis, vel si liberos non habeat,
reliqui eius cognati, qui ab instestato
ad hereditatem eius vocantur,
ministerium et debitam curam illi
non exhibeant ...3. (Dacă cineva
dintre părinţii pomeniţi mai înainte
ar fi nebun şi copiii acestuia, sau
unul dintre ei, ori dacă nu va avea
copii, rudele lăsate de acesta care
sunt chemate ca moştenitori ab
intestat la succesiunea acestuia, să
nu-i acorde ajutorul şi îngrijirea
datorată).
Cine va vrea de în cei părinţi, ce-
s zişi, să-şi înzestreaze fata lui sau
nepoata, după cumu-i va fi putearea,
iară ea nu va vrea, ce va mearge în
calea rea2
Cine se va afla lânged sau cu
boală de în cei părinţi, ce-s zişi, şi
feciorii, sau de nu va avea feciori sau
altă rudenie a lui, carii vor vrea să-i
moştenească, de nu vor purta grijă cu
totul de dânsul să-l izbăvească şi să-l
tămăduiască, acela e volnic să nu le
lase nemica la tocmeala cea de
moarte a lui4.
De să vor afla părinţii zăcând în
boală în multă vreame, sau vor fi în
sărăcie şi în slăbiciune, şi feciorii se
vor lepăda de dânşii şi nu le vor
ajuta, nice vor purta grijă de dânşii,
şi să-i chiame părinţii, iară ei să nu
meargă la dânşii5

1
Nov. 115, cap. 3 § 11
2
Gl. 284, zac. 8
3
Nov. 115, cap. 3 § 12
4
Gl. 284, zac. 9, teza I
5
Gl. 284, zac. 5
151
 THE SURVIVAL OF ROMAN LAW NORMS REGARDING
INHERITANCE IN MATEI BASARAB’S GREAT PRAVILA (1652)

Abstract

After presenting the premises of the remanance of Roman Law,

seen through the knowlwdge of Latin and the existence of a juridical
academic system during the reign of Matei Basarab, the first part of the
article focuses on establishing the quasi identity of the ab intestat heir’s
class, by presenting, in formal comparison, the dispositions included in
the mainteined Corpus iuris civilis and in the Îndreptarea Legii Code, the
most important legislative work of the Romanian Medieval Age. In the
second part of the article, the author develops arguments supporting the
idea that the surviving husband has maintained his quality of legal heir in
the Roman Law, even after the reforms applied by Emperor Justinian
through the novelles 118 and 127.
Subsequently, there are presented the norms of Roman Law
included in Matei Basarab’s Code regarding the last will, the available
cote, the relation among liberality and the reasons that leaded to
disinheritance.

152
 PRAVILA DE LA GOVORA

ŞTEFAN RESCEANU

Ridicat în scaunul de domnie al Ţării Româneşti în toamna anului

1632 cu sprijinul boierilor olteni şi al principelui Transilvaniei Gheorghe
Rákóczi I, Matei Basarab îşi începe domnia în chip “revoluţionar”.
Sprijinit pe voinţa poporului “izbuti să ducă la izbândă, cu braţ înarmat
cauza celui ce s-a dovedit mai târziu vrednic de toată încrederea şi
dragostea ţării cârmuite de dânsul”1.
Deşi a fost sprijinit de boierimea pământeană, ea însăşi revoltată
împotriva pătrunderii elementului grecesc din Imperiul Otoman în ţară,
totuşi înţeleptul domn a căutat să păstreze o cumpănă dreaptă, şi
folositoare lui şi ţării, între partida naţională şi cea grecească.
Consolidarea domniei a fost permanent însoţită de organizarea
Ţării Româneşti printr-o serie de legi scrise şi hrisoave legislative.
Fără a neglija aportul economic, prin reorganizarea finanţelor şi
celelalte măsuri întreprinse de luminatul domn pentru bunăstarea
materială a ţării, meritul cel mai mare şi care ne preocupă pe noi privind
epoca lui Matei Basarab este “impulsul şi sprijinul necontestat pe care l-a
dat vieţii culturale”2.
În opera culturală Matei Basarab, sprijinindu-se pe legătura şi
ajutorul mitropolitului Petru Movilă, dar mai ales pe sprijinul ierarhilor
cărturari ai epocii, mitropoliţii Teofil şi Ştefan ai Ungrovlahiei, Ghenadie
II şi Simion Ştefan ai Ardealului, “a izbutit să ducă la biruinţa afirmării
drepturilor limbii străbune în Ţările Române din sudul şi nordul
Carpaţilor”3. “Genurile de scrieri ale căror începuturi în limba română le-
am fixat în secolul al XVI-lea - scriau cărturarii I.C. Chiţimia şi Dan
Simonescu -, continuă să se dezvolte în cel următor prin copiştii de la
oraşe şi de la curţii”4.
Tipărirea de cărţi domneşti la mijlocul secolului XVII prin
tipografiile de la Govora, Târgovişte sau Iaşi cu ajutorul meşterilor
ucrainieni, cuprindea pe lângă slavonă cărţile româneşti de legi şi
literatură bisericească.

1
Ion Lupaş, Începutul domniei lui Matei Basarab şi relaţiunile lui cu Transilvania, în
AARMSI, seria III, tom. XIII, mem. 17, an 1933, p. 6
2
Dr. Stelian Marinescu, Matei Basarab legislator, în GB, an. XLI, 1982, nr. 11-12, p.
917
3
Ioan Lupaş, op. cit., p. 17
4
I. C. Chiţimia şi Dan Simonescu, Cărţile populare româneşti, I-II, Bucureşti, 1964
153
 Cărţile de legi cunoscute în epoca lui Matei Basarab sub numele
de Pravile, tipărite în tiparniţele domneşti din cele două ţări, în limba
română, Pravila de la Govora, 1640, Cartea românească de învăţătură de
la Iaşi din 1646, Îndreptarea legii de la Târgovişte, din 1652, cu prioritate
faţă de cărţile bisericeşti, se datorau faptului că “pravilele formau un
instrument de stat, erau unul dintre mijloacele folosite de domn, pentru
exercitarea puterii centrale”1.
Aceste pravile erau folosite de judecătorii de la centru, de organele
locale, de boierii din judeţe şi chiar de cei împricinaţi.
Pravila de la Govora - cunoscută şi sub denumirea de Pravila
Mică sau bisericească apărută în vremea lui Matei Basarab în tipografia de
la Mănăstirea Govora - este un nomocanon ceea ce înseamnă colecţie de
legi civile (nomos) şi bisericeşti (canones). Pravila de la Govora ce se
înscrie în prima serie de 6 cărţi scrise în limba română se datorează
luminatului ierarh Teofil pe care N. Iorga îl aprecia ca un “mare iubitor de
cărţi româneşti şi începătorul tipăriturilor în această limbă în Ţara
Românească”2. Acesta a întreţinut strânse legături cu ierarhii şi cărturarii
din Transilvania şi Moldova, precum Ghenadie, Simion Ştefan şi
Varlaam. Ca principal iniţiator al alcătuirii Pravilei, mitropolitul Teofil a
fost susţinut de mitropolitul Ghenadie, care a solicitat şi a ţinut să poarte
semnătura sa pe o parte din exemplarele acestei Pravile.
Între cărturarii din jurul mitropolitului Teofil şi apoi a
domnitorului Matei Basarab, al doamnei “Elina şi a lui Udrişte Năsturel,
un loc de seamă îi revine lui Mihail Moxa (Moxalie)”3. Acesta,
traducătorul din slavoneşte al Pravilei, este acelaşi cu Moxa, cunoscut în
istoriografia românească prin Cronograful său din 16204, o istorie a lumii,
realizată la îndemnul lui Teofil, pe atunci episcop al Râmnicului.
Pravila de la Govora, numită “cea mică”, o aflăm sub titlul
complet Pravila această iaste drept măritoriu de leage, tocmeale a
sfinţilor apostoli, tocmite de 7 săboară: contră această şi a
preacuvioşilor părinţi, învăţătorii lumii5. Această a doua scriere a
cărturarului oltean Mihail Moxa, s-a bucurat de o largă răspândire prin
tipar, nu numai în Ţara Românească, ci şi în Transilvania şi, probabil, şi
în Moldova.
1
P. P. Panaitescu, Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română, Bucureşti, 1965, p.
198
2
N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I, ed. a II-a,
Bucureşti, 1928, p. 324
3
Mihail Moxa, Cronica universală, Bucureşti, 1989, p. 86
4
N. Simache şi T. Cristescu, Hronograful lui Mihail Moxa, Buzău, 1942, p. 1-10
5
I. Peretz, Pravila de la Govora, în RIAF, vol. XI, 1910, p. 72-95
154
 Este posibil ca în timpul traducerii, cât şi a tipăririi Pravilei,
Mihail Moxa să se fi deplasat şi la Govora şi la Târgovişte, unde a stat
chiar mai mult timp. Este demn de amintit şi faptul că pe Mihail Moxa,
pentru munca şi strădania traducerii Pravilei îl putem asocia cuvintelor
mitropolitului Teofil din Predoslovie: “Socotit-am că mai toate limbile au
carte pe limba lor, de aceea cugetaiu şi eu (…) să scot această carte,
anume pravilă, pre limba românească, sfinţi[i]lor voastre, fraţi, duhovnici
rumâneşti, carii sunteţi păstori oilor celor cuvântătoare a turmei lui
H[risto]s”.
În ideea promovării limbii române de o parte şi de alta a Carpaţilor
este demn de subliniat faptul că Pravila de la Govora a apărut în două
ediţii, una pentru Ţara Românească şi una pentru Transilvania. Argument
în acest sens stă Predoslovia unde, în unele exemplare, apare în locul
numelui mitropolitului Teofil, cel al lui “Ghenadie, cu mila lui Dumnezeu
arhiepiscopu şi mitropolitu a toată ţara Ardealului”1.
Această ediţie pentru Ardeal a putut fi solicitată de mitropolitul
Ghenadie, care simţea lipsă pentru spaţiul românesc pe care-l păstorea, a
unei cărţi de legiuiri. “Ghenadie mitropolitul avea nevoie de o pravilă, fie
pentru a contrabalansa prozelitismul calvin, fie a umple locul rămas gol în
urma epuizării Pravilei lui Coresi. Din această colaborare pe tărâm
tipografic se poate constata că există o unitate sufletească între români, în
ciuda graniţelor nefireşti care-i despărţeau”2 .
Pravila de la Govora, fiind prima colecţie tipărită de legi civile şi
bisericeşti, poate fi socotită ca o lege oficială “promulgată de autoritatea
de stat şi de cea bisericească”. Ea prezintă deci o mare importanţă pentru
istoria dreptului românesc în general şi a dreptului canonic, în special3.
Pravila de la Govora este o operă românească4 .
Pravila de la Govora pare a fi o compilaţie după nomocanoane
slave, care toate au la bază redacţii greceşti5. Analogiile Pravilei de la
Govora cu pravilele slavoneşti care au circulat în Ţările Româneşti
“dovedesc că nu există diferite variante şi compilaţii ale aceloraşi
nomocanoane folosite în Imperiul Bizantin şi apoi în ţările balcanice”6, de
unde le-am receptat şi noi românii. După cercetările “întreprinse de Pr.
Prof. L. Stan şi Pr. M. Colotelo s-au descoperit printre manuscrisele slave
1
Mihai Moxa, op. cit., p. 40
2
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. 2, Bucureşti, 1981, p. 49
3
Ibidem
4
Ioan N. Floca, Originile dreptului scris în Biserica Ortodoxă Română, teză de doctorat,
în MA, an. XIV, 1969, nr. 1-3, p. 103
5
Ibidem
6
Gh. Cronţ, Pravila de Govora din 1640, în “Studii”, tom. XIV, 1961, nr. 5, p. 1218
155
în Biblioteca Academiei o pravilă slavă al cărui text pare să fie principalul
izvor folosit în alcătuirea Pravilei de la Govora, care redau fidel cea mai
mare parte a textului”1. Aceasta nu poate exclude că la alcătuirea textului
n-au fost folosite şi alte izvoare, pravile slave ca cea de la Bistriţa,
Bisericani, ca şi pravilele româneşti mai vechi, precum Pravila lui Coresi.
Dar pentru a rămâne mai aproape de adevăr trebuie să
recunoaştem că Pravila de la Govora este un nomocanon, o colecţie de
legi civile şi bisericeşti de origine bizantină.
Cuprinsul Pravilei de la Govora are un conţinut foarte variat. Deşi
în general Pravila are conţinut canonic-bisericesc, nu-i lipsesc şi
elementele de drept civil şi penal luate din materialul intrat în competenţa
instanţelor bisericeşti2 .
Pravila începe cu o Predoslovie, care este în cea mai mare parte
traducerea Predosloviei Nomocanonului lui Petru Movilă, tipărit la Kiev
în anul 16293. Conţinutul ei ne arată scopul Pravilei. Adresându-se către
“toţi nastavnicii sfintei biserici… preoţilor şi tuturor duhovnicilor”,
Pravila se doreşte a fi “un îndreptar” juridic, un cod de legi în mâna
preoţilor duhovnici, care sunt “păstori oilor celor cuvântătoare a turmei lui
Hristos”, din care să înveţe, “în taină”, “cum să vindece sufletele
oamenilor de păcate”. Din acest punct de vedere, Pravila este un manual
de şcoală pentru instruirea preoţilor, viitori duhovnici, care trebuiau să fie
“întru scripturi învăţaţi”.
Pe lângă acest scop pur religios, Pravila urmărea şi un scop
cultural-educativ, exprimat prin cuvintele: “socotit-am, că mai toate
limbile au carte pre limba lor”, care l-au făcut pe mitropolitul Teofil să
“cugete” şi să “scoată” această carte, “anume Pravila pre limba
românească”, pentru “luminarea” preoţilor, ca prin ei să îndrepte
moravurile societăţii. Prin Pravilă, înţeleasă ca o carte instructivă şi
educativă în limba vorbită de toţi românii de o parte şi de alta a
Carpaţilor, ierarhul muntean voia să ridice întreg clerul la înălţimea
misiunii lui, şi să-i pună la îndemână armele intelectuale, cu ajutorul
cărora să-i combată pe adversari şi să apere pe păstoriţi de rătăciri.
Materia Pravilei care formează conţinutul nu este sistematizată.
Unele capitole sunt foarte lungi, altele foarte scurte, aceleaşi dispoziţii se
repetă uneori în diferite capitole. Sfaturile se amestecă cu avertismentele,
cu penitenţele şi cu sancţiunile penale, iar dispoziţiile canonice se

1
Ioan N. Floca, op. cit., p. 103
2
St. Berechet, Judecata la Domni până în secolul al XVII-lea, 1926, p. 6
3
P.P. Panaitescu, op. cit., p. 31
156
împletesc cu învăţăturile patristice şi cu prevederi împrumutate din
dreptul bizantin.
Normele Pravilei privitoare la actul spovedaniei fac din aceasta, în
primul rând, o carte duhovnicească, un “liber penitentialis” menit să dea
învăţături duhovnicilor spre determinarea exactă a păcatelor şi a
pedepselor canonice cuvenite pentru fiecare”1. De aceea, ea are un
pronunţat caracter de cod disciplinar bisericesc, folosind ca sancţiuni mai
ales penitenţele: pocăinţa, posturile, metaniile.
Pravila este un cod de legi bisericeşti ce precizează poziţia şi
rostul Bisericii în societatea feudală, ocupându-se de clerici, de condiţiile
de intrare în cler şi de datoriile lor, precum şi de datoriile credincioşilor
faţă de clerici (cap. 7 şi 9). Pravila cuprinde dispoziţii privitoare la cultul
bisericesc (cap. 66), la săptămâna liturgică (cap. 1 şi 5), la sărbătorile
religioase (cap. 7), pe care credincioşii sunt sfătuiţi să le prăznuiască “nu
întru cântece mireneşti şi în beţii” (cap. 3)2. Sunt indicate apoi oficiile
bisericeşti şi raportul de cinstire reciprocă dintre slujitorii bisericeşti (cap.
71).
Pravila este şi un cod de norme morale. Din cuprinsul ei
desprindem unele vicii sociale şi morale ale vremii, precum: desfrâul (cap.
17), adulterul (cap. 20), avortul (cap. 48), uciderea (cap. 47), superstiţia
(cap. 50), vrăjitoria (cap. 29) etc. Existenţa robiei şi exploatarea muncii
robilor de cei puternici şi bogaţi sunt socotite ca unele dintre cele mai
grave păcate.
Pravila cuprinde ample reglementări cu privire călugări, la viaţa
lor din mănăstiri, organizate sub conducerea episcopului, ceea ce denotă o
bună organizare monahală. (cap. 12). Obligaţi să ducă o viaţă austeră,
călugării trebuie să dea dovadă de smerenie, blândeţe, răbdare şi tăcere
(cap. 139).
În Pravilă aflăm interesante informaţii despre modul de organizare
a instanţelor de judecată din vremea lui Matei Basarab, despre rolul pe
care îl are episcopul în actul de justiţie, “judeţul episcopului în judeţul
boieresc” (cap. 108) şi despre procedura de judecată (cap. 11).
Fiind un cod penitenţial, Pravila enumeră şi un însemnat număr de
infracţiuni şi pedepse specifice primei jumătăţi de secol XVII. Dintre
infracţiunile cele mai grave sunt menţionate: crima (cap. 26), erezia (cap.
111), sinuciderea (cap. 138) şi desfrâul (cap. 13).

1
Stelian Marinescu, Dispoziţiuni de drept laic în Pravila de la Govora din 1640, în
BOR, an. LXXXI, 1963, nr. 3-4, p. 321
2
Ibidem
157
 De remarcat sunt şi pedepsele care au un caracter specific
bisericesc, precum: certarea (cap. 70), oprirea de la împărtăşanie (cap. 19),
metaniile (cap. 122), postul (cap. 52), pocăinţa (cap. 20), anatema (cap.
132), neîngroparea (cap. 116), caterisirea preoţilor (cap. 90), excluderea
din monahism (cap. 95). Alte pedepse au caracter civil, specific epocii
feudale, ca: bătaia (cap. 48), confiscarea averii (cap. 58), munca silnică
(cap. 111), înrobirea (cap. 110), condamnarea la moarte (cap. 112) etc.1.
Penalităţile sunt gradate în raport cu infracţiunile, oglindind, cum este
firesc, relaţiile sociale specifice orânduirii epocii lui Matei Basarab.
Familia, rolul ei în societate, raportul dintre soţi şi copii au
constituit o preocupare importantă pentru Pravila de la Govora. Ea
impune soţilor respect reciproc, datoria părinţilor fiind de a-şi creşte copiii
în spiritul moralei creştine, spre a-i feri de vicii şi de a le asigura o stare
materială bună, ca şi căsătoria la timp. Copiii sunt îndatoraţi sa-i
cinstească pe părinţi şi să-i întreţină când îmbătrânesc şi slăbesc (cap. 65-
66).
Pravila se ocupă şi de combaterea sectelor şi a ereziilor (cap. 62),
ca şi de bunele raporturi dintre puterea de stat şi Biserică (cap. 92).
Capitolele nenumerotate de la sfârşitul Pravilei cuprind, între
altele, simbolul de credinţă niceo-constantinopolitan, un simbol de
credinţă atribuit împăratului Iustinian, exegeze ale unor noţiuni
dogmatice, fragmente din învăţăturile patristice, precum şi unele noţiuni
calendaristice.
Deşi unii cercetători au afirmat că Pravila de la Govora a apărut
“mai mult ca o lucrare făcută pentru faimă şi ca o curiozitate literară”2,
sau după alţii că “n-a avut nici o aplicare, fiind literă moartă”3, sau că a
fost tipărită din dorinţa domnului Matei Basarab de a-şi spori prestigiul pe
plan cultural, cercetătorii mai noi au scos în evidenţă, pe drept cuvânt, că
la baza apariţiei Pravilei au stat necesităţi obiective istorice, ea fiind o
oglindă fidelă a vieţii social-politice, culturale şi bisericeşti a românilor
din Ţara Românească şi Transilvania din veacul al XVII-lea.
Departe de a fi o carte “pentru faimă”, sau “literă moartă”, Pravila
de la Govora reprezintă un preţios document al legislaţiei vechi
româneşti, fiind nu numai un cod de legi, civil şi bisericesc, ci şi o carte
instructiv-educativă, cu folos pentru românii din cele două ţări româneşti.
Pravila de la Govora a fost în mare parte utilă clericilor, indicând
norme precise pentru moralitatea şi prestigiul clerului, norme care să-i

1
Ioan N. Floca, op. cit., p. 315
2
N. Iorga, Istoria literaturii româneşti, ed. a II-a, Bucureşti, 1925, p. 248
3
St. Berechet, Judecata la români până în secolul XVII, 1926, p. 56
158
îndrume pe preoţi în activitatea lor şi să le sporească autoritatea în faţa
credincioşilor. Cuprinsul ei variat, bisericesc şi laic, referinţele morale şi
dogmatice, caracterul educativ i-au dat Pravilei de la Govora şi calitatea
de manual de instruire şi educare a clerului1.
Prin cele două ediţii ale ei, Pravila de la Govora a adus o
contribuţie însemnată la formarea unităţii poporului român, întărind, în
acelaşi timp, conştiinţa ortodoxă unitară a poporului din Transilvania cu
cel din Ţara Românească.

THE PRAVILA OF GOVORA

Abstract

The first low codes where elaborated during the reign of Matei
Basarab (1632-1654), by translating some nomocanons from Slavonic and
Greek.
The Pravila of Govora also known as Pravila Mica / the Little
Pravila the first printed work in Romanian, appeared with contribution of
the enlightened hierarch Teofil, of the nobleman-scholar Udriste Nasturel,
the one who composed the verses form the country’s armorial bearing, of
the prior Meletie the Macedonian and of the hermith Stefan of Ohridra.
The translation of the Pravila from Slavonic is the work of the
hieromonarch Mihail Moxa or Moxalie from the monastery Bistrita
(Valcea).
Following the idea of promoting the Romanian language on both
sides of the Carpathians, the Pravila of Govora appeared in two editions:
one for Wallahia, and one for Transylvania, the later under the name of
the metropolitan bishop Ghenadie.
Considered by some researchers as being a Romanian work,
Pravila of Govora is a nomocanon, a compilation of civil and
ecclesiastical laws, with Byzantine origin. Varied in its content, the
Pravila has many features of disciplinary ecclesiastical code. Its purpose
is that of “lowguide” for the clergy use and it specifies the place and the
role of the Church in the feudal society.
Monument of the Romanian low system, in general and of the
canonic low, in particular, the Pravila of Govora also remains a
instructive and educative book for the Romanians from Wallahia and
Transylvania.

1
Stelian Marinescu, Matei Basarab legislator…, p. 926
159
 LEGISLAŢIA DIN ŢARA ROMÂNEASCĂ ÎN TIMPUL
DOMNITORULUI MATEI BASARAB PRIVIND FALSURILE
MONETARE ŞI ÎN ACTE

NICOLAE VÎLVOI

Problematica săvârşirii falsurilor în Ţările Române s-a constituit

de secole în procedură juridică, iar aceasta în derularea sa conflictuală a
atras necesitatea creării unor reglementări juridice mai generale, conturate
la început oral, în cutume, iar apoi formulate în scris, sub denumirea de
pravile sau legiuiri. Având în vedere faptul că înainte de prima jumătate a
secolului al XVII-lea, noi nu am avut nici un cod de legi scrise, şi nici
după această dată când au apărut primele pravile în limba română, dar
care nu făceau referire la falsul de documente, românii au trebuit să se
folosească de prevederile Pravilelor împărăteşti şi de Obiceiul
pământului, aşa cum vom vedea că rezultă şi din documente. Aşadar
vorbind de originile dreptului românesc trebuie să spunem că vechea
noastră legislaţie se împarte în două: cea scrisă şi cea nescrisă. Legislaţia
scrisă, o formează Pravilele şi legile. Legislaţia nescrisă o regăsim
întruchipată în Obiceiul pământului, care cuprinde un amestec variat de
reguli juridice, moştenite din generaţie în generaţie.
Domnia lui Matei Basarab (1633-1654), destul de lungă în raport
cu domniile precedente, a reprezentat, prin durata ei, o perioadă de
consolidare temporară a autorităţii monarhice, constituind una dintre
condiţiile care au făcut posibilă întocmirea la 1652 a codicelui
Îndreptarea legii care, ca peste tot în Europa acelei vremi, prevedea
inegalitatea pedepselor după categoriile sociale, boierii fiind pedepsiţi
doar prin alungarea de pe moşie şi decapitare, restul pedepselor fiind
rezervat categoriilor sociale1. Acest codice fiind un amestec de drept
canonic şi laic, a fost considerat “una din primele codificări în limba
naţională în Europa acelor vremi”2. Pravila lui Matei Basarab a avut
putere de lege de la 1652, când a fost tipărită, până în epoca Fanarioţilor
când a fost înlocuită cu novelele lui Iustinian etc.
Prima parte, Îndreptarea Legii propriu-zisă, al cărui nume apare în
calendarul paginilor respective, este mai cu seamă o legiuire laică. Ea
răspunde astfel conţinutului anunţat prin titlu: “judecata arhierească şi

1
Academia Română. Istoria Românilor, vol. V (1601-1701/1716), coordonator Virgil
Cândea, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 117
2
Radu Economu, Ctitor de pravile. “Provocatorii la războaie nu sunt iertaţi în veci”, în
MI, 1982, nr. 9, p. 13-14
160
împărătească de toate vinile”. Îndreptarea legii cuprinde reglementări
care au asigurat categoriilor sociale din această perioadă dezvoltarea
activităţii lor, prin măsuri generale pentru ocrotirea proprietăţii şi a
veniturilor, pentru statornicirea condiţiilor zălogului şi ale depozitului şi
pentru interzicerea cametei şi pedepsirea falsificatorilor de bani şi acelor
care fac uz de monedă falsă: “Pentru calpuzani, ceia ce fac bani răi şi
pentru pedeapsa lor”. “Pentru cei ce umblă cu bani răi şi îi ţin la dânşii1
(p.7). La prima cercetare s-ar părea că pravila, în ceea ce priveşte
dispoziţiile de drept laic ar avea un caracter exclusiv penal. Într-adevăr, în
prima parte a pravilei abundă dispoziţiile prin care sunt incriminate
numeroase fapte. Astfel în terminologia timpului sunt sancţionate fapte
ca: ajutarea vinovatului, tâlhăria, uciderea sub variatele sale forme,
umblarea cu bani răi, ş.a.m.d.
Informaţiile de natură economică, reieşite din documentele vremii,
arată nivelul de dezvoltare al ramurilor economiei: agricultura, ocupaţia
de bază a locuitorilor ţării, pescuitul, creşterea vitelor, albinăritul,
meşteşugurile, exploatarea subsolului, comerţul. Neexistând o monedă
naţională, în relaţiile comerciale erau folosite monede diverse: aspri,
constande, galbeni, potronici, taleri, ughi etc., monede care erau falsificate
într-o mai mare sau mai mică măsură. Dintre acestea, potronicii şi talerii
erau socotiţi de către domnul însuşi <<bani gata buni şi vechi>>.
Regimul diferenţial în faţa legilor, în raport cu stările şi treptele
sociale, este consacrat prin numeroase texte. În primul rând, se observă că
inegalitatea persoanelor înaintea legilor, potrivit categoriei sociale din
care fac parte, este consacrată chiar prin terminologia pravilei. Astfel
membrii clasei stăpânitoare sunt denumiţi în chip variat, dar caracteristic:
“bogaţi”, “boiarem”, “boiaream de treabă şi de folos”, “om de mare
cinste”, “ruda cea aleasă”, “stăpân”(glava 243, 345, 367). Cei
exploataţi poartă numele de: “cei mai mici”, “cei mai mici şi proşti”,
lucrători”, “om de jos şi micşor şi sărac”, “ţăran gros”, “ţăran gros şi
prost”, “ţărani din cei neînţelegători”. (glava 350, 364 zac.3, 367
ş.a.d.m.). Inegalitatea stărilor sociale reiese şi din sancţiunile care sunt
aplicate infractorilor. În principiu, calitatea de boier a infractorului
constituie o cauză de micşorare a răspunderii penale (glava 367, p.14
introducere).
Nu se găseşte în Pravilă nici o regulă de procedură, adică dispoziţii
la modul cum se acţionează, cum se judecă nici în materie civilă şi nici în
materie penală. Lipsesc şi reguli privitoare la clasificarea infracţiunilor, la

1
Îndreptarea legii 1652. Ediţie critică, Bucureşti, 1962
161
cumulul de infracţiuni, la tentativă, la recidivă, prescripţia acţiunii penale
şi a pedepsei.
De asemenea nu se prevăd în Pravila munteană unele infracţiuni
care şi în acel timp s-ar fi putut săvârşi ca: infracţiunile contra intereselor
Statului, trădarea, spionajul; delicte săvârşite de funcţionarii publici ca:
delapidarea, refuzul deserviciu, apoi calomnia, incendiul, falsul în acte
publice şi private, abuzul de încredere, strămutarea de hotare etc.
Important de menţionat este faptul că codificarea pravilelor, în
Ţările Române din iniţiativa autoritară a domnilor Matei Basarab şi Vasile
Lupu, bazate în cea mai mare măsură pe legislaţia laică şi ecleziastică
bizantină s-au aplicat în special în cazuri mai complicate, Obiceiul
pământului a continuat să prevaleze ca normă juridică în materie civilă şi,
mai rar, penală.
Cei care apelau la judecata domnească trebuiau să aducă la divan
fie probe scrise (hrisoave sau zapise de stăpânire), fie mărturiile aşa-
numiţilor jurători, ale căror încheieri erau întărite în general de domn şi de
sfatul său1. Partea nemulţumită de o hotărâre judecătorească putea face
apel, luând “lege peste lege” un număr dublu de jurători (6, 12, 24, sau
48)2. În afară de domn şi divanul său, puteau judeca diverse pricini toţi
marii dregători3.
Ca judecător suprem al ţării, domul judeca după “legea ţării”,
invocată în unele documente. Edificator este documentul din 5 februarie
1650 (7158) unde, “Domnul, s-a mâniat pe ea foarte rău şi o am scos din
divan cu mare ruşine, ca pre o muiare rea pentru că a scos cărţi
mincinoase şi poartă divanul cu vicleşug … şi i-a luat toate cărţile şi le-a
spart4. Că Matei Basarab era judecătorul suprem rezultă şi din
următoarele: Domnul a judecat după dreptate şi lege, cu toţi boierii,
citind toate hrisoavele pe rând şi foarte bine şi a adeverit că aceste sate,
cu bălţile şi gârlele din Dunăre, sunt ale numiţilor boieri, moşie bătrână,
de la Drăghici vornic din Mărgineni, stăpânindu-le din neam în neam, tot
pe din două, iar cartea scoasă de Negoiţă paharnic şi socrul său, a aflat
domnul, cu sfetnicii săi, că a fost mincinoasă şi nedreaptă, rămânând
aceştia de lege şi de judecată, înaintea domnului în divan. Domnul a luat
1
Cazurile în care domnul nu respecta asemenea închieri erau foarte rare. Vezi G.T.
Ionescu, Un caz de nerespectare de către domnie a “mărturisirii” martorilor adeveritori
în “Analele Universităţii Bucureşti”, istorie, nr. 2, 1969, p. 129-147
2
Nicolae Stoicescu, Matei Basarab, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 79
3
Ibidem, p. 80
4
Marcel-Dumitru Ciucă, Silvia Vătafu-Găitan şi Melentina Bâzgan, Catalogul
Documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Naţionale, vol. VII (1650-1653), Bucureşti,
1999, doc. nr. 39, p. 29
162
această carte mincinoasă şi le-a dat-o lui Constandin mare postelnic şi
lui Dumitraşcu mare stolnic, întrucât satul Săpăţenii nu are nici un
amestec în baltă1. Edificator este şi documentul din 1651 (7159) februarie
23 la Târgovişte prin care domnul pentru a face dreptate pune în vedere
divanului că “dacă vor scoate zapise mincinoase, făcute cu vicleşug, să
nu fie crezute şi să le fie luate”2. Un alt caz de zapis falsificat în care
domnul face dreptate în divan se încheie astfel: “iar cărţile şi zapisul
acestuia din urmă să nu se creadă, că sunt făcute cu înşelăciune”3.
Pedepsele aplicate falsificatorilor constau în bătăi aplicate în divan
şi spargerea cărţilor şi zapiselor mincinoase4, declararea ca
<<mincinoase>> a zapiselor falsificate5 şi confiscarea acestora6.
Conform Pravilei pedeapsa pentru calpuzani (falsificatori de bani) era
tăierea capului urmată de arderea trupului în foc şi confiscarea averii
“câte bucate va avea toate să fie domneşti”.
Unele documente false din această perioadă au continuat să circule
ca adevărate, deşi erau falsuri grosolane după conţinut şi martori, abia mai
târziu, în 1838 au putut fi descoperite de către autorităţi7. Trebuie
menţionat şi documentul din 13 ianuarie 1640 care este fals din
următoarele considerente: anul nu corespunde dregătorilor boierilor;
Dospia vistiereasa şi fiica sa Ilinca au fost semnate de scriitorul zapisului,
căci prima semnează altfel şi sigiliul ei este altul8. Fals este şi documentul
datat 3 aprilie 1640, provenit de la mănăstirea Strehaia. Falsul, în acest
caz, iese în evidenţă după scris şi după boieri: un Barbul a fost mare
stolnic în 1645-1647 şi 1650-1652, dar un Petru mare postelnic nu a
existat în această perioadă cum reiese din document9.
Tot fals prin scris, dar şi prin limbă este şi documentul din 9
aprilie 1633, provenit de la mănăstirea Râncăciov, care a fost descoperit şi
spart mai târziu: “Acest zapis s-au găsit vândut la Necula ot Ţăgăneşti, şi

1
Ibidem, p. 107-108
2
Ibidem, p. 119
3
Ibidem, p. 137-138. Vezi şi documentele din 1651 (7159) iun. 4. Târgovişte, Ibidem, p.
144-145, p. 157
4
Ibidem, p. 232 şi 262
5
Ibidem, p. 218, 290-291, 293-294, 297, 330
6
Ibidem, p. 296
7
Marcel-Dumitru Ciucă, Doina Duca Tinculescu şi Silvia Vătafu-Găitan, Catalogul
Documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Naţionale, vol. V, 1640-1644, Bucureşti,
1985, doc. nr. 202, p. 98
8
Ibidem, p. 27
9
Ibidem, p. 43-44
163
la hătărnicia ce s-au făcut acum la Preboieni, nu s-au ţinut sama. Ianache
vel sărdar, aprilie 4, 1759”1.
Stricat (distrus), ca fiind fals, a fost şi actul din 1637: “Acest zapis
când m-am judecat cu State păharneac s-au găsit stricat, că au fost tot
Căptăreşti şi vrând să fac două moşii, unde au zisu Căptăreşti, ei au zis
Rontăreşti, şi i l-au luat judecata şi l-au dat la mână găsindu-se cu
vicleşug”2.
În această vreme călugării din diferite mănăstiri erau aproape
singurii meşteri calificaţi în arta grafică, când hrisoavele domneşti,
destinate acestor mănăstiri erau păstrate chiar în arhivele lor, plăsmuirile
lor de acte în favoarea acestor mănăstiri, încercările de fals, sub diferite
forme, sunt destul de frecvente. Călugării aveau la îndemână şi modelul şi
materialul de scris. Falsificările luaseră asemenea proporţii încât unii
domnitori sunt nevoiţi să ia măsuri împotriva călugărilor. Astfel,
încercând să pună stavilă “năravului cel rău” al călugărilor, Matei
Basarab porunceşte în anul 1639, să se anuleze toate cărţile, hrisoavele şi
“orice direase ce vor avea pre dânsele” la un număr de 23 de mănăstiri,
între care e amintită şi Tismana, spunând, între altele: “Căci nu se
ruşinaseră, nici temură a stinge năravul lor cel rău… şi spurcându-şi
mâinile cu orbitoare mită, sub hicleană taină, începură a vinde şi a
cârciumării sfintele mănăstiri ale ţării”3.

Falsuri sigilare din timpul lui Matei Basarab

În legătură cu problema falsului în cazul falsurilor sigilare în acte
particulare se iveşte un caz specific actelor particulare, unde un acelaşi
sigiliu este, în acelaşi timp, aplicat de mai multe ori, pentru a reprezenta -
în lipsa subscrierilor - participarea efectivă a martorilor anunţaţi în
formula de validare4. De fapt aceasta era practica timpului, când se putea
folosi orice sigiliu, afară de cel domnesc, drept sigiliu personal, de oricine
vroia, fără să se gândească nimeni dintre contemporani a-i tăgădui
valabilitatea, adică puterea de validare a actului respectiv5.
Cazurile rare de sigilare, atât în privinţa tehnicii cât şi a
materialelor utilizate, evidenţiază interesul deosebit pentru conţinutul
documentului pe care-l validează, exprimă condiţiile speciale în care actul
1
Ibidem, vol. V, 1633-1639, Bucureşti, 1981, p. 31
2
Ibidem, p. 479
3
Uricariul, V, p. 330 (citat din Psalmi), apud C.D. Ionescu, Un document palimpsest
atribuit lui Mircea cel Bătrân, în AO, anul 1964, nr. 2, p. 309
4
Arhivele Naţionale, Mănăstirea Câmpulung, LXIII/9
5
Emil Vârtosu, Documente privind istoria României. Introducere, vol. II, Editura
Academiei, Bucureşti, 1956, p. 536-537
164
a fost emis. Uneori peceţile atârnate au fost confecţionate din ceară albă şi
acoperite pentru a dobândi culoarea rezervată domnului, cu un strat de
vopsea roşie. S-a păstrat, detaşat de act, un astfel de pecete din cancelaria
domnitorului Ţării Româneşti, Matei Basarab1.
Documentul din 1636, noiembrie 28, validat cu un sigiliu
<<special>> este hrisovul prin care domnul Matei Basarab a scos de sub
administraţia unor lăcaşuri religioase, din afara ţării, mai multe mănăstiri.
Pentru a se marca importanţa actului pentru viaţa economică şi culturală a
ţării, i s-a ataşat un sigiliu protejat de un căuş (o emisferă protectoare)
cântărind 750 gr., având o înfăţişare impresionantă2.
Interesat de menţionat este şi cartea domnească din 1646, mai 21
prin care Matei Basarab, întăreşte mănăstirii Căldăruşani stăpânirea
asupra satului Plătăreşti, document care conservă unul din puţinele sigilii
imprimate în soluţie de aur3.
În fine, documentele false sau documentele care, fără a fi false din
punctul de vedere diplomatic al emiterii, sunt mincinoase din punctul de
vedere al conţinutului, căci consfinţesc beneficiarilor lor lucruri asupra
cărora ei nu au nici un drept să le obţină, ieşite din cancelaria ţării noastre,
sau particularilor mănăstirilor în timpul lui Matei Basarab, au fost
suficiente pentru ca ele să poată ajunge să formeze una din însemnatele şi,
în acelaşi timp, grelele probleme ale importantei ştiinţe auxiliare a istoriei
care este diplomatica.

