Codul Penal Pe Înțelesul Copiilor

Codul penal pe înțelesul copiilor
Coordonatori:
Tudor Duca – avocat, Decan al Baroului Iași.
Mihai Dunea – lector universitar doctor, Prodecan al Facultății de Drept, Universitatea
„Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Maria Păduraru – jurist, președinte al Asociației pentru Dialog în Justiție.
Autori:
Roxana Tudorița Baban – avocat, Baroul Iași; mediator; creatoarea jocurilor juridice
„Themesis”.
Aurora Ciucă – profesor universitar doctor, Facultatea de Drept și Științe Adminis-
trative, Universitatea „Ștefan cel Mare” Suceava; profesor universitar doctor Hab.
Școala Doctorală a Facultății de Drept, Universitatea „Titu Maiorescu” București;
avocat, Baroul Iași; Formator INPPA Centrul Teritorial Iași; președinte al Asociației
„Vespasian V. Pella” Iași.
Luminița Chiriac – avocat, Baroul Iași.
Adrian-Vasile Ciutac – subinspector de poliție în cadrul Inspectoratului de Poliție
Județean Iași.
Mihai Dunea – lector universitar doctor, Prodecan al Facultății de Drept, Universitatea
„Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Andreea Fandache – notar public.
Cristina Luiza Gavrilescu – lector universitar doctor, Facultatea de Drept, Univer-
sitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași; avocat, Baroul Iași.
Gabriela Lupșan – profesor universitar doctor, Facultatea de Drept, Universitatea
„Danubius” din Galați; avocat, Baroul Iași.
Geta Lupu – avocat, Baroul Iași; arbitru, președinte al Tribunalului de Arbitraj
Judiciar de pe lângă Camera de Arbitraj și Mediere Iași.
Marius Mihai Manea – inspector principal de poliție, șef al Centrului Regional de
Prevenire, Evaluare și Consiliere Antidrog Iași din cadrul Agenției Naționale Antidrog.
Lucia Pascaru – avocat, Baroul Iași.
Ana Maria Rață – avocat, Baroul Iași.
Alexandrin Reznic – avocat, Baroul Iași.
Daniela Strungariu – avocat, Baroul Iași; arbitru judiciar, Tribunalul de Arbitraj
Judiciar de pe lângă Camera de Arbitraj și Mediere Iași.
Doina Stupariu – avocat, Baroul Iași; mediator; arbitru judiciar, Curtea de Arbitraj
Comercial de pe lângă Camera de Comerț și Industrie Iași; doctor în economie.
Maria Amalia Tudorache – avocat, Baroul Iași.
Lavinia Maria Văcărescu – avocat, Baroul Iași.
Direcția Generală Anticorupție din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.
Centrul Regional Iași din cadrul Agenției Naționale Împotriva Traficului de Persoane.
Coordonatori:
Tudor Duca
Mihai Dunea
Maria Păduraru
Roxana Tudorița Baban Marius Mihai Manea

Aurora Ciucă Lucia Pascaru
Luminița Chiriac Ana Maria Rață
Adrian-Vasile Ciutac Alexandrin Reznic
Mihai Dunea Daniela Strungariu
Andreea Fandache Doina Stupariu
Cristina Luiza Gavrilescu Maria Amalia Tudorache
Gabriela Lupșan Lavinia Maria Văcărescu
Geta Lupu Agenția Națională Împotriva
Direcția Generală Traficului de Persoane –
Anticorupție Centrul Regional Iași
2020
Respectați cartea și legea!
Atragem atenția asupra faptului că, în baza Legii nr. 8/1996 privind dreptul de autor și
drepturile conexe, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu
amendă reproducerea operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe fără autorizarea sau
consimţământul titularului drepturilor recunoscute de prezenta lege (art. 196). Prin reproducere
se înţelege realizarea, integrală sau parţială, a uneia ori a mai multor copii ale unei opere, direct sau
indirect, temporar ori permanent, prin orice mijloc şi sub orice formă (art. 14).
De asemenea, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu
amendă punerea la dispoziţia publicului, inclusiv prin internet ori prin alte reţele de calculatoare,
fără drept, a operelor sau a produselor purtătoare de drepturi conexe ori de drepturi sui-generis ale
fabricanţilor de baze de date sau a copiilor acestora, indiferent de suport, astfel încât publicul să le
poată accesa în orice loc sau în orice moment ales în mod individual (art. 194).
Copyright © 2020, Editura Solomon
Toate drepturile sunt rezervate Editurii Solomon.

Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii Solomon.
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Codul penal pe înţelesul copiilor / Tudor Duca, Mihai Dunea, Maria
Păduraru (coord.). - Bucureşti : Editura Solomon, 2020
ISBN 978-606-8892-77-1
I. Duca, Tudor (coord.)
II. Dunea, Mihai (coord.)
III. Păduraru, Maria (coord.)
343
Desene profesii juridice: Themesis

Ilustrații: Daria Arhire
Editura Solomon
Tel.: 0725.356.750
E-mail:
office@editurasolomon.ro
redactie@editurasolomon.ro
Websites:
www.editurasolomon.ro
www.e-drept.ro
www.taxnews.ro
Dragul meu Prieten,
Îți dăruiesc această carte cu dragoste

și inspirație. Așa cum poate vei descoperi
printre filele ei, unele informații te vor
surprinde plăcut, altele neplăcut, dar
de un lucru sunt absolut sigură: tot ce
vei găsi în acest Cod penal îți va folosi
enorm.
Îți dedic „Codul penal pe înțelesul
copiilor”, deoarece îmi doresc ca tu să înveți
din toate experiențele mele! Doar așa vei
avea o copilărie frumoasă, un destin fericit,
liber, sănătos!
Într-o zi, vei realiza că nimic nu este
mai important în această lume decât să
cunoști și să respecți legea.
Atunci când faci pauze de la lectură, te invit să colorezi. Am
conceput desene unice, special pentru tine! Colorează-ți cât mai
mult viața! Folosește nuanțe vii, evită griul!
Cer iertare oamenilor mari că m-am adresat doar copiilor.
Am avut un motiv serios: oamenii mari pot pricepe totul, mai
ales cărțile pentru cei mici, pentru că și ei au fost copii cândva.
Cu drag,
Lia
Codul penal
pe înțelesul copiilor
Gânduri de început IX
Cuprins
Gânduri de început .................................................................................. IX
Partea generală ............................................................... 1
Legea penală și limitele ei de aplicare ..................................................3

Infracțiunea.......................................................................................... 12
Pedepsele .............................................................................................. 25
Măsurile de siguranță ......................................................................... 32
Minoritatea .......................................................................................... 39
Cauzele care înlătură răspunderea penală ...................................... 54
Partea specială ............................................................... 69
Infracțiuni contra persoanei (I) ........................................................ 71

Din povestirile Liei ......................................................................... 91
Traficul de persoane și tipuri de exploatare..................................... 95
Infracțiuni contra persoanei (II) ..................................................... 114
Din povestirile Liei ....................................................................... 126
Infracțiuni contra patrimoniului .................................................... 130
VII
Infracțiuni privind autoritatea și frontiera de stat ....................... 139

Infracțiuni de fals .............................................................................. 148
Infracțiuni care aduc atingere unor relații
privind conviețuirea socială ....................................................... 166
Infracțiuni electorale ........................................................................ 180
Infracțiuni de genocid, contra umanității și de război................. 190
Faptele de corupție ............................................................................ 199
Prevenirea consumului și a traficului ilicit de droguri................. 208
Codul profesiilor juridice ...................................................................... 227

Rebusuri ................................................................................................... 239
VIII
Gânduri
Gâ
â nduri de înc
început
c eput
Gânduri de început
Deși cea mai mare parte a copiilor

și adolescenților știu că începând cu
vârsta de 18 ani devin majori, adică
cetățeni cu drepturi și obligații depline,
totuși foarte puțini cunosc că și în
perioada minoratului sunt titulari de
drepturi și obligații juridice.
De exemplu, minorul cu vârsta de
peste 10 ani trebuie audiat în mod
obligatoriu de către judecător atunci
când se iau măsuri cu privire la rapor-
turile sale cu părinții.
Începând cu vârsta de 14 ani, ado-
lescenții primesc carte de identitate
și pot fi amendați contravențional de
către un polițist în situația săvârșirii
vreunei contravenții. De asemenea, tot începând cu vârsta de 14 ani,
minorul răspunde penal, ceea ce înseamnă că poate fi sancționat
pentru încălcarea dispozițiilor cuprinse în Codul penal al României.
Lucrarea de față, „Codul penal pe înțelesul copiilor”, a fost redactată
de teoreticieni și practicieni ai dreptului din Iași (cadre didactice,
avocați, notari, polițiști) și constituie un îndrumar pe înțelesul
minorilor cu privire la noțiunile de bază din domeniul dreptului penal,
cu scopul transmiterii către aceștia a unor informații practice privind
maniera în care trebuie să se comporte în anumite situații concrete.
„Ce avem voie să facem? Ce nu avem voie sa facem? Ce riscăm dacă
nu respectăm legea?” Acestea sunt întrebările la care se dorește a se
oferi răspunsuri.
Tudor Duca IX
Tudor Duca
Nimeni nu urmărește să predea lecții de drept elevilor; cei ce au

înclinație spre o profesie juridică (avocat, judecător, polițist etc.)
vor urma mai târziu cursurile unei facultăți de drept și vor dobândi
cunoștințe de specialitate. În schimb, întrucât nimeni nu poate invoca
drept scuză necunoașterea legii, apare nevoia unei informări generale,
pe înțelesul tuturor, cu privire la comportamentele permise și la cele
interzise.
O parte dintre aceste cunoștințe se dobândesc în școli, la orele de
educație civică sau de educație socială, însă cele mai multe informații
concrete privind modul de a acționa sau de a reacționa în anumite
situații date se studiază la orele de educație juridică.
În fine, este de notat că lucrarea are și un scop pe termen lung, și
anume acela al educării tinerilor în spiritul supremației legii, condiție
obligatorie a funcționării democrației și statului de drept.
Tudor Duca,
Decanul Baroului Iași
Iași,
25 noiembrie 2020
X Tudor Duca
Educația juridică pentru minori,

proiectele de educație juridică desfășu-
rate în ultima perioadă în școli (indife-
rent de mediu – urban sau rural – și de
grad – școli primare, gimnazii, licee/
colegii) reprezintă una dintre cele
mai bine-venite inițiative moderne
în domeniul educației publice, într-un
context general caracterizat de mul-
tiple transformări, uneori profunde
(precum trecerea pe scară tot mai largă
la învățământul online sau, cel puțin,
de tip mixt) și de numeroase hotărâri,
adeseori controversate, luate de
factorii decidenți aflați la conducerea
(temporară) a sistemului de educație
din țara noastră. În mod bine-venit
(am putea spune aproape surprinzător pentru perioada pe care o
traversăm, caracterizată mai degrabă de o viziune colectivă pesimistă
asupra evoluției generale a fenomenului educației publice), inițiative
lăudabile de desfășurare a unor proiecte de educație juridică în mediul
școlar au apărut și au coagulat, în ultimii ani, în regiuni geografice
distincte ale țării, eforturile a numeroși profesori de drept, practicieni
din domenii juridice (propriu-zise sau conexe) distincte, formatori de
opinie și reprezentanți ai societății civile.
În acest context, în care domeniul juridic, materia dreptului, ne
înconjoară zilnic, de la vârste tot mai fragede – în medii tot mai variate
și mai puțin evidente, aparent, a avea legătură cu o sferă de interes care
este încă percepută (adeseori, în mod greșit) ca fiind cuprinsă într-un
cadru extrem de formal de manifestare, în care există avertismente
Mihai Dunea XI
Mihai Dunea
suficiente pentru a ne conștientiza despre intrarea pe tărâmul de

manifestare a juridicului – introducerea, cât mai timpurie, chiar și
în linii generale, a unor noțiuni de drept nu poate fi decât un demers
extrem de bine-venit. Educația juridică în mediul preuniversitar tinde
a deveni o abilitate generală ce ar trebui stăpânită de oricine, parte a
unui bagaj indispensabil de noțiuni și informații generale, de cultură
civică, a căror lipsă poate prejudicia persoanele care nu stăpânesc încă
niște minime noțiuni juridice. Efortul de a înlătura această stare de
fapt este nobil și demn de susținere, iar inițiative precum cea de față,
de elaborare a unui Cod penal pe înțelesul copiilor, nu pot decât să fie
aplaudate, alături de dedicația tuturor celor implicați în dificila sarcină
de a traduce în realitate un asemenea proiect demn de apreciere.
Țin să mulțumesc, prin urmare, organizatorilor și editorilor
proiectului, pentru șansa de a mă implica într-un asemenea demers și
pentru scopul înalt pe care îl vizează prin efortul depus. Le urez succes
și pe viitor în proiecte similare și sper să am ocazia de a susține în
continuare inițiative lăudabile și utile de acest fel, care transmit tuturor,
mici și mari, preocupați sau nu de domeniul dreptului, un mesaj de
importanță crucială: trebuie să cunoaștem legea, trebuie să respectăm
legea, nu ne putem sustrage răspunderii juridice pe motiv că nu
avem cunoștințe în domeniul juridic! Dacă există dubii cu privire la
legalitatea comportamentului pe care vrem să îl adoptăm, trebuie să ne
oprim din a-l comite până ne lămurim, întrebând, după caz: părinții,
profesorii, specialiștii în domeniu.
Prin urmare, cu îndemnul „CUNOAȘTEȚI LEGEA – RESPECTAȚI
LEGEA!”, vă transmit salutul meu și vă încurajez pe toți să deveniți/
rămâneți cetățeni dedicați observării și respectării cadrului legal care
ne organizează tuturor interacțiunile, tocmai pentru a ne proteja pe
fiecare în parte în relația noastră cu ceilalți, fie ei indivizi particulari sau
reprezentanți ai autorităților statului! Invoc, în final, cuvintele celebrului
autor John Stuart Mill: „Legea tuturor e libertatea, care se sfârșește acolo
unde începe libertatea altuia”, respectiv: „Libertatea individului trebuie
limitată astfel încât el să nu devină o pacoste pentru ceilalți”. Acesta este
XII Mihai Dunea

rolul normelor juridice: a ne proteja, pe fiecare în parte, pe toți la un

loc, a crea un cadru de progres pentru orice alt domeniu de activitate:
social, politic, economic, cultural, agricol, industrial, medical etc.
Faptul că noi, ca specie, avem aptitudinea de a crea în avans reguli de
conduită, cărora să ne supunem apoi comportamentele, pe viitor, este
unul dintre cele mai specifice semne distinctive în raport cu celelalte
forme de viață cunoscute, este ceva esențial, ce ne face OAMENI.
Prin urmare, este ceva ce nu putem ignora, ce nu putem trece ușor cu
vederea, ceva ce ar trebui să explorăm, despre care să ne interesăm, să
cunoaștem și, mai ales, să respectăm!
Lect. univ. dr. Mihai Dunea,

Prodecan al Facultății de Drept,
Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași
Iași,
25 noiembrie 2020
Mihai Dunea XIII

Partea generală
Legea penală și limitele ei de aplicare
Infracțiunea
Pedepsele
Măsurile de siguranță
Minoritatea
Cauzele care înlătură răspunderea penală
Partea
P artea genera
generală
a lă
Legea penală și limitele ei de aplicare
Odată am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu cineva despre legea

penală. Mi s-a părut foarte interesantă discuția. Atunci am aflat, pentru
prima dată, că legea penală este un act emis de Parlament, în care sunt
arătate faptele greșite, pe care avem obligația de a nu le face niciodată.
Avocații, judecătorii, procurorii le spun infrac-
țiuni, fapte prevăzute de legea penală, fapte penale.
Mai țineți minte poveștile copilăriei, cu Făt-
Frumos și Zmeul? Și în viață întâlnim astfel
de personaje, adică oameni buni și oameni răi.
Oamenii răi sunt cei care pot face lucruri foarte
grave: pot fura, pot lovi, pot ucide, pot minți.
Pentru faptele lor însă, aceștia sunt pedepsiți. Adevărul este că așa
este corect. Orice faptă produce consecințe, bune sau rele – în funcție
de felul faptei.
De exemplu, și copiii sunt
sancționați uneori pentru că nu
își fac temele la timp.
Toate aceste fapte rele, infrac-
țiuni, sunt explicate într-o carte
mare, numită Codul penal.
Să vă povestesc o întâmplare
din care am învățat multe
lucruri importante.
Într-o zi, când mă jucam
în parc, am văzut-o pe vecina
noastră care se plimba. Deodată,
Aurora Ciucă 3
Aurora Ciucă Partea generală
un om i-a smuls poșeta de pe umăr și a fugit. Vecina mea a rămas

înmărmurită, chiar nu știa ce trebuie să facă.
Mama i-a spus că fapta aceasta se numește furt și că omul trebuie
pedepsit, deoarece este vinovat. Așa spune legea, faptele rele sunt sanc-
ționate.
Care ar fi pedeapsa pentru acel om? În general, judecătorul este cel
care decide acest lucru, în funcție de ceea ce scrie în Codul penal.
Pedeapsa pentru om ar putea fi o amendă, adică plata unei sume de
bani sau închisoarea, o situație foarte gravă, în care omul vinovat stă
mult timp departe de familia sa, într-un loc care se numește penitenciar.
Penitenciarul este un fel de „casă” comună pentru toți cei care au
făcut fapte rele.
Omul care a furat poșeta vecinei este
autor al faptei penale. Auzisem că un
prieten l-a încurajat să facă acest lucru.
Acel prieten este instigator. Un alt amic
l-a ajutat puțin, ținând-o de vorbă pe
vecină, pentru ca ea să nu mai fie atentă
la ce se întâmplă. În acest caz, avem un
autor și un complice. Vecina mea este
victima acestei infracțiuni.
Altă dată, am observat un domn
care s-a supărat când cineva i-a adresat
cuvinte urâte, amenințând că o să-l
cheme în judecată pe cel care l-a enervat. Am aflat însă că acest lucru
nu se poate face, deoarece fapta aceea nu mai există în Cod.
Ciudat, cum poate pleca așa, singură, o faptă din Cod…!?
Atunci când este aplicată, legea trebuie să fie în vigoare, adică vie.
Mai exact, nu poți aplica o pedeapsă unei persoane, dacă nu mai
există o lege care îți permite să faci asta, adică o lege de actualitate.
4 Aurora Ciucă
Partea generală
Mai târziu, am aflat o altă chestiune interesantă, și anume că ar

exista o lege veche și o lege nouă.
Din momentul în care un om comite o faptă rea și până când
judecătorul decide ce pedeapsă trebuie să-i aplice pentru fapta sa, se
pot întâmpla însă multe lucruri.
De exemplu, în una dintre aceste legi se
poate decide ca omul rău să primească o
pedeapsă și mai mare decât pedeapsa care era
trecută în lege, la data când fapta cea rea a fost
săvârșită. În acest caz, judecătorul are puterea
să aleagă care pedeapsă este mai ușoară, pentru
a i-o aplica omului rău.
Se pare că legea este bună, este corectă. În
acest caz, așa cum spune Codul penal, se aplică
legea mai favorabilă.
Mai există o situație care se poate întâmpla: judecătorul stabilește
pedeapsa și decide ca autorul faptei (omul rău) să stea la închisoare
un an.
După ce este închis, omul rău află că a apărut o lege nouă care prevede
o pedeapsă mai ușoară pentru fapta sa rea și că, dacă îndeplinește niște
condiții, o parte din pedeapsa lui poate fi redusă.
Cu privire la această situație, poate exista și varianta în care chiar
prin legea cea nouă se decide că infractorul nu mai trebuie să stea
închis, așa cum era stabilit prin legea veche, și că acesta poate plăti doar
o amendă sau chiar că a stat destul închis și poate pleca acasă.
Din aceste exemple, am realizat că este foarte important să cunoști
legile. Legea îți arată cum trebuie să te comporți în societate, în așa
fel încât să te înțelegi bine cu toată lumea, să nu faci rău, să ai o viață
liniștită. Am văzut că legea îi pedepsește pe cei care fac rău, dar am
mai observat că aceeași lege îi apără pe cei care suferă în urma unei
fapte rele.
Aurora Ciucă 5
Dacă suntem victimele altor oameni, legile penale ne arată ce

drepturi avem, cum ne putem proteja, dar și ce obligații au oamenii răi
față de noi, față de societate, față de ei înșiși.
Știți ce înseamnă teritoriul României?
Închideți ochii și gândiți-vă la harta țării. Seamănă cu un peștișor
auriu, cu capul spre Vest și codița spre Est – acolo unde este Delta
Dunării și apele fluviului se varsă în mare. Linia de contur a acestui
desen se numește frontieră și ne arată care este spațiul în care noi
locuim, separat de țările vecine.
Teritoriul este suprafața de
pământ a țării, țărmul Mării
Negre până în larg (la 12 mile
marine), apele, solul, subsolul și
spațiul aerian.
Imaginați-vă că norii de
deasupra țării capătă conturul
României. Pe deasupra norilor
trec avioane.
Ce credeți, se pot întâmpla fapte rele deasupra norilor? De curând
am aflat și eu că pot avea loc fapte rele în aeronavele care zboară pe
cer, iar dacă aceste fapte interzise se întâmplă într-un avion românesc,
fapta se va judeca după legea română.
Există mai multe legi: legea română, legea franceză, germană etc.,
după țara care le-a adoptat. La fel se întâmplă și cu o faptă rea, care
are loc pe un vapor cu steag sau pavilion românesc; se va judeca după
legea noastră română, deși ambarcațiunea se află în portul Hamburg,
din Germania, de exemplu.
Odată, eram în excursie cu colegii mei și cu doamna profesoară în
orașul Lyon, în Franța. Tocmai văzusem la televizor o știre despre un
român care făcuse ceva grav. N-am înțeles prea bine cum se întâmplase,
dar doamna profesoară ne-a tradus că acesta răpise un copil.
6 Aurora Ciucă
Partea generală
Încercând să înțeleg cât mai bine, am cerut mai multe informații,

deoarece era ceva nou pentru mine. Am aflat apoi că răpitorul român
va putea fi judecat în Franța, acolo unde a comis fapta, după legea
penală franceză, în baza principiului teritorialității.
La cererea statului român, omul rău poate fi extrădat în România,

unde va fi judecat și condamnat potrivit legii române, pentru că,
deși a comis fapta în străinătate, fiind cetățean român, avea obligația
să respecte legea română oriunde s-ar fi aflat; așa spune principiul
personalității legii penale.
Dacă copilul răpit ar fi murit, autorul faptei ar fi fost judecat tot
după legea română, pentru că pedeapsa pentru o faptă atât de gravă
este imensă, mai mare de 10 ani de închisoare, iar aceste fapte foarte
grave se judecă în țara de unde este autorul faptei.
E destul de complicat, dar asta înseamnă că aplicarea legii penale,
pentru fapte comise în străinătate, este guvernată de principiul
personalității.
M-am gândit mult timp la întâmplarea asta. Și m-am întrebat: dacă
copilul răpit în Franța ar fi fost român? Dacă eram chiar eu atacată de
un om rău, de naționalitate franceză?
Și în acest caz, tot legea română s-ar fi aplicat, pentru că victima era
o persoană din țara noastră.
Aurora Ciucă 7
Apatridul este un om care nu are cetățenia unei țări; fie că nu a avut

niciodată o cetățenie, fie că a avut, dar i-a fost retrasă de către un stat,
fie a renunțat la ea. În acest caz, legea se aplică după principiul realității
legii penale.
Legea penală este însă universală, adică se poate aplica și altor fapte
interzise care nu respectă regulile de mai sus.
O altă știre pe care am aflat-o din ziar este aceea a unui domn din
Belgia care locuia în Iași. Acesta a plecat în vacanță în Grecia și acolo a
cumpărat droguri pe care le-a adus în țara noastră.
Deși era cetățean străin, a fost judecat după legea română, deoarece
traficul de droguri este interzis printr-un tratat internațional pe care
țara noastră este obligată să-l respecte.
Tratatul internațional este un acord încheiat între două sau mai
multe state, prin care acestea promit să respecte tot felul de reguli de
comportament, de politețe.
Ca regulă, Codul nostru penal prevede că legea penală română se
bucură de universalitate, este generală. Dacă tratatele internaționale
stabilesc altfel însă, se poate întâmpla ca legea penală română să nu
mai fie aplicabilă, deoarece acordurile internaționale au prioritate.
Am văzut la televizor că un
diplomat englez a lovit cu mașina
o persoană de naționalitate
română, care a murit în drum
spre spital.
Diplomatul este persoana
care reprezintă un stat pe teri-
toriul altui stat. Adică este
persoana care deține o recoman-
dare din partea țării sale pentru
a o reprezenta pe aceasta într-un
alt stat. Se mai numește și
8 Aurora Ciucă
Partea generală
ambasador, de la cuvântul
„ambasadă”, care reprezintă
sediul, casa statului străin
într-o altă țară.
Diplomatul din cazul
nostru, deși se afla în
România, nu se va supune
legii penale române, deoarece
este o persoană importantă și
se bucură de imunitate în țara
sa. Sunt puține persoanele
protejate de țara lor atunci
când greșesc.
Imunitatea cuprinde toate
drepturile și privilegiile pe
care le au diplomații în țările
în care lucrează. Această imunitate a fost creată pentru ca diplomații
să-și poată îndeplini fără griji misiunea muncii lor.
Este un fel de politețe între țări: dacă diplomații comit fapte interzise
de legea penală în țara gazdă, aceasta este foarte politicoasă și lasă țării
mamă (țara din care este diplomatul) responsabilitatea aplicării legii
asupra omului rău.
Mai există și alte situații complicate.
De exemplu, atunci când faptele rele se comit într-o anumită țară,
dar apoi autorul acestor fapte fuge într-o altă țară, de frica pedepsei.
Tot la știri am auzit așa ceva: un om foarte rău, din statul american
Virginia, a omorât doi bătrâni și apoi s-a ascuns în Anglia, adică în
alt continent, tocmai în Europa. După ce a fost găsit, statul american
a cerut statului englez să îl extrădeze, pentru a fi judecat și condamnat
după legea penală de acasă, adică cea americană.
Aurora Ciucă 9
Extrădarea este o formă de asistență juridică internațională, prin

care un stat predă, în anumite condiții stabilite prin declarații sau
tratate internaționale, oamenii răi (infractorii) care s-au refugiat pe
teritoriul său și care sunt urmăriți sau condamnați (adică au fost deja
judecați și pedepsiți) pentru săvârșirea unor infracțiuni pe teritoriul
statului străin care îi solicită, cu scopul de a-i judeca sau de a-i obliga
să-și execute pedepsele sau măsurile dispuse de autorități.
Pentru ca un stat să extrădeze o persoană, trebuie să fie îndeplinite
o mulțime de condiții.
Cea mai importantă condiție este ca fapta cea rea, pentru care se
cere extrădarea, să fie înscrisă în legile ambelor state.
Știați că omorul este o faptă deosebit de gravă, care se găsește în

legile tuturor statelor lumii?
Autorul faptei poate fi extrădat în alt stat numai pentru fapta care
este indicată în cererea de extrădare și numai dacă fapta există în Codul
penal al țării respective.
10 Aurora Ciucă
Partea generală
De exemplu, e posibil ca infractorul să fi comis mai multe fapte

interzise, în diferite state. În această situație, fiecare stat poate cere ca
autorul să fie pedepsit numai pentru ceea ce are legătură cu teritoriul
sau cu cetățenii săi, pentru ca autorul să nu fie judecat de două ori
pentru aceeași faptă. Este un principiu fundamental.
Ca o excepție de la această regulă, în general, nu pot fi extrădați
cetățenii unui stat. În concluzie, în principiu, România nu-și poate
extrăda cetățenii, decât în anumite condiții foarte limitate/restrictive.
România nu poate extrăda nici oamenii protejați prin azil politic –
refugiații care caută protecție în altă țară, deoarece se află în primejdie
în statul lor.
Dacă însă statul care cere extrădarea are prevăzut în Codul său penal
pedeapsa cu moartea pentru fapta autorului, atunci statul pe teritoriul
căruia acesta s-a ascuns poate refuza cererea de extrădare.
Pedeapsa cu moartea (pedeapsa capitală) a fost înlocuită în

multe state ale lumii cu pedeapsa detențiunii pe viață, o pedeapsă
privativă de libertate pe viață.
În exemplul de mai sus, autorul era

din Virginia, stat în care încă mai există
pedeapsa cu moartea pentru fapta de
omor. În acest caz, Anglia a refuzat cererea
de extrădare din motive umanitare, pentru
că în lume există garanții ale drepturilor
omului care protejează viața.
În plus, scopul pedepsirii unui om nu
este acela de a-l ucide. Scopul aplicării
unei pedepse este acela de a-i arăta
autorului faptei rele unde a greșit și cum
poate deveni un om mai bun.
Aurora Ciucă 11
Codul
C odull pena
penal
a l pe în
înțelesul
n țelesu
u l copii
copiilor
i l or
Infracțiunea
Să vă spun sincer, dintotdeauna am manifestat față de reguli o

atitudine corectă și de apreciere, pentru că societatea în care trăim astăzi,
acest grup mare de oameni cu interese, nevoi diferite, funcționează
doar pentru că la bază are reguli foarte bine conturate.
Da, trăim într-o lume populată de foarte mulți oameni, iar nivelul
nostru general de educație, de trai este hotărât de fiecare individ în parte,
prin modul în care fiecare dintre noi respectă regulile de conviețuire.
Avem și „un șef ” care supraveghează modul în care ne respectăm
obligațiile, este vorba despre Autoritatea Statului, manifestată prin
organele sale, Poliția și Parchetul.
Această autoritate reprezintă puterea statului.
Și în viața de zi cu zi folosim acest cuvânt, ca atunci când spunem
„Autoritatea Doamnei Profesoare”, „Autoritatea Părinților”.
Atât oamenii mari, cât și copiii trebuie să se supună regulilor.
12 Ana Maria Rață

Ana Maria Rață
Partea generală
De exemplu, copiii au obligația să-și facă

curat în cameră, să nu mintă, să nu fure, să
nu strice lucrurile altora etc.
Uneori, atunci când aceste reguli nu sunt
respectate, pot apărea urmări nedorite.
E ca atunci când lipsim de la școală; înre-
gistrăm absențe și riscăm să fim exmatriculați.
De ce este nevoie să fim exmatriculați? Nu
e suficient că am primit absențe? Se pare că
nu; orice acțiune, faptă a unui om produce rezultate, iar orice rezultat
primește un feedback.
Eu am observat că dacă rezultatul este bun, atunci și feedback-ul
este bun; dacă rezultatul este rău, atunci feedback-ul este și el sever.
Acest feedback sever se mai numește și pedeapsă.
Pedeapsa își propune să ne responsabilizeze, să ne ajute să înțelegem
faptul că ceea ce am făcut nu este bine, să prevină alte comportamente
negative.
Știți ce se întâmplă atunci când oamenii nu respectă regulile obliga-
torii? Aceste încălcări pot atrage sancțiuni.
De exemplu, un șofer care conduce cu viteză nu încetinește în
apropierea unei treceri de pietoni și lovește un om care traversează
strada regulamentar. În acest caz, șoferul va fi pedepsit în raport cu
gravitatea faptei sale, ținându-se cont cât de mult a afectat el viața și
sănătatea victimei.
Legea spune că fapta comisă de șofer este o infracțiune.
Omul legii spune că infracțiunea este fapta periculoasă, care a fost
săvârșită cu vinovăție și fără justificare, imputabilă doar persoanei care
a săvârșit-o (poate fi învinuită de săvârșirea ei doar persoana respectivă,
nimeni altcineva).
Ana Maria Rață 13

Tot legea spune că o persoană care

săvârșește infracțiuni (adică astfel de fapte
interzise de lege) este pedepsită. Aceste fapte
interzise sunt împărțite pe mai multe categorii, în funcție de valorile pe
care legea le protejează: viața, bunurile, integritatea corporală și altele.
Există infracțiuni contra vieții, infracțiuni contra integrității
corporale sau sănătății, infracțiuni de furt, infracțiuni de corupție și
serviciu, infracțiuni de fals și multe altele.
De exemplu, termenul de „integritate corporală” presupune că
o persoană are un corp integru, neafectat de nicio lovitură. Această
integritate corporală este ocrotită de lege (deoarece reprezintă o valoare
a omului), adeseori alături de sănătatea persoanei respective.
Există și situații când vă puteți lovi pe voi înșivă; în acest caz, legea
spune că ați atentat singuri la integritatea voastră corporală.
Omul legii atenționează că nimeni nu are voie să vă lovească, iar

dacă se întâmplă acest lucru și voi suferiți, autorul faptei respective
trebuie pedepsit.
În lege sunt specificate și alte situații atipice: cazul când cineva vă

face să suferiți puțin, dar aceste fapte nu sunt interzise, în consecință
nici autorul nu este pedepsit.
De exemplu, atunci când vi se face o injecție; deși vă doare puțin,
asistentul medical nu are intenția de a vă face rău, ci își îndeplinește
atribuțiile de serviciu pentru care este plătit.
14 Ana Maria Rață

Partea generală
Persoana care săvârșește fapte interzise, acele fapte prevăzute de

legea penală, se numește „autor”. Autorul unei fapte prevăzute de
legea penală este sancționat în funcție de vârsta sa.
Dacă autorul are vârsta cuprinsă între 14-18 ani, atunci el poate fi
sancționat penal prin măsuri educative.
Dacă autorul are peste 18 ani (este major), atunci el poate fi pedepsit
cu închisoare, cu amendă sau cu detențiune pe viață.
Cuvântul „vinovăție” este unul uzual, îl folosim mereu în limbajul

nostru.
Atunci când fapta penală este comisă de o persoană majoră, care și-a
propus cu bună știință să acționeze în acest fel negativ, legea spune că
autorul a comis fapta cu intenție, intenția fiind o formă de vinovăție. Pe
lângă aceasta, mai există alte două forme de vinovăție: culpa și intenția
depășită, căreia i se mai zice și praeterintenție. Complicat cuvânt…
De exemplu, legea spune că un autor major (peste 18 ani) acționează
cu intenție atunci când fură poșeta unei doamne care traversa strada;
în acest caz, intenția reprezintă atitudinea psihică a autorului care
prevede că va fura, urmărește să fure sau cel puțin acceptă rezultatul
faptei sale, adică acceptă că ar putea să facă un rău victimei.
Există și situații în care o persoană comite o faptă de natură penală
fără să-și dea seama că ar putea provoca altcuiva un rău, deși trebuia
Ana Maria Rață 15

și putea să prevadă asta; sau și-a dat seama că ar putea provoca un rău,
dar a crezut că acest rezultat al faptei nu se va produce, datorită unor
măsuri (insuficiente) de precauție pe care le-a luat. În această situație,
legea spune că fapta este săvârșită din culpă, adică din greșeală/
neglijență/nedibăcie.
De exemplu, Olaf, vrând să ia un penar de pe
bancă, îl lovește cu cotul pe Silviu, din greșeală.
Cele mai complexe situații sunt însă cele care fac ca o persoană să
fie vinovată de comiterea unei fapte interzise prin intenție depășită
(praeterintenție). Se presupune că este vinovat cu intenție depășită
Olaf, care a acționat cu intenția de a-i smulge din mână cartea colegului
său, Lecter, iar acesta, ferindu-se de Olaf, a căzut și s-a lovit cu capul de
masă, ajungând în stare gravă la spital.
În acest caz deosebit, Omul legii spune că Olaf a acționat cu praeterin-
tenție: a avut intenția de a-i smulge cartea lui Lecter și fie a prevăzut, dar
nu a urmărit, nici acceptat că Lecter va ajunge la spital din această cauză
(socotind fără temei că această consecință nu va exista), fie nu a prevăzut
deloc acest rezultat, deși trebuia și putea să o facă.
Pentru a înțelege mai bine termenii juridici, Omul legii ne explică
faptul că Olaf acționează cu intenție depășită (praeterintenție),
deoarece rezultatul care s-a produs este mai grav decât cel pe care l-a
avut în vedere sau la care s-a gândit Olaf atunci când i-a smuls din
mână cartea lui Lecter.
Praeterintenția reprezintă „o combinație” între intenție și culpă.
Există și situații în care fapta de natură penală, deși prevăzută în

lege, nu este tratată ca o infracțiune, deci autorul faptei nu este pedepsit.
O situație de genul acesta (în care o faptă este menționată în lege ca
fiind infracțiune, dar ea nu este tratată în acest mod de către lege) este
16 Ana Maria Rață

Partea generală
cea în care un om se apără de un pericol

care îi pune viața sa sau pe a altora din
jur în pericol.
Să presupunem că tatăl vostru
surprinde în timpul nopții un străin că
intră în casă pentru a fura, fapt pentru
care îi aplică acestuia o lovitură pentru
a-l imobiliza. În acest caz, spunem că
tatăl vostru s-a aflat în legitimă apărare.
Atenție însă! Nu orice acțiune de genul acesta poate fi considerată
legitimă apărare. Pentru a fi considerată de către judecător legitimă
apărare, și nu infracțiune (așa cum prevede legea ca fiind fapta de
lovire), forța cu care tatăl a lovit nu trebuie să depășească forța cu care a
atacat hoțul. Adică lovitura tatălui să nu fie foarte gravă, în comparație
cu pericolul pe care îl crease hoțul.
Aceste situații sunt apreciate pentru fiecare caz în parte, doar
judecătorul putând decide cât de echilibrată a fost situația.
Autorul faptei interzise nu poate fi tras la răspundere (nu poate
fi pedepsit) nici în situația în care a săvârșit fapta când se afla într-o
stare de necesitate, adică în situația în care era necesar să se intervină,
deoarece exista un pericol care trebuia îndepărtat.
O persoană se află în starea de necesitate atunci când se apără
împotriva unei fapte care pune în pericol imediat (nu în viitor) viața,
integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun
important al său ori al altei persoane ori un interes general.
Organele judiciare pot încadra (pot decide) că fapta prevăzută de
legea penală este una comisă în stare de necesitate, numai dacă urmările
faptei respective nu sunt mai grave decât ceea ce s-ar fi putut întâmpla
în situația în care pericolul nu era înlăturat și totuși s-ar fi produs.
De exemplu, în cazul unui incendiu, vecinul vostru sparge ușa aparta-
mentului pentru a scoate afară copiii aflați în locuință și bunurile de
Ana Maria Rață 17
valoare. În acest caz, vecinul vostru a acționat într-o stare de necesitate,

deci nu a săvârșit o infracțiune; într-adevăr, el a spart ușa (adică a făcut
ceva nelegal), dar acest lucru era necesar pentru a salva copiii care și-ar
fi putut pierde viața în incendiu. Legea nu îl sancționează pe vecin, pe
motivul că fapta sa de a sparge ușa este mai puțin gravă decât rezultatul
care s-ar fi produs dacă el nu intervenea.
Dacă pompierii veniți la fața locului pentru
a stinge focul sparg ușa apartamentului,
aceștia nu comit o infracțiune, deoarece se
află în exercitarea activităților de serviciu, iar
acest lucru este legal. Același lucru se aplică
și asistentului de care vorbeam mai devreme,
cel care v-a făcut injecția. El nu a comis o
infracțiune, ci doar își îndeplinea munca.
O altă situație aparte (în care autorul nu
este pedepsit pentru faptele sale, deși ele
sunt prevăzute în lege ca fiind infracțiuni) este cea în care o persoană
este supusă unei presiuni prin amenințare cu un pericol grav, acesteia
fiindu-i astfel afectată libertatea proprie de voință. Deoarece această
persoană nu a acționat liber, ci sub impulsul unei amenințări, nu i se
poate reproșa că a săvârșit fapta, legea considerând că „nu este vina ei”.
Presiunea prin amenințare poate fi atât psihică, cât și fizică; autorul
nu va fi pedepsit dacă nu avea posibilitatea să acționeze altfel, această
acțiune fiind unica posibilitate de a înlătura pericolul în care se afla.
Autorul nu poate fi învinuit de săvârșirea unei infracțiuni (deși
fapta pe care o face este prevăzută de legea penală) nici în situația în
care, la momentul comiterii acestei fapte, el nu putea să-și dea seama
de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze – fie din
cauza unei boli psihice, fie din alte cauze.
Legea numește această situație „starea de iresponsabilitate”, o stare
care se poate datora unor cauze, precum somnul, somnambulismul,
stările hipnotice etc.
18 Ana Maria Rață
Partea generală
De exemplu, dacă rostim în timpul

somnului cuvinte amenințătoare la
adresa altei persoane, nu vom răspunde
pentru săvârșirea unei infracțiuni.
Pentru a se afla în starea de irespon-
sabilitate (deci pentru a nu răspunde
pentru săvârșirea unei infracțiuni),
aceste stări nu trebuie să fi fost provocate
într-adins de către autorul faptei, ci trebuie să decurgă din anumite
cauze exterioare lui.
O persoană nu răspunde penal
pentru faptele sale nici atunci
când se află în eroare.
De exemplu, atunci când noi
avem impresia că urcăm cu liftul
la etajul 7, acolo unde este situat
apartamentul nostru, dar, din
eroare, ajungem la etajul 9, pentru
că acolo ne-a dus liftul.
O persoană care încearcă să
săvârșească o infracțiune, dar încer-
carea ei a dat greș, nu răspunde
întotdeauna penal în fața legii. Dacă
o persoană a încercat să comită o
infracțiune, dar a fost întreruptă,
atunci a avut loc o tentativă de
comitere a unei infracțiuni.
De exemplu, cineva este surprins de către organele de poliție noaptea,
pe stradă, că încearcă să intre într-o mașină spărgând încuietoarea.
Ana Maria Rață 19

Tentativa este încercarea unei persoane de a-și pune în aplicare

planul pentru a săvârși o faptă periculoasă, încercare care a dat însă
greș sau a fost întreruptă.
În cazul persoanelor care au peste 18 ani, tentativa este sancționată

de către lege cu jumătate din pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta
care a fost întreruptă.
Tentativa se pedepsește doar dacă este mențio-
nată expres în Codul penal, în caz contrar nu.
Codul penal, cartea în care sunt adunate cele
mai multe infracțiuni, numește și alte situații în
care unei persoane nu i se poate reproșa faptul că
a comis o infracțiune.
Aceste excepții țin de starea personală a
persoanei, nu depind de cauze exterioare,
și se referă la fapta penală săvârșită de un
copil cu vârsta până în 14 ani.
În acest caz, se consideră că persoana
sub 14 ani care comite o faptă prevăzută
de legea penală nu este dezvoltată din
punct de vedere psihic și fizic, adică nu
este capabilă să înțeleagă semnificația
faptelor și a urmărilor sale.
După cum arată Codul, capacitatea minorului de a răspunde în fața
legii penale pentru actele sale se determină în funcție de vârsta sa.
Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal,

minorul cu vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani răspunde penal numai
dacă se dovedește că avea discernământ când a comis fapta, iar
minorul care a împlinit 16 ani răspunde penal potrivit legii.
20 Ana Maria Rață

Partea generală
Persoanele care participă la comiterea de fapte penale pot avea

calitatea de autori, coautori, instigatori sau complici.
Autorul este acea persoană care săvârșește direct fapta penală.
Coautorul este persoana care săvârșește
împreună cu autorul aceeași infracțiune.
Instigatorul este persoana care convinge
o altă persoană să facă o infracțiune.
Complicele este persoana care ajută în
orice mod la comiterea unei infracțiuni.
Toate aceste persoane (autorul, coautorul,
instigatorul, complicele) vor fi pedepsite
pentru săvârșirea faptei penale, însă judecă-
torul va aplica pedepse diferite pentru
fiecare în parte, în funcție de contribuția
fiecăruia la comiterea faptei și în funcție
de regulile privind pedepsele pentru această
categorie de persoane.
Victima este persoana care a suferit o
vătămare fizică, psihică, materială sau ale
cărei bunuri au fost distruse, ca urmare
a unor fapte periculoase comise de alte
persoane. Uneori, o persoană comite mai
multe infracțiuni la intervale de timp
diferite, în acest caz suntem în fața unui
concurs de infracțiuni.
Infracțiunile, faptele interzise de lege, sunt de mai multe feluri:
• simple: de exemplu, furtul făcut de o persoană din locuința
cuiva ori când victima nu este acasă;
• continue: de exemplu, în cazul abandonului de familie, adică
atunci când nu se achită mai multe luni la rând pensia de
întreținere, în cazul părinților divorțați;
Ana Maria Rață 21

• continuate: de exemplu, autorul intră de mai multe ori în casa

aceleiași persoane, la momente de timp diferite, și sustrage
diferite bunuri;
• complexe: de exemplu, o persoană smulge geanta altei
persoanei, iar pentru că aceasta ținea geanta strâns, o lovește.
În acest caz, deși pare că sunt comise două infracțiuni (de
lovire și de furt), în realitate există o singură infracțiune (de
tâlhărie: deoarece autorul infracțiunii ia geanta prin lovire);
• de obicei: atunci când fapta de natură penală se repetă,
precum în cazul unei persoane care hărțuiește pe altcineva;
• progresive: de exemplu, o femeie este lovită de un bărbat.
Din cauza loviturii, în timp, victima rămâne cu o dizabilitate
fizică, iar la scurt timp decedează. În acest caz, deși inițial
infracțiunea era de lovire, în timp s-a adăugat infracțiunea de
lovire și cea de loviri cauzatoare de moarte.
Alteori, o persoană care a fost condamnată definitiv de judecător

pentru săvârșirea unei infracțiuni este posibil să mai comită încă
o faptă penală. În această situație, Omul legii spune că
această persoană se află într-o stare de recidivă. Totuși,
atunci când se stabilește dacă persoana poate fi încadrată
în această stare, Omul legii ține cont și de alte condiții.
Pentru a se afla adevărul, persoana care a săvârșit fapta
interzisă de lege este cercetată de polițiști. Polițiștii strâng
probele, după care le trimit procurorului să le analizeze.
Polițiștii, ca organe de cercetare penală, sunt coordonați
în activitatea lor de către procuror; acesta, în funcție de
probele pe care le are la dosar, trimite sau nu trimite în
judecată pe autorul faptei penale (pe infractor).
În urma unui proces, infractorul unei fapte penale
poate fi găsit nevinovat sau vinovat de către judecător;
dacă este găsit vinovat, judecătorul îl condamnă pe infractor la o sanc-
țiune penală, precum pedeapsa cu închisoarea sau amenda.
22 Ana Maria Rață
Partea generală
Pentru a asigura infractorului toate drepturile pe care le are, prima

hotărâre de condamnare pe care o dă judecătorul poate fi analizată de
alți judecători într-o cale de atac, numită apel.
Abia după judecarea apelului sau după trecerea termenului de apel,
o hotărâre judecătorească rămâne definitivă. Acesta este momentul
în care se stabilește definitiv și cu exactitate dacă autorul este sau nu
vinovat de fapta săvârșită.
Să facem o recapitulare:
• Fapta penală reprezintă o denumire utilizată de Omul legii

pentru a desemna infracțiunea. De exemplu, furtul este o
faptă penală.
• Fapta prevăzută de legea penală este un alt termen utilizat de
Omul legii pentru a numi infracțiunea. În schimb, nu orice
faptă prevăzută de legea penală se consideră infracțiune, ci
numai acea faptă care își găsește corespondent în legea penală
(în Codul penal) și alte legi care reglementează infracțiuni.
• Infracțiunea este o faptă prevăzută de legea penală, pericu-
loasă, nejustificată, săvârșită cu vinovăție și imputabilă per-
soanei care a săvârșit-o. Infracțiune este orice faptă umană
Ana Maria Rață 23

căreia legea îi asociază о sancțiune penală. Cele mai multe

infracțiuni se regăsesc în Codul penal, astfel că atunci când
discutăm despre o faptă penală, prima dată vom căuta detalii
în Codul penal.
• Caracterul nejustificat al faptei este specific unei fapte
interzise care încalcă ordinea juridică prestabilită de Omul
legii. Asta înseamnă că, deși fapta comisă de o persoană este
descrisă de Codul penal ca fiind o infracțiune, ea poate să
nu constituie infracțiune în anumite situații specifice, adică
poate să fie permisă de lege în anumite condiții.
• Cauzele justificate reprezintă acele motive care justifică
o anumită conduită interzisă a autorului faptei. Vorbim de
cauze justificative atunci când o faptă interzisă poate să fie
permisă de legea penală în anumite condiții.
Așadar, deși o faptă este prevăzută de legea penală ca fiind interzisă,

ea nu reprezintă infracțiune dacă a fost comisă cu o anumită cauză
justificativă, precum legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea
unui drept sau a unei obligații, consimțământul persoanei vătămate.
Acestea sunt cauze justificative care înlătură
caracterul penal al faptei, adică înlătură posibili-
tatea aplicării unei pedepse.
24 Ana Maria Rață

Partea
P artea genera
generală
a lă
Pedepsele
Prietena mea mi-a povestit că, odată, pe

când se plimba împreună cu mama ei, a văzut
cum, dintr-o mașină de poliție, care avea sirena
pornită, au coborât trei domni polițiști ce au
intrat repede într-o casă.
Polițiștii au ieșit din casă cu un bărbat pe
care îl duceau cu forța spre mașină. Prietena
mea s-a apropiat de polițiști și i-a întrebat ce s-a
întâmplat. Unul dintre polițiști i-a spus că acel
bărbat a făcut ceva foarte, foarte rău și că va fi
dus la închisoare (în detenție), unde cred că va
sta toata viața lui.
Detențiunea pe viață nu înseamnă însă că acel
bărbat nu va mai ieși niciodată din această instituție
care îi limitează dreptul la libertate.
După ce va sta o perioadă mai lungă de timp în
închisoare, un judecător va avea posibilitatea să îl
trimită acasă, dar va fi atent și îl va supraveghea pe om
dacă este liniștit și nu săvârșește iar o faptă interzisă. Nu toți oamenii care
comit infracțiuni sunt puși în detențiune pe viață.
Ei pot sta aici doar o perioadă de timp, mai
mare sau mai mică, în funcție de cât de gravă este
fapta lor.
De exemplu, unii oameni care au peste 18 ani
pot ajunge la închisoare pentru câteva luni dacă
se bat, dacă fac gălăgie sau chiar dacă dau foc la
iarba din curtea lor, dar focul se extinde la alt
vecin și îi arde acestuia căsuța din copac.
Alexandrin Reznic 25
Alexandrin Reznic
Judecătorul se uită atent la ce infracțiune au făcut acei oameni și

îi trimite pe aceștia la închisoare pentru 15 zile sau maximum 30 de
ani. Judecătorul nu este obligat să trimită oamenii la închisoare; în
funcție de cât de gravă este fapta penală interzisă de lege, el ar putea da
și numai o amendă autorilor infracțiunii.
De exemplu, dacă cineva găsește un portofel cu
bani pe stradă și nu îl duce la poliție în 10 zile, atunci
el poate fi amendat de judecător pentru că nu a fost
corect și nu a respectat legea.
Amenda pe care o poate da judecătorul poate fi una
mică, de 300 lei, sau una foarte mare, de 200.000 lei.
Dacă autorul faptei penale nu plătește amenda pentru că nu vrea,
atunci judecătorul îl va trimite la închisoare.
Dacă autorul infracțiunii va spune că nu
are bani să plătească amenda, atunci jude-
cătorul îl va întreba dacă vrea să meargă
la muncă, ca să compenseze amenda, și îl
va trimite să ajute oamenii bătrâni, să facă curățenie în parc, să ajute
oamenii de la grădiniță, să ducă gunoiul și multe altele.
Ținând cont de întâmplarea prietenei mele, poate vă întrebați dacă
acel om rău, autorul faptei penale, nu va mai păți nimic altceva în afară
de a merge la închisoare.
Atunci când o persoană săvârșește o infracțiune, pe
lângă pedeapsa închisorii și amendă, judecătorul are
puterea de a-i interzice să mai facă și alte lucruri, pe care
ar fi avut dreptul să le facă, dacă nu comitea fapta penală.
De exemplu, dacă faceți o poznă și mama vă trimite în cameră, pe
lângă această sancțiune, vă mai poate interzice să vă uitați la desene
animate o săptămână întreagă.
Așa se întâmplă și în cazul judecătorului; el are puterea să interzică
autorului infracțiunii ca, pe lângă închisoare, să mai fie ales primar, să
26 Alexandrin Reznic
Partea generală
fie angajat ca polițist sau director de școală, să

nu poată merge la vot și altele. Legea numește
această putere a judecătorului „interzicerea
exercitării unor drepturi”.
Dacă autorul infracțiunii nu a avut grijă de
copiii lui, atunci judecătorul poate să îi interzică
ca pe o perioadă de timp să mai fie părinte,
adică îi poate lua acestuia drepturile pe care
părinții le au în general față de copiii lor.
Dacă nu a avut grijă de o persoană bolnavă,
atunci judecătorul îi poate interzice să mai
aibă voie să îngrijească oamenii bolnavi.
Atunci când autorul infracțiunii este prins,
judecătorul are obligația să verifice foarte bine
starea legală a acestuia.
De exemplu, dacă un șofer de camion accidentează un pieton,
deși nu avea permis de conducere, judecătorul va putea ca, pe lângă
închisoare, să îi interzică autorului să mai fie
șofer de camion o perioadă de 5 ani sau chiar
să mai conducă orice alt tip de autovehicul.
Dacă un paznic lovește o persoană în
timpul în care se află în timpul serviciului,
judecătorul îi va putea interzice acestui om
să mai fie paznic.
Dacă judecătorul consideră că este
nevoie, atunci el îl va putea obliga pe autorul
infracțiunii să nu mai poarte niciodată armă
(cum ar fi pistolul sau pușca), să nu dețină
arme acasă și chiar să nu le mai folosească.
Dacă judecătorul va observa că autorul infracțiunii este un pericol

și ar putea să fugă sau să se ducă unde nu are voie, atunci judecătorul îi
poate interzice acestuia să plece din țară.
Judecătorul îi poate interzice chiar să meargă la spectacole, la
concerte, la meciuri de fotbal pe stadion sau chiar să meargă în alte
orașe din țară.
De exemplu, dacă autorul faptei interzise locuiește în Iași, judecă-
torul îi poate interzice acestuia ca pe o anumită perioadă de timp să
meargă în București.
Dacă persoana care a comis
infracțiunea a cauzat suferințe
unei alte persoane prin fapta sa
rea, atunci judecătorul îi poate
interzice autorului să mai
vorbească cu victima, cu familia ei sau să se apropie de casa, locul de
muncă sau școala acesteia, pe motiv că o poate supăra din nou.
Dacă omul rău este militar, uneori, judecătorul poate decide ca
acesta să fie degradat militar. Asta înseamnă că acel om nu va mai avea
voie să poarte uniformă, să aibă grad militar și să fie soldat.
Când judecătorul consideră că ar fi bine ca și alți oameni să cunoască
ce infracțiuni a făcut omul cel rău, poate hotărî că autorul faptei rele să
fie obligat să publice în ziar ceea ce a făcut.
Judecătorul decide astfel pentru a preveni
alte fapte rele, pentru ca oamenii să vadă ce
pot păți dacă acționează precum acest autor.
De exemplu, dacă hoțul a furat mere din
copacul vecinului și judecătorul l-a trimis la
închisoare pentru 4 luni, se publică în ziar că
omul rău a fost condamnat la închisoare 4
luni, pentru că acum jumătate de an a furat
mere din copacul vecinului. În acest fel,
Partea generală
ceilalți vecini vor vedea ce scrie în ziar și nu vor mai sări gardul să fure
și ei mere.
Într-o zi, am auzit la televizor niște cuvinte noi: circumstanțe
atenuante și circumstanțe agravante. Voi știți ce sunt acestea?
Atunci când autorul infracțiunii ajunge în fața unui judecător,
înainte de a trage concluzii cu privire la vinovăția sau nevinovăția
omului, judecătorul trebuie sa verifice mai multe aspecte:
• dacă omul a fost provocat: de exemplu, dacă omul a lovit pe

cineva pentru că mai înainte altcineva l-a împins;
• dacă a plătit pentru ceea ce a stricat: de exemplu, dacă din
greșeală a dat foc la iarba uscată, iar gardul vecinului a luat
foc, atunci trebuie să îi dea acestuia banii pentru reparații;
• dacă era singur când a făcut ceva rău, dacă era cu mai alte
persoane ori cu un copil;
• dacă a băut alcool pentru a-și face curaj;
• dacă a mers la cineva acasă atunci când nu era nimeni, cu
scopul de a comite o infracțiune.
Toate aceste situații sunt numite de către

lege circumstanțe atenuante sau circumstanțe
agravante. Rolul circumstanțelor atenuante este de a
diminua pedeapsa autorului, rolul circumstanțelor
agravante este de a mări pedeapsa acestuia.
Pentru a aplica
pedeapsa corect, jude-
cătorul trebuie să veri-
fice foarte bine și să se
uite foarte atent dacă omul este autorul
faptei rele, cât de gravă este fapta sa, dacă
a recunoscut ceea ce a făcut, dacă este
în mod obișnuit un om rău și dacă a mai comis infracțiuni anterior

acestei fapte.
În cazul în care autorul dorește să se îndrepte, îi pare rău pentru ceea
ce a făcut și promite să nu mai facă vreodată, judecătorul îi va da o șansă
să redevină un om bun, îi va atrage atenția și îi va spune să fie mai atent
pe viitor. În limbaj juridic, această situație poartă numele de renunțare la
aplicarea pedepsei. Pentru a putea beneficia de o renunțare la aplicarea
pedepsei, infracțiunea comisă de omul rău nu trebuie să fie una foarte
gravă, fiind obligatoriu ca pedeapsa stabilită prin lege pentru aceasta să
fie de maximum 5 ani închisoare sau amendă.
Dacă judecătorul observă că omul a făcut o faptă mai rea, pentru
care pedeapsa din lege este mai mare, atunci îl va întreba pe om dacă
este de acord să muncească fără bani pentru oraș
(la școală, la primărie, la cămine de bătrâni, la
cimitir, la biserică) și îi va spune că nu îl trimite
la închisoare, dar timp de 2 ani îl va supraveghea
și îl va întreba tot timpul ce face, unde locuiește,
dacă are un loc de muncă stabil.
Dacă timp de 2 ani, autorul faptei interzise
respectă tot ceea ce îi spune judecătorul, atunci
acesta va fi iertat pentru fapta sa.
În limbaj juridic, această situație poartă
numele de amânarea aplicării pedepsei.
Dacă totuși a făcut ceva foarte, foarte rău, dar
judecătorului îi este milă de acel om (și speră
că dacă îi va da o nouă șansă, acesta se va
îndrepta), atunci îl va întreba dacă este de acord
să muncească fără bani pentru oraș (la școală,
la primărie, la cămine de bătrâni, la cimitir, la
biserică) și, pentru o perioadă de până la 4 ani, îl
va supraveghea și îl va întreba tot timpul ce face,
unde locuiește, dacă are un loc de muncă.
Partea generală
În plus, îl poate obliga să meargă la

școală, să ia tratament medical dacă este
bolnav sau să nu părăsească România pe o
perioadă de timp. Dacă în perioada aceasta
de cel mult 4 ani, el nu va respecta ce a zis
judecătorul ori va comite o altă infracțiune,
atunci judecătorul îl poate trimite direct la
închisoare.
Pentru ca toată lumea să uite de ceea ce a făcut autorul faptei penale,
după ce trece perioada aceasta de cel mult 4 ani, trebuie să mai treacă
încă 3 ani, timp în care persoana nu trebuie să mai săvârșească nicio
faptă interzisă de lege. După acest termen, fapta „se șterge”, adică
intervine reabilitarea.
Judecătorul trimite oamenii direct la închisoare doar atunci când au
fost foarte răi, când au făcut probleme și greutăți oamenilor, când sunt
răi de mult timp și atunci când nu au respectat ceea ce un alt judecător
le-a zis să nu mai facă.
Autorii faptelor rele ies din închisoare după o perioadă de timp în
care învață să respecte regulile, după ce merg la școala din închisoare,
învață o meserie (precum bucătar sau tâmplar), se comportă corect cu
celelalte persoane.
Doar în aceste cazuri speciale și
doar după ce au învățat că regulile
trebuie respectate, judecătorul le
va da drumul să meargă acasă, la
familiile lor.
Codul
C odull pena
penal
a l pe în
înțelesul
n țelesu
u l copii
copiilor
i l or
Măsurile de siguranță
Să vă spun ce am aflat într-o zi despre

sancțiuni, de la un prieten. Am uitat să
vă zic că m-am împrietenit cu un avocat,
care a venit în vizită la tata într-o seară.
Într-o discuție, avocatul îi enumera tatei
sancțiunile stabilite de Codul penal
pentru cei care greșesc: pedepse, măsuri
de siguranță și măsuri educative.
Despre pedepse știam și eu, tocmai v-am povestit.
Ceea ce mi-a atras atenția este termenul „măsuri de siguranță”.
Măsurile de siguranță sunt acele sancțiuni ce elimină starea de
pericol creată de o faptă; practic, aceste măsuri se iau de către judecător
pentru a preîntâmpina comiterea altor fapte, sunt un fel de „prevenția,
mama învățăturii!”.
Starea de pericol reprezintă starea de primejdie pe care o generează
o anumită persoană atunci când săvârșește o faptă interzisă de lege.
Starea de pericol poate fi generată și de anumite situații care se creează
în legătură cu persoana care comite o astfel de faptă.
De exemplu, spunem că meseriașul care vine să ne repare mașina
sau doctorul care ne operează ne poate genera o stare de pericol dacă
aceștia nu sunt bine pregătiți, noi putând risca să avem un accident cu
mașina ori probleme grave din cauza reparației/operației făcute greșit.
De asemenea, o persoană care are o boală mintală sau un toxicoman
(persoană care consumă droguri) ne poate pune într-o stare de pericol,
atunci când, căutând să-și achiziționeze drogul, nu își dă seama că ne
fură, ne tâlhărește.
Măsurile de siguranță se pot lua față de persoana care a comis o
faptă prevăzută de legea penală nejustificată, spune Codul penal.
32 Maria Amalia Tudorache
Maria Amalia Tudorache

Partea generală
Măsurile de siguranță nu se pot lua în situa-

țiile în care fapta este justificată.
Măsurile de siguranță se iau de către jude-
cător, față de persoana care a săvârșit fapta. Mai
înainte de toate, judecătorul analizează starea
de pericol care s-a creat prin comportamentul
omului rău, atunci când acesta a încălcat legea
penală.
Pentru ca starea de pericol a omului rău
să fie îndepărtată, judecătorul poate hotărî că trebuie să ia anumite
măsuri de siguranță.
De exemplu, boala unei persoane (schizofrenia, paranoia) nu
constituie o faptă penală; însă, în situația în care un bolnav lovește,
amenință un polițist, un primar, o altă persoană importantă, atunci
judecătorul poate considera că, pentru a
elimina starea de pericol, este nevoie să
fie luată măsura de siguranță a obligării la
tratament medical sau chiar cea a internării
medicale.
Măsura de siguranță se poate aplica și
singură, nu doar împreună cu pedeapsa; asta
înseamnă că nu este obligatoriu ca autorului
faptei să i se aplice
neapărat, pe lângă
măsura de siguranță, și o pedeapsă precum
amenda penală sau pedeapsa cu închisoarea.
Această măsură durează până când starea
de pericol dispare, fiind stabilită pe durată
nedeterminată; persoana poate fi internată
medical o lună, un an sau pe orice durată de
timp necesară pentru ca starea de sănătate să se
amelioreze sau boala să se vindece.
Maria Amalia Tudorache 33
Legea spune că măsura de siguranță este imprescriptibilă, dar se

poate revoca. Ce cuvânt greu de pronunțat…
Imprescriptibilitatea presupune că judecătorul poate cere autorului
să execute măsura de siguranță indiferent de cât timp a trecut de la
momentul la care acesta a săvârșit fapta.
Măsura de siguranță poate fi revocată (retrasă) doar atunci când
judecătorul consideră că starea de pericol nu mai există.
Aceste măsuri de siguranță sunt:
• obligarea la tratament medical;

• internarea medicală;
• interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii;
• confiscarea specială;
• confiscarea extinsă.
Măsurile sunt diferite unele

față de altele. Unele vizează starea
de sănătate (obligarea la tratament
medical și internarea medicală),
altele vizează banii, averea, bunurile
unei persoane (confiscarea specială,
confiscarea extinsă), iar altele
vizează limitarea dreptului de a
profesa prin interzicerea ocupării
unei funcții sau a exercitării unei
profesii, ca medic, pompier etc.
Obligarea la tratament medical este o măsură de siguranță luată
de către judecător atunci când consideră că autorul faptei prevăzute de
legea penală prezintă un pericol pentru societate, din cauza unei boli
sau din cauza consumului de alcool ori de alte substanțe psihoactive
(droguri).
Partea generală
Pentru a înlătura această stare de pericol și pentru a-i proteja pe cei

din jur, judecătorul îl poate obliga pe autor să urmeze un tratament
medical până când se însănătoșește sau până când starea lui de sănătate
se îmbunătățește.
De exemplu, dacă prietenii voștri fură o mașină și se află în stare
gravă de ebrietate (și nu mai au niciun control asupra lor), judecătorul
poate să considere că este foarte bine pentru ei să urmeze un tratament
medical. În acest caz, judecătorul consideră că, dacă prietenii voștri nu
vor mai consuma alcool în viitor, starea de pericol va fi înlăturată.
Prietenii voștri vor avea însă obligația de a se prezenta la control
și de a urma exact instrucțiunile date de medicul specialist. Dacă
în continuare nu își îndeplinesc obligația de a urma tratamentul,
judecătorul poate să le dea o măsură mai dură, adică internarea
medicală.
Internarea medicală este o
măsură de siguranță luată de către
judecător atunci când consideră că
autorul faptei prevăzute de legea
penală prezintă un pericol atât de
mare pentru societate încât trebuie
internat într-un spital.
Această măsură este mult mai dură decât obligarea la tratament
medical, deoarece autorul nu va mai putea să-și petreacă timpul după
bunul plac, ducându-se la spital doar la datele stabilite de judecător, ci
va fi obligat să stea în spital și să urmeze tratamentul până când se va
vindeca sau măcar până ce starea lui de sănătate se ameliorează.
Măsura aceasta se aplică nu doar atunci când autorul infracțiunii
este consumator cronic de alcool sau de droguri, ci și atunci când are
o boală contagioasă care pune în pericol sănătatea și chiar viața celor
din jur.
De exemplu, o persoană care are tuberculoză, TBC (boală foarte
contagioasă care afectează în general plămânii și care, netratată,
poate duce la deces) și nu respectă instrucțiunile judecătorului de a

face tratament medical, ieșind din casă, frecventând locuri publice,
neprezentându-se la ora stabilită pentru control; într-o astfel de
situație, persoana respectivă poate fi obligată la internare medicală.
Interzicerea ocupării unei funcții sau a exercitării unei profesii
este o altă măsură care se poate lua de către judecător atunci când autorul
faptei prevăzute de legea penală a acționat pe fondul incapacității, a
nepregătirii sau a altor cauze care îl fac inapt să ocupe o funcție, să
exercite o profesie sau să desfășoare o activitate.
De exemplu, este incapabil un medic
chirurg care face operații, cu toate că este
bolnav și nu are aceeași dexteritate a mâinilor,
sau un conducător auto al unui microbuz care
transportă persoane, cu toate că se află în stare
de ebrietate avansată.
Legea consideră nepregătită acea persoană
care nu are calificarea necesară pentru a
îndeplini un serviciu sau o atribuție.
De exemplu, meseriașul pe care l-ați chemat să
vă repare chiuveta de la bucătărie nu este instalator,
ci este electrician. El a făcut ce a făcut și a spart o
țeavă sub bloc, fapt care a dus la prăbușirea clădirii
și mai mulți oameni au fost răniți.
După ce trece un an de la luarea măsurii,
persoana căreia i s-a interzis să mai desfășoare
o anumită activitate poate să vină la judecător și
să ceară revocarea măsurii de siguranță, adică
să solicite să nu îi mai fie interzis dreptul de a conduce, de a fi medic etc.
Judecătorul analizează dacă mai există motivele care au condus
la luarea acestei măsuri, iar dacă ele au dispărut, dispune revocarea
măsurii, adică acceptă solicitarea persoanei de a i se anula interdicția.
În acest fel, persoana își redobândește calitatea avută anterior.
Partea generală
În situația în care judecătorul decide că încă mai există motivele care

au condus la luarea măsurii, respinge cererea de revocare a măsurii, iar
persoana va trebui să mai aștepte încă un an până să mai poată face o
altă cerere.
De exemplu, un șofer profesionist transporta persoane prin țară.
Judecătorul i-a interzis să mai facă asta, deoarece avea o boală la ochi
care îl împiedica să conducă în siguranță. El s-a operat, și-a recăpătat
vederea complet și, după un an, a mers la
judecător pentru a-i cere revocarea măsurii;
adică i-a cerut să îi fie
înlăturată interdicția de
a conduce. Judecătorul
a analizat noua situație a șoferului, trăgând
concluzia că acesta poate să șofeze în siguranță.
În acest caz, Omul legii spune că judecătorul a
dispus revocarea măsurii.
Confiscarea specială este o altă măsură de
siguranță, ce presupune că judecătorul ia anumite
bunuri (lucruri, obiecte) de la autorul infracțiunii
și le dă în grija autorităților.
Judecătorul are în vedere, în primul rând, obiectele produse,
confecționate prin intermediul faptei interzise, precum monede,
bancnote sau alimente falsificate, apoi se orientează către cele care au
fost folosite sau trebuiau să fie folosite la săvârșirea faptei penale (arme
de vânătoare pentru braconaj, mașini cu care s-a încercat introducerea
în țară a mărfii de contrabandă, unelte pentru spargerea încuietorilor
de la mașini, lacăte etc.), dacă acestea aparțin autorului faptei.
Obiectele pot să aparțină și unei alte persoane decât autorului, cu
condiția ca persoana respectivă să fi cunoscut că sunt folosite pentru
o infracțiune.

Și lucrurile care au fost folosite după săvârșirea faptei sunt pe lista

lucrurilor care pot fi confiscate, cu condiția ca acestea să fi fost utilizate
la scăparea autorului sau să fi fost păstrate pentru acesta.
Este foarte important să știți că bunurile care au fost folosite sau
urmau să fie folosite pentru săvârșirea unei fapte, prin intermediul
presei, nu pot fi confiscate.
Pentru a avea toate „armele” în lupta cu infracțiunile, în Codul
penal este introdusă și măsura confiscării extinse, ce presupune tot
o confiscare, cu diferența că aceasta cuprinde și alte lucruri, obiecte
decât cele care au legătură cu fapta comisă.
Judecătorul ia aceste măsuri de siguranță cu scopul de a elimina
starea de pericol impusă de autorul infracțiunii, astfel încât pe viitor să
nu se mai comită fapte penale.

Partea
P artea genera
generală
a lă
Minoritatea
Știu că v-am mai spus, dar insist să vă repet că și copiii (nu doar
adulții) pot intra în contact cu legea penală; adică și aceștia pot fi
implicați oricând într-o faptă care este prevăzută în Codul penal ca
fiind infracțiune în anumite condiții speciale.
Când se referă la copii, legea îi numește pe aceștia „minori”. Să
încercăm să folosim mai des acest termen, este juridic.
Minor este persoana care are vârsta cuprinsă între 0 și 18 ani
neîmpliniți; mai exact, este persoana care nu a împlinit încă vârsta
majoratului.
În cadrul unei fapte interzise de legea penală, un copil poate avea

mai multe calități: poate fi martor, victimă sau făptuitor.
Cel mai grav este ca un minor să fie făptuitor al unei fapte interzise.
În cazul în care minorul este cel care comite fapta interzisă de legea
penală, judecătorul va aplica sancțiunea ținând cont de vârsta pe care
o avea minorul la data la care comisese fapta prevăzută de legea penală.
Gabriela Lupșan / Doina Stupariu 39
Gabriela Lupșan / Doina Stupariu

Dacă are sub 14 ani atunci când comite fapta interzisă, minorul
nu poate fi tras la răspundere penală, deoarece legea noastră spune că
acesta este prea mic pentru a înțelege efectele acțiunilor sale.
De exemplu, Olaf, în vârstă de 10 ani, fură stiloul colegului său,
Lecter. Pentru această faptă, Olaf nu va răspunde pentru infracțiunea
de furt, așa cum ar răspunde un adult potrivit Codului penal. Însă Olaf
poate fi sancționat prin alte măsuri educative: restituirea stiloului lui
Lecter, plata prețului stiloului de către părinții săi, acordarea de scuze,
scăderea notei la purtare etc.
Dacă are vârsta cuprinsă între 14 și 16 ani atunci când comite fapta
interzisă, minorul răspunde penal numai dacă se dovedește faptul că el
a avut discernământ când a comis fapta.
Se consideră că un copil beneficiază de discernământ atunci când
are capacitatea de a înțelege consecințele faptelor sale.
Pentru a se dovedi că minorul are discernământ, acestuia i se va
face o expertiză medico-legală psihiatrică, adică o cercetare medicală
condusă de un expert în psihiatrie.
În cazul minorilor, expertiza medico-legală psihiatrică este

obligatorie.
Regula spune că minorul care are vârsta cuprinsă între 16 și

18 ani răspunde penal, fără a fi nevoie să se
i se dovedească discernământul, deoarece,
începând cu vârsta de 16 ani, minorul este
prezumat a fi responsabil.
Pare complicat, dar nu este deloc. Eu am
înțeles imediat etapele de vârstă.
Vă dau un exemplu: Olaf aruncă cu
un obiect ascuțit spre un alt coleg, pe care
îl rănește. Legea numește această faptă
„infracțiunea de lovire sau alte violențe”.
40 Gabriela Lupșan / Doina Stupariu
Partea generală
Cum răspunde penal minorul, în această situație?
• dacă are vârsta sub 14 ani, minorul nu răspunde penal pentru

fapta interzisă.
Cu toate că până la vârsta de 14 ani minorul nu răspunde penal,

totuși, față de acest copil, se pot lua măsuri speciale de protecție. Aceste
măsuri nu urmăresc însă să-l pedepsească, ci să-l ajute să înțeleagă ce
este bine și ce este rău în viață.
De exemplu, judecătorul poate hotărî ca minorul să fie obligat să
frecventeze cursurile școlare, să urmeze niște tratamente speciale, să-i
fie interzis să se afle în anumite locuri sau să aibă legături cu anumite
persoane. Judecătorul poate lua decizia de a-l ține pe copil în familia
sa, dându-i și o serie de reguli pe care să le respecte.
• dacă are vârsta între 14 și 16 ani și dacă se dovedește prin

expertiza psihiatrică faptul că era conștient că îl poate răni pe
colegul său prin gestul de aruncare a unui obiect ascuțit, minorul
va răspunde penal.
Faptul că era conștient că îl va răni pe colegul său și totuși a acționat

arată că acel copil a avut capacitate să înțeleagă consecințele faptei sale,
adică avea discernământ.
După cum am văzut, dacă o persoană are discernământ atunci când
comite fapta interzisă, atunci acea persoană este considerată vinovată,
fiind sancționată potrivit legii.
Trei colegi în vârstă de 15 ani, printre care și Olaf, plănuiesc să facă
o farsă colegei lor de școală, Sara, punând în sticla cu suc a acesteia
diferite substanțe: praf de cretă, nisip, medicamente. În timp ce colegii
o țin de vorbă pe Sara, Olaf îi strecoară substanțele în sticla cu suc. La
scurt timp după ce bea din sticlă, aceasta este dusă cu salvarea la spital,
deoarece i se face rău.

Dându-și seama că este ceva în neregulă,

medicul care o are în îngrijire pe Sara sesizează
poliția. După o analiză detaliată a faptelor și
după efectuarea expertizelor psihiatrice, rezultă
că cei trei colegi nu au avut discernământ în
momentul în care au comis fapta. Copiii sunt
sancționați prin măsuri educative neprivative
de libertate: vor urma un program de consiliere
psihologică, părinții lor vor achita tratamentele
medicale ale Sarei și altele.
• dacă are împlinită vârsta de 16 ani, minorul răspunde penal,

deoarece se consideră că este responsabil și înțelege consecințele
faptei sale.
Legea presupune că, începând cu vârsta de 16 ani, minorii sunt

responsabili. Această prezumție este o părere întemeiată pe aparențe,
este o presupunere, o supoziție a legii că, începând cu această vârstă,
minorii sunt destul de capabili să ia decizii asupra propriilor vieți.
Deoarece este doar o presupunere a
legii, aceasta poate fi întoarsă, fiind admise
probele că minorul nu era responsabil în
momentul în care a comis fapta.
În limbaj juridic spunem că prezumția
de responsabilitate poate fi răsturnată cu
probe.
Așa cum am văzut, un copil poate
avea mai multe calități în cadrul unei
infracțiuni:
• Autor sau participant (instigator sau complice): minorul care
a comis nemijlocit fapta pedepsită de lege sau minorul care a
determinat ori ajutat pe altcineva să o comită efectiv.

Partea generală
De exemplu, minorul a furat telefonul altcuiva sau a îndemnat ori

ajutat pe altcineva să fure acel telefon.
În acest caz:
• dacă fapta comisă este infracțiune, atunci acesta este infractor
minor.
Vă reamintesc, printre altele, că fapta comisă și sancționată de

lege este considerată infracțiune, dacă minorul are capacitate penală.
Minorul are capacitate penală dacă îndeplinește cele două
condiții esențiale:
1) are vârsta peste 16 ani sau între 14 și 16 ani.
2) se dovedește că a acționat cu discernământ.
• dacă nu are capacitate penală (sub 14 ani, sau între 14 și 16 ani –

fără a se fi dovedit discernământul său), atunci este făptuitor minor.
Suspect: minorul devine suspect în momentul în care este bănuit
că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Aceste bănuieli reies din
datele și probele de la dosar; legea spune că din aceste date rezultă o
bănuială rezonabilă. Minorul poate avea calitatea de suspect numai în
cursul urmării penale, adică numai în momentul în care dosarul se află
la poliție sau la parchet.
Inculpat: minorul devine inculpat din
momentul în care procurorul constată că
are suficiente probe din care rezultă motive
bine întemeiate de a considera că acesta a
comis infracțiunea.
Toate aceste calități se dobândesc în
ordine cronologică (nu se poate sări peste
una în detrimentul alteia), începând cu
data la care minorul a comis fapta și până la
trimiterea lui în judecată.

În cadrul procesului penal, minorul mai poate

avea și alte calități:
• Victimă: copilul este victimă a unei infracțiuni
atunci când suferă un prejudiciu (de exemplu,
când i s-a furat telefonul) ori o atingere a
vieții, sănătății sau integrității sale fizice (de
exemplu, când a fost lovit) în urma unei fapte
interzise săvârșite de o altă persoană.
• Martor: copilul este martor dacă are cunoștință
despre anumite fapte sau împrejurări de fapt,
care constituie probe.
Un copil are dreptul să refuze să depună mărturie în calitate de
martor, dacă această declarație este împotriva membrilor familiei sale:
părinți, frați, surori, bunici etc.
Copiii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu pot avea calitate

de suspecți sau inculpați.
Atunci când un minor comite o infracțiune și este cercetat penal de

către organele judiciare, el are mai multe drepturi:
• „dreptul la tăcere”, adică are dreptul să tacă, să nu dea nicio
declarație, acest lucru neavând consecințe asupra lui;
• să fie informat cu privire la fapta pentru care este cercetat și
încadrarea juridică a acesteia;
• să consulte dosarul în care este cercetat;
• să aibă un avocat ales sau să i se desemneze unul din oficiu
(minorul nu poate fi cercetat fără asistență juridică, deoarece
aceasta este obligatorie);
• să propună probe, să spună orice i se pare important în legătură
cu situația sa;
• să formuleze orice cereri care au legătură cu soluționarea cauzei lui;

Partea generală
• să beneficieze gratuit de un interpret dacă nu înțelege, dacă nu se

exprimă bine ori nu poate comunica în limba română;
• să apeleze la un mediator, în anumite situații permise;
• să fie informat cu privire la drepturile sale.
Pe lângă toate aceste drepturi, minorul are însă
și obligații, indiferent de calitatea pe care o are în
procesul penal.
Atunci când minorului i se comunică că are
calitatea de suspect/inculpat într-un dosar penal,
acestuia i se aduc la cunoștință și următoarele
2 obligații:
• obligația de a se prezenta atunci când este
chemat de organele judiciare (polițiști,
judecător), atrăgându-i-se atenția că, în
cazul în care nu își îndeplinește această
obligație, poate fi adus cu mandat de
aducere, iar în cazul în care se sustrage,
judecătorul îl poate aresta preventiv;
Mandatul de aducere este actul prin care organul care se ocupă

de urmărirea penală (sau judecătorul) dă ordin să fie adusă în faţa
sa persoana care trebuie ascultată, dacă aceasta nu s-a prezentat
atunci când a fost chemată/citată.
• obligația de a comunica în scris, în termen de 3 zile, dacă își

schimbă adresa.
Minorul cu vârsta între 14 și 18 ani poate fi ascultat, poate da declarații
și poate face mărturii în fața organului judiciar, care își propune ca prin
această procedură să descopere adevărul despre infracțiunea săvârșită.
Această procedură se numește audierea minorului.