1
Arhivele Naţionale Bucureşti, colecţia Peceţi, 221, apud Maria Dogaru, Documente
privind interferenţa între sigilografia şi diplomatica românească, în RA, nr. 3 /1979, p.
341. Ibidem, p. 296; Marcel-Dumitru Ciucă, Doina Duca Tinculescu şi Silvia Vătafu-
Găitan, Catalogul Documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Naţionale, vol. V, 1640-
1644, Bucureşti, 1985, doc. nr. 202, p. 98; Uricariul, V, p. 330 (citat din Psalmi), apud
C.D. Ionescu, Un document palimpsest atribuit lui Mircea cel Bătrân, în AO, anul 1964,
nr. 2, p. 309; Emil Vârtosu, Documente privind istoria României. Introducere, vol. II,
Editura Academiei, Bucureşti, 1956, p. 536-537; Arhivele Naţionale, Mănăstirea
Câmpulung, LXIII/9; Arhivele Naţionale Bucureşti, colecţia Peceţi, 221, apud Maria
Dogaru, Documente privind interferenţa…
2
Ibidem, 55, original, slavă, apud Ibidem
3
Ibidem, fond Mânăstirea Căldăruşani, II/15, apud Ibidem
165
 THE LEGISLATION OF WALLAHIA DURING THE REIGN OF
VOEVOD MATEI BASARAB CONCERNING THE FORGERY OF
COINS AND DOCUMENTS

Abstract

The problem of the fakes in the Romanian Countries in time was

transformed in juridical procedure that created the necessity of creating a
more general juridical settlement, at first orally and then in writting, called
laws or enactment before the first half of the XVII th C., we didn't have a
code of written laws. After that period appeared the first laws in
Romanian, but in these there was no rference regarding the faking of
documents.
The reign of Matei Basarab reprezented, throug its length, a period
of temporary strengthening of the monarch's authority, being of the
conditions that made possible the drawing in 1652 of the law code
Îndreptarea legii. This code of laws had the power of law from 1652,
when it was printed, until the phanariots' period when it was replaced with
a modern one.

166
 CĂRŢILE DIN VREMEA LUI MATEI BASARAB

DORIN TEODORESCU

Istoria tiparului, începută la români în 1508 prin cea dintâi carte

bisericească, Liturghierul realizat de Macarie în atelierul de la Târgovişte,
cunoaşte o sinuoasă existenţă din punct de vedere teritorial şi multe
întreruperi cu perioade destul de mari în care nu s-a mai întâmplat nimic.
Tiparniţa de la Târgovişte nu mai produce între 1558 (când apăruse
Triodul – Penticostar) şi 1642 când aici se continuă lucrul început la
Govora în vederea apariţiei Evangheliei învăţătoare. În Ţara Românească
însă munca migăloasă de realizare a unor cărţi fusese reluată cu 7 ani
înainte, aproape de începutul domniei lui Matei Basarab mai exact la
1635, când la Câmpulung (Dlagopolie) s-a tipărit un Molitvenic
(activitate încheiată la 30 iulie) în slavonă, din porunca domnului Ioan
Matei Basarab care şi scrie în prefaţă cum că “împuţinarea cărţilor sfinte
… din pricina deselor năvăliri şi împresurări” l-au determinat să caute o
soluţie pentru o “tiparniţă întreagă desăvârşită cu litere de cinci feluri”
adusă de la Kiev, unde Petru Movilă era mitropolit, de către Timotei
Alexandrovici, Ioan Glebkovici şi Meletie Macedoneanul, ultimul
mutându-se şi la celelalte două tipografii ale Ţării Româneşti ce au
funcţionat succesiv: Govora şi Târgovişte (Mănăstirea Dealu). El apare ca
singur tipograf al Psaltirii din 1637 (7145) ianuarie 30 în formula:
“cel mai mic între călugării Meletie Macedoneanul, igumenul mănăstirii
Govora cu hramul Adormirea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu,
deoarece m-am aprins de dragoste pentru acest meşteşug al tipografiei
când am primit haina călugărească în Sf. Munte al Athosului”. Cartea
după cum ne aduce la cunoştinţă Predoslovia, este de fapt materializarea
dorinţei lui “Ion Matei Basarab Voievod cu binecuvântare dumnezeiască
domn al întregii Ţări Ungrovlahe şi al părţilor de peste munţi, Herţeg de
Amlaş şi Făgăraş şi celelalte (…) am dorit cu multă silinţă să vă dăruiesc
(…) din tipografia mea o carte de Dumnezeu insuflată numită psaltire”.
Tirajul pare a fi fost insuficient din moment ce numai după un an
(1638) “ Din porunca şi cu cheltuiala prealuminatului şi piosului domn
Ion Matei Basarab s-a tipărit această carte numită Psaltire a doua oară
(…) S-au isprăvit în anul 7146” (1638) în iunie”. Lucrul a mers mai
repede durând doar trei luni, dar cartea are la sfârşit Sinaxariul lunilor cu
o notă uşor derutantă “Acest sinaxar începu a-l tipări şi sfârşi
nedestoinicul Silivestru Taha ieromonah şi egumen al Lavrei chinoviene

167
Govora în anul 7149 (1641), ceea ce duce la concluzia că realizarea
volumului a durat trei ani, fiind însă foarte posibil ca ulterior să se fi
adăugat doar respectivul capitol realizat în imprimerie în anul 1641. Dacă
socotim că în 1639 domnul ţării a avut de rezolvat conflictul cu Vasile
Lupu, concretizat în bătălia de la Nănişori (Ojogeni), este foarte posibil ca
finalizarea Psaltirii în ediţia a II-a să fi avut loc abia în 1641 mai ales
dacă luăm în calcul şi marile eforturi diplomatice şi financiare pe care
Matei le-a făcut la Poartă pentru păstrarea tronului şi care s-au concretizat
abia la 24 martie 1640 prin confirmarea sa ca domn primită de la sultanul
Murad al IV-lea (1623-1640).
Un alt argument este şi realizarea concomitentă a Pravilei (mici) la
Govora în două tiraje (unul pentru Transilvania, purtând numele lui
“Ghenadie mitropolit a toată Ţara Ardealului”). Au ostenit la realizarea
cărţii Mihail Moxa, care a tradus-o din slavonă, tipografii Ştefan
(ieromonah) din Ohrida şi Meletie Macedoneanul (egumenul Govorii) şi
îndeosebi mitropolitul Teofil (act) care şi scrie în a doua predoslovie:
“socotit-am că mai toate limbile au carte pe limba lor” justificându-şi
deci ideea de a produce carte bisericească în limba română în vremea
„prealuminatului domn / Io Matei Basarab Voievod a toa / tă Ţara
Ungrovlahiei / … de la naşterea lui Hs.1640”.

Stema Basarabilor,
din Pravila de la Govora, 1640
168
 De fapt Matei Basarab spune: „… după săvârşirea instrumentelor
de lemn, trebuincioase meşteşugului, am poruncit să se scoată la
lumină” cărţi ce sunt „de trebuinţă cercetării bisericeşti”.
Următoarea carte este Evanghelia învăţătoare, apărută tot la
Govora în 1642 cu fila de titlu: „Evanghelie învăţătoare sau cazanie preste
duminicile anului scoasă şi primenită de pre limba rusească pre limba
românească cu voia şi cheltuiala creştinului domn Mateiu Basarabă
Voevod iar cu osteneala şi izvăbirea lui Silvestru ieromonah tipărită întru
dumnezeiască lavră Govora carea iaste hramul Adormirea Maicii
Domnului de la zidirea lumii 7151 (1642) septembrie 21”. Pe verso se află
stema ţării, iar la sfârşit mai apare un nume de tipograf: „mă ostenii cât
putui cu mintea mia a ajunge zioa şi noaptea de tipării aceste svinte cărţi,
eu Preda”.

Fiul risipitor,
Evanghelia învăţătoare - Govora, 1640

169
 În acelaşi an, dar din nou la Câmpulung, ceea ce confirmă
categoric existenţa a două tipografii în funcţiune, apare „Învăţături preste
toate zilele alese prescurt din multe dumnezeieşti cărţi de folosinţa tuturor
creştinilor prepuse de pe limba grecească pe limba românească (…) cu
cheltuiala eromonahului Melchisedec egumenul sfintei mănăstiri (…) în
Câmpulung (Dlăgopoli) văleat 1642” care cuprinde cele şapte precepte
printre care iubirea aproapelui, milostenia, taina spovedaniei şi neiubirea
de argint.
În anul următor, tot la Câmpulung, după un timp de tipărire
suficient de îndelungat (13 dec. 1642 – 11 oct. 1643) apare
Antologhionul slavon „ctitor fiind prealuminatul principe Io Matei
Basarab Voevod, cu binecuvântarea preaosfinţitului Kir Teofil din mila
lui Dumnezeu Mitropolit întregii ţări a Ungrovlahiei”. Cartea se află sigur
sub supravegherea lui Udrişte Năsturel, cumnatul domnului şi
propagatorul limbii slavone ca limbă de cancelarie, mai ales dacă avem în
vedere că este şi autorul prefeţei: „Această precuvântare (…) a fost
întocmită şi scrisă de mine mai micul între robii prea luminăţiei sale,
Orest Năsturel, al doilea logofăt, în satul meu părintesc Fierăşti”.
Tipografii cărţii sunt Ştefan ieromonah, sârb şi Ioan Cutunovici, rus,
pentru care limba slavonă era extrem de familiară.
În 1644 începe să producă tipografia de la Dealu prima carte fiind
Evanghelia învăţătoare care se face „Cu porunca şi cu cheltuiala prea
luminatului creştin Matei Basarab Voevod domn şi biruitoriu a toată Ţara
Rumânească”, activitatea încheindu-se în 20 septembrie. De fapt cartea
„s-a început a se tipării (…) în mănăstirea Govorii şi s-a sfârşit în
mănăstirea din Deal cu hramul Sfântului Ierarh Nicolae, egumen fiind
Varlam Arapul”, ceea ce indică foarte clar că tipografia de la Govora s-a
mutat lângă Târgovişte, mai aproape de capitala ţării şi reşedinţa
mitropolitului Teofil. Chiar şi tipografii s-au mutat având grijă să se
treacă cu numele: „noi cei ce ne-am ostenit tipograf Ioan Cutunovici cu
ucenicii; Proca Stanciovici croitor din Râmnicul de la Ocnele Mari, Tudor
Dumitrovici, sârb, din Râmnicul de Olt, Lupin Dumitrovici Popeşti din
Luncavăţ”. Peste doi ani apare tot la Dealu, pe cheltuiala mănăstirii şi sub
grija arhimandritului Ioan un Liturghier dedicat „drept crediciosului
domn Io Matei Basarab” (1646).

170
 Stema Ţării Româneşti,
în Liturghierul de la Mănăstirea Dealu, 1646

În acelaşi an, 1646, la Târgovişte apare un Slujebnic slavon tipărit

de Procop Stanciovici şi Radu Stoicovici. În anul următor, 1647, cu
finalizare în 15 aprilie, apare la Dealu ”Imitaţia lui Cristos” tradusă din
latină în slavonă de Udrişte Năsturel (1597-1650) şi publicată cu
cheltuiala “Doamnei Elena, stăpâna Ungrovlahiei transalpine, soţia
prealuminatului domn şi voievod Io Matei Basarab”. Nu este singura
publicaţie apărută sub asemenea înalt patronaj, în 1649 apărând un
Penticostar slavon “din porunca şi cu cheltuiala principesei Elena, cu
mila lui Dumnezeu stăpâna şi doamna Ţării Româneşti, soţia
prealuminatului domn Io Matei Basarab în tipografia lor domnească din
cetatea de scaun Târgovişte”. Stema ţării are dedesupt legenda “Elena
din mila lui Dumnzeu stăpâna Ungrovlahiei”. Cartea s-a tipărit între 27
martie 1648 şi 7 iunie 1649 de către ieromonahul Ioan de la Athos
(originar din Cetatea de Piatră – Bosnia) şi Proca tipograful (poate fostul
croitor) sub coordonarea noului mitropolit Ştefan. Informaţiile despre

171
rolul doamnei ţării l-au determinat pe Nicolae Iorga să-i dedice în 1932 un
articol intitulat “Doamna Elina a Ţării Româneşti ca patroana literară”.

Stema Elinei, doamna lui Matei Voevod

din Penticostar, Târgovişte, 1649

După ştiinţa noastră această realizare culturală a unei soţii de

domnitor (1598-august 1653) este unică în istoria românească.
În 1649 apare Triodul postului, tot la Târgovişte, ca în 1650 la
25 noiembrie să iasă de sub teascurile tipografiei domneşti “Carte ce
să cheamă Pogribania preoţilor mireni şi a diaconilor” pe cheltuiala
ierodiaconului Mihail, cu text slavonesc dar cu explicaţia slujbei în
româneşte. În acelaşi an, în primăvară (9 martie 1650), la Câmpulung
apare Psaltirea (slavonă) “în tipografia preacuviosului părinte kir
Melchisedec ieromonahul, întâiul egumen al mănăstirii”, corector fiind
172
Dionisie Eclesiarhul ieromonah iar tipograf Preda Stancevici din
Câmpulung.
În 3 iunie 1651 mitropolitul Ştefan scoate “Mystirio sau
sacrament sau taine două de înceale şapte Botezul şi Sf. Mir” la
Târgovişte , traducător fiind Daniel Andrean Panoneanul, pe care îl
reîntâlnim în aceeaşi calitate dar şi ca prefaţator şi la celebra carte
numită “Îndreptarea legii / cu Dumnezeu / care are toată judecata /
arhierească şi împărătească de toate vinile / preoţeşti şi mireneşti / scoasă
la “Târgovişte în tipografia prea luminatului mieu domn Io Matei V.
Bas(arab)” cu cheltuiala lui “Ştefan mitropolit Târgoviştei, exarh
Plaiului şi a toată Ungrovlahia “. Iniţiator se dovedeşte a fi mitropolitul
Ştefan care comandă traducerea din „elineşte pe limba proastă
rumânească” a conţinutului.

Îndreptarea legii,
Târgovişte, 1652
173
 Cartea este extrem de importantă fiind prima culegere de prevederi
punitive civile şi penale, dar în aceeaşi măsură conţinând în a doua sa
parte noţiuni de drept canonic şi menţiuni despre alfabetul chirilic,
gramatică, nomenclatorul dregătoriilor cu atribuţiile specifice şi normele
de corespondenţă protocolară.

Întâiul Sobor de la Niceea al celor

318 sfinţi părinţi, Îndreptarea Legii,
Târgovişte, 1652

Ultima carte din vremea lui Matei Basarab este Târnosania

apărută cu cheltuiala mitropolitului Ştefan la Târgovişte la 20 septembrie
1652 şi “prepusă de pre elineşte şi sloveneşte pre limba proastă
rumânească”. Se dovedeşte că transferul spre folosirea limbii române în
uzul cultului ortodox se accentuează în folosul atât al bisericii, cât şi al
progresului general al civilizaţiei acestui popor.
Politica de răspândire şi de fundamentare a religiei ortodoxe
unitare în conţinut şi formă, tipărirea cărţilor de cult necesare acestui
scop, construirea de biserici şi mănăstiri, deschiderea spre Europa creştină
fac din perioada de domnie a lui Matei Basarab o epocă de intensă
dezvoltare a statului şi autorităţii domneşti, dar şi de ridicare culturală a
acestui neam în întregimea lui.

174
 BIBLIOGRAFIE:

1. Bianu, Ioan; Hodoş, Nerva, Bibliografia Românească Veche, Editura

Socec, Bucureşti, 1903, tom I, pp.103-206.
2. Râpă-Buicliu, Dan, Bibliografia Românească Veche, Additamenta I,
1536-1830, Editura Alma, Galaţi, 2000, pp.147-177.
3. Simonescu, Dan, Petrescu Victor, Târgoviştea, vechi centru tipografic
românesc, Muzeul Judeţean Dâmboviţa, Târgovişte, 1972, pp.30-42, 54-
62, 75-79.
4. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii ortodoxe române, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al BOR, Bucureşti, 1992, vol.2, pp.32-45.
5. Iorga, Nicolae, Istoria românilor prin călători, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1981, vol.1,2, pp.239-265.
6. Stoicescu, Nicolae, Matei Basarab, Editura Militară, Colecţia
Domnitori şi voievozi, Bucureşti, 1982, pp.131-144; 210-213
7. Pop, Augustin, Z.N., Istoria tipografiei în zona argeşeană şi a Oltului
Vestic, Piteşti, Întreprinderea Poligrafică „Argeş”, 1970, pp.10-20

MATEI BASARAB’S TIME BOOKS

Abstract

Between 1635 and 1652, in several printing presses – Câmpu-

Lung, Govora, Târgovişte, Dealu – established and sought after by the
voivode Matei Basarab and his wife Elena, there were printed church
mass books in slavonic and romanian, as well as the famous legislative
volumes „Pravila” (The small Pravila at Govora dated 1640), and also
„Indreptarea Legii” dated 1652 (The Revising of the Law).
These have been extremely important milestones for the romanian
civilization.

175
 CĂRTURARUL MOXA - CONTEMPORANUL LUI MATEI
BASARAB

MARIUS CORNEL VASILE

Secolul al XVI-lea găseşte societatea românească alternând între

păstrarea sentimentului şi spiritului tradiţional şi reflexul la nevoile
mişcării istorice, cele moderne, care încep să se facă simţite în această
perioadă. Noua idee care impunea ordinea necesară civilizaţiei era cea
naţională. În jurul ei, epoca modernă a reaşezat în tipare întreaga omenire,
scuturând structurile medievale, care, la vremea lor, însemnaseră ordine
socială şi politică în norme feudale şi creştine.
Dijmuirile puterii suzerane otomane, putere care avea să însemne
după anii 40 ani ai secolului al XVI-lea factorul principal al ruperii unui
ritm în evoluţia societăţii româneşti, asemănător celui occidental, nu au
întrerupt energiile autohtone în planul creaţiei culturale naţionale.
În zona de sud a Carpaţilor, două sunt momentele independenţei
născute la întâlnirea forţei românilor aşezaţi în contururi statale în
secolele anterioare cu direcţia nouă a secolului al XVI-lea, de viaţa
naţională: Biserica mănăstirii de la Curtea de Argeş ctitorită de Basarab în
anul 1517 şi, peste o sută de ani, în 1620, prima lucrare istoriografică
românească prin care istoria românilor devenea componentă a istoriei
universale.
În ansamblul “lungului secol al XVI-lea”, metamorfozele sociale
şi economice transferau fostele stări culturale anterioare, din haină
slavonă, în forme naţionale, mai eficace, mai directe şi mai coagulate
pentru manifestarea generală a neamului românesc în faţa nevoilor unui
timp neprielnic.
În faţa aspectului oriental etalat de otomani, ajuns ca modă la
curţile monarhilor de până lângă Atlantic, esenţa vieţii româneşti a
însemnat păstrarea identităţii creştine şi a fondului spiritual romano-
bizantin din epoca genezelor etnică, lingvistică, politică şi culturală.
Într-un teritoriu aflat în proximitatea hotarului Imperiului Otoman
şi a Islamului, sub influenţa proceselor renascentiste şi de reformă din
lumea vestică europeană, izvorul tuturor tăriilor şi faptelor unui neam,
limba vorbită, erupea din zona centrală şi aşeza în progresul ei o creaţie
pură, adecvată noilor vibraţii din viaţa istorică. La scurt timp după
instaurarea dominaţiei otomane, în arealul unde limba română biruise a fi
vehiculată în scris, la 1521 la Câmpulung-Muscel şi Braşov, apoi în
deceniile următoare la Bistriţa olteană sau străvechea aşezare Ohaba de pe
176
Jilţul Mare1, cărturarii proveniţi din popor, conştienţi de inoperativitatea
slovei ca vehicul cultural, au propulsat şi impus literatura şi istoriografia
în limba naţională2.
Trecerea de la istoriografia în limba slavonă la cea în limba
română a avut loc, în Moldova, în timpul lui Petru Şchiopul, fapt
confirmat de “Tabelul cronologic”, păstrat între hârtiile domnitorului şi
provenit de la episcopul Ghedeon al Rădăuţilor, se pare, prin intermediul
lui Adam (Cipriotul) preotul domnului3.
Acest paragraf socotit primul text istoriografic ce s-a păstrat în
limba naţională precedat cu peste 30 de ani de Hronograful lui Moxa4.
Pe de altă parte, în Ţara Românească, trecerea s-a produs sub
domnia lui Mihai Viteazul, odată cu întocmirea cronicii logofătului
Teodosie Rudeanu (1597) şi a cronicii Buzeştilor5.
Istoriografia românească veche, asemenea altor genuri literare, a
apărut şi s-a dezvoltat în cadrul raporturilor cu literatura popoarelor
vecine, în formele specifice acelor secole, iar în cazul de faţă, Cronica
universală a lui Mihail Moxa este realizată pe baza unor preţioase surse
bizantino-slave6 (Manasses, patriarhul Nichifor, Cronica anilor 1296-
1413, Letopiseşul sârbesc nou, parţial Simeon Magistrul, Ioan Zonaras şi
alte scrieri, între care Letopiseţul de la Putna etc.).
Aşadar, opera cărturarului de la mănăstirea Bistriţa - ctitorie a
marilor boieri Craioveşti - poate fi considerată o sinteză în limba română
a istoriografiei bizantino-slave cunoscută Ţările Române în cele două
veacuri anterioare.
Manuscrisul qvasi-complet şi cel mai vechi al Cronicii române a
lui Mihail Moxa s-a păstrat până aproape de mijlocul secolului al XIX-lea
în locul în care a fost alcătuit, adică mănăstirea Bistriţa (azi comuna
Costeşti, judeţul Vâlcea).
Iniţiatorul acestui important act de cultură, ce depăşea cercul
textelor ecleziastice traduse până atunci, a fost episcopul Teofil al

1
Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea. Text stabilit de Gh. Chivu
ş.a. Introducere de Al. Mareş, Editura Academiei, Bucureşti, 1979
2
Virgil Cândea, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc,
Bucureşti, 1968
3
G. Mihăilă, Mihail Moxa. Cronica universală, Bucureşti, 1989, p. 32
4
Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea…, p. 12 şi 396
5
Ibidem, p. 27
6
Ibidem, p. 42-52
177
Râmnicului (Vâlcea), care, de altfel, între anii 1611-1617 fusese egumen
al mănăstirii Bistriţa1.
Informaţia a fost consemnată de chiar Moxa în epilogul operei
sale: “Şi iaste zise sfinţiei tale, o, preaînţelepte părinte, chiar Teofil,
ep[i]scopul de Râbnic. Iată şi eu, robul sfinţiei tale, mai micul şi apoi de
toţi şi ticălosul călugărul Moxa Mihail, câtu mi-a fost ştiinţa şi m-am
priceput, eu am nevoit de-am scris (…)2.
Tot Mihail Moxa menţionează şi perioada încheierii lucrului său la
alcătuirea cronicii, luna lui septembrie 1620, când pe tronul Ţării
Româneşti revenea pentru a treia oară Radu Mihnea (fiul lui Mircea
Turcitul), adversarul Radu Şerban, domnitor din neamul Craioveştilor3.
Multă vreme s-a crezut că opera călugărului oltean n-a circulat în
afara zidurilor mănăstirii Bistriţa şi că s-a păstrat într-un unic manuscris,
până când, în 1944, C.S. Nicolăescu-Plopşor a dat la iveală pe al doilea4,
care deşi sensibil mai nou şi incomplet, făcea dovada că această scriere a
fost cunoscută unui cerc mai larg de cititori, fapt confirmat ulterior de al
treilea manuscris, cu aceleaşi particularităţi, semnalat de Klaus-Henning
Schroeder, în anul 1971, în Biblioteca Mihail Eminescu din Iaşi.
Manuscrisul de la mănăstirea Bistriţa din 1620 a intrat în 1845 în
colecţia filologului rus V.J. Grigorovici, care l-a publicat parţial în 18595.
Cel de-al doilea manuscris al Hronografului lui Moxa, a fost găsit la
preotul N.R. Pretorian din satul Coţofenii din Faţă, judeţul Dolj şi adus la
Muzeul Olteniei (manuscrisul se află înregistrat sub numărul 52) de către
C.S. Nicolăescu-Plopşor şi Ion Andrieşescu6.
Cel de-al treilea manuscris al operei lui Mihail Moxa a fost sursa
de inspiraţie a marelui poet Mihai Eminescu pentru poemul istoric -
Scrisoarea a III-a7.
Cronica universală a cărturarului oltean Mihail Moxa, ocupă un
loc de seamă în evoluţia culturii şi literaturii române în primul secol de
afirmare a acestora în limba naţională. Genul istoriografic abordat de

1
Ch. I. Moisescu, Şt. Lupşa, Al. Filipaşcu, Istoria bisericii române, vol. I, Bucureşti,
1957, p. 268-272, 322-325, 406-416, 433-436; vol. II, 1957, p. 12-18; Mircea Păcurariu,
Istoria bisericii ortodoxe române, vol. I, Bucureşti, 1980, p. 364-365, 541-542; vol. II, p.
45-58, 162-176
2
Mircea Păcurariu, op. cit., p. 32
3
Dinu C. Giurescu, Istoria României în date, Bucureşti, 2003, p. 263
4
Ibidem, p. 61
5
Ibidem, p. 61-62
6
Zaharia Gărău, Manuscrise româneşti ale Muzeului Oltenia, sec. XVII-XIX, Craiova,
1979, (text dactilogr.), p. XIV
7
Ibidem, p. 50-51, 72-74
178
Moxa este cu atât mai deosebit cu cât el apare la o sută de ani de la cel
mai vechi text românesc ce ni s-a transmis - Scrisoarea lui Neacşu din
Câmpulung - 29-30 iunie 15211, în acelaşi areal al primelor documente în
limba română păstrate până la noi.
Hronograflul lui Moxa este, după cele reliefate de Al. Procopovici
în 1927, cea dintâi lucrare cu care trecem dincoace de epoca post-
coresiană…, cu ea intrăm în epoca românească, epoca biruinţei cărţii
româneşti asupra celei slavone. Cronograful lui Moxa nu mai este o operă
de epigon, o copie scrisă undeva într-un colţ de ţară mai ferit de
tulburările zilei, nu mai este nici măcar o lucrare pornită din iniţiativă
particulară, în afară de cei chemaţi de a avea înainte de toate grija pentru
trebuinţele vieţii obşteşti.
Cronograful lui Moxa este prima istorie universală scrisă în
româneşte, o operă de traducere şi compilaţie săvârşită din porunca şi cu
binecuvântarea unui episcop. Prin această primă operă istoriografică scrisă
în limba română, contemporanul lui Matei Basarab, cărturarul Moxa,
conferă noi valenţe relaţiilor literare şi culturale bizantino-slavo-române şi
totodată redă o fizionomie aparte istoriografiei vechi româneşti în peisajul
literar al Sud-Estului european.
Prin traducerea Pravilei tipărite la Govora în 1640, Moxa şi-a
confirmat demersul său de a încuraja scrierea în limba română, cea
naţională, dat fiind acest demers cărturarul Moxa poate fi considerat un
promotor al conştiinţei naţionale.

MIHAIL MOXA, CONTEMPORAN WITH MATEI BASARAB

Abstract

The Honograf of Moxa has been the first work which goes up to
the post-coresian period, with it we enter in the roumanian period, in the
time of glory of the roumanian books above the slavone one. Moxa
Honograf it’s not a work of fake, a copy written somewhere in a hidden
conner of the country. Is not even an work started by the one, it is the first
universal history written in roumanian, work of translation and
compilation done at the command and with the bless of a bishop. By this
first historiographichal work written in roumanian, contemporan with
Matei Basarab, Moxa, confers new valence to the literary relation and

1
Ibidem, p. 42. 52
179
cultural bizantin-slavon-roumanian and in the same time offer a new kind
of phisionomy to the old roumanian hystoriography in the literary pasaje
of the South-East european.
By traducing Pravila printed at Govora in 1640, Moxa confirm his
will the encourage the writing in the roumanian language, the national
one, and by this Moxa should be considered an promotor of the national
concency.

180
 MONUMENTE DIN EPOCA LUI MATEI BASARAB
ÎN JUDEŢUL GORJ

VASILE MARINOIU

În istoria Ţării Româneşti, primele trei sferturi ale secolului al

XVII-lea sunt considerate ca o perioadă de reală înflorire cultural artistică,
atingând apogeul în timpul lungii domnii, de peste două decenii, a
domnitorului Matei Basarab. Datorită iniţiativei domnitorului acum s-au
realizat cele mai multe monumente bisericeşti şi laice, cu trăsături
stilistice şi particularităţi distincte, bine definite.
Beneficiare ale unui câmp larg de manifestare, activitatea culturală
şi creaţia artistică au cunoscut în această epocă o integrare totală şi
profundă în viaţa spirituală a poporului român. În acest cadru, creaţia
arhitecturală a epocii lui Matei Basarab dezvăluie febrile căutări
inovatoare, când se face simţită apariţia unor forme, trăsături stilistice şi
experienţe constructive noi, înrudite cu cele ale Moldovei şi Transilvaniei,
care se regăsesc acum laolaltă în arhitectura Ţării Româneşti1.
Opera de ctitor a lui Matei Basarab se remarcă prin faptul că a
reuşit să instituie un fel de mecenat artistic, el fiind principalul iniţiator şi
încurajator al organizării şi dirijării procesului de creaţie, pe care l-a
susţinut în mod prioritar cu propriile sale mijloace materiale. Cele mai
impunătoare edificii au fost ridicate fie cu cheltuiala domnului, fie cu cea
a unor mari boieri (dintre aceştia remarcându-se mai ales cumnatul său
Udrişte Năsturel).
Pe lista numeroaselor ctitorii figurează şi câteva monumente din
Gorj. Amintim în primul rând pe cea a domnitorului însuşi, paraclisul
mănăstirii Tismana, apoi cele ale dregătorilor săi, marele pitar Dimitrie
Filişanu (schitul Crasna), marele logofăt Danciu Pârâianu (mănăstirea
Polovragi), marele spătar Mihai Coţofeanu (mănăstirea Ţânţăreni).
Paraclisul mănăstirii Tismana, ce are hramul sfântului “Ilie
Tesviteanul”(foto 1), ctitorie a domnitorului Matei Basarab de la 1646-
1651, se află amplasat la 30 m sud-est de biserica mare a mănăstirii. El era
destinat slujbelor religioase de noapte sau acelora desfăşurate în timpul
iernii, cu un număr redus de credincioşi.

1
Nicolae Stoicescu, Matei Basarab, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p. 215-218;
Cristian Moisescu, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, vol. I, Editura Meridiane,
Bucureşti, 2002, p. 9
181
Paraclisul mănăstirii Tismana

182
 Este construit din piatră de tuf calcaros, cărămidă subţire aşezată
în alternanţă de straturi cu piatra fasonată, atât în poziţie orizontală cât şi
verticală. Învelitoarea a fost realizată din plumb, recuperat de la biserica
mare, căreia i s-a refăcut una nouă, în aceeaşi perioadă.
Din punct de vedere arhitectonic are un plan triconc, având
pronaos, naos şi altar. Prezintă o singură turlă hexagonală pe naos, turlă ce
prezintă la partea superioară o cornişă formată din trei şiruri de cărămidă
în zimţi.
Paraclisul, de mici dimensiuni, dar armonios proporţionat, are o
lungime de 10 m, o lăţime de 4, 70 m şi o înălţime de peste 12 m. În
dreptul naosului, de o parte şi de alta, prezintă două contraforturi.
Decoraţia faţadelor, în prezent aparentă, realizată în tehnica
compositum mixtum, printr-o alternanţă de blocuri fasonate de calcar şi
cărămizi înguste, este divizată în două registre, inegale, despărţite de un
brâu orizontal, plasat la partea superioară. Acesta din urmă este delimitat
de două şiruri de cărămizi în zimţi, ce lipseşte în dreptul pronaosului (ori
nu a existat, ori odată cu repararea paraclisului, în anul 1782, nu a mai
fost refăcut). Registrul inferior prezintă o succesiune de panouri
dreptunghiulare, foarte înguste şi înalte, adâncite în zidărie şi despărţite de
lezene, ce ritmează faţadele celor trei abside.
În locul pronaosului actual se pare că ar fi existat un pridvor de
lemn (aşa cum arată o stampă de la începutul secolului al XVIII-lea)1.
Ancadramentele ferestrelor sunt sculptate în piatră cu motive
vegetale şi antropomorfe (serafimi), ornamente ce au avut de suferit
datorită lărgirii spaţiului celor trei ferestre în vederea montării unor vitralii
în anul 1916. Se păstrează, parţial, ancadramentele ferestrei sudice şi a
celei estice.
Între anii 1772 şi 1782, paraclisul de la Tismana a fost restaurat
parţial, de arhimandritul Mihail Tetoianul, care reface pronaosul din zid,
înzestrându-l cu o uşă de stejar, sculptată cu motive florale şi vrejuri
(astăzi în muzeul mănăstirii)2.
În interior, pictura în ulei este de dată recentă. Altarul şi naosul au
fost pictate în anul 1948 de Dimitrie Nicolaide, iar pronaosul în 1919.
Icoanele pe lemn şi tâmpla sunt pictate în anul 1915. Tot aici se găseau,
până în 1995 (când a existat o tentativă de furt), trei vitralii executate de
Johann Wirnstl din Bucureşti (fost profesor la Şcoala de ceramică artistică
de pe lângă gimnaziul “Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu, adus special
în acest scop de la Viena). Cele două vitralii din naos, reprezentând una
1
Ibidem, vol. II, p. 91
2
Alexandru Ştefulescu, Mănăstirea Tismana, ediţia a II-a, Bucureşti, 1903, p. 121
183
“Învierea lui Iisus” şi cealaltă pe “Sfântul Nicolae” comandate şi donate
de poetul George Coşbuc şi soţia sa Elena în amintirea fiului lor
Alexandru, mort în anul 1915 într-un accident de automobil la Tămăşeşti
(azi comuna Băleşti, judeţul Gorj). Cel de-al treilea vitraliu se afla în altar
şi îl reprezintă pe “Sfântul Gheorghe”, fiind comandat şi donat de
cumnatul lui George Coşbuc, Gheorghe Sfetea. Toate vitraliile au fost
executate în anul 1916 şi montate în golul ferestrelor.
Un alt valoros monument din epoca lui Matei Basarab este şi
schitul Crasna, situat la 12 km vest de judeţul Novaci (foto 2). Era
construit la 24 septembrie 1636, când se sfinţea biserica cu hramul
“Sfântul Nicolae”, după cum consemnează pisania sculptată în piatră de
deasupra uşii de intrare în pronaos (foto 3): “Cu vrerea părintelui şi
ajutorul fiului şi cu săvârşitu sfun//tuluii duh adeverit. Adec(ă) eu robul
lui Is. Hs. Jupan Dumitru vel pit(ar), cu feciorii lui câţi iau dat
d(omnu)lui Dumnezeu şi n-am cruţat // avuţia ci am făcut aceast(ă) sfântă
măn(ă)stire în zilele bun//ului Io Matei voievod Bas(ă)rabă, văleat 7145
(1636) m(e)siţa (în luna) // sep(tembrie) dni (zile) 24”1.

Biserica schitului Crasna 1636

1
Idem, Gorjul istoric şi pitoresc, Tg -Jiu, 1904, p. 53-54; idem, Schitul Crasna,
Bucureşti, 1910, p. 30
184
 Pisania schitului Crasna 1836

Principalul ctitor al schitului a fost, deci, marele pitar Dumitru

Filişanu (văr al doamnei Stanca, soţia lui Mihai Viteazul), rudă şi prieten
cu Matei aga din Brâncoveni pe care l-a urmat în pribegie (1630) şi i-a
fost alături în luptele pentru luarea domniei. Pentru credincioasa slujbă,
după obţinerea domniei, Matei Basarab îi acordă acestuia dregătoria de
mare pitar, pe care o deţine între 13 iunie 1633 şi 20 octombrie 1639,
după care este făcut mare armaş (14 ianuarie - 2 septembrie 1640), iar din
12 august 1641, cu mici întreruperi până în 18 octombrie 1647 mare
sluger, pentru ca între 6 ianuarie 1648 şi până la moartea sa, în aprilie-mai
1649 să fie amintit ca mare stolnic1.
Din punct de vederea arhitectural, biserica este de plan triconc, cu
o singură turlă, peste naos.
Este compusă dintr-un exonartex pe faţada vestică (la început
deschis şi susţinut pe stâlpi de cărămidă, iar ulterior, la sfârşitul secolului
al XVIII-lea sau începutul celui următor, închis cu zidărie de ctitorii din
familia Crăsnaru şi de vătaful de plai Dumitru Ursache). Aici, în partea de
nord se află piatra de mormânt a unuia din ctitori (Ion Ţundrea) mort în
anul 1750, precum şi cea a lui Dumitru Ursache, mort după 1813.

1
Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova,
sec. XIV-XVII, Bucureşti, 1971, p. 179-180
185
 Pronaosul este amplu, boltit cu semicilindru longitudinal, iar
intrarea este încadrată între doi stâlpi din piatră sculptată cu ornamente
simple (linii verticale), având deasupra pisania din 1636, sculptată în
piatră.
Naosul este restrâns şi supraînălţat de o turlă octogonală, cu baza
pătrată. Între pronaos şi naos, deasupra zidului despărţitor, se află pictată
cea de-a două pisanie din anul 1757, când biserica a fost pictată în frescă
de “Grigorie zugravul şi fiul său Ioan”, cu ajutorul financiar al lui Mihai
Crăsnaru mare clucer şi al altora.
Elementul de noutate care intervine la boltirea naosului
monumentului analizat este reprezentat de două travei înguste acoperite
cu semicilindru, plasate de o parte şi de alta a absidelor laterale. Această
rezolvare, cu rol de consolidare a bazei turlei, este cunoscută încă de la
mijlocul secolului XIV-lea, la Biserica Domnească de la Argeş1.
Altarul are numai proscomidie în partea de nord, fiind despărţit de
naos printr-o tâmplă sculptată în lemn şi aurită, de o frumuseţe artistică
deosebită.
În ceea ce priveşte plastica decorativă a zidului exterior, faţada
este divizată în două registre inegale, separate de un brâu din cărămidă
rotunjit încadrat de două şiruri de cărămizi în zimţi, aşezate în partea
superioară a monumentului. Feţele celor două registre sunt ritmate cu
ajutorul unei continue succesiuni de panouri dreptunghiulare ce au partea
superioară arcuită, delimitate de pilaştrii de secţiune dreptunghiulară,
puţin ieşiţi din linia zidului. Panourile din registrul superior sunt mai dese,
datorită adaptării la spaţiul îngust dintre brâu şi cornişă.
Cornişa bisericii ca şi cea a turlei este formată din două rânduri de
cărămidă în zimţi. Piesa cea mai importantă din interiorul bisericii este
tâmpla (foto 4), un adevărat giuvaer de sculptură şi pictură pe lemn al
artei decorative româneşti din epoca lui Matei Basarab. Ea este alcătuită
din fragmentele unei tâmple de proporţii mult mai mari. Aceasta se
observă şi din modul neobişnuit în care sunt aşezate icoanele, crucea
răstignirii şi moleniile în tâmplă. Spre exemplificare, crucea răstignirii cu
tabloul votiv, datorită dimensiunilor ei foarte mari (4 m înălţime şi 2, 60
m deschiderea braţelor), nu este aşezată deasupra tâmplei, ca de obicei, ci
în faţa tâmplei, la mijloc. De o parte şi de alta a ei, în partea superioară la
bază, se găsesc cele două molenii. De altfel, nici elementele constitutive
ale tâmplei nu sunt aşezate după tipicul Erminiei. Exista opt icoane,
plasate în două registre suprapuse, câte patru de fiecare registru. După
1
Veniamin Nicolae, Ctitoriile lui Matei Basarab, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1982,
p. 160-161; Cristian Moisesecu, op. cit., II, p. 53
186
cercetările noastre se pare că aceste icoane reprezintă o treime din cei 12
Apostoli ai tâmplei originare, sub fiecare icoană existând câte o inscripţie
cu numele apostolului respectiv, unele inscripţii fiind însă aşezate cu
scrisul răsturnat. S-au putut descifra numele următorilor apostoli, scrise cu
roşu în chenar negru: Simon, Toma, A(n)drei, Marcu, Ioan, Matei, Luca şi
Filip.

Fragment din tâmpla schitului Crasna, ce provine de la biserica Sf.

Dumitru din Craiova, 1651

Elementele constitutive şi decorative ale tâmplei sunt fragmentate

şi combinate după spaţiul impus noii adaptări.
Aşadar această tâmplă nu are nici o continuitate şi nici o legătură
în ceea ce priveşte arhitectura şi decoraţia, ea fiind alcătuită din
combinarea unor fragmente rezultate dintr-o tâmplă ce a aparţinut unei
biserici de mari proporţii, judecând după dimensiunile foarte mari ale
crucii răstignirii. Aceste fragmente fac parte din tâmpla originară a

187
bisericii Sfântul Dumitru din Craiova, ctitorie a lui Matei Basarab din
16511.
Cu toate că aceasta este doar un fragment din cea originară, totuşi
ea reprezintă un unicat fiind una din cele mai remarcabile piese de
sculptură şi pictură din epoca de înflorire culturală din timpul domniei lui
Matei Basarab, o adevărată capodoperă a genului2. Tâmpla este executată
din lemn de tei, aurită şi ajurată. Scheletul pentru susţinerea tâmplei este
realizat din stejar. Acest fragment de tâmplă are dimensiunile de 3, 36 m
lăţime şi 0, 28 m grosime. Piesa de formă dreptunghiulară poate fi
împărţită în patru registre. Primul registru îl formează poalele de icoane
împărăteşti ajurate şi sculptate cu motive vegetale, florale şi aviforme. Tot
aici se observă foarte bine reprezentat motivul ornamental al pomului
vieţii, motiv des întâlnit pe covoarele olteneşti, ceea ce demonstrează că
autorul era din Oltenia. Cele două poale de icoane împărăteşti sunt aurite,
fiind formate din câte două panouri fiecare, despărţite printr-o linie
verticală scoasă în relief. Cele două uşi diaconeşti lipsesc, fiind înlocuite
cu dvere simple. Primul registru al tâmplei se continuă cu doar două
icoane împărăteşti (Maica Domnului cu pruncul - Hodighitria şi Iisua
Hristos Învăţător), pictate în ulei pe lemn.
Tot din acest registru fac parte şi uşile împărăteşti, executate tot
din lemn de tei, ajurate, sculptate şi grunduite, aurite, ele fiind
ornamentate cu motive florale şi vegetale. Sunt alcătuite din trei registre
verticale, reprezentând de jos în sus pe Sfinţii Evanghelişti Marcu în
stânga şi Luca în dreapta, la mijloc Buna Vestire cu Maica Domnului şi
îngerul Gavriil, iar în partea superioară pe Sfinţii Evanghelişti Ioan şi
Matei. Aceste şase reprezentări iconografice se găsesc în mijlocul unor
ornamente florale, fiind zugrăvite în tempera pe fond auriu şi
predominând culorile roşu şi verde. Registrele uşilor împărăteşti şi linia
de îmbinare a uşilor sunt delimitate de chenare sculptate, scoase în relief,
în formă de brâuri în torsadă. Poalele de icoane, icoanele şi uşile
împărăteşti sunt încadrate de patru coloane bogat decorate cu motive
vegetale (frunze de acant, vrejuri, cârcei), însă fără baze şi capitele, ceea
ce demonstrează că ele au fost aduse aici dintr-o altă biserică.

1
Primul semnal privind apartenenţa acestei tâmple la biserica Sf. Dumitru din Craiova a
aparţinut arhitectului I.L. Atanasescu, Adevăruri privind tâmpla bisericii schitului
Crasna, în MO, IX, nr. 3-4, 1957, p. 218-220
2
Valoarea artistică a piesei a fost remarcată încă de la sfârşitul sec. al XIX-lea de către
Al. Ştefulescu, Schitul Crasna, p. 38, dar şi de istoricul de artă Al. Efremov, Portrete de
donatori în pictura de icoane din Ţara Românească, în BMI, XI, nr. 1, 1971, p. 46, fig. 6
188
 Urmează un brâu orizontal scos în relief, ce are o grosime de 0, 20
m, sculptat şi aurit, ornamentat cu motive vegetale, florale şi aviforme.
Cel de-al doilea registru al tâmplei îl formează cele două icoane,
molenii, reprezentând pe Maica Domnului (Eleusa) şi pe Sf. Ioan, icoane
ce încadrează Crucea Răstignirii şi tabloul votiv de la baza crucii.
Icoanele sunt pictate pe lemn, în tempera, pe fond auriu, predominând
culorile roşu şi verde. Ele sunt încadrate de două rame sculptate, ajurate şi
aurite, ornamentate cu motive florale, vegetale şi brâuri în torsadă.
Plasarea celor două molenii în registrul al doilea, în locul icoanelor
prăznicare, demonstrează încă o dată, că tâmpla a fost adusă de la o altă
biserică cu mult mai mare1 decât cea a schitului Crasna.
Cu totul neobişnuit, apare la baza crucii, tabloul votiv (foto 5), ce
are un ancadrament sculptat şi ajurat cu ornamente florale şi vegetale,
fiind pictat în tempera, unde pe fond auriu sunt reprezentate două
personaje: Matei Basarab voievod, în stânga, ce stă în genunchi având pe
cap coroana şi purtând mantia domnească de culoare galben aurie cu flori
roşii. El are mâinile într-o poziţie de rugăciune, alături având inscripţia cu
litere roşii, în slavoneşte: “Io Matei Basarab voievod”. Celălalt personaj
este mitropolitul Ţării Româneşti, Ştefan (fost stareţ al Mănăstirii
Tismana), reprezentat în aceeaşi poziţie rugătoare. El poartă pe cap o
mitră, un omofor alb cu cruci galbene şi un sacos galben decorat cu
motive florale pictate cu roşu. Alături se află inscripţia cu litere roşii în
limba slavonă: “Kir Ştefan mitropolit i arhiepiscop vsei zemli Ungro-
Vlahiischia” (Chiar Ştefan mitropolit şi arhiepiscop a toată ţara
Ungrovlahiei). Deasupra celor două personaje este reprezentat Sfântul
Evanghelist Luca prin simbolul său, taurul înaripat care ţine o evanghelie
deschisă.
Prezenţa mitropolitului Ştefan, pictat în faţa domnitorului Matei
Basarab ne înlesneşte datarea executării tâmplei, ştiut fiind faptul că
acesta a fost mitropolit pentru prima oară între anii 1648-1653. Aşadar
tâmpla a fost executată în acest interval de timp, dar mai sigur între 1651-
1653.

1
August Pessiacov, Sfântul Dumitru Băneasa din Craiova, în AO, anul XI, Craiova,
1932, p. 203-209. Articolul a fost scris în anul 1881 când Biserica Sf. Dumitru, deşi
complet în ruină mai exista, ea fiind demolată în anul 1889. A. Pessiacov prezintă
dimensiunile acestei biserici ca având o lungime de 15 stânjeni (aprox. 30 m), o lăţime de
7 stânjeni şi o înălţime de 5 stânjeni, iar grosimea zidului ceva mai mare de un stânjen;
vezi şi Cezar Avram, Dinică Ciobotea, Damaschin Coravu Severineanu, Laura Enache,
Zaharia Gărău, Al. Firescu, Tudor Nedelcea, Vladimir Osiac, Ion Pătroiu, Ioan Stănescu,
Ion Zarzără, Bisericile Craiovei, Craiova 1998, p. 7-15 şi 122-125
189
 Tabloul votiv se continuă în partea superioară, cu Crucea
Răstignirii, unde pe acelaşi fond auriu este pictat în tempera Iisus
răstignit, având pictat, în alb, la picioare şi la mâini câte un înger ce strâng
în cupe sângele din răni. Pe cele trei braţe ale crucii sunt redate
simbolurile celorlalţi sfinţi evanghelişti: Ioan, Matei şi Marcu. Deasupra
capului lui Iisus se află o inscripţie, în limbile ebraică, greacă şi latină cu
textul scrierii lui Pilat.
Al treilea şi al patrulea registru îl formează cele opt icoane ale
Apostolilor, patru pe fiecare registru, având o formă circulară cu
proeminenţe ajurate în partea superioară. Ancadramentele icoanelor sunt
ajurare, sculptate şi aurite fiind rezultate din împreunarea în sens invers,
prin răsturnare, a arcadelor ce erau susţinute de coloanele tâmplei
originare. Ele sunt ornamentate cu motive florale şi originare (vrej şi
struguri). Sub fiecare icoană se găseşte câte un chenar unde sunt înscrise
numele apostolilor, aşezate însă răsturnat, datorită noii adaptări a tâmplei.
Ca şi celelalte elemente ale tâmplei descrise mai sus şi aceste icoane sunt
pictate pe lemn de tei, în tempera pe fond auriu.

Tabloul votiv al tâmplei unde sunt reprezentaţi domnitorul Matei Basarab

şi mitropolitul Ştefan

190
 În ceea ce priveşte data aducerii ei de la biserica Sf. Dumitru din
Craiova (monument din epoca lui Matei Basarab, 1651, fiind ispravnic al
lucrărilor marele postelnic Danciu Pârâianu ot Mileşti, ctitorul mănăstirii
Polovragi la 1648), la schitul Crasna, credem că aceasta s-a întâmplat în
prima jumătate a sec. al XIX-lea, deoarece un document din anul 1822,
referitor la starea bisericii craiovene, cuprinde mai multe ştiri, precum şi
un inventar al “…Sfintelor icoane, argintăriei, odăjdiilor, cărţilor greceşti
şi româneşti, bunurilor funciare, lucrurilor şi acareturile bisericii”. Despre
interiorul bisericii aflăm că avea “…Sfântul Oltar (altar) de zid şi tâmplă
de lemn săpată(sculptată) şi poleită cu două dveare (dvere) împărăteşti de
lemn i săpate şi poleite i două uşi (diaconeşti) Arhanghel Mihai şi Gavril
zugrăvite…”1.
Noul efor al bisericii Sf. Dumitru, starostele cojocarilor, Ilie
Chintescu se găsea în aceeaşi funcţie şi în 18322. În anul 1834 s-a hotărât
refacerea învelitorii din şiţă a bisericii, drept pentru care se aduce
materialul respectiv de către “…protopopu Ştefan ot Craiovi, ce se află
protopop sud Gorji”3. Dar nepăsarea oamenilor şi cutremurul din 11
ianuarie 1838 aduc acest monument în ruină, când “…îi despică cupola
cea mare, dislocă arcurile tindei şi dărâmă o parte din zidurile
laterale”4. Biserica este închisă definitiv cultului în anul 1849. Câţiva ani
mai târziu, la 1853, din porunca domnitorului Barbu Ştirbei se întocmeşte
un proiect de restaurare a bisericii, proiect care însă nu a fost pus în
practică5.
Probabil că în perioada anilor 1838-153, fragmente din tâmpla
bisericii Sf. Dumitru din Craiova au fost demontate, transportate şi
remontate la schitul Crasna din judeţul Gorj, dar nu cunoaştem până în
prezent, din iniţiativa cui. Ar putea fi acel protopop Ştefan (originar din
Craiova) ce se afla protopop în judeţul Gorj între 1834-1840, sau cei care
înnoiseră şi reparaseră biserica din neamurile Obedenilor, Argetoienilor,
Cantacuzinilor, Filişanilor şi Brăiloilor6 (mulţi cu proprietăţi şi în Gorj),

1
Liviu Marius Ilie, Un document inedit despre averea bisericii Sfântul Dumitru din
Craiova la 1822, în MO, anul LIV, nr. 5-8, Craiova, 2002, p. 118-120.
2
Al. Bălintescu, Ioan Popescu-Cilieni, Meşteşugari şi neguţători din trecutul Craiovei.
Documente (1666-1865), Bucureşti, 1957, p. 38
3
Ioan Popescu-Cilieni, Documente craiovene. Un act privitor la reparaţia acoperişului
bisericilor Sf. Dumitru şi Mântuleasa din Craiova, în anul 1834, în AO, anul XIV,
Craiova, 1935, p. 395
4
Ing. A. Vicenz, Din trecutul Craiovei, în AO, an. V, Craiova, 1926, p. 191-196
5
Ibidem, p. 195
6
Rodica Ciocan-Ivănescu, Dumitru Bălaşa, Portretele ctitorilor de la biserica
domnească Sf. Dumitru din Craiova, demolată între 1887-1888, în MO, an. XXIV, 1972,
191
sau, de ce nu, chiar domnitorul Barbu Ştirbei care propunea un plan de
restaurare a bisericii (în anul 1853), după ce dăduse poruncă să fie închisă
cultului (în 1849) din cauza pericolului prăbuşirii zidurilor fisurate la
cutremur.
Prin valoarea sa artistică deosebită, putem plasa această tâmplă la
apogeul unei perioade de strălucire şi efervescenţă artistică a epocii lui
Matei Basarab.
Alt valoros monument din timpul lui Matei Basarab, îl formează şi
ansamblul mănăstiresc de la Polovragi, situat în faţa cheilor Olteţului.
Biserica mănăstiri Polovragi, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”
(foto 6), este de plan triconc, cu înfăţişare plăcută şi proporţionat
armonios. Ea a fost construită de marele logofăt - Danciu Pârâianu în
1647-1648, fiind atestată pentru prima dată de către domnitorul Matei
Basarab, într-un document din 6 iulie 1648, în care se afirmă că “A fost
făcută şi zidită din temelia ei de către Danciu Pârâianu… care a
închinat-o la Sfântul Mormânt “1.

Biserica mănăstirii Polovragi 1643

nr. 7-8, p. 528-536; Tâmpla ar fi putut fi adusă la Crasna de unul din urmaşii ctitorului D.
Filişanu, serdarul Tache Filişanu, proprietar peste moşia Filiaşi, amintit într-o catagrafie
de la 1837. Vezi Dinică Ciobotea, Vl. Osiac, Scurt istoric al oraşului Filiaşi, în Oltenia,
seria a III-a, an V, 2001, nr. 1-2, Craiova, 2002, p. 192
1
Al. Ştefulescu, Mănăstirea Polovragi, Tg.-Jiu, 1906, p. 91-95
192
 Danciu Pârâianu din Pârâieni şi Mileşti ocupă mai multe
dregătorii: între 29 aprilie 1626 şi 2 august 1647 mare logofăt, în aprilie
1648 este trimis ca puchehaie la Constantinopol, apoi din nou logofăt
între 6 iulie 1648 şi 28 ianuarie 1654, în acest timp fiind numit de Matei
Basarab şi ispravnic la zidirea bisericii Sf. Dumitru din Craiova. După
domnia lui Matei Basarab, îl găsim mare sluger între 11 iunie şi 4 august
1654, mare postelnic între 8 ianuarie 1655 şi 30 iulie 1656 şi cu aceeaşi
dregătorie între 12 ianuarie şi iunie 1659, când este ucis de Mihnea al III-
lea1.
Pisania din pronaosul bisericii pictată în 1703, arată printre altele:
“Această sfântă şi dumnezeiască biserică ce într-însa se prăznuieşte
Adormirea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururi Fecioarei
Marii, care biserică fost-o-au zidit den temelia ei jupan Danciu
Părăianu… în zilele luminatului domn, io Mateiu B(asarab) voievod. Şi n-
au apucat a o isprăvi, nici a o împodobi şi o au fost închinată aşa
negătită la sfântul Ierusalim….Şi fiind năstafnic la Urezi Chir Ioan
Ar(himandrit), carele văzând deasupra deapururea această casă aşa de
tot stricată şi părăsită adus-au amente cu îndemânare şi cu multă
rugăciune către al său domn şi mare ctitor io Constantin Voievod
(Constantin Brâncoveanu). Şi iubitorul de H(risto)s Domn, tocmenală au
făcut cu preasfinţitul patriarh al Ierusalimului Chir Dositeiu, de au dat
această părăsită casă pe seama Măriei Sale şi Măria Sa au dat-o sfintei
mănăstiri de la Urezi metoc, iar Măria Sa au dat în locul aceştii case la
sfântul Ierusalim trei pungi de bani…Iar de pe dorinţa acestui părinte
Ioan, …aşa s-au îndemnat şi ca de iznoavă toate le-au ridicat şi cu
înfrămseţarea zugrăvelei o au împodobit şi slomul acesta al bisericii l-au
făcut, ca întru pomenire să aibă în veci nesfârşiţi şi cei ce au început şi
cei ce au cumpărat şi cei ce în urmă au isprăvit întru slava lui Dumnezeu
şi întru pohvala Maicii Sfiţii Sale. Şi s-au isprăvit la leat 7212(1703),
meseţa sep(tembrie) 11 zile. Cei mai mici Andreu, Simion, Istrate, Hranit
dintre zugravi”.
Biserica este alcătuită dintr-un pridvor deschis, aşezat pe opt
coloane dreptunghiulare, de cărămidă, adăugat în timpul lui Constantin
Brâncoveanu (dovadă că brâul median lipseşte oprindu-se la nivelul
joncţiunii, între elementul adăugat şi corpul bisericii), un pronaos de
formă dreptunghiulară boltit cu un semicilindru plasat longitudinal şi cu
naos caracterizat de lipsa pilaştrilor din zidărie, care flanchează absidele
laterale şi, implicit, a naosului, sunt străpunse fiecare de două goluri

1
N. Stoicescu, op. cit., p. 224
193
dispuse radial. Greutatea turlei înalte, aşezată pe bază prismatică,
perforată de 12 ferestre înguste, este preluată de două arce transversale, iar
în sensul axului longitudinal se sprijină direct pe capetele semicirculare
ale absidelor laterale, iar îngustarea diametrului se produce chiar la partea
sa inferioară, printr-un inel sferic1. Altarul este semicircular în interior şi
poligonal în exterior. Între naos şi altar se află o tâmplă executată din
lemn de tei, ajurată, sculptată, pictată şi poleită în aur, cu o bogată
ornamentaţie cu împletituri florale, pline de fineţe şi strălucire, specifice
epocii brâncoveneşti.
În exterior, paramentul este din piatră cioplită, iar faţada bisericii
prezintă un aspect nemaiîntâlnit la alte monumente ale epocii lui Matei
Basarab. Cele două registre sunt despărţite printr-un brâu îngust (cu
alcătuirea clasică a unui tor încadrat în două şiruri de zimţi), registrul
interior este executat de asize de cărămidă aparentă în alternanţă cu frize
formate din piatră de râu acoperită cu tencuială, încadrată de către o
cărămidă îngustă, de asemenea aparentă, aşezată vertical. Registrul
superior este realizat în aceeaşi tehnică, însă acum este integral tencuit.
Ancadramentele uşilor şi ferestrelor sunt din piatră cioplită, având
partea superioară decorată cu diferite motive: acolade înalte (duble la uşile
de la intrare în pronaos şi naos), cu baghete verticale şi orizontale.
Biserica Mănăstirii Polovragi este împodobită cu valoroase fresce
realizate de vestiţii zugravi ai şcolii de la Hurez conduşi de faimosul
zugrav Constantinos, amintiţi atât în pisania din 1703 cât şi în
proscomidie. “Pomeni g(ospod)i Andreiu, Simion, Istrate, Hranit, zugravi
care au fost; av(gust) 15, leat 7211” şi pe două icoane împărăteşti
“Istratie zugr(av) l(ea)t 7213” şi “Hranit zugr(av), l(ea)t 7213”. Aceste
inscripţii dovedesc că lucrările de zugrăveală nu s-au terminat la 1703 ci
s-au prelungit la 1705.
Pe faţada pridvorului, deasupra arcadei centrale este pictată în
frescă de şeful şcolii de zugravi de la Hurezi, Constantinos, 1703, scena
“Acoperământului Maicii Domnului”, în care Maica Domnului apare în
toată splendoarea cu mantia larg desfăcută, în formă de cort ocrotitor. Dar
unice în pictura religioasă românească rămân scenele de pridvor, de o
parte şi de alta a uşii de intrare, cu imagini iconografice de la mănăstirile
de la Muntele Athos, cu reprezentări convenţionale, dar de un pitoresc
aparte şi cu o certă semnificaţie documentară şi artistică2. Deasupra uşii
de intrare se află pictată scena “Adormirii Maicii Domnului”.

1
Christian Moisescu, op. cit., partea a II-a, p. 74
2
Ibidem, p. 75
194
 În interior sunt pictaţi ctitorii Danciu Pârâianu, Mitropolitul Ţării
Româneşti, Teodosie, Arhimandritul Ioan de la Hurezi, dar şi domnitorii
Matei Basarab şi Constantin Brâncoveanu, ultimul cu întreaga familie.
Motivele florale care împodobesc anumite porţiuni ale bisericii şi
arcadele pridvorului amintesc arta populară exprimată în covoarele
olteneşti.
În pridvor, în partea nordică se află piatra de mormânt a jupânesei
Stanca, sora lui Danciu Pârâianu, iar în pronaos, în partea de sud,
mormântul căpitanului de plai Andrei Scorei înmormântat aici în 1692.
Important este şi ansamblul de clădiri din jurul bisericii. Astfel,
intrarea în incinta mănăstirii se face pe sub un turn clopotniţă cu etaj şi cu
acoperişul în formă piramidală, ieşit mult în afară faţă de zidul
înconjurător. Apoi corpul de chilii, cu beciuri monumentale, a fost
construit în mai multe etape, începând cu 1647 (cele de pe latura vestică),
1663, 1675, 1740, 1780, 1802 etc.
În imediata apropiere a incintei mănăstirii, la nord de aceasta, se
află un alt valoros monument, bolniţa, construită însă mai târziu, în anul
1732.
Mănăstirea Polovragi, fiind construită şi zugrăvită în sec. al XVII-
lea şi al XVIII-lea, poate fi considerată ca o strălucită sinteză a stilurilor
celor două mari epoci de înflorire a artei româneşti, cea a lui Matei
Basarab şi a lui Constantin Brâncoveanu.
Tot în epoca domniei lui Matei Basarab este amintită şi biserica
fostei mănăstiri Ţânţăreni, cu hramul “Sfinţii Arhangheli Mihail şi
Gavriil”, situată în extremitatea sudică a judeţului Gorj. Ea se găseşte la
vest de sat, pe un platou din apropierea luncii Jiului. A fost ctitorită de
marele spătar Mihai Coţofeanu, fiul lui Preda Ţânţăreanu, clucer1, fiind la
început metoh al mănăstirii Căluiu, iar în 1634 documentele menţionează
monumentul respectiv ca schit.
Generalul van Bauer arăta, la începutul secolului al XVIII-lea, într-
un raport către împăratul Carol al VI-lea că se găseşte o biserică şi
mănăstire din piatră, netencuită, la apus de Ţânţăreni, lângă un pod şi o
moară.
Biserica a suferit mai multe reparaţii de-a lungul timpului. În 1700
a fost reparată de marele ban al Craiovei, Cornea Brăiloiu, apoi de marele

1
N. Stoicescu, op. cit., p. 164. Vezi şi Documente privind Istoria României (DIR), Ţara
Românească, sec. XVII/2, documentele din 7 august 1612, 15 iulie 1628 şi 27 aprilie
1656. În perioada 21 aprilie 1619 - 13 mai 1627 este amintit ca postelnic, apoi clucer
între anii 1628-1629 (cu mici întreruperi). Pribeag în Transilvania cu Matei Basarab în
1630, de unde se întoarce în 1631. Mare stolnic în 1633 şi mare spătar între 1634-1635
195
ban Constantin Brâncoveanu, în anii 1809-1810, după stricăciunile
cutremurului din anul 1802. După cutremurul din 1838, când se dărâmă
turla naosului se repară din nou şi atunci i se adaugă un pridvor1. Alte
reparaţii la biserică au loc în anii 1859, 1903-1904 şi 1930. Noua pisanie
din 1904, aminteşte că, aicea a existat “…Konacul domnesc, …chiliile
călugăreşti, Kula cea mare (probabil turnul clopotniţă), Cupola bisericii,
Conakul toate s-au distrus…”.
Se aminteşte, tot aici existenţa unui palat domnesc de vară al lui
Matei Basarab, iar un document din 1697 menţionează prezenţa
domnitorului Constantin Brâncoveanu la 11 septembrie, acelaşi an, la
Mănăstirea Ţânţăreni.
La începutul secolului al XIX-lea Dionisie Eclesiarhul este găzduit
aici şi întocmeşte chiar un pomelnic al mănăstirii.
Biserica are un plan triconc. Pridvorul, de formă dreptunghiulară
este adăugat după 1838. Pronaosul este cruciform în plan, era boltit cu o
cupolă rezemată prin intermediul a patru arce pe stâlpi de zidărie plasaţi la
colţuri. Naosul era suprapus de o turlă, azi dispărută, era flancat în partea
vestică a absidelor laterale de două picioare care creau două nişe laterale.
Altarul, care cuprinde o nişă mai amplă a proscomidiei, ca urmare a
intervenţiilor din anul 1700, are în compunerea sa în mod inexplicabil, o
tribună circulară adosată zidului din partea de răsărit numită sintronon,
prezentă doar în cadrul bisericilor catedrală, unde ceremonialul religios
era condus de un ierarh2.
Faţadele sunt decorate cu un brâu, dispus către treimea superioară
şi un registru inferior ritmat de o înlănţuire de arcaturi.
Remarcabilă prin realizările ctitoriceşti, domnia lui Matei Basarab
a reprezentat o perioadă de marcantă înflorire a arhitecturii româneşti,
acum fiind ridicate cele mai numeroase edificii religioase şi laice din evul
mediu: ansambluri mănăstireşti fortificate, biserici, palate, case domneşti
etc. Exemplul domnitorului a fost luat şi de unii din boierii săi, câţiva şi
din Gorj.
Dar nu numai prin numărul ctitoriilor sale i se cuvine lui Matei
Basarab un deosebit omagiu, ci, într-o mare măsură prin valoarea
arhitectonică şi artistică a edificiilor sale şi ale colaboratorilor săi care i-au
urmat exemplul.

1
N. Stoicescu, Bibliografia localităţilor şi monumentelor feudale din România, I, Ţara
Românească, vol. II, Craiova, 1970, p. 678-679
2
C. Moisescu, op. cit., II, p. 47
196
 MONUMENTS FROM MATEI BASARAB’S EPOCH,
AND THE GORJ COUNTY

Abstract

The study presents, in detail, the initiatives of Wallahia’s voivode,

of founding ecclesiastical laic monuments, bearing stylistic features and
distinct characteristics, that can be found in Gorj county. Among these,
first of all, one can mention the chapel of Tismana Monastery, built from
the older of the voivode Matei Basarab, the Crasna hermitage, the
Polovragi monastery and the Tantareni monastery.
The voivode’s example, followed by some of his noble man from
Gorj, proves that Matei Basarab’s reign represented a period of
outstanding flourishing of the Romanian architecture.

197
 ISERICA SF. DUMITRU DIN CRAIOVA

DINICĂ CIOBOTEA

Biserica Sf. Dumitru este cea mai veche din Craiova. Întrucât
începuturile sale nu se cunosc cu certitudine, au fost emise diferite ipoteze
şi propuse mai multe datări1.
Vasele de lut găsite în 1888 la temelia fundaţiei2, datate în
ultimele secole ale primului mileniu al erei noastre, şi grosimea
impresionantă a zidului de peste un stânjen au constituit argumente pentru
care “biserica veche Sf. Dumitru din oraşul Craiova aparţine secolelor
VIII-XI”.
Planul arhitectural al bisericii, în stil bizantin, asemănător cu cel al
Bisericii Domneşti din Curtea de Argeş şi al Bisericii Domneşti din
Târgovişte, au întemeiat presupunerea că zidirea a avut loc cândva în
secolele X-XIV, cel mai târziu în vremea lui Mircea cel Mare3, singurul
domnitor al cărui nume de botez, derivat din Dumitru, se întâlneşte în lista
domnilor Ţării Româneşti din secolele XIV-XV.

1
Dionisie Fotino, Istoria vechii Dacii, Viena, 1818-1819, în limba greacă; Traducere de
G. Sion sub titlul Istoria generală a Daciei, sau a Transilvaniei, a Ţării Munteneşti şi a
Moldovei, vol. I, Bucureşti, 1959, p.114; T. Margot, O viatorie în cele şaptesprezece
districte ale României, antiquităţi, curiozităţi naturale, statui, oraşe, monumente, date
istorice, usuri şi moravuri, Bucureşti, 1859; A. T. Laurian, Tesaur de monumente
istorice, vol. II, Bucureşti, 1863, p. 101-102; C. Bolliac, Mânăstirile din România
(Monastirile închinate), Bucureşti, 1862, p. 455; B.P. Haşdeu, Originile Craiovei...,
Bucureşti, 1878, p. 3-5; August Pessiacov, Schiţe din istoria Craiovei, Ediţia a II-a,
Craiova 1914, p. 56-58; G. Mil. Demetrescu, Originea şi vechimea oraşului Craiova, în
AO, an VI, 1927, nr. 31, p. 177-178; P. Constantinescu - Iaşi, Vechimea Bisericii Sf.
Dumitru din Craiova, Craiova, 1926, p.14; Anastasie Georgescu, Craiova. Cercetări
istorice, I. Târgul Craiovei, Craiova, 1936; D. Bălaşa, Biserica Domnească “Sf.
Dumitru” şi vechimea oraşului Craiova, în MO, an XXVII, 1975, nr. 7-8, p. 492-505;
Cezar Avram, Dinică Ciobotea, P.S. Damaschin Coravu Severineanul ş.a., Bisericile
Craiovei, 1998, p. 7-16
2
Cu ocazia lucrărilor de captare a celor şapte izvoare de lângă biserică în 1932-1933 şi
de ridicare a unei noi clopotniţe în 1985 s-au descoperit cărămizi romane (Vladimir
Roşulescu, Vestigii romane pe pământul Craiovei, în “Independentul”, an I, nr. 53, 15
iunie 1990, p. 3); A. Vincenz, Din trecutul Craiovei, în AO, an V, 1926, nr. 25, p. 196;
O. Toropu, Romanitatea târzie, străromânii în Dacia Traiană sud-carpatică (secolele
III-XI), Craiova, 1976, p. 209; D. Bălaşa, op. cit., p. 492 şi urm.
3
P. Constantinescu - Iaşi, op. cit., p. 7
198
 Având în vedere că i se mai zicea şi “Băneasa”, epitet târziu (sec.
XVIII-XIX), s-a crezut că de fapt ctitorii ei trebuie să fi fost boierii
Craioveşti - bani ai Olteniei1.
Portretele ctitorilor copiate de pictorul Emile Menpiot după frescele din

Biserica Sf. Dumitru, înainte de a fi demolată în anii 1887-1888 (apud

Rodica Ciocan-Ivănescu, Dumitru Bălaşa, Portretele ctitorilor de la
biserica domnească Sf. Dumitru din Craiova, demolată între 1887-1888,
în MO, an XXIV, 1972, nr. 7-8, p. 528)

Că biserica Sf. Dumitru a existat înainte de a o rezidi Matei

Basarab la 1651, aceasta ne-o dovedeşte un document din anul 7154
(1645, noiembrie 11) care arată că “mai mulţi şi un aprod din Baia de Fier
au dat un zapis la “nepoţii Midii”, care au fost rumâni de moşie din Baia,
pentru că “i-au răscumpărat şi i-au făcut slobozi pe ei şi feciorii lor”. Între
martorii care au semnat acest act au fost: “părintele Popa Stanciu,
clisiarhul de la Bes(e)rica Domnească ot Craiova i Pop Lupu ot tam, i
Straţimir vătaf, ispravnicul Scaunului Craiovei”2. Dacă la 1645 cunoaştem
o biserică domnească la Craiova, înzestrată cu preot, înseamnă că aceasta
exista de mai mult timp şi nu putea fi decât din cărămidă ca să reziste
până la anul 1651 când Matei Basarab, găsind-o în ruină, o rezideşte “din
temelie” pe “moşie de-a Măriei sale”. Pisania pusă de domnitorul Matei

1
G. Mil Demetrescu, Contribuţie la studiul: Vechimea Bisericii Sf. Dumitru din
Craiova, în AO, an VI, 1927, nr. 31, p. 38-40
2
N. Iorga, Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, vol. V 1/2, p. 475, doc.
98
199
Basarab a fost tradusă astfel: “În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh,
întru Sfânta Troiţă şi între dumnezeire nedespărţită vă veac (în veci -
n.n.) Amin. Cu puterea milostivului Dumnezeu ziditu-s-au această sfântă
biserică şi s-au făcut din temelie de isnoavă pe hramul lui Sfântăi
Dimitrie mirotocivago, (de) creştin şi prea luminat la Matei Basarab
voievod i domn Ţării Româneşti i gospodja ego Elina; pentru că Craiova
fost-au moşie de-n strămoşie a Măsiei Sale. Şi s-au săvârşit miasâţa oct.,
văleat 7160. Şi au fost ispravnic Danciul Pârâianu ot Mileşti”.
S-a numit biserică Domnească tocmai pentru că se afla pe moşia
domnească a Basarabeştilor pe care Matei Vodă o moştenise de la
strămoşi, iar Craiova va fi fost şi reşedinţă temporară a voievodului. Ion
Popescu Cilieni1 justifică denumirea bisericii Sf. Dumitru de “biserică
Domnească” prin faptul că din neamul Craioveştilor s-au ridicat în curs de
două secole cinci domni în scaunul Ţării Româneşti: Neagoe Basarab,
Radu Şerban, Matei Basarab, Constantin Basarab Cârnu şi Constantin
Brâncoveanu.

Biserica Sf. Dumitru (desen al pictorului Emile Menpiot) în tabloul votiv

al ctitorilor restauratori Constantin Argetoianu - fost mare stolnic - şi soţia
lui Maria

1
I. Popescu Cilieni, Biserica Sf. Dumitru, catedrala mitropolitană a Craiovei, MO, an
XI, 1959, nr. 9-12, p. 576 şi urm.
200
 Dacă Matei Basarab nu pomeneşte în inscripţia sa de ctitorii
anteriori, acesta era un obicei al timpului, lăsând să se înţeleagă că
monumentul îi aparţine “din temelie” lui. Astfel el apare ctitor şi pentru
biserica de la 1645 din Strehaia, o veche ctitorie a Craioveştilor, biserica
Sf. Gheorghe din Caracal a Barbului Craiovescu, s-au Bistriţa, cunoscuta
mănăstire ridicată de Craioveşti pe la 1496-1497 (care are inscripţia
numai de la 1517, când a fost refăcută de Mihnea Vodă). Constructorii din
timpul lui Matei Basarab au păstrat forma arhitecturală generală folosită
cu trei veacuri înainte, adăugând numai decoraţia externă. Dacă vechea
clădire nu ar fi existat sau ar fi dispărut cu totul, ea ar fi fost zidită la anul
1651 cu planul triconc obişnuit întâlnit anterior la mai toate bisericile
româneşti1.