Înainte de a fi audiat, polițistul sau procurorul aduce la cunoștința

minorului calitatea în care acesta este audiat, precum și drepturile și
obligațiile pe care le are pe parcursul acestei proceduri.
Audierea minorului este o etapă care se desfășoară obligatoriu
în prezența unuia dintre părinți (sau o altă persoană ce are grijă de
minor) și în prezența unui avocat.
Aceste persoane sunt lângă minor pe tot parcursul procesului penal,
inclusiv în timpul judecării lui, deoarece minorul nu are dreptul să se
reprezinte singur în astfel de cazuri.
Acestor persoane li se alătură și un reprezentat de la Asistența
socială și protecția minorului.
Chiar Curtea Constituțională a decis astfel, în ideea de a-l proteja
pe minor, pentru a-i arăta că nu este singur în astfel de situații, pentru
a-l ajuta să înțeleagă unde a greșit.
Asistența juridică este

obligatorie în cazul
minorilor.
Minorii care au săvârșit

infracțiuni pot fi sancționați
doar prin intermediul unor
măsuri speciale, care se execută
într-un fel de instituție specială,
unde minorul este închis/lipsit
de libertate, separat de familia și
prietenii săi.
Legea numește aceste sanc-
țiuni măsuri educative nepriva-
tive de libertate și măsuri edu-
cative privative de libertate.

Partea generală
Așa cum spune legea, măsurile educative sunt acele sancțiuni

penale prin care se restricționează drepturile și libertățile persoanei
care le execută.
Aceste măsuri au rolul de a educa minorul, de a avea grijă de el
într-un mod special, ținându-l sub observație; judecătorul este cel
care decide dacă este necesar ca minorii care comit fapte penale să fie
supravegheați.
Pentru a-l judeca corect pe minor,
judecătorul cere Serviciului de Probațiune să
întocmească un referat prin care evaluează
starea materială, psihică, fizică a minorului.
Serviciul de Probațiune este un organism
care controlează și coordonează măsurile
educative neprivative de libertate pe care le
primește un copil atunci când săvârșește o
faptă prevăzută de legea penală.
Referatul de evaluare este un document
foarte important. În baza acestuia, judecă-
torul poate decide corect dacă aplică o
măsură educativă, cum o aplică și, mai ales,
care este măsura educativă potrivită pentru
minor.
Măsurile care se pot lua împotriva
minorului care a săvârșit o infracțiune sunt
de mai multe feluri. Legea prevede sancțiuni
mai puțin dure pentru copiii care răspund
penal, în comparație cu cele pentru adulți.
Regula spune că, față de un copil autor sau
participant al unei infracțiuni, se ia o măsură
care nu implică închiderea, adică se ia o măsură
neprivativă de libertate.

Există însă și excepții, atunci când judecătorul consideră că fapta

minorului este mult prea gravă, hotărând să-l închidă, adică luând
împotriva sa o măsură privativă de libertate.
Judecătorul ia față de minor următoarele măsuri educative nepriva-
tive de libertate: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea
la sfârșit de săptămână și asistarea zilnică.
Să vă explic ce înseamnă fiecare în parte, deoarece sunt deosebit de
importante.
Stagiul de formare civică presupune că minorul este obligat să
participe la un program de formare civică, un fel de curs de educație
moral-civică.
Scopul acestui stagiu este de a-l face pe minor să înțeleagă care sunt
consecințele legale și sociale la care s-a expus atunci când a decis să
săvârșească infracțiunea, dar și pentru a-l responsabiliza cu privire la
comportamentul său pe viitor.
Judecătorul va avea grijă ca acest program să nu afecteze programul
școlar sau profesional pe care îl are minorul în general, în afara stagiului.
Durata pe care se întinde acest stagiu este de cel mult 4 luni.
Supravegherea este o altă măsură educativă
neprivativă de libertate, prin care judecătorul cere
Serviciului de Probațiune să controleze, să îndrume
pe copil în cadrul programului său zilnic, prin inter-
mediul părinților săi sau prin cei care l-au adoptat,
prin tutore.
În cazul în care judecătorul consideră că aceștia
nu îi asigură minorului o supraveghere satisfăcătoare,
adică minorul nu este supravegheat așa cum el și-a
dorit, judecătorul poate să încredințeze supravegherea
minorului unei persoane pe care el o consideră de
încredere.

Partea generală
Scopul măsurii de supraveghere este de a-l monitoriza pe copil să

participe la cursuri școlare, la cursuri de formare profesională, dar și de
a preveni ca minorul să se implice în activități interzise sau să intre în
legătură cu persoane care reprezintă un model negativ.
Durata pe care judecătorul poate lua măsura supravegherii este
cuprinsă între 2 și 6 luni.
Consemnarea la sfârșit de săptămână este o altă măsură educativă
neprivativă de libertate, prin care judecătorul stabilește ca minorul să
nu părăsească locuința în zilele de sâmbătă și duminică. Totuși, el va
avea voie să iasă dacă era deja obligat la alte activități, cu condiția ca
acele activități să nu reprezinte modele negative.
În cadrul acestei măsuri, minorului îi este interzis să părăsească
locuința începând cu ora 0:00 a zilei de sâmbătă și până la ora 24:00 a
zilei de duminică. Dacă măsura se întinde pe mai multe weekenduri,
atunci acestea se execută consecutiv.
În tot acest timp, judecătorul nu uită de copil, ci stabilește împreună
cu consilierul de supraveghere ca acesta să verifice permanent dacă
minorul execută măsurile așa cum
el a decis și dacă părinții săi au
grijă să îl supravegheze pe perioada
măsurilor.
Dacă părinții (sau persoana
în grija căreia se află minorul) nu
execută măsura, judecătorul poate
alege el însuși o persoană de încredere
pentru a se ocupa de supraveghere.
Durata acestei măsuri se întinde
pe o perioadă cuprinsă între 4 și 12
săptămâni.
Asistarea zilnică este o altă
măsură educativă neprivativă de
libertate, care presupune că judecătorul stabilește un program foarte

clar cu privire la orarul și condițiile de desfășurare a activităților
minorului, dar și interdicțiile pe care acesta le are.
Minorul este obligat să respecte acest program
stabilit de comun acord de către consilierul de proba-
țiune și părinții săi.
La stabilirea acestui program este consultat
și minorul, se ține cont și de opinia sa. În cazul în
care părțile nu pot cădea de acord cu privire la program, judecătorul
cheamă părțile, le audiază (le verifică opinia) și apoi decide singur
asupra programului. Nu pare foarte indicat să îl superi pe judecător,
programul lui poate fi mai strict.
Durata acestei măsuri se poate întinde pe o perioadă cuprinsă între
3 și 6 luni.
Dacă minorul este de rea-credință și nu respectă condițiile
impuse, judecătorul are dreptul să prelungească măsura, ba chiar să o
înlocuiască cu o altă măsură neprivativă de libertate mai severă.
Dacă minorul nu respectă măsura nici după ce judecătorul a
înlocuit-o cu alta mai dură, judecătorul poate lua decizia să impună
chiar o măsură care restricționează libertatea minorului, adică poate
decide să îl interneze pe copil într-un centru educativ, ceea ce nu este
deloc recomandabil.
Toate aceste măsuri neprivative de libertate reprezintă acțiuni
care au în vedere să îl educe pe minorul care a fost implicat într-o
infracțiune, lăsându-l în libertate, dar totuși
ținându-l sub observație și având grijă ca acesta
să se îndrepte, să nu mai facă greșeli.
În lege există însă niște măsuri și mai grele, este
vorba despre măsurile educative care restric-
ționează libertatea unui copil. Într-adevăr,
acestea mi se par foarte dure, dar sunt luate
Partea generală
conform legii. Dacă faci o faptă foarte rea, trebuie să te aștepți la

consecințe grele. Eu când am aflat de aceste măsuri m-am îngrozit. Sunt
o fire independentă, nu aș suporta să fiu închisă chiar și în casă, ținută
sub observație, pedepsită. M-aș simți ca într-o colivie, aș fi nefericită.
Așadar, legea reglementează și măsuri
educative care limitează libertatea unui copil,
adică măsuri privative de libertate, și anume
internarea într-un centru educativ și internarea
într-un centru de detenție. Sună foarte grav.
Internarea într-un centru educativ este
o măsură severă, care presupune ca minorul
să fie internat într-o instituție specializată
în recuperarea minorilor, unde va urma un
program de pregătire școlară și formare profe-
sională potrivit cu aptitudinile sale, precum și
programe de reintegrare socială.
Durata acestei măsuri este între 1 și 3 ani.
Foarte lungă perioada…
Dacă minorul săvârșește o nouă infracțiune în timpul în care
este internat în centrul educativ ori este judecat pentru o infracțiune
săvârșită anterior, judecătorul poate decide să prelungească măsura
privativă sau poate decide chiar să o înlocuiască cu o măsură mai
severă, și anume cu cea a internării într-un centru de detenție.
Pe de altă parte, dacă minorul a executat cel puțin jumătate din
durata internării și arată că este receptiv, arată că este interesat constant
să își însușească cunoștințe profesionale, școlare, că face progrese
evidente de a se reintegra social, atunci judecătorul poate înlocui
măsura internării cu una mai blândă, cea a asistării zilnice.
Auzind asta, am realizat că judecătorul nu este un om rău, care își
propune să închidă copiii, ci este un om corect, care vrea să îi ajute
pe aceștia să se îndrepte, să nu mai greșească, să fie buni. Judecătorul

pare că este umbra lor; orice fac, el îi urmărește și le aplică sancțiuni

conform cu faptele lor.
Dacă minorul a împlinit 18 ani pe perioada de timp în care era
internat în centrul educativ, judecătorul poate chiar decide ca minorul
să fie pus în libertate, să fie eliberat din centrul educativ, cu condiția să
respecte condițiile impuse de el.
Totuși, dacă minorul nu respectă condițiile ori obliga-
țiile impuse de către judecător, acesta revine asupra deciziei
inițiale și dispune ca minorul să execute restul rămas din
durata măsurii internării într-un centru educativ.
În cazul în care minorul săvârșește o nouă infracțiune
în acest timp de libertate, judecătorul are puterea de a
dispune chiar și internarea într-un centru de detenție.
Internarea într-un centru de detenție reprezintă
cea mai grea măsură pe care o poate
da judecătorul unui copil care este autor sau
participant (instigator/complice) la o infracțiune.
Această măsură constă în internarea minorului
într-o instituție specializată în recuperarea mino-
rilor, cu regim de pază și supraveghere. Aici
minorul va urma programe intensive de reintegrare
socială, programe de pregătire școlară și formare
profesională potrivit cu aptitudinile sale.
Durata acestei măsuri este foarte lungă, poate fi
între 2 și 5 ani sau chiar între 5 și 15 ani, în cazul în
care pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea
pe care a săvârșit-o minorul este închisoarea de 20
ani sau mai mare ori detențiunea pe viață.
Aceste măsuri privative de libertate sunt severe,
diferența dintre centrul educativ și centrul de
detenție fiind aceea că, în centrul de detenție,

Partea generală
procesul de recuperare are loc în regim de supraveghere și pază – un

fel de închisoare specială pentru copii.
Persoanele care au împlinit vârsta de 18 ani pe perioada de timp
în care își execută măsura educativă și în continuare manifestă un
comportament corect, corespunzător, îndeplinindu-și toate obligațiile
stabilite de judecător, vor continua executarea măsurii în centrul
educativ sau în centrul de detenție, în funcție de locul în care se află.
În cazul în care aceste persoane au un comportament necorespun-
zător, adică sunt agresive, îi influențează negativ pe ceilalți sau
împiedică procesul de recuperare și reintegrare al celorlalte persoane
internate, atunci judecătorul poate decide ca aceste persoane să execute
restul duratei într-un penitenciar adevărat, împreună cu adulții.
Nu este deloc o glumă, legea este lege și trebuie respectată atât de
către noi, copiii, cât și de către oamenii mari!

Codul
C odull pena
penal
a l pe în
înțelesul
n țelesu
u l copii
copiilor
i l or
Cauzele care înlătură

răspunderea penală
M-am gândit să vă povestesc și despre situațiile în care cei care

comit fapte interzise de legea penală sunt iertați uneori de către lege.
Da, legea este bună, își propune să protejeze oamenii.
Aceste situații speciale poartă denumirea de cauze care înlătură
răspunderea penală și au puteri asemenea unei formule magice, care
face ca autorul (participantul – instigatorul,
complicele) unei fapte să scape atât de pedeapsă,
cât și de alte urmări.
În cazul în care autorul sau participantul
este un minor infractor, acesta va scăpa de
măsura educativă la care era obligat.
Fiind vorba despre niște situații cu totul
deosebite, această formulă magică are efect
doar în cazul în care se întrunesc anumite condiții descrise în detaliu
de Codul penal.
Aceste cauze cu efect salvator,
enumerate de Codul penal, au niște
denumiri aparte: amnistia, prescripția
răspunderii penale, lipsa sau retragerea
plângerii prealabile, împăcarea.
Amnistia
În anumite cazuri, pentru faptele care au fost săvârșite până la
data la care legea a devenit oficială, Omul legii poate decide ca unele
pedepse din Codul penal să nu se mai aplice.
54 Cristina Luiza Gavrilescu
Cristina Luiza Gavrilescu

Partea generală
Această situație este un fel de iertare de răspundere penală și se

acordă doar persoanelor care au comis greșeala până la momentul în
care legea a intrat în vigoare.
Cei care vor încalcă legea după momentul în care legea intrase deja
în vigoare nu vor mai beneficia de această iertare.
Amnistia este de mai multe feluri:
• amnistia generală, un fel de iertare generală, care se aplică
tuturor infractorilor, indiferent de tipul infracțiunilor comise;
• amnistia specială, un fel de iertare specială, care se aplică doar
anumitor categorii de infracțiuni;
• amnistia necondiționată, un fel de iertare totală, care se aplică
fără a fi nevoie să se îndeplinească vreo condiție;
• amnistia condiționată, un fel de iertare care se aplică doar în
anumite situații, în condiții aparte.
De exemplu, pentru a beneficia de
amnistie, Omul legii poate impune
condiția ca autorul să nu mai fi comis
vreodată alte infracțiuni, să îi fi plătit
victimei reparația pentru paguba prici-
nuită sau, în cazul în care a fost vreodată
condamnat, să își fi ispășit pedeapsa.
Efectele pe care le produce
amnistia (iertarea) sunt diferite, în
funcție de momentul în care se aplică
această măsură.
Dacă amnistia se aplică înainte de începerea procesului penal în
care este judecată o persoană pentru infracțiunea pe care a săvârșit-o,
atunci ea are denumirea de amnistie proprie.
În acest caz, efectul amnistiei este că acel proces nu va mai fi
declanșat niciodată.
Cristina Luiza Gavrilescu 55

Dacă amnistia se aplică după începerea procesului, adică procesul

fusese deja declanșat înainte de a intra în vigoare legea de amnistie,
acesta va înceta.
În cazul în care persoana trimisă în judecată pentru săvârșirea unei
infracțiuni cere judecătorului să fie continuat procesul pentru ca ea
să-și poată dovedi nevinovăția, atunci procesul se poate termina cu
o soluție de achitare (adică judecătorul dă o hotărâre care arată că
persoana trimisă în judecată este nevinovată).
Dacă legea de amnistie se aplică după ce autorul infracțiunii a fost
condamnat, atunci legea spune că există o amnistie improprie. Efectul
aplicării acestei amnistii improprii este că persoana respectivă nu va
mai executa pedeapsa stabilită; în plus, sunt eliminate chiar și acele
interdicții care au fost stabilite după condamnare.
Măsura amnistiei nu reprezintă o iertare pentru chiar toate conse-
cințele care decurg din fapta penală ce a fost săvârșită.
Chiar dacă este iertat
de pedeapsă, autorul
infracțiunii poate fi obli-
gat să execute anumite
măsuri de siguranță –
care urmăresc să elimine un pericol,
anumite măsuri educative – care au
drept scop îndreptarea infractorului,
măsuri de reparare a daunei provo-
cate – care urmăresc să restabilească
drepturile persoanei vătămate.
De exemplu, deși infractorul a
fost iertat de pedeapsa cu închisoarea
(adică nu va fi privat de libertate),
poate fi obligat să plătească despăgubiri
victimei pentru prejudiciul pe care i l-a
produs.

Partea generală
Prescripția răspunderii penale

Știți vorba aceea „timpul le vindecă pe toate”?
În unele cazuri, „uitarea” aduce iertarea.
Am înțeles că dacă statul nu are grijă să îl
trimită în judecată la timp pe cel care a comis o
faptă interzisă de legea penală, atunci, după o
vreme, acesta scapă de răspundere.
Se poate spune că statul este sancționat din
cauză că organele sale judiciare nu au făcut toate
demersurile necesare pentru a-l trage la răspundere
penală pe autor într-un timp rezonabil, acceptabil.
Nu are importanță dacă fapta a fost sau nu
descoperită, dacă autorul a fost identificat; uitarea
înseamnă iertare în toate aceste cazuri.
Legea spune că dacă a trecut un interval de timp rezonabil (suficient)
de la data la care fapta a fost săvârșită, și în tot acest timp fapta nu a
fost descoperită și nici pedepsită, nu mai are rost ca autorul său să fie
sancționat.
Totuși, timpul care face ca o faptă să fie dată „uitării” este limitat,
pentru fiecare faptă din Codul penal fiind stabilită o durată maximă
înainte de a fi dată „uitării”. Indiferent
dacă judecătorul decide altceva, ceea
ce scrie în Codul penal are prioritate,
„este sfânt”.
Termenele de prescripție, adică
de „uitare”, se calculează după durata
pedepselor stabilite de lege pentru
fapta respectivă și în raport de pedep-
sele stabilite de judecător.

Termenele de „uitare” a răspunderii penale sunt cuprinse între

anumite intervale de timp, între 3 și 15 ani. E un timp destul de
îndelungat, să zicem.
Termenul de prescripție se calculează de la data la care este săvârșită
infracțiunea, regula spunând că intră în calcul și ziua în care a fost
săvârșită fapta.
Există însă și cazuri speciale, în care legea stabilește un alt moment
de la care se va calcula acest termen de uitare.
Asta înseamnă că nu se va mai ține cont cu prioritate de ceea ce este
scris în lege ca fiind regula.
De exemplu, în cazul infracțiunii de
lipsire de libertate în mod ilegal, termenul
va curge de la data de la care încetează
acțiunea (sau inacțiunea) interzisă de lege.
Dacă Olaf îi restricționează lui Lecter
dreptul de mișcare împotriva voinței sale,
termenul de prescripție a răspunderii
penale curge de la data la care Lecter este
eliberat din camera în care a fost închis.
Acest termen se întrerupe, adică nu mai curge (se oprește), atunci
când:
• infractorul a fost trimis pentru a fi judecat.
• a fost arestat preventiv.
Arestarea preventivă este măsura prin care judecătorul restric-

ționează libertatea unei persoane, atunci când are probe și indicii
temeinice că aceasta a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală.
Judecătorul poate lua această măsură numai pe parcursul procesului
penal și doar pe o durată de cel mult 30 de zile în cursul urmăririi
penale.

Partea generală
Totuși, arestul preventiv poate fi prelungit cu câte cel mult 30 de

zile (adică din 30 în 30 de zile), dar se va ține cont ca durata totală
de prelungire să nu depășească un termen rezonabil. Omul legii
apreciază că acest termen rezonabil poate fi de cel mult 180 de zile.
• i s-a citit în sala de judecată actul prin care i se aduc acuzații că

ar fi comis o faptă penală.
• infractorul a fost ascultat de către judecător.
• din momentul în care infractorului i s-a comunicat decizia
judecătorului.
Interesant este că, după fiecare întrerupere,
începe să curgă un nou termen de prescripție,
ca și când am întoarce din nou clepsidra, înainte
de a se termina tot nisipul din ea, urmând să curgă iarăși tot nisipul.
Haideți să calculăm împreună, să vedem ce iese!
De exemplu, Olaf a săvârșit o faptă interzisă de lege. Cu privire la
aceasta, Codul penal spune că, dacă în termen de 3 ani fapta nu va
fi descoperită, ea se va prescrie/se va
uita. După ce trece un an de la data la
care Olaf a săvârșit fapta, Lecter îi face
plângere lui Olaf, procurorul dispunând
ca părțile implicate în dosar să fie
ascultate/audiate.
Aceste acte care au intervenit (plân-
gerea și ascultarea) reprezintă cauze care
au întrerupt cursul prescripției/uitării;
în acest caz, termenul de prescripție își
reia cursul inițial, fără să se țină cont
de cât timp a trecut până a intervenit
întreruperea. Asta înseamnă că termenul
de un an nu se va mai include în calculul

total al termenului de prescripție de 3 ani, acesta repornind, începând

să curgă de la zero, ca și când am reseta cronometrul.
Atunci când fapta interzisă este săvârșită de către mai multe persoane
împreună, se numește participație, iar întreruperea prescripției (uitării)
față de o singură persoană va produce efecte față de toți participanții.
Asta înseamnă că toți cei care au participat la săvârșirea faptei penale
vor suporta această întrerupere, deși întreruperea s-a făcut doar față de
o persoană dintre acestea.
Cursul termenului de prescripție se poate
suspenda, adică se poate pune stop cadru pe el, în
anumite situații. Suspendarea termenului presupune
că acesta nu se va mai socoti o perioadă, după care
calculul se va relua de unde a rămas.
Situațiile în care termenul de prescripție se
suspendă sunt:
• pe perioada cât legea împiedică să fie declanșat sau împiedică să
fie continuat procesul penal;
• când o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică
declanșarea sau continuarea
procesului penal.
Aceste împrejurări reprezintă
cauze naturale de forță majoră, cum
ar fi războiul, inundația etc.
După ce cauza de suspendare
se termină, termenul de prescripție (uitare) își reia cursul, la acesta
calculându-se și timpul care a existat înainte de apariția cauzei de
suspendare.
În anumite situații, regulile de la prescripție (uitare) nu se aplică.
Prescripția nu se aplică la infracțiunile deosebit de grave, adică
infractorul nu beneficiază de iertare în cazul în care a săvârșit faptele
foarte periculoase.
Partea generală
De exemplu, dacă infractorul

a săvârșit o infracțiune de
genocid, crime contra umanității
și de război, omor, o infracțiune
intenționată urmată de moartea
victimei, acesta nu beneficiază
de iertare, fapta fiind prea gravă
pentru a fi trecută cu vederea.
Lipsa plângerii prealabile

Din ceea ce cunoaștem de la
școală, atunci când o persoană
greșește, organele judiciare o trag
la răspundere penală pe aceasta,
în calitate de autor al faptei.
În anumite cazuri însă, în
care infracțiunile comise sunt
mai puțin grave sau atunci când
acestea au legătură cu viața
personală a victimei, aceasta este cea care decide dacă dorește ca
agresorul să fie sau nu tras la răspundere.
Să le numim infracțiuni cu un regim special, pentru că au ceva
deosebit față de celelalte infracțiuni. Dacă persoana care a fost victima
unei infracțiuni consideră că a fost grav lezată, atunci sesizează, adică
anunță organele judiciare printr-o plângere prealabilă.
Ce condiții trebuie să îndeplinească plângerea prealabilă ca să fie
valabilă?
Este important să știți că plângerea prealabilă trebuie formulată
personal de către victimă, în calitate de persoană vătămată, deoarece
numai victima este în măsură să decidă dacă infracțiunea a afectat-o
atât de mult încât să ceară trimiterea în judecată a infractorului.
Dacă victima este un minor sau o persoană pusă sub interdicție,

plângerea va fi făcută de către reprezentantul său legal, adică de către
părintele sau tutorele acestuia, în numele celui reprezentat.
Dacă prin fapta penală s-a produs o vătămare, o suferință mai
multor persoane, plângerea prealabilă poate fi făcută chiar și numai
de către una dintre aceste victime, deoarece ea se va răsfrânge asupra
tuturor victimelor.
Conținutul plângerii prealabile trebuie să cuprindă unele elemente
obligatorii, cum ar fi: descrierea faptei, datele victimei, descrierea
autorului faptei, dacă acesta este cunoscut etc.
Este esențial să cunoașteți că plângerea prealabilă trebuie să fie
formulată în termen de trei luni din ziua în care victima a aflat că a fost
săvârșită fapta.
Nu este obligatoriu ca victima să
îl cunoască pe autorul infracțiunii,
acest lucru urmează să fie descoperit
de către organele judiciare. Este
necesar însă ca victima să se simtă
lezată ca urmare a acelei fapte.
Foarte important de știut este
faptul că dacă o persoană este
victimă într-o infracțiune cu un
regim special (în care legea spune că
este obligatorie plângerea prealabilă)
și nu depune plângere prealabilă,
atunci lipsa plângerii prealabile
conduce la lipsa răspunderii penale
a infractorului, adică implicit la
nesancționarea acestuia.
De exemplu, Olaf îl lovește pe
Lecter deoarece e furios că acesta nu

Partea generală
i-a dat stiloul atunci când i l-a solicitat. Dacă Lecter nu formulează
plângere prealabilă la poliție, în termen de 3 luni din ziua în care a fost
lovit (din ziua în care a aflat despre săvârșirea faptei, spune Omul legii),
gestul său conduce la o lipsă a răspunderii penale a lui Olaf și, implicit,
la nesancționarea acestuia.
Atunci când ne referim la aceste infracțiuni speciale, care nu
pot fi cercetate, decât dacă victima face cerere în acest sens, lipsa
acestei plângeri reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală
a autorului faptei.
Pentru a ocroti însă anumite categorii de victime, Codul penal
menționează unele excepții de la această regulă. Astfel, legea specifică
la anumite infracțiuni speciale că, uneori, pedepsirea autorului faptei
se poate face și din oficiu, adică fără ca victima să ceară prin plângere
prealabilă acest lucru.
Aceste situații există atunci când:
• victima este lipsită de capacitate de exercițiu, adică este un

minor cu vârsta sub 14 ani;
• victima este o persoană cu capacitate de exercițiu restrânsă,
adică este un minor cu vârsta cuprinsă între 14 și 18 ani;
• victima este o persoană juridică reprezentată de autorul care a
comis fapta penală;
• victima a decedat sau, în cazul persoanei juridice, a fost lichidată,
adică desființată;
• victima unei infracțiuni de loviri sau alte violențe este membru
de familie cu agresorul.
În aceste situații de excepție, deși victima nu depune plângere

prealabilă, autorul poate fi pedepsit de către organele judiciare din
oficiu, adică din voința statului.

Retragerea plângerii prealabile

Uneori, victima care a depus plângere împotriva autorului unei
infracțiuni se poate răzgândi și poate decide să pună capăt procesului
pornit împotriva autorului.
Această situație este numită de lege retragerea plângerii prealabile.
Atunci când victima își retrage plângerea făcută, demonstrează că a
revenit asupra deciziei sale de a cere pedepsirea autorului faptei.
Pentru a fi luată în considerare însă, retragerea plângerii prealabile

trebuie să fie formulată după ce a fost depusă plângerea în sine (și
nu înainte de a exista o astfel de plângere), dar totuși, înainte de a se
pronunța o hotărâre definitivă în acea cauză. Explicația este că după ce
judecătorul pronunță o hotărâre definitivă, care stabilește dacă autorul
este sau nu vinovat, retragerea plângerii nu mai are sens.
În situația excepțională a persoanelor lipsite de capacitate de
exercițiu, cum sunt minorii, retragerea plângerii prealabile se face

Partea generală
numai de către reprezentanții lor legali (părinți, tutore), deoarece

victimele pot fi ușor induse în eroare de către agresori.
În cazul persoanelor cu capacitate
de exercițiu restrânsă, și anume minorii
care au peste 14 ani, retragerea se face cu
încuviințarea persoanelor prevăzute de lege,
adică cu aprobarea părinților, pe același
raționament.
Această cerere de retragere a plângerii trebuie să fie explicită, totală,
adică să explice toate detaliile infracțiunii, să fie necondiționată, adică
să nu impună condiții, cum ar fi, de exemplu, condiția ca autorul faptei
să plătească o sumă de bani în schimbul retragerii plângerii.
De exemplu, Lecter formulează plângere prealabilă la poliție atunci
când este îmbrâncit și lovit ușor, în trecere, de către Olaf. Pe parcurs
însă se răzgândește și își retrage plângerea, considerând că, de fapt, nu
a suferit niciun prejudiciu, iar relația lor de prietenie poate continua
frumos. În acest caz, ca urmare a retragerii plângerii (explicite, totale,
necondiționate), Olaf nu va mai fi tras la răspundere penală, deci nu va
mai fi sancționat.
Dacă victima își retrage plângerea, iar presupusul autor al infracțiunii
nu dorește acest lucru, pentru că se simte ofensat de faptul că lumea ar
putea crede că el a comis o faptă interzisă, are posibilitatea să solicite ca
procesul să continue pentru ca el să-și dovedească nevinovăția. În acest
caz, judecătorul ține cont de solicitarea sa.
Atenție însă: victima nu mai poate face o altă plângere cu privire la
aceeași faptă dacă și-a retras plângerea inițială!
În cazul în care există mai multe părți vătămate (victime), nu
este obligatoriu ca toate victimele să-și retragă plângerea. Retragerea
plângerii acționează individual. Asta înseamnă că, pentru a se înlătura
răspunderea autorului infracțiunii în raport cu o victimă, este suficient
ca doar acea victimă să-și retragă plângerea.

La fel, în cazul în care există mai mulți autori ai infracțiunii,

retragerea plângerii acționează individual, fiecare dintre autori putând
beneficia separat de efectul de înlăturare al răspunderii penale.
Împăcarea
Împăcarea reprezintă o excepție
de la regulă în materie penală și
presupune înțelegerea la care ajung
victima și autorul infracțiunii.
Condițiile esențiale în care poate
interveni împăcarea sunt:
• să fie vorba despre o infracțiune
la care s-a pus în mișcare din
oficiu acțiunea penală;
• să fie vorba despre o infracțiune în care legea prevede în mod
expres posibilitatea împăcării.
Scopul împăcării este de a stinge conflictul dintre aceste părți.
Uneori, această decizie este cea mai bună pentru a economisi timp și
energie, conform zicalei „mai bună este o înțelegere strâmbă, decât o
judecată dreaptă”.
Deoarece împăcarea presupune o iertare a unei persoane pentru
ceva rău și acceptarea situației care s-a creat, împăcarea trebuie să
fie reală. Din punct de vedere juridic, pentru a fi valabilă, împăcarea
trebuie să îndeplinească mai multe condiții:
• trebuie să fie totală și definitivă;
• trebuie să intervină până în momentul în care se citește actul ce
îl acuză pe autorul faptei de săvârșirea unei infracțiuni;
• trebuie să fie personală, adică poate fi făcută doar de persoanele
implicate personal, și produce efecte numai față de aceste
persoane; împăcarea nu poate privi alte persoane din exterior.
Partea generală
De exemplu, Sara a făcut plângere împotriva lui Olaf, iar Lecter

se împacă cu Olaf. În acest caz, pentru a produce efecte juridice,
împăcarea trebuie să intervină doar între Sara și Olaf.
• în cazul persoanelor lipsite de capacitate de exercițiu (minorii
sub 14 ani), împăcarea se face numai de către reprezentanții lor
legali;
• persoanele cu capacitate de exercițiu restrânsă (minorii de peste
14 ani) se pot împăca cu încuviințarea persoanelor prevăzute de
lege.
În cursul unui conflict penal, împăcarea nu este doar o simplă
strângere de mână, o simplă îmbrățișare; împăcarea produce consecințe
juridice importante. Din punct de vedere juridic, atunci când victima
și agresorul se împacă, se stinge acțiunea penală, adică se termină
conflictul, deoarece împăcarea victimei cu autorul presupune că aceștia
au făcut pace.
Ca urmare a acestei înțelegeri, autorul nu mai poate fi pedepsit
pentru fapta sa, iar victima nu
mai poate avea niciun fel de
pretenție de la agresorul său.
De exemplu, Lecter formu-
lează o plângere împotriva lui
Olaf, prin care îl acuză pe acesta
de infracțiunea de înșelăciune.
Ulterior însă, până la citirea
actului prin care i se aduce acu-
zația lui Olaf, cei doi se împacă
în mod dezinteresat, personal,
total, necondiționat și definitiv.
Această împăcare dintre cei doi
conduce la înlăturarea răspun-
derii penale, adică la nesanc-
ționarea lui Olaf.

Partea specială
Infracțiuni contra persoanei (I)
Traficul de persoane și tipuri de exploatare
Infracțiuni contra persoanei (II)
Infracțiuni contra patrimoniului
Infracțiuni privind autoritatea și frontiera de stat
Infracțiuni de fals
Infracțiuni care aduc atingere unor relații
privind conviețuirea socială
Infracțiuni electorale
Infracțiuni de genocid, contra umanității și de război
Faptele de corupție
Prevenirea consumului și a traficului ilicit de droguri
Din povestirile Liei
Partea
P artea specia
specială
a lă
Infracțiuni contra persoanei (I)
Acum, că am trecut prin Partea generală, vă pot spune sincer că,

prima dată când am deschis Codul penal, mi-a atras atenția Partea
specială. De ce o fi mai deosebită decât cealaltă? Citind tot Codul însă,
am aflat că această parte cuprinde descrierea, sancționarea celor mai
importante fapte interzise de lege, dar, mai ales, modul prin care sunt
ocrotite valorile și principiile noastre fundamentale. În acest fel am
realizat cât de specială este viața noastră, sănătatea, intimitatea și cât
de recunoscători ar trebui să fim legii pentru că ne apără.
Cele mai grave infracțiuni
prevăzute în Codul penal sunt
cele care pun în pericol persoana,
cu însușirile sale principale: viața,
integritatea fizică, integritatea
psihică, libertatea, conștiința.
Noi, oamenii, suntem ființe
libere. Așa ne-am născut și așa
trebuie să rămânem.
Legea interzice oricui să ne pună în pericol viața, sănătatea, corpul,
dar și conștiința, libertatea de gândire și de acțiune, viața privată și
personală etc.
Prima și cea mai importantă valoare protejată de lege este viața,
tocmai de aceea primele infracțiuni pe care Codul penal le descrie sunt
cele care pun în pericol sau suprimă viața unei persoane.
Ca să înțelegem mai bine, trebuie să ne imaginăm infracțiunile

ca fiind niște soldăței sau gardieni ai unor valori importante,
gardienii fiind cei care le protejează împotriva răufăcătorilor.
Lucia Pascaru 71
Lucia Pascaru
Așa cum am văzut până acum, cine pune în pericol viața unei
persoane săvârșește o infracțiune și riscă să fie aspru sancționat.
Pedepsele pentru infracțiunile contra vieții sunt dintre cele mai mari,
având în vedere că viața este valoarea supremă protejată de toate legile.
Ce este viața sau mai exact când începe și când se termină ea?
Întrebarea poate părea banală, însă în domeniul dreptului, astfel de
detalii sunt extrem de importante.
Specialiștii în drept ne spun că viața începe în momentul nașterii și
se termină atunci când inima unui om încetează să mai bată.
Până și copilul nenăscut, a cărui viață este suprimată, este protejat
de o infracțiune numită „vătămarea fătului”, iar persoana care nu mai
este în viață este ocrotită și după moarte împotriva actelor de violență,
prin respectul datorat persoanelor decedate.
Am aflat deja că infracțiunile pot fi săvârșite cu intenție, din culpă,
cu intenție depășită (praeterintenție). Așa se întâmplă și în cazul
infracțiunilor contra vieții.
Omorul, omorul calificat

și uciderea din culpă
Viața unui om și corpul său
sunt considerate de lege ca fiind
cele mai importante valori ale unui
om. Legea penală protejează aceste
valori, pedepsind acele fapte care le
pun în pericol.
Prima si cea mai gravă faptă
este omorul sau uciderea unei
persoane. Fie că uciderea unui om
este intenționată sau din greșeală,
72 Lucia Pascaru
Partea specială
ea trebuie pedepsită cu închisoarea. Desigur, pedepsele sunt mai mari

atunci când infracțiunea este făcută cu intenție și mai mici atunci când
uciderea unei persoane se produce din greșeală, din culpă.
De exemplu, dacă un șofer nu oprește la trecerea de pietoni și, din
neatenție, lovește un copil care traversează în acel moment strada,
fapta lui va fi o ucidere din culpă, și nu un omor.
Dimpotrivă, dacă o persoană înjunghie o altă persoană cu un cuțit
în piept și victima moare, atunci autorul a comis un omor, deoarece
aici nu este vorba despre o greșeală, ci de intenția autorului de a ucide
pe altcineva.
Țineți minte că încercarea nereușită de a ucide pe cineva, tentativa,
după cum este denumită în dreptul penal, se pedepsește de lege numai
în cazul omorului.
În cazul uciderii din culpă, tentativa nu este posibilă, căci nu se
poate „încerca” să faci ceva din „greșeală”.
Omorul poate fi simplu sau calificat. Omorul calificat este mai grav
decât omorul simplu.
Diferența dintre cele două este dată de anumite împrejurări sau
circumstanțe în care se săvârșește omorul.
De exemplu, dacă mă cert cu cineva și, din cauza nervilor, îl împing
pe geam, comit un omor
simplu.
Să zicem că, după ce m-am
certat cu cineva, am mers
acasă și m-am gândit cum
să fac să mă răzbun. După ce
mă gândesc câteva zile, îmi
vine ideea de a-l omorî pe cel
care m-a supărat, așa că mă
gândesc la un plan.
Lucia Pascaru 73
Gândurile acestea și planul pe care mi-l fac eu în minte de a ucide

pe cineva se numesc în lege „premeditare”.
Premeditarea, pregătirea unui omor, face ca acesta să nu mai fie un
omor simplu, ci să fie unul calificat, adică mai grav.
Tot omor calificat este și omorul „în serie”, adică repetat, împotriva
mai multor persoane.
Calificat este și omorul asupra unei femei gravide, prin cruzimi sau
cel săvârșit pentru a ajuta o altă persoană să scape de închisoare.
De exemplu, vedem deseori în filme scene în care personajul
principal vrea să evadeze din închisoare. Pentru a face acest lucru, el
omoară un gardian care îi păzește celula. Trebuie să știm că acela este
un omor calificat, pentru că deținutul a comis un omor pentru a facilita
săvârșirea unei alte infracțiuni, cum este evadarea sa.
Lovirea, violențele și vătămarea corporală din culpă

Corpul unei persoane este la fel de important ca viața sa.
Atunci când lovim pe cineva și îi lăsăm o urmă pe corp, din punct
de vedere juridic, înseamnă că i-am cauzat o vătămare corporală (l-am
vătămat), deci am săvârșit infracțiunea de vătămare corporală.
Cu toate acestea, atunci când
lovim, împingem, tragem sau
strângem pe cineva mai tare, fără
să îi lăsăm însă urme pe corp,
acest lucru reprezintă infrac-
țiunea de lovire și alte violențe.
Uneori, este posibil să lovim
pe cineva fără să vrem, din gre-
șeală. În acest caz, regula spune
că nu vom fi trași la răspundere.
74 Lucia Pascaru
Partea specială
Totuși, dacă vătămarea a fost gravă,

este posibil să suportăm consecințele
unor pedepse.
Ce înseamnă însă o vătămare
gravă?
În primul rând, dacă persoana
lovită a stat în spital, vom număra
zilele de îngrijiri medicale.
Dacă sunt mai mult de 90 de zile,
atunci vătămarea este gravă și vom
fi pedepsiți chiar dacă nu am comis
fapta cu intenție, ci din greșeală
sau din culpă, așa cum este numită
greșeala în legea penală.
Să zicem că, în urma loviturii, persoana a rămas cu o cicatrice pe
față. Având în vedere că cicatricea îi va rămâne pentru tot restul vieții,
fapta este iarăși foarte gravă.
Dar dacă victima a rămas fără un dinte din față? Chiar dacă dinții se
pot înlocui, aceștia nu mai „cresc” de la sine, ceea ce înseamnă că fapta
este din nou foarte gravă.
Vătămarea mai este pedepsită și atunci când victima era gravidă și,
în urma loviturilor, a pierdut sarcina ori atunci când viața persoanei a
fost pusă în pericol.
Există unele profesii, meserii sau activități în cadrul cărora trebuie
să respectăm anumite reguli. Dacă nu facem acest lucru și rănim pe
cineva, vom fi pedepsiți chiar dacă nu am făcut ceva intenționat.
De exemplu, șoferii de mașini de marfă care nu respectă regulile
de circulație și accidentează pietonii sunt pedepsiți pentru vătămare
corporală din culpă.
Lucia Pascaru 75
Lovirile cauzatoare de moarte

Am auzit odată un caz în care cineva a murit de la o palmă. Da,
poate părea ciudat, dar acest lucru este posibil. Vă întrebați cum?
Ei bine, corpul uman este un aparat
ale cărui reacții nu le cunoaștem întot-
deauna. De aceea este obligatoriu să nu
lovim niciodată pe nimeni, pentru că
putem avea surprize.
Să luăm următorul exemplu.
Sara și Olaf se jucau în pauza mare.
Olaf i-a luat Sarei jucăria preferată
și a fugit cu ea pe terenul de fotbal.
Nervoasă, Sara a luat o mașinuță și l-a lovit pe
Olaf în cap. Olaf nu a plâns deloc, dar în ziua
aceea l-a durut foarte puțin capul. Nici măcar
nu le-a zis părinților sau profesorilor.
După ceva timp însă, Olaf a observat că
vede în ceață. Uneori amețea și avea stări
de oboseală. Nu prea îl durea capul, dar se
concentra foarte greu. Temele nu și le mai
putea face, iar la
ore era absent.
Îngrijorați, părinții l-au dus la medic.
Acolo au aflat că pe creierul lui Olaf se
formase un cheag de sânge de la lovitura
Sarei cu mașina de jucărie.
Din păcate, cheagul era deja foarte
mare, iar pentru Olaf nu s-a mai putut face
nimic. Sara nu a vrut niciodată să îl omoare
pe colegul ei, dar lovitura cu mașinuța a
fost motivul morții lui Olaf.
76 Lucia Pascaru
Partea specială
Determinarea sau înlesnirea sinuciderii

Viața este un drept, și nu o obligație. Așa au decis, de multe ori,
judecătorii din toată Europa. Prin urmare, nicio lege nu pedepsește
sinuciderea.
Dar acest lucru nu înseamnă că putem să convingem sau să ajutăm
o altă persoană să se sinucidă. Atunci când convingem o persoană să
se sinucidă înseamnă că îi dăm ideea de a se sinucide, idee pe care
persoana respectivă nu o avea înainte. Acest lucru se mai numește
„determinare”. Să zicem că Sara era o adolescentă deprimată. Avea
probleme acasă, cu părinții, dar și la școală, cu profesorii. Nu prea avea
prieteni, iar cei pe care îi avea nu o înțelegeau deloc. La un moment
dat, un coleg de clasă i-a spus Sarei că soluția tuturor problemelor ei ar
fi să se sinucidă. Colegul respectiv a zis acest lucru mai mult în glumă
și nu s-a gândit că ideea sa va fi luată în serios de Sara. Dar ea a stat și
s-a gândit mult timp la acest lucru, într-un târziu ajungând la concluzia
că ar fi o idee bună. Astfel, ea a decis să o pună în practică. Printr-un
simplu îndemn din partea colegului său, Sara a fost determinată să se
sinucidă.
Colegul său a săvârșit astfel infrac-
țiunea de determinare a sinuciderii.
Într-un alt caz, Sara s-a gândit
singură la opțiunea de a-și pune capăt
zilelor, dar nu avea nicio idee despre
cum ar putea face acest lucru. A căutat
pe internet diverse metode și a ajuns
pe blogul unui băiat care părea să se
priceapă la multe lucruri. Sara a luat
legătura cu acel băiat, s-au întâlnit, iar el
i-a explicat cum poate proceda pentru
a se sinucide. În schimbul unei sume
de bani, băiatul i-a făcut rost chiar și de
toate obiectele de care Sara avea nevoie.
Lucia Pascaru 77
Dacă Sara ar fi dus la bun sfârșit sinuciderea, bloggerul respectiv ar fi

fost pedepsit cu închisoarea pentru săvârșirea infracțiunii de înlesnire
a sinuciderii, iar pedeapsa ar fi fost una foarte mare. Chiar și în situația
în care sinuciderea nu ar avea loc, din orice motive, bloggerul va primi o
pedeapsă; e drept, puțin mai mică, dar tot va fi pedepsit pentru fapta sa.
Trebuie să reținem că atunci când „înlesnim” sinuciderea unei
persoane înseamnă că persoana respectivă avea deja ideea de a se
sinucide, dar îi lipsea un mic ajutor, al bloggerului, în cazul nostru.
Ajutorul dat unei persoane pentru a se sinucide este interzis de lege.
Cine ajută o altă persoană să se sinucidă răspunde ca și pentru o faptă
de omor.
Uciderea la cererea victimei

După cum observați, viața este un drept, și nu o obligație. Prin
urmare, nicio lege nu pedepsește persoana care se sinucide.
Legea pedepsește pe cel care
dă ajutor unei alte persoane să se
sinucidă. Dar ce putem face atunci
când o persoană ne roagă insistent
să-i curmăm suferința pentru că nu
mai suportă durerea, iar acest lucru
nu poate însemna decât să punem
capăt zilelor acelei persoane?
Dacă cineva își dorește cu adevărat
moartea, din cauză că suferă foarte
mult, iar noi pur și simplu dorim să îi
îndeplinim dorința, facem ceva greșit?
Este o chestiune extrem de sensibilă și
complicată.
78 Lucia Pascaru
Partea specială
Am văzut odată un film în care personajul principal suferea de o

boală foarte gravă și incurabilă. El era imobilizat la pat și nu se putea
mișca deloc de la gât în jos. Personajul cerea zi de zi ca cineva să vină să
îi curme suferința. Nu exista niciun leac pentru boala lui, așa că unica
soluție, pe care o vedea ca salvare, era să se sinucidă. Însă nici asta nu
putea face, căci nu se putea mișca deloc, deci nu putea acționa.
Credeți că, în acest caz, legea ne permite să îi oferim „ajutorul” și
să îl ucidem?
Nu, comitem un omor! Legea interzice uciderea unei persoane,
chiar și la cererea insistentă și conștientă a persoanei, care reprezintă
infracțiunea de ucidere la cererea victimei.
Cu toate acestea, pedeapsa este mai mică pentru acest gen de omor.
Legea ține cont în acest caz de anumite împrejurări deosebite, astfel că
pedepsele nu se aplică șablon pentru toate infracțiunile de acest gen.
Relele tratamente aplicate minorului

Sunt considerați minori
toți copiii de la naștere până
când împlinesc 18 ani. În
această perioadă, minorii
se află în grija părinților sau
a altor persoane – tutori,
bunici, unchi, mătuși.
Nu toți părinții se
poartă frumos cu copiii lor.
Unii părinți își bat copiii,
alții îi pedepsesc irațional,
neconform legii.
Uneori, aceste fapte pot
face mult rău unui copil
Lucia Pascaru 79
și, din acest motiv, ele trebuie interzise. Bineînțeles, acest lucru nu
înseamnă că un părinte nu va mai putea să își educe copilul, ci doar
că educația pe care i-o oferă trebuie să fie blândă și să nu traumatizeze
copilul.
De exemplu, atunci când mama și tata trimit copilul la teme și nu
îl mai lasă să se uite la televizor, asta nu înseamnă că l-au supus la rele
tratamente.
Dar dacă părinții îl lovesc tare și de multe ori pe copil, strigă mereu
la el, aruncă cu obiecte prin casă după el, trântesc ușile și multe acțiuni
exagerate, atunci aceste fapte sunt infracțiuni de rele tratamente
aplicate minorului și vor fi pedepsite de lege.
Încăierarea
Am fost odată la un meci de fotbal pe stadion. Suporterii echipelor

de fotbal s-au luat la ceartă și, după ce au strigat unii la alții, au început
să se bată. Foarte mulți dintre suporteri au fost răniți, unii chiar foarte
grav, însă nu puteau să știe exact cine i-a lovit.
Polițiștii le-au zis că toți vor primi pedepse pentru că au participat
la infracțiunea de încăierare.
80 Lucia Pascaru
Partea specială
Suporterilor nu li s-a părut corect, dar domnul polițist le-a explicat

că legea interzice pur și simplu participarea la o încăierare.
Cu toate acestea, pe stadion mai erau două persoane care au scăpat
nepedepsite: una a încercat să îi despartă pe cei care s-au luat la bătaie
și alta a fost prinsă în încăierare fără voia ei.
Violența în familie
Violența în familie înseamnă că împotriva unui membru de familie
sunt săvârșite fapte de omor, omor calificat, loviri și alte violențe,
vătămare corporală, loviri cauzatoare de moarte.
În familie, toți membrii (mama, tata, sora, fratele etc.) trebuie să

se înțeleagă și să se poarte frumos unii cu alții. Dacă acest lucru nu
se întâmplă, și în familie au loc bătăi, scandaluri sau chiar omoruri,
atunci legea îi pedepsește foarte tare pe cei vinovați.
Lucia Pascaru 81
Poliția acționează foarte repede și nici măcar nu este nevoie ca

victimele să facă plângere. Acest lucru înseamnă că faptele sunt
cercetate din oficiu, aspect despre care am mai discutat și altă dată.
Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârșită de

către mamă. Agresiuni asupra fătului. Avortul
Mama este acea persoană care își iubește copilul mai mult decât
orice pe lume. De aceea această infracțiune poate părea ciudată, căci
cu toții ne întrebăm: cum ar putea mama să își ucidă nou-născutul?
Iată că totuși există și astfel de cazuri. Este adevărat că în prezent
sunt mult mai puține astfel de situații, deoarece nașterile sunt atent
supravegheate de medici și moașe.
Cu mulți ani înainte însă, femeile nășteau de multe ori singure, fără
ajutor și durerile erau insuportabile. De aceea, după ce se chinuiau
foarte mult să nască, unele femei ajungeau să sufere o traumă denumită
„depresie postpartum”, adică o depresie după naștere.
În timpul acestei stări foarte ciudate, unele femei nu mai aveau
putere să judece, căpătau reacții necontrolate și își ucideau pruncii.
Legea consideră că, în acest caz, mama va fi pedepsită, la calcularea
pedepsei ținându-se cont de starea specială de tulburare a minții în
care se afla mama.
Avortul, despre care cu siguranță ați auzit nenumărate proteste în
stradă, în care oamenii militau pentru dreptul la viață, nu este pedepsit
în legea română, însă doar cu condiția să se facă la cabinetul medical,
de către un medic specialist, și cel mai târziu până la vârsta sarcinii
de 3 luni și 2 săptămâni. Dacă avortul se face în alte condiții, fapta se
pedepsește cu închisoarea.
82 Lucia Pascaru
Partea specială
Lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate

Într-o iarnă, mergeam pe stradă și am văzut o fetiță cu picioarele
goale, îmbrăcată doar cu o rochiță subțire, care cerea ajutor. Fetița m-a
rugat să o ajut, dar eu am trecut mai departe fără să-i răspund. A doua
zi, am citit în ziar că fetița
aceea a fost găsită fără
viață, întrucât înghețase
de frig. M-am îngrozit.
Am deschis Codul penal
și am citit. Da, aveam o
vină pentru moartea
fetiței, asta îmi spunea
legea la infracțiunea
de lăsare fără ajutor a
unei persoane aflate în
dificultate.
Atunci când găsim o persoană care se află în pericol și care nu
se poate salva singură, suntem obligați să o ajutăm sau să anunțăm
autoritățile (poliția, ambulanța, pompierii, serviciul 112), altfel putem
fi pedepsiți cu închisoarea sau cu amenda.
Rețineți că legea nu obligă pe nimeni să se sacrifice sau să se pună
în pericol pentru a salva o altă persoană. Atunci când nu putem salva
pe cineva, fără să ne expunem chiar noi unui pericol, trebuie măcar
să facem tot posibilul pentru a anunța
autoritățile.
De exemplu, atunci când vedeți o
persoană că se îneacă într-o apă, dacă nu
știți să înotați, nu trebuie să vă aruncați în
apă după acea persoană. Dar puteți și sunteți
obligați să apelați serviciul de urgență 112
sau să chemați salvamarii, dacă aceștia există.
Lucia Pascaru 83
Dacă vedeți că o casă a luat foc, nu este indicat să intrați în acea

casă pentru a salva persoanele dinăuntru, pentru că este posibil să
vă puneți în pericol viața.
Dar puteți și sunteți obligați să faceți tot posibilul pentru a
chema de urgență pompierii.
Împiedicarea ajutorului
Într-o dimineață, în timp ce dormea, Olaf a auzit interfonul sunând
insistent. S-a trezit și, când s-a uitat pe geam, a văzut o mașină de
pompieri afară. Ei încercau să intre în bloc pentru
a stinge un incendiu, dar nimeni nu le deschidea
ușa scării. Olaf s-a culcat la loc, gândindu-se că
pompierii se vor descurca și singuri, doar sunt atât
de mulți… Așa că el a închis complet interfonul,
pentru a nu mai fi deranjat.
Credeți că Olaf a procedat corect? Desigur că nu.
Atunci când ajutoarele intervin pentru a
salva o persoană de la un pericol, trebuie să fim foarte atenți să nu îi
încurcăm, pentru că această împiedicare
de a oferi ajutor altcuiva se pedepsește cu
închisoarea sau cu amenda, prin infrac-
țiunea de împiedicare a ajutorului.
Lipsirea de libertate în mod

ilegal
Libertatea unei persoane este foarte
importantă. Libertatea o simțim atunci
când știm că putem să mergem dintr-un
loc în altul și să facem orice ne dorim.
84 Lucia Pascaru
Partea specială
Nu toți oamenii se bucură de libertate. Atunci când cineva este răpit,

legat, ținut cu forța într-un anumit loc, spunem că libertatea lui este
încălcată. Cel care încalcă libertatea unei alte persoane este pedepsit
de lege.
Am citit odată într-un ziar că un elev de la școală l-a închis pe un
coleg de al său în baie pentru ca acesta să nu poată participa la un
meci de baschet. Elevul închis în baie a strigat, a bătut cu mâinile și cu
picioarele în ușă, dar nimeni nu l-a auzit.
Ce credeți, este acesta un caz de lipsire de libertate? Sigur că da.
Totuși, există cazuri în care lipsirea de libertate este permisă de lege
sau, cum spune Codul penal, este „legală”.
De exemplu, atunci când un om a furat mai multe lucruri dintr-un
magazin, este prins de polițiști, i se pun cătușele și apoi este dus cu
forța la secție. Despre persoana respectivă spunem că este „reținută”.
În acest caz, credeți că lipsirea de
libertate este legală? Răspunsul este
că da, în acest caz, lipsirea de libertate
este legală și permisă de lege.
Un alt exemplu concret pe care
vi-l pot da îl reprezintă jocurile
sportive. Sigur ați văzut vreodată un
meci de rugby; ați putut observa că
scopul jocului este ținerea și blocarea
jucătorilor din echipa adversă. Și în
acest caz, fiind vorba de o regulă a
unui joc sportiv, lipsirea de libertate a
celorlalți jucători este permisă de lege,
deci nu este o infracțiune.
Dar ce credeți că se întâmplă atunci când o persoană doarme și este
luată și dusă în altă parte, fără ca ea să știe acest lucru? Este acesta un
caz de lipsire de libertate? Răspunsul este că da.
Lucia Pascaru 85
Legea ne spune că lipsirea de libertate poate exista și atunci când

persoana nu a știut că este lipsită de libertate sau nu a putut să își
exprime voința cu privire la acest lucru.
Există și cazuri în care lipsirea de
libertate se face în condiții mai grave.
De exemplu, vă aduceți aminte scena
aceea din filme în care un om periculos
ține o armă îndreptată spre o altă persoană
ca să o convingă să urce într-o mașină?
Ei bine, în acest caz, victima nu are de ales și merge singură către cel
care o amenință cu arma. Infractorul este cu siguranță foarte periculos,
de aceea pedeapsa pentru astfel de fapte de lipsire de libertate este mai
mare decât spune regula.
Pedeapsa este mai mare și atunci când un copil este ținut captiv,
atunci când viața victimei a fost pusă în pericol ori când aceasta chiar
a decedat în urma lipsirii de libertate.
De exemplu, răpirea și ținerea unei persoane ca prizonier pentru
mai mult timp, fără hrană și fără apă, este un caz în care viața victimei
este pusă în pericol și această situație va fi pedepsită foarte aspru.
Amenințarea
Când vorbim despre libertate, nu ne
referim doar la libertatea fizică sau de
mișcare, ci ne referim și la libertatea psihică,
a gândurilor și a credințelor noastre. Este
posibil ca uneori cineva să încerce să
ne influențeze gândirea, alegerile, dorințele,
doar cu scopul de a ne face rău.
86 Lucia Pascaru
Partea specială
În acest caz, înseamnă că acea persoană

ne răpește libertatea psihică de a decide
singuri ceea ce vrem, ceea ce ne dorim.
Atunci când nu suntem lăsați să decidem
liber, ci suntem forțați sau constrânși să
facem un anumit lucru, înseamnă că liber-
tatea noastră a fost încălcată, prin infrac-
țiunea de amenințare.
Există mai multe modalități prin care
acest tip de libertate poate fi încălcată, iar
legea le pedepsește pe toate.
Dar ce înseamnă cu exactitate „a ame-
nința” o persoană? Ca să înțelegeți mai
bine, vă dau două exemple.
În primul exemplu, un vecin îi spune
unui alt vecin: „Vă rog să dați muzica mai
încet, altfel voi chema poliția!”.
În al doilea exemplu, același vecin spune:
„Vă rog să dați muzica mai încet, altfel am să
vă sparg ușa!”.
În ambele situații, vecinul a spus că va face un anumit lucru neplăcut
pentru celălalt vecin. Sesizați însă diferența, nuanțele dintre cele două
situații?
În prima situație, vecinul spune că „va chema poliția”, cu alte cuvinte,
va face un „rău” justificat în situația lui; vecinul are dreptul să cheme
poliția, deoarece zgomotul este prea mare și îi cauzează probleme.
În cea de-a doua situație însă, vecinul spune că „va sparge ușa”, ceea
ce presupune o infracțiune de distrugere, deci răul cu care amenință nu
este justificat; vecinul nu are dreptul să spargă ușa, chiar dacă zgomotul
este prea mare și îi cauzează probleme.
Lucia Pascaru 87
Prin urmare, amenințarea este acea situație în care îi atragem atenția

unei persoane că îi vom face ceva rău, fie că o vom agresa fizic, verbal,
fie că îi vom distruge ceva, fie că îi vom face rău unei alte persoane
apropiate ei (cum ar fi copilului, soției, soțului persoanei respective),
dacă nu face așa cum îi cerem noi.
Rețineți că amenințarea există atunci când răul cu care amenințăm
este posibil. Legea spune că acel rău trebuie să fie „apt să producă o
stare de temere”. Altfel spus, dacă cineva amenință că ne va face vrăji
sau blesteme, nu ne vom teme și nu vom lua amenințarea în serios,
pentru că asemenea lucruri nu există. Dar dacă cineva ne amenință
că ne va lovi, atunci s-ar putea să ne temem, pentru că acest lucru este
posibil.
Șantajul
Sara și Olaf stau de vorbă la telefon. Olaf o roagă pe Sara să meargă

cu el în oraș, dar ea refuză. Nu îi place prea mult de el, nu e genul ei.
Supărat, Olaf îi spune Sarei că dacă refuză, va publica niște fotografii
urâte cu ea pe internet. Sara se sperie, se gândește că dacă află părinții
88 Lucia Pascaru
Partea specială
ei, o vor pedepsi sever, așa că este de acord să iasă în oraș cu Olaf,
numai să nu apară acele fotografii pe internet.
În acest caz, Sara este forțată să iasă în oraș cu Olaf. În dreptul
penal, această forțare poartă denumirea de constrângere, întâlnindu-
se în conținutul infracțiunii de șantaj.
În cazul infracțiunii de șantaj, de regulă, cel care șantajează amenință
cu un rău, pentru a forța victima să dea, să facă, să nu facă ori să sufere
ceva. Șantajistul urmărește prin acest comportament să obțină un folos
de orice fel, pentru el sau pentru o altă persoană.
Este posibil ca uneori scopul șantajistului să fie acela de a obține
bani, bunuri de valoare sau alte foloase, situație în care fapta este
considerată mai gravă și se pedepsește mai aspru.
De exemplu, directorul unui ziar de scandal îi cere unei persoane
o sumă mare de bani ca să nu publice un articol rușinos despre ea.
Nevoită, victima îi va da directorului de ziar acea sumă de bani, dar nu
pentru că așa a vrut ea, ci pentru că a fost „constrânsă”.
Puteți observa cum, în acest caz, libertatea de alegere a victimei a
fost încălcată. Persoana constrânsă nu mai are posibilitatea de a face
ceea ce dorește, ci este forțată de o altă persoană să facă un anumit
lucru, sub amenințarea unui rău.
Hărțuirea
Sara și Olaf au fost prieteni mai
mult timp. La un moment dat, Sara
i-a explicat lui Olaf că ar dori să nu se
mai vadă o perioadă. Motivul era că
Olaf se purtase urât cu ea, iar Sarei nu
i-a plăcut acest lucru.
Lucia Pascaru 89
Nervos, Olaf a sunat-o pe Sara de mai multe ori, dar ea nu i-a

răspuns. Și mai supărat, Olaf s-a dus acasă la Sara și a bătut la ușă să o
caute, dar nici de această dată nu a primit un răspuns.
De atunci, în fiecare zi, Olaf a început să o urmărească pe Sara.
Mergea în spatele ei de acasă și până la școală, urmărind-o ce face.
Când se terminau orele, Olaf o aștepta pe Sara în fața școlii și o urmărea
până acasă din nou. Pe telefon îi trimitea zeci de mesaje zilnic. Sara îi
blocase apelurile și chiar și conturile de pe rețelele de socializare, dar
Olaf își făcea alte conturi false sau o suna de pe alte numere de telefon.
După câteva zile, Sara începuse să se simtă tot mai rău. Îi era teamă
de Olaf, iar sentimentul de a fi tot timpul urmărită îi dădea stări de
neliniște. Sara se simțea hărțuită.
Infracțiunea de hărțuire înseamnă, așadar, urmărirea unei persoane,
supravegherea ei, agasarea cu apeluri și mesaje pe telefon.
Hărțuirea nu se poate face „o dată”, ci ea presupune mai multe
acțiuni repetate, pe o perioadă mai lungă de timp.
Există însă și situații în care hărțuirea este permisă de lege sau, cum
spuneam, „legală”.
De exemplu, anchetatorii care urmăresc o persoană pentru a afla
dacă aceasta comite infracțiuni. În acest caz, nu putem vorbi despre
o hărțuire, căci urmărirea este
legală. La fel și în cazul detec-
tivilor particulari, care au ca
profesie acțiunea de urmărire a
persoanelor.
În aceste situații, nu există
fapta de hărțuire, ci putem
spune că atât anchetatorii, cât și
detectivii particulari urmăresc
persoanele cu un „scop legitim”.
90 Lucia Pascaru
Partea
P artea specia
specială
a lă
 Din povestirile Liei1
Într-o zi, Lia a mers într-o excursie cu părinții și niște prieteni.

Seara au făcut un foc de tabără și în jurul acestuia au început să spună
povești înspăimântătoare, așa cum văzuseră în unele filme. Când a
ajuns rândul ei să spună o poveste de groază, Lia era tristă – a explicat
că nu știe niciuna pe măsura celor povestite de ceilalți, dar și-a adus
aminte de o întâmplare reală, petrecută la școala unde învață ea, care
ar putea fi considerată pe drept o poveste de speriat copii – așa că Lia a
început să le-o povestească celorlalți:
Într-o zi, un copil obraznic
din clasa Liei era pus pe șotii: a
pus un ac cu vârful în sus pe un
scaun și copilul care s-a așezat
acolo s-a înțepat în acel an, ceea
ce i-a provocat durere (mama
Liei a explicat că această faptă
este una interzisă, se numește
infracțiune de lovire sau alte
violențe); a slăbit picioarele unui
scaun, astfel încât copilul care
s-a așezat pe acesta a căzut și s-a
lovit la spate și la cap (aceasta
este tot o faptă de lovire sau
alte violențe, interzisă de Codul
1
Infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (tangențial: câteva exemple
scurte de infracțiuni: lovire, amenințare, furt, tâlhărie; distincția între formele de vinovăție
și între infracțiunile de omor – ucidere din culpă – loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte).
Mihai Dunea 91
Mihai Dunea
penal); pe un alt scaun a pus lipici, iar unei fetițe care s-a așezat acolo, fără
să își dea seama, i-a rămas lipită uniforma de lipici, așa încât a trebuit să
rupă o bucată din aceasta pentru a se putea ridica (această faptă este tot o
infracțiune, se numește distrugere); unui alt copil, băiatul cel rău i-a luat
pachețelul cu mâncare și i-a mâncat tot ce avea acolo, iar altuia i-a luat
stiloul, pe care părinții copilului i-l făcuseră cadou de ziua lui, plătind
mulți bani pe el (aceste fapte, deși privesc lucruri de valori diferite, unele
mai ieftine, altele mai scumpe, sunt interzise, fiind infracțiuni de furt);
altui copil i-a spus că o să îl bată mai târziu, ceea ce l-a speriat pe acesta,
pentru că era mult mai mic decât agresorul (fapta aceasta este infracțiune
de amenințare); unui alt copil a încercat să îi ia chiar telefonul mobil dat
de părinți pentru a ține legătura cu ei în caz de urgență, dar pentru că
băiatul acela s-a împotrivit, i-a dat cu palma peste față și l-a amenințat
că o să-l bată rău, însă tot nu a reușit să îi smulgă telefonul (această faptă,
care îmbină furtul cu lovirea sau cu amenințarea, se numește tâlhărie
și este o infracțiune foarte gravă; pentru că nu a reușit să ia telefonul,
ci doar a încercat, infracțiunea
a fost doar tentată – a rămas la
stadiul de tentativă de tâlhărie,
dar la multe infracțiuni, mai ales
la cele grave, se sancționează chiar
și simpla încercare de a le comite –
tentativa!).
La un moment dat, băiatul
cel obraznic a văzut pe un coleg
aplecat să își încheie șireturile,
care stătea chiar în capul scărilor;
crezând că face o glumă bună, l-a
împins pe acesta, iar copilul, luat
pe nepregătite, s-a dezechilibrat și
a căzut pe scări, rostogolindu-se
și lovindu-se la cap de trepte, iar
apoi de caloriferul care era așezat
92 Mihai Dunea
Partea specială
la baza scărilor. Aceste lovituri au fost foarte grave, iar băiatul a murit!
Copilul cel rău a fost luat de poliție, care a spus Liei și celorlalți colegi
că ceea ce a comis băiatul obraznic se numește infracțiune de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte, o faptă săvârșită cu intenție depășită.
Asta înseamnă că lovitura a fost intenționată – aplicată special pentru
a răni, dar apoi s-a petrecut ceva mai grav, un rezultat mai sever, din
greșeală (în dreptul penal, greșeala/întâmplarea accidentală se numește
culpă și este o formă de vinovăție mai puțin gravă decât intenția); la un loc,
intenția și culpa (în ordinea asta) se numesc intenție depășită (o formă de
vinovăție mai puțin gravă decât intenția, dar mai gravă decât culpa).
Dacă băiatul cel rău ar fi vrut să îl omoare pe celălalt copil și special
ar fi acționat pentru aceasta (cu intenție), atunci infracțiunea comisă
s-ar fi numit omor și ar fi fost mai aspru pedepsită.
Dacă din greșeală l-ar fi împins (din neatenție) și celălalt copil ar fi
murit, atunci tot o faptă interzisă ca infracțiune ar fi fost, dar numită
ucidere din culpă, care este mai puțin sever sancționată.
Așa cum s-au petrecut lucrurile descrise (victima a fost împinsă cu
intenția de a fi doar lovită, de a suferi
niște vătămări, dar s-a produs o urmare
mai gravă, din culpă = greșeală, anume
moartea), infracțiunea este aceea de
loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte și este pedepsită mai puțin
grav decât un omor, dar mai grav decât
o ucidere din culpă!
Mama Liei le-a explicat acesteia
și copiilor că povestea spusă de Lia –
întâmplarea reală povestită de ea este o dovadă că niște glume proaste
pot produce urmări/rezultate/consecințe dintre cele mai rele cu putință.
Aceeași faptă interzisă și aspru pedepsită ar fi fost și dacă băiatul
obraznic ar fi pus celuilalt copil o piedică pe când acesta alerga, așa
încât, din viteză, cel împiedicat ar fi venit cu tâmpla (capul) de ceva
Mihai Dunea 93
(calorifer, ușă, colț de masă, bordură, treaptă sau orice altceva dur) și
ar fi putut muri.
Tot astfel, dacă ar fi fost trântit în zăpadă pentru o bulgăreală, dar
sub zăpadă ar fi fost o cărămidă sau un ciot de metal de care, dacă s-ar
lovi la cap, ar putea suferi o rană gravă sau chiar muri.
Grav ar fi și dacă într-o bătaie cu zăpadă, din dorința de a lovi
cu bulgări pe altcineva, un bulgăre aruncat în față, dar în care ar fi o
pietricică sau o bucată de gheață, ar putea scoate ochiul acelei persoane
sau i-ar putea lăsa o cicatrice care să o desfigureze (această faptă se
numește vătămare corporală și este tot infracțiune).
Copiii, din unele gesturi aparent fără mare însemnătate, din unele
așa-zise glume răutăcioase, nu foarte bine gândite și nu foarte amuzante
pentru cel care este victima lor, pot uneori produce
niște urmări foarte grave, niște rezultate sau
consecințe extrem de serioase, chiar fatale, care
să nenorocească și pe victima lor, precum și viața
celui care le-a săvârșit! De aceea este important să
vă jucați frumos, fără violență, cu atenție, să vă
uitați bine în jur, pentru a vedea în ce loc sunteți,
pentru a vă asigura că nu sunt pericole ascunse sau
situații riscante pentru voi sau pentru ceilalți!
Trebuie să nu vă repeziți „cu capul înainte” (impulsiv) și fără să vă
gândiți la posibilele consecințe nici măcar atunci când joaca vi se pare
amuzantă și fără griji, pentru că situații periculoase pot să apară de
unde nici nu ne trece prin minte,
iar în dreptul penal se pedepsește
nu doar fapta cu rezultate grave
intenționate, ci și aceea comisă din
greșeală (neatenție, nebăgare de
seamă, neasigurare suficientă…),
accidentul care putea, cu mai
multă prudență, să fie evitat!!!
94 Mihai Dunea
Partea
P artea specia
specială
a lă
Traficul de persoane și tipuri

de exploatare
0800.800.678
Despre trafic de persoane aud mereu la știri. Există atât de multe

persoane care cad în plasa oamenilor răi, încât, uneori, înainte de a mă
împrieteni cu o persoană necunoscută, strâng foarte multe informații
despre cine este, cu ce se ocupă etc. Unii prieteni zic că sunt exagerată,
dar specialiștii în trafic spun că asta este atitudinea corectă pe care
trebuie să o avem.
Traficul de persoane și traficul de minori sunt infracțiuni severe,
pentru care Codul stabilește pedeapsa cu închisoarea de la 3 la 10 ani
și interzicerea exercitării unor drepturi.
Dacă fapta este săvârșită de un funcționar public în exercițiul
atribuțiilor de serviciu, atunci pedeapsa este mai gravă și este pedepsită
cu închisoare de la 5 la 12 ani.
Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane - Centrul Regional Iași 95
Agenția Națională Împotriva Traficului de

Persoane - Centrul Regional Iași
Traficul de persoane reprezintă o formă de sclavie modernă, care

presupune control și exploatare a altor oameni. Traficul de persoane
este, practic, un comerț ilegal cu oameni.
Visul unei vieți mai bune poate fi pentru fiecare dintre noi o
,,momeală” care ne face mai vulnerabili în fața traficanților de persoane.
În foarte multe dintre cazuri, persoanele care ne fac promisiuni,
oferindu-se să ne ,,ajute”, sunt oameni în care avem încredere, uneori
sunt chiar oameni respectabili sau de succes din comunitatea noastră.
Ei ne pot fi prieteni, vecini, cunoștințe, colegi de școală sau de serviciu,
parteneri de cuplu, membri ai familiei acestora. Aceștia ne vor prezenta
o poveste frumoasă, credibilă și convingătoare, manipulându-ne
pentru a reuși să ne câștige încrederea.
Traficanții își construiesc o imagine de binefăcători, uneori lăsându-se
rugați pentru a ne acorda ,,ajutorul”.
Traficul de persoane este un
fenomen care funcționează pe
cerere și ofertă.
Cererea este factorul declan-
șator, factorul care conduce la
creșterea fenomenului de trafic de
persoane. Cererea este reprezentată
de consumatorii de servicii
sexuale sau angajatorii care caută
forță de muncă ieftină.
Aceste fapte au drept scop să
satisfacă nevoile celor care apelează
la astfel de servicii, precum și să
obțină câștiguri financiare consi-
derabile, în mod rapid.
Traficanții reprezintă elementul
de legătură dintre cerere și ofertă;
96 Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane - Centrul Regional Iași
Partea specială
ei sunt cei care recrutează persoanele vulnerabile, cei care le exploatează

în scopuri sexuale, pentru prestarea unei munci forțate sau pentru
obligarea la cerșetorie.
Oferta este reprezentată de persoanele vulnerabile, care provin,
în principal, din medii defavorizate, din familii dezorganizate sau
abuzive, cu o situație financiară precară, cu un nivel scăzut de educație.
Din lipsa accesului la informații și din dorința de a avea un trai mai
bun, persoanele vulnerabile cad pradă ofertelor traficanților.
Traficul de persoane este un proces care are următoarele etape:

recrutarea, transportarea, transferarea, adăpostirea sau primirea
victimelor și, în final, exploatarea.
Aceste acțiuni sunt realizate prin diverse mijloace, de la manipulare,

înșelăciune, amenințare la constrân-
gere, uz de forță sau chiar răpire.
Ajunse la destinație, victimele
sunt exploatate în scopul prestării
de servicii sexuale, pentru muncă
forțată, cerșetorie sau comitere de
infracțiuni.
Pentru a exista infracțiunea de
trafic de persoane, prima cerință
esențială care trebuie îndeplinită este
aceea de a exista una dintre aceste
acțiuni: recrutare, transportare,
transferare, adăpostire sau primire a
unei persoane.
Recrutarea constă în selectarea
(racolarea), angajarea, pe baza unei
înțelegeri, primirea cuiva pentru o

anumită activitate, pentru a o determina, mai apoi, să realizeze altă

activitate.
Cei care caută să ne capteze încrederea sunt persoane tinere,
îmbrăcate îngrijit, care ne fac o impresie bună atât sub aspectul
bunăstării lor, cât și a poveștilor lor de succes. Au un nivel de educație
cel puțin mediu, sunt înzestrați cu o inteligență emoțională ridicată,
ceea ce le permite să-și atingă scopul urmărit.
Pe de altă parte, în anumite cazuri, exploatatorii, pe cât sunt de abili
și binevoitori, pe atât sunt de violenți în a avea control total asupra
situației.
De multe ori, prima verigă în lanțul de traficare este o femeie.
Aceasta se poate afișa drept o persoană fără dificultăți materiale,
povestind despre cât de ușor se câștigă banii în străinătate având o
slujbă care nu necesită pregătire profesională specială.
Această femeie ne câștigă repede
încrederea, încercând chiar să ne
înlocuiască părinții.
Uneori, persoana care ne
câștigă încrederea poate fi chiar
o colegă de școală.
De exemplu, colega de școală
ne prezintă povestea de succes a
surorii ei de 15 ani, care are bani
suficienți pentru a-și permite
luxul de a merge la un salon de
înfrumusețare, își permite să
frecventeze cele mai exclusiviste
locații din oraș, bani pe care însă
i-a câștigat din ,,jobul” de la un
salon de masaj erotic, unde, de
fapt, în realitate este nevoită
Partea specială
să întrețină relații intime cu

clienții salonului.
Dacă recrutorul este un
bărbat, în multe cazuri, acesta
are vârsta cuprinsă între 25-35
de ani, afișând prin aspect
și comportament, un status
social ridicat: haine de firmă,
mașini scumpe, bani. De
obicei, rolul acestuia este de
a seduce tinerele și de a le
convinge să meargă cu el în
străinătate, acolo unde le poate
găsi ușor un loc de muncă.
În ambele cazuri, elementele
care caracterizează recrutorul
sunt foarte importante: vârsta
și modul în care abordează
viitoarele victime, aparența
unui status social ridicat și
poveștile de succes.
În multe cazuri însă, chiar o rudă sau o cunoștință convinge familia
să-și dea consimțământul pentru plecarea copilului în străinătate.
Majoritatea băieților traficați în scopul exploatării prin muncă sunt
scoși din țară în acest mod.
Trebuie să renunțăm la atitudini și judecăți naive de genul ,,mie
nu mi se poate întâmpla”, pentru că oricine poate cădea în capcana
traficanților de persoane!

Principalele modalități de recrutare sunt:

 Promisiunea unei slujbe onorabile și bine plătite în țări din
Occident: este făcută fie de către persoana care încearcă să ne amăgească,
fie de către o rudă sau un prieten în care noi avem încredere. Ne poate
promite o carieră de model, servicii în baruri, cluburi, hoteluri ori un
post de bonă sau menajeră.
De regulă, dacă acceptăm oferta de a munci peste hotare, timpul
până la momentul plecării efective este foarte scurt (pentru a nu ne
putea răzgândi și pentru a nu avea posibilitatea de a ne sfătui cu alte
persoane care ne-ar putea face să ne schimbăm decizia).
Traficanții ne pot cere să nu ne informăm nici măcar rudele despre
intenția noastră de a pleca. Ei vor căuta în acest timp să se ocupe de
obținerea documentelor necesare trecerii granițelor.
Dacă suntem minori, traficanții vor
realiza un act fals ori vor obține prin
diverse tertipuri de la părinți un docu-
ment valabil.
Uneori, și părinții sunt implicați în
traficarea propriilor copii, dându-și
acordul în scris pentru părăsirea țării,
chiar dacă știu ce va urma.
În alte cazuri, prieteni sau cunoștințe
recente abordează viitoarea victimă,
promițându-i o slujbă foarte bine plătită
în afara țării (de obicei bonă, chelneriță
sau menajeră) și care nu necesită o
pregătire profesională specială.
Abordarea are loc în locații frecven-
tate de către copil: în discotecă, pe stradă
sau chiar în casa părintească.

Partea specială
 Anunțuri în ziare sau/și pe internet

privind oferta de locuri de muncă în
străinătate, deosebit de atractive sub
aspectul salariului foarte mare ce poate
fi obținut, în raport de condițiile minime
privind pregătirea cerută pentru viitorii
angajați.
Aceste anunțuri sunt adresate unei largi
categorii de vârstă, însă în special fetelor
peste 16 ani, în cazul exploatării sexuale.
Anunțurile sunt atractive sub trei
aspecte: oferă o slujbă într-o țară vest-
europeană (de obicei Italia, Germania,
Marea Britanie), principalele cerințe se
referă la aspectul fizic, și nu la pregătirea
profesională și nivelul educației, iar sala-
riul oferit este cu mult mai mare decât
ceea ce se poate câștiga în țară.
 Anunțuri ale agențiilor matrimo-
niale: perspectiva căsătoriei cu un cetă-
țean străin este considerată ca fiind unica
posibilitate de a scăpa de sărăcie sau de a
ne ajuta familia.
La destinație aflăm însă că am fost
amăgite, iar ,,Făt-Frumos” se transformă
în ,,Căpcăunul” care ne exploatează și ne
obligă să facem lucruri pe care nu ni le-am fi dorit.
 Metoda Loverboy sau metoda ,,prin îndrăgostire”: este o
tehnică la care apelează destul de des traficanții, mai ales când noi,
tinerele, ne dorim să fim independente, să scăpăm de autoritatea
părinților, credem în dragostea pură și alegem să ne îndrăgostim de
primul care ne promite o viață frumoasă împreună, un trai decent,
ne încântă sufletul cu vorbe de dragoste, gesturi romantice (cadouri

și flori).
Ne câștigă încrederea (uneori chiar și a părinților), se erijează în
,,binevoitori”, reușesc să ne manipuleze sentimentele, folosindu-se de
„atenții” (de genul unor mici cadouri, ieșiri la restaurant, plimbări cu
mașini luxoase), iar noi ajungem să credem în iubirea pe care ne-o
poartă și să considerăm că nu putem să trăim fără aceste persoane.
În final, vorbele de iubire se transformă în amenințări (fie la adresa
noastră, fie la adresa celor dragi nouă – părinți, frați), iar noi trebuie
să acceptăm să facem lucruri pe care în alte circumstanțe nu le-am
fi acceptat, ajungând să fim exploatate pe stradă, în cluburi, hoteluri,
apartamente sau alte locații unde există cerere de servicii sexuale.
Într-o situație similară a fost și prietena mea, Sara, care mi-a povestit
traumatizată:
,,M-am îndrăgostit de un băiat de la mine
din localitate. Era așa cum îmi doream: frumos,
romantic, iubitor. În vacanță mi-a făcut o
propunere de a-l însoți la sora lui în Marea
Britanie. Îmi doream tare mult să văd Londra.
Părinții mei și-au dat acordul printr-o procură
la notariat. Eram așa de bucuroasă!
Dar pe aeroportul din Londra, ,,iubitul” meu m-a vândut unor străini
și m-a părăsit. Am fost obligată să întrețin relații sexuale cu câte 10 clienți
în fiecare noapte. Am fost prinsă în acest coșmar timp de aproape un an
de zile. AM AVUT ÎNCREDERE
ÎN EL…”
Transportarea constă în
acțiunea persoanei numită
„transportator” (uneori poate
fi una și aceeași persoană cu
traficantul) de a deplasa victima

Partea specială
dintr-un loc în altul, cu sau fără

ajutorul unui mijloc de transport.
Nu este obligatoriu ca transpor-
tarea să fie peste frontiera de stat;
victima poate fi transportată în
orice alt loc. De obicei, transportul
are loc la scurt timp după ce
acceptăm oferta, astfel încât să nu
avem prea mult timp la dispoziție
pentru a ne răzgândi.
Trecerea frontierei se poate face
legal, dar poate fi făcută și ilegal;
dacă nu suntem majori și nu avem
acordul părinților pentru a putea
pleca în străinătate, vom trece cu
acte false, singuri sau în grup.
În timpul călătoriei în străină-
tate este posibil ca drepturile
fundamentale să ne fie grav încăl-
cate, fiind supuși la diverse abuzuri din partea transportatorului. Dacă
nu am mai fost niciodată într-o țară străină și nu cunoaștem limba țării
respective, devenim dependenți de traficant.
Transferarea sau vânzarea poate avea loc în situația în care victima
este dată de către recrutor unui intermediar pentru transportare și/sau
mai departe altei persoane pentru exploatare.
Transferarea poate fi însoțită de plata unei sume de bani, bunuri
materiale sau de altă natură, la schimb.
Vânzarea reprezintă esența traficului de ființe umane.