Biserica Sf. Dumitru înainte de a fi demolată în 1888

(apud Monumentele Craiovei, Editura Helios, Craiova, 1989)

1
Păstrarea şi perpetuarea stilului bizantin al secolelor X-XV de către Craioveşti şi
ulterior, de voievodul Matei Basarab au determinat pe istoricul P. Constantinescu - Iaşi
să atribuie ctitorirea acestei biserici lui Mircea cel Bătrân legând-o şi de victoria de la
Rovine a acestui mare domnitor în contra otomanilor care ar fi fost în zona Craiovei.
(Vechimea bisericii Sf. Dumitru din Craiova, în AO, an. V, 1926, p. 401). Reamintim că
localizarea bătăliei de la Rovine pe Argeş şi nu la Craiova a grupat opiniile celor mai
mulţi istorici, mai cu seamă în ultimele două decenii (n.n.). Ulterior, P. Constantinescu -
Iaşi a făcut o constatare foarte interesantă: “dacă am suprapune planurile bisericilor din
Pitzunda (în Giorgia) din secolul al XII-lea, Kirilovschi din Kiev şi Sf. Dumitru din
Craiova de pildă nu le-am putea distinge, atât de perfectă este asemănarea lor” (Relaţiile
culturale româno-ruse din trecut, Bucureşti, 1954, p. 92). Vezi şi D. Bălaşa, Biserica
Domnească Sf. Dumitru şi vechimea Oraşului Craiova. Crainove - Crainva-Craiova, în
MO, an XXVII, 1975 nr. 7-8 p. 498-505; idem, în vol. Din istoria Arhiepiscopiei
Craiovei şi a municipiului Craiova, Craiova, 1975, p. 24-29
201
 Având funcţia de biserică domnească, după construcţia “de
isnoavă” a lui Matei Basarab, la anul 1657 a fost vizitată de patriarhul
Macarie al Antiohiei, însoţit fiind de Paul de Alep. Acesta din urmă a
descris primirea ce li s-a făcut aici când “a fost întâmpinat la intrarea în
Craiova de banul Olteniei, boieri şi de popor. Aceştia i-au condus în
biserica cea mare, de piatră, zidită de ultimul Matei Vodă, cu hramul Sf.
Dumitru, care seamănă întocmai cu biserica din Curte (Curtea domnească
din Târgovişte - n.n.) fiind ridicată pe patru stâlpi înalţi şi având un aspect
luminos şi încântător”1. Deci, biserica Sf. Dumitru a fost odinioară centrul
în jurul căruia pulsa întreaga viaţă a târgului Craiovei, mai ales că lângă
ea se înălţau Casele Băneşti, care au adăpostit de-a lungul vremurilor
reşedinţa banilor şi caimacanilor olteni, vremelnica administraţie din
timpul stăpânirii austriece, locul de popas al domnitorilor şi sediul
Divanului Craiovei. Chiar şi împricinaţii care se judecau, după înfăţişarea
dinaintea consilierilor de la Casa Băniei, treceau de obicei pe la biserica
“cea mare”, Sf. Dumitru, pentru jurământ şi pecetluirea hotărârii
judecătoreşti2.
Apoi, în două secole şi jumătate, ctitoria lui Matei Basarab a fost
consolidată şi reparată de marii boieri Obedeanu - Petre şi fiul său,
Constantin -, Constantin Argetoianu sau de episcopul Filaret.
În secolul XIX edificiul, lovit de pasvangii la 1801 şi de seismul
din 1938, nu a mai fost refăcut.
La 23 septembrie 1844 s-a dat “Delă pentru biserica Sf. Dumitru
din Craiova, care fiind crăpată, urmează a i se face ori meremet sau
clădire din nou”3. Reparaţiile nu s-au executat, iar după patru ani, la 27
mai 1848, cetăţenii oraşului Craiova - M. Petrescu, D. Popovici, Panait
Teodoru, Vasile Hristea, Samfir Toma, D. Karapancea, Enache Andrei -
scriau Episcopului Râmnicului Nifon o scrisoare prin care îl înştiinţau că
“mănăstirea Sf. Dumitru din Craiova a ajuns într-o gravă stare de ruinare
încât nu se mai poate repara, din care cauză a şi fost părăsită de patru
ani”4. Datorită stării grave de ruinare în care se afla, biserica Sf. Dumitru
a fost închisă în anul 1849, fiind uitată aproape cu desăvârşire timp de 40

1
Radu Creţeanu, Monumente istorice din cuprinsul Mitropoliei Olteniei în lumina
relatărilor lui Paul de Alep, în MO, XIX, 1967, 11-12, p. 920-921; Călători străini
despre Ţările Române, vol. VIII, p. 213; Emilia Cioran, Călătoriile patriarhului Macarie
de Antiohia în Ţările Române, 1653- 1658, Bucureşti, 1900, p. 194-195; Ştefan
Bazilescu, Mărturii despre Craiova, despre bisericile şi mănăstirile ei în secolele XVI-
XIX, aparţinând unor călători străini, în MO, an XXVIII, 1975, nr. 5-6, p. 382
2
Alex. A. Vasilescu, Casele Băneşti din Craiova din secolul al XVIII-lea, p. 13
3
Vezi AO, an. VII, 1928, nr. 36, p. 125
4
Ibidem
202
de ani. În câteva rânduri episcopul Râmnicului Calinic a încercat să obţină
fondurile necesare de reparaţie. Astfel, în mai 1853 a cerut domnitorului
Barbu Ştirbei să dea dreptul episcopului să administreze averea bisericii,
iar la 1861 a făcut o nouă încercare adresată Camerei Deputaţilor. Toate
aceste încercări au rămas fără rezultat. La 1853 s-a întocmit un plan de
reconstruire a bisericii din porunca domnitorului Barbu Ştirbei, plan
rămas nerealizat. În 1861, Cezar Bolliac în raportul făcut către Ministerul
Cultelor, a arătat şi jalnica stare de ruinare în care se găsea biserica Sf.
Dumitru şi nevoia unei grabnice reparaţii. El opina pentru repararea
bisericii “care reprezentă o epocă atât de adâncită în vechime şi care atestă
o civilizaţiune naţională în acea epocă, deoarece “face mult mai mult
decât a zidi din nou zece biserici de mâini nedibace, fără stil şi fără artă şi
care să nu însemne nimic”1. Demersurile de aproape două decenii făcute
în jurul alternativei de a restaura sau de a reclădi biserica au determinat pe
Cezar Bolliac să intuiască pericolul în care se găsea această valoare
istorică, ctitorie a lui Matei Basarab. Temerea lui s-a adeverit căci,
ulterior, în euforia occidentalizării societăţii româneşti din ultimul sfert al
veacului XIX, biserica Sf. Dumitru a fost “restaurată” după metoda
impusă de arhitectul francez Viollet le Duc.
În anul 1889 biserica a fost dărâmată complet şi refăcută din
temelie după planurile arhitectului francez André Lecomte de Noüy,
elevul renumitului arhitect Viollet le Duc, care a restaurat şi mănăstirile
Curtea de Argeş, Trei Ierarhi şi Sf. Nicolae din Iaşi, precum şi biserica Sf.
Treime din Craiova.

L’ÉGLISE SF. DUMITRU DE CRAIOVA

Résumé

Parmi le plusieurs fondations du prince régnant Matei Basarab

s’inscrit l’Église Sf. Dumitru de Craiova. L’édifice, du quel existence
avant du régne du Matei Basarab est mentioné par de documents, a été
fondé dans l’année 1651 et a tenu vers l’année 1889.

1
I. Popescu Cilieni, în AO, an XI, 1959, nr. 9-12, p. 576 şi urm.
203
 MATEI BASARAB - RESPONSABILITATE ŞI DESTIN

BIANCA PREDESCU, ION M. CIUCĂ

Întemeierea istorică a Brâncovenilor

La zece kilometri sud de oraşul Piatra-Olt, pe un platou cu un
intrând în lunca Oltului, se află comuna Brâncoveni, o aşezare cu o
semnificaţie aparte pentru istoria neamului nostru.
De la început, se impune subliniată continuitatea de vieţuire
umană pe aceste locuri, din paleolitic şi până în prezent, dovedită de
numeroasele urme materiale descoperite prin investigaţiile arheologice.
La aceasta se adaugă faptul că Brâncovenii au dat istoriei româneşti două
personalităţi strălucite, care definesc secolul în care au trăit: Matei
Basarab şi Constantin Brâncoveanu1.
Se poate spune că, deşi neglijată pe nedrept, localitatea
Brâncoveni este un Pantheon românesc, datorită binecunoscutei mănăstiri
aflată în capătul dinspre miazăzi al aşezării2. În perioada feudalismului,
Brâncovenii au avut o însemnătate deosebită, aici fiind reşedinţa judeţului
Romanaţi sau sediul Episcopiei Olteniei3. Cu timpul, reşedinţa judeţului
cu nume roman s-a mutat la Caracal, iar sediul Episcopiei a fost stabilit la
Râmnicul Vâlcii4, ceea ce a făcut ca strălucirea Brâncovenilor să apună
treptat.

1
C.S. Nicolaescu Plopşor, I.N. Moroşanu, în “Dacia”, N.S., III, 1959, p 9-33; M. Nica,
Neoliticul timpuriu şi mijlociu în zona răsăriteană a Olteniei, 1984, teza de doctorat; M.
Nica, Ion Ciucă, în AO, nr. 5; idem AO, nr. 6; G. Popilian, Ion Ciucă, în “Dacia”, nr. 5,
XXX, 1986, E. Comşa, Câteva descoperiri arheologice din nord-vestul raionului
Slatina, Craiova, 1968; B. Mitrea, SCIV, XII, 1961; Al. Odobescu, Chestionar
arheologic, în Note de călătorie, 1980; C.M. Vlădescu, Poenaru Bordea, SMMIM, nr.
11, 1978; Cristian M. Vlădescu, Fortificaţiile romane din Dacia Inferior; G. Popilian,
Ion Ciucă, “Dacia”, N.S., XXX, 1986; Al. Barnea, Ion Ciucă, SCIVA, 3, 1989; G.
Popilian, Ceramica romană din Oltenia, passim; Crisitan M. Vlădescu, Armata romană
în Dacia Inferior; D. Tudor, Oltenia romană, IV, p. 27; O. Toropu, Romanitatea târzie
şi străromânii în Dacia Traiană Subcarpatică, passim, O. Toropu, O. Stoica, “Drobeta”,
1974; Petre Roman, Suzana Ferhe, în SCIV, 29, 1978, p. 73-93
2
Maria Văduva, Sfânta mânăstire Brâncoveni, Editura Fundaţiei Universitatea Pentru
Toţi, Slatina, 2004; Ioan D. Ciucă, Bianca Predescu, Ion M. Ciucă, Domnica I. Ciucă,
Un Athos românesc pe Valea Oltului, Parohia Câmpu Mare-Olt, p. 120-130
3
Ioan D. Ciucă, Bianca Predescu, Ion M. Ciucă, Domnica I. Ciucă, op. cit., p. 127-130
4
Ibidem
204
 Date importante despre localitatea Brâncoveni se mai găsesc şi în
documentele păstrate din timpul evenimentelor revoluţionare din anii
1821 şi 18481.
Numele localităţii Brâncoveni a provocat multe discuţii istorice şi
filologice. În ceea ce ne priveşte, nu am acceptat ideea de a fi de origine
slavă-sârbă şi cu diferite prilejuri am subliniat originea sa romană,
localitatea fiind situată în teritoriul Arcidavei dacice şi apoi daco-romane,
având astfel o continuitate multimilenară considerăm că cea mai sigură
origine a numelui localităţii o constituie Valea Brancului, aşezare la Vest
de sat unde aveam mărturiile stânelor daco-geţilor aşezaţi pe teritoriul
Arcidavei2.
Studiul izvoarelor referitoare la Brâncoveni îndrituieşte mai multe
concluzii. Este certă ideea că personalităţile istorice şi politice originare
de aici aveau conştiinţa responsabilităţii pentru păstrarea vie a românităţii,
atât în zonă cât şi în cadrul mai cuprinzător al întregii ţări3.
Locurile acestea s-au bucurat întotdeauna de mari bogăţii
materiale şi umane fiind statornic populate din cele mai vechi timpuri.
Localitatea era aşezată la întretăierea unor drumuri comerciale interne şi
internaţionale, fapt care oriunde şi oricând înlesneşte dezvoltarea unei
comunităţi omeneşti4.

1
Ioan D. Ciucă, Ion M. Ciucă, Domnica I. Ciucă, 1821-Drăgăşani, mormântul regimului
fanariot, Parohia Câmpu Mare, jud. Olt, 2001, passim; Ileana Petrescu, Vladimir Osiac,
Anul revoluţionar 1848 în Oltenia, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973, passim
2
D. Cantemir în Hronicul Moldovlahilor spunea că “Brâncovenii de la bulgari să trăgea
se povesteşte”; M. Cantacuzino era şi el de aceeaşi părere; O.G. Lecca, consideră că vine
numele de la familia Brancovici, la fel şi istoricul Fotino. Noi considerăm că numele
provine de la toponimicul “Valea Brancului” aflată la vest de sat, unde se aflau stânele
daco-romanilor aflaţi pe teritoriul Arcidavei. Pentru lămurirea acestei probleme a se
studia bibliografia generoasă a localităţii inclusă în lucrarea colectivă Ioan D. Ciucă,
Bianca Predescu, Ion M. Ciucă, Domnica I. Ciucă, în Un Athos românesc pe Valea
Oltului, Parohia Câmpu Mare-Olt, p. 126-130; şi colecţia Constantin Cojocaru, Dumitru
Cojocaru, Ion Iordache, Camil Tănăsescu, Marin I. Marin, Iancu Stana-Brâncoveni,
Studiu monografic, Editura INS, 1998
3
N. Stoicescu, Matei Basarab, Bucureşti, 1988, passim; Constantin Brâncoveanu,
Editura Academiei, Bucureşti, 1989, passim
4
Drumurile comerciale şi militare: Brâncoveni - Craiova - Turnu Severin-Drobeta;
Brâncoveni - Slatina - Piteşti - Bucureşti; Brâncoveni - Drăgăşani - Râmnicu Vâlcea -
Sibiu; Brâncoveni - Caracal - Corabia - Sudul Dunării. Existau şi alte drumuri secundare.
Pe Olt existau plutaşii, la Brâncoveni - Mărgheni exista o “staţie” a acestora. Drumurile
purtau diverse nume: al Sării, Oilor, Drumul Domnului de Rouă, al Buţilor etc. Despre
toate acestea promitem că vom reveni cu un nou studiu.
205
 Alături de primele două concluzii remarcăm şi cea a bogăţiei sit-
urilor arheologice pe care, presupunem noi, boierii de aici au ştiut să le
valorifice după nevoile lor1.
Studiul documentelor, coroborat cu investigaţiile directe pe teren,
lămureşte mai bine îndelungata <<dispută>> dintre boierimea locului şi
cei de la Sud de Dunăre sau chiar turci privitoare la posesiunea asupra
unor moşii. Cei doi domnitori s-au luptat cu îndârjire pentru proprietăţile
lor de aici, pentru apărarea celor moştenite din neam în neam2, primii
consemnaţi în documentele legate de Brâncoveni fiind boierii Craioveşti
şi îndeosebi Neagoe Basarab3.

Sub semnul lui Mihai Vodă Viteazul

Boierii Buzeşti şi Mihai Viteazul, fiind conştienţi de însemnătatea
locurilor şi păstrând tradiţia au căutat să ia sub stăpânirea lor mai multe
moşii de pe Valea Oltului care, poate nu întâmplător, deţin şi bogate situri
arheologice. Probabil, din acest motiv Nicola <<grecul>> a ţinut să-l
deposedeze pe Matei Basarab tocmai de proprietăţile din zona
Romanaţilor4. Lupta pentru proprietatea acestor moşii ne îndreptăţeşte
considerarea că localităţile din zonă erau cu însemnătate în dobândirea şi
păstrarea puterii în teritoriu.
Pornind de la această considerare putem afirma că însemnătatea
strategică a locurilor şi bogăţia explică disputa pe viaţă şi pe moarte ce l-a
determinat pe Aga Matei din Brâncoveni să-şi asume răspunderea

1
Studiind cu atenţie moşiile “Dinastiei din Brâncoveni” constatăm următoarele: Piatra
Olt (castrul şi complexul Arcidava); Cepari (sit arheologic complex); Craioviţa, Osica;
Ipoteşti - Slatina; Oteşti; Râmeşti - Vâlcea; Slăviteşti - Vâlcea; Drăghiceni - Olt etc.
moştenite de urmaşul său - Constantin Brâncoveanu, observăm că toate aveau situri
arheologice. Cercetările arheologice efectuate în aceste zone arată clar că acestea erau
răvăşite. Pe piaţa din Istanbul se comercializau astfel de antichităţi. Chiar ilustrul
domnitor Mihai Viteazul se ocupa cu astfel de comerţ, foarte benefic, în urma căruia va
achiziţiona moşiile din sudul judeţului Romanaţi (vezi lucrarea Ioan D. Ciucă, Domnica
Ciucă, Ion M. Ciucă, Luceafăr printre luciferi - Mihai Viteazul, Parohia Câmpu Mare,
jud. Olt, 2001. Despre domeniul imens al boierilor din Brâncoveni, a se vedea studiul
semnat de Iolanda Ţighiliu, Domeniul lui Constantin Brâncoveanu, în monografia
Constantin Brâncoveanu, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 74-94. Cercetările
întreprinse de noi au arătat clar că toate localităţile dispuneau de importante situri
arheologice, pe care cu siguranţă stăpânii au ştiut să le valorifice. Despre toate acestea
promitem că vom reveni cu un alt studiu.
2
N. Stoicescu, op. cit., p. 11-35; Constantin Brâncoveanu, 1989, p. 46-59
3
Şt. Ştefănescu, Bănia în Ţara Românească, Bucureşti, 1965, passim
4
DRH, vol. XXII, p. 358, 366, 371-372, 375-377, 379-381, 408-409, 445-447, 491-492,
517-518, 577-578, 606-607; vol. XXIV, p. 282-285
206
supremă în stat: Domnia Ţării Româneşti. Astfel putea să îşi apere cum se
cuvine avuţia şi ţara1.
Unii istorici au afirmat că domnitorul şi-a atribuit numele de
Basarab pentru a-şi justifica domnia prin filiaţia din Neagoe Basarab, iar
în accepţiunea politică modernă putem considera că aceasta era o decizie
prin care îşi legitima puterea. Este cert că, într-o vreme în care familia şi
comunitatea jucau un rol atât de mare în viaţa individului, iar transmiterea
şi păstrarea tradiţiei erau obligatorii pentru orice familie creştină Aga
Matei din Brâncoveni s-a numit Basarab pe temeiul istoriei sale de neam
şi a tradiţiei, nu doar pentru o simplă legitimare a urcării pe scaunul
domnesc.
Ştiind că dinastia Brâncovenilor îşi avea obârşia aici, fapt
menţionat de cronicari2, era firesc ca Matei Aga să ia numele iluştrilor săi
înaintaşi. Responsabilitatea pe care şi-a asumat-o reiese şi din faptul că a
introdus ideea descălecatului Ţării Româneşti de la legendarul Negru
Vodă3, afirmând astfel continuitatea dinastiei.
Pentru domnitor, pentru boierii şi cărturarii lui, acestea erau
elemente ale tradiţiei care legitimau înscăunarea ca Domn şi Voievod4.
Faţă de aceste considerente apreciem că determinantă în luarea
numelui de Basarab a fost filiaţia sa naturală şi tradiţia de neam şi creştină
a Domniei, continuitatea familiei prin reprezentanţii săi de seamă care au
înţeles de-a lungul timpului să-i asume responsabilitatea conducerii ţării,
apărării teritoriilor străvechi şi a locuitorilor, descendenţi daco-romani.
Matei Basarab a iubit pacea precum înaintaşul său Neagoe
Basarab. Războaiele cu Vasile Lupu le-a purtat numai pentru a-şi apăra
ţara şi domnia5.
Cunoscând că tatăl său a fost slujitor devotat al primului întregitor
de ţară - Mihai Vodă Viteazul - este posibil ca Matei Basarab să fi
participat, ca adolescent, la epopeea Viteazului, el l-a urmat pe Mihai
Voievod în ceea ce a crezut că era de folos neamului românesc în vremea

1
N. Stoicescu, op. cit., p. 11-36
2
Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea, Bucureşti,
1976, passim
3
P.P. Panaitescu, Începuturile istoriografiei în Ţara Românească, în SMIM, V, 1962; N.
Iorga, Cronicile muntene; Sergiu Iosipescu, în RI, 1980, nr. 10; Ştefan Andreescu, în
BOR, 1982, nr. 9-10; O. Iliescu, în “Argeş”, 1967, nr. 10; Alexandru Stănciulescu, în
MO, 1978, nr. 7-9, p. 660-663; N. Stoicesu, Constituirea statelor feudale româneşti,
Bucureşti, 1980, p. 125-132
4
Pe larg în N. Stoicescu, Matei Basarab, p. 81-83
5
N. Stoicescu, op. cit., p. 145-205
207
sa: unitatea Bisericii Ortodoxe Române şi impunerea limbii române în
actele oficiale şi în cancelaria domnească.

Cel mai mare ctitor ortodox român

<<Vreme este pentru toate>> spune Ecleziastul, şi, într-adevăr,
după o vreme de luptă şi războaie de mai bine de un secol, care au tulburat
conştiinţe, dar au cristalizat idei şi direcţii noi de progres pentru poporul
român, venise vremea zidirii în plan spiritual. Acest fapt l-a împlinit
Matei Basarab, construind sau renovând un număr de peste 110 mănăstiri
şi biserici1. Ne punem întrebarea de ce a promovat o acţiune atât de vastă
de consolidare a rolului Bisericii. Răspunsul îl găsim uşor privind
fenomenul sciziunii Bisericii Catolice în Apusul Europei, lupta dintre
catolicism şi protestantism, formele variate ale reformei în interiorul
acesteia din urmă, implicaţiile sociale majore ale scindării în planul
credinţei. În faţa acestei realităţi şi conştient de efectele sale, Domnul
Ţării Româneşti a ales soluţia energică de a întări poziţia Bisericii în
societate, de a spori încrederea şi prestigiul de care se bucura în inima şi
mintea oamenilor.
Domnitor luminat şi, cu siguranţă, bine informat, Matei Basarab a
sprijinit Biserica ortodoxă, pentru a transmite urmaşilor ideea unităţii
românilor prin credinţa ortodoxă. A căutat să înlăture tutela Patriarhilor
constantinopolitani sau a unor ierarhi de origine greacă ori sârbă. Aşa se
explică readucerea multor mănăstiri socotite <<închinate>> la jurisdicţia
Ţării Româneşti2. Tot în scopul consolidării ortodoxiei româneşti a
promovat ierarhi de origine română la mănăstirile Ţării Româneşti şi la
episcopiile Râmnicului şi Buzăului.
Întărirea unor reglementări religioase şi civile a impus publicarea
în limba română a primelor legi: Pravila de la Govora şi Îndreptarea
legii3. Scopul celor două legiuirii era clar: formarea unor atitudini
comportamentale şi sancţionarea lor pentru toţi locuitorii Ţării Româneşti,

1
V. Nicolae, Ctitoriile lui Matei Basarab; Ioan D. Ciucă, Domnica Ciucă, Ion M. Ciucă,
Un mare ctitor ortodox - Matei Basarab - prinţul limbii române, Parohia Câmpu Mare,
jud. Olt, 2004, p. 19-76
2
DRH, documentul din 27 noiembrie 1640
3
Pravila de la Govora apare în anul 1640, iar Îndreptarea legii în 1652; Pravila … este
retipărită de Ioan D. Ciucă, Domnica Ciucă, Ion M. Ciucă, Un mare ctitor ortodox -
Matei Basarab - prinţul limbii române, Parohia Câmpu Mare, jud. Olt, 2004, p. 85-250;
iar Îndreptarea legii este retipărită la Bucureşti în anul 1962
208
aceste reguli de conduită adresându-se chiar şi românilor ortodocşi de
dincolo de hotarele ei1.
Însemnătatea legiuirilor este covârşitoare. Ele au cea mai
îndelungată viaţă juridică din istoria dreptului românesc2, fiinţând până la
reformele radicale de sorginte europeană ale lui Alexandru Ioan Cuza ce
au adus definitiv ţara în modernitate, codurile adoptate în timpul primului
Domn al României dăinuind peste timp până în zilele noastre.
Să nu uităm începuturile legislative şi astfel tradiţia reglementării
prin acte normative cadru, ca legi fundamentale pentru organizarea statală
şi a raporturilor sociale ce a fost dată înainte de toate de Pravila de la
Govora şi Îndreptarea legii. Scrise în limba română cele două legiuiri au
contribuit din plin la afirmarea limbii române şi a conştiinţei românilor.
Exemplul era dat de Mihai Viteazul şi boierii lui, prin cronicile lor3. Pe o
treaptă evolutivă firească Matei Basarab a continuat politica de organizare
a vieţii sociale după reguli bine statornicite, consolidând statalitatea şi
permiţând dezvoltarea societăţii în acord cu nevoile timpului.
Matei Basarab era conştient de însemnătatea limbii române ca
element sine qua non al unităţii româneşti, de aceea a semnat câteva mii
de documente în limba poporului său. În acest fel, documentele semnate şi
hotărârile luate în Sfatul domnesc erau făcute publice. Este aceasta una
dintre cauzele care au determinat cererea tot mai mare de învăţătură a
locuitorilor Ţării Româneşti şi a circulaţiei cărţilor în spaţiul
intracarpatic4.
Domnitorul Matei Basarab a acceptat să fie pictat în mai toate
bisericile ctitorite sau renovate, atât datorită tradiţiei ortodoxe cât şi
pentru a transmite un mesaj de unitate şi dreaptă credinţă către
contemporani şi urmaşi. Cel mai mare ctitor ortodox din istoria românilor

1
N.I. Floca, Unitatea dintre pravilele folosite în Transilvania cu cele din Ţara
Românească şi Moldova, în MA, 1962, nr. 9-12, p. 687-718; idem, Pravila de la Govora
din 1640-1641, în BOR, 1963, nr. 3-4, p. 297-319; idem, Importanţa canonică juridică a
Pravilei de la Govora din 1640-1641, în MA, 1964, nr. 6-8, p. 496-523
2
Al. Grecu, P.P. Panaitescu, Începuturile dreptului scris în limba română, în “Studii”,
1954, p. 215-228; Vladimir Hanga, Istoria statului şi dreptului românesc, vol. I,
Bucureşti 1954; Ştefan Marinescu, Dispoziţiuni de drept laic în Pravila de la Govora din
1640, în BOR, 1963, nr. 3-4, p. 330-346; S.G. Longinescu, Istoria dreptului român
vechi, vol. I, Izvoarele, Bucureşti, 1908, p. 325; I. Peretz, Curs de istorie a dreptului
românesc, Bucureşti, 1926, p. 322-324; I. Stan, Vechile noastre pravile, în “Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, 1988, nr. 9-10, p. 749-752
3
Ion D. Ciucă ş.a., Luceafăr printre luciferi - Mihai Viteazul, Parohia Câmpu Mare, jud.
Olt, 2001, idem, Priorităţi istorice vâlcene, Parohia Câmpu Mare, jud. Olt, 2002, p. 106-
192
4
DRH, vol. XII-XV
209
- cum s-a afirmat despre el1- are, firesc, şi cea mai bogată imagistică
dintre toţi voievozii şi domnitorii noştri2, pildă luată de la înaintaşul său
Neagoe Basarab3, de la care a moştenit şi dorinţa de a sprijini credinţa şi
poporul său prin cărţi. Modul în care a guvernat Ţara Românească arată ca
Matei Vodă cunoştea întocmai înţeleptele sfaturi ale lui Neagoe cuprinse
în Învăţăturile sale4.
Domn luminat, el şi-a urmat înaintaşii îndeosebi pe Neagoe
Basarab, Mihai Viteazul şi familia boierilor Buzeşti prin cinstirea în scris,
pictură şi diplomaţie a ilustrei sale soţii Elena. Chipul ei se află alături de
Domnul Ţării pictat în mai toate ctitoriile epocii, bucurându-se, în rândul
doamnelor de cea mai bogată imagistică, precum soţul ei în rândul
domnitorilor5.
În aceeaşi statornică mentalitate primită de la înaintaşi, Matei
Basarab, ştiind prea bine că ţara sa este o pavăză de apărare a lumii
ortodoxe, a ajutat creştinătatea sud-dunăreană cu importante donaţii.
Politica avea o dublă raţiune: ferea ţara de primejdia islamului turcesc, dar
în egală măsură şi de cea a Reformei venită dinspre Apusul Europei. Din
aceste considerente sume importante din vistieria Ţării Româneşti au luat
calea spre locurile Sfinte ale Muntelui Athos, ale Orientului Apropriat şi
la biserici din dreapta Dunării6. De altminteri, cu prilejul unei vizite
recente în ţara noastră, părintele Efrem, unul din stareţii de la Sfântul
Munte, a afirmat că, după ţarii Rusiei, domnitorii celor două ţări române,
sunt cei mai mari sprijinitori ai mănăstirilor athonite.
Bun diplomat, Matei Basarab a căutat să aibă pace cu toţi vecinii
ţării <<Si vis pacem, para bellum>>, spuneau romanii, iar domnitorul
român a aplicat acest dicton, ştiind că pentru a fi temut şi respectat trebuia
să întreţină o armată numeroasă, poate cea mai mare din istoria
feudalismului românesc7. Armata sa i-a fost de mare ajutor în luptele
1
Matei Basarab, cel mai mare ctitor bisericesc al neamului nostru, în vol. Prinos IPSS
Nicodim, Patriarhul României, Bucureşti, 1946
2
V. Nicolae, op. cit., passim
3
Manole Neagoe, Matei Basarab, 1971, passim; V. Vătăşeanu, Istoria artei feudale în
Ţările române, vol. I, Arta în perioada de dezvoltare a feudalismului, Bucureşti, 1959,
XIX, p. 1018
4
Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, text ales şi stabilit de Florica
Moisil şi Dan Zamfirescu cu o nouă traducere a originalului slavon de G. Mihăilă,
Editura Minerva, Bucureşti, 1971
5
Cornelia Pillat, Tradiţie şi inovaţie în iconografia picturii Ţării Româneşti din epoca
lui Matei Basarab, în SCIA, nr. 2, 1973; aceeaşi, Pictura murală în epoca lui Matei
Basarab, Bucureşti, 1980
6
N. Stoicesu, Matei Basarab, p. 81-123
7
Ibidem, p. 70-76
210
împotriva lui Vasile Lupu1. Ducând o politică românească a iritat pe
mulţi, printre ei şi sud-dunăreni, boieri şi clerici, care îşi vedeau
periclitate poziţiile politice sau economice. Folosind binecunoscutele
mijloace ale vremii - pâra la Înalta Poartă, incitarea la război a lui Vasile
Lupu, sud-dunărenii au provocat mari daune Ţării româneşti. Până la
urmă, ei au izbutit să-l răpună pe românul Matei Basarab.
Studiul atent al documentelor duce inevitabil la concluzia că, fără
bogăţiile celor două ţări româneşti, Moldova şi Ţara Românească, fără
sprijinul domnitorilor şi al poporului român, nu s-ar fi menţinut nici
ortodoxia în Balcani, nici boierimea acelor popoare. Unii dintre
reprezentanţii acestora au căutat să-şi subordoneze ori să-şi întărească
poziţiile în cele două Ţări Române, în politica lor jucând un rol central
factorul religios, militar şi al alianţelor prin căsătorie.
După prăbuşirea regimului boieresc românesc al lui Matei
Basarab, sud-dunărenii au pătruns în forţă pentru a acapara politic,
economic şi religios cele două Ţări Române. O anumită încercare de
eliberare din chingile lor a avut loc în timpul domniei lui Constantin
Brâncoveanu care, şi el, a sfârşit tragic. Cei din sudul Dunării ştiau că
spaţiul românesc nu rezista la nesfârşit presiunii musulmane, astfel încât
după trei sferturi de veac de la moartea lui Matei Basarab se aliază făţiş
sau pe ascuns cu turcii, venind să ocupe spaţiul românesc datorită căruia
au fiinţat atâtea secole. De altfel, urmărind evoluţia lor istorică, se poate
constata că atunci când sud-dunărenii - greci, albanezi, bulgari, sârbi -
chiar şi turcii, au pierdut spaţiul românesc, situaţia lor a fost destul de
grea2.
<<Doamne, de ce te îndârzeşti împotriva unei trestii frânte>>
Destinul ilustrului domnitor poartă amprenta tragicului. Spre
sfârşitul domniei, opera lui se prăbuşeşte: armata se răscoală şi îi face
multe greutăţi; soţia sa moare; înalţii ierarhi ai Bisericii îl trădează; boierii
care i-au devenit potrivnici l-au supărat cumplit. Perfidia sud-dunărenilor,
aliaţi cu trădătorii interni, a dat roade, mai cu seamă că armata era formată
din lefegii de dincolo de Dunăre. Prin abuzurile lor, răsculaţii au adus
grave atingeri resurselor ţării, aşa cum s-a întâmplat aproape două secole
mai târziu, pe vremea lui Tudor din Vladimiri. Cu greu au putut fi învinşi
şi alungaţi din Ţara Românească. Partea rămasă din armata domnitorului
Matei Basarab era alcătuită din ostaşi români, dar puţini la număr. Gloria

1
N. Iorga, Istoria armatei, vol. II, p. 144; M. Costin, Opere, p. 111-112; Istoria Ţării
Româneşti, passim; N. Stoicesu, Matei Basarab, p. 145-205
2
Sunt necesare studii aprofundate şi interdisciplinare pe această temă.
211
Ţării Româneşti începea să se stingă, o oarecare speranţă întrezărindu-se
abia pe timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu1.
Matei Basarab nu a avut parte de linişte nici mort. Răsculaţii i-au
profanat mormântul şi trupul, ctitorul atâtor biserici şi mănăstiri având
parte de o soartă în care duhul răului îşi făcea loc pentru a-i umple de
amar amintirea falnică pe care luptase cu cinste să o lase în urma sa.
Îngrijindu-se de soarta domnitorului nepotul său a luat rămăşiţele trupeşti
şi le-a îngropat la mănăstirea Arnota din judeţul Vâlcea, unde reclădise un
mic lăcaş monahal şi îşi dorise să fie înmormântat2.
În memoria cărturarilor, amintirea lui Matei Basarab este
luminoasă. Aprecieri frumoase consemnează Letopiseţul Cantacuzinesc,
Miron Costin, diverşi călători străini ca Giovanni Trepolo, Johann Rudolf
Schmitt, Paul de Alep, Baksic, Patriarhul Macarie al Antiohiei.
Istoricii români l-au apreciat după meritele sale Al. Odobescu, N.
Iorga, V. Motorga, Constantin C. Giurescu, R. Rosetti, Petre P.
Panaitescu, N. Stoicescu i-au dedicat multe studii şi articole, ultimul citat
reflectând opera şi viaţa domnitorului în două importante monografii.
Făcând parte din rândul domnitorilor olteni, Matei Basarab a fost
considerat de unii istorici şi politologi drept <<naţionalist>>. Lectura
atentă a relatării lui Baksic, catolic bulgar, ne arată, peste toate celelalte,
că această considerare este superficială sau, poate, răuvoitoare3. În opera
lui transpare clar dorinţa domnitorului de înţelegere şi bună vecinătate cu
toate popoarele, fără să admită asuprirea poporului său de către alţii,
popor pe care l-a condus spre merite nepieritoare.

MATEI BASARAB - RESPONSIBILITY AND DESTINY

Abstract

The settlement of Brâncoveni can be considered a Romanian

Pantheon, the study of the historic roots confirming this affirmation.
Settled at the crossroad of the internal and international roads, the habitat
facilitated the development of the human community starting with the

1
Lidia Demeny, Ludovic Demeny şi N. Stoicesu, Răscoala seimenilor sau răscoală
populară, Bucureşti, 1968
2
Ioan D. Ciucă, Bianca Predescu, Ion M. Ciucă, Domnica I. Ciucă, Un Athos românesc
pe Valea Oltului, Parohia Câmpu Mare-Olt, p. 77-79
3
Ioan D. Ciucă, Domnica Ciucă, Ion M. Ciucă, Un mare ctitor ortodox - Matei Basarab
- prinţul limbii române, Parohia Câmpu Mare, jud. Olt, 2004
212
daco-roman time and arising in the period of the Brâncoveni dynasty
especially during Neagoe Basarab.
The Buzeşti Family and Mihai Viteazul knowing the significance
of this strategic settlement and carrying on the tradition exercised directly
their authority on the territory of the River Olt Valley.
Building and restoring more than 110 monasteries and churches
Matei Basarab is the greatest Romanian monastery builder. Pravila de la
Govora” and “Îndreptarea legii” guided the conduct of the Romanian
orthodox Christians all over the world. Great diplomat, Matei Basarab
looked for peace at the Romanian frontiers “Si vis pacem, para bellum”
doing everything to maintain it, with the price of his own life.

213
 PORTRETE VOIEVODALE ÎN COLECŢIA SEMINARULUI
TEOLOGIC DE LA CRAIOVA

CONSTANŢIU DINULESCU

În patrimoniul Seminarului Teologic din Craiova, instituţie în

incinta mănăstirii Coşuna (Bucovăţu Vechi), se găseşte o interesantă
colecţie de tablouri în ulei ale unor mari voievozi ai evului mediu
românesc, între care Matei Basarab şi Constantin Şerban Basarab.
Necunoscută până astăzi, ea constituie un documentar pentru istoria, nu
numai politică a statului Ţara Românească, dar şi o originală formă de
conservare, în paralel, a portretelor voievozilor ce au ctitorit în Oltenia.
Colecţia cuprinde 19 tablouri care reproduc fidel figurile unor
domnitori începând cu Mircea cel Bătrân, Matei Basarab, Constantin
Şerban Basarab, Constantin Brâncoveanu până la Barbu Ştirbei, dar şi pe
cele ale unor boieri şi înalţi prelaţi din zona Olteniei.
Contextul istoric în care au fost executate aceste tablouri a fost
legat – în special - de pericolul degradării picturilor murale din secularele
lăcaşe de cult aflate într-o stare de ruinare.
Din iniţiativa celor mai reprezentativi istorici ai ţării din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea, Alexandru Odobescu şi Grigore
Tocilescu şi a unor instituţii cum a fost Comisia Monumentelor Istorice,
s-a luat decizia, de a se păstra, sub forma unor pânze executate în ulei,
replici ale picturilor votive.
Dezbaterile ştiinţifice impuse de Comisia Monumentelor Istorice1
au avut în vedere şi picturile murale ale bisericilor şi mănăstirilor ctitorite
în epocile de mari realizări artistice, patronate de domnitorii şi voievozii
Ţărilor Române; s-a insistat, cu precădere, pe tablourile votive, elementele
cele mai valoroase din perspectiva valorilor informative, căci acestea
înglobează o întreagă istorie a monumentului respectiv. Starea edificiilor
religioase la sfârşitul secolului XIX confirma faptul că, cele mai multe
tablouri votive, aşezate în pronaos şi naos, au fost şi cele mai expuse
intemperiilor sau factorilor externi distructivi.
Preocupaţi de păstrarea valorilor patrimoniale, mai mulţi istorici,
arhitecţi, sculptori şi pictori, sprijiniţi uneori şi de personalităţi politice, au
contribuit la respectarea trecutului istoric, militând ca opera de restaurare
să se desfăşoare pe principii ştiinţifice. Printre aceştia, se cuvine să-i
amintim pe Cristian Tell, Al. Orăscu, K. Stork, Vasile Boerescu, Nicolae
1
vezi Ioan Opriş, Comisiunea Monumentelor Istorice, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1994, p. 7-35
214
Cretzulescu, Al. Odobescu, Dimitrie Bolintineanu, Th. Aman, Titu
Maiorescu, Ioan Slavici ş.a. Mai mult, a fost elaborată o lucrare
document1, un veritabil îndrumar necesar în opera complexă de restaurare
a monumentelor istorice din deceniile VIII-IX ale veacului al XIX-lea.