Victimele (ființe omenești) sunt sortate precum o marfă de către

traficanții-cumpărători. Doar în acest stadiu victimele realizează că
sunt exploatate.
După ce ajung la destinație, victimele
descoperă că vor trăi în condiții de sclavie,
de cele mai multe ori în industria sexului,
dar și ca femei de serviciu, muncitoare în
fabrici, lucrând în condiții inumane.
Deseori, pentru a li se pierde urma, femeile sunt mutate din oraș în
oraș și din țară în țară.
Dezorientându-le, ele nu au timp să-și facă prieteni, nu se pot
familiariza cu împrejurimile, iar poliția nu le poate descoperi.
Adăpostirea este acțiunea unei persoane de a asigura adăpost, găzduire
altei persoane, de a primi
pe cineva într-o locuință
sau amplasament, pentru
exploatare sau înlesnirea
exploatării.
Primirea presupune
acțiunea de a întâmpina pe
cineva, de a accepta tem-
porar o persoană într-o
locuință ce aparține (sau
nu) traficantului.
A doua cerință esen-
țială necesară pentru exis-
tența infracțiunii de trafic
de persoane este ca acțiu-
nile de care v-am spus
să fie săvârșite prin una
dintre modalitățile:

Partea specială
• constrângere, fie psihică, fie fizică;

• răpire, inducere în eroare, abuz de autoritate;
• starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane (de exemplu,
în cazul unui copil care se află într-un centru de plasament,
după un abuz suferit în familie);
• acordarea, primirea de plăți sau avantaje pentru a dobândi
consimțământul unei persoane care deține controlul asupra
acelei persoane, în scopul exploatării.
Răpirile reprezintă o modalitate de recrutare în care recrutorul

folosește violența încă de la început. În cazul răpirilor, posibilitatea
de a trece granița în mod legal este scăzută, așa că traficanții apelează
la „călăuze” care, contra cost, facilitează trecerea frontierei ocolind
punctele de control.
A treia cerință esențială pentru existența infracțiunii de trafic este
să existe scopul de a exploata victima.
Exploatarea include exploatarea prostituției unei alte persoane sau
alte forme de exploatare sexuală, exploatarea prin muncă sau servicii
forțate, inclusiv cerșetoria forțată, sclavia sau practicile asimilate
sclaviei, servituții sau exploatării activităților infracționale sau prele-
varea de organe.
Principalele tipuri de exploatare sunt:
• Exploatarea sexuală – una dintre cele mai cunoscute și întâlnite
forme de exploatare în rândul victimelor traficului de persoane.
Exploatarea sexuală include prostituția forțată, pornografia și
serviciile sexuale din baruri, hoteluri, saloane de masaj erotic.

Oricine poate fi victima traficului în scopul exploatării sexuale:

femei și bărbați, adulți și copii, dar acest tip de exploatare afectează,
în principal, segmentul persoanelor de sex feminin care cad în plasa
traficanților și ajung să fie exploatate sexual.
Odată forțate pentru a oferi servicii sexuale, ni se explică că avem
un preț, că avem datorii la traficant, ni se spune cum trebuie să ne
purtăm cu clienții pentru a obține cât mai mulți bani.
Ne vom supune în final, crezând că datoria scade și că în curând
vom fi libere să ne întoarcem acasă, dar nu va fi așa.
Există riscul ca, după ce traficantul își recuperează banii, să fim
vândute mai departe.
Promisiunea libertății este doar o modalitate prin care traficanții
încearcă să ne manipuleze, pe lângă folosirea violenței, alcoolului și

Partea specială
a drogurilor. Amenințate și abuzate, riscăm tratamente inumane și

exploatare în regim de sclavie.
Cele mai vulnerabile persoane care cad în plasa traficanților sunt
tinerele care provin din familii dezorganizate sau dintr-un mediu în
care au suferit abuzuri, precum și din familii în care educația nu ocupă
un loc important.
Din acest motiv, este foarte important să ne con-
tinuăm studiile, să fim în permanență informați,
deoarece lipsa de informare și educația precară
sunt vulnerabilități pe care traficanții vor căuta să
le fructifice în interesul lor.
Chiar dacă avem o situație financiară precară,
nu trebuie să luăm o decizie pripită și să acceptăm
orice ofertă tentantă prin care ni se promit câști-
guri fabuloase cu
minim efort; trebuie să renunțăm la
concepția că, în străinătate, realizarea
personală e mai ușoară.
Uneori putem trece prin momente
dificile, aparent fără ieșire, când avem
tendința de a considera că „oferta”
de muncă în străinătate pare a fi
„soluția salvatoare”. Recrutorii specu-
lează aceste momente pentru alegerea
viitoarelor victime.
Căzând în plasa traficanților, riscăm
abuzuri fizice și sexuale, fiind ținuți
în condiții de captivitate reală sau
psihologică.
Amenințarea cu represalii împotriva
noastră sau a familiilor noastre și, uneori,

lipsa actelor de identitate (să nu uităm că traficanții, de cele mai multe

ori, deposedează victimele de actele de identitate, tocmai pentru ca
acestea să nu poată pleca) sunt motive pentru care vom renunța la
ideea de a fugi.
Principalul țel al traficanților este obținerea unor sume mari de
bani din exploatarea noastră pe o perioadă mare de timp. Ei vor să își
protejeze investițiile, ceea ce înseamnă că vor lua toate măsurile pentru
a obliga victima să continue să muncească și să nu scape.
• Exploatarea prin muncă este a doua formă de exploatare cel
mai des întâlnită după exploatarea sexuală.
Munca forțată, sclavia sau practicile asimilate sclaviei se referă la
munca sau serviciile pentru care persoana este obligată să lucreze sub
amenințarea unei pedepse.

Partea specială
Munca forțată face referire la situația în care lucrătorul exploatat

a fost înșelat cu privire la natura postului sau la condițiile de muncă,
salarizare, sănătate și securitate.
Această formă de exploatare este mai des întâlnită în cazul persoa-
nelor de sex masculin, care sunt obligate să muncească predominant
în construcții sau agricultură, aproximativ 10-12 ore pe zi, de multe ori
fiind private de hrană, servicii medicale sau condiții decente de trai și
muncă.
Persoanele de sex feminin pot fi exploatate în domeniul hotelier, ca
îngrijitoare pentru bătrâni sau ca bone. În ultimul timp, auzim frecvent
de cazuri de exploatare prin muncă a unor persoane de sex feminin
în Italia, în cazul celor care aleg să îngrijească persoane în vârstă la
domiciliu.
Trebuie să cunoaștem faptul că, potrivit reglementărilor în vigoare,
vârsta minima legală pentru a ne încadra în muncă este 15 ani, iar
angajarea minorilor care nu au atins acest prag este interzisă.
Capacitatea de muncă este dobândită odată cu împlinirea vârstei
de 16 ani. În anumite condiții însă, dacă avem împliniți 15 ani, ne
putem angaja cu acordul părinților noștri în activități adecvate vârstei.
În situația în care părinții își retrag acordul și noi nu am împlinit 16
ani, contractul încetează de drept.
Pentru o persoană adultă, timpul de muncă este de 8 ore pe zi și 40
de ore pe săptămână, iar pentru cei care nu au împlinit 18 ani, timpul
de muncă este de 6 ore pe zi și 30 de ore pe săptămână.
Tinerii cu vârste cuprinse între 15 și 18 ani pot desfășura activități
potrivite cu dezvoltarea lor fizică și cu aptitudinile de care dau dovadă,
însă numai dacă în acest fel nu le este încălcat dreptul la dezvoltare
fizică, mentală, spirituală, morală și socială, dreptul la educație.

• Exploatarea prin cerșetorie ocupă locul trei în rândul formelor

de exploatare cel mai des întâlnite, conform datelor statistice
deținute de Agenția Națională Împotriva Traficului de Persoane.
Directivele Parlamentului European și ale Consiliului consideră

cerșetoria forțată și exploatarea activităților infracționale o formă
de exploatare prin muncă.
Oricine poate cădea victimă. Unele persoane sunt mai vulnerabile
(cum ar fi migranții, în special dacă au fost implicați în astfel de
activități în țara de origine, copiii fără adăpost și de pe străzi, alți copii
fără tutori), fiind ținte ușoare pentru infractorii care le recrutează
pentru a le obliga să cerșească sau să desfășoare activități infracționale.
Situația este și mai gravă atunci când sunt folosiți minorii pentru
cerșetorie. Conform legislației statului român, exploatarea persoanelor
prin cerșetorie este considerată infracțiune și se pedepsește ca atare.

Partea specială
Și fapta persoanei care determină un minor sau o persoană cu

dizabilități fizice ori psihice să apeleze în mod repetat la mila publicului
(pentru a cere ajutor material) sau beneficiază de foloase patrimoniale de
pe urma acestei activități, constituie infracțiunea de exploatare a cerșeto-
riei, care se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Dintre toate formele de exploatare, obligarea la cerșetorie este cea
mai vizibilă, desfășurându-se de obicei în locuri publice, aglomerate,
cu trafic pietonal, fiind în general persoane vârstnice sau cu dizabilități,
minori, femei.
Cauzele traficului de persoane în scopul exploatării prin cerșetorie:
• nivelul scăzut de educație;

• lipsa oportunităților de muncă;
• condițiile precare de trai;
• anturajul necorespunzător;
• disfuncționalități în legătura cu familia (violență, abuz de alcool,
relații tensionate între membrii familiei, lipsa unui sprijin afectiv
real).
Cerșitul este o formă de exploatare atât fizică, cât și psihică.

Cerșetorii sunt tratați ca niște sclavi,
sunt maltratați, înfometați sau agresați.
Fenomenul este ajutat indirect și de
unii dintre noi, care, din compasiune,
cedăm insistențelor cerșetorilor.
Altă formă de exploatare prevăzută de
Codul penal este prelevarea de organe,
țesuturi sau celule de origine umană,
neîntâlnită însă în practica judiciară de
la noi.

Sfaturi și recomandări preventive:
• Părinții, profesorii și specialiștii vă pot oferi informațiile de care

aveți nevoie pentru a lua deciziile cele mai potrivite vouă.
• Dacă simțiți un pericol iminent, adresați-vă unui adult în care
aveți încredere.
• Cereți informații suplimentare din surse de încredere. Nu
vă încredeți orbește în promisiunile celor din jur, verificați în
detaliu o propunere de muncă, de studii sau călătorii în străină-
tate înainte de a o accepta.
• Evitați ofertele care presupun locuri de muncă aparent ușoare
și câștiguri considerabile într-un timp scurt: saloane de masaj,
studiouri de videochat, cluburi de noapte, agenții de manechine etc.
• Înainte de plecarea în străinătate, anunțați o persoană de
încredere cu cine, unde și cum plecați.
• Nu cedați nimănui actele de identitate (cu excepția oficialităților
de la vamă, poliție) și faceți mai multe copii ale acestora pe care
să le păstrați în locuri diferite (în caz de călătorie).
• Stabiliți o parolă/semn de recunoaștere pe care le veți folosi în
convorbirile cu familia, în situația în care aveți probleme și nu
puteți transmite acest lucru în mod direct.

Partea specială
Foarte multe cazuri de trafic de persoane încep în mediul online.

Lumea internetului este o lume fantastică, plină de informații utile și
lucruri distractive, la care au dreptul toți copiii.
Această lume ascunde și pericole, care pot fi însă evitate prin
respectarea unor reguli de comportament:
• Nu se dau informații personale oamenilor cunoscuți pe internet:

nume complet, locul de muncă al părinților, adresa școlii, adresa
de acasă, programul orar al utilizatorului și al părinților, coduri
de acces în blocuri etc.
• Parolele sunt secrete și aparțin utilizatorului: sunt ca și cheile de
la casă, pe care nu le dai nimănui.
• Dacă dorim să ne întâlnim cu persoane cunoscute pe internet,
trebuie să anunțăm părinții sau tutorii pentru a fi însoțiți la întâlnirea
respectivă, preferabil într-un loc public, niciodată singuri.
• Postarea de filmulețe sau fotografii personale trebuie să fie făcută cu
mare grijă; filmulețele pot fi descărcate de traficanți imediat și vor
rămâne pentru totdeauna pe internet, chiar dacă noi le vom șterge.
• Nu tot ceea ce vedem sau citim pe internet este real, trebuie să
ne informăm din surse sigure.

Codul
C odull pena
penal
a l pe în
înțelesul
n țelesu
u l copii
copiilor
i l or
Infracțiuni contra persoanei (II)
După cum ați observat, libertatea persoanei este un drept foarte

important și orice încercare de încălcare a acestuia este aspru pedepsit.
Libertatea unei persoane vulnerabile poate fi limitată prin mai multe
forme de exploatare.
Exploatând persoanele vulnerabile, folosindu-se de aceste persoane
vulnerabile, infractorul obține un câștig material.
Oricare dintre noi putem fi sau putem deveni persoane vulnerabile.
De exemplu, o persoană vulnerabilă poate fi un bătrân care crede
în promisiunea unor oameni că vor avea grijă de el. Și persoanele cu
dizabilități fizice sau psihice intră în categoria celor vulnerabile; de
fapt, acestea sunt ținta preferată a oamenilor răi, a traficanților care vor
să-i exploateze.
Sclavia
Știați că încă există sclavie în zilele noastre și că aceasta este aspru
pedepsită de lege cu închisoarea? Mai bine zis, fapta prin care o
persoană se comportă cu o altă persoană ca fiind un obiect de care
poate dispune oricând și oricum se numește infracțiunea de sclavie.
Supunerea la muncă forțată sau obligatorie

Supunerea la muncă forțată sau obligatorie este o infracțiune la fel
de gravă, care presupune că o persoană nu poate fi constrânsă să facă
o muncă pe care nu ar face-o de bunăvoie și nici nu poate fi obligată să
facă o muncă ca și cum ar fi obligația (îndatorirea) sa.
De exemplu, o persoană nu poate fi obligată să lucreze ca vânzător
114 Luminița Chiriac
Luminița Chiriac
Partea specială
dacă ea nu vrea; or, în cazul în care o persoană lucrează de bunăvoie ca

vânzător, aceasta nu poate fi obligată să spele pe jos, dacă nu așa a fost
înțelegerea cu angajatorul.
În anumite condiții prevăzute de lege însă, oamenii sunt obligați
să desfășoare unele activități cerute în mod expres de către autorități.
În cazul unor calamități naturale ce presupun inundații, incendii,
legea poate decide ca anumite categorii de persoane, cum ar fi militarii,
jandarmii, pompierii, să desfășoare activități specifice, să presteze
munci de importanță vitală.
De exemplu, atunci când ninge foarte mult și multe localități au
rămas izolate, militarii, jandarmii etc. ajută la deszăpezirea drumurilor,
caselor.
Proxenetismul
Proxenetismul este o altă
infracțiune ce încalcă dreptul
la libertate al persoanei și se
referă la convingerea unei
persoane să se prostitueze,
adică să întrețină acte
sexuale pentru a obține în
schimb un folos material, de
exemplu, bani.
Tot o infracțiune de proxe-
netism săvârșește persoana
care ajută o altă persoană să
practice prostituția, precum
și acea persoană care obține
foloase materiale (de exemplu,
bani) de pe urma practicării
prostituției.
Luminița Chiriac 115
Dacă cel care săvârșește infracțiunea de proxenetism a constrâns,

a obligat o persoană să se prostitueze prin amenințare, loviri și altele,
pedeapsa este mult mai aspră. Omul legii acordă o atenție deosebită
situațiilor în care victime ale infracțiunii de proxenetism sunt minorii.
În încercarea sa de a descuraja astfel de infracțiuni grave, acesta a
decis ca pedepsele aplicate în cazurile de proxenetism cu minori să fie
mult mai mari decât în celelalte situații.
Exploatarea cerșetoriei
Nu de puține ori, cu toții am trecut pe
lângă oameni care cerșeau.
Știați că fapta celor care determină un
copil sau o persoană cu dizabilități fizice sau
psihice să apeleze, în mod repetat, la mila
publicului pentru a cere ajutor material este o infracțiune?
Da, se numește infracțiune de exploa-
tare a cerșetoriei, fiind pedepsită de lege
cu închisoarea. Dar știați că și persoana
care beneficiază de banii primiți în urma
activității de cerșetorie este pedepsită cu
închisoarea?
Folosirea unui minor în scop de cerșetorie

Cu toții am fost abordați pe stradă, măcar o dată, de diferite
persoane cu copii în brațe care ne cereau bani pentru cel mic ca să îi
poată cumpăra pampers ori să îi ia o banană. Sunt convinsă că nu știați
că și această faptă de folosire a unui minor în scop de cerșetorie este
infracțiune, fiind pedepsită de lege cu închisoare sau cu amendă.
Pentru a descuraja săvârșirea acestor fapte, polițiștii ne recomandă
să nu oferim bani oamenilor care apelează la mila publică.
Partea specială
Aceste fapte penale sunt atât de grave, încât până și încercarea de a

le comite, adică tentativa, se pedepsește.
Infracțiuni contra libertății și integrității sexuale

Alături de aceste infracțiuni atât de periculoase, există și altele
care-mi provoacă teamă, și anume infracțiunile contra libertății și
integrității sexuale.
Aceste infracțiuni sunt foarte dure. Din păcate însă, mulți oameni
se jenează să vorbească despre ele, acesta fiind motivul pentru care nu
putem beneficia de întreaga protecție a legii împotriva oamenilor răi.
Libertatea și integri-
tatea sexuală a unei per-
soane sunt drepturi prote-
jate de lege.
Pentru a putea bene-
ficia de apărare, trebuie
să vorbim cu părinții
noștri, prietenii, poliția,
profesorii despre orice
considerăm în neregulă în
relațiile noastre sexuale.
În jurul nostru există
foarte multe victime ale
acestui gen de infracțiuni.
În mod greșit, victimele
refuză să depună plângeri,
uneori de frica făptașilor, uneori din teama de a nu fi judecate de cei
din jur, de a nu fi „arătate cu degetul”.
Aceste infracțiuni afectează victima pe fond psihic și fizic,
ascunderea traumelor putând chiar să-i distrugă viața. Una dintre cele
mai vechi și grave infracțiuni este violul.
Violul
Violul reprezintă obligarea, prin constrân-
gere fizică sau morală, a unei persoane de a
avea raporturi sexuale.
Este o faptă deosebit de gravă, care

poate marca victima pe viață, motiv
pentru care Omul legii a prevăzut ca
cei care săvârșesc astfel de fapte să fie
pedepsiți cu închisoarea. Există multe
situații în care victime ale infracțiunii
de viol sunt copiii ori situații în care cei
care comit astfel de fapte de nedescris
sunt rude sau persoane care ar fi trebuit
să aibă grijă de victimă, să o ocrotească.
Nimic mai nefericit, din păcate.
Violul săvârșit de două sau mai multe
persoane împreună sau atunci când este
comis cu scopul de a produce materiale
pornografice este sancționat mult mai
aspru decât un viol în forma de bază.
Să nu mai vorbim despre cazul în
care infracțiunea de viol are ca urmare moartea victimei. Da, se pot
întâmpla astfel de tragedii, de aceea este foarte important să fiți foarte
vigilenți la tot ce se întâmplă în jurul vostru, să vă alegeți cu grijă
prietenii, cunoștințele.

Partea specială
Agresiunea sexuală
Agresiunea sexuală se întâmplă atunci când o persoană constrânge,
obligă o altă persoană, numită „victimă”, să întrețină acte de natură
sexuală cu agresorul, alte acte decât cele specifice violului.
Dacă această faptă a fost săvârșită de o rudă a victimei, de persoane în
grija cărora se află minorul, de două sau mai multe persoane împreună,
dacă a fost săvârșită cu scopul de a produce materiale pornografice ori
în urma acestei fapte se vatămă corpul victimei sau se produce moartea
acesteia, atunci pedepsele sunt mult mai aspre pentru agresor. Până și
tentativa, încercarea de săvârșire a acestor fapte, este pedepsită de lege.
Nimeni nu scapă.
Actul sexual cu un minor

O altă infracțiune care presupune un raport sexual cu minorul este
actul sexual cu un minor. Deși în conținutul acestei infracțiuni nu se
vorbește despre violență asupra victimei, totuși, ținând cont de faptul
că un copil nu este pe deplin conștient de ceea ce presupune un act
sexual consimțit, adică nu este capabil să înțeleagă exact ceea ce i se
întâmplă, legea pedepsește astfel de fapte.
Pedeapsa este mult mai mare dacă minorul este rudă cu agresorul
său ori dacă acesta se află în grija, educarea, supravegherea, tratamentul
agresorului.
Aceste cazuri sunt deosebit de sensibile din punct de vedere psihic,
deoarece copilul se simte trădat tocmai de cel care ar fi trebuit să îl
ocrotească, de cel în care avea cea mai mare încredere; de aici și nevoia
Omului legii de a pedepsi mai aspru pe cei care comit astfel de fapte,
precum și pe cei care comit fapta în scopul producerii de materiale
pornografice ori dacă au pus în pericol viața copilului.
Infracțiunea este una gravă, de aceea încercarea, tentativa de a
săvârși această faptă se pedepsește.

Coruperea sexuală a minorilor

Legea consideră că și expu-
nerea prea devreme a copilului
la aspectele intime ale vieții
sexuale poate avea consecințe
negative asupra dezvoltării
firești a acestuia. Pentru acest
motiv, Omul legii a sanc-
ționat infracțiunea de corupere
sexuală a minorilor.
Această faptă se referă la
comiterea unui act de natură
sexuală împotriva unui minor
care nu a împlinit vârsta de 13
ani. De exemplu, mângâierile
în zona intimă sau alte acte cu
caracter obscen asupra unui
minor cu vârsta de 12 ani.
Tot despre corupere sexuală discutăm și în cazul în care minorul
este convins sub diferite mijloace de către o altă persoană să suporte
sau facă aceste acte de natură sexuală.
În aceste situații, în mod special, legea a decis că faptele nu se
pedepsesc dacă diferența de vârstă dintre persoanele implicate nu
depășește 3 ani. Omul legii a decis astfel pe motivul că aceste persoane
au aceeași dezvoltare sexuală, deoarece au o vârstă apropiată.
Omul legii a mai stabilit că actul sexual, de orice natură, al unui
adult în prezența unui copil care nu a împlinit 13 ani este infracțiune.
Tot infracțiune este și atunci când un adult determină un minor
sub 13 ani să asiste la acte cu caracter exhibiționist sau la spectacole,
reprezentații în cadrul cărora au loc acte sexuale de orice natură.
Exhibiționism este situația în care o persoană este obsedată să se manifeste

Partea specială
în public prin acte, atitudini, gesturi

indecente. De exemplu, expunerea
organelor genitale în public.
Mai știați că fapta persoanei
peste 18 ani care pune la dispoziția
minorului sub 13 ani materiale
pornografice este infracțiune? Da,
și se pedepsește!
Racolarea minorilor în
scopuri sexuale
Racolarea minorilor în scopuri
sexuale este o altă faptă prin care
Omul legii a urmărit să protejeze
copilul care nu a împlinit 13 ani.
De exemplu, o persoană
majoră propune unui minor care
nu a împlinit vârsta de 13 ani să se
întâlnească, cu scopul de a între-
ține raporturi sexuale.
Această propunere poate fi făcută și prin mijloace de transmitere la
distanță, de exemplu, prin intermediul Facebook. Chiar este o metodă
des folosită pentru racolarea copiilor.
Hărțuirea sexuală
Hărțuirea sexuală este o infracțiune prin care se dorește protejarea
vieții intime și a libertății personale a unui om. Din acest motiv, o
persoană care pretinde de la altă persoană, în mod repetat, favoruri de
natură sexuală, la locul de muncă, se pedepsește.

De exemplu, șefii care fac avan-

suri secretarelor în mod repetat,
deși acestea refuză, săvârșesc o
infracțiune.
Violarea de domiciliu
Există în Codul penal o
infracțiune numită „violarea de
domiciliu”, care sancționează pe
oricine pătrunde fără drept în
casa altcuiva. Legea spune chiar că
aceste locuri sunt inviolabile, adică
de nepătruns, deoarece reprezintă
spațiul nostru personal, în care
trebuie să ne simțim în siguranță,
la adăpost de orice rău.
Domiciliul unei persoane este casa sau locul unde o persoană
locuiește în mod obișnuit, statornic.
Reședința unei persoane este locul în care o persoană locuiește
temporar.
Violarea sediului profesional

Așa se întâmplă și cu locul nostru de muncă,
cu biroul nostru de la firmă, de exemplu. Violarea
sediului profesional este pedepsită la fel de grav
precum violarea domiciliului. Nimeni nu are voie
să intre fără drept în spațiul în care ne desfășurăm
munca, activitatea.

Partea specială
Violarea vieții private

În această perioadă este „la modă” infracțiunea de violare a vieții
private.
Întrucât pe piață sunt la vânzare diferite dispozitive, aparate perfor-
mante cu care se poate fotografia, înregistra, difuza, fapta de violare a
vieții private este tot mai des reclamată.
Se consideră violare a vieții private situația în care o persoană
fotografiază, captează sau înregistrează, fără drept, momente
particulare din viața unei alte persoane ori ascultă cu mijloace tehnice,
înregistrează audio, fără drept, discuția privată a unei alte persoane.
Eu v-aș întreba ce
părere aveți despre papa-
razzi. Zilnic observăm pe
internet știri mediatizate
despre cum sunt publicate,
fără consimțământul pro-
prietarului, informații par-
ticulare, discuții, fotografii.
Dacă cel care face
publice aceste informații
participă la întâlnirea cu
persoana fotografiată sau
înregistrată, atunci acea
persoană nu este sancțio-
nată de lege, o astfel de
situație fiind legală.

De asemenea, dacă o persoană a dorit într-adins să fie văzută sau

auzită de către persoana care o fotografiază, înregistrează, atunci legea
spune că acesteia nu i-a fost violată viața privată.
De exemplu, vedem la televizor multe „vedete” care își înscenează
diferite situații, în scopul de a ieși în evidență și de a-și face publicitate.
Pe de altă parte, pentru a încuraja aflarea adevărului și descoperirea,
dovedirea faptelor rele, nu este sancționată înregistrarea, fotografierea
unor situații care reprezintă fapte interzise de lege. Ba mai mult, acea
persoană este chiar obligată să facă publice astfel de fapte și să sesizeze
oamenii legii.
Tot astfel, o persoană care surprinde fapte de interes public, cu
semnificație importantă pentru viața comunității, nu este pedepsită,
deoarece aceasta are obligația civică și legală de a face publice astfel
de fapte.
Divulgarea secretului profesional

O altă infracțiune care mie
mi-a atras atenția este divulgarea
secretului profesional.
De exemplu, atunci când mergem
la psiholog îi povestim acestuia foarte
multe lucruri personale. Cum ar fi ca,
mai apoi, psihologul să povestească
tuturor prietenilor/clienților săi
despre viața noastră privată? Ar fi
foarte grav, deoarece aceste lucruri
nu sunt publice.
Această infracțiune mi se
pare binevenită, deoarece ne protejează secretele, viața personală,
intimitatea, legea obligând pe profesioniști să considere informațiile

Partea specială
clienților lor ca fiind confidențiale. Toți profesioniștii, în virtutea

funcției pe care o ocupă, iau cunoștință de diverse date sau informații
privind viața privată a unei persoane. Cei care divulgă fără drept aceste
informații sunt pedepsiți de lege cu închisoare, cu amendă, dar, de cele
mai multe ori, rămân și fără dreptul de a profesa.
Cele mai cunoscute exemple se referă la medicii care au obligația
de a respecta dreptul la confidențialitate al pacienților săi, adică nu au
voie să divulge informații referitoare la starea de sănătate a pacienților
fără acordul expres al acestora sau în baza unui mandat emis de un
judecător.

Codul
C odull pena
penal
a l pe în
înțelesul
n țelesu
u l copii
copiilor
i l or

Din povestirile Liei2
Lia le povestește
părinților cum, într-o
pauză, la școală, un
băiat obraznic, dintr-o
clasă mai mare, Olaf
(care are 16 ani), a
tras-o de păr pe o
colegă de clasă, Sara,
care a izbucnit în
plâns, pentru că gestul
lui Olaf i-a făcut rău –
fata a simțit o durere
intensă și ascuțită
când a fost prinsă
de codiță și trasă
tare și brusc de păr.
Observând gestul lui
Olaf, un alt elev, Iosif,
a intervenit, certându-l pe Olaf și strigându-i să înceteze, spunându-i
să nu o mai tragă de păr pe Sara, pentru că îi provoacă durere. Supărat
că Iosif strigă la el să se oprească, Olaf l-a împins puternic cu mâna,
așa încât Iosif s-a dezechilibrat și a căzut, lovindu-se (lui Iosif i-a
rămas o vânătaie pe picior și pe spate în urma căderii). Plecând de
la locul unde a comis aceste fapte rele, Olaf a văzut apoi cum un alt
2
Infracțiunea de lovire sau alte violențe (tangențial: minoritatea, măsurile educative,
plângerea prealabilă).
126 Mihai Dunea
Mihai Dunea
Partea specială
copil, Alex, alerga pe hol; vrând să facă

o glumă proastă, Olaf i-a pus piedică,
așa încât Alex a căzut și el. Pentru că a
alergat și căzătura a fost gravă, Alex și-a
rupt mâna, în același loc în care o mai
avusese ruptă și altă dată, când căzuse
dintr-un copac. Prin urmare, Alex a
trebuit să stea mult timp cu mâna în
ghips (aproape tot semestrul).
Lia le-a povestit apoi părinților cum, chemați de directorul școlii, au
venit părinții celor trei elevi loviți de Olaf și un polițist. Părinții Sarei și
ai lui Iosif au vorbit cu polițistul, după ce au discutat cu Olaf, care nu a
regretat deloc faptele comise; prin urmare, Sara și Iosif, cu permisiunea
părinților, i-au spus polițistului că, pentru că Olaf este mereu rău cu
toată lumea și trebuie să învețe o lecție pentru a se cuminți, ei vor să
depună (facă) o plângere prealabilă împotriva acestuia (infracțiunile
comise fiind mai puțin grave, este necesară plângerea prealabilă pentru
a fi sancționat cel care le comite). Polițistul le-a explicat că faptele rele
comise de Olaf împotriva lor sunt descrise și interzise în Codul penal:
se numesc infracțiuni de lovire (ce a comis Olaf împotriva lui Iosif) sau
de alte violențe (ce a comis Olaf când a tras-o de păr pe Sara).
În privința faptei cu urmare mult mai gravă a cărei victimă a fost
Alex, polițistul a spus că, indiferent dacă acesta va depune sau nu
plângere, Olaf va fi judecat și sancționat oricum (din oficiu), pentru că
este vorba de o infracțiune și mai gravă: vătămarea corporală.
Pentru că Olaf are deja 16 ani, lui i se vor aplica niște sancțiuni anume
gândite pentru minori – pentru copii infractori, care înlocuiesc, în cazul
acestora, pedepsele care se aplică doar majorilor/adulților: acestea se
numesc măsuri educative. Unele sunt mai puțin severe și nu presupun
închiderea (privarea de libertate) infractorului minor (stagiul de formare
civică, supravegherea, consemnarea la sfârșit de săptămână, asistarea
zilnică), dar sunt și unele care, dacă se aplică, acesta va fi luat de lângă
părinți și dus pentru a fi închis într-o școală-internat specială, de unde
Mihai Dunea 127
nu poate pleca oricând dorește,

unde trebuie să respecte un
program strict și reguli aspre,
unde învață, doarme, locuiește
și trăiește separat de familie
și prieteni; acestea se numesc
măsuri educative privative de
libertate (internarea într-un
centru educativ sau internarea
într-un centru de detenție).
Acestea din urmă se pot aplica
numai pentru fapte foarte grave
sau dacă acel minor a comis
mai multe infracțiuni, în mod
repetat.
Polițistul le-a explicat apoi
copiilor din școală că sunt și
alte fapte rele, asemănătoare,
care sunt considerate tot infracțiune de lovire sau alte violențe și sunt
interzise: să lovești pe cineva cu palma sau cu pumnul ori – și mai
periculos – cu piciorul; chiar să piști pe
cineva (provoacă durere); să faci orice
care îi provoacă o lovire/cădere/durere
(de exemplu, să slăbești picioarele
unui scaun pentru a se desface când
se așază cineva pe el, astfel încât să
cadă și să se lovească); să pui piedică;
să îmbrâncești/împingi pe cineva; să
calci pe cineva, intenționat (special), pe
picior; să înțepi pe cineva cu un ac sau
cu altceva ascuțit; să sufli cuiva praf de
cretă sau altceva în față/în ochi; să faci
o suprafață foarte alunecoasă așa încât
128 Mihai Dunea

Partea specială
altcineva, care trece pe acolo, să alunece și să se lovească în cădere; să

arunci cu bulgări de zăpadă, care au bucăți de gheață/pietre, în cineva...
și multe altele...
Lia a învățat că multe gesturi care
nu par la prima vedere a fi foarte grave,
precum și unele glume proaste sunt de
fapt periculoase și pot răni chiar grav pe
altcineva, iar cel care le face poate fi aspru
sancționat. Părinții Liei au lăudat-o pentru
că a învățat din greșelile altora o lecție
de așa de importantă și i-au spus că sunt
mândri de ea, deoarece a fost inteligentă și
a înțeles din exemplul rău al altcuiva ceva
ce este bine să înveți fără a experimenta
sau, așa cum se spune, „pe propria piele”!
Mihai Dunea 129

Codul
C odull pena
penal
a l pe în
înțelesul
n țelesu
u l copii
copiilor
i l or
Infracțiuni contra patrimoniului
Fiecare dintre noi are diferite obiecte, lucruri pe care le folosește zi

de zi în viața sa. Casa în care locuim, stiloul cu care scriem, ghiozdanul,
penarul, cărțile, telefonul, chiar și
banii pe care îi avem, toate aceste
lucruri personale, pe care le deținem,
poartă denumirea juridică generală de
„bunuri”.
Aceste bunuri la un loc for-

mează patrimoniul unei persoane.
Însă aceste bunuri personale pot
fi stricate, ascunse, furate de către
o altă persoană, în mod intenționat
sau nu. Aceste acțiuni denotă un
comportament greșit, care este
pedepsit de lege.
Pentru a înțelege cum trebuie
să ne comportăm corect față de
bunurile noastre, dar mai ales
față de bunurile celor din jur, vă
povestesc câteva situații din viața
mea de zi cu zi.
Cei mai mulți dintre noi folosim
un telefon personal. Purtăm la noi
acest obiect peste tot, dată fiind
utilitatea lui. Asta poate presupune
că mulți dintre cunoscuții noștri ar observa imediat telefonul, putând
fi chiar invidioși că avem ultimul model de mobil.
130 Geta Lupu
Geta Lupu
Partea specială
Este greșit să iei telefonul unei alte persoane, fără a-i cere voie, doar
pentru că ți-l dorești. Un astfel de comportament este ilicit, adică ilegal,
reprezentând infracțiunea de furt.
Această faptă este considerată o greșeală gravă, de aceea pedeapsa
pentru furt este una severă. Dacă furăm, riscăm să primim o amendă
sau chiar pedeapsa cu închisoarea între 6 luni și 3 ani.
Pedeapsa este diferită în funcție de situația în care ne găsim. De
exemplu, dacă mergem spre casă cu tramvaiul și furăm telefonul unei
alte persoane care se afla în acel tramvai, fapta este mai gravă decât un
furt obișnuit, drept urmare și pedeapsa va fi mai severă.
Legea spune că furtul săvârșit într-un mijloc de transport în comun
este unul calificat, adică grav. Tot grav este dacă furăm pe timpul
nopții, având la noi o armă sau intrând în locuința unei alte persoane,
fără permisiunea celor care
locuiesc acolo.
După cum spune regula,
dacă fapta este gravă, și
pedeapsa este mai severă,
deoarece condițiile în care se
desfășoară sunt mai deosebite.
Dacă în timp ce furăm
telefonul unei alte persoane,
o amenințăm sau chiar o
lovim pe aceasta pentru a
reuși să îi luăm bunul, legea
spune că această situație este
considerată mai periculoasă
decât un furt simplu.
Folosind violența, amenin-
țarea, rănim persoana fizic,
emoțional, caz în care pedeapsa
Geta Lupu 131

se mărește, închisoarea pentru asemenea fapte fiind stabilită pentru o

perioadă de la 2 la 7 ani.
Fapta este denumită de lege infracțiunea de tâlhărie.
Dacă un om ne pune piedică pe stradă, în timp ce vorbim la telefon,
și în urma acestei piedici cădem, scăpăm obiectul, iar acea persoană îl
ia, se presupune că am fost tâlhăriți.
Ca și în cazul furtului, pedeapsa pentru tâlhărie diferă în funcție de
situația în care suntem tâlhăriți.
De exemplu, dacă mergem spre casă cu tramvaiul și, în timp ce furăm
telefonul altei persoane, o amenințăm, o lovim pentru a putea să-i furăm
telefonul mai repede, fapta este mai gravă decât dacă furtul s-ar produce
pe stradă. Tâlhăria săvârșită într-un mijloc de transport este o faptă
penală mai gravă, fiind pedepsită de
la 3 ani la 10 ani.
Mulți dintre noi ne visam pirați
în copilărie sau măcar citeam povești
cu pirați care jefuiau corăbii. În zilele
noastre, există însă o infracțiune cu
numele de piraterie, care nu este o
poveste, ci descrie și pedepsește un
furt care a fost săvârșit prin folosirea
de violențe între membrii echipajului
unei corăbii ori între pasagerii aflați
pe o navă.
Dacă cel păgubit își pierde
viața din cauza modului în care au
fost săvârșite infracțiunile de furt,
tâlhărie, piraterie, legea spune că
acele fapte penale urmate de moartea
victimei sunt mult mai grave.
132 Geta Lupu

Partea specială
De exemplu, dacă tâlhărim un om,

iar acel om își pierde viața fără ca noi să
ne dorim acest lucru, pedeapsa pentru
o astfel de faptă de tâlhărie se mărește,
pentru că și efectul faptei este foarte grav.
Totodată, pe lângă închisoarea de la
7 până la 18 ani, ne pot fi restricționate
și alte drepturi; de exemplu, ni se poate
lua dreptul de exercitare a votului.
Încrederea este importantă pentru
bunele relații dintre oameni. Atunci
când înșelăm încrederea celor din jurul
nostru, nerespectându-ne promisiunile
făcute, manifestăm un comportament
greșit pe care legea îl pedepsește.
De exemplu, dacă avem încredere într-un prieten și îl lăsăm să
folosească un obiect personal pentru o perioadă de timp, dar acesta nu
mai vrea să ne înapoieze obiectul, legea spune că prietenul ne-a înșelat
încrederea, săvârșind infracțiunea de abuz de încredere.
Pentru o astfel de faptă, prietenul nostru riscă o amendă sau poate
fi trimis chiar la închisoare pentru o perioadă de la 3 luni până la 2 ani.
Dacă înșelăm încrederea celui care ne-a împrumutat un obiect și, în
loc să i-l dăm înapoi, îl stricăm sau îl ascundem, atunci fapta noastră
este și mai gravă; pentru săvârșirea infracțiunii de abuz de încredere în
formă agravată, riscăm să ajungem la închisoare chiar și 3 ani.
Comportamentul dintre noi trebuie să fie întotdeauna corect. În
fiecare zi, corectitudinea ne este testată prin diferite situații.
De exemplu, dacă găsim pe stradă, în parc sau în alte locuri publice
diferite obiecte (un portofel, un telefon etc.), trebuie să le predăm
la poliție în cel mult 10 zile din momentul în care le-am găsit ori
proprietarului lor, dacă îl cunoaștem.
Geta Lupu 133
Nu avem voie să folosim bunurile găsite ca și cum ar fi ale noastre.