Portretul lui Mihai Viteazul după tabloul votiv de la mănăstirea Călui,

realizat de pictorul Ioan Georgescu în 1895 (ulei pe pânză, 120x60 cm)

Înfiinţarea, în 1892, a Comisiei Monumentelor Istorice, a fost

însoţită, într-un mod firesc, de elaborarea unui proiect de lege, din

1
Restaurarea Monumentelor Istorice, 1865-1890. Acte şi rapoarte oficiale, Bucureşti,
1890
215
iniţiativa lui Grigore Tocilescu şi V.A. Urechia, devenit Legea
Conservării şi Restaurării monumentelor publice.
O atenţie deosebită s-a acordat frescei, în acest sens, Comisia
Monumentelor Istorice a trimis cursanţi la Roma, Veneţia şi Atena pentru
a se familiariza cu particularităţile stilistice bizantine. În opinia lui V.
Drăghiceanu, la frescă se impunea principiul spălării acesteia şi
completarea părţilor deteriorate prin retuşare fără “încercarea de a întregi
pictura, căci aceasta ar fi însemnat falsificare”1.

Matei Basarab vv. şi Doamna Elina, şi Mateiaş beizadea, ctitorii

mănăstirii Strehaia (ulei pe pânză, 120x67 cm, pictor Ioan Mihail)

1
P.I. Luţia, Raportul Comisiunii Monumentelor Istorice, în BCMI, 1926, p. 140
216
 La rândul său, I.D. Ştefănescu considera că este necesar “să se
pună în lumină veşmântul original de pictură a monumentului, fiindcă
acesta prezintă însuşirile artistice cele mai de seamă”1.
În spiritul acestor principii, pictorii olteni au copiat portretele
personalităţilor politice şi ecleziastice de la mănăstirile Arnota, Bistriţa,
Hurez, Crasna, Tismana, Dintr-un Lemn, Govora, Călui, Strehaia, Jitianu
şi Sadova:
1. Tabloul, Kir Samoil, egumenul Sadovei, ulei pe pânză, copie de
Stan Lişteveanu;
2. Tabloul, Radu Barbu Craiovescu, 1498, ulei pe pânză, copie de
Take Ionescu, executată în 1893;
3. Tabloul (icoană) Sf. Nicodim, ulei pe pânză, copie de la
mănăstirea Tismana de Mihai Velescu (1892);
4. Tabloul, Kliment, episcopul Râmnicului, ulei pe pânză, din
biserica Bolniţă de Lefterie Lăzărescu;
5. Tablou, Matei Basarab vv. şi soţia sa Elena, ulei pe pânză, copie
de la Sadova de Stan Lişteveanu de la Craiova;
6. Tabloul, Antim, Mitropolitul Ungrovlahiei, Constantin Basarab
vv., Ioan Arhimandritul, Damaschin, Episcopul Râmnicului, ulei pe
pânză, copie de C. Niculescu;
7. Tabloul, Jupan Stroe stolnicul, ulei pe pânză, copie de la
mănăstirea Călui, de Ioan Georgescu, 1895;
8. Tabloul, Preda Brâncoveanu şi familia sa, ulei pe pânză, copie
de la mănăstirea Hurez, de Toma Cristescu;
9. Tabloul, Schitu Crasna, ulei pe pânză, de Ioan Opruşan, 1892;
10. Tabloul, Kir Nectar, ulei pe pânză, copie din mănăstirea
Sadova, de Stan Lişteveanu;
11. Tabloul, Preda şi soţia lui, ulei pe pânză, copie de H. Ionescu;
12. Tabloul, Jupân Apostol Brâncoveanu şi soţia Stanca
Cantacuzino, ulei pe pânză, copie de H. Ionescu;
13. Tabloul, Matei Basarab vv. şi Doamna Elena şi Matei
Beizadea, ulei pe pânză, copie de la mănăstirea Strehaia, de Ion Mihail;
14. Tabloul, Mihai Viteazul vv., ulei pe pânză, copie de la
mănăstirea Călui, de Ioan Georgescu, 1895;
15. Tabloul, Barbu D. Ştirbei (1855), ulei pe pânză, copie de la
mănăstirea Bistriţa de Take Ionescu (1893);
16. Tabloul, Doamna Bălaşa şi Constantin Basarab vv., ulei pe
pânză, copie de la mănăstirea Jitianu, de Nicolae Rădulescu, 1893;
1
I.D. Ştefănescu, Restaurarea Monumentelor Istorice, în RIR, vol. XIV, fasc. IV,
Bucureşti, 1945, p. 445
217
 17. Tabloul, Io Constantin Basarab Brâncoveanu şi Maria
Doamna, ulei pe pânză, copie de H. Ionescu;
18. Tabloul, Io Mircea vv., ulei pe pânză, copie de Grigore I.
Cristescu, Bodeşti, Vâlcea, 1911;
19. Tabloul, Teodosie, Mitropolitul Ungrovlahiei, jupan Petru
clucer, jupan Barbu vel ban, jupan Preda vel căpitan, jupâneasa Stanca,
sora Danciului, vel ph. Jupan Danciu Pârăianul vel ph., bunul creştin şi
pururea pomenit Ioan Matei Basarab vv., ulei pe pânză, copie de C.
Niculescu, 1894.

Portretul lui Constantin Basarab Cârnul şi al Doamnei Bălaşa, ctitorii

mănăstirii Jitianu (ulei pe pânză, 94x68 cm, pictor Nicolae Rădulescu,
1893)

218
 Copiile realizate de artişti consacraţi şi locali s-au păstrat, în cea
mai mare parte, de către instituţia ecleziastică cea mai importantă pentru
zona Olteniei, Episcopia Râmnicului, de unde au fost transferate la
Craiova, aflându-se în colecţia Seminarului Teologic din anul 1976.
Pictorii care au realizat aceste tablouri, nu sunt nume foarte
cunoscute, consacrate în domeniul picturii. Unii dintre ei, craioveni de
origine, nu au avut studii deosebite cum a fost cazul lui Jean Lişteveanu,
Petre Lişteveanu, Mihai Velescu, C. Niculescu. În schimb alţii, cum este
cazul lui Nicolae Rădulescu (1855-1916), după ce a absolvit Şcoala de
Arte şi Meserii din Craiova a urmat cursurile Şcolii Naţionale de Arte
Frumoase din Bucureşti, fiind un cunoscut animator al vieţii culturale
craiovene.
Pictorul Nicolae Rădulescu era şi un foarte bun desenator, dar în
acelaşi timp şi un valoros dascăl. Lui îi aparţine tabloul intitulat Doamna
Bălaşa şi Constantin Basarab voievod, aceasta fiind o copie de la
mănăstirea Jitianu, 1893.
În loc de concluzie, menţionăm că aceste valoroase copii ale
portretelor de domnitori ai Ţării Româneşti sunt doar o parte dintr-o
bogată colecţie care astăzi, mai adaugă, pe lângă cele menţionate, picturile
de la Episcopia Râmnicului din Râmnicu Vâlcea şi muzeul mănăstirii
Dintr-un Lemn.

LES PORTRETS PRINCIÈRS DANS LA COLLECTION DE

L’ÉCOLE THÉOLOGIQUE DE CRAIOVA

Résumé

L’auteur présénte l’existence dans la collection de l’École

Théologique de Craiova des oeuvres en huile realisé selon le model de
peintures originales des églises et monastères de Petite Valachie, qu’elles
préséntent les portrets de princes régnants de Valachie et de grands prélats
de l’époque.

219
TRĂSĂTURILE PORTRETISTICE ALE LUI MATEI BASARAB
ÎN RELATĂRILE CRONICARILOR ŞI CĂLĂTORILOR STRĂINI

ILEANA CIOAREC

În Principatele Române comportamentul princiar era influenţat de

imaginea politică bizantină, de termenii contractului feudal şi de credinţa
în norocul principelui. Acest aspect reiese din cronistica românească şi
din evoluţia raporturilor cu Poarta. În conformitate cu termenii
contractului feudal domnul trebuia să-şi miluiască supuşii credincioşi, să
apere ţara şi să împartă dreptatea. Tradiţia cronicărească zugrăveşte
principelui român un chip specific pentru viziunea medievală despre
conducătorul politic. Acesta trebuia să fie “nevărsătoriu de sânge,
cucernic, blând şi netrufaş”, de comportamentul şi priceperea sa
depinzând fertilitatea ogoarelor ţării, siguranţa şi ocrotirea de catastrofe1.
Unor asemenea cerinţe trebuia să le răspundă şi domnul Ţării
Româneşti, Matei Basarab, pentru care călătorii străini şi cronicarii au, în
general, cuvinte de laudă.
La mijlocul secolului al XVII-lea un anonim nota “mai bun domn
decât Matei Vodă n-au fost nici un domn”2. Aceste cuvinte simple
zgâriate pe o cărămidă utilizată la ridicarea unei ctitorii din Târgovişte, în
ultimii ani ai domniei lui Matei Basarab, de un meşter constructor sau
diac transmit peste veacuri recunoştiinţa unuia dintre supuşii domnului
care a apărat timp de peste două decenii ţara de războaie, asigurând o
perioadă de prosperitate.
În predoslovie, la Antologhionul din 1643, apărut la Câmpulung,
domnul Ţării Româneşti era comparat cu strămoşul său, Neagoe Basarab,
pentru marile binefaceri, care “nu s-au pomenit mai înainte”3.
Asemenea aprecieri nu sunt caracteristice numai perioadei cât a
domnit Matei Basarab; ele au fost preluate de cronicarii secolului al XVII-
lea.
Astfel, în Letopiseţul Cantacuzinesc, Matei Basarab era
caracterizat ca fiind “domn bun care a guvernat ţara foarte bine şi cu
dreptate. În timpul domniei lui, mare cu mic se bucura şi de laudă lui

1
Mihaela Grancea, Călători străini prin Principatele Dunărene, Transilvania şi Banat,
1683-1789. Identitate şi alteritate, Editura Universităţii Lucian Blaga, Sibiu, 2002, p. 66
2
Ştefan Andreescu, Mai bun n-a fost nici un domn, în MI, 1969, nr. 12, p. 26-32
3
Nicolae Stoicescu, Matei Basarab, Bucureşti, 1988, p. 216
220
Dumnezeu pentru domn bun, că avea pace şi odihnă dăspre toate părţile şi
fieştecare avea hrană den dăstul”1.
La rândul său cealaltă cronică munteană din această epocă
înregistra că “Matei s-au nevoit de au dres ţara foarte bine, careşi după
orânduiala lor: boierii, slujitorii, ţăranii, cât tuturor le era bine în zilele lui,
precum am auzit pe bătrânii noştri mărturisind de aceasta, că ţara iubiea
pre domn şi domnul pre ţară”2.
Miron Costin îi face o caracterizare şi mai frumoasă, punând în
lumină o altă latură a personalităţii acestuia: vitejia. După opinia sa,
domnitorul ţării a fost “un om fericit preste toate domniile acestei ţări,
nemândru, blând, drept, om de ţară, harnic la războaie, aşa neînfrânt şi
nespăimat cât poţi să-l asemeni cu marii viteji ai lumii”3.
Calitatea de oştean viteaz şi priceput în purtarea războaielor a fost
recunoscută şi de călătorii străini. Astfel, la 20 august 1643, rezidentul
imperial la Poartă, Johan Rudolf Schmidt, scria împăratului Ferdinand că
voievodul Ţării Româneşti era un bătrân oştean viteaz, din sângele
vechilor voievozi ai ţării şi că turcii îl respectau considerându-l “ca pe un
al doilea Mihai Vodă Viteazul”4.
Solii bulgari în Apus considerau că “Matei Basarab era
principalul conducător al întregului Răsărit”, iar regele polonez îi atribuia
titlul “de generalissim al Orientului”5.
Un portret frumos a fost făcut de Giovani Tiepelo, trimisul
Veneţiei în Polonia pentru a realiza un proiect de cruciadă între anii 1645-
1647, “domnitorul, prietenul nostru are ca singură credinţă eliberarea
creştinilor de sub jugul turcesc”6, dar şi de Petru Bogdan Baksic. Pentru
acesta domnitorul Ţării Româneşti era “un om bătrân şi un mare prieten al
principilor creştini. El a luat măsuri ca turci să nu se mai poarte în ţara lui
cu atâta îndrăzneală cum făceau mai înainte; pentru că mai înainte un turc
ar putea să-şi îngăduie orice îndrăzneală în Ţara Românească în tocmai ca
şi când ar fi fost în mijlocul Turciei, dar acum nu se mai încumetă să facă
aşa ceva şi să poartă fără ifos”7.

1
Letopiseţul Cantacuzinesc (1290-1688), publicat şi adnotat de N. Simache şi T.
Cristescu, Bucureşti, 1942, p. 107-108
2
Radu Popescu, Istoria domnilor Ţării Româneşti, Bucureşti, 1960, p. 96-97
3
Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei, în Opere, Bucureşti, 1958, p. 168
4
Călători străini despre Ţările Române, vol. V, Bucureşti, 1973, p. 120
5
Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 216
6
Ştefan Andreescu, Matei Basarab, Vasile Lupu şi proiectul de cruciadă din anii 1645-
1647, în AIIAI, XXI, Iaşi, 1984, p. 150
7
Călători străini, V, p. 122
221
 Un alt călător, de origine poloneză, Krasinski, care a trecut, în anul
1636, prin Valahia, spunea despre domnul acestei ţării că era “un bărbat în
vârstă, favorabil creştinătăţii şi regatului polon, şi deşi ţara lui e supusă
turcilor le este mare duşman, şi neavând copii, nu doreşte să dea altă
întrebuinţare comorilor sale nenumărate decât pentru eliberarea creştinilor
de sub jugul turcesc”1.
Patriarhul Macarie al Antiohiei care l-a cunoscut pe Matei Basarab
către sfârşitul vieţii acestuia are şi el frumoase cuvinte de laudă despre
domnul dispărut: “Acest Matei bei a ştiut să mâne raiaua cu cea mai bună
cârmuire. Era îndrăzneţ în războaie, fericit şi mândru şi pe oricare duşman
care purta război cu el îl întrecea biruit şi nimicit. Avea un foarte bun
nume, era temut de toată lumea. Faima lui era pretutindeni răspândită”2.
Caracterizarea lăsată de acesta este asemănătoare cu aceea din
inscripţia de pe piatra de mormânt a lui Matei Basarab de la mănăstirea
Arnota, unde se spune că răposatul domn a fost “bărbat drept, îndurător şi
milostiv, niciodată biruit ci biruitor şi a multe învingeri învingător, prea
slăvit, înfricoşător duşmanilor, prietenilor de folos, îmbogăţitor al ţării
sale”3.
Descrierile călătorilor străini lasă să iasă la lumină o altă latură a
personalităţii domnitorului: ospitalitatea.
Astfel, călătorul polonez Krasinski, vorbind despre această calitate
a domnitorului, afirmă “fiind primit cu mare dragoste de domn, am
priceput din convorbirile ce avurăm marea lui iubire faţă de regele
stăpânul nostru şi de republică”4.
De o primire asemănătoare au avut parte şi Stanislaw Oswiecim şi
Petru Bogdan Baksic. Stanislaw Oswiecim prezentând modul în care a
fost primit, afirmă că “după ce am trecut Dunărea am avut multă
bunăvoinţă din partea domnului Ţării Româneşti, mai ales la Târgovişte,
unde ne-a primit el însuşi şi ne-a tratat cu foarte multe dovezi de cinste,
iar la urmă ne-a dăruit atât pe sol cât şi pe noi toţi. Deşi darurile nu erau
prea bogate, fiecare dintre noi a primit câte 10 coţi de atlas şi nu din cel
bun, totuşi am fost mulţumiţi din cauza bunăvoinţei lui”5.
Petru Bogdan Baksic, care a vizitat Ţara Românească de două ori,
o dată prin 1648, apoi în 1653, spune că “după ce m-am odihnit câteva
zile m-am dus să văd pe minunatul domn, aducându-i daruri, după cum

1
Petre P. Panaitescu, Călători poloni în Ţările Române, Bucureşti, 1930, p. 30
2
Nicolae Stoicescu, op. cit., p. 217
3
Nicolae Iorga, Inscripţii din bisericile României, vol. I, Bucureşti, 1905, p. 205
4
Călători străini, V, p. 122
5
Ibidem, p. 183
222
este obiceiul ţării. Am fost primit foarte bine şi a poruncit să ni se dea
unele încăperi din palatul său, pe timpul cât aveam să rămânem în oraşul
său de scaun”1.
Nu toţi călătorii străinii sunt mulţumiţi de modul în care sunt
primiţi de domnitor.
Astfel, Paul de Alep îl descrie ca pe un bătrân împovărat de vârstă,
ajuns zbârcit şi care poate fi acuzat că e neospitelier. Mai bine sunt primiţi
călători de turci şi de tătari, spune Paul, care adaugă că, în general,
călugărimea şi preoţimea n-aveau trecere la dânsul. Pe lângă aceasta, el
este fireşte bănuitor faţă de călătorii care veneau de la Vasile Lupu, cu
care se găsise în termeni foarte răi2.
Cronicarii şi călătorii străini prezintă şi alte calităţi ale domnului
Ţării Româneşti: perseverenţa şi cinstea.
Vorbind despre Matei Basarab cronicarul Georg Kraus susţine că
“acesta a fost un vecin cinstit, i-a rămas credincios acestuia (Gheorghe
Rákóczi) cât şi fiului său Gheorghe Rákóczi al II-lea precum şi Ţării
Transilvaniei, până la moartea sa”3.
Cealaltă calitate a domnitorului, perseverenţa se desprinde din
caracterizarea făcută de Szalanczi, trimis de Rákóczi să revendice cei
12.000 de ducaţi pe care acesta susţinea că i-a dat lui Matei Basarab
“Matei nu este decât un cal nărăvaş care oricât de mult ar fi bătut gâfâie şi
tot nu merge mai departe”4.
Deşi toate aceste calităţi ale domnitorului impun identificarea
acestuia cu o anumită atitudine spirituală, viziunea eroică asupra faptelor
trecutului cere şi materializarea imaginii, mai ales că portretele sunt cele
care impresionează cel mai mult.
Un prim portret al domnitorului a fost realizat de călătorul italian,
Paulo Bandini, care îl vede ca fiind “foarte bătrân, boţit la faţă, cu ochi
vioi dar cu unflături supt ei”5.
Portretul realizat de acesta se aseamănă cu cel oferit de Alexandru
Odobescu. Pentru el Matei Basarab este “un bărbat cu chipul smead şi
costeliv, înconjurat de o barbă albă şi rară, cu buzele subţiri şi zâmbitoare,
cu fruntea lată şi înaltă, cu ochi mici şi vii”6.

1
Ibidem, p. 268
2
Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, Bucureşti, 1930, p. 30
3
Georg Kraus, Cronica Transilvaniei 1608-1665, Bucureşti, 1965, p. 87
4
Ion Sârbu, Relaţiile externe ale lui Matei Basarab, Timişoara, 1992, p. 37
5
Nicolae Iorga, op. cit., p. 220
6
Oliver Velescu, Matei Basarab în imaginea secolului XIX, în vol. Matei Basarab şi
Bucureşti, Bucureşti, 1983, p. 118
223
 Dacă în descrierea lui Odobescu Matei este smead şi costeliv, la
Pelimon el apare ca “un bărbat corpolent, cu obraji plini cu ochi mari, cu
figura încadrară cu o barbă neagră, numai matur decât ca de 40 de ani, în
floarea zilelor sale”1.
Deşi diferit în descriere, portretul moral este acelaşi “al bunului
agă din Brâncoveni, milostivul Matei Basarab, care la tinereţe era
groaznic cu neascultătorii şi cu duşmanii”.
În concluzie putem spune că Matei Basarab a fost un om energic,
viteaz, bun oştean şi diplomat “un alt Mihai Vodă, nemândru, blând şi
direptu, om de ţară, harnic la războaie, aşa neînfrântu şi nespăimatu, cât
poţi să-l asemeni cu mari oşteni ai lumii”2, “avea un foarte bun nume fiind
temut de toată lumea”3.

LES TRAITS PORTRAITISTES DE MATEI BASARAB DANS LES

ÉCRITURE DE CHRONIQUEURS ET VOYAGEURS
ÉTRANGERS

Résumé

Dans cet article je me propose à présenter le manière ou les

chroniqueurs et les voyageurs étrangers décrivent l’ uns de princes régnant
de Valachie: Matei Basarab. En Principautés Roumaines le comportement
princier était influé par l’image politique bizantine, par les termes de
contrat féodal et par la croyance dans la fortune de prince. Conformément
au contrat féodal le prince régnant faut défendre sa patrie, rendre justice et
faire grâce aux ses sujets. Le prince régnant de Valachie Matei Basarab
faut répondre de tels nécésités. Les chroniqueurs et les voyageurs
étrangers ont de mots digne de louange pour ce prince. Ils ditent que le
prince régnant a été un homme vigoureux, brave, bon soldat et diplomate,
“un autre Michel le Brave infier, doux et droit, actif, invaincu et
courageux”, “il avait un trés bon nomme étant craint de toute monde”.

1
Ibidem
2
Miron Costin, op. cit., p. 168
3
Virgil Cândea, Letopiseţul Ţării Româneşti, 1292-1664, în versiunea arabă a lui
Macarie Zaim, în “Studii”, 1970, nr. 4, p. 691
224
 MATEI BASARAB ÎN ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ.
BIBLIOGRAFIE

ŞERBAN PĂTRAŞCU

IZVOARE
ANDREESCU, Ştefan, În jurul unui document inedit de la Matei Basarab
[1636], în “Studii. Revistă de istorie” (Studii), 1973, 26, nr. 4, p. 799-802 (facs.).
ANGELESCU, Barbu, Din datinile noastre străvechi, în “Biserica Ortodoxă
Română” (BOR), Anul LXXXIII (1965), 5-6 (mai-iun.), p. 559-560.
Însemnările lui Paul de Alep privind unele obiceiuri de la Curtea domnească din
Târgovişte legate de sărbătorile Sfintelor Paşti.
ANUICHI, Silviu, Un hrisov al lui Matei Basarab în arhive iugoslave.
Peripeţiile unui testament, în “Magazin istoric” (MI), 1982, 16, nr. 9, p. 8-12.
BĂLAN, C., CERNOVODEANU, Paul, Documente inedite slavo-române din
Ţara Românească din veacurile al XVI-lea şi al XVII-lea, în “Romanoslavica. Studii
româno-slave” (Romanoslavica), XI, istorie, Bucureşti, 1965, p. 333-355.
BĂLAŞA, D., Un pergament din arhiva bisericii <<Sfânta Treime>> din
oraşul Craiova, în “Mitropolia Olteniei” (MO), Anul XXV, nr. 11-12, nov.-dec. 1973, p.
1001-1002.
BĂLAŞA, D., Un pergament slavon de la Matei Basarab (1637), în MO,
XXIV, nr. 7-8, iul.-aug., 1972, p. 629-631.
BERBECARU, Valeriu, Două documente inedite de la Matei Basarab [1645,
1650], în “Valachica. Studii şi cercetări de istorie a culturii” (Valachica), 1970, 2, p.
247-251 (facs.).
BERECHET, Ştefan Gr., Documente de drept public şi privat, sec. XVI-XVII, în
“Întregiri. Buletinul Institutului de istorie vechiului drept românesc”, Iaşi, 1938, p. 169-
212.
Bibliografie românească veche (1508-1830), tom. I (1508-1716), Bucureşti,
Ediţiunea Academiei Române, Stabilimentu grafic J. V. Socecu, 1903.
BODIN, D., Mănăstirea domnească de la Strehaia după Paul de Alep, în
“Secolul”, I, 1931, nr. 13.
BULAT, T.G., Acte domneşti şi vlădiceşti privitoare la Vlădeşti-Vâlcea (1614-
1646), în “Revista istorică” (RI), XII (1926), nr. 1-3.
BULAT, T.G., Contribuţiuni documentare la istoria Olteniei, secolul XVI, XVII
şi XVIII, Tip. Viitorul Vâlcei, Râmnicul Vâlcea, 1925.
BULAT, T.G., O mărturie a doamnei Elina despre bătălia de la Finta, în RI,
XII (1926), nr. 1-3, p. 18-19.
BULAT, T.G., Ştiri documentare despre mânăstirea Argeşului în timpul
domniei lui Matei Vodă Basarab (1632-1654), în BOR, Anul XCIII (1975), 3-4 (mart.-
apr.), p. 360-370.
BULUŢĂ, Gheorghe, CRAIA, Sultana, Manuscrise miniate şi ornate din epoca
lui Matei Basarab, Bucureşti, Editura Meridiane, 1984, 122 p.
CANTACUZINO, M., Genealogia Cantacuzinilor, ed. N. Iorga, Bucureşti,
1902, 565p.
<CANTACUZINO, Mihai banul> Istoria politică şi geografică a Ţerei
Românesci de la cea mai veche întemeiere a sa până la anulu 1774, Bucureşti, 1863.

225
 CAPROŞU, Ioan, MIOC, Damaschin, La 350 de ani de la urcarea pe tron a lui
Matei Basarab. Documente slavo-române în arhivele din U.R.S.S., în “Studii şi materiale
de istorie medie” (SMIM), X, 1983, p. 115-134.
Documente interne emise de cancelaria domnitorului din anii: 1637, 1640,
1641, 1644, 1647, 1650.
Catalogul documentelor referitoare la viaţa economică a Ţărilor Române în
sec. XVII-XIX. Documente din Arhivele Statului din Sibiu, I, Bucureşti, 1966.
Catalogul documentelor româneşti din Arhivele Statului de la oraşul Stalin,
vol. I, 1521-1799, Bucureşti, 1955, 598p. (Direcţia Arhivelor Statului).
Catalogul documentelor Ţării Româneşti din Arhivele Statului (Naţionale), vol.
III, 1621-1632 (1977); vol IV, 1633-1639 (1981); vol. V, 1640-1644 (1985); vol. VI,
1645-1649 (1993); vol. VII, 1650-1653 (1999).
Călători străini despre ţările române, vol. V, Bucureşti, 1973; vol. VI,
Bucureşti, 1976.
CĂLINESCU, G., Altre notize sui missionari cattolici nei paesi romeni, în
“Diplomatarium italicum”, II, 1930.
Cercetări în arhivele de peste hotare, în “Revista Arhivelor” (RA), anul 56, nr.
4, 1979, p. 443-466.
Este semnalată existenţa în arhiva Academiei Sârbe de Ştiinţe şi Arte, în
Colecţia documentelor istorice a unor documente de la Matei Basarab.
CÂNDEA, Ionel, Repertoriul documentelor de cancelarie a ctitoriei lui Matei
Basarab de la Măxineni (1637-1768), jud. Brăila, în “Istros. Buletinul Muzeului Brăilei”
(Istros), 1992, 6, p. 101-133.
CÂNDEA, V., Letopiseţul Ţării Româneşti (1292-1664) în versiunea arabă a
lui Macarie Zaim, în Studii, 4, 1970, p. 673-692.
CERNOVODEANU, Paul, Călători străini în epoca lui Matei Basarab, în
“Biblioteca Bucureştilor” (B. Buc.), 1998, 1, nr. 4, p. 2-4.
CERNOVODEANU, Paul, VĂTĂMANU, Nicolae, Contribuţii la vechea
topografie a Bucureştilor: Ostrovul Dâmboviţei (sec. XVI-XVII), în Studii, 6, anul XII,
1959, p. 115-132.
CERNOVODEANU, Paul, Oraşul Bucureşti în timpul domniei lui Matei
Basarab în descrierile călătorilor străini, în Matei Basarab şi Bucureştii, Bucureşti,
Muzeul de Istorie al Municipiului, 1983, p. 81-86.
CERNOVODEANU, Paul, Societatea feudală românească văzută de călătorii
străini (sec. XV-XVIII), Bucureşti, Editura Academiei, 1973, 273p. cu 41 fig.+4pl.
CHIRIŢĂ, Ilie, Cartea lui Matei Basarab către părintele Nicolae de la
mănăstirea Strehaia şi Lepedatul, referitoare la rumânii din Oreaviţa, în “Arhivele
Olteniei” (AO), XVIII, nr. 101-103, ian.-iun. 1939, p. 145-146.
Document din 28 iulie 1652.
CHIRIŢĂ, Ilie, Cartea lui Matei Basarab prin care întăreşte Mitropoliei din
Târgovişte rumâni la Oreviţa jud. Mehedinţi, în AO, XVII, nr. 95-96, ian.-apr. 1938, p.
78-80.
Document din 13 august 1652.
CHIRIŢĂ, Ilie, Clucerul Dumitraşco din Spineni vinde lui Matei Basarab nişte
rumâni din Stângăceaoa, jud. Mehedinţi, în AO, XVII, nr. 95-96, ian.-apr. 1938, p. 75-
76.
Document din 12 ianuarie 1638.

226
 CHIRIŢĂ, Ilie, Const. Şerban întăreşte lui Teodosie egumenul mănăstirii
Strehaia rumâni câţi sunt scrişi în catastiful lui Matei Basarab, în AO, XVIII, nr. 104-
106, iul.-dec. 1939, p. 455-456.
Document din 1 septembrie 1654.
CHIRIŢĂ, Ilie, Din bogăţiile Brâncovenilor, în AO, XVII, nr. 97-100, mai-dec.
1938, p. 281-288; 348-360.
Proprietăţile familiei Brâncovenilor prezentate pe baza documentelor.
CHIRIŢĂ, Ilie, Hotărnicia boierilor orânduiţi ca să aleagă hotarele moşiei
Stângăceaua a lui Matei Basarab, în AO, XVIII, nr. 101-103, ian.-iun. 1939, p. 143-144.
Document din 5 noiembrie 1650.
CHIRIŢĂ, Ilie, Hotărnicia moşiei Coşcodia a lui Matei Basarab, în AO, XVIII,
nr. 101-103, ian.-iun. 1939, p. 134-135.
Document din 16 iunie 1646.
CHIRIŢĂ, Ilie, Hotărnicia moşiei Stângăceaoa din Dos, în AO, XVIII, nr. 101-
103, ian.-iun. 1939, p. 144-145.
Document din 25 octombrie 1651.
CHIRIŢĂ, Ilie, Lupul şi fraţii săi Damaschin şi Matei se vând rumâni lui Matei
Basarab, în AO, XVIII, nr. 101-103, ian.-iun. 1939, p. 136.
Document din 10 aprilie 1649, referitor la satul Stângăceaua, Mehedinţi.
CHIRIŢĂ, Ilie, Matei Basarab dărueşte mănăstirii Strehaia moşia şi rumânii
din Stângăceaua din faţă şi din dos, în AO, XVIII, nr. 101-103, ian.-iun. 1939, p. 137-
140.
Document din 11 decembrie 1649.
CHIRIŢĂ, Ilie, Matei Basarab dărueşte mănăstirii Strehaia satul Strehaia, în
AO, XVIII, nr. 101-103, ian.-iun. 1939, p. 140-143.
Document din 6 martie 1650.
CHIRIŢĂ, Ilie, Matei Basarab întăreşte stăpânire postelnicului Candila şi
jupânesei sale Stanca peste moşia din Stolniceni, în AO, XVIII, nr. 101-103, ian.-iun.
1939, p. 137.
Document din 1 iunie 1649.
CHIRIŢĂ, Ilie, Matei Basarab scuteşte de bir şi de toate dajdiile casa şi
bucatele lui Mircea, vătaful de plăieşi din Stroeşti, jud. Gorj, în AO, XVIII, nr. 101-103,
ian.-iun. 1939, p. 146-147.
Document din 20 septembrie 1653.
CHIRIŢĂ, Ilie, Matei Basarab voievod întăreşte Ancăi, jupâneasa postelnicului
Mihăilă din Văleni, stăpânire şi rumâni în satele Grojdibod, Piatra şi Dobrun din
Romanaţi, Căvropeasca şi Spărleni din Vâlcea, Podărjanii din Dolj şi Vlădeştii din Olt,
în AO, XVII, nr. 95-96, ian.-apr. 1938, p. 73-75.
Document din 29 mai 1637.
CHIRIŢĂ, Ilie, Matei Basarab Voievod milueşte pe Radu vătaful cu satul
Albuleşti, în AO, XVII, nr. 95-96, ian.-apr. 1938, p. 71-72.
Document din 28 mai 1633.
CHIRIŢĂ, Ilie, Matei Basarab Voievod pune în vedere sătenilor din Strehaia
ca să nu mai stea risipiţi şi să nu-şi strice bucatele, în AO, XVII, nr. 95-96, ian.-apr.
1938, p. 73.
Document din 29 aprilie 1636.
CHIRIŢĂ, Ilie, Matei Basarab Voievod scuteşte de bir casa şi bucatele
armaşului Vasile din Stroeşti, jud. Gorj, în AO, XVII, nr. 95-96, ian.-apr. 1938, p. 72.

227
 Document din 19 iulie 1633.
CHIRIŢĂ, Ilie, Paraschiva şi alţii vând lui Matei Basarab satul Albuleşti din
Mehedinţi, în 300 de unghi, în AO, XVI, nr. 101-103, ian.-iun. 1939, p. 135-136.
Document din 4 martie 1647.
CHIRIŢĂ, Ilie, Zapisul a 10 săteni din Busul-Mehedinţi, prin care se vând
rumâni lui Matei Basarab, în AO, XVII, nr. 95-96, ian.-apr. 1938, p. 76-77.
Document din 14 decembrie 1644.
CHIRIŢĂ, Ilie, Zapisul satului Coşcodiia către Matei Basarab, în AO, XVII,
nr. 95-96, ian.-apr. 1938, p. 77-78.
Document din 26 mai 1646.
CIORAN, Emilia, Călătoriile patriarhului Macarie de Antiochia în ţările
române, 1653-1658, Teză pentru licenţă în istorie de …, Bucureşti, Socec, 1900,
VI+269p.
Rec.: Transilvania, 31 (1900), p. 183.
CORFUS, Ilie, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele
polone. Secolul al XVII-lea, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1983, 366p.
CORFUS, Ilie, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele
polone. Secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, Bucureşti, 2001.
COSTIN, Miron, Opere, ed. P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, 534p. (ed. II,
1965).
COZIANUL, Mardarie, Lexicon slavo-românesc şi tâlcuirea numelor din 1649.
Publicate cu studiu, note şi indicele cuvintelor românesci de Grigore Creţu, Bucureşti,
Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1900, 396p.+3tabele.
CREŢEANU, Radu, Documente din zona Tismana - Peştişani (jud. Gorj), în
SMIM, VII, 1974, p. 301-306.
Document din 5 august 1647 de la Matei Basarab (p. 304).
CREŢEANU, Radu, Documentele Schitului Topolniţa, în MO, anul XV, nr. 5-
6., mai -iun. 1963, p. 449-464.
Cronicarii munteni, 2 vol., ed. M. Gregorian, Bucureşti, 1961.
Cronici turceşti privind ţările române. Extrase, vol. I-III, Bucureşti, 1966,
1974, 1980.
DECEI, Aurel, Relaţiile lui Vasile Lupu şi Matei Basarab cu Poarta în lumina
unor documente turceşti inedite, în “Anuarul Institutului de istorie Cluj-Napoca”
(AIIACN), XV, 1972, p. 49-84.
DEMETRESCU, M.V., Două sureturi, în “Convorbiri literare” (C. Lit.), 29, nr.
2, 1 febr. 1895, p. 199-204.
Două hrisoave din epoca lui Matei Basarab.
DEMETRESCU, M.V., Porunca lui Matei Basarab prin care dăruieşte slugii
sale Oprea, vătaful din Preoteşti, jud. Vâlcea moşia din hotarul Preoteştilor, în AO, II,
nr. 7, mai-iun. 1923, p. 209-214.
Document din 18 iunie 1642.
DINCULESCU, N.G., Cartea lui Matei Basarab voievod dată lui Lupu Golei
din Ocolnişte ca să fie liber de rumânie, în AO, IV, nr. 18-19, mart.-iun. 1925, p. 182-
183.
Document din 26 februarie 1643.
DINCULESCU, N.G., Cu mila lui Dumnezeu Io Matei Basarab Voievod şi
domn dă domnia mea această poruncă a domniei mele acestui om anume Bălan din

228
Negoeşti din Mehedinţi ca să fie volnic cu această carte a domniei mele de să-şi ţie a lui
moşie din Negoeşti, în AO, II, nr. 9, sept.-oct. 1923, p. 379-380.
Document din 31 decembrie 1649.
DINCULESCU, N.G., Porunca lui Matei Basarab dată lui Bălan din Negoeşti
pentru o moşie din satul său, în AO, III, nr. 15, sept.-oct. 1924, p. 430-431.
Document din 31 decembrie 1650.
DINCULESCU, N. G., Porunca lui Matei Basarab prin care cheamă ţăranii
fugiţi din satele “Jidoştiţa i Bucina i Precrestiia i Clinoveţul i Bresniţa i Şuşiţa i
Erhoviţa” să revină sub stăpânirea mănăstirii Tismana, în AO, II, nr. 5, ian.-febr. 1923,
p. 30.
Document din 29 august 1635.
DINCULESCU, N. G., Porunca lui Matei Basarab prin care cheamă ţăranii
din satul Sovărlinghiu (jud. Mehedinţi) să revină sub stăpânirea mănăstirii Polniţa, în
AO, II, nr. 5, ian.-febr. 1923, p. 30-31.
Document din 28 martie 1640.
DINCULESCU, N. G., Porunca lui Matei Basarab prin care trece sub
stăpânirea mănăstirii Govora 40 de ţărani, în AO, II, nr. 7, mai-iun. 1923, p. 219.
Document din 1 martie 1650.
DINCULESCU, N. G., Zapisul lui Matei Basarab prin care trece sub
stăpânirea mănăstirii Cozia, ţărani din satul Savastreani, în AO, II, nr. 5, ian.-febr.
1923, p. 31.
Document din 6 mai 1633.
Documenta Romaniae Historica. Seria B, Ţara Românească, vol. XXIII (1630-
1632), 1969, 831p.; vol. XXIV (1633-1634), 1974, LVII+715p.;vol. XXV (1635-1636),
1985, 586p.; vol. XXX (1645), 1998, 520p.; vol. XXXI (1646), 2003, 520p.;vol. XXXII
(1647), 2001, 560p.; vol. XXXIV (1649), 2002, 374p.; vol. XXXV (1650), 2003, 488p.
Documente privind istoria României, B, Ţara Românească, secolul XVI, vol.
VI, p. 303.
Matei postelnic, Barbu şi jupaniţa Calea, căsătorită cu Calotă banul, sunt
amintiţi într-un document redactat după moartea părintelui lor, Danciu vornicul din
Brâncoveni.
DOGARU, Maria, Documente privind interferenţa între sigilografia şi
diplomatica românească, în RA, anul 56, 1979, nr. 3, p. 341.
Sunt menţionate documente de la Matei Basarab din 28 noiembrie 1636 şi 21
mai 1646.
Domnia lui Matei Basarab, în Monografia judeţului Dolj. Izvoare istorice, vol.
II, partea a III-a, Documente, Craiova, 22 noiembrie 1944, p. 158-192.
Documente emise de Matei Basarab sau din vremea sa.
DRĂGHICEANU, V., O tocmeală a lui Matei Basarab, în “Buletinul Comisiei
Monumentelor Istorice” (BCMI), 1926.
EFTIMIU, Elena, Hrisovul lui Matei Basarab prin care slobozeşte de rumânie
pe Lupul cu fraţii săi Stan, Radul şi Ioan din Boiceşti, judeţul Romanaţi, către Teodosie,
ginerele lui Preda Radul, în AO, V, nr. 24, mart.-apr. 1926, p. 115-116.
Document din 21 ianuarie 1654.
ELIAN, Alexandru, BĂLAN, Constantin, CHIRCĂ, Haralambie,
DIACONESCU, Olimpia, Inscripţiile medievale ale României, vol. I, Oraşul Bucureşti
(secolele XIV-XVIII), Bucureşti, 1965, 935p.

229
 ERBICEANU, C., Diverse documente, în BOR, anul XVIII (1895), 10 (ian.), p.
769-775.
Daruri făcute de Matei Basarab mânăstirilor din Muntele Athos (1643).
ERBICEANU, C., Materiale pentru Istoria Bisericească şi politică a
românilor, în BOR, anul XXIII (1899), 3 (iun.), p. 260-283.
Trei documente ale lui Matei Basarab privitoare la unele danii făcute mânăstirii
Căldăruşani, din 1637, 1638, 26 mai 1640.
FENEŞAN, Costin, Două acte domneşti privind păstorii ardeleni în Ţara
Românească [1614, 1635], În: Sub semnul lui Clio. Omagiu acad. prof. Ştefan Pascu,
Cluj, 1974, p. 109-114.
FILIPESCU, Constantin Căpitanul, Istoriile domniilor Ţării Româneşti
cuprinzând istoria munteană de la început până la 1688, ed. N. Iorga, Bucureşti, I.V.
Socecu, 1902, 222p.
FILITTI, I.C., Arhiva Gheorghe Grigore Cantacuzino, Bucureşti, 1919.
FILITTI, I.C., Cartea lui Matei Basarab dată boierului Evstratie ca să ţie satul
Salcia, Mehedinţi, în AO, X, nr. 56-58, iul.-dec. 1931, p. 325-326.
Document din 25 aprilie 1644.
FURNICĂ, D.Z., Documente privitoare la comerţul românesc, 1473-1868,
Bucureşti, 1931, 560p.
GAL, Ionel, Documentele din perioada lui Matei Basarab păstrate la Arhivele
Statului - izvor de cunoaştere a istoriei patriei, în: Matei Basarab şi Bucureştii,
Bucureşti, 1983, p. 31-34.
GEORGESCU, Florian, CERNOVODEANU, Paul, CRISTACHE PANAIT,
Ioana, Documente privind istoria oraşului Bucureşti, Bucureşti, 1960, VIII+339p.
GEMIL, Tahsin, Relaţiile Ţărilor Române cu Poarta otomană în documente
turceşti (1601-1712), Bucureşti, 1984, 532p+35p.facs. (Direcţia Generală a Arhivelor
Statului din R.S. România).
GIOGLOVAN, Radu, OPROIU, Mihai, Inscripţii şi însemnări din judeţul
Dâmboviţa, I, Municipiul Târgovişte, Târgovişte, 1975.
GIURESCU, Const. C., Uciderea vizirului Mahomed Tabani Buiuc,
sprijinitorul lui Vasile Lupu. O scrisoare inedită, în RI, XII, 1926, p. 98-103.
GÎRBOVICEANU, P., Un hrisov important, în BOR, anul XXXIX (1916), 11
(febr.), p. 1144-1153.
Biserica Sărindar din Bucureşti, ctitorie a lui Matei Basarab. Hrisovul de
ctitorie din 14 mai 1640.
GUBOGLU, Mihail, Catalogul documentelor turceşti, vol. I-II, Bucureşti,
1960-1965.
HAGI MOSCO, Emanoil, Porunca lui Matei Basarab dată lui Calotă din
Hierăşti (Vlaşca), ca să-i fie moşie în Rusăneşti, în AO, IX, nr. 49-50, mai-aug. 1930, p.
184-185.
Document din martie 1645.
HAGI MOSCO, Emanoil, Porunca lui Matei Basarab dată postelnicului
Iordache ca să cumpere moşie în Rusăneşti, Romanaţi, în AO, IX, nr. 49-50, mai-aug.
1930, p. 185.
Document din 30 mai 1649.
Hrisovul lui Matei Vodă Basarab pentru dezrobirea sf. monastiri închinate din
anul de la facerea lumii 7149 iar de la Hristos 1641, dat în scaunul Târgoviştei,
Bucureşti, 1860.

230
 HUDIŢĂ, I., Recueil de documents concernant l’histoire des Pays Roumains
tirés des archives de France, XVIe et XVIIe siècles, Iaşi, 1929.
HURMUZAKI, Eudoxiu, Documente privitoare la Istoria Românilor, IV1-2, V1-
2
, VIII, IX1, XIV1, XV2, Supliment, I1, II2-3, Bucureşti, 1882-1915.
HURMUZAKI, Eudoxiu, Fragmente din Istoria Românilor, tomul al treilea,
Secolul XVII. Traducere făcută de Ioan Slavici, Bucureşti, Stabilimentul grafic I.V.
Socecu, 1900.
IONAŞCU, I., Biserici, chipuri şi documente din Olt, Craiova, 1934.
IONAŞCU, I., Hrizea vel vornic, Barbul vel pah. şi Dumitraşco Rudeanu
nepotul lor, vând moşie şi case în Izvorani cu 400 galbeni lui Matei Basarab cu cari
bani au făcut cheltuielile înmormântării lui Andrei sluger, în AO, XIV, nr. 77-78, ian.-
apr. 1935, p. 117-118.
Document din 8 februarie 1639.
IONAŞCU, I., Matei Vodă confirmă liberarea din rumânie şi stăpânirea de
moşie locuitorilor din satul Dobriceni-Măglaşi (Vâlcea), în AO, XIV, nr. 77-78, ian.-apr.
1935, p. 114-115.
Document din 26 iulie 1633.
IONAŞCU, I., Matei Basarab confirmă lui Dragomir vel armaş stăpânirea
satului Cioreni (Argeş) şi Broscari cu toţi rumânii, cum şi nişte ţigani, în AO, XIV, nr.
77-78, ian.-apr. 1935, p. 118.
Document din 16 martie 1639.
IONAŞCU, I., Matei Basarab confirmă paharnicului Pătraşcu şi altora moşie
în Morânglavi, Iaşi şi Tomeşti, în AO, XVII, nr. 97-100, mai-dec. 1938, p. 310.
Document din 20 octombrie 1649.
IONAŞCU, Ion, BĂRBULESCU, Petre, GHEORGHE, Gheorghe, Relaţiile
internaţionale ale României în documente (1368-1900), Bucureşti, Editura politică,
1971, 517p.
IONAŞCU, Ion, BĂRBULESCU, Petre, GHEORGHE, Gheorghe, Tratatele
internaţionale ale României (1354-1920), I, Bucureşti, 1975.
IONESCU, Gion, Un hrisov inedit de la Matei Basarab [1645], în RA, 1979,
56, nr. 2, p. 184-186 (facs.).
IONESCU, Ioan, Un hrisov inedit din anul 1633, în MO, 9, nr. 3-4, mart.-apr.
1957, p. 221-229.
IONESCU-NIŞCOV, Tr., Acte de cancelarie domnească inedite din prima
jumătate a secolului al XVII-lea, în SMIM, vol. IX, 1978, p. 171-178.
Document din 25 aprilie 1635.
IONESCU-NIŞCOV, Tr., SOVEJA, M., Acte de cancelarie domnească.
Ornamente şi miniaturi, Bucureşti, Editura Meridiane, 1974, 120p.
IONESCU-NIŞCOV, Tr., Un act de cancelarie domnească necunoscut de la
Matei Basarab [1637], în RA, 1979, 56, nr. 2, p. 182-184 (facs.).
IORGA, N., Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor adunate din
depozitele de manuscripte ale Apusului, I, Bucureşti, Imprimeria Statului, 1895,
400+XXXIIp.
IORGA, N., Anciens documents de droit roumain, avec un préface contenant
l’histoire du droit coutumier roumain, I-II, Paris-Bucureşti, 1931-1932.
IORGA, N., Cronicele muntene. Cronicele din secolul al XVII-lea (extras din
Analele Academiei Române, seria II-Tom. XXI, Memoriile secţiunii istorice), Bucuresci,
Institutul de Arte grafice Carol Göbl, 1899, 160p. (Academia Română).

231
 IORGA, N., Din faptele străbunilor - Povestiri ale cronicarilor, Ediţia II-a,
Bucureşti, Tipografia Societăţii “Neamul Românesc”, 1923.
Logofătul Stoica Ludescu despre urcarea pe tron a lui Matei Basarab (p. 181-
195).
IORGA, N., Documente privitoare la familia Cantacuzino, Bucureşti, 1902.
IORGA, N., Donaţiile româneşti pentru Magaspileon şi Vlah-Serai (An. Acad.
Rom., seria III, tom XIII, mem. 8), Bucureşti, 1932.
Documente privind donaţiile lui Matei Basarab.
IORGA, N., Două scrisori româneşti ale lui Gheorghe Ştefan, în C. Lit., 34, nr.
10, 15 oct. 1900, p. 926-928.
IORGA, N., Inscripţii din bisericile României, vol. I-II, Bucureşti, 1905-1908.
IORGA, N., Istoria românilor prin călători, ediţie îngrijită, studiu introductiv şi
note de Adrian Anghelescu, Bucureşti, Editura Eminescu, 1981, 701p.
IORGA, N., Legăturile Principatelor române cu Ardealul de la 1601 la 1699.
Povestire şi isvoare, în Studii şi documente, vol. IV, Bucureşti, Stabl. grafic I. V. Socecu,
1902, CCCXIX+345p.
IORGA, N., O scrisoare a lui Matei Basarab către Gheorghe Rákóczi I,
principele Ardealului, cu lămuriri asupra venirii la domnie a lui Matei, în Studii şi
documente, IX, Bucureşti, 1905, p. 15-17.
IORGA, N., Scrisori de boieri. Scrisori de domni, ed. a III-a, Vălenii de Munte,
1931 [1932].
IORGA, N., Scrisori domneşti, Vălenii de Munte, Tipografia <<Neamul
Românesc>>, 1912.
O scrisoare a lui Matei Basarab din 8 septembrie 1635 (?) către ambasadorul
francez din Constantinopol (p. 147-148).
IORGA, N., Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, IV, V, IX, X,
XXI, XXII, XXIII, Bucureşti, 1902-1913.
IORGA, N., Un act de la Matei Basarab, în RI, An. XVIII, 1932, nr. 1-3,
Vălenii de Munte, p. 44-45.
Istoria Ţării Româneşti, 1290-1690. Letopiseţul Cantacuzinesc, ed. critică C.
Grecescu şi Dan Simonescu, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1960, 254p.
IVAN-GHILIA, Liana, Pisanii bucureştene din epoca lui Matei Basarab.
Relaţia imagine-text, în “Bucureşti. Materiale de istorie şi muzeografie” (BMIM), 1999,
14, p. 41-44.
Izvoare documentare vâlcene: Catalogul documentelor de la Arhivele
Naţionale din Râmnicu Vâlcea (1605-1821), vol. III, Bucureşti, 1996.
Îmbogăţirea fondului arhivistic naţional, în RA, anul 56, nr. 2, 1979, p. 163-
174.
Documente de la Matei Basarab din: 9 mai 1633, 28 decembrie <1652-1653>,
1648.
Îndreptarea Legii, 1652, ediţie critică, Editura Academiei, Bucureşti, 1962,
1013p.
KEMÉNY, Ioan, Memorii - Scrierea vieţii sale -, ed. Ştefan J. Fay, Cluj-
Napoca, 2002.
KRAUS, Georg, Cronica Transilvaniei (1608-1665), trad. şi studiu introd. de
Gh. Duzinchevici şi E. Reus - Mârza, Bucureşti, 1965, 603p.
Les fêtes de pâques dans l’ancienne Valachie, în La Roumanie illustrée, 2
(1897), p. 4-5.

232
 Paul de Alep despre obiceiurile din Ţara Românească.
LIMONA, D., Catalogul documentelor referitoare la viaţa economică a ţărilor
române în sec. XVII-XIX. Documente din Arhivele Statului Sibiu, vol. I, Bucureşti, 1966.
LUPAŞ, I., Documente istorice privitoare la moşiile brâncoveneşti din
Transilvania şi Oltenia (1654-1823), Cluj, 1933.
LUPAŞ, I., O scrisoare a doamnei Elena, soţia lui Matei Basarab, către domnii
din Sibiu. 18 mai 1653, în Luceafărul, XI, vol. I, nr. 22, 27 mai 1912, p. 406-407
(Cronici. Istorie).
Scrisoarea prin care soţia lui Matei Basarab cere sibienilor un chirurg pentru
răniţii din lupta de la Finta.
MARIAN, Ion, Porunca lui Matei Basarab voievod şi domn a toată Ţara
Ungrovlahiei dată boierului Stroe logofătul şi feciorilor săi ca să-i fie lui de ocină în
satul Jigălia din jud. Romanaţi, în AO, XVI, nr. 89-91, ian.-iun. 1937, p. 94-96.
Document din 7 iunie 1636.
MEHMED, Mustafa A., Documente turceşti privind istoria României, vol. I,
1455-1774, Bucureşti, Editura Academiei, 1976, 413p.
MIHAI, Gheorghe, Istoricul oraşului Slatina în documente, vol. I, 1368-1918,
Slatina, Casa Ciurea, 1998, 260p.
MINEA, Ilie, Când s-a mutat reşedinţa domnească de la Târgovişte la
Bucureşti?, în “Cercetări istorice” (CI), an. X-XII, 1934-1936, nr. 1, p. 338-339.
Document din 20 aprilie 1642.
MOISIL, Const., Carte de mărturie din 1634 pentru confirmarea proprietăţilor
clucerului Barbu Poenaru, în RA, II, 1926, nr. 3.
NANDRIŞ, Grigore, Documente slavo-române din Mănăstirile Muntelui Athos,
1372-1658, Bucureşti, Fundaţia Regele Carol I, 1936, 314p.
NEDA, Ioan M., Cartea lui Matei Basarab dată maicilor de la mănăstirea
Ostrov-Vâlcea pentru a strânge făină de la satul Trăisteani (Romanaţi), în AO, XIX, nr.
107-112, ian.-dec. 1940, p. 136-137.
Document din 2 mai 1641.
NEDA, Ioan M., Cartea lui Matei Basarab, prin care dă m-rii Ostrovul dijma
de pe moşia Trăisteani (Romanaţi), în AO, XIX, nr. 107-112, ian.-dec. 1940, p. 137.
Document din 4 aprilie 1648.
NICOLAESCU-PLOPŞOR, C. S., Cartea lui Antonie voievod către mănăstirea
Sadova-Dolj, întărind dania făcută de Matei Basarab voievod pentru satul Verbiţa de
Jos, în AO, III, nr. 16, nov.-dec. 1924, p. 513-514.
NICOLAESCU-PLOPŞOR, C. S., Zapis de vânzare al jupânesei Kălina către
Matei Basarab voievod pentru satul Vârbiţa de Jos, în AO, III, nr. 15, sept.-oct. 1924, p.
432.
Document din 23 iunie 1649.
NICOLAESCU, St., Cartea lui Matei Basarab Voievod domnul Ţării
Româneşti, prin care eliberează de vecinie pe Stan al doilea comis şi pe fratele lui,
Ţamblac, cu fii lor şi pe nepotul lor Simion, din Băileşti, judeţul Dolj, în AO, XIII, nr.
74-76, iul.-dec. 1934, p. 352-353.
Document din 20 mai 1634.
NICOLAESCU, St., Cartea lui Matei Basarab voievod, domnul Ţării
Româneşti prin care întăreşte stăpânirea megiaşilor din Rămeşti (Vâlcea), anume Oprea
Taroga şi a fratelui său Dumitru şi cu fiii lui, peste părţile lor de moşie din Rămeşti, în
AO, XVIII, nr. 101-103, ian.-iun. 1939, p. 132-134.

233
 Document din 26 aprilie 1640.
NICOLAESCU, St., Documente cu privire la Mateiaş Voevod, în AO, XX, nr.
113-118, ian.-dec. 1941, p. 73-80.
PALL, Francisc, O vizită în Ţara Românească în anul 1644 (relatare inedită a
lui Bakšić), în SMIM, VIII, 1975, p. 219-227.
PANAITESCU, P. P., Călători poloni în Ţările Române, Bucureşti, Cultura
Naţională, 1930, 276p. (Academia Română. Studii şi cercetări, XVII).
PANAITESCU, P.P., O carte necunoscută a lui Petru Movilă dedicată lui
Matei Basarab [1642], În: Omagiu lui P. Constantinescu-Iaşi cu prilejul împlinirii a 70
de ani, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1965, p. 295-301 (facs.).
PAPOIU, Lizica, Un istoric italian, Maiolino Bisaccioni, despre ţările române
în sec. XVII, în “Studii şi materiale de muzeografie şi istorie militară” (SMMIM), 7-8,
1974-1975, p. 181-192.
PÂRNUŢĂ, Gh., Două documente inedite de la Matei Basarab, în RA, 2, anul
II, 1959, p. 284-292.
Documente privind satul Rucăr (Muscel) din: 28 decembrie 1633 şi 25 iulie
1634.
PERETZ, I., Predoslovia Mitropolitului Ştefan la pravila lui Matei Basarab,
Bucureşti, Tipografia şi legătoria de cărţi “Clemenţa” 1905, 53p.
PETRESCU, G. Z., O scrisoare a Doamnei Elena Matei Basarab din 1653, în
RA, vol. II, nr. 4-5, 1927-1929, p. 439-440.
PÎRVULESCU, Sav., La pitacul domnesc anterior, dat în slavoneşte, megieşii
delegaţi cu cercetarea dau în româneşte următoarea carte de judecată, în AO, VII, nr.
35, ian.-febr. 1928, p. 30.
Document din 11 iunie 1638.
PÎRVULESCU, Sav., Matei Vodă confirmă lui popa Pătru şi mătuşii sale
Neaga stăpânire în Cernădia (Gorj) peste partea strămoşului său Budilă jumătate şi în
două cu Prevul tot de acolo, în AO, VII, nr. 35, ian.-febr. 1928, p. 29.
Document din 18 iunie 1638.
PÎRVULESCU, Seb., Matei Basarab voievod, domnul Ţării Româneşti
întăreşte stăpânirea lui Udrea postelnicul din Bibeşti, fiul lui Vlăduţa, peste partea lui
de moşie la Bircii, Buneşti şi Maşcăteşti şi vii pe dealul Negoeştilor, cu vecini şi ţigani,
în AO, VI, nr. 34, nov.-dec. 1927, p. 425-427.
Document din 20 noiembrie 1643.
POPEA, Neagoe, Memoriile lui Kemény Janos, traducere şi adnotarea pasajelor
privitoare la români, Bucureşti, 1900.
POPESCU-CILIENI, I., DONAT, Ion, Matei Basarab orânduieşte 12 jurători,
care să cerceteze dacă feciorii Ţuicului sunt rumâni ai Barbului vel stolnic din satul
Zlaşma (Mehedinţi), sau sunt din satul Băgăltin (Ţara Ungurească), în AO, XVIII, nr.
104-106, iul.-dec. 1939, p. 471.
Document din 27 iunie 1651.
POPESCU-DOLJ, Alexandra, Un document de la Matei Basarab pentru
Mânăstirea Arnota, în MO, 21, nr. 5-6, mai-iun. 1969, p. 416-419.
POPESCU, Radu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, ed. Const. Grecescu,
Bucureşti, 1963.
POPESCU-VÎLCEA, G., Slujebnicul mitropolitului Ştefan al Ungrovlahiei
(1648-1688), Bucureşti, Editura Meridiane, 1974.

234
 POTRA, George, Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti, 1594-
1821, Bucureşti, 1961, 818p.
POTRA, George, Documente privitoare la istoria oraşului Bucureşti, 1634-
1800, Bucureşti, 1982, 488p.
POTRA, George, Matei Basarab în lumina unor documente referitoare la
răsplătiri de servicii, iertări de rumânie şi ordine date, în: Matei Basarab şi Bucureştii,
1983, p. 35-48.
POTRA, George, Tezaurul documentar al judeţului Dâmboviţa (1418-1800),
Muzeul judeţean Dâmboviţa, Târgovişte, 1972.
Pravila Bisericească numită cea mică, tipărită mai întâiu la 1640, în mănăstirea
Govora, Bucuresci, Tipografia Academiei Române (Laboratorii Români), 1884, 179p.
RĂDULESCU, Ioan F., Matei Basarab voievod întăreşte lui Andrei logofătul şi
altora moşie în Stanomireşti (Vâlcea), în AO, XVI, nr. 92-94, iul.-dec. 1937, p. 374-376.
Document din 8 mai 1641.
RĂZEŞUL, Şerban, Despre mitropolitul Ignatie Sârbul, în BOR, LXXVIII,
1960, p. 1054-1077.
RĂZEŞUL, Şerban, Iarăşi despre mitropolitul Ignatie Sârbul, în BOR, an.
LXXXII (1964), 11-12 (nov.-dec.), p. 1085-1099.
Documente din anii 1635-1636 şi 1652-1655.
SACERDOŢEANU, Aurelian, Eliberarea preoţilor din “rumânie” în secolul al
XVII-lea în Ţara Românească, în BOR, an. LXXXVII (1968), 11-12 (nov.-dec.), p.
1392-1410.
Studiu. Documente (sec. XVII - XVIII).
SACERDOŢEANU, Aurelian, Predosloviile cărţilor româneşti, vol. I, 1508-
1647, Bucureşti, I. Cărăbuş, 1938, 132p. (Bibl. Istorică 3).
Rec.: Gh. I. Moisescu în BOR, an. LVI (1938), 1-4 (ian.-apr.), p. 136.
SACERDOŢEANU, Aurelian, Un act fals din 1636 privitor la satul Eşciori, în
“Analele Universităţii Bucureşti. Istorie” (AUB ist.), anul XVI, 1967, p. 25-38.
SACERDOŢEANU, Aurelian, METZULESCU, Stelian, Întîia piatră de
mormînt a lui Matei Basarab, în “Studii şi cercetări de istoria artei” (SCIA), 2, nr. 3-4,
1955, p. 342-351.
SINIGALIA, Tereza, Trei pisanii din epoca lui Matei Basarab, în “Revista
muzeelor şi monumentelor. Seria monumentelor istorice şi de artă” (RMM seria MIA),
1974, 43, nr. 2, p. 73-75 (fig.).
SMARĂNDESCU, Vasile, Amara într-un document de la Matei Basarab, în
MI, 1986, 20, nr. 10, p. 36-37.
SPINEANU, I., Hrisovul lui Matei Basarab prin care dăruieşte lui Pană
paharnicul şi fiilor lui cu stăpânire peste jumătate din satul Cacoţi şi Stîlpniţa din
judeţul Mehedinţi, în AO, VII, nr. 35, ian.-febr. 1928, p. 33-34.
Document din 8 august 1640.
SPULBER, C. A., Îndreptarea legii: le code valaque de 1652, I-ère partie:
histoire, (formând vol. VI din col. “Edutes de Droit byzantin”), Bucureşti, 1938.
STANCU, Dumitru, Documente privitoare la aşezarea Fieni, din judeţul
Dâmboviţa, în Acta Valachica, Târgovişte, 1972.
Document din 15 mai 1651.
SUCIU, Şt., NUSSBÄCHER, G., CINCU, Monica, Relaţiile Ţării Româneşti şi
Moldovei cu Braşovul 1369-1803. Inventar arhivistic, Bucureşti, 1986.

235
 ŞERBĂNESCU, Florin, Mărturii privind epoca lui Matei Basarab, aflate în
patrimoniul Muzeului de istorie al R. S. România, În: Matei Basarab şi Bucureştii,
Bucureşti, 1983, p. 127-141.
ŞINCAI, Gheorghe, Cronica românilor, vol. III, ediţie îngrijită de Florea
Fugariu, Bucureşti, Editura Minerva, 1978.
ŞTEFĂNESCU, Liviu, Catalogul documentelor epocii lui Matei Basarab
păstrate în colecţiile Muzeului de istorie a municipiului Bucureşti, În: Matei Basarab şi
Bucureştii, Bucureşti, 1983, p. 143-165.
ŞTEFĂNESCU, Liviu, Fondul documentar “Matei Basarab” de la Muzeul de
Istorie al Municipiului Bucureşti (Catalog), în RA, 1985, 62, nr. 2, p. 184-190.
ŞTEFULESCU, Alexandru, Documente slavo-române relative la Gorj (1406-
1665), Târgu-Jiului, 1908, 624p.
TAMAŞ, Corneliu, SOARE, I., ANDREESCU, Carmen, Comori arhivistice
vâlcene, Catalogul documentelor din Râmnicu Vâlcea (1467-1800), vol. II, Bucureşti,
1985.
TAMAŞ, Corneliu, SOARE, I., ANDREESCU, Carmen, Tezaur medieval
vâlcean, Catalogul documentelor de la Arhivele Statului din Rm. Vâlcea (1388-1715),
vol. I, Bucureşti, 1983.
TOMICIU, Nicolae, Matei Basarab şi Vasile Lupu în lumina izvoarelor
ungureşti, în AO, XVII, nr. 95-96, ian.-apr. 1938, p. 138-143.
Note extrase din memoriile lui Ioan Kemény.
TRANDAFIRESCU, Natalia, Un document inedit despre tiparniţa şi şcoala de
la Govora întemeiate de Matei Basarab, în RA, anul LIX, vol. XLIX, nr. 3, 1982, p. 258-
264.
URECHIA, V. A., Istoria Românilor, tom. II (seria 1774-1786), Bucureşti,
1892, p. 45-50.
VERESS, Andrei, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi
Ţării Româneşti, vol. IX-X, 1637-1660, Tip. Monitorul Oficial, Bucureşti, 1937-1938.
VÎRTOSU, Emil, Documente din sec. XVII-XVIII, Bucureşti, Tip. Bucovina,
1947, 18p.
VÎRTOSU, Emil, O povestire inedită în versuri despre sfârşitul postelnicului C.
Cantacuzino (+1663), Bucureşti, 1940.
Voyage du patriarche Macaire d’Antiochie. Texte arabe et trad. française par
Basile Radu, Paris, 1930, 199p.; trad. în Călători străini, vol. VI, Bucureşti, 1976, p. 21-
307.

LUCRĂRI SPECIALE

ADAM, Marieta, Lista unor dregători de categoria a doua, în secolele XV-XVII

(Ţara Românească), în SMIM, vol. IX, 1978, p. 185-191.
ALEXIANU, Al., Mode şi veşminte din trecut. Cinci secole de istorie
costumară românească, vol. I, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987, 456p.
ANASTASIU, I., Bătălia de la Finta [din 17 Mai 1653, între Matei Basarab,
domn al Munteniei, şi Vasile Lupu, al Moldovei], de …, Târgovişte, Tipografia
“Viitorul”, 1912, 48p.+3f.h.
ANASTASIU, I., Oastea română de-a lungul veacurilor, Bucureşti, 1933,
860p.

236
 ANDEA, Suzana, Din relaţiile Transilvaniei cu Moldova şi Ţara Românească
în sec. al XVII-lea, Cluj-Napoca, 1997.
ANDREESCU, Ana, Arta cărţii. Cartea românească în secolele XVI-XVII,
prefaţă de Virgil Cândea, Bucureşti, Editura Integral, 1997, 176p.
ANDREESCU, Ana, Elemente de ornamentică în tipăriturile lui Matei
Basarab, în: Valori bibliofile din patrimoniul cultural naţional, vol.I, Râmnicu Vâlcea,
1980, p. 409-420.
ANDREESCU, Ştefan, Ascendenţa maternă a lui Matei vodă Basarab, în
“Arhiva genealogică” (AG), 1996, 3, nr. 3-4, p. 197-203.
ANDREESCU, Ştefan, “Costea chihaia” şi înscăunarea lui Matei Basarab, în
“Anuarul Institutului de istorie şi arheologie “A. D. Xenopol” Iaşi” (AIIAI), 1989, 26, p.
535-541.
ANDREESCU, Ştefan, Despre “faza Matei Basarab” a cronicii munteneşti, în
“Revista de istorie şi teorie literară” (RITL), 1989-1990, 37-38, nr. 3-4, p. 244-250.
ANDREESCU, Ştefan, Iniţiative secrete ale lui Petru Şchiopul. Un episod al
relaţiilor moldo-muntene în timpul lui Matei Basarab, în AIIAI, 1983, 20, p. 425-431.
ANDREESCU, Ştefan, Mai bun n-a fost nici un domn, în MI, 1969, nr. 12, p.
26-32.
ANDREESCU, Ştefan, Matei Basarab, Vasile Lupu şi proiectul de cruciadă din
anii 1645-1647, în AIIAI, 1984, 21, p. 147-168.
ANDREESCU, Ştefan, Mănăstirea Brebu, în “Glasul Bisericii” (GB), 1969, nr.
9-10, p. 997-1010+6 pl.
ANDREESCU, Ştefan, Moştenirea politică a lui Mihai Viteazul la mijlocul
veacului XVII, în AIIAI, XXII/2, 1985, p. 421-433.
ANDREESCU, Ştefan, Restitutio Daciae, vol.II, Relaţiile politice dintre Ţara
Românească, Moldova şi Transilvania în răstimpul 1601-1659, Bucureşti, Editura
Albatros, 1989, 282p.
ANDREESCU, Ştefan, Una Fondation de Matei Basarab à Giurgiu [Le bain
public], în “Revue roumaine d’histoire” (RRH), 1986, 25, nr. 4, p. 343-349.
ANTONOV, Valentin, Des vestiges roumaines à Šištov, în “Revue des études
sud-est européennes” (RESEE), 1978, nr. 1, p. 162-164.
ANUICHI, S., Relaţiile bisericeşti româno-sârbe în secolele XVII-XVIII, în
BOR, nr. 7-8, 1979.
ATANASESCU, L., Biserica Sf. Dimitrie din Craiova, zisă Domnească,
ctitoria domnului Matei vodă Basarab şi a doamnei sale Elena, în Ioan Maiorescu, I,
1931, nr. 6-7.
ATANASESCU, L., Mănăstirea Polovragi, în Ioan Maiorescu, II, 1932, nr. 3-
4, p. 57-71 şi nr. 5-6, p. 60-63.
BAIDAUS, Eduard, Politica şi diplomaţia Moldovei în timpul domniei lui
Vasile Lupu (1634-1653), Chişinău, 1998.
BARBU, Violeta, Boieri-monahi în vremea lui Matei Basarab, în MI, 1999, 33,
nr. 2, p. 11-13.
BARBU, Violeta, Cronică de familie. Eseu asupra familiei patrimoniale în
Ţara Românească în secolul al XVII-lea, în “Revista de istorie socială” (RIS), 1996, 1, p.
29-49.
BARBU, Violeta, Vocaţia monastică a elitelor sociale în epoca lui Matei
Basarab, în SMIM, 1996, 14, p. 71-83.

237
 BARNEA, I., Tetraevanghelul de la Căldăruşani, în BCMI, XXXVII, 1944, p.
58-68.
BARTOŞ, Gh., Comerţul cu ceară între Ţările Române şi Veneţia în secolele
XVI-XVIII, în “Apicultura. Revistă lunară de ştiinţă şi practică agricolă” (Apicultura), 25
(1972), nr. 11, p. 30-32; nr. 12, p. 31-32.
BĂDICEANU, Dimitrie, Mănăstirea Brebu, în BOR, an. LIII, 3-4, 1935, p.
143-170.
BĂLCESCU, N., Opere complete, vol. II, Studii şi biografii istorice, ediţie
îngrijită de Lucian Predescu, Cugetarea-Georgescu Delafras S.A., Bucureşti, 1944.
Date biografice privind pe postelnicul Constantin Cantacuzino (p. 151-163).
BĂNESCU, N., Din viaţa trecutului nostru: femei iubitoare de carte şi frumos,
în AO, V, nr. 23, ian.-febr. 1926, p. 7-9.
Doamna Elina a lui Matei Basarab (1642).
BĂRBULESCU, Ilie, O biserică a lui Matei Basarab la Vidin, în “Arhiva
Societăţii ştiinţifice şi literare din Iaşi” (Arhiva), 31, 1924, p. 123-125.
BÂRSĂNESCU, Şt., Schola greca e latina din Târgovişte, în Din istoria
pedagogiei româneşti, vol. II, Bucureşti, Editura Didactică şi pedagogică, 1966, p. 191-
213.
BÂZGAN, Melentina, Structura judeţelor Ţării Româneşti până la mijlocul
secolului al XVIII-lea, în Hrisovul, 1999, 4-5, p. 91-112.
BEJENARU, N.C., Rolul boierimei în politica externă a principatului Ţării
Româneşti în prima jumătate a sec. al XVII-lea, în Arhiva, XXXV (1928), Iaşi, nr. 1.
BERCIU-DRĂGHICESCU, Adina, CIOBOTEA, Dinică, Les participants au
trafic commercial des XVIIe-XVIIIe siècles en Olténie, în AUB ist., anul XXXVI (1987),
p. 48-58.
BERECHET, Şt., Gr., Judecata la români până în secolul al XVIII-lea
(Cercetare pe baza documentelor slavo-române), Chişinău, 1926, 104+LXXXVIIIp.
BERZA, M., Haraciul Moldovei şi Ţării Româneşti în secolele XV-XIX, în
SMIM, II (1957), p. 7-47.
BERZA, M., Variaţiile exploatării Ţării Româneşti de către Poarta otomană în
secolele XVI-XVIII, în Studii, XI (1958), nr. 2, p. 59-72.
BEZA, Marcu, Urme româneşti în Răsăritul ortodox, Bucureşti, Imprimeria
Naţională, 1935, 175p.+18pl. (Extras din revista Boabe de grâu).
BIANU, I., Despre “Moara de hârtie”, în AO, III, nr. 11, ian.-febr. 1924, p. 2.
BÎZU, O., Restaurarea casei lui Udrişte Năsturel din Herăşti, în “Buletinul
Monumentelor istorice” (BMI), 2, 1971, p. 53-58.
BLAJ, Pavel, Locul Ţărilor Române în planurile politice ale marilor puteri
europene (prima jumătate a sec. al XVII-lea), în “Suceava. Anuarul Muzeului judeţean
Suceava” (Suceava), XXII-XXIII (1995-1996), p. 312-325.
BRĂTIANU, Gheorghe I., Sfatul Domnesc şi Adunarea Stărilor în Principatele
Române, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995, 328p.
BRĂTULESCU, Victor, Biserici din Prahova, în BCMI, XXXIII, 1940.
BRĂTULESCU, Victor, Danciul Vornicul, tatăl lui Matei Basarab şi sol al lui
Mihai Viteazul în Ardeal, în “Mitropolia Ardealului” (MA), 1966, 11, nr. 1-3, p. 170-
175.
BRĂTULESCU, Victor, Mănăstirea Polovragi, în BCMI, XXXIII, fasc.106,
1940, p. 5-34.
BRĂTULESCU, Victor, Miniaturi şi manuscrise, Bucureşti, 1939.