Este greșit chiar să folosim mingea vecinului, care a ajuns în curtea
noastră din eroare. Într-un astfel de caz, trebuie să predăm obiectul
celui care l-a pierdut.
Dacă nu predăm obiectul găsit, putem fi pedepsiți cu amendă sau
chiar închisoare de la 1 lună la 3 luni.
De exemplu, am aflat că Olaf i-a împrumutat lui Lecter o sumă de
bani și mergem la Lecter pentru a-i cere suma de bani, pretinzând că
ne-a trimis Olaf. Acest comportament greșit reprezintă infracțiunea
de înșelăciune.
Nu are importanță dacă suma de bani rămâne la noi sau dacă i-o
predăm unei alte persoane, fapta noastră este înșelăciune și riscăm să
fim pedepsiți cu închisoare de
la 6 luni la 3 ani.
Dacă pretindem, de exemplu,
că suntem angajați la Primărie
și mergem la persoane vârst-
nice să colectăm taxe locale,
săvârșim infracțiunea de înșelă-
ciune, pentru care putem primi
o pedeapsă cu închisoarea de la
un an la 5 ani.
Persoanele în vârstă ori
persoanele cu nevoi speciale
(de exemplu, oamenii care nu
pot merge, nu văd, nu pot vorbi,
nu aud) au nevoie de ajutorul
celorlalți.
Să profităm însă de oamenii
cu nevoi speciale este incorect.
134 Geta Lupu

Partea specială
De exemplu, dacă împrumutăm cu bani

o persoană vârstnică sau cu nevoi speciale
nu putem pretinde apoi că aceasta trebuie
să ne dea în schimb ceva mult mai valoros,
mergând pe premisa că e ușor de păcălit.
Ar fi incorect și ilegal să împrumutăm
mici sume de bani unor bătrâni și apoi să
pretindem că aceștia trebuie să ne doneze o
valoare mult mai mare, poate chiar casa lor.
Am obține în mod ilegal un bun mult mai
valoros decât ceea ce am oferit.
Legea pedepsește persoanele care comit
astfel de fapte, cu închisoarea de la un an la
5 ani, pentru infracțiunea de exploatare a
persoanelor vulnerabile.
Astăzi nu ne putem imagina viața fără internet, programe infor-
matice, fără posibilitatea de a plăti prin sisteme electronice sau fără a
transmite rapid banii printr-un simplu click.
Totuși, toate aceste operațiuni
informatice sunt supravegheate de
lege, victimele unor astfel de fapte fiind
ocrotite prin pedepsirea celui care
săvârșește infracțiunea de producere,
distrugere sau modificare a datelor
într-un sistem informatic.
De exemplu, dacă ai cunoștință că
Olaf transmite lunar lui Lecter, prin
aplicația internet banking, o sumă de
bani pe care i-o datorează, și îi accesezi
aplicația introducând, modificând
sau ștergând datele informatice ale
Geta Lupu 135

contului lui Lecter pentru a le înlocui cu ale contului tău personal, ai

săvârșit infracțiunea de fraudă informatică.
De asemenea, dacă împiedici în orice mod funcționarea unui sistem
informatic, cu scopul de a obține un beneficiu material pentru tine sau
pentru o altă persoană, te afli în situația de a comite o fraudă informatică,
în cazul în care ai cauzat și o pagubă vreunei persoane. Pentru această
infracțiune, riști o pedeapsă cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
În prezent, cele mai multe plăți sau transferuri de bani se fac on-
line, deoarece este deosebit de comod și rapid. Dacă retragem numerar,
încărcăm sau descărcăm date despre un card care nu ne aparține ori
dacă utilizăm datele contului unei persoane fără permisiunea acesteia,
atunci săvârșim o infracțiune numită efectuarea de operațiuni
financiare în mod fraudulos.
Pentru o asemenea faptă, riscăm închisoarea de la 2 la 7 ani.
Acceptarea operațiunilor financiare efectuate în mod fraudulos
este o altă infracțiune pedepsită de lege cu închisoarea de la 1 la 5 ani.
De exemplu, în vacanța de vară, Olaf se angajează casier la o
terasă, iar clientul, care tocmai a consumat o ciorbă, dorește să achite
consumația cu un card furat. Olaf își dă seama că instrumentul de plată
este furat și totuși este de
acord să primească plata
consumației cu cardul.
În acest caz, Olaf a comis
infracțiunea de acceptare
operațiuni financiare efec-
tuate în mod fraudulos.
Fiecare persoană are un
patrimoniu, adică o tota-
litate de bunuri, iar acestea
trebuie folosite corect,
conform cu întrebuințarea
pentru care au fost create.
136 Geta Lupu

Partea specială
De exemplu, dacă Olaf își aduce

propriul laptop la școală, și noi,
din invidie, i-l distrugem cu bună
știință, săvârșim infracțiunea de
distrugere.
Dacă stricăm, distrugem un bun
al altcuiva, îl aducem într-o stare
de neîntrebuințare ori nu luăm
toate măsurile de a-l conserva sau salva atunci când este în primejdie,
legea spune că manifestăm un comportament care trebuie pedepsit cu
amendă sau cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani pentru infracțiunea de
distrugere.
Dacă însă Olaf își lasă tableta în grija noastră pentru a i-o administra
și conserva/proteja, și noi nu facem acest lucru, lăsând tableta să fie
distrusă de apă, fapt ce duce la defectarea sa, comitem o altă faptă
interzisă, infracțiunea de gestiunea frauduloasă, pedepsită și mai
grav decât infracțiunea de distrugere, cu închisoare între 6 luni și 3 ani.
Cei mai mulți oameni manifestă o stare de frică, de panică atunci
când se produce un incendiu, o explozie. De aceea, dacă am distruge,
degrada sau aduce în stare de neîntrebuințare un bun prin incendiere,
explozie ori alt asemenea mijloc, am săvârși infracțiunea de distrugere
în formă gravă, dacă acea situație ar pune în pericol alte bunuri și alte
persoane. Pentru acest lucru, riscăm să fim pedepsiți cu închisoarea de
la 2 la 7 ani.
De multe ori, situația ne poate scăpa de sub control atunci când
distrugem un bun. Se poate ajunge la producerea unui dezastru, pot
fi înregistrate pierderi mari de vieți, locuințe, bunuri. Dacă, în urma
incendiului sau exploziei, s-a produs sau s-a provocat moartea sau
vătămarea corporală a două sau mai multor persoane, atunci pedeapsa
este mult mai gravă, închisoare de la 7 la 15 ani.
Pentru acest motiv, bunurile trebuie folosite corect, conform cu
utilizarea lor, păstrate și salvate atunci când sunt în pericol.
Geta Lupu 137

Legea ne învață că nu trebuie să tulburăm viața celor din jur printr-un

comportament greșit. Locuința pe care o avem, locul în care ne
desfășurăm diferite activități sunt spații create special pentru a ne ajuta
să trăim într-un mediu de siguranță și încredere.
Dacă intrăm și ocupăm o parte sau întreaga locuință a unei alte
persoane, fără să avem permisiunea sa, săvârșim o faptă penală.
De exemplu, deși Olaf nu este proprietarul casei, ci doar chiriaș,
el are dreptul de a-i fi respectat spațiul personal. Nimeni nu are voie
să îi tulbure folosirea propriei locuințe, nimeni nu are voie să îi mute
gardul, să-l amenințe, să-l lovească, cu scopul de a intra în casă.
Legea îl apără pe chiriașul Olaf, pedepsindu-l pe cel care îi tulbură
existența (chiar dacă acesta este chiar proprietarul) cu închisoare de la
1 la 5 ani sau cu amendă, pentru infracțiunea de tulburare de posesie.
138 Geta Lupu

Partea
P artea specia
specială
a lă
Infracțiuni privind autoritatea

și frontiera de stat
De mici suntem învățați că avem drepturi și obligații. Acasă, părinții

stabilesc ce reguli trebuie să respectăm, la ce oră trebuie să dormim sau
cât timp putem sta afară la joacă.
În societate însă, statul
este cel care stabilește cum
trebuie să ne comportăm,
ce limite și reguli trebuie să
respectăm.
Societatea este formată
din totalitatea oamenilor
care trăiesc în colectivitate.
Între acești oameni se for-
mează relații; relațiile nu pot
funcționa decât pe bază de
reguli; regulile ne permit să
facem ceea ce ne place, dar
ne obligă, în același timp, să nu-i deranjăm nici noi pe ceilalți.
Libertatea noastră se termină acolo

unde începe libertatea celuilalt.
E drept, nu trăim singuri pe lume, ci într-o comunitate. Statul își

manifestă puterea prin autoritatea publică – acea forță care decide ce
drepturi și obligații reciproce avem în viața de zi cu zi.
Dacă nu respectăm regulile impuse de stat, autoritatea publică ne
poate pedepsi.
Lavinia Maria Văcărescu 139
Lavinia Maria Văcărescu
Ultrajul
Uneori, împotriva persoanelor care asigură exercitarea forței
statului sunt săvârșite infracțiuni care pun în pericol securitatea țării și
a cetățenilor săi.
Într-o seară, pe când mă aflam pe
stadion la un meci de fotbal, am observat
cum un jandarm care asigura ordinea
la acel eveniment este agresat verbal și
fizic de către un grup de oameni.
Am apelat 112 și în cel mai scurt timp
a ajuns un echipaj de poliție. Agresorii
au fost reținuți pentru fapta de ultraj.
Legea protejează în mod deosebit
anumite categorii de persoane, cum
sunt polițiștii, jandarmii, militarii, pe
motivul că încrederea cetățenilor în ajutorul și intervenția promptă din
partea acestora este una esențială, care oferă siguranță.
Infracțiunea de ultraj apără nu doar pe funcționarii publici, dar și
pe membrii și bunurile familiei sale.
De exemplu, există ultraj atunci când Olaf incendiază mașina
unui inspector antifraudă pentru a-l intimida și determina să anuleze
activitățile de control pe care urma să le desfășoare asupra sa.
Dacă Olaf îl agresează pe Lecter pe motiv că tatăl său polițist i-a dat
o amendă în trafic, există o faptă de ultraj.
Există ultraj chiar și în situația în care jandarmul agresat la meci
s-ar fi aflat în timpul său liber și agresorii l-ar fi lovit sau amenințat, cu
scopul de a se răzbuna pentru o situație ce s-a petrecut la un alt meci.
140 Lavinia Maria Văcărescu

Partea specială
Uzurparea de calități oficiale

Într-o zi, Olaf traversa strada printr-un loc nepermis, când a fost
abordat de o persoană îmbrăcată în uniformă de polițist ce i-a solicitat
să se identifice, spunându-i că a săvârșit o contravenție și are de achitat
o amendă.
Un trecător, care îl cunoștea personal pe presupusul polițist, îl
avertizează pe Olaf că acesta nu are calitatea de polițist. În acest caz,
polițistul fals săvârșește infracțiunea de uzurpare de calități oficiale.
În exemplul de mai sus, persoana s-a prezentat ca având o anumită

calitate oficială, pe care a folosit-o fără drept, cu scopul de a pretinde
o sumă de bani.
Este foarte grav ca o persoană să folosească, fără drept, o uniformă
sau un semn distinctiv al unei autorități publice.
Dacă persoana deghizată în polițist nu ar fi pretins plata unei sume
de bani, atunci aceasta nu săvârșea o infracțiune.

Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri

Înscrisurile oficiale, precum un dosar, un registru sau orice alt
document păstrat sau deținut de o anumită instituție sau persoană
oficială sunt înscrisuri protejate de legea penală.
De exemplu, știați că o lucrare de bacalaureat devine înscris oficial
imediat ce a fost predată comisiei de examen?
Dacă un elev sustrage și înlocuiește lucrarea sa din
dosarul examenului de bacalaureat, acesta este tras
la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii
de sustragere sau distrugere de înscrisuri.
Această infracțiune se referă doar la înscrisurile
oficiale.
Înscrisurile devin oficiale din momentul în care
sunt depuse la instituții publice, autorități publice,
precum școlile, spitalele, policlinicile, cabinetele
medicale, administrațiile financiare etc.
Dacă, dimpotrivă, aceeași lucrare scrisă
ar fi fost sustrasă și înlocuită de Olaf din
dosarul privat al colegului său, și nu dintr-o
instituție publică, atunci infracțiunea de
sustragere de înscrisuri nu ar exista.
Ruperea de sigilii
V-ați gândit vreodată că înlăturarea sau distrugerea unui semn
aparte, sigiliu, poate fi infracțiune?
De exemplu, atunci când cineva rupe sigiliile unui vagon CFR,
pentru a sustrage din acesta produsele alimentare transportate.
Sigiliul reprezintă un semn distinctiv care conferă caracter oficial
obiectului pe care se regăsește.
Partea specială
În epoca nobililor și muschetarilor, sigiliile

erau folosite des. Fiecare familie nobilă folosea
un semn aparte pe care îl imprima pe toate
documentele încheiate.
În zilele noastre, sigiliile sunt aplicate în
cadrul relațiilor care implică autoritatea de stat.
De exemplu, întâlnim folosirea de sigilii la
finanțe, în școli, la ambasadă etc.
Săvârșim o infracțiune și atunci când
sigiliul era deja distrus de către altcineva,
dar noi l-am îndepărtat. Așa că, atenție
mare ce scrisori deschideți!
Sustragerea de sub sechestru

Am aflat deja că denumirea juridică a lucrurilor pe care le deținem
este aceea de „bunuri”. Averea unui om, toate lucrurile cu caracter
economic, pe care acesta le are sau le poate avea, reprezintă bunuri
personale.
Deși bunurile ne aparțin, totuși, în anumite situații speciale, statul
poate avea o putere foarte mare asupra lor.
În anumite condiții, statul poate pune sechestru pe acestea, adică
are dreptul să limiteze folosința lor pentru o perioadă de timp, până
când va decide ce altă soluție să găsească.
E adevărat, statul nu poate face asta oricând, ci doar atunci când
proprietarul bunurilor este bănuit că a săvârșit fapte penale.
De exemplu, un reporter transmite la televizor că bunurile
deputatului Olaf au fost sechestrate, deoarece acesta este bănuit că a
săvârșit infracțiuni de corupție.

Pentru a se asigura că paguba poate fi recuperată, statul pune sub

sechestru bunurile acestuia, în limita pagubei.
În cazul în care Olaf vrea să sustragă de sub sechestru bunurile,
spunând că totuși sunt ale lui, Olaf săvârșește infracțiunea de sustra-
gere de sub sechestru.
Infracțiuni privind frontiera de stat

După cum știm de la orele de geografie, România se situează în sud-
estul Europei Centrale, este traversată de Munții Carpați și de fluviul
Dunărea, țările noastre vecine fiind Bulgaria, Serbia, Ungaria, Ucraina
și Republica Moldova.
Credeți că oricine poate

intra sau ieși după bunul plac
din țara noastră? Ei bine, dacă
s-ar întâmpla acest lucru, țara
noastră nu ne-ar mai putea
oferi siguranță. De aceea, Codul
penal cuprinde pedepse pentru
cei care comit fapte periculoase
ce se petrec la frontiera țării.
Frontiera țării nu este altceva decât granița, hotarul sau linia care
desparte teritoriul unui stat de cel al altui stat.
Prin sancționarea faptelor care se întâmplă la frontiera țării, statul
dorește să ne protejeze de oamenii răi, de situații care ne-ar pune în
pericol valorile naționale.

Partea specială
Trecerea frauduloasă a frontierei de stat

Frontiera de stat a României este o zonă bine supravegheată, supusă
unor reguli de organizare clare.
De exemplu, trecerea
persoanelor, a mijloacelor
de transport, a mărfurilor
și a altor bunuri se face
prin anumite locuri special
amenajate, și anume prin
punctele de trecere ale
frontierei de stat.
Trecerea sau încercarea de a ieși sau de a intra în țară prin alte locuri,
decât prin punctele de trecere, constituie infracțiunea de trecere
frauduloasă a frontierei de stat.
De exemplu, dacă unui
străin îi este interzis dreptul de a
intra și de a ședea în țara noastră
(deoarece statul consideră că este
periculos), iar acesta încearcă
să intre în țară trecând ilegal
frontiera de stat, atunci străinul
săvârșește infracțiunea de trecere
frauduloasă a frontierei de stat.

Traficul de migranți
Doi cetățeni români transportau cu un microbuz trei cetățeni
indieni, din România către Austria, ascunzându-i printre bagajele
celorlalți călători. Acest transport este ilegal și se încadrează la
infracțiunea de trafic de migranți.
Infracțiunea este mai gravă când este săvârșită de două sau mai
multe persoane împotriva intereselor României.
Dacă românii i-ar transporta pe indieni într-un congelator, românii
ar risca o pedeapsă mai mare, deoarece infracțiunea este săvârșită în
formă agravată, acest mod de transport punând viața sau sănătatea
migranților în pericol.
Facilitarea șederii ilegale

în România
Ajutorul dat lui Olaf pentru ca
acesta să rămână ilegal pe teritoriul
României, deși nu are cetățenia
română și nici domiciliul în România,
reprezintă o infracțiune în Codul
nostru penal, numită „facilitarea
șederii ilegale în România”.
Deși persoana căreia îi oferim
ajutorul este victimă a unei infrac-
țiuni de trafic de persoane, de minori
sau de migranți, legea consideră
infracțiune acest tip de ajutor.

Partea specială
Sustragerea de la măsurile de îndepărtare de pe

teritoriul României
Dacă un străin este înde-
părtat de pe teritoriul României
de către organele abilitate, inter-
zicându-i-se dreptul de ședere
în țară, iar străinul continuă să
rămână pe teritoriul României,
atunci acesta răspunde pentru
săvârșirea infracțiunii de sus-
tragere de la măsurile de
îndepărtare de pe teritoriul
României, cu închisoare de la
3 luni la 2 ani sau cu amendă.
În acest caz, îndepărtarea
străinului de pe teritoriul
României poate însemna retur-
narea, expulzarea, îndepărtarea
străinului sub escortă, sub pază, ca urmare a unei pedepse pe care
acesta a primit-o.

Codul
C odull pena
penal
a l pe în
înțelesul
n țelesu
u l copii
copiilor
i l or
Infracțiuni de fals
Falsificarea de monede
Întotdeauna mi-au plăcut monedele mari și galbene, din ciocolată.
Mi le amintesc din copilărie, erau atât de bine făcute, încât, atunci când
am învățat să citesc, încercam să îmi dau seama ce scrie pe marginea
lor. Părinții mereu mi-au spus că
acestea sunt monede pentru copii,
dar eu le consideram prețioase, de
aur. Părinții însă, văzând insistența
mea, mi-au spus că în România
doar la Banca Națională se pot
face monede și că dacă orice altă
persoană face monede, fapta aceasta
reprezintă infracțiune de falsificare
de monede.
Falsificarea de monede
reprezintă infracțiune, deoa-
rece dacă o astfel de faptă nu
ar fi pedepsită, ar fi afectate
relațiile sociale ce privesc
încrederea publică în autentici-
tatea pe care trebuie să o aibă
monedele puse în circulație.
Falsificarea se poate realiza
prin contrafacere sau alterare.
Contrafacerea presupune crearea unei monede, prin imitare, astfel
încât să se creadă că aceasta este adevărată.
Alterarea înseamnă că, asupra monedei reale, se aduc modificări.
148 Andreea Fandache
Andreea Fandache
Partea specială
În România există două tipuri de monede: din hârtie (numite și

„bilete de bancă”) și din metal; din păcate, ambele tipuri de monede ar
putea fi falsificate.
Știați că în România avem 7 tipuri de monedă de

hârtie, în valoare nominală de 1, 5, 10, 50, 100,
200 și 500 de lei și 4 tipuri de monedă metalică,
în valoare de 1, 5, 10 și 50 de bani?
Pentru a face cât mai greu de falsificat monedele, Banca Națională a

României le securizează prin mai multe elemente.
Părinții m-au întrebat dacă
știu de ce sunt imprimate
portrete pe fiecare bancnotă.
Eu am crezut că portretul este
pus pentru că reprezintă o
persoană importantă pentru
țară și că în acest fel nu o vom
uita. Părinții mi-au spus însă că
portretul are și rol de protecție
împotriva falsificării, deoarece
chipul uman este redat prin
detalii foarte fine, ceea ce le face
greu de falsificat.
Andreea Fandache 149

Falsificarea de titluri de credit sau instrumente de

plată
Părinții mi-au spus că falsificarea de titluri de credit, titluri sau
instrumente pentru efectuarea plăților sau a oricăror altor titluri ori
valori asemănătoare se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și
interzicerea exercitării unor drepturi, iar dacă fapta privește un
instrument de plată electronică, pedeapsa este închisoarea de la 3 la
10 ani și interzicerea exercitării unor drepturi. Și tentativa de a comite
aceste fapte se pedepsește.
„Titlurile de credit” este un termen
necunoscut pentru mine. Tata mi-a
explicat că titlurile de credit sunt înscrisuri
ce au fost emise de o instituție bancară sau
de o instituție de credit, care îi dau dreptul
destinatarului său de a primi sau de a
transmite o sumă de bani.
Acestea se clasifică în trei categorii, după modul în care pot circula:
• titlurile nominative, atunci când beneficiarul dreptului este
indicat în mod expres.
Banca Națională a României este unica instituție autorizată să emită
însemne monetare, sub formă de bancnote și monede, ca mijloace
legale de plată pe teritoriul României.
• titlurile la purtător, atunci când persoana care deține titlul este
beneficiarul acelor drepturi.
• titlurile la ordin sunt mai greu de înțeles acum de către mine.
Tata mi-a explicat că aceste titluri se numesc așa, deoarece conțin
o clauză specială, „la ordin”, ce dă dreptul celui care le folosește
să le transmită mai departe altcuiva, deși titlul nu îi aparține de
drept.

Partea specială
Titlurile sau instrumentele pentru efectuarea plăților sau oricare

alte titluri ori valori asemănătoare se referă la o categorie aparte de
valori, cum ar fi, cambia, biletul la ordin, cecul sau conosamentul.
Tata mi-a spus că acestea ajută la efectuarea plăților prin simpla lor
înmânare persoanei și mi-a promis că îmi explică mai multe când voi
mai crește. Oricum, este bine că le-am notat aici și într-o zi voi putea să
mă uit în dicționarul juridic și să le descopăr singură sensul.
Tot în categoria aceasta aparte intră și instrumentele de plată
electronică.
Prin „instrument de plată
electronică” se înțelege un instru-
ment care permite unei persoane
să efectueze retrageri de numerar,
încărcarea și descărcarea unui
instrument de monedă electronică,
precum și transferuri de fonduri,
altele decât cele ordonate și executate
de către instituții financiare.
Tata m-a felicitat când i-am
dat ca exemplu cardul bancar. Îl
folosim atât de des la cumpărăturile
din supermarket, încât mi-a fost ușor să înțeleg la ce se referă un
instrument de plată electronică.
Deoarece titlurile de credit sunt greu de falsificat, persoana care le
falsifică trebuie să aibă cunoștințe speciale în domeniu.
Dacă titlul falsificat este evident că este falsificat, atunci persoana
care l-a falsificat nu săvârșește o infracțiune, deoarece oamenii își pot
da ușor seama că e un fals și nu pot fi păcăliți.

Falsificarea de timbre sau efecte poștale

Falsificarea timbrelor de orice fel, a mărcilor poștale, a plicurilor
poștale, a cărților poștale sau a cupoanelor internaționale se pedepsește
cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă. Până și încercarea de
a falsifica aceste înscrisuri se pedepsește.
Într-o zi, tata mi-a arătat acasă un clasor de timbre. Încă de când
era de vârsta mea, tata mergea la poștă și cumpăra periodic timbre
pe care le așeza în clasor. Prima dată nu am înțeles de ce. Apoi, tata
mi-a povestit că există timbre foarte scumpe și am înțeles de ce unele
persoane aleg să falsifice timbre.
„Capul măsliniu al Reginei Victoria” este printre cele mai scumpe
timbre istorice scoase vreodată. În anul 1864, valora 12 cenți. Acest
timbru ar fi trebuit să aibă o nuanță de gri-maroniu, dar din cauza unei
erori de imprimare, 52 de foi au ieșit măslinii.
Au fost probleme și cu filigranul și plasarea proastă a unor litere. 40
de bucăți se mai găsesc, prețul unui timbru ajungând la 824.648 USD.
Uau!
„Toată țara este roșie” este un timbru emis în anul 1969, în timpul
revoluției culturale, care prezintă harta Chinei și imaginea unui
muncitor care ține în mână cartea lui Mao, conducătorul chinez.
Timbrul a circulat mai puțin de o zi, pentru că un editor și-a dat
seama că harta nu era exactă și a cerut oprirea vânzărilor. Doar o mică
parte a intrat în posesia colecționarilor privați. O versiune mai mare a
originalului s-a vândut în anul 2009, cu 474.197 USD.

Partea specială
„Timbrul albastru” a fost un timbru folosit doar de armata chineză.

În 1953 s-a elaborat un set de 3 timbre, portocaliu, stacojiu și albastru,
destinate gratuit soldaților care efectuau serviciul. Imprimate cu
emblema Armatei Eliberării poporului, timbrul avea o valoare de 800
yuani vechi (1 cent).
Cu toate acestea, după emitere, s-au primit rapoarte cum că se putea
ajunge la informațiile confidențiale mai ușor dacă plicurile aveau un
astfel de timbru. Drept urmare, acestea trebuiau returnate și distruse.
Dintre cele care s-au păstrat, cele mai prețioase sunt timbrele albastre,
iar unul dintre acestea a fost vândut în 2001, cu 428.645 USD.
„Timbrul oficiului poștal Mauritius” este de fapt un timbru poștal
eronat, emis în 1847, în Mauritius, datorită soției guvernatorului
Gomm, care își invitase prietenii la un bal. Pentru a facilita trimiterea
invitațiilor, oficiul poștal a emis o serie de timbre după modelul celor
britanice. Cu toate acestea, pe foița de cupru s-a inscripționat Post
Office în loc de Post Paid, o mare greșeală care a oprit emisiunea. 240
de exemplare au fost însă deja vândute până să se observe eroarea. 26
de piese ar fi supraviețuit, iar în 2011 s-a vândut un exemplar cu 1, 6
milioane USD3.
Prima marcă poștală de pe teritoriul Țărilor Române a fost tipărită
la Iași, în 1858, și purta numele de „cap de bour”. Timbrele însă nu au
circulat foarte mult, fiind retrase la numai trei luni, deoarece țara se
afla sub suzeranitate otomană, iar Imperiul otoman considera timbrul
un abuz, întrucât îl clasifica drept un însemn național, ca și moneda
sau drapelul. Alegerea simbolisticii timbrului este interesantă, făcând
aluzie la legenda întemeierii Moldovei.
Mai precis, este vorba despre acea legendă în care voievodul Dragoș
se afla la vânătoare și a fost atacat de un bour. L-a apărat cățelușa
Molda, care a murit în confruntare și a fost îngropată acolo, de unde și
toponimia mitică a regiunii respective.
3
Sursa: informațiile despre cele mai scumpe timbre din lume sunt citate de pe site-ul
www.historia.ro.

Tirajul „capului de bour” nu atinge mai mult de 6.000 de exemplare

la timbrele de 27 și 108 parale, 2.000 de exemplare la cele de 81 de
parale și 10.000 de exemplare la cele de 54. Valoarea unor astfel de
timbre depinde de calitate, dar în general este cuprinsă între 5.000 și
100.000 de euro.
O altă piesă filatelică românească scumpă este ziarul Zimbrulu-
Vulturulu, francat cu 8 mărci de 5 parale. La o licitație de la Geneva,
din 2007, s-a vândut la un preț de nu mai puțin de un milion de dolari.
Numărul exemplarelor care au supraviețuit se ridică undeva la 700,
dintre care 50 au mai rămas în România. La vremea când au fost
retrase, din aproximativ 25.000, s-au vândut jumătate, iar, după Unire,
cele rămase au ajuns la vechiul oficiu poștal de pe strada Doamnei,
distrus într-un incendiu, în 18744.
Primul timbru „cap de bour”5

Nu orice persoană care falsifică un timbru săvârșește o infracțiune
de falsificare de timbre sau efecte poștale, ci doar acea persoană care
falsifică un timbru ce se află în circulație în mod legal în momentul în
care fapta a fost săvârșită.
4
Sursa: www.historia.ro.
5
Sursa: www.digi24.ro.

Partea specială
Dacă o persoană ar falsifica un timbru care este scos din circulație

(de exemplu, unul dintre cele mai sus amintite) și apoi îl vinde, se face
vinovat de infracțiunea de înșelăciune, și nu de falsificare.
Unele diplome sunt atât de bine falsificate, încât durează foarte mult
timp până ce falsul este descoperit. Uneori poate dura și câțiva ani.
Dar eu mereu îmi amintesc vorba pe care mi-o spune bunica în
timp ce ne plimbăm prin parc: „Ține minte, Lia mea dragă, minciuna
are picioare scurte!”.
Contrafacerea semnăturii înseamnă că pe un înscris oficial se
aplică o semnătură care creează aparența că ar fi a persoanei ce trebuie
să semneze înscrisul.
Pentru a-i împiedica pe oameni să falsifice semnăturile de pe
înscrisurile autentificate de notarii publici, înscrisurile autentice se
întocmesc doar într-un singur
exemplar original (semnat de
toate părțile), iar părțile primesc
un duplicat.
Neștiind ce este un duplicat,
am întrebat-o pe mama și ea,
având o prietenă notar public,
mi-a spus că duplicatul este
un alt act, asemănător cu cel
original, având același conținut
și încheiere. Duplicatul nu
are însă semnătura părților și
a notarului public. În plus, la
finalul duplicatului este inse-
rată următoarea mențiune:

„Prezentul duplicat s-a întocmit în X exemplare, de către Y, notar

public, astăzi, data autentificării actului și are aceeași forță probantă
ca originalul”.
Pe prima pagină a duplicatului se va aplica o

parafă cu mențiunea „DUPLICAT”.
Falsul material în înscrisuri oficiale

Dacă nu știați, falsul material în înscrisuri
oficiale este pedepsit, deoarece, prin astfel de
fapte, cetățenii țării își pierd încrederea în înscrisurile oficiale, acte
utilizate peste tot în jur.
Un act poate poate fi falsificat în totalitate sau doar parțial; se poate
falsifica atât conținutul sau semnătura unui act, cât și modul în care
este autentificat acesta.
Falsificarea unui înscris oficial se poate realiza prin două mijloace:
• prin contrafacere, ce presupune reproducerea prin imitarea
conținutului sau a semnăturii unui înscris;
• prin alterare, ce presupune modificarea conținutului sau a
semnăturii înscrisului.
Într-o zi, mă aflam în mașină cu părinții, când am auzit la radio
o știre despre un director la Primărie care a depus la dosarul său de
angajare o diplomă de bacalaureat falsă. Știam de la bunica mea că
bacalaureatul este examenul care se susține la terminarea celor 12 clase,
însă era pentru prima dată când auzeam că o diplomă de bacalaureat
ar putea fi falsă.
Inițial, am crezut că persoana respectivă și-a falsificat diploma
pentru ca părinții săi să nu vadă ce note a luat; uneori, și eu mă feresc
să le arăt părinților carnetul de note. Însă reporterul de la radio a spus

Partea specială
că examenul de bacalaureat
nu fusese susținut. Era, de
asemenea, prima oară când
auzeam povestindu-se despre
un astfel de caz.
Diploma de bacalaureat este
un înscris tipizat, printat pe
un formular special din hârtie
cartonată și securizată, ce
cuprinde doar anumite rubrici
care se completează cu pixul.
Pentru ca o diplomă să
fie considerată falsificată, ea
trebuie să semene cu una adevă-
rată, adică să nu îți dai imediat
seama că ar fi falsă.
Falsul intelectual
Dintre toate infracțiunile ce fac parte din capitolul „falsuri în
înscrisuri”, falsul intelectual este singura infracțiune care se poate
comite și prin omisiune; cum s-ar zice, poți săvârși o infracțiune
trecând cu vederea unele fapte.
Dacă un funcționar public, care se află în timpul activităților de
serviciu, falsifică un înscris oficial în momentul în care îl întocmește,
atestând anumite fapte sau împrejurări care nu sunt reale, atunci acel
funcționar public săvârșește fapta de fals intelectual.
Interesant este că funcționarul public poate săvârși această
infracțiune și atunci când omite intenționat, adică atunci când trece
cu vederea și se preface că nu știe că trebuie menționate anumite
informații pe acel act.

Dacă infracțiunea este săvârșită de două persoane împreună, adică

în coautorat, ambele trebuie să fie funcționari publici și ambele trebuie
să se afle în exercitarea atribuțiilor de serviciu.
Pentru că uitasem ce înseamnă termenul „coautor”, mama mi-a
înmânat un exemplar din Codul penal, unde am citit așa:
Autorul și coautorii
Autor este persoana care săvârșește în mod nemijlocit o faptă
prevăzută de legea penală.
Coautori sunt persoanele care săvârșesc nemijlocit aceeași faptă
prevăzută de legea penală.
Știu că termenul de „funcționar public” apare în multe articole

din Codul penal, dar împreună cu mama am înțeles mai bine la ce se
referă acest termen. În categoria funcționarilor publici intră deputații,
senatorii, judecătorii și procurorii, funcționarii publici din cadrul
administrației centrale sau locale, polițiștii, primarii, președinții de
consilii locale sau județene.
Uzul de fals
Este bine să ai la îndemână un exemplar din Codul penal, ca să îl
poți răsfoi la nevoie.
Partea specială
Uzul de fals este o altă infrac-

țiune pedepsită de Codul penal.
Dacă o persoană folosește un
înscris oficial ori sub semnătură
privată, pentru a obține un anumit
beneficiu, deși cunoaște că înscrisul
este fals, acea persoană săvârșește
infracțiunea de uz de fals.
Atunci când înscrisul este
oficial, fapta respectivă se pedep-
sește cu închisoare de la 3 luni la
3 ani sau cu amendă, iar atunci
când înscrisul este sub semnătură
privată, cu închisoare de la 3 luni
la 2 ani sau cu amendă.
Totuși, infracțiunea de uz de fals este dependentă de falsificarea unui
înscris oficial. Asta înseamnă că o persoană poate săvârși o infracțiune
de uz de fals doar dacă există deja o infracțiune de falsificare a unui
înscris oficial.
Falsul în înscrisuri sub semnătură privată

Odată am aflat că poate fi falsificat și un înscris sub semnătură
privată, adică acel înscris care este scris și semnat de noi, în mod
obișnuit. Înscrisurile sub semnătură privată au un rol important în
viața noastră, de aceea legea le protejează.
De exemplu, Olaf va fi pedepsit dacă falsifică un înscris sub
semnătură privată și apoi îl folosește. Olaf este pedepsit și în cazul în
care îi încredințează lui Lecter înscrisul falsificat pentru ca acesta să îl
folosească, cu scopul de a obține un anumit lucru.

În prezent, în România sunt în vigoare 11 coduri: Codul civil,

Codul de procedură civilă, Codul penal, Codul de procedură
penală, Codul fiscal, Codul de procedură fiscală, Codul muncii,
Codul silvic, Codul vamal, Codul administrativ și Codul aerian.
Fiecare dintre aceste coduri conține și norme prin care se sancțio-

nează conduita persoanelor care încalcă legea, însă dacă fapta prezintă
o anumită gravitate, persoana respectivă va fi sancționată așa cum
spune Codul penal.
De exemplu, un termen care mi-a atras atenția a fost testamentul
olograf, care reprezintă testamentul scris în întregime, semnat și datat
de mâna persoanei care îl întocmește.
Nerespectarea uneia dintre aceste trei condiții (scris, semnat și datat)
nu conduce la săvârșirea unei infracțiuni în cazul testamentului olograf.
În acest caz, singura problemă ar fi că testamentul nu va mai produce
efecte, deoarece este nul, invalid.
Dacă însă Olaf falsifică un
testament olograf pentru a-l prezenta
notarului public, atunci el este tras
la răspundere pentru infracțiunea
de fals în înscrisuri sub semnătură
privată.
Falsul în declarații
Părinții mei m-au învățat să nu
mint. În ziua în care mi-au explicat
că, dacă spui o minciună unei
persoane, vei fi pedepsit, atunci am
înțeles că cel mai bine este să spui
adevărul în orice situație.

Partea specială
De exemplu, Olaf este martor într-un proces penal și trebuie să

facă declarații. Judecătorul îi atrage atenția martorului Olaf că, dacă nu
declară adevărul, săvârșește infracțiunea de fals în declarații. Această
avertizare ar trebui să îl determine pe Olaf să declare adevărul.
Când am întrebat-o pe bunica ce obligații trebuie să respecte un
martor, ea mi-a citit dintr-o carte scrisă de André Gide, „Amintiri de
la curtea cu juri”. Am fost uimită să descopăr că declarațiile martorilor
pot diferi între ele. În carte, fiecare martor părea că spune adevărul,
însă judecătorul era cel care cântărea declarațiile acestora.
„(…) Aș propune ca, în anumite cazuri, fiecărui jurat să-i fie înmânat
un plan topografic, care să-i permită să-și imagineze mai ușor locul
crimei. În cutare proces de agresiune nocturnă, la care am participat
ca jurat, convingerea juraților depindea numai de următorul lucru: era
acuzatul îndeajuns de aproape de un felinar și îndeajuns de luminat
pentru ca doamna X să-l fi putut recunoaște de la fereastra ei? Martorii
chemați la bară au situat felinarul, unul la cinci metri, altul la douăzeci
și cinci de metri de locul agresiunii.
Un al treilea martor a pretins chiar
că nu exista niciun felinar în partea
aceea a străzii. N-ar fi fost mai
simplu ca poliția să fi schițat un plan
al locului?6”
Deși inițial povestirea mi s-a
părut amuzantă, după ce bunica
mi-a explicat că cel învinuit ar putea
sta mulți ani în închisoare, am
înțeles că nu este ușor să fii jude-
cător: trebuie să fii foarte atent ca să
îți dai seama cine spune adevărul și
cine minte.
6
A. Gide, Amintiri de la curtea cu juri, Ed. Univers, București, 1972, p. 81.

Falsul privind identitatea

De exemplu, dacă Olaf se prezintă la Primărie sub o identitate falsă,
cu un buletin fals pe care îl prezintă funcționarului de la ghișeu pentru
a obține mai ușor niște acte, fapta lui se pedepsește cu închisoarea de
la 6 luni la 3 ani.
Atunci când Olaf atribuie lui Lecter o identitate falsă, folosind un act
falsificat, pe care îl prezintă funcționarului de la ghișeu pentru a obține mai
ușor niște acte, Olaf săvârșește infracțiunea de fals privind identitatea.
Întrucât au un rol deosebit de important, actele de identitate sunt
securizate și pot fi obținute doar cu respectarea anumitor condiții.
Acesta este motivul pentru care, în momentul în care se eliberează
un nou act de identitate, titularul acestuia trebuie să se prezinte personal
la Serviciul de Evidență a Populației pentru a i se face fotografie.
Am văzut că atunci când vine poștașul pentru a-i aduce pensia,
bunicul îi prezintă buletinul. Buletinul bunicului meu este eliberat în
anul 1984 și m-am bucurat să îl pot vedea pe bunicul tânăr, însă vă
mărturisesc faptul că, după atâția ani, bunicul s-a schimbat și acum nu
mai seamănă cu cel din 1984.
Bunica are însă carte de iden-
titate. Ea mi-a explicat că bule-
tinul este diferit față de cartea de
identitate, act care se eliberează de
către serviciile publice comunitare
de evidență a populației. Atunci
când o persoană solicită obținerea
unei cărți de identitate, acesteia
i se va face o fotografie ce-i va
prezenta înfățișarea actuală. Astfel,
persoanele cărora li se va prezenta
cartea de identitate nu vor mai
avea dubii cu privire la identificare.