238
 BULAT, T.G., Din corespondenţa lui Vasile Lupu, Matei Basarab şi Gheorghe
Ştefan cu Ioan Kemény, principe al Ardealului, în RI, X (1924), nr. 10-12, p. 257-264.
BULAT, T.G., Mânăstirea Bistriţa în vremea lui Matei Basarab (1632-1654),
în MO, 1977, 29, nr. 7-9, p. 622-628.
BULAT, T.G., O ctitorie a lui Matei Basarab azi dispărută (Măxineni-Rm.
Sărat), în GB, 1964, nr. 3-4, p. 265-293.
BULAT, T.G., O ctitorie a lui Matei Basarab în mijlocul Bărăganului:
Slobozia lui Ienache, Vai de Ei, în GB, XXVIII, 1969, nr. 3-4, p. 393-408.
BULAT, T.G., O ctitorie buzoiană a lui Matei Basarab uitată: m-rea Pinu, în
GB, 1968, nr. 1-2, p. 118-124.
BULUŢĂ, Gheorghe, Artişti şi capodopere în vremea lui Matei Basarab, în MI,
1982, 16, nr. 9, p. 6-8.
CARTOJAN, N., Istoria literaturii române vechi, vol. II, De la Matei Basarab
şi Vasile Lupu până la Şerban Cantacuzino şi D. Cantemir, Bucureşti, Fundaţia pentru
literatură şi artă, 1942, 88p. cu ilustr. + 3pl.
CĂMĂRĂŞESCU, Ruxandra, FOTINO, Coralia, Din istoria preţurilor.
Evoluţia preţului cailor în Ţara Românească (secolele XV-XVIII), în SMIM, IV (1973),
p. 225-241.
CĂRĂBIŞ, Vasile, Matei Basarab Înţeleptul, în “Ramuri”, 1979, nr. 4, p. 11.
CĂRĂBIŞ, Vasile, Pictori zugravi din judeţul Gorj în sec. XVII-XIX, în RMM
seria MIA, 1975, 12, nr. 2, p. 76-79 (fig.).
CĂZĂNIŞTEANU, C., ZODIAN, V., PANDEA, A., Comandanţi militari.
Dicţionar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.
Despre Matei Basarab şi măsurile întreprinse în domeniul militar (la p. 212).
CÂNDEA, Virgil, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului
românesc, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1979, 385p.+38ilustr.
CERNOVODEANU, Paul, Campania de înscăunare a lui Matei Basarab
(august-septembrie 1632), în AIIAI, 1987, 24, vol. I, p. 311-317.
CERNOVODEANU, Paul, Comerţul Ţărilor române în secolul al XVII-lea, în
“Revista de istorie” (RdI), tom 33, nr. 6, iunie, 1980, p. 1071-1098.
CERNOVODEANU, Paul, Complexul istoric de la Slobozia. “Crucea lui Leon
vodă”, în GB, nr. 7-8, 1970.
CERNOVODEANU, Paul, Consideraţii privitoare la organizarea
administrativă a oraşului Bucureşti în secolele XVI-XVII, în “Materiale de istorie şi
muzeografie”, 7, 1964, p. 159-176.
CERNOVODEANU, Paul, Les échanges économiques dans l’evolution des
relations roumano-turques (XVe-XVIIIe siècles), în RESEE, XVI (1978), nr. 1, p. 81-90.
CERNOVODEANU, Paul, Noi precizări privitoare la bătălia câştigată de
Matei Basarab în împrejurimile Bucureştilor (octombrie 1632), în AIIAI, 1985, 22, vol.
2, p. 623-629.
CHICOŞ, Ştefan, Cum se făcea aprovizionarea armatelor lui Mihai Viteazul,
Matei Basarab şi Nicolae Mavrogheni, Bucureşti, Tip. “Dimitrie Cantemir”, 1939, 70p.
CHIHAIA, Pavel, Date noi cu privire la pietrele de mormânt ale lui Matei
Basarab şi ale familiei sale, în SCIA, 1964, 11, nr. 1, p. 109-121.
CHIRICĂ, Gheorghe, Cercetări istorice asupra legislaţiei bisericii române din
sec. XVII şi XVIII, Bucureşti, 1895, 97p.
CHIRIŢĂ, Ilie, Boierii Brâncoveni, în AO, XII, nr. 69-70, sept.-dec. 1933, p.
370-374.

239
 Arborele genealogic al boierilor Brâncoveni.
CHIRIŢĂ, Ilie, Boierii Brâncoveni. (Adaosuri), în AO, XV, nr. 86-88, iul.-dec.
1936, p. 353-358.
Privitoare la Danciul din Brâncoveni, voievodul Matei Brâncoveanu, Preda
Brâncoveanu.
CHIRIŢĂ, Ilie, Boierii Brâncoveni. Fiii lui Danciul vornicul, în AO, XIV, nr.
77-78, ian.-apr. 1935, p. 46-59.
Colea, Matei Basarab şi David din Brâncoveni.
CHIRIŢĂ, Ilie, Boierii Brâncoveni.Fiii lui Vlăsan, în AO, XIII, nr. 71-73, ian.-
iun. 1934, p. 49-57.
Danciu Vornicul şi Radu Postelnicu.
CHIRIŢĂ, Ilie, Originea Brâncovenilor, în AO, XIII, nr. 74-76, iul.-dec. 1934,
p. 343-346.
CHIŢU, V., Norme disciplinare în cărţile de învăţătură pentru preoţi din
veacurile al XVII-lea - al XIX-lea, în MO, 18, nr. 7-8, iul.-aug. 1966, p. 620-631.
CICANCI, Olga, Cărturari greci în ţările române (sec. XVII-1750), în vol.
Intelectualii din Balcani în România (sec. XVII-XIX), Bucureşti, 1984, p. 15-67.
CICANCI, Olga, Literatura în limba greacă în Moldova şi Ţara Românească în
veacul al XVII-lea, în Studii, an. XXIII, 1970, nr. 1, p. 17-42.
CIOBANU, Veniamin, Politică şi diplomaţie în secolul al XVII-lea. Ţările
Române în raporturile polono-otomano-habsburgice (1601-1634), Bucureşti, Editura
Academiei, 1994, 240p.
CIOBANU, Veniamin, Românii în politica Est-Centrală Europeană 1648-
1711, Iaşi, 1997.
CIOBOTEA, Dinică, Circulaţia monetară în zona Olteniei între 1601-1716, în
AO, serie nouă, 5 (1986), p. 100-106. Studiu însoţit de un catalog al descoperirilor
numismatice din Oltenia (secolul al XVII-lea).
CIUCĂ, Marcel Dumitru, Divanele lui Matei Basarab (I) (1632-1645), în RA,
1982, 59, nr. 3, p. 317-328.
CIUHANDU, Gh., Ce ni spune o <<Pravilă>> dela Arad, în “Hotarul”, an. III
(1936), p. 25-27.
Pravila de la Târgovişte, 1652, a fost găsită în biblioteca episcopiei de la Arad,
iar notiţele marginale pot reconstitui drumul făcut până a ajuns aici.
CIUNTU, M., Pretendenţii domneşti în sec. XVII, Tipografia “Universul”,
1940, 112p.
COCORA, G., Evoluţia arhitectonică a complexului de clădiri de la episcopia
Buzăului, în GB, 7-8, 1961.
CONSTANTINESCU, N., Contribuţii arheologice asupra curţii domneşti din
Târgovişte (sec. XIV-XVIII), în “Studii şi cercetări de istorie veche şi arheologie” (SCIV),
tomul 15, nr. 2, 1964, p. 225-240.
CONSTANTINESCU, N., O operă necunoscută a sculptorului Elias Nicolai:
întâia piatră de mormânt a voievodului Matei Basarab, aflată la Târgovişte, în “Studii şi
Comunicări. Arheologie. Istorie. Muzeul Brukenthal. Sibiu” (SCAI), 14, 1969, p. 357-
364.
CONSTANTINESCU, N., MOISESCU, Cristian, Curtea domnească din
Târgovişte, Bucureşti, Editura Meridiane, 1965, 50p.+45ilustr.+5pl. [“Monumentele
patriei noastre”]; ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Meridiane, 1969.

240
 Rec.: Ioan F. Stănculescu în BOR, an. LXXXVII (1969), 11-12 (nov.-dec.), p.
1275-1278.
CONSTANTINIU, Florin, De la Mihai Viteazul la Fanarioţi: observaţii asupra
politicii externe româneşti, în SMIM, VIII (1975), p. 101-135.
CONSTANTINIU, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti,
Editura Univers Enciclopedic, 1997, 589p.
COSTĂCHEL, V., PANAITESCU, P.P., CAZACU, A., Viaţa feudală în Ţara
Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1957.
CREŢEANU, Radu, Cine era Lupu Buliga, ctitorul schitului Topolniţa, şi ceva
despre sfârşitul lui, în MO, 1969, nr. 11-12, p. 913-917+2pl.
CREŢEANU, Radu, Monumentele istorice din cuprinsul Mitropoliei Olteniei în
lumina relatării lui Paul de Alep, în MO, 19, nr. 11-12, nov.-dec. 1967, p. 910-924.
CREŢEANU, Radu, Preda Brâncoveanu, ctitor al bisericii de zid a Mănăstirii
Dintr-un lemn, în MO, 18, nr. 7-8, iul.-aug. 1966, p. 645-651.
CREŢEANU, Radu, Schituri oltene necunoscute, în MO, 1963, nr. 1-2, p. 58-62
şi 77.
Schitul Corlate.
CREŢEANU, Radu, Traditions de famille dans les donations roumaines au
Mont Athos, în vol. Etudes byzantines et post-byzantines, I, 1979.
CREŢEANU, Radu, 350 ans depuis l’accession de Matei Basarab au trône de
la Valachie, în RRH, 1983, 22, nr. 1, p. 79-87.
CRISTACHE-PANAIT, Ioana, Pravila de la Târgovişte (1652), document al
unităţii româneşti, în “Revista Muzeelor” (RM), 1980, nr. 1, p. 14-18.
CRISTACHE-PANAIT, Ioana, Rolul lui Matei Basarab în cultura românilor
din Transilvania, în: Matei Basarab şi Bucureştii, Muzeul de istorie al municipiului,
1983, p. 65-70.
CRISTESCU, D., Sfânta mănăstire Arnota, Rm. Vâlcea, Tip. Episcopiei, 1937,
168p.+ planşe nenumerotate.
CRONŢ, Gheorghe, Dreptul bizantin în ţările române. Îndreptarea legii din
1652, în Studii, XI, 1960, nr. 1, p. 57-82.
CRONŢ, Gheorghe, Dreptul de ctitorie în Ţara Românească şi Moldova.
Constituirea şi natura juridică a fundaţiilor din evul mediu, în SMIM, IV (1960), p. 77-
116.
CRONŢ, Gheorghe, Justiţia bisericească din Moldova şi Ţara Românească în
secolele XIV-XVIII, în “Mitropolia Moldovei şi Sucevei” (MMS), 1975, nr. 3-4, p. 258-
274; 1976, nr. 5-6, p. 338-359.
CRONŢ, Gheorghe, Pravila de la Govora din 1640, în Studii, XIV (1961), p.
1211-1226.
Cultură, moravuri, obiceiuri în timpul domniei lui Matei Basarab şi Vasile
Lupu, în “Cooperatorul român”, 9 (1895), nr. 13, p. 50-51. (Ziar industrial, comercial şi
literar 1894-1896).
Prelucrare a informaţiilor din Paul de Alep.
DACHE, Petre, Consideraţii privind dezvoltarea Bucureştilor în vremea lui
Matei Basarab, în: Matei Basarab şi Bucureştii, Bucureşti, Muzeul de istorie al
municipiului, 1983, p. 23-29.
DAN, Mihail, Ştiri privitoare la istoria Ţărilor Române în cronici ucrainiene
(1648-1782), în SMIM, II (1957), p. 205-288.

241
 DECEI, Aurel, Istoria Imperiului otoman până la 1656, Bucureşti, Editura
ştiinţifică şi enciclopedică, 1978, 412p.
DEMÉNY, Lidia, DEMÉNY, Ludovic, STOICESCU, Nicolae, Răscoala
seimenilor sau răscoală populară? 1655, Ţara Românească, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1968, 324p. +2h.
Rec.: A. Pippidi în AUB ist., anul XIX, nr. 1, 1970, p. 131-135.
DEMÉNY, L., CERNOVODEANU, P., Relaţiile economice ale Angliei cu
Moldova, Ţara Românească şi Transilvania în sec. XVI-XVIII, în RdI, XXXIII (1980),
nr. 11, p. 2107-2123.
DEMÉNY, L., CERNOVODEANU, P., Relaţiile politice ale Angliei cu
Moldova, Ţara Românească şi Transilvania în secolele XVI-XVIII, Bucureşti, 1974.
DEMETRESCU, G. Mil., Biserica Sf. Dumitru (Băneasa), în AO, I, nr. 4, dec.
1922, p. 344-351.
DENIZE, Eugen, Relaţiile româno-spaniole în prima jumătate a secolului al
XVII-lea, în RdI, XLII (1989), nr. 5, p. 487-498.
DIMA-DRĂGAN, Corneliu, BACÂRU, Livia, Constantin Cantacuzino
Stolnicul, Bucureşti, 1970.
DINCĂ, G., Două ctitorii voivodale înălţate în semnul împăcării şi prieteniei:
biserica Stelea din Târgovişte şi m-rea Soveja din Vrancea, în GB, 1971, nr. 5-6, p. 511-
523.
DOBOŞI, Al., Relaţiile comerciale ale principatelor române cu Veneţia, Cluj,
1936.
DOGARU, Maria şi NEGREANU, Ioana-Alexandra, Contribuţii la cunoaşterea
însemnelor heraldice din timpul domniei lui Matei Basarab, în Documente noi
descoperite şi informaţii arheologice, Bucureşti, 1982, p. 53-61.
DRAGOMIR, Silviu, Contribuţii privitoare la relaţiile bisericii româneşti cu
Rusia în veacul XVII, Bucureşti, Leipzig, Viena, Librăriile Socec, 1912, 183p. +3facs.
(extras din AARMSI, seria II, tom. XXXIV).
DRĂGHICEANU, V., Morminte domneşti: Matei Basarab, Doamna Elena şi
fiul lor Mateiaş, în BCMI, anul VIII, fasc. 32, 1915, p. 170-176.
DRĂGHICEANU, V., Secretarul polon al lui Matei Basarab, în BCMI, 1931.
DRĂGHICESCU, V., Curţile Domneşti Brâncoveneşti, în BCMI, 1911.
DRĂGOTONIU, Oana, Implicarea bisericii în practica juridică din Ţara
Românească, în timpul lui Matei Basarab, în RI, 1996, 7, nr. 5-6, p. 345-355.
DRĂGUŢ, Vasile, Biserica-culă din Cerneţi, în “Drobeta. Muzeul Porţilor de
Fier” (Drobeta), IV, 1980, p. 17-26.
DRĂGUŢ, Vasile, Trăsături majore ale artei româneşti din epoca lui Matei
Basarab, în: Matei Basarab şi Bucureştii, Bucureşti, Muzeul de istorie al municipiului,
1983, p. 71-79.
DRĂGUŢ, Vasile, Une forme représentative de l’architecture vernaculaire: les
fortifications populaires du moyen âge, în RMM, seria MIA, 1979, 48, nr. 1, p. 60-72
(fig.).
DUDAŞ, Florian, Vechi cărţi româneşti călătoare, Editura Sport-Turism,
Bucureşti, 1987.
DUICEV, Ivan, Petăr Parcevici şi încercările de eliberare ale popoarelor
balcanice de sub stăpânirea turcească, în Relaţii româno-bulgare de-a lungul veacurilor
(secolele XII-XIX), vol. I, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1971, p. 151-185.

242
 DUMITRESCU, Florentina, Locul epocii lui Matei Basarab în unitatea şi
specificitatea artei româneşti. Câteva consideraţii asupra unor monumente sculptate în
lemn, în “Studii şi cercetări de istoria artei. Arta plastică.” (SCIA-AP), 1988, 35, p. 35-
44.
DURĂ, Ioan V., Biserica din Ţara Românească în epoca lui Matei Basarab, în
BOR, 1971, 89, nr. 5-6 (mai-iunie), p. 577-592.
ECONOMU, Radu, Ctitor de pravile. “Provocatorii la războaie nu sunt iertaţi
în veci”, în MI, nr. 9, 1982, p. 13-14.
EFREMOV, Al., Pictura de icoane în “Epoca lui Matei Basarab”, în MO, 34,
nr. 7-9, iul.-sept., 1982, p. 467-485.
EMINESCU, Mihai, Mihai Viteazul şi Matei Basarab în ochii liberalilor, în
Mihai Eminescu, Opera politică 1880-1883, text îngrijit de Bucur Popescu, Bucureşti,
Editura Eminescu, 2000, p. 195-199.
EREMIA, Ion, Relaţiile externe ale lui Vasile Lupu (1634-1654). Contribuţii la
istoria diplomaţiei moldoveneşti în secolul al XVII-lea, Chişinău, Editura Cartdidact,
1999, 295p.
FILITTI, I.C., Craioveştii şi rolul lor politic, în AO, XIV, 1935, p. 1-14.
Despre legăturile de rudenie dintre Matei Basarab şi Craioveşti.
FILITTI, I.C., Ctitorii de la Plăviceni-Olt şi neamul Doamnei Stancăi, în AO,
VI, nr. 32-33, iul.-oct. 1927, p. 266-281.
FILITTI, I.C., Oameni dependenţi şi cultivatori liberi în Principatele Române
în sec. XV-XVII, Bucureşti, Imprimeria Naţională, 1933, 30p. (Academia Română.
Memoriile Secţiunii Istorice, seria III, tomul XIII, mem. 18).
FILITTI, I.C., Proprietatea solului în Principatele române până la 1864,
Bucureşti, 1935, 304p.
FLOCA, Ioan N., Unitatea dintre pravilele folosite în Transilvania cu cele din
Ţara Românească şi Moldova, în MA, 1962, nr. 9-12, p. 686-710.
FLOREA, Vasile, Istoria artei româneşti veche şi medievală, Chişinău,
Hyperion, 1991.
FLORESCU, George D., Un sfetnic al lui Matei Basarab ginere al lui Mihai
Viteazul, în “Revista istorică română” (RIR), XI-XII (1941-1942), p. 66-
94+il.+1pl.+3tabele.
Biografia lui Socol din Cornăţeni.
GANE, C., Doamna Elena a lui Matei Basarab, în C. Gane, Trecute vieţi de
doamne şi domniţe, vol. I, Ediţie îngrijită de Victor Leahu, Editura Junimea, 1971, p.
214-227.
GĂZDARU, D., Aportul românesc la renaşterea culturală şi politică a
bulgarilor, în “Cuget românesc”, IV, 1954, p. 7-17.
GĂZDARU, D., Misiunea culturală a lui Rafael Levaković pe lângă Matei
Basarab. Prietenia lui cu Udrişte Năsturel, în vol. Studii istorico - filologice, Freiburg,
1974, p. 93-174.
GÂLEA, Andreiu, O ctitorie a lui Mateiu Basarab în Ardeal (Biserica din
comuna Porceşti, jud. Sibiu), în vol. Omagiu I.P.S.S. Dr. Nicolae Bălan, Mitropolitul
Ardealului, Sibiu, 1940, p. 423-425; şi în “Mitropolia Ardealului”, 1958, 3, nr. 1-2, p.
87-96.
GEMIL, Tahsin, Considérations sur les rapports roumano-ottomans au XVIIe
siècle, în RRH, XV (1976), nr. 4, p. 653-667.

243
 GEMIL, Tahsin, Date noi privind haraciul Ţărilor Române în secolul al XVII-
lea, în RdI, XXX (1977), nr. 8, p. 1433-1446.
GEMIL, Tahsin, Ţările Române în contextul politic internaţional (1621-1672),
Bucureşti, 1979.
GEORGESCU, Cristache, Matei Basarab, Bucureşti, 1937, 95p.
GEORGESCU, Ilie, Ierarhi români soli diplomatici în veacurile XVI-XVII, în
“Studii teologice” (ST), 9, 1957, nr. 3-4, p. 262-276.
GEORGESCU, Ilie, Legăturile ţărilor române cu Ierusalimul. Patriarhii
Ierusalimului în ţările române (veac. XVII-XVIII), în ST, 8, 1956, nr. 5-6, p. 349-362.
GEORGESCU, I. B., Înrâuriri gotice în arta bisericească a Ţării Româneşti
din sec. XVII-lea, în “Scrisul Românesc”, anul I, nr. 3, ian. 1928, p. 40-44.
GEORGESCU, I. B., Mănăstirea Strehaia, în AO, VI, nr. 29-30, ian.-apr. 1927,
p. 20-31.
GEORGESCU, Valentin Al., Bizanţul şi instituţiile româneşti până la mijlocul
secolului al XVIII-lea, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România,
1980, 297p. (Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice a R.S.R. Institutul de studii sud-est
europene).
GEORGESCU, Valentin Al., Hrisovul din 15 iulie al lui Leon vodă Tomşa în
Ţara Românească şi problema “cărţilor de libertăţi”, în RdI, 29, 1976, nr. 7, p. 1013-
1029.
GEORGESCU, Valentin Al., La structuration du pouvoir d’Etat dans les
Principautes roumaines (XIV-XVIII siecles). Son originalite. Le role des modeles
byzantins, în “Bulletin AIESEE”, XI (1973), p. 103-124.
GEORGESCU, Valentin Al., L’assemblée d’états ou la Grande Assemblee du
Pays comme organe judiciaire en Valachie et en Moldavie (XVIIe-XVIIIe siècles), în
RRH, V (1966), nr. 5, p. 781-808.
GEORGESCU, Valentin Al., Le régime de la propriété dans les villes
roumaines et leur organisation administrative aux XVIIe-XVIIIe siècles en Valachie et
Moldavie, în “Studia Balcanica”, Sofia, III (1970), p. 63-81.
GEORGESCU, Valentin Al., L’idée impériale byzantine et les réactions des
réalités roumaines (XVIe-XVIIIe siècles). Idéologie politique, structuration de l’État et
du Droit, în “Byzantina”, III, 1971, p. 311-339.
GEORGESCU, Valentin Al., Prosper Farinaccius et les codes roumains de
1646 (Moldavie) et de 1652 (Valachie), une influence indirecte de la Glose sur ces deux
codes, extras din “Atti del Convegno internazionale di Studi Accursiani (Bologna, 21-23
oct. 1963)”, Milano, 1968, 1, p. 1165-1206.
GEORGESCU, Valentin Al., STRIHAN, Petre, Judecata domnească în Ţara
Românească şi Moldova (1611-1831), Partea I, Organizarea judecătorească, vol. I
(1611-1740), Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1979, 218p.
(Institutul de istorie “N. Iorga”, Biblioteca istorică XLIX).
GEROTA, Const., Observaţii filologice la o scrisoare a unui boier muntean din
sec. XVII-lea, în AO, X, nr. 54-55, mart.-iun. 1931, p. 244-247.
GEROTA, Const., Voevozii în balada populară, în C Lit., 49, nr. 11-12, nov.-
dec. 1915, p. 1265-1275.
GHEORGHIAN, Iulia, Contribuţii la organizarea şi dezvoltarea Cancelariei
domneşti până la mijlocul secolului al XVII-lea, în Culegere de referate. Sesiunea 1969.
Direcţia generală a Arhivelor Statului, Bucureşti, 1971, p. 25-32.

244
 GHERASIM, Cristea Piteşteanul, Primul proiect de “Şcoală înaltă”, cunoscut
din vremea lui Matei Basarab, în MO, 35, nr. 9-10, sept.-oct. 1983, p. 632-635.
GHIBĂNESCU, Gh., Divanurile domneşti în Moldova şi Muntenia în sec.
XVII, în Arhiva, Iaşi, XXVIII (1921).
GHICA-BUDEŞTI, N., Evoluţia arhitecturii în Muntenia şi în Oltenia, partea a
treia, Veacul al XVII-lea, Epoca de transiţie: Domnia lui Matei Basarab, în BCMI, anul
XXV, fasc. 71-74, Tip. “Datina Românească” - Vălenii de Munte, 1933.
GIONEA, Vasile, L’élection du prince régnant en Valachie et en Moldavie et
son pouvoir absolu aux XIVe-XVIIe siècles, în “Recherches sur l’histoire des institutions
et du droit” (RHID), 4, 1980, p. 113-125.
GIURESCU, Const. C., Două ctitorii ale lui Matei Basarab în Bulgaria, în RIR,
XI-XII (1941-1942), p. 390-391.
GIURESCU, Const. C., Istoria Bucureştilor din cele mai vechi timpuri până în
zilele noastre, Bucureşti, 1966.
GIURESCU, Const. C., Istoria Românilor, vol. III1: Dela moartea lui Mihai
Viteazul, până la sfârşitul epocei fanariote (1601-1821), VIII +446p. +7h., Ediţia a II-a,
Bucureşti, M.O. Impr. Naţională, 1944.
GIURESCU, Const. C., Istoria Românilor 1601-1660, Bucureşti, 1938, 700p.
GIURESCU, Const. C., Les relations économiques austro-roumaines aux XVe-
e
XVIII siècles, în RRH, VII (1968), nr. 5, p. 743-759.
GIURESCU, Const. C., Matei Basarab, în “Buletinul Muzeului Militar
Naţional” (BMMN), 4, nr. 7-8, 1940-1941, p. 42-47 (şi extras).
GIURESCU, Const. C., Matei Basarab cel mai mare ctitor bisericesc al
neamului nostru. Ştiri noi despre lăcaşurile lui, în vol. Prinos I.P.S.S. Nicodim,
patriarhul României, Bucureşti, 1946.
GIURESCU, Const. C., Relaţiile economice dintre români şi ruşi până la
Regulamentul Organic, în RIR, XVII (1947), fasc. I-II, p. 1-54.
GIURESCU, Dinu C., Matei Basarab diplomat, în: Matei Basarab şi
Bucureştii, Bucureşti, 1983, p. 55-63; şi în MI, 1983, 17, nr. 10, p. 8-11.
GOLDENBERG, S., Comerţul, producţia şi consumul de postavuri de lână în
ţările române (sec. XIV-jumăt. sec. XVII), în Studii, 24 (1971), nr. 5, p. 877-897.
GOROVEI, Ştefan, RĂDULESCU, Mihai Sorin, Constantin Basarab
Brâncoveanu. Strămoşii, înrudirile şi calea spre tron, în vol. Constantin Basarab
Brâncoveanu, coordonator Ion Pătroi, Craiova, Editura Universitaria Craiova, 2004, p.
17-30.
GRECEANU, R., Casa de piatră din Hereşti. Istoric, în “Monumente şi
muzee”, I, 1958, p. 119-129.
GRECEANU, E., Casa de piatră din Hereşti. Studiu arhitectonic, în
“Monumente şi muzee”, I, 1958, p. 131-148.
GRECU, Al. [P.P. PANAITESCU], Relaţiile Ţării Româneşti şi ale Moldovei
cu Ragusa (sec. XV-XVIII), în “Studii. Revistă de ştiinţă şi filozofie”, II (1949), nr. 4, p.
105-124.
GUŢU, Olimpia, Hârtia filigranată folosită în Ţara Românească de-a lungul
secolului al XVII-lea. I. Filigranele “Morilor” lui Matei Basarab. II. “Mărci” de import
cu largă circulaţie, în Romanoslavica, 1984, 12, p. 381-395; 1985, 13, p. 243-277.
ILIEŞ, Aurora, Drumurile şi transportul sării în Ţara Românească (secolele
XV-XIX), în SMIM, VII (1974), p. 223-242.

245
 ILIEŞ, Aurora, Ştiri în legătură cu exploatarea sării în Ţara Românească până
în secolul al XVIII-lea, în SMIM, 1, 1956, p. 155-196.
IONAŞCU, I., Din relaţiile mănăstirii Curtea de Argeş cu orăşenii argeşeni, în
RIR, 1944, p. 458-466.
IONIŢĂ, Al. M., 350 de ani de la urcarea lui Matei Basarab pe tronul Ţării
Româneşti, în BOR, an. CI (1983), 1-2 (ian.-febr.), p. 98-105.
IONESCO, D., Quelques miniatures trouvées dans une évangile du XVII-e
siècles (extras din Mélanges Iorga), Paris, 1933.
Rec.: Minea, I., în CI, an. VIII-IX, 1932-1933, nr. 1, p. 283-286.
IONESCU, Gh., Contribuţii la cunoaşterea aşezământului cultural medieval
mănăstirea Govora din judeţul Vâlcea, în “Buridava. Studii şi materiale, Muzeul
judeţean Vâlcea” (Buridava), 1972, p. 57-120.
IONESCU, Gh., Mănăstirea Govora şi egumenia lui Meletie Macedoneanul (I)
şi (II), în BMI, XL (1971), nr. 2 şi nr. 4.
IONESCU, Gh., Un gest al lui Matei Basarab şi ceva despre moşia Ueşti din
Teleorman, în Istros, 1985, 4, p. 171-175.
IONESCU-GION, G., România în secolul al XVII-lea, Bucureşti, 1891.
IONESCU, Nicolae, Discurs asupra epocei lui Mateiu Basarab şi Vasile Lupu,
Iaşi, 1868.
IORDAN, Al., Ignatie, mitropolitul Ţării Româneşti, în CI, XIII-XVI (1940),
nr. 1-2, p. 385-404.
IORGA, N., Cîteva ştiri despre comerţul nostru în veacurile al XVII-lea şi al
XVIII-lea, în “Analele Academiei române, Memoriile Secţiunii Istorice” (AARMSI), seria
II-a, tom. XXXVII (1914-1915), p. 305-321.
IORGA, N., Doamna Elina a Ţerii-Româneşti ca patroană literară, Bucureşti,
Impr. Naţională, 1932, 12p. (Academia Română. Memoriile Secţiunii Istorice, seria III,
tomul XIII, mem. 2).
IORGA, N., Istoria armatei româneşti, vol. II (de la 1599 până în zilele
noastre), Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Ministeriului de Războiu, 1930.
IORGA, N., Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia
a II-a, 2 vol., Bucureşti, 1929-1932.
IORGA, N., Istoria comerţului românesc, vol. I, Epoca veche, Ediţia a II-a,
Bucureşti, Tipografia “Tiparul Românesc”, 1937, 327p.
IORGA, N., Istoria românilor, vol. VI, Monarhii, Bucureşti, 1938, 517p.+52p.
ilustr. şi facs.; ediţie nouă Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, 464p.
IORGA, N., Încă o piatră de mormânt a lui Mateiu Basarab?, în BCMI, XXIV,
1931.
IORGA, N., Les origines et l’originalité du droit populaire roumain, în Bulletin
de la Section historique de l’Académie Roumaine, tom. XIX (1935), p. 99-121.
Note asupra dreptului scris: Pravila lui Vasile Lupu şi a lui Matei Basarab.
IORGA, N., Mormântul lui Udrişte Năsturel?, în BCMI, XXII, 1929, p. 113-
115.
IORGA, N., Muntele Athos în legătură cu ţările noastre, Bucureşti, 1914
(extras din AARMSI, seria II, tom. XXXVI, 1914, p. 447-517).
IORGA, N., Palatul de la Filipeştii-de-Târg, în BCMI, VIII, 1915.
IORGA, N., Răscoala Seimenilor împotriva lui Matei Basarab, Bucureşti,
1910, 24p. (extras din AARMSI, seria II, tom. XXXIII).

246
 IORGA, N., Studii asupra istoriei românilor în secolul al XVII-lea, mai ales
după corespondenţa olandeză din Constantinopol şi alte izvoare inedite sau
neîntrebuinţate, Bucureşti, 1900.
IOSIPESCU, Sergiu, Paisie Ligaridi şi studiile clasice din Ţara Românească în
secolul XVII, în AIIAI, tom. XXI, 1984, p. 379-385.
Istoria Dreptului românesc, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei Republicii
Socialiste România, 1980, 664p.
Istoria Imperiului Otoman, coordonator Robert Mantran, Bucureşti, Editura
ALL, 2001, 682p.+h.
Istoria militară a poporului român, vol. III, Epopeea luptei naţionale pentru
unitate, libertate şi integritate teritorială. Din epoca lui Mihai Viteazul până în ajunul
revoluţiei populare conduse de Horea (1550-1784), Bucureşti, Editura Militară, 1987,
688p.
Rec.: Ion Pătroiu în AO s.n., nr. 6, 1989, p. 288-290.
Istoria oraşului Bucureşti, vol. I, (ed. Muzeului de istorie a oraşului Bucureşti),
Bucureşti, 1965.
Istoria poporului român (sub redacţia Acad. Andrei Oţetea), Bucureşti, Editura
Ştiinţifică, 1970.
Istoria Românilor, vol. V, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003.
Istoria României, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare
Române, 1964.
KARADJA, C., Notiţă despre unele miniaturi înfăţişând pe Matei Basarab şi
pe Doamna Elena, în BCMI, anul XIX, 1926, fasc. 48.
KOGĂLNICEANU, Const., Tabloul genealogic şi cronologic al Basarabilor
Domni ai Ţării Româneşti, 1310-1659, cu adnotaţiuni critice şi Tabloul cronologic al
tuturor Domnilor Ţării Româneşti, Bucureşti, 1912, 29p.+1pl.
LEHR, Lia, Aspecte urbanistice şi forme de proprietate în oraşele Moldovei şi
Ţării Româneşti (secolele XVI-XVII), în RdI, tom. 33, nr. 1, ian. 1980, p. 63-80.
LEHR, Lia, Cămata în Ţara Românească până în secolul al XVIII-lea, în
Studii, XXIII (1970), nr. 4, p. 693-716.
LEHR, Lia, Comerţul Ţării Româneşti şi Moldovei în a doua jumătate a
secolului XVI şi prima jumătate a secolului XVII, în SMIM, IV, 1960, p. 223-306.
LEHR, Lia, Despre dezvoltarea economică a oraşelor din Ţara Românească în
anii 1501-1650, în Studii şi referate privind istoria României, partea I-a, Editura
Academiei Republicii Populare Române, 1954, p. 663-683.
LEHR, Lia, Factori determinanţi în evoluţia demografică a Ţării Româneşti în
secolul al XVII-lea, în SMIM, VII, p. 161-203+2grafice.
LEHR, Lia, Organizarea administrativă a oraşelor din Ţara Românească în
anii 1501-1650, în Studii, 9, 1956, nr. 2-3, p. 57-75.
LIGOR, Alexandru, Din legăturile Moldovei cu celelalte Ţări Române în
vremea domniei lui Vasile Lupu, în RdI, XXXI (1978), nr. 3, p. 433-444.
Literatura română veche (1402-1647), vol. I, introducere, ediţie îngrijită şi note
de Gh. Mihăilă şi Dan Zamfirescu, Bucureşti, Editura Tineretului, 1969.
LUPAŞ, Ioan, Începutul domniei lui Matei Basarab şi relaţiunile lui cu
Transilvania, în AARMSI, s. III, t. XIII, 1933, p. 347-370.
LUPAŞ, Ioan, Politica lui Matei Basarab, în “Studii, conferinţe şi comunicări
istorice”, vol. I, Bucureşti, 1928, p. 139-164.

247
 MANOLESCU, Radu, Legături economice între Ţările Române în feudalism
(sec. XIV-XVIII), în vol. Naţiunea română. Geneză. Afirmare. Orizont contemporan,
Bucureşti, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1979.
MARCU, Liviu P., Considérations sur les rapports entre le coutume et les
premières codifications de Moldavie et de Valachie (XVIIe siècle), în RHID, 7-8, 1982-
1983, p. 25-32.
MARINESCU, S., Competenţa şi atribuţiile judiciare ale clericilor în secolele
XIV-XVII, în BOR, LXXXVIII, 1970, nr. 7-8, p. 796-811.
MARINESCU, Stelian, La justice ecclésiastique dans les Principautés
roumaines aux XVe-XVIIIe siècles, în RHID, II (1978), p. 77-94.
MARINESCU, Stelian, Matei Basarab legislator, în GB, 1982, 51, nr. 11-12, p.
916-935.
Matei Basarab şi Bucureştii, Bucureşti, Muzeul de Istorie a Municipiului
Bucureşti, 1983, 172p.
MAXIM, Mihai, Ţările Române şi Înalta Poartă. Cadrul juridic al relaţiilor
româno-otomane în Evul Mediu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993, 297p.
MAZILU, Dan Horia, Barocul în literatura română din secolul al XVII-lea,
Bucureşti, 1976.
MAZILU, Dan Horia, Udrişte Năsturel, Bucureşti, 1974.
MEHMED, M., Despre dreptul de proprietate al supuşilor otomani în Moldova
şi Ţara Românească în sec. XV-XVIII, în CI, III, 1972, p. 65-81.
METEŞ, Ştefan, Domnii din Principatele Române pribegi în Transilvania în
veacul XVII, Cluj, 1934, 42p.
METEŞ, Ştefan, Moşiile domnilor şi boierilor din Ţările Române în Ardeal şi
Ungaria, Arad, 1925.
METEŞ, Ştefan, Relaţiile comerciale ale Ţării Româneşti cu Ardealul până în
veacul al XVIII-lea, Sighişoara, 1920.
METZULESCU, Stelian, Stema lui Matei Basarab din tipăriturile bisericeşti, în
BOR, an. LXXVII (1959), 3-4 (mart.-apr.), p. 322-342.
Studiu genealogic şi heraldic (Foto 16 buc.).
MICLE, Veniamin, Necropola voievodului Matei Basarab, mănăstirea Arnota,
în “Oltenia. Documente. Cercetări. Culegeri” (Oltenia), seria a III-a, an. VIII, 2004, nr.
1, p. 53-70.
Danii şi privilegii acordate mănăstirii de Matei Basarab.
MICU, Iolanda, Instituţia agiei în Ţara Românească (sec. XVI-prima jumătate
a sec. XIX), în RdI, 1985, nr. 2, p. 160-178.
MICU, I., LUNGU, R., Aspecte ale patronajului cultural în timpul domniei lui
Matei Basarab, în MO, 36, nr. 5-6, mai-iun. 1984, p. 362-372.
MICU, I., LUNGU, R., Date noi privind domeniul lui Matei Basarab din Ţara
Românească, în RdI, 1983, 36, nr. 10, p. 1028-1033.
MICU, I., LUNGU, R., Domeniul lui Matei Basarab, în RdI, 1982, 35, nr. 12,
p. 1313-1329.
MIHORDEA, V., Maîtres du sol et paysans dans les principautés roumaines au
XVIIe siècle, Bucureşti, 1971.
MINEA, Ilie, Data de zi a luptei de la Ojogeni, în “Buletinul Inst. Xenopol”,
1942.
MINEA, Ilie, Din dreptul vechi românesc. Ceremonia de blestem din vremea
lui Matei Basarab, în “Arhiva de drept public”, 1939, nr. 2-4, p. 290-293.

248
 MIOC, Damaschin, Despre modul de impunere şi percepere a birului în Ţara
Românească până la 1632, în SMIM, 2, 1957, p. 41-119.
MIOC, Damaschin, Preţul vinului în Ţara Românească în secolele XVII-XVIII,
în Omagiu Acad. prof. Ştefan Pascu, Cluj, 1974, p. 122-125.
MIOC, Damaschin, Reforma fiscală din vremea domniei lui Matei Basarab, în
Studii, XII (1959), nr. 2, p. 53-85.
MIOC, D., BĂLAN, C., BĂLAN, M., CHIRCĂ, H., STOICESCU, N.,
ŞTEFĂNESCU, Şt., Lista dregătorilor din Sfatul domnesc al Ţării Româneşti în secolele
XV-XVII, în SMIM, IV, 1960, p. 565-583.
MIOC, D., CHIRCĂ, H., ŞTEFĂNESCU, Şt., L’évolution de la rente féodale
en Valachie et en Moldavie du XIVe au XVIIIe siècles, în “Nouvelles Études d’Histoire”
(NEH), 2, 1960, p. 221-252.
MIOC, D., ŞTFĂNESCU, Şt., CHIRCĂ, H., L’évolution de la rente féodale en
travail en Valachie et en Moldavie du XIVe au XVIIe siècles, în RRH, 1, 1962, nr. 1, p.
39-60.
MISSAIL, G., Epoca lui Vasile Lupulu şi Matheiu Basarab V.V. Domnii
Moldovei şi Ţerrei-Românesci. (1632-1654), Bucureşti, 1866, 498p.
MOISESCU, Cristian, Decoraţia exterioară zugrăvită pe tencuială a
monumentelor din Ţara Românească (sec. XIV-XVII), în RMM seria MIA, 1974, 43, nr.
1, p. 54-58 (fig.).
MOISESCU, Cristian, Două ctitorii bucureştene ale lui Matei Basarab şi locul
lor în evoluţia arhitecturii româneşti, în: Matei Basarab şi Bucureştii, Muzeul de istorie
al municipiului, 1983, p. 97-104.
MORĂRESCU, Dragoş, Un xilograf necunoscut al lui Matei Basarab:
Arhimandritul Ioan, în “Arta”, 1981, 28, nr. 9, p. 3-4.
MOSOR, Constantin, Călătoria patriarhului Macarie al Antiohiei în ţările
române şi importanţa ei pentru Istoria Bisericii Române, în GB, an. XXXI, 1972, nr. 1-
2, p. 73-90.
MOTOGNA, Victor, Avut-a Matei Basarab un fiu?, în RI, Anul XIV, nr. 1-3,
1928.
MOTOGNA, Victor, Epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu, în CI, an. XIII-
XVI, 1940, nr. 1-2, p. 453-544.
MOTOGNA, Victor, Relaţiunile dintre Ţările Româneşti şi Ardeal în veacul al
XVII-lea, în “Anuarul Liceului <<Andrei Mureşanu>>“, 1933-1934, Dej, 1935, 55p,
extras.
MUREŞAN, Camil, Relaţiile internaţionale în prima jumătate a secolului al
XVII-lea, în “Studii şi articole de istorie” (SAI), XVIII, (1972), p. 24-35.
NĂSTUREL, P.V., Genealogia Năsturelilor, în “Revista pentru istorie,
archeologie şi filologie” (RIAF), vol. XI, 1910, partea I, p. 37-71 şi partea a II-a, p. 282-
330.
NĂSTUREL, P.V., Istoricul leagănului Năsturelilor (Hărăşti, Hierăşti,
Fiereşti), jud. Elhov (Ilfov), în RIAF, vol. X, 1909, p. 200-232.
NĂSTUREL, P.V., Le Mont Athos et les Roumains. Recherches sur leurs
relations du milieu du XIV-e siècle a 1654, Roma, 1986, 375p.
NĂSTUREL, P.V., Originea boierilor Năstureli. Studiu istoric - genealogic, în
RIAF, X, 1909, p. 1-25.

249
 NĂSTUREL, P.V., Radu Şerban Basarab şi Matei Basarab. Schiţe
genealogice, în “Literatura şi arta română” (LAR), an. XI (1907), p. 373-382, 461-474,
557-573.
NEGOIANU, Al., “Lege” în pravila lui Matei Basarab, în “Dreptul.
Legislaţiune, doctrina, jurisprudenţa, economia politică, Bucureşti, 1871-1942”
(Dreptul), LX (1932), nr. 9-10, p. 61-65.
NEGRESCU, Sever, NEGRESCU, Petronela, Ecouri bizantine în literatura
română veche. Cărturari şi scrieri din epoca lui Matei Basarab şi Vasile Lupu,
Bucureşti, Editura Tradiţie, 1998, 64p.
NICOLAE, Veniamin, Ctitoriile lui Matei Basarab. Prefaţă de Vasile Drăguţ,
Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1982, 244p.
NICOLAESCU, St., Mateiaş Voevod fiul lui Matei Basarab Voevod. 1635-
1652, în AO, XX, nr. 113-118, ian.-dec. 1941, p. 19-27, 73-80; şi extras, Craiova, f.a.
Viaţa acestui fiu adoptiv al lui Matei Basarab mort la 17 ani.
NICOLESCU, Corina, Istoria costumului de curte în Ţările Române - secolele
XIV-XVIII, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, 308p.
NICOLESCU, Corina, Locuinţe domneşti în cuprinsul mânăstirilor în veacurile
XV-XVIII, în SCIA, an. I, 3-4, iul.-dec. 1954, p. 63-82.
NISTOR, Ion I., Triumviratul princiar: Matei Basarab, Vasile Lupu şi
Gheorghe I. Rákoczy, în Ion I. Nistor, Istoria Românilor, vol. I, Bucureşti, Editura
Biblioteca Bucureştilor, 2002, p. 455-502.
OBEDEANU, Constantin V., Barbu Brădescu în urzeala evenimentelor din
vremea sa, în AO, VII, nr. 37-38, mai-aug. 1928, p. 287-294.
Date biografice.
OBEDEANU, Constantin V., Danciu Pîrăianu, în AO, VII, nr. 36, mart.-apr.
1928, p. 118-120.
Colaboratorul domnitorilor Matei Basarab şi Constantin Şerban, ctitor al
mânăstirii Polovraci. Date biografice.
OBEDEANU, Constantin V., Dumitru Filişanu, în AO, VII, nr. 39-40, sept.-
dec. 1928, p. 415-418.
Boier oltean care, împreună cu Barbu Brădescu şi spătarul Mihai Coţofeanu, au
întronat pe Matei Basarab.
OBEDEANU, Constantin V., Grecii în Ţara Românească, cu o privire
generală asupra stării culturale până la 1717, Bucureşti, 1900, XII+1060p.
OBEDEANU, Constantin V., Mihai Coţofeanu, în AO, VIII, nr. 41-42, ian.-apr.
1929, p. 62-64.
Om politic în timpul lui Matei Basarab, originar din Oltenia.
OECONOMU, Ciru, Despre penalităţile la români în timpul lui Matei Basarab
şi al lui Vasile Lupu, în Dreptul, 12, 1883, nr. 58, 21 aug., p. 473-480.
OLTEANU, Ştefan, Meşteşugurile din Bucureşti în sec. XVI-XVIII, în Studii,
12, 1958, nr. 5, p. 71-112.
OLTEANU, Ştefan, ŞERBAN, Constantin, Meşteşugurile din Ţara
Românească şi Moldova în evul mediu, Bucureşti, Editura Academiei, 1969.
OPROIU, Luminiţa, OPROIU, Mihai, Din istoricul sticlăriilor din judeţul
Dâmboviţa, în Valachica, 1977, 9, p. 233-241.
Sticlăriile din vremea lui Matei Basarab.
PALL, Francisc, Date inedite privitoare la legăturile culturale italo-române din
mijlocul sec. XVII, în “Studii italiene” (SI), VI, 1940.

250
 PALL, Francisc, Noi mărturii inedite despre călătoriile patriarhului Macarie al
Antiohiei în ţările române, în BOR, an. XCIV, 1976, nr. 3-4, p. 343-348.
PANAIT, Panait I., Dinamica operei ctitoriceşti a epocii lui Matei Basarab, în
RMM seria MIA, 1983, 14, nr. 1, p. 56-59.
PANAIT, Panait I., Un palat bucureştean atribuit lui Matei Basarab, în: Matei
Basarab şi Bucureştii, Muzeul de istorie al municipiului, 1983, p. 87-96.
PANAITESCU, P.P., Biserica Stelea din Târgovişte. Note istorice, în RIR, V-
VI (1935-1936), p. 388-393+1il.
Scurt istoric al lăcaşului ctitorit de negustorul Stelea în sec. XVI şi refăcut de
Vasile Lupu la 7 septembrie 1645 în semn de împăcare cu Matei Basarab.
PANAITESCU, P. P., Dreptul de strămutare a ţăranilor în ţările române (până
la mijlocul secolului XVII-lea), în SMIM, I (1956), p. 63-122.
PANAITESCU, P. P., Începuturile istoriografiei în Ţara Românească, în
SMIM, V, 1962.
PANAITESCU, P.P., Începuturile şi biruinţa scrisului în limba română,
Bucureşti, 1965.
PANAITESCU, P.P., L’influence de Pierre Mogila dans les Principautés
Roumaines, în “Mélanges de l’école roumaine en France”, V, 1926.
PANAITESCU, P.P., O carte necunoscută a lui Petru Movilă dedicată lui
Matei Basarab, în vol. Omagiu lui P. Constantinescu - Iaşi, Bucureşti, 1965, p. 295-301.
PANAITESCU, P.P., Petru Movilă şi românii, Bucureşti, 1942.
PANAITESCU, P.P., Tezaurul domnesc. Contribuţii la studiul finanţelor
feudale în Ţara Românească şi în Moldova, în Studii, XIV (1961), nr. 1, p. 49-85.
PAPACOSTEA, V., Les origines de l’enseignement supérieur en Valachie, în
RESEE, 1-2, 1963, p. 7-39.
PAPACOSTEA, V., Originile învăţământului superior în Ţara Românească, în
Studii, 14, 1961, nr. 5, p. 1139-1167.
PAPACOSTEA, V., O şcoală de limbă şi cultură slavonă la Târgovişte în
timpul domniei lui Matei Basarab, în Romanoslavica, 1962, 5, p. 183-194.
PAPAHAGI, V., Contribuţii la istoria relaţiilor comerciale ale Munteniei cu
Peninsula Balcanică şi cu Veneţia în sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea, în RI, XIX (1933),
nr. 4-6, p. 119-125.
PAVLESCU, Eugène, Georges II Rákóczy, prince de Transylvanie (1648-
1660). Essai sur la politique extérieure, Iaşi, 1924.
PĂCURARIU, Mircea, Ajutoarele acordate de Ţara Românească bisericii
ortodoxe din Transilvania (sec. XV-XVII), în MO, 1960, nr. 9-10, p. 601-626.
PĂCURARIU, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II, (secolele
XVII şi XVIII), Ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, 1994, 680p+3h.
PĂCURARIU, Mircea, Legăturile bisericii ortodoxe din Transilvania cu Ţara
Românească şi Moldova în secolele XVI-XVIII, Sibiu, 1968, XII+204p+14pl. cu 36 fig.
Recenzie: Ştefan Andreescu în MO, 20, nr. 11-12, nov.-dec. 1968, p. 1018-
1020; şi Manolache Teodor N. în MO, 20, nr. 11-12, nov.-dec. 1968, p. 1016-1018.
PĂNOIU, Andrei, Arhitectura tradiţională gorjeană (sec. XVII-XX), Târgu Jiu,
Editura Centrului Judeţean al Creaţiei Gorj, 1996, 186p.
PÂRNUŢĂ, Gh., Istoria învăţământului şi gândirea pedagogică din Ţara
Românească (sec. XVII-XIX), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1971, 352p.
PELIMON, A., Matei vodă la Sadova, Bucureşti, 1871.

251
 Naraţiune istorică în care este povestită viaţa lui Matei Basarab. Autorul leagă
ridicarea mânăstirii de lupta ce s-ar fi dat în aceste părţi.
PERIANU, Radu I., Un negustor brăilean prieten cu Matei Basarab, în RIR
(1946), fasc. IV, p. 344-354+1pl.
Date despre negustorii brăileni din sec. XVI-XVII cu unele amănunte asupra lui
Badea, prieten cu Matei Basarab, care-i întăreşte la 26 iunie 1633 moşia Iaşul (jud.
Brăila).
PETROV, Gheorghe, Despre pribegia lui Matei Aga Brâncoveni în Ţara
Haţegului (1630-1631), în “Sargetia. Muzeul judeţean Deva” (Sargetia), 1986-1987, 20,
p. 223-232.
PILLAT, Cornelia, Ansamblurile de pictură de la mănăstirea Plătăreşti şi
biserica din Dobreni, în BMI, 1971, nr. 3.
PILLAT, Cornelia, Pictura murală în epoca lui Matei Basarab, Bucureşti,
Editura Meridiane, 1980, 104p.
PILLAT, Cornelia, Signification de l’ensemble de peinture du monastère
d’Arnota, în RESEE, 3, 1979, p. 559-585.
PILLAT, Cornelia, Tradiţie şi inovaţie în iconografia picturii Ţării Româneşti
în epoca lui Matei Basarab, în SCIA, AP, 1973, nr. 2, p. 273-295.
PILLAT, Cornelia, Variaţiuni pe teme date în arta medievală românească,
Bucureşti, Editura Vremea, 2003, 272p. (colecţia Arte).
PIPPIDI, Andrei, Tradiţia politică bizantină în Ţările Române în secolele XVI-
XVIII, Bucureşti, 1983; Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Bucureşti, Editura Corint,
2001.
POLITIS, L., Evangiles de luxe offrandes du prince de Valachie Matthieu
Basaraba, în “Deltion tes hristianikes arhaiologhikes hetaireias”, 1980-1981, p. 259-270.
POPESCU, Anicuţa, Instituţia căsătoriei şi condiţia juridică a femeii din Ţara
Românească şi Moldova în sec. XVII, în Studii, 23, 1970, nr. 1, p. 55-80.
POPESCU-CILIENI, I., Biserica Sf. Dumitru, catedrala mitropolitană din
Craiova, Craiova, 1941.
Matei Basarab a zidit-o “de iznoavă în 1651”.
POPESCU, Grigore, GRIGORIU, P., Matei Basarab şi Vasile Lupu, Bucureşti,
Editura Enciclopedică Română, 1970, 104p. (fig.).
POPESCU, M., Fabricile de hârtie ale lui Matei Basarab, în RIR, VII (1937),
fasc. III-IV, p. 384-388.
Precizări cu privire la data şi locul funcţionării morii de hârtie atribuite de autor
anilor 1643-1646 în slobozia de la Călimăneşti; descrierea filigranelor hârtiei.
PORUMB, Marius, O piesă necunoscută de argintărie de la Matei Basarab, în
AIIACN, 1982, 25, p. 217-219.
Despre un disc de argint dăruit de Matei Basarab mânăstirii Soveja, păstrat azi
într-o colecţie din Budapesta.
POTRA, G., Mulţămită domnească pentru vitejie şi credinţă, în MI, 1970, nr. 7,
p. 44-46.
PROCOPOVICI, Al., De la Coresi Diaconul la Teofil Mitropolitul lui Mateiu
Basarab, în Omagiu lui I. Bianu, din partea colegilor şi foştilor săi elevi, Bucureşti,
1927, p. 289-302.
PUŞCAŞU, Voica Maria, Actul de ctitorire ca fenomen istoric în Ţara
Românească şi Moldova până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Bucureşti, Editura
Vremea, 2001, 624p. (colecţia Arte).

252
 PUŞCAŞU, Voica Maria, Date noi cu privire la evoluţia ansamblului de
arhitectură medievală de la Strehaia, în BMI, 1970, nr. 3, p. 27-36.
REDACŢIA, Domnii şi boierii români ca fondatori şi ctitori ai monastirilor din
Sfântul Munte Athos, în BOR, an. X (1886), 3(mart.), p. 185-192.
RESCEANU, Ştefan, Gândirea ortodoxă românească în perioada secolelor
XVII-XVIII, în MO, 49, nr. 3-6, iul.-dec. 1997, p. 53-60.
RESCEANU, Ştefan, Influenţa Ortodoxiei greceşti în Ţările Române în
secolele XVII-XVIII, în MO, 48, nr. 3-6, mai-dec. 1996, p. 52-65.
REZACHEVICI, Constantin, Efectivele oştilor din Ţara Românească şi
Moldova în veacul al XVII-lea, în SMIM, VI (1973), p. 95-118.
REZACHEVICI, Constantin, Fenomene de criză social-politică în Ţara
Românească în veacul al XVII-lea (Partea I: Prima jumătate a secolului al XVII-lea), în
SMIM, vol. IX, 1978, p. 59-84.
REZACHEVICI, Constantin, Fenomene de criză social-politică în Ţara
Românească în veacul al XVII-lea (Partea a II-a: A doua jumătate a secolului al XVII-
lea), în SMIM, XIV (1996), p. 85-117.
REZACHEVICI, Constantin, Începutul epocii lui Matei Basarab şi Vasile Lupu
în lumina relaţiilor cu Imperiul otoman şi cu Transilvania, în RdI, XXXV (1982), nr. 9,
p. 1003-1012.
REZACHEVICI, Constantin, Politica internă şi externă a Ţărilor Române în
primele trei decenii ale secolului al XVII-lea (I-II), în RdI, XXXVIII (1985), nr. 1, p. 5-
29; 2, p. 145-159.
REZACHEVICI, Constantin, Steagurile militare ale Ţării Româneşti şi
Moldovei în veacul al XVII-lea, în RdI, 29, 1976, nr. 8, p. 1199-1214.
REZACHEVICI, Constantin, Strategia militară românească în secolul al XVII-
lea, în RdI, XXXI (1978), nr. 10, p. 1773-1791.
ROMAN, L., Aşezările rurale ale Ţării Româneşti în secolele XVI-XIX, în RdI,
XXXI (1978), nr. 8, p. 1391-1404.
ROSETTI, Radu R., Evoluţiunea mijloacelor şi a chipului de făptuire a
războiului, dela moartea lui Ştefan cel Mare până la a lui Mateiu Basarab, 5 vol.,
Bucureşti.
Armamentul, 1930, 35p.
Organizarea, 1931, 33p.
Tactica, 1931, 58p.
Fortificaţiunea, 1932, 42p.
Strategia, 1932, 99p.
ROSETTI, Radu R., Istoria artei militare a românilor până la mijlocul
veacului al XVII-lea, Bucureşti, M.O. Imprimeria Naţională, 1947, 622p. cu ilustr.
(Academia Română, Studii şi Cercetări. LXXIV).
ROSETTI, Radu R., Încercări critice asupra răsboiului din 1653 dintre Matei
Basarab şi Vasile Lupu, Bucureşti, 1912, 26p. (Extras din “Revista Infanteriei”, No. 190-
191, sept.-oct. 1912).
SACERDOŢEANU, Aurelian, Mănăstirea Polovragi, în BMI, 1970, nr. 1, p.
41-47.
SACHELARESCU, I., Din istoria Bucureştilor. Plumbuita, Bucureşti, 1940.
SACHELARIE, Ovid., Privilegiul masculinităţii în Ţara Românească până la
jumătatea secolului al XVII-lea, în Studii, 23, 1970, p. 483-489.

253
 SAMARIAN-POMPEI, Gh., Medicina şi farmacia în trecutul românesc, I,
1382-1775, Călăraşi, 1936, 442p.
SAVU, Al.Gh., Oastea Ţării Româneşti în vremea lui Matei Basarab, în: Matei
Basarab şi Bucureştii, Bucureşti, 1983, p. 49-54.
SÂRBU, Ion, Mateiu vodă Băsărabăs auswärtige Beziehungen 1632-1654,
Leipzig, 1899, XI+356p.
SÂRBU, Ion, Relaţiile externe ale lui Matei Vodă Basarab. 1632-1654. Cu
privire la istoria Orientului european. Traducere şi ediţie îngrijită de Rudolf Gräf.
Prefaţă de Ştefan Ştefănescu, Timişoara, Editura de Vest, 1992, 251p.
SEMENOVA, L.E., Relaţiile bisericii din Moldova şi Muntenia cu biserica
rusă în secolul XVII, în AIIX, 1994, 31, p. 561-570.
SIMION, V., Din nou despre Arnota, în RMM seria MIA, 2, 1984.
SIMONESCU, Dan, BOGDAN, Damian P., Începuturile culturale ale domniei
lui Matei Basarab, în BOR, an. LVI (1938), 11-12 (nov.-dec.), p. 866-880.
SIMONESCU, Dan, PETRESCU, Victor, Târgovişte, vechi centru tipografic
românesc, în “Muzeul judeţean Dâmboviţa”, Târgovişte, 1972.
SINIGALIA, Tereza, Arhitectura civilă de zid din Ţara Românească în secolele
XIV-XVIII, Bucureşti, Editura Vremea, 2000, 864p. (colecţia Arte).
SINIGALIA, Tereza, Arhitectura fortificată din epoca lui Matei Basarab, în
SCIA-AP, 32, 1985, p. 49-66.
SINIGALIA, Tereza, De la Matei Basarab la Constantin Brâncoveanu. Repere
arhitectonice, în SCIA-AP, 1995, 42, p. 19-27.
SINIGALIA, Tereza, La miniature votive de l’epoque de Matei Basarab -
implications, significations, în RRH, 1985, 24, nr. 3, p. 231-247.
SINIGALIA, Tereza, Repertoriul arhitecturii în Ţara Românească 1600-1680,
vol. I-II, Bucureşti, Editura Vremea, 2002-2005 (colecţia Arte).
SPERANŢĂ, Gh., Dovezi de toleranţă religioasă în Ţările Române, în BOR,
an. LXXXIII (1965), 7-8 (iul.-aug.), p. 735-751.
Matei Basarab tolerant faţă de catolici.
SPINEANU, Nic. D., Epoca lui Matei Basarab, 1903.
STĂNESCU, E., Premisele medievale ale conştiinţei naţionale româneşti:
Român - românesc în textele româneşti din veacurile XV-XVII, în Studii, XVII (1964),
nr. 5, p. 967-1000.
STĂNICĂ, C., Încă o mănăstire necunoscută, în AO, XVI, 1937, p. 180-181.
Schitul Corlate (comuna Izvoare, judeţul Dolj).
STOICESCU, Nicolae, Addenda et corrigenda, în SMIM, X, 1983, p. 135-136.
Îndreptări şi observaţii la articolul lui C. Rezachevici, Fenomene de criză
social-politică în Ţara Românească în veacul al XVII-lea, apărut în SMIM, IX (1978).
STOICESCU, Nicolae, Constructori ruşi de iazuri în secolul al XVII-lea în
Ţara Românească şi Moldova, în SMIM, III, 1959, p. 373-378.
STOICESCU, Nicolae, Contribution à l’histoire de l’armée roumaine au
Moyen Age (XVe siècle-première moitié du XVIIIe siècle), în RRH, 6, 1967, nr. 5, p. 731-
763.
STOICESCU, Nicolae, Cultura şi arta în vremea lui Matei Basarab, în RMM
seria MIA, 1982, 13, nr. 2, p. 51-60.
STOICESCU, Nicolae, Cum se construiau bisericile în sec. al XVII-lea - prima
jumătate a sec. al XIX-lea, în SCIA-AP, 15, nr. 1, 1968, p. 79-89.

254
 STOICESCU, Nicolae, Curteni şi slujitori. Contribuţii la istoria armatei
române, Bucureşti, Editura Militară, 1968, 383p.
STOICESCU, Nicolae, Despre organizarea pazei hotarelor în Ţara
Românească în sec. XV-XVII, în SMIM, 4, 1960, p. 191-222.
STOICESCU, Nicolae, Despre subalternii marilor dregători din Ţara
Românească şi Moldova (sec. XV-mijlocul sec. XVIII), în SMIM, 6, 1973, p. 61-90.
STOICESCU, Nicolae, Dezvoltarea economică a Ţării Româneşti în vremea
domniei lui Matei Basarab, în: Matei Basarab şi Bucureştii, Bucureşti, 1983, p. 13-21.
STOICESCU, Nicolae, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi
Moldova sec. XIV-XVII, Bucureşti, Editura enciclopedică română, 1971, 456p.
STOICESCU, Nicolae, Epoca lui Matei Basarab (1632-1654) - la 350 de ani
de la urcarea sa pe tron, în GB, 1982, 51, nr. 7-8, p. 315-335.
STOICESCU, Nicolae, La Règne de Matei Basarab, epoque de grand essor de
la culture, în “Roumanie. Pages d’histoire” (RPH), 1986, 11, nr. 1, p. 72-86.
STOICESCU, Nicolae, Lupta lui Matei din Brâncoveni pentru ocuparea
tronului Ţării Româneşti, în RdI, 1982, 35, nr. 9, p. 985-1002.
STOICESCU, Nicolae, Matei Basarab (20 septembrie 1632 - 9 aprilie 1654),
Bucureşti, Editura Militară, 1982, 248p.+8 f. ilustr., portr. şi facs. (Academia de Ştiinţe
Sociale şi Politice. Institutul de Istorie “Nicolae Iorga”).
Rec.: Andrei Busuioceanu în RdI, tom. 36, nr. 4, aprilie 1983, p. 419-420.
STOICESCU, Nicolae, Matei Basarab, Bucureşti, Editura Academiei, 1988,
222p.
STOICESCU, Nicolae, Regimul fiscal al preoţilor din Ţara Românească şi
Moldova până la Regulamentul Organic, în BOR, LXXXIX (1971), nr. 3-4, p. 335-354.
STOICESCU, Nicolae, Sfatul domnesc şi marii dregători din Ţara Românească
şi Moldova (sec. XIV-XVII), Bucureşti, 1968, 315p.
STOICESCU, Nicolae, Structura organizatorică a oştilor ţărilor române în
secolele XIV-XVIII, în vol. Armata şi societatea românească, Bucureşti, 1980, p. 161-
186.
STOICESCU, Nicolae, 350 de ani de la urcarea lui Matei Basarab pe tronul
Ţării Româneşti (septembrie 1632), în MO, 34, nr. 7-9, iul.-sept. 1982, p. 450-467.
STOICESCU, Nicolae, Un aspect al relaţiilor politice din Ţara Românească şi
Moldova în secolele XVI-XVII: mutarea dregătorilor dintr-o ţară în alta, în AIIAI, XI
(1974), p. 251-256; şi în Destin românesc, 1994, 1, nr. 4, p. 12-18.
STOICESCU, Nicolae, Unitatea românilor în evul mediu, Bucureşti, 1983.
STRATILAT, G., Notiţe istorice, în BOR, an. VIII (1884), 6 (iun.), p. 450-451;
8 (aug.), p. 754; 9 (sept.), p. 698-712.
Şi informaţii referitoare la Matei Basarab.
STRIHAN, P., Divan - effendi în Ţara Românească şi Moldova în secolele
XVII-XIX, în Studii, XXI (1968), nr. 5, p. 881-896.
SUCEVEANU, Simona, Ornamentica “Îndreptării legii” - 1652, în “Biblion.
Publicaţie de bibliografie” (Biblion), 1996, 4, nr. 1-2, p. 6.
ŞERBAN, Constantin, Contribuţii cu privire la problema pieţii interne a Ţării
Româneşti şi Moldovei în timpul feudalismului dezvoltat (secolele XV-XVIII), în Studii,
XVII (1964), nr. 1, p. 27-44.
ŞERBAN, Constantin, Matei Basarab înainte de domnie, în RI, 1990, 1, nr. 5,
p. 481-507.

255
 ŞERBAN, Constantin, Relaţiile politice dintre Ţările Române la mijlocul
secolului al XVII-lea, în RdI, XXXI (1978), nr. 11, p. 1939-1957.
ŞERBAN, Constantin, Vasile Lupu, domn al Moldovei (1634-1653), Bucureşti,
Editura Academiei, 1991, 288p.
ŞTEFĂNESCU, Ştefan, Istoria Românilor. De la Mihai Viteazul la Constantin
Brâncoveanu, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, 1996, 184p.
ŞTEFĂNESCU, Ştefan, Populaţia rurală în Principatele Române în secolele
XIV-XVII. Obligaţii fiscale şi domaniale, în Miscellanea in honorem Radu Manolescu,
Bucureşti, 1996, p. 138-143.
ŞTEFĂNESCU, Ştefan, Principatele Române în raporturile politice
internaţionale din secolele XIV-XVIII. Modele domneşti şi strategii de imagine, în
“Memoriile secţiei de ştiinţe istorice şi arheologice a Academiei Române” (MSI), 1997,
22, p. 29-34; şi în Academica, 1997, 7, nr. 8, p. 3-4.
ŞTEFĂNESCU, Ştefan, MIOC, Damaschin, Ţărănimea din Ţara Românească
şi Moldova în veacul XVII, în RdI, XXXII, 1979, nr. 12, p. 2285-2301.
ŞTEFULESCU, Al., Gorjul istoric şi pitoresc, Tg. Jiu, 1904.
ŞTEFULESCU, Al., Mănăstirea Tismana, Bucureşti, Ediţia a III-a, 1909.
ŞTEFULESCU, Al., Polovragii, Tg. Jiu, 1906.
ŞTREMPEL, Gabriel, Sprijinul acordat de Rusia tiparului românesc în secolul
al XVII-lea, în “Studii şi cercetări de bibliologie”, I, 1955, p. 19-27.
TAMAŞ, Corneliu, Arnota în timpul domniei lui Matei Basarab, în “Studii
vâlcene. Râmnicu Vâlcea” (SV), 1985, 7, p. 53-56.
TEODORESCU, Bogdan, Aparatul de stat sub Matei Basarab, în “Anuar.
Fundaţia pentru istoria Prahovei” (AN-PH), 1995, 7, p. 21-25.
TEODORESCU, Bogdan, Funcţia fiscală a domniei în timpul lui Matei
Basarab, în: “Pagini de istorie (Studii şi comunicări ştiinţifice)”, vol. I, Bucureşti, 1990,
p. 34-51.
TEODORESCU, Bogdan, Politica internă a domniei în vremea lui Matei
Basarab, rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti, 1984.
THEODORESCU, Răzvan, Epoca lui Matei Basarab, răscruce a vechii culturi
româneşti, în RdI, 1982, 35, nr. 12, p. 1330-1338.
THEODORESCU, Răzvan, Tradiţionalismul muntenesc sub Matei Basarab şi
deschiderile către viitor, în Răzvan Theodorescu, Civilizaţia românilor între medieval şi
modern. Orizontul imaginii (1550-1800), vol. II, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987, p.
5-62.
TIMUŞ, Gherasim, Mitropolia din Bucureşti, în BOR, an. XVII (1893), 9
(dec.), p. 745-762.
În epoca lui Matei Basarab (1632-1654).
TOMESCU, Mircea, Istoria cărţii româneşti de la începuturi până la 1918,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968.
TURBATU, M., Rolul meşteşugarilor de la sate în dezvoltarea producţiei de
mărfuri în prima jumătate a secolului al XVII-lea în Ţara Românească, în Studii, nr. 3,
1955.
TURDEANU, Emil, Din vechile schimburi culturale între români şi iugoslavi,
în “Cercetări literare”, 3, 1939.
URSU, N.A., Un cărturar puţin cunoscut de la mijlocul secolului al XVII-lea:
Daniil Andrean Panoneanul, în “Cronica”, 23 oct. 1981, p. 5, 8.
VASILESCU, Laurenţiu, Mănăstirea Brebu, Bucureşti, 1968.

256
 VĂDEANU, V., Biserici - Monumente istorice din epoca lui Matei Basarab în
judeţul Gorj, în MO, 38, nr. 5, sept.-oct. 1986, p. 72-78.
VĂTĂMANU, N., Contribution à l’étude de la vie et de l’oeuvre de Giovanni
Mascellini, médecin et secrétaire princier, în RESEE, 2, 1978, p. 269-287.
VĂTĂMANU, N., Giovanni Mascellini, fizic şi secretar domnesc, în N.
Vătămanu, Voievozi şi medici de curte, Bucureşti, Editura Enciclopedică română, 1972,
p. 150-165.
VELESCU, Oliver, Matei Basarab în imaginea secolului XIX, în: Matei
Basarab şi Bucureştii, Bucureşti, 1983, p. 105-126.
VELICHI, C., Vasile Lupu ca domn al Moldovei şi Ţării Româneşti, în RI,
XXII (1936), nr. 4-6.
VÎRTOSU, Emil, Mari dregători din Ţara Românească şi Moldova în sigiliile
secolelor XVII-XVIII, în “Studii şi cercetări de istorie medie”, I, 1950.
VLAD, Matei, Colonizarea rurală în Ţara Românească şi Moldova (secolele
XV-XVIII), Bucureşti, Editura Academiei, 1973, 186p. (Biblioteca istorică XXXVII).
VLAD, Matei, Impunerea şi perceperea dărilor pe cai în ţările române (până
la sfârşitul sec. XVII), în Studii, X, 1957, nr. 3, p. 135-157.
VLAD, Matei, Istoria medie a României, sec. XVII-XVIII. Note de curs,
Bucureşti, 1978, 154p.
VLAD, Matei, L’Alliance politique et militaire des Pays Roumains (1632-
1654), în AUB ist., 1986, 35, p. 63-74.
VLAD, Matei, Regimul administrativ al satelor de colonizare din Ţara
Românească şi Moldova (secolul al XVII-lea), în Studii, XXII (1969), nr. 2, p. 35-47.
VLAD, Matei, “Ruptoarea”, o instituţie caracteristică regimului fiscal al
satelor de colonizare din Ţara Românească şi Moldova (secolele XVII-XVIII), în RA, nr.
2, 1969.
VOINEA, T., Le contenu social de le justice pénale en Valachie aux XIVe-
e
XVIII siècles, în RRH, IX (1970), nr. 6, p. 953-962.
XENOPOL, A.D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. VII: Dela Matei
Basarab şi Vasile Lupu până la Brâncoveanu 1633-1689, Ediţia a III-a, Bucureşti,
Cartea Românească, 1929, 283p.
XENOPOL, A.D., Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. IV: Istoria
modernă. De la Matei Basarab şi Vasile Lupu până la fanarioţi. 1633-1821. Text stabilit
de Maria Simionescu şi Nicolae Stoicescu. Note, comentarii, indice, postfaţă de Nicolae
Stoicescu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1993, 526p.
ZEKELY, W., Unele consideraţii privind luptele desfăşurate de Matei Basarab
în anul 1632, în Istros, 1992, 6, p. 135-153.
ZEKELY, W., Unele precizări cronologice privind mişcările social-politice
desfăşurate în ultimul an al domniei lui Matei Basarab, în Istros, II-III (1981-1983), p.
299-330.

ICONOGRAFIE
ALEXIANU, Al., Mode şi veşminte din trecut. Cinci secole de istorie
costumară românească, vol. I, Bucureşti, Editura Meridiane, 1987.
La p. 374: Matei Basarab şi Doamna Elena; pe coperta I: Vel spătarul Preda cu
fiul său.
BRĂTULESCU, Victor, Miniaturi şi manuscrise, Bucureşti, 1939, p. 93-98 şi
pl. LVII-LVIII.

257
 BULUŢĂ, Gh., CRAIA, S., Manuscrise miniate şi ornate din epoca lui Matei
Basarab, Bucureşti, 1984.
Ctitorii Mănăstirii Strehaia: Matei Basarab - Voievod, Doamna Elena şi fiul
lor Mateiaş Voievod, în AO, XX, nr. 113-118, ian.-dec. 1941, p. 19, 24, 25, 27.
Crucea lui Matei Basarab, de la Biserica Târgul Dealului (1634), în MO, 16,
nr. 1-2, ian.-febr. 1964, p. 44.
Basarab, Matei şi Semnătura autografă, în AO, V, nr. 24, mart.-apr. 1926, p.
116.
EFREMOV, Al., Portrete de donatori în pictura de icoane din Ţara
Românească, în BMI, nr.1, 1971.
Fragment din tâmpla Schitului Crasna, jud. Gorj, cu portretele donatorilor:
Voievodul Matei Basarab şi Mitropolitul Ştefan al Ungrovlahiei, în MO, 34, nr. 7-9, iul.-
sept. 1982.
IONESCU, D., Quelques miniatures trouvés dans une Evangile du XVIIe siècle,
în vol. Mélanges N. Iorga, Paris, 1933, p. 877-894.
IONESCU-NIŞCOV, Tr., SOVEJA, M., Acte de cancelarie domnească.
Ornamente şi miniaturi, Bucureşti, Editura Meridiane, 1974, nr. VII-XI.
KARADJA, C., Notiţă despre unele miniaturi înfăţişând pe Matei Basarab şi
pe Doamna Elena, în BCMI, anul XIX, fasc. 48, 1926.
Matei Basarab Voievod, doamna <<Ileana>> şi Mihai Cantacuzino fost mare
spătar, în MO, 24, nr. 7-8, iul.-aug. 1972.
METZULESCU, Stelian, Stema lui Matei Basarab în cărţile bisericeşti, în
BOR, an. LXXVII (1959), 3-4 (mart.-apr.), p. 322-342.
Studiu genealogic şi heraldic (Foto 16 buc.).
OMONT, H., Portraits de Mathieu Bassaraba, voïvode de Valachie, et de sa
femme, Hélène (1633-1654), în “Bulletin de la Société des antiquaires de France”, 1898.
Partea de jos a crucii lui Matei Basarab, de la biserica din Târgul Dealului
(1634?), în MO, 16, nr. 1-2, ian.-febr. 1964, p. 44.
Pietrele de mormânt ale lui Matei Basarab şi ale familiei sale, în vol. Din
cetăţile de scaun ale Ţării Româneşti, Bucureşti, 1974, p. 338-351.
Pîrăianu, Danciu, în AO, VII, nr. 36, mart.-apr. 1928, p. 118.
SACERDOŢEANU, Aurelian, METZULESCU, Stelian, Întâia piatră de
mormânt a lui Matei Basarab, în SCIA, II, nr. 3-4, 1955, p. 342-351.

MATEI BASARAB IN ROMANIAN HISTORIOGRAPHY.

BIBLIOGRAPHY

Abstract

This bibliography contains the significant historical writings concerning the life
and reign of the voivode Matei Basarab of Wallahia (1632-1654). The great achievement
of this prince’s government, in almost all aspects of political, social and religious life
have determined the Romanian historians to dedicate his numerous studies and writing.
Their efforts are comprised in the present bibliography, which is structured in three
chapters: Original sources (documents, chronicles, inscriptions and others ), Special
studies and Iconography.

258