Partea
P artea specia
specială
a lă
 Din povestirile Liei7
În timpul unei pauze, trei colegi de clasă ai Liei au observat cum

doamna învățătoare/dirigintă (profesoară) a uitat catalogul (clasic) pe
masă – pentru că în acea zi fusese oprit curentul electric în școală, nu
se putuse folosi catalogul electronic.
Cei trei copii primiseră niște note/calificative mai puțin bune când
fuseseră ascultați la lecție, așa că Iulia, unul dintre ei, s-a hotărât că ar
trebui să facă ceva foarte grav: să își modifice notele/calificativele.
Pentru că ei îi era totuși frică să facă asta, l-a rugat pe Radu, unul
dintre ceilalți trei copii ascultați care primiseră note/calificative mici, să
modifice el în catalog, astfel încât să pară că primiseră note/calificative
mai mari.
Pentru că lui Radu îi plăcea de Iulia, acesta a acceptat rugămintea
ei, dar, pentru a nu fi surprinși în timp ce modificau catalogul, Iulia l-a
rugat pe Petru (cel de-al treilea copil aflat în aceeași situație) să stea
de pază la ușa sălii de clasă, promițându-i că, dacă îi ajută, Radu îi va
modifica și lui nota/calificativul într-unul mai mare/într-unul mai bun.
7
Infracțiunile de fals material în înscrisuri oficiale și fals intelectual (tangențial:
instigarea, complicitatea, abuzul în serviciu).
Mihai Dunea 163

Mihai Dunea
Zis și făcut, dar copiii nu știau

că în sala de clasă era instalată o
cameră de supraveghere și că tocmai
se repornise curentul electric, așa
că aceasta a început a funcționa și a
înregistra fapta exact când cei trei
s-au apucat să o comită.
Lia a povestit familiei că cei trei
copii au fost descoperiți, că a venit
dna directoare a școlii împreună
cu un polițist și că au aflat cu toții
că fapta comisă de către Radu se
numește infracțiune de fals material
în înscrisuri oficiale.
Radu, cel care a falsificat efectiv catalogul, este autor al faptei, căci
el a comis efectiv, propriu-zis (nemijlocit) infracțiunea; însă urmează
a fi sancționați pentru infracțiunea comisă și ceilalți doi copii: Iulia
este instigator (a convins/determinat, în mod special – cu intenție,
pe altcineva, să săvârșească nemijlocit fapta interzisă), iar Petru este
complice (i-a ajutat pe ceilalți doi, în mod special – cu intenție, să
comită fapta interzisă).
Polițistul le-a explicat că, odată trecută nota în catalog, aceasta este
o apreciere oficială a cunoștințelor pe care le-au probat cei evaluați și că
a o modifica fără permisiune oficială este interzis, fiind o infracțiune.
Mai mult chiar, dacă profesorul însuși ar fi atestat în mod fals/
mincinos că un elev a fost prezent la o evaluare la care a lipsit sau că a
dat răspunsuri care să atragă o notă/un calificat bun, deși în realitate
nu stăpânea materia și ar fi trebuit să primească notă mică/calificativ
nesatisfăcător, atunci chiar profesorul ar putea fi tras la răspundere
penală, căci și această faptă este interzisă.
164 Mihai Dunea

Partea specială
De exemplu, Codul penal prevede infracțiunea privind falsul

intelectual, care este fapta unui funcționar public (cum este și profe-
sorul) de a atesta/indica în mod special, cu intenție, evenimente false/
mincinoase/ incorecte, ca fiind adevărate, într-un document oficial (cum
este catalogul), dar și infracțiunea de abuz în serviciu, care înseamnă că
un funcționar public folosește în mod incorect/arbitrar funcția pe care
o are de îndeplinit (în condițiile legii).
Mihai Dunea 165

Codul
C odull pena
penal
a l pe în
înțelesul
n țelesu
u l copii
copiilor
i l or
Infracțiuni care aduc atingere unor

relații privind conviețuirea socială
De la prietenul meu avocat am aflat

că Omul legii pedepsește și faptele
cu impact negativ direct în viața
societății, adică cele care împiedică
desfășurarea raporturilor obișnuite
între oameni.
Într-adevăr, căutând în Codul penal,
am observat că la Titlul VIII există trei
capitole care grupează infracțiunile în
funcție de valoarea socială protejată.
Ca să înțeleg mai bine, prietenul
meu avocat mi-a făcut o schemă
foarte clară, după care mi-a explicat fiecare infracțiune în parte. Valoros
prieten, să cunoști legea este un drept!
CAPITOLUL I
Infracțiuni contra ordinii și liniștii publice
1. Constituirea unui grup infracțional organizat
2. Instigarea publică
3. Incitarea la ură sau discriminare
4. Încercarea de a determina săvârșirea unei infracțiuni
5. Tulburarea ordinii și liniștii publice
6. Portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase
7. Împiedicarea desfășurării unei adunări publice
8. Pornografia infantilă
9. Ultrajul contra bunelor moravuri
166 Adrian-Vasile Ciutac
Adrian-Vasile Ciutac
Partea specială
CAPITOLUL II
Infracțiuni contra familiei
1. Bigamia
2. Incestul
3. Abandonul de familie
4. Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului
5. Împiedicarea accesului la învățământul general obligatoriu
CAPITOLUL III
Infracțiuni contra libertății religioase și respectului
datorat persoanelor decedate
1. Împiedicarea exercitării libertății religioase
2. Profanarea lăcașurilor sau a obiectelor de cult
3. Profanarea de cadavre sau morminte
4. Prelevarea ilegală de țesuturi sau organe
Constituirea unui grup infracțional organizat

Grupul infracțional organizat este acel grup format din minimum
trei persoane care se înțeleg să comită împreună una sau mai multe
infracțiuni. Una dintre aceste persoane este considerată lider, dar
fiecare membru din grup are sarcini specifice.
Va fi pedepsită de legea penală persoana care inițiază, constituie,
aderă sau sprijină un astfel de grup. Ce presupun aceste acțiuni?
Inițierea înseamnă plănuirea și organizarea unei astfel de grupări.
Constituirea înseamnă asocierea a minimum trei persoane, cu
intenția de a săvârși împreună o infracțiune.
Aderarea înseamnă introducerea unui nou membru în grup, în
scopul participării la săvârșirea infracțiunii.
Sprijinirea înseamnă orice tip de ajutor oferit în mod intenționat
grupului pentru săvârșirea infracțiunii de o persoană care nu face parte
din acel grup.
Adrian-Vasile Ciutac 167

Prietenul meu avocat mi-a explicat că, în cazul în care grupul săvâr-
șește o infracțiune, atunci pedeapsa va fi una severă, fiind compusă din:
• pedeapsa pentru infracțiunea respectivă;

• pedeapsa pentru constituirea unui grup infracțional organizat.
Pe de altă parte însă, tot el mi-a

spus că Omul legii a lăsat o portiță
de scăpare pentru persoana care
face parte din grup, dar anunță
autoritățile competente despre
existența grupului care urmează
să săvârșească infracțiuni. În
acest caz, această persoană nu
este pedepsită de lege. Denunțul
trebuie să se realizeze însă înainte
ca autoritățile să fi aflat de exis-
tența grupului.
Ca să fie mai explicit, prietenul meu mi-a dat un exemplu.
George, Cristian, Marius și Lecter au plănuit încă din luna ianuarie
a anului 2017 să fure mașini din parcările hotelurilor din stațiunea
Mamaia, în vara anului respectiv.
George era inginer-informatician, Cristian mecanic auto, Marius
șofer de curse, iar Lecter comerciant. George a fost cel care a avut
ideea, având calitatea de lider.
Planul consta în copierea semnalului transmis de telecomenzile
de închidere/deschidere a mașinilor prin intermediul unui dispozitiv
construit de George. După ce turiștii plecau la plajă, Marius urma să
folosească respectivul dispozitiv realizat de George pentru deschiderea
mașinilor și pentru pornirea lor .

Partea specială
După pornirea mașinilor, Marius

trebuia să le ducă la garajul lui
Cristian, pentru ca acesta din urmă
să le revopsească și să le monteze
numere de înmatriculare false.
În cele din urmă, Lecter avea
sarcina de a prelua mașinile modi-
ficate și de a le vinde în diferite
piețe auto din Ucraina. Cei patru
tineri s-au pregătit minuțios pentru
punerea în aplicare a planului infrac-
țional până în luna iulie, când,
înainte de a trece la comiterea infracțiunilor de furt, Lecter a hotărât să
denunțe în fața polițiștilor întreaga activitate de organizare desfășurată
până atunci de el și ceilalți membri.
Chiar dacă fapta lui Lecter constituie infracțiune, acesta nu va fi
pedepsit, deoarece a mărturisit în fața autorităților întregul plan
infracțional, înainte ca autoritățile să afle de el.
Cu toate acestea, George, Cristian și Marius au fost condamnați la
pedeapsa închisorii, deoarece nu au avut nicio intenție de a renunța la
activitatea infracțională și nici de a mărturisi faptele.
Dacă Lecter nu ar fi făcut denunțul și, împreună cu ceilalți membri,
ar fi început acțiunile specifice infracțiunii, cu toții ar fi fost pedepsiți,
atât pentru comiterea infracțiunii de furt, cât și pentru constituirea
unui grup infracțional organizat.
Instigarea publică
Fapta unei persoane care îndeamnă publicul să săvârșească infrac-
țiuni este una interzisă, fiind sancționată de legea penală cu pedeapsa
închisorii sau a amenzii penale.

O persoană îndeamnă publicul să comită infracțiuni atunci când

transmite către acesta un mesaj de recomandare, determinare (verbal,
în scris sau prin orice alte mijloace) în acest sens.
Pentru a existența infracțiunea de instigare publică, nu este necesar
să se specifice în mod concret infracțiunea la comiterea căreia se
îndeamnă, dar îndemnul trebuie să fie clar, concret și ferm, astfel încât
să poată fi înțeles de cei cărora li se adresează.
Un exemplu de instigare publică este fapta unui lider de galerie
sportivă care, în urma pierderii meciului de către echipa de fotbal
pe care o susține, fiind deosebit
de nemulțumit, îi îndeamnă prin
megafon pe ceilalți suporteri ai
echipei favorite să distrugă gardul
despărțitor dintre peluză și tribună,
pentru a putea ajunge la suporterii
echipei rivale, în scopul de a-i
agresa fizic.
Dacă o parte dintre membrii
galeriei reacționează la îndemnul
liderului și trec la săvârșirea infrac-
țiunilor de distrugere și lovire sau
alte violențe/vătămare corporală,
liderul va fi pedepsit pentru infrac-
țiunea de instigare publică, în
calitate de instigator.
Incitarea la ură sau discriminare

Dacă o persoană îndeamnă publicul la sentimente de ură sau
discriminare față de o anume categorie de persoane, atunci ea va fi
pedepsită de legea penală cu pedeapsa închisorii sau cu amendă.

Partea specială
Discriminare înseamnă să lipsești de drepturi o anumită categorie

de persoane, pe baza unor motive de rasă, naționalitate, origine etnică,
limbă, sex, religie, orientare sexuală, apartenență politică, avere, vârstă,
dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecție HIV/SIDA etc.
Dacă un blogger își îndeamnă urmăritorii să le interzică propriilor
copii să vorbească, să se joace, să participe la activități culturale sau
educative ori să interacționeze în orice mod cu alți copii care au o
anumită etnie sau sunt de o anumită naționalitate, din cauza acestor
motive, atunci acesta săvârșește infracțiunea de incitare la ură sau
discriminare.
Omul legii spune că, pentru a exista această infracțiune, nu este

necesar ca fapta la care bloggerul îndeamnă urmăritorii să fie ea însăși
o infracțiune. Dacă fapta la care bloggerul îndeamnă este o infracțiune,
atunci acesta va săvârși infracțiunea de instigare publică.
Tulburarea ordinii și liniștii publice

Tulburarea ordinii și liniștii publice reprezintă fapta unei persoane
care realizează violențe asupra bunurilor sau persoanelor, amenință
sau aduce atingeri grave demnității uneia sau mai multor persoane, în
timp ce se află într-un loc public.
Violențele pot fi realizate fie prin lovirea unei persoane, fie prin
distrugerea unui bun. Amenințările însă trebuie să fie îndreptate
împotriva unei persoane și, totodată, să îi provoace acesteia teamă.

De exemplu, o persoană
dorește să intre la un meci de
handbal, dar nu i se permite
accesul, deoarece se află sub
influența băuturilor alcoolice.
Pe fondul refuzului, aceasta
începe să lovească în mod
agresiv, cu picioarele, ușile
sălii de sport, aducând jigniri
agenților de pază care nu i-au
permis accesul, amenințându-i,
totodată, cu bătaia după termi-
narea programului de lucru. În
acest caz, ne aflăm în situația
săvârșirii infracțiunii de tulbu-
rare a ordinii și liniștii publice.
Portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase

Tot de la prietenul meu avocat am aflat că legea ne interzice purtarea,
fără drept, a unor obiecte periculoase la adunări publice (mitinguri),
manifestări cultural-sportive (festivaluri), în locuri special amenajate
și autorizate pentru distracție sau agrement (pârtii, parcuri etc.),
în mijloacele de transport în comun, în sediul instituțiilor publice,
autorităților publice.
Prin obiecte periculoase se înțelege:
• cuțit, pumnal, box sau orice alte obiecte fabricate sau construite
pentru tăiere, înțepare sau lovire (de exemplu, topor, secure,
bâtă, sabie etc.);

Partea specială
• armele neletale care nu sunt supuse autorizării (de exemplu,

armele de la paintball, replicile de arme tip airsoft, arme de
panoplie, arcurile destinate tirului sportiv etc.) sau dispozitivele
pentru șocuri electrice;
• substanțele iritant-lacrimogene (este vorba despre acele substanțe
care produc iritații grave ale ochilor și lăcrimare abundentă)
sau cu efect paralizant (este vorba despre acele substanțe care
produc pierderea temporară a controlului mișcărilor corpului).
De ce vă spun asta? Deoarece folosirea fără drept a acestor obiecte

periculoase la adunări publice, manifestări cultural-sportive, în locuri
de distracție ori agrement sau în mijloace de transport în comun
constituie o variantă mai gravă a infracțiunii de port sau folosire fără
drept de obiecte periculoase, atrăgând o pedeapsă mai severă.
Exemplu
În data de 10.05.2019, Olaf, un elev din clasa a XII-a B a liceului
Jean Monnet din București, aflându-se în una dintre pauze, a scos din
rucsac un dispozitiv din plastic negru, pe care încerca să îl pornească,
ferindu-se de privirile celorlalți colegi de pe hol.

Gardianul, ajuns la locul în care se afla Olaf, a constatat că acesta

avea asupra sa un dispozitiv pentru șocuri electrice. În aceste condiții,
paznicul a anunțat polițiștii despre acea situație.
În urma cercetărilor efectuate de către polițiști, aceștia au constatat că
elevul nu avea intenția de a provoca suferințe fizice cuiva cu respectivul
dispozitiv, motivul pentru care l-a introdus în școală fiind doar de a arăta
celorlalți colegi cum funcționează, în scopul creșterii popularității.
Cu toate acestea, Olaf s-a ales cu o condamnare pentru motivul
că a introdus și a avut asupra sa, într-o instituție publică, un obiect
considerat periculos de Codul penal, întrucât simpla purtare a unui
astfel de obiect într-o instituție a statului creează o stare de pericol care
afectează siguranța celorlalți și, totodată, reprezintă un eventual risc
pentru menținerea ordinii și liniștii publice.
Bigamia
Știați că există persoane care încheie o altă căsătorie, deși sunt
căsătorite sau deși căsătoria anterioară nu a fost desființată prin divorț,
anulată sau fostul soț nu a decedat ori nu a fost declarat mort prin

Partea specială
hotărârea unui judecător? Ei, bine, Codul penal prevede pedeapsa cu

închisoarea pentru această infracțiune, care poartă numele de bigamie.
Și persoana necăsătorită care acceptă să se căsătorească cu o
persoană despre care știa că este deja căsătorită este pedepsită de legea
penală.
Abandonul de familie
Despre abandon de familie am auzit de multe ori în jurul meu, dar
nu știam exact ce presupune. Prin „abandon de familie” se înțelege
săvârșirea unor fapte de către o persoană (mamă, tată, bunic, soră,
frate, soț, tutore etc.) care este obligată prin lege să întrețină o altă
persoană lipsită de capacitatea de a se îngriji singură. Aceste fapte sunt
strict enumerate de lege:
• părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, urmate de producerea

unor suferințe fizice sau morale;
• neîndeplinirea cu rea-credință a obligației de întreținere prevă-
zute de lege;
• neplata cu rea-credință timp de minimum 3 luni a pensiei de
întreținere stabilite de judecător.
De exemplu, dacă o mamă își părăsește, alungă sau lasă fără ajutor
copilul pe care îl avea în întreținere, iar în urma acestor acțiuni copilul
suferă fizic sau moral, mama săvârșește infracțiunea de abandon de
familie.

Nerespectarea măsurilor privind încredințarea minorului

Când am aflat despre aceste infracțiuni ce se referă la relațiile de
familie, am realizat pentru prima dată că, uneori, oamenii mari se
comportă mai ceva ca niște copii: fac din copilul lor un fel de jucărie,
pe care nu vor să o împartă cu nimeni. De exemplu, infracțiunea de
nerespectare a măsurilor privind încredințarea minorului se poate
săvârși prin două variante, și anume:
• fapta comisă de un părinte care reține copilul său minor fără

acordul celuilalt părinte sau al altei persoane căreia i-a fost
încredințat;
• fapta persoanei (tata, mama, tutore) care a primit minorul
spre creștere și educare, în baza hotărârii unui judecător, dar
care împiedică în mod repetat pe oricare dintre părinți să aibă
legături personale cu minorul sau îl reține în mod nejustificat pe
acesta.
Eu cred că adulții ar trebui să fie un exemplu pentru noi, iar faptele

lor nu ar trebui să ne afecteze creșterea și educația. De aceea, recomand
adulților să ne urmărească cu prioritate interesul.
Împiedicarea accesului la învățământul general obli-

gatoriu
Dacă părintele sau persoana căreia i-a fost încredințat, potrivit legii,
un minor îl împiedică în mod nejustificat pe acesta să meargă la școală
sau îl retrage nejustificat de la studii, atunci acesta va fi sancționat cu
pedeapsa închisorii sau cu amendă penală.

Partea specială
Infracțiunea poate fi comisă în următoarele forme:
• fapta de a nu mai duce minorul la școală;

• neînscrierea minorului la unitatea de învățământ potrivită
continuării frecventării cursurilor;
• împiedicarea urmării cursurilor prin interzicerea minorului de
a se prezenta la școală, închiderea acestuia în casă, obligarea la
cerșetorie sau prestarea unor munci ș.a.
Totuși, părintele nu va fi sancționat dacă îl împiedică pe copilul

minor să meargă la școală din cauza unei maladii de care suferă
acesta și care îl pune în imposibilitatea de a urma respectivele cursuri,
deoarece această faptă are un caracter justificat.

Codul
C odull pena
penal
a l pe în
înțelesul
n țelesu
u l copii
copiilor
i l or

Din povestirile Liei8
Atât de supărată a venit într-o zi Lia acasă, încât mama ei a trebuit

să o ia deoparte și să o întrebe ce a pățit.
Lia i-a povestit cum, de câteva zile, colega și prietena ei cea mai
bună, Alice, nu mai venise la școală, așa că era foarte tristă, mai ales că
nu credea că va mai reveni vreodată.
Întrebată de ce, de către mama ei, Lia i-a spus acesteia
că vorbise cu Alice la telefon și că, deși oficial părinții ei
spuneau că nu este sănătoasă și va sta
puțin acasă până se va face bine, în
realitate, aceștia erau niște oameni răi,
care nu aveau nici o situație financiară
bună (erau și săraci), așa că o țineau pe
Alice acasă și uneori o obligau să meargă
să cerșească bani oamenilor, pe stradă.
Aflând cele povestite de Lia, mama ei a luat
imediat legătura cu școala și cu Poliția, iar când
situația s-a confirmat, părinții lui Alice au avut mari
probleme.
Ceea ce făcuseră ei este interzis, săvârșind infrac-
țiunea de împiedicare a accesului la învățământul
general obligatoriu (adică fapta părintelui sau a
persoanei căreia i-a fost încredințat, potrivit legii,
un minor și care, în mod nejustificat, îl retrage sau îl
8
Infracțiunea de împiedicare a accesului la învățământul general obligatoriu; exploa-
tarea cerșetoriei; folosirea unui minor în scop de cerșetorie (tangențial: plângerea, denunțul,
plângerea prealabilă).
178 Mihai Dunea

Mihai Dunea
Partea specială
împiedică prin orice mijloace să

urmeze cursurile învățământului
general obligatoriu), dar și infrac-
țiunea de exploatare a cerșe-
toriei, deoarece este interzis a
obliga pe cineva să cerșească sau
a te folosi de foloase de pe urma
faptului că altcineva cerșește, la
fel cum este interzis ca un major să cerșească folosindu-se de un minor
pentru a atrage mila oamenilor; fapta din urmă este interzisă, fiind
infracțiunea de folosire a unui minor în scop de cerșetorie.
Chiar dacă Alice nu s-a plâns Poliției, asta nu contează.
Oricine altcineva poate sesiza/anunța Poliția despre bănuiala că s-a
comis o infracțiune.
Atunci când victima povestește singură ce i s-a întâmplat se numește
că depune o plângere, iar atunci când altcineva anunță autoritățile
despre ce a pățit o altă persoană se numește că s-a formulat un denunț.
În ambele cazuri, ca
regulă, infractorii pot fi
pedepsiți pentru infrac-
țiunile comise; uneori,
însă, prin excepție (dar
numai atunci când se
prevede expres așa ceva în
lege), pedepsirea infrac-
torilor este posibilă numai
dacă se formulează o
plângere de către victima
infracțiunii, caz în care
această plângere primește
o denumire suplimentară:
plângere prealabilă!
Mihai Dunea 179

Codul
C odull pena
penal
a l pe în
înțelesul
n țelesu
u l copii
copiilor
i l or
Infracțiuni electorale
Mereu auzim vorbindu-se despre dreptul de a alege și de a fi ales

prin vot.
Acum sute de ani, în Atena și în Sparta numai bărbații liberi aveau
dreptul să aleagă, să fie aleși, să dețină și să transmită proprietăți.
Doar bărbații atenieni care își terminaseră pregătirea militară aveau
dreptul de a vota, deoarece femeile aveau drepturi și privilegii limitate
și erau cu greu considerate „cetățeni”.
În vremea atenienilor, votul se
acorda prin aclamații în adunarea
poporului, care era limitată la un
număr de 10.000 de cetățeni cu drept
de cetate și un număr de circa 40.000
cetățeni liberi născuți atenieni.
În India anului 920 după Hristos,
tamilii din sudul subcontinentului
votau pe frunze de palmier.
În Vechiul Testament se vorbește
despre așa-zisa Lege a talionului, în
celebra formulă „ochi pentru ochi și
dinte pentru dinte”. Cele mai multe
forme de pedepsire erau de natură
corporală și presupuneau tăierea
limbii, scoaterea ochiului, tăierea brațului sau a ambelor mâini în
anumite cazuri, lovirea cu nuiele, aceasta din urmă fiind una dintre
cele mai ușoare sancțiuni.
Cea mai veche lege a Antichității, care a rămas celebră prin
complexitatea sa, deși a fost scrisă pe un singur bloc de piatră, este
180 Roxana Tudorița Baban
Roxana Tudorița Baban

Partea specială
Codul lui Hammurabi și se referea la faptul că omul nu trebuie să-l

vatăme pe cel mai slab decât el. Conform acestei legi, pedepsele erau
date cu scopul de reeducare, prin metoda „oferirea exemplului”.
Vinovații erau alungați din sat, loviți cu pietre, spânzurați sau li se
lua viața de un călău. Alteori, vinovatul era introdus într-un cilindru
ilustrat cu păcatele lor.
Alteori, răufăcătorul care nu avea avere cu care să își plătească
pedeapsa era ras în cap și purtat prin piața publică, biciuit și vândut
în acel stat; alteori, erau purtați prin oraș cu clopotul de gât, pentru a
atrage atenția cu zgomotul provocat, iar mulțimea se dădea la o parte
și striga: „Priviți! Priviți, un hoț!”.
Printre cele mai comune pedepse era confiscarea averii. Din acest
motiv, nobilii scăpau adesea de pedeapsă, folosindu-se de relații și mită.
Abia în Perioada Modernă au avut loc primele alegeri în care toți
cetățenii, indiferent de sex, orientare politică, clasă socială sau religie,
aveau dreptul să voteze.
În zilele noastre, copiii cu
vârsta până în 18 ani nu au drept
de vot. În majoritatea țărilor,
votul poate fi exercitat de la
vârsta de 18 ani, însă atunci
când s-a instaurat dreptul de vot,
limita era de 21 de ani.
Există țări unde participarea
la vot este obligatorie, iar absența
nemotivată se pedepsește cu
amenda sau cu ștergerea de pe
listele electorale. Țările europene
unde votul este obligatoriu sunt:
Cipru, Grecia, Luxemburg, Belgia,
Italia și Portugalia.
Roxana Tudorița Baban 181

În societățile democratice, guvernele sunt rezultatul alegerilor

libere. Cetățenii merg la urne special amenajate, unde acordă votul lor
candidaților sau partidelor politice preferate.
Votul este expresia formală a sprijinului unei persoane față de o
idee, de un candidat, de un grup de candidați sau față de un partid. În
funcție de țara din care provine, cetățeanul are dreptul de a putea vota
la alegerile municipale, regionale, naționale și europene.
La noi în România, votul universal a fost introdus pentru prima
dată în anul 1919, în defavoarea celui bazat pe cens, care restrângea
dreptul electoral celor lipsiți de mijloace materiale. În noiembrie 1919,
primul parlament al României Mari avea să fie ales cu un număr triplu
de voturi față de legislaturile anterioare.
Alegerea este procesul de
desemnare al unei persoane
într-o funcție publică, prin vot
direct sau prin votul electorilor,
a persoanelor destinate să ocupe
o funcție politică. Alegerea
este un concept aristocratic,
deoarece vizează desemnarea
„celui mai bun”.
Alegerile sunt considerate
principiile de bază ale demo-
crației, ca formă de guvernă-
mânt. Prin alegeri se desemnează
persoane responsabile în: con-
siliile de administrație, localități,
asociații, partide politice, cler etc. Exemple de alegeri sunt: alegerile
prezidențiale, alegerile locale, alegerile parlamentare etc.
Votul este o formă importantă de participare politică, pe care o
au la dispoziție cetățenii țărilor democratice, precum și un drept care
trebuie utilizat pe deplin.
Partea specială
În România au drept de vot la alegerile pentru Parlamentul

European și la referendumul național cetățenii români care au împlinit
18 ani, împliniți inclusiv în ziua alegerilor, care nu se află sub interdicție
printr-o hotărâre judecătorească definitivă și nu sunt condamnați prin
hotărâre judecătorească definitivă prin care se interzice exercitarea
drepturilor electorale.
Nu au dreptul de a vota persoanele care nu au împlinit 18 ani, debilii
sau alienații mintali, cei puși sub interdicție și persoanele care au
pierdut dreptul electoral, printr-o hotărâre definitivă de condamnare.
Odată cu împlinirea vârstei de 18 ani, dobândim și dreptul de a
ne vota Președintele României, primarul orașului, consilierii locali,
membrii din Camera Deputaților și Senat, precum și pe reprezentanții
cetățenilor europeni în Parlamentul European.
Procedura de votare este stabilită prin
lege. Alegătorul se prezintă la secția de
votare, cu unul dintre următoarele acte:
cartea de identitate, cartea electronică de
identitate, cartea de identitate provizorie,
buletinul de identitate, pașaportul diplo-
matic, pașaportul diplomatic electronic,
pașaportul de serviciu, pașaportul de
serviciu electronic, pașaportul simplu
temporar, titlul de călătorie, precum și
carnetul de serviciu militar.
În ziua votului, alegătorul prezintă actul de identitate operatorului
de calculator, care preia și introduce datele în sistemul de monito-
rizare a prezenței la vot și de prevenire a votului ilegal. După verifi-
carea datelor, alegătorul primește un buletin de vot sau mai multe
buletine, în funcție de alegerile stabilite, și o ștampilă pe care este
înserat cuvântul „VOTAT”, ștampilă pe care o va aplica în căsuța
corespunzătoare numelui dorit, într-un spațiu în care i se respectă
principiul votului secret.

După votare, buletinele sunt introduse în urnele speciale, iar,

ulterior este predată și ștampila de vot. În toată această procedură,
cartea de identitate va rămâne la operator, fiind restituită la predarea
ștampilei de vot.
Procesul de vot se desfășoară numai într-o zi de
duminică, între orele 07:00-21:00.
Din punct de vedere organizatoric, secția de
votare se deschide la orele 06:00, când președintele
secției de votare, în prezența membrilor partidelor
și a reprezentanților societății civile, verifică respec-
tarea prevederilor legale în domeniu.
În cabina de vot are voie să intre doar
alegătorul care își exercită dreptul de vot.
Încălcarea acestei dispoziții reprezintă con-
travenție și se pedepsește, deoarece aduce
atingere directă secretului votului.
Procesul de votare poate fi suspendat, în
anumite condiții speciale, pentru cel mult
o oră.
Ca orice activitate să se desfășoare în condiții bune, putem vorbi și
de un Cod de bune practici electorale, ale cărui principii sunt:
• Votul este universal, cu unele excepții condiționate de: vârstă,

reședință, cetățenie sau pentru: cei fără discernământ și condam-
nați cu suspendarea drepturilor civice.
• Votul este egal, puterea electorală și șansele sunt egale.
• Votul este liber în ceea ce privește formarea opiniei și a voinței
exprimării votului.
• Votul este secret. Pentru fiecare persoană cu drept de vot,
secretul votului nu este numai un drept, dar și o obligație, a cărei

Partea specială
nerespectare este sancționată prin anularea oricărui buletin de

vot al cărui conținut a fost divulgat.
• Votul este individual. Votul în familie sau oricare altă formă de
influențare asupra votului unei persoane de către altă persoană
este interzis.
• Votul este confidențial. Lista persoanelor care, în realitate, se
prezintă la urnele de votare nu este făcută publică.
• Votul este sancționabil. Orice încălcare a dreptului la vot secret
este sancționată.
• Votul este direct, fără intermediari.
• Votul este periodic, se desfășoară la anumite intervale de timp.
Atunci când nu sunt respectate dispozițiile legale, vorbim de săvâr-

șirea unei infracțiuni.
Toate infracțiunile electorale sunt prevăzute în
Codul penal, presupunând încălcările normelor
stabilite prin Constituție și alte legi speciale, adică
nerespectarea dispozițiilor legale, care se pedepsesc
cu închisoarea.
Împiedicarea exercitării drepturilor electorale

Olaf stă la intrarea imobilului în care se votează și transmite
persoanelor care vor să voteze că secția de votare este închisă sau că
aceasta se află într-o altă clădire.
Deoarece împiedică prin orice mijloace liberul exercițiu al dreptului
de a alege sau de a fi ales, Olaf va răspunde pentru infracțiunea de
împiedicare a exercitării drepturilor electorale cu închisoarea de la
6 luni la 3 ani.

Coruperea alegătorilor
Olaf roagă câțiva prieteni să voteze pe un candidat anume sau să
nu voteze o anumită listă de candidați, în schimb, oferindu-se să le
dea bani sau alte lucruri. În acest caz, Olaf săvârșește infracțiunea
de corupere a alegătorilor, iar dacă este prins,
poate fi sancționat cu pedeapsa închisorii de la
6 luni la 3 ani.
În plus, i se poate interzice dreptul de a
vota. Dacă, în schimb, Olaf oferă cadouri cu
inscripționarea partidului care candidează, de
exemplu, un pix pe care este inscripționat numele
candidatului, atunci Olaf nu săvârșește nicio
faptă interzisă de lege.
Frauda la vot
Olaf a fost condamnat și sancționat cu pedeapsa interzicerii de a
mai vota, iar dacă acesta merge și votează fără a avea acest drept, atunci
săvârșește infracțiunea de fraudă la vot. Olaf săvârșește o faptă interzisă
de lege și dacă ar vota de două sau mai multe ori, dacă ar pune în urna
de vot mai multe buletine de vot decât are dreptul un alegător ori dacă
ar veni să voteze cu o carte de identitate falsă.
Frauda la dreptul electronic

Dacă Olaf ar fi hacker și ar accesa fraudulos sistemul votului
electronic, cu scopul de a schimba rezultatele reale, el ar putea fi
condamnat pentru infracțiunea de fraudă la dreptul la vot cu pedeapsa
închisorii de unu la 5 ani.

Partea specială
Violarea confidențialității votului

În cazul în care Olaf intră în
cabina de vot peste un alt alegător
sau trage cu ochiul la ce votează
alt alegător, adică încearcă să afle,
prin orice mijloace, cu cine a votat
alegătorul, fapta lui se numește
violarea secretului votului și este
pedepsită cu amendă. Însă, dacă Olaf
ar fi membru al biroului de votare, în
biroul electoral, și ar viola secretul
votului, pedeapsa lui ar fi închisoarea
de la 6 luni la 3 ani, deoarece fapta
este mai gravă.
Nerespectarea regimului urnei de vot

Votul se desfășoară între orele 07:00-21:00.
Dacă Olaf ar deschide urnele în care se află buletinele de vot înainte
de ora stabilită, atunci el ar săvârși infracțiunea de nerespectare a
regimului urnei de vot și ar fi pedepsit cu închisoarea de la unu la
3 ani sau cu amendă și interzicerea exercitării unor drepturi.
Urna specială este o urnă mobilă, care, în anumite condiții, poate
fi dusă la persoana care nu se poate deplasa la secția de votare, pentru
a ajuta alegătorul să-și exprime votul. Dacă urna mobilă este în grija
lui Olaf, iar acesta o încredințează prietenului său Lecter, atunci el
săvârșește infracțiunea de nerespectare a regimului urnei de vot
și va fi pedepsit cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă și
interzicerea exercitării unor drepturi.

Falsificarea documentelor și evidențelor electorale

Dacă Olaf ar falsifica procesele-
verbale sau alte acte care se întocmesc
cu privire la alegerile electorale (de
exemplu, ar putea scrie neadevărat
că au fost doar patru voturi pentru
un anumit candidat, când în realitate
candidatul respectiv nu a primit niciun
vot sau, din contră, a primit zece
voturi), atunci ar săvârși infracțiunea
de falsificare a documentelor și evi-
dențelor electorale, ar fi pedepsit cu
închisoare de la unu la 5 ani și interzi-
cerea exercitării unor drepturi.
Fapte săvârșite în legătură cu un referendum

Referendumul constituie forma și mijlocul de consultare directă
și de exprimare a voinței poporului român cu privire la revizuirea
Constituției, demiterea Președintelui României, probleme de interes
național.
Dacă Olaf schimbă datele obținute cu ocazia Referendumului privind
demiterea Președintelui României, atunci săvârșește infracțiunea de
fapte săvârșite în legătură cu un referendum și este sancționat.
Este important de reținut că putem să ne exprimăm opinia, însă nu
suntem obligați să spunem altor persoane cu cine votăm, pentru că
votul este secret.
Legea a stabilit ca votul să fie secret pentru a ne face să ne simțim
în siguranță.

Partea specială
Nu trăim în peșteră, iar exercitarea dreptului de a alege și de a fi ales

sunt esențiale pentru funcționarea societății democratice.
Trăim într-o țară liberă, în care dreptul la opinie și exprimare este
liber, atât timp cât, prin opiniile exprimate, nu încălcăm drepturile și
obligațiile celorlalți oameni.

Codul
C odull pena
penal
a l pe în
înțelesul
n țelesu
u l copii
copiilor
i l or
Infracțiuni de genocid,
contra umanității și de război
De curând, am citit despre infracțiuni de genocid, contra umanității

și de război, fapt ce mi-a adus aminte de orele interesante de istorie în
care profesorul ne prezenta bătăliile acerbe purtate în trecut pentru
cucerirea teritoriilor. Pe atunci credeam că într-o stare de război, totul
îți este permis. Însă nu este deloc așa. Nici măcar în acele vremuri
trecute nu era permis orice fel de comportament în timpul unui război.
De exemplu, soldații care nu urmau regulile și recurgeau la diverse
acte de violență, erau aspru sancționați.
De fapt, orice faptă, acțiune produce o consecință, indiferent că ne
aflăm în stare de pace sau război.
De exemplu, nu te poți folosi de

starea de război pentru a comite
o faptă de genocid, deoarece vei
fi sancționat pentru o infracțiune
contra umanității.
Din punct de vedere juridic,
războiul este definit ca fiind o
luptă armată, un conflict militar
între state, în scopul de a câștiga un
anumit interes financiar, etnic, teri-
torial, economic sau politic.
Există chiar și un drept al războiului, fiind unul dintre cele mai

vechi drepturi ale legii internaționale.
190 Daniela Strungariu
Daniela Strungariu
Partea specială
Infracțiuni de genocid și contra umanității
Genocidul
Genocidul este o infracțiune comisă de către o persoană cu intenția
de a distruge, total sau parțial, un grup național, etnic, rasial sau religios.
Infracțiunile de război au în vedere faptele

care încalcă dreptul războiului.
De exemplu, maltratarea prizonierilor de război, uciderea ostaticilor,

distrugerea intenționată a orașelor, a satelor ori folosirea de mijloace
interzise în operațiunile de luptă, precum otrava.
Aceste infracțiuni sunt foarte grave, fiind caracterizate, în general,
de violență care implică multă cruzime. Cel care le săvârșește se face
vinovat de încălcarea mai multor drepturi fundamentale, printre care
și dreptul la viață; în vorbirea populară spunem că un astfel de autor
„este cu sânge rece”.
În istoria țării noastre, cât și a întregii lumi, au fost comise o multi-
tudine de astfel de infracțiuni. Spre deosebire de majoritatea infrac-
țiunilor din Codul penal, aceste infracțiuni au o trăsătură specială,
sunt imprescriptibile, adică rămân valabile pentru totdeauna și nu se
șterg niciodată. Imprescriptibilitatea este un fel de superputere carac-
teristică doar anumitor infracțiuni, ce oferă posibilitatea ca faptele să
fie cercetate și pedepsite indiferent de data la care au fost săvârșite.
Trecerea timpului nu este un impediment pentru ca un om care se
face vinovat de săvârșirea unor infracțiuni să nu fie tras la răspundere
penală.
De exemplu, în perioada recentă au fost deschise o serie de dosare
penale în care sunt anchetate crimele regimului comunist, acele
infracțiuni de dinainte de anul 1989.
Daniela Strungariu 191

Procurorii au putut cerceta aceste fapte deoarece erau imprescrip-

tibile. Cercetările s-au finalizat, însă în majoritatea cazurilor, cei vino-
vați nu au putut fi pedepsiți, pentru simplul motiv că autorii faptelor
au decedat.
Omul legii a decis ca persoa-
nele care săvârșesc acte de o ase-
menea cruzime să fie aspru pedep-
site. Cei care se găsesc vinovați de
comiterea lor sunt condamnați, în
general, la pedeapsa detențiunii pe
viață (fapt ce înseamnă că vor fi
închiși întreaga lor existență în
penitenciare, aceasta fiind cea mai
dură pedeapsă penală aplicată în
țara noastră), ori vor fi încarcerați
pe o perioadă între 15 și 25 de ani.
Infracțiunea de genocid repre-
zintă uciderea cu intenție, progra-
mată și organizată a unui grup de
oameni sau a unei părți din acest
grup, pe motive etnice, religioase sau rasiale.
Această infracțiune are ca țintă întotdeauna mai multe persoane.
În viață vom întâlni oameni diferiți față de noi; este normal, suntem
unici prin felul în care arătăm, prin ideile pe care le avem, prin țara în
care ne naștem și în care locuim, prin religia pe care o avem, familia
din care provenim ori culoarea pielii.
Trebuie să învățăm să înțelegem aceste diferențe, să le respectăm și
să le tolerăm, pentru că fac parte din identitatea noastră.
Etnia se referă la un grup de oameni care vorbesc aceeași limbă și au
aceeași tradiție ori cultură. Acest grup de oameni trăiește în interiorul
unei societăți mai mari.

Partea specială
De exemplu, există grupuri etnice din Europa ori din Africa. În

România, avem grupuri etnice de arabi, armeni, evrei, romi, lipoveni etc.
Rasa reprezintă un alt criteriu care ne diferențiază. Aceasta face
referire la un grup de oameni care s-a format din cele mai vechi timpuri
și care se aseamănă prin culoarea pielii și a părului, trăsăturile feței și
alte asemenea criterii.
Așa cum bine știm, nu toate faptele rele sunt infracțiuni. Faptele
devin infracțiuni și sunt pedepsite de lege doar dacă îndeplinesc
anumite condiții pe care Omul legii le precizează în mod expres în
Codul penal: să fie prevăzute de legea penală, să fie săvârșite cu
vinovăție, să fie nejustificate și imputabile persoanei care le comite.
Tot așa, pentru a exista infracțiunea de genocid, fapta penală comisă
trebuie să întrunească mai multe condiții.
În primul rând, infractorul trebuie să aibă o dorință malefică de a
distruge, în întregime sau în parte, un grup de oameni. Apoi, acești
oameni trebuie să facă parte din grupuri naționale, etnice, rasiale sau
religioase.
De exemplu, Olaf dorește să ucidă un întreg grup de catolici, doar

pentru că aceștia fac parte dintre practicanții religiei catolice. Sau Olaf

își propune să distrugă trei oameni de etnie romă, tocmai pentru că au

o etnie diferită de a sa.
Distrugerea acestor oameni se poate realiza prin săvârșirea mai
multor fapte, precum: uciderea membrilor grupului; vătămarea
integrității fizice sau mintale a unor membri ai grupului; supunerea
grupului la condiții de existență care pot să ducă la distrugerea fizică,
totală sau parțială, a acestuia; împiedicarea femeilor să nască în cadrul
grupului ori efectuarea de transferuri forțate a copiilor dintr-un grup
în altul.
Din cauza gravității pe care o presupun aceste fapte, vor fi pedepsite
atât persoanele care comit în mod direct aceste fapte, cât și cele care
încurajează alți oameni să le pună în executare.
Infracțiuni contra umanității

Infracțiunile contra umanității se manifestă prin săvârșirea
unor fapte grave în cadrul unui atac planificat, lansat împotriva unei
populații civile.
Aceste fapte se referă tot la acte
extreme de ucidere sau la sclavie,
traficul de ființe umane (în special
de femei sau copii), obligarea la
prostituție, violul sau agresiunea
sexuală.
Există și alte acțiuni interzise,
pe care nici nu-mi imaginam că
o persoană le-ar putea comite. Am
aflat că au existat țări care organizau
lupte împotriva unor persoane
dintr-o altă țară, atacanții adoptând
un comportament foarte dur față

Partea specială
de bieții oameni. Îi supuneau la condiții de viață groaznice, torturându-i,

provocându-le mari suferințe fizice ori psihice, sterilizându-i forțat
– adică făceau intervenții medicale pe viu femeilor pentru a nu mai
putea naște.
Ba mai mult, am aflat că în trecut s-au făcut diverse experimente
pentru a modifica compoziția etnică a unei populații, scopul fiind ca
un număr mare de oameni să se nască doar după un anumit model.
Pentru aceasta, femeile gravide erau închise pentru a li se efectua teste
medicale ori tratamente inventate și extrem de periculoase, care puteau
duce chiar la moartea acestora.
Pe această temă văzusem chiar și un documentar despre Adolf
Hitler, conducătorul Germaniei naziste din prima parte a anilor 1900.
Acesta a lansat experimentul numit „Fântâna Vieții”, prin care dorea
ca întreaga populație să fie de rasă ariană, adică oameni înalți, blonzi,
cu ochii albaștri și extrem de inteligenți, comparativ cu alte populații.
Acest proiect a eșuat, deoarece nu erau suficienți oameni care să
participe la proiect, foarte mulți bărbați murind în timpul Primului
Război Mondial.
Având în vedere gravitatea specifică, infracțiunile contra umanității
sunt aspru pedepsite. Dacă judecătorul, pe baza dovezilor adunate și a
unor informații sigure, găsește vinovat un om de săvârșirea infracțiunii
contra umanității, îi va aplica pedeapsa detențiunii pe viață ori îl va
încarcera pentru o perioadă limitată, de la 15 la 25 de ani.
Infracțiunile de război
Infracțiunile de război cuprind mai multe
fapte, denumite și analizate în funcție de
ceea ce vrea Omul legii să protejeze. Dacă
dorește să protejeze viața persoanelor în
timpul unei lupte, le va numi infracțiuni de
război contra persoanelor. Dacă urmărește

să nu fie încălcat dreptul de proprietate ori alte drepturi în timp de

război, le numește infracțiuni de război contra proprietății și altor
drepturi ori infracțiuni de război contra operațiunilor umanitare
și emblemelor.
De-a lungul istoriei întregii omeniri
s-a luptat până la moarte pentru cuce-
rirea teritoriilor, pentru impunerea
anumitor reguli de urmat în masă,
pentru motive care limitau drepturile
fundamentale. Aceste războaie au
marcat toate generațiile de oameni, pro-
ducând rezultatele pe care le resimțim
și în prezent. Astăzi suntem efectul
istoriei țării, al luptelor purtate pe aceste
meleaguri, al convențiilor încheiate
între țara noastră cu celelalte țări, al cre-
dințelor și al principiilor după care s-au
ghidat strămoșii noștri.
Unele infracțiuni din Codul penal de astăzi au la bază faptele din
trecut, scopul pentru care au fost păstrate fiind de a preveni și pedepsi
comiterea lor.
Un om este găsit vinovat de săvârșirea unei infracțiuni de război
contra persoanelor atunci când a comis mai multe fapte îndreptate împo-
triva oamenilor, în perioada de timp cât a avut loc un conflict armat.
De exemplu, este vinovat de săvârșirea unei infracțiuni de război
contra persoanelor acel om care a ucis trei persoane, care a luat ostatici,
a aplicat tratamente inumane unui alt om, cauzându-i vătămări ale
integrității fizice sau psihice ori suferințe fizice sau psihice grave, în
special prin tortură sau mutilare.
Judecătorul pedepsește și pe cei care, în cadrul unui război, recurg
la viol sau agresiune sexuală, pe cei care obligă alte persoane să se

Partea specială
prostitueze, pe cei care fac intervenții medicale forțate pentru a opri

femeile să nască ori le obligă să nască copii doar cu anumite trăsături,
cu scopul de a modifica genetic populația unei țări.
Este interzis să se aplice pedepse severe pe timp de război, în special
pedeapsa cu moartea, unei persoane care nu a fost judecată în cadrul
unei proceduri legale și imparțiale.
În timpul unui război, soldații trebuie să respecte ordinele
superiorului său. Dacă un soldat va jefui o altă persoană, dacă va sparge
o casă și va fura obiectele prețioase din aceasta, fără să îi fie ordonat de
către comandant în scopul strict al luptei legal purtate, soldatul va fi
pedepsit pentru săvârșirea infracțiunii de război contra proprietății și
altor drepturi.
Ați văzut prin filme că există situații în care oamenii atacă mașini
ori conducători auto care participă la o misiune de ajutor umanitar sau
la o misiune de menținere a păcii.
Pentru acest atac, respectivii oameni vor fi închiși în penitenciare,
deoarece au comis infracțiuni de război contra operațiunilor umani-
tare și emblemelor.
Războiul nu se desfășoară după bunul plac al șefilor de stat, ci după
niște reguli stricte, a căror încălcare este
pedepsită, întrucât reprezintă infracțiuni
de utilizare de metode interzise în opera-
țiunile de luptă și de utilizare de mijloace
interzise în operațiunile de luptă.
Știți jocul de cărți denumit „Război”.
Sigur ați jucat măcar o dată. Chiar dacă
acesta este doar un joc între prieteni, va
trebui să respectăm câteva reguli esențiale.
Regulile trebuie respectate cu atât mai mult
cu cât „în joc” este viața oamenilor. Ba chiar
sunt pedepsiți și cei care, în cadrul unui
conflict armat, cu sau fără caracter internațional, declanșează un atac

prin mijloace militare împotriva unor oameni care nu participă direct
la lupte.
Sunt sancționate și faptele prin care se atacă anumite bunuri ale unei
comunități, precum bisericile, școlile, teatrele, monumentele istorice,
spitalele, locurile unde bolnavii sau răniții sunt adunați.
Omul legii pedepsește și persoanele care, în timpul unei lupte
organizate, se folosesc de mijloace interzise, precum otravă, gaze toxice
ori arme pentru a cauza suferințe fizice inutile. Persoana care va încerca
să comită asemenea fapte va fi trasă la răspundere penală.
Cu alte cuvinte, tentativa la săvârșirea acestor infracțiuni se pedepsește.
Omul legii a ales să pedepsească aceste fapte pentru a ne dovedi că
legea ne oferă protecție și control, ca o recunoaștere a tuturor oamenilor
care au luptat de-a lungul veacurilor pentru câștigarea independenței
și respectarea drepturilor fundamentale.

Partea
P artea specia
specială
a lă
Faptele de corupție
Ce este corupția?
Știți care este originea cuvântului corupție?
Ei bine, acest termen provine din latinescul ,,coruptio-onis” și
se referă la comportamentul unui funcționar, adică al unui polițist,
profesor, medic etc., care, în schimbul banilor sau al altor foloase
necuvenite (de exemplu, cadouri), abuzează de statutul/funcția pe care
o deține pentru câștiguri personale.
Fără sprijinul membrilor societății sau în
lipsa unei acceptări tacite din partea acestora,
corupția nu ar mai putea exista, deoarece
ea este susținută întotdeauna de doi factori:
corupătorul și coruptul.
Efectele corupției
De exemplu, în 1995, în Coreea s-a prăbușit un important centru
de afaceri din cauză că cei care au realizat construcția au folosit beton
de proastă calitate, iar oficialitățile orașului au fost mituite pentru a
permite ca principalele reguli de siguranță să fie încălcate.
Direcția Generală Anticorupție 199
Direcția Generală Anticorupție

În 1998, un cutremur care a avut loc în Turcia a dărâmat sute

de clădiri, printre care școli și spitale construite de către stat cu
nerespectarea cerințelor de calitate. Cercetările au arătat faptul că
motivul dărâmării au fost gravele greșeli ale constructorilor și mituirea
autorităților statului.
Corupția este și sursa diminuării banilor în țara noastră, deoarece
din cauza acesteia afacerile merg mai prost, angajații câștigă mai puțin
și oamenii trăiesc mai greu. Fenomenul corupției distorsionează
mecanismele pieței și creează condiții inegale pentru afaceri. Mulți
oameni de afaceri „s-au obișnuit” că este normal să dea mită ca să facă
parte din procentul de 95% care își atinge scopul prin acest mijloc,
spun specialiștii lituanieni9.
Un studiu sociologic10 efectuat de Vilmorus arată că 74,1% dintre
respondenții lituanieni condamnă corupția ca fenomen de sine stătător,
însă 60,4% dintre cei intervievați au afirmat că ar fi dispuși să plătească
cel puțin o sumă mică de bani pentru a soluționa problema pe care
o întâmpină. Același studiu arată că opinia publică încă nu percepe
acceptarea unui cadou ca o formă de corupție.
Ba mai mult, 71,1% dintre respondenții cu venituri mari și 71,5%
dintre tineri s-au arătat dispuși să mituiască pe cineva, lucru care trage
un semnal de alarmă cu privire la faptul că, de cele mai multe ori, noi
suntem cei care avem inițiativa de a mitui oficialii publici.
9
Ministerul Educației și Științei al Republicii Lituania, Modern Didactis Centre,
Educație împotriva corupției. Material metodologic pentru învățământul preuniversitar
și superior, 2006, p. 141.
10
Ibidem, p. 142.
200 Direcția Generală Anticorupție

Partea specială
Forme ale corupției

Rezultatele obținute prin corupție ne
influențează în mod constant existența,
generând efecte asupra diferitelor
aspecte ale vieții noastre de zi cu zi:
asigurarea sau facilitarea obținerii unor
servicii, obținerea de permise sau vize,
recrutarea personalului, promovarea angajaților, adoptarea unor
legi, abolirea unor pedepse, ascunderea unor
acte ilegale, remunerarea sau alte beneficii
materiale, obținerea burselor, luarea deciziilor
de stat, furnizarea unor informații secrete,
scutirea de taxe etc. Formele de corupție sunt
variate, în funcție de natura rezultatului obținut
prin mită.
Din acest motiv, specialiștii au clasificat
corupția ca fiind un fenomen complex, care
se manifestă sub diferite forme, dintre care
evidențiem:
• darea/luarea de mită sunt infracțiuni
care implică două persoane: persoana
care promite sau dă un bun sau alt folos
și persoana (funcționarul public) care
solicită sau primește bunul sau alt folos
pentru îndeplinirea licită sau ilicită a unui
act care intră în atribuțiile sale de serviciu.
Pentru a se contura infracțiunea de dare/
luare de mită, nu are importanță cui aparține inițiativa actului de
corupere. Ambele persoane sunt vinovate penal.

Exemple
Instructorul i-a spus unei persoane care nu a promovat examenul
de șoferi că, în schimbul unei sume mici de bani, poate să o ajute să
obțină permisul fără a se mai prezenta la examen și a doua oară.
Atunci când un conducător auto este oprit de poliția rutieră pentru
că a încălcat regulile de circulație și polițistul îi spune că amenda oficială
este 400 lei, conducătorul auto se scuză că nu are banii la el, cerându-i
polițistului să-i scrie amenda pentru a o plăti mai târziu. Polițistul îl
întreabă însă câți bani are la el. Conducătorul
auto are 100 de lei. Polițistul îi ia și pleacă.
Medicul de la unitatea de primire urgențe
a unui spital salvează viața unui pacient vătă-
mat într-un accident rutier. Părinții victimei
îi dau medicului un plic cu o sumă de bani.
Un profesor acceptă promisiunea unui
cadou, făcută de un elev, pentru a-i acorda o
notă mai mare la un test.
Un funcționar public acceptă să primească
foloase necuvenite sub formă de bijuterii, apoi le
vinde și își cumpără o mașină cu care își duce
familia într-o stațiune din străinătate. El a făcut
acest gest, deoarece, din lipsa banilor, niciodată
nu a fost într-un concediu cu familia.
• traficul/cumpărarea de influență reprezintă, în general, un
serviciu care este vândut sau cumpărat de persoana care face
sau obține promisiunea că va interveni pe lângă un funcționar
public, în scopul ca acesta să îndeplinească sau nu un act ce intră
în competența sa.

Partea specială
Exemple
O persoană îi promite unei alte persoane că, întrucât îl cunoaște pe
primarul din localitate, va obține de la acesta o finanțare din fonduri
nerambursabile pentru firma acelei persoane, chiar dacă această firmă
nu îndeplinește criteriile prevăzute de lege în acest sens.
Un elev (George) urmează să fie exmatriculat datorită numărului
mare de absențe cauzate de faptul că a trebuit să fie alături de mama
sa grav bolnavă, în timp ce tatăl său se află la muncă în străinătate
pentru a obține banii necesari traiului zilnic al familiei. Știind că
mama unui coleg (Cristian) este asistentă medicală, apelează la acesta
cu rugămintea ca mama sa să-i ofere o scutire medicală prin care să
motiveze o parte dintre absențe în scopul de a nu mai fi exmatriculat. În
schimbul adeverinței, George îi spune lui Cristian că îi va da telefonul
său mobil, în valoare de 200 de euro.
• șantajul presupune o formă de corupție care constă în obținerea
unor foloase, câștiguri morale sau materiale, făcând presiuni și
utilizând amenințări.
• favoritismul sau „cumătrismul” este o formă de corupție
care constă în ajutorul dat celor apropiați, adică prietenilor,
asociaților etc., pentru a fi numiți în anumite posturi pe criterii
ce țin de relații de prietenie, și nu de competență.
De exemplu, la o instituție publică s-a scos la concurs postul de
contabil-șef. Acest post a fost ocupat de o anumită persoană care nu a
obținut nota cea mai mare la testul grilă, dar este prietenă cu directorul
instituției.
• „nepotismul” reprezintă o formă de corupție ce se manifestă
prin facilitarea angajării în sistem a rudelor, în condiții ilegale.
De exemplu, a fost numit directorul muzeului regional din orașul
,,X”. Acesta este nepotul președintelui consiliului județean.
• folosirea informațiilor confidențiale reprezintă o formă de
corupție practicată atunci când utilizezi pentru sine sau pentru
prieteni informațiile pe care le cunoști din exercitarea atribuțiilor

de serviciu.
• fraudarea alegerilor și intervenția în alegeri.
• comisionul reciproc reprezintă o formă de corupție în care
părțile au o relație bazată doar pe schimb de favoruri efectuate
contrar atribuțiilor de serviciu.
Câteva posibile remedii ale fenomenului corupției

În societatea noastră, faptele de corupție, precum și multe alte
fenomene distructive se nasc, persistă și se amplifică din cauza faptului
că noi alegem tăcerea în locul dreptului de a acționa. Procesul corupției
rezistă și evoluează pentru că oamenii care formează societatea întrețin
cultura micilor favoruri, a micilor „atenții”. Să oferi cadouri funcționa-
rului public care este obligat să-și îndeplinească atribuțiile nu este o
opțiune sau un gest de politețe, ci este o infracțiune, este un compor-
tament ilegal, imoral, insensibil la formarea unei lumi mai bune.

Partea specială
Ne dorim ca ceilalți să se schimbe, urmărim zilnic talkshow-uri

pe această temă, vedem ieșiri în stradă în care oamenii scandează
vehement „Jos Corupția!”. Aceste cuvinte au ajuns să reprezinte chiar
motto-ul vremurilor noastre.
La televizor vedem imagini cu oameni
care se plâng că fenomenul corupției le-a
ucis visele, le-a ucis copiii, le-a distrus viața.
Să ne amintim de evenimentul tragic de la
clubul ,,Colectiv”, în care mai mulți oameni
și-au pierdut viața, iar alții au rămas mutilați
pentru totdeauna din cauza incendiului
care a pornit de la niște defecțiuni/lipsuri în
construcția în care se desfășura evenimentul
la care participau sute de oameni, clubul
neavând autorizație de securitate la incendiu.
Românii au ieșit masiv în toate orașele mari
să protesteze, s-au organizat mitinguri, s-au făcut solicitări disperate,
s-au cerut schimbări în toate structurile.
Fenomenul corupției este atât de mare și
se întinde în atât de multe structuri, încât am
putea crede că este imposibil să înlocuim ceea
ce este deja format. Totuși, schimbările încep
doar cu noi. Cu pași mici putem crea în jurul
nostru o lume mai sigură pentru fiecare individ,
apoi grupul se va extinde din ce în ce mai mult,
ajungând să cuprindă lumea. Să fii corect,
să respecți legea nu este o opțiune, este un
drept și o obligație a fiecărui cetățean.

Ce ar trebui să facem pentru a schimba în bine lumea

în care trăim?
Primul pas spre schimbare este să recunoaștem că permanent aflăm
despre situații de încălcare a normelor morale, legale, dar, surprinzător sau
poate nu, ignorăm intenționat existența principiilor etice și a legilor. Astfel,
fenomenul corupției a ajuns să facă parte din existența noastră cotidiană, îl
percepem ca pe ceva normal, obișnuit. Corupția este însă o anormalitate, o
perturbare în sistemul de funcționare al unei societăți democrate.
Un al doilea pas spre schimbare este să fim dispuși să facem
întotdeauna ceea ce este bine, să ne dorim să facem ceea ce este corect,
chiar și atunci când toată lumea face ceea ce este greșit, să nu abdicăm
de la standardele și valorile pe care ni le-am stabilit ca fiind supreme.
Un al treilea pas spre schimbare este să încercăm să ne proiectăm
cum ar putea funcționa o societate în care fiecare persoană ar fi onestă,
ar avea integritate și și-ar respecta cuvântul dat. O lume în care suntem
punctuali, îi respectăm pe ceilalți, le respectăm timpul, proprietatea,
opiniile. O societate în care oamenii sunt responsabili și îi trag și pe
ceilalți la răspundere pentru greșeli. O astfel de societate este perfectă,
deoarece nivelul nostru de trai ar crește, ni s-ar asigura liniștea,
siguranța, educația, sănătatea, viața.
Proiecția noastră cuprinde instituții în care angajații își fac treaba
corect, conform atribuțiilor lor și care nu sunt preocupați să urmărească
constant câte sarcini pot evita fără a fi descoperiți. O lume în care șefii,
managerii își tratează colegii, subordonații cu demnitate, respect și în
care aceștia formează o echipă care se dedică excelenței.
Nu este o proiecție imposibilă, putem să construim împreună o
astfel de lume, dacă ne implicăm în viața noastră, a grupului nostru,
a orașului nostru, a țării noastre. Pare greu de crezut că un om poate
schimba lumea, dar nu este.
Lumea începe să se schimbe odată cu mine, odată cu tine. Și eu, și
tu suntem piese principale ale acestei proiecții.

Partea specială
Iată câteva motive pentru a nu da mită:
☞ E prea scump! Gândește economic! Dacă mergi la cinema sau

îți cumperi o carte, plătești o singură dată. De ce să plătești
atunci de două ori pentru obținerea unui act?
☞ Pentru că nimeni nu primește mai multe salarii pentru
aceeași activitate profesională!
☞ Prin mita primită, salariile funcționarilor se completează
semnificativ! Ați auzit cu siguranță de vilele, mașinile sau
banii unor funcționari.
☞ Pentru că îți furi singur căciula! Dacă dai mită, funcționarul
va aștepta de fiecare dată cadoul.
☞ Pentru că faptele de corupție se pedepsesc! Darea și luarea de
mită sunt infracțiuni care se pedepsesc cu închisoare. Nu-ți
risca libertatea doar pentru ca alții să o poată duce mai bine!

Codul
C odull pena
penal
a l pe în
înțelesul
n țelesu
u l copii
copiilor
i l or
Prevenirea consumului și
a traficului ilicit de droguri
Voi știți ce sunt drogurile?

Căutând în Dicționarul explicativ al limbii române cuvântul
„drog”, am descoperit că termenul se referă la substanțe de origine
vegetală, animală sau minerală, care se întrebuințează la prepararea
unor medicamente.
Nu mi-a fost foarte clar, așa că am întrebat-o pe mama, care mi-a

explicat că sunt niște substanțe extrem de periculoase pentru sănătate
și că, din momentul în care începi să le consumi, nu te mai poți opri.
208 Marius Mihai Manea
Marius Mihai Manea

Partea specială
Aceste droguri de care vă spun sunt prevăzute într-o lege specială,

numită Legea nr. 143/2000, care ne învață cum să prevenim și să
combatem traficul de droguri și consumul interzis de droguri.
Legea spune că reprezintă droguri orice substanțe stupefiante și
psihotrope sau pot fi amestecuri de plante și substanțe.
Există mai multe feluri de droguri și fiecare se manifestă diferit în
contact cu organismul nostru. Să vă explic termenii esențiali.
Consumator dependent
Legea definește consumatorul dependent ca fiind acel consumator
de droguri care, ca urmare a administrării drogului în mod repetat și
sub necesitate ori nevoie, prezintă consecințe fizice și psihice.
Dependența poate fi de două tipuri:
• fizică: o stare caracterizată prin

apariția unor tulburări fizice
intense, atunci când admi-
nistrarea drogului este întreruptă
sau când acțiunea acestuia este
contracarată.
Aceste tulburări se numesc simp-
tome de sevraj ori de abstinență.
• psihică: starea în care un
drog produce un sentiment
de satisfacție și o inclinație
psihică, care cere o administrare
periodică sau continuă a dro-
gului, pentru obținerea unei
anumite plăceri ori evitarea
stării de rău.
Marius Mihai Manea 209

Clasificarea drogurilor
Drogurile pot fi împărțite în mai multe categorii, în funcție de
aspectul după care le clasificăm.
Printre cele mai importante droguri, din punct de vedere juridic,
sunt:
• droguri legale: alcool, cafea, nicotină etc.

• droguri ilegale: canabis, cocaină, heroină, ecstasy, lsd, amfeta-
mină etc.
Legea care reglementează prevenirea și combaterea traficului și

consumului ilicit de droguri clasifică drogurile în:
• droguri de risc: canabis, hașiș etc.

• droguri de mare risc: cocaină, ecstasy, heroină, amfetamină etc.
Infracțiuni la regimul drogurilor

Ce înseamnă traficul de droguri?
Legea spune că traficul de droguri are următoarea definiție:
„Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea,
extragerea, prepararea, transformarea, oferirea, punerea
în vânzare, vânzarea, distribuirea, livrarea cu orice titlu,
trimiterea, transportul, procurarea, cumpărarea, deținerea
ori alte operațiuni privind circulația drogurilor de risc, fără
drept, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea
unor drepturi”.

Partea specială
Dacă faptele au ca obiect droguri de mare risc, pedeapsa este

închisoarea de la 5 la 12 ani și interzicerea unor drepturi.
Ce mesaj trebuie să înțelegem noi din această definiție?
Omul legii a enumerat toate acțiunile pentru care o persoană va
primi o pedeapsă cu închisoarea, în cazul în care va realiza orice fapte
interzise dintre acestea.
De exemplu, dacă cineva va cultiva droguri ilegal, fără a avea
aprobări necesare din partea autorităților, atunci va fi pedepsit.
Mai mult, dacă cineva va oferi droguri spre vânzare sau chiar gratis
unei alte persoane, atunci va fi pedepsit pentru infracțiunea de trafic
de droguri.
De asemenea, săvârșește infracțiunea de trafic de droguri și acea
persoană care va transporta droguri, fie pentru el, fie pentru altcineva.
Observăm faptul că o persoană va fi pedepsită de legea penală dacă
săvârșește fără drept orice operațiune la regimul drogurilor.
Pedepsele pentru săvârșirea acestei infracțiuni diferă, în funcție
de tipurile de droguri comercializate, adică dacă ne aflăm în prezența
drogurilor de mare risc, atunci pedepsele pot fi foarte drastice.
Ce înseamnă deținerea de droguri?
Pe lângă infracțiunea de trafic de droguri, există și alte infracțiuni la
regimul drogurilor. Două dintre acestea sunt deținerea de droguri, de
risc, fără drept, pentru consum propriu și deținerea de droguri de mare
risc, fără drept, pentru consum propriu.
Textul de lege este următorul:
„Cultivarea, producerea, fabricarea, experimentarea, extra-
gerea, prepararea, transformarea, cumpărarea sau deținerea
de droguri de risc pentru consum propriu, fără drept, se
pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Dacă aceste fapte privesc droguri de mare risc, pedeapsa
este închisoarea de la 6 luni la 3 ani”.
Sunt pedepsite și acele persoane care dețin,

fără drept, droguri fie de risc, fie de mare risc,
pentru consum propriu.
De exemplu, dacă o persoană este oprită
pe stradă de către organele de poliție, iar la
controlul corporal (al bagajelor, al autoturis-
mului) este descoperită o cantitate de substanțe,
oricât de mică ar fi ea, substanțe care ulterior
s-au dovedit a fi droguri de risc sau de mare
risc, atunci acelei persoane i se întocmește
dosar penal pentru săvârșirea infracțiunii
despre care am vorbit mai sus.
Pedeapsa diferă în funcție de tipurile de
droguri, de risc sau de mare risc, identificate
asupra persoanei.
Ce înțelegem prin introducere în țară de droguri?

Alte infracțiuni la regimul drogurilor sunt infracțiunea de intro-
ducere în țară, fără drept, de droguri de risc, precum și infracțiunea
de introducerea în țară, fără drept, de droguri de mare risc. Textul de
lege este următorul:
„Introducerea sau scoaterea din țară,
precum și importul ori exportul de droguri
de risc, fără drept, se pedepsesc cu închisoare
de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.
Dacă faptele privesc droguri de mare
risc, pedeapsa este închisoarea de la 7 la
15 ani și interzicerea unor drepturi”.

Partea specială
În acest sens, aflăm faptul că o per-

soană este pedepsită de legea penală
dacă introduce droguri în țară.
De exemplu, în situația în care o
persoană care a ajuns în România este
depistată la aeroport având asupra sa
o cantitate de droguri, atunci acesteia i
se va întocmi dosar penal sub aspectul
săvârșirii infracțiunii de introducere
în țară de droguri, de risc sau de mare
risc, în funcție de tipurile de droguri
descoperite asupra sa.
Mai mult decât atât, dacă o persoană trimite în țară un colet, care
conține fie droguri de risc, fie droguri de mare risc și este descoperită
de organele de poliție, atunci ne vom regăsi din nou în situația săvârșirii
infracțiunii pe care am discutat-o mai sus.
Trebuie să avem o deosebită atenție și grijă la grupul de prieteni pe
care ni-l alegem, întrucât, dacă cineva, vreodată, ne solicită ajutorul să îi

ridicăm de la poștă un colet pe care ea nu are posibilitatea să îl ridice

(din diferite motive invocate), este obligatoriu ca acea persoană să fie
de încredere și noi să cunoaștem pe cât posibil conținutul acelui colet,
întrucât au existat multe cazuri în care anumite persoane de bună-
credință au transportat colete cu droguri și au fost depistate de organele
de poliție; în realitate, acestea nu aveau niciun amestec în săvârșirea de
infracțiuni la regimul drogurilor.
Cum definim punerea la dispoziție a unei locuințe pentru consum
de droguri?
O altă infracțiune des întâlnită la regimul drogurilor este punerea la
dispoziție a unei locuințe sau local pentru consum de droguri.
Textul de lege este următorul:
„Punerea la dispoziție, cu știință, cu orice titlu, a unei locuințe sau
a unui local ori a oricărui alt loc amenajat, în care are acces publicul,
pentru consumul ilicit de droguri ori tolerarea consumului ilicit în
asemenea locuri se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea
unor drepturi”.
Foarte important de reținut este situația în care o persoană, care,
chiar dacă nu este consumatoare de droguri și nici nu săvârșește
infracțiuni de trafic de droguri,
pune la dispoziție, cu bună știință,
propria sa locuință sau un local
public, pentru ca alte persoane să
vină și să consume droguri.
În acel moment, persoana
respectivă a săvârșit infracțiunea
de punere la dispoziție a unei
locuințe sau local pentru consum
de droguri și va fi pedepsită
de legea penală cu o pedeapsă
privativă de libertate.

Partea specială
Tipuri de droguri
Iată câteva aspecte generale despre cele mai cunoscute droguri la
nivelul țării noastre.
Canabis
Canabisul este o plantă care cuprinde peste 480 de compuși, atât
psihoactivi, cât și fără efecte psihoactive.
Cel mai cunoscut este THC (tetrahidrocanabinol), care este și
„răspunzător” pentru majoritatea stărilor și modificărilor comporta-
mentale ale consumatorilor de acest tip de drog.
În denumirea generică, sunt utilizate denumiri precum marijuana,
iarbă, dope. Canabisul se consumă de obicei prin fumare. La fumarea
canabisului, substanța este absorbită cu repeziciune din plămâni în
sânge, iar apoi este transmisă către creier și celelalte organe ale corpului.

Până anul trecut, 2019, canabisul a fost cel mai consumat drog din
țara noastră, acum fiind pe locul al doilea.
Efectele pe care le produce consumul de canabis sunt dezastruoase:
• schimbarea percepției: efecte halucinogene, consumatorii văd

realitatea distorsionat;
• schimbarea stării de spirit: unele persoane resimt o senzație de
euforie, altele de relaxare;
• afectarea memoriei pe termen scurt;
• dificultăți de concentrare;
• stare de somnolență;
• apetit crescut;
• lipsa coordonării;
• deficit de atenție;
• instalarea bolilor respiratorii.
Conform studiilor, canabisul

afectează negativ capacitatea de
învățare și memoria, iar daunele
persistă mult timp după ce
efectele drogului dispar.
La adolescenții care consumă
canabis, acestea pot persista
câțiva ani, iar consecințele asupra
creierului aflat în dezvoltare sunt și
mai grave.

Partea specială
Cocaina
Cocaina este un drog de mare risc, stimulent puternic, care provoacă
dependență și care este obținut din frunzele unei plante denumite
„coca”, pe care o găsim în America de Sud.
Cocaina are efect imediat asupra întregului corp.
Acționează ca anestezic local și ca stimulent puternic pentru creier,
deoarece mimează creșterea nivelului de adrenalină.
Folosită în cantități mici, îl face pe consumator să se simtă euforic,
plin de energie, vorbăreț și cu simțurile ascuțite (văz, auz, atingeri).
Cocaina reduce temporar nevoia omului de a dormi și de a se hrăni.
Folosită în mod regulat, cocaina provoacă schimbări majore în
creier, mai ales în sistemul responsabil de satisfacție, ceea ce duce la
dependență.
Efecte pe care le produce consumul de cocaină:
• dureri de cap;
• dureri în piept;
• tensiune foarte mică sau foarte mare;
• boli ale plămânilor;
• dificultăți de respirație;
• iritabilitate, instabilitate emoțională;
• scădere în greutate și malnutriție, din cauza scăderii apetitului.
Folosirea cocainei poate duce la dependență.

În acest sens, pe moment, apare acea creștere a performanței, dar
ulterior este urmată de o scădere impresionantă a acesteia.

Mai mult decât atât, depen-

dența de cocaină poate determina
persoana să comită infracțiuni
pentru a-și procura sume impor-
tante de bani care să asigure
consumul frecvent de acest drog. Toate acestea pot duce ulterior
la degradarea relațiilor cu familia și prietenii pentru consumatorul
dependent de cocaină.
Ecstasy
Ecstasy este, de asemenea, un drog de mare risc, întâlnit de obicei
sub formă de tablete sau capsule, iar substanța activă se numește
MDMA.
De cele mai multe ori, acest drog este fabricat în laboratoare
clandestine, interzise.
Aspectul cel mai îngrijorător este faptul că în compoziția unei pastile
de ecstasy pot fi folosite diferite ingrediente, precum aspirina, cafeina
sau medicamente obținute fără prescripție medicală, fapt ce determină
un potențial consumator să nu știe ce consumă, ceea ce ar putea duce
la afectarea puternică a organismului.

Partea specială
Efecte ale consumului de ecstasy:
• senzații de căldură sau frig;

• transpirații abundente (mai ales la nivelul mâinilor);
• capacitate redusă de concentrare;
• alterarea mișcărilor sau nevoia continuă de mișcare;
• insomnie;
• creșterea presiunii arteriale;
• anxietate severă.

Heroina
Heroina este un drog de mare risc, care provoacă dependență fizică
și psihică încă de la primele doze de consum.
Astfel, după ce dispare efectul drogului, consumatorul simte nevoia
puternică de a folosi o nouă doză, tocmai pentru a evita depresia care
se poate instala imediat.

Partea specială
Efecte ale consumului de heroină:
• amețeală;
• respirație încetinită;
• gândire confuză;
• lipsa reacției la durere;
• tulburări de somn;
• transmiterea de boli;
• crize psihiatrice.
Pe lângă aceste droguri de risc și droguri de mare risc, există și o

altă categorie de substanțe periculoase, care poartă denumirea de
„substanțe psihoactive”. În denumirea generică, le recunoaștem după
numele de „substanțe etnobotanice”.
Regimul juridic al acestor substanțe este reglementat de o altă lege,
Legea nr. 194/2011 privind combaterea operațiunilor cu produse
susceptibile de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de
actele normative în vigoare.
Această lege stabilește cadrul legal aplicabil preparatelor, substan-
țelor, plantelor, ciupercilor sau combinațiilor acestora, denumite pro-
duse, susceptibile să aibă efecte psihoactive, asemănătoare substanțelor
sau preparatelor stupefiante ori psihotrope.
De asemenea, sunt stabilite măsuri de prevenire, control și comba-
tere a consumului în vederea protejării sănătății populației de acțiunile
negative ale acestora.
Ce sunt substanțele susceptibile să aibă efecte psihoactive?
Substanțele susceptibile să aibă efecte psihoactive sunt acele
substanțe care, în urma consumului, stimulează sau inhibă sistemul
nervos central al persoanei, având ca rezultat modificări ale funcțiilor
și proceselor psihice și ale comportamentului ori crearea unei stări de

dependență, fizică sau psihică.
De asemenea, acestea sunt produse în locații ascunse și laboratoare

clandestine.
Există diferite modalități de a împărți pe categorii aceste substanțe,
însă noi vom alege doar una dintre acestea, și anume:
Cannabinoizi sintetici:
• stimulante: care au efecte asemănătoare drogurilor stimulante;

• halucinogene: care au efecte asemănătoare drogurilor haluci-
nogene.
Efectele substanțelor psihoactive sunt:
• schimbări comportamentale;
• pierdere în greutate;
• schimbări de înfățișare;
• confuzie;

Partea specială
• paranoia;
• halucinații;
• lipsa igienei personale;
• deteriorarea relațiilor sociale;
• lipsa activității;
• scăderea performanțelor școlare;
• izolarea de familie.
Când discutăm despre substanțe cu efecte psihoactive, este foarte

important de reținut faptul că este imposibil de știut cu exactitate ce
ingrediente au fost utilizate pentru prepararea lor și, de asemenea,
toate efectele pe care le vor genera în urma consumului.

În acest sens, sunt îngreunate într-o manieră considerabilă atât eva-

luarea riscurilor pentru sănătate, cât și stabilirea nivelului de toxicitate.
Cu alte cuvinte, consumatorul nu știe ce consumă, astfel încât
efectele pot fi deosebit de periculoase asupra sănătății, dar, totodată,
existând situații în care, fiind sub efectul acestora, consumatorul să
săvârșească infracțiuni.
De reținut!
Care sunt cel mai des întâlnite cauze pentru care copiii și tinerii,
în general, sunt cei mai vulnerabili în ceea ce înseamnă consumul de
droguri?
• Dorința de apartenență, de a fi acceptați de grupul de prieteni
(frica de a fi ridiculizați de prieteni îi face să încerce drogurile).
Este foarte important să știm să ne alegem cu grijă prietenii
și grupul din care facem parte, deoarece majoritatea tinerilor
tind să copieze comportamentul celor din grup, tocmai pentru
a fi acceptați în cadrul acestuia, iar dacă obiceiurile membrilor
grupului sunt de tipul consumului de droguri, atunci ne aflăm
într-o situație periculoasă pentru un tânăr dornic de prieteni noi.
• Curiozitatea este un alt motiv pentru debutul în consumul de
droguri, acest aspect explicându-se prin faptul că în rândurile
tinerilor ajung deseori informații neadevărate despre efectele
drogurile, motiv pentru care aceștia consideră că nu sunt expuși
niciunui pericol și pot încerca să consume droguri fără a avea
probleme de sănătate sau chiar juridice.
• „Iluzia invulnerabilității” („mie nu mi se poate întâmpla”).
Majoritatea tinerilor, deși sunt informați cu privire la efectele
negative ale consumului de droguri, nu conștientizează pericolele la
care sunt expuși și consideră că lor nu li se poate întâmpla nimic rău,

Partea specială
chiar dacă alte persoane au avut de suferit în diverse moduri din cauza
drogurilor.
• Incapacitatea de amânare a recompensei (dorința de a experi-

menta senzații tari, gândirea în „alb-negru”, experiențele „aici și
acum”, de moment).
Unii tineri, deși sunt conștienți de pericolele la care se expun când
apelează la droguri, consideră că nu vor fi afectați pe viitor și, mai mult
decât atât, pun pe primul loc momentul prezent cu anumite riscuri, în
dauna siguranței viitorului.
Să presupunem că aflăm de existența unei persoane consumatoare
de droguri și dorim să o ajutăm pentru ca aceasta să renunțe la
consumul de droguri. Ce trebuie să facem?
Instituția responsabilă în acest sens este Agenția Națională
Antidrog, care este reprezentată la nivelul fiecărui județ prin Centrele
de Prevenire, Evaluare și Consiliere Antidrog.
În cadrul acestor centre, pe lângă polițiști, funcționează psihologi,
asistenți sociali și medici, a căror îndatorire este aceea de a ajuta o
persoană să renunțe la consumul de droguri.
Dacă dorim să ajutăm o persoană consumatoare de droguri,

o putem informa de existența instituției anterior menționate și o
putem îndruma să se adreseze specialiștilor, pentru că, împreună cu
ajutorul nostru și al specialiștilor, putem să determinăm o persoană
să conștientizeze efectele negative pe care le reprezintă consumul de
droguri.

Codull profe
profesiilor
e siilor juridice
j uridii c e
Codul profesiilor juridice
Judecător la Judecătorie
Este magistratul care soluționează majori-
tatea cauzelor în primă instanță (sau ca
instanță de fond). Judecătoria este prima
dintre cele patru instanțe care există în
țara noastră. Judecătorul pronunță singur
hotărârea, completul care judecă procesul
fiind format dintr-un singur judecător.
În timpul ședințelor de judecată, judecă-
torul de la Judecătorie poartă o robă de
culoare neagră cu bavetă albă și insignă, ce
reprezintă însemnul puterii judecătorești în
statul de drept.
La nivel național există aproximativ 300 de
judecătorii arondate tribunalelor.
Judecător la Tribunal
Este magistratul care soluționează cauzele
care nu aparțin judecătoriei în primă
instanță, precum și unele căi de atac decla-
rate împotriva hotărârilor pronunțate de
judecătorii în primă instanță. Tribunalul
este a doua dintre cele patru instanțe din
România. Completele de judecată de la
Tribunal sunt formate fie dintr-un singur
judecător, fie din 2 sau 3 judecători, în funcție
de procesul care se judecă.
În ședința de judecată, judecătorul poartă
robă de culoare neagră, bavetă de culoare
roșu-ciclamen și insignă ce reprezintă însem-
nul puterii judecătorești în statul de drept.
La nivel național există 42 de tribunale, câte
unul în fiecare municipiu reședință de județ.

Roxana Tudorița Baban
Judecător la Curtea de Apel

Este magistratul care soluționează cauze
care nu sunt nici de competența judecă-
toriei, nici a tribunalului în primă instanță,
precum și unele căi de atac declarate împo-
triva hotărârilor pronunțate de judecătorii și
tribunale în primă instanță. Curtea de Apel
este a treia dintre cele patru instanțe din
țara noastră. Completele de judecată sunt
formate fie dintr-un singur judecător, fie
din 2 sau 3 judecători, în funcție de faza în
care se judecă procesul.
În ședință, judecătorul poartă robă de
culoare neagră, bavetă de culoare violet
și insignă ce reprezintă însemnul puterii
judecătorești în statul de drept.
În România funcționează un număr de
15 Curți de Apel.
Judecător la Înalta Curte de Casație

și Justiție
Este magistratul care soluționează
preponderent căile de atac împotriva
hotărârilor pronunțate de Tribunale și/
sau Curți de Apel. Înalta Curte de Casație
și Justiție este a patra și ultima dintre
cele patru instanțe din țară. Completele
de judecată sunt formate din 3 sau 5
judecători, în funcție de tipul procesului.
În ședințele de judecată, judecătorul
de la Înalta Curte de Casație și Justiție
poartă robă de culoare violet, cu bavetă
de culoare albă și insignă ce reprezintă
însemnul puterii judecătorești în statul
de drept.
În țara noastră, Înalta Curte de Casație și
Justiție se află în capitală, la București.

Judecător la Curtea Constituțională

Nu este un judecător clasic, asemenea jude-
cătorilor precedenți, deci nu este un jude-
cător care judecă sau soluționează procese
în primă instanță sau în căile de atac.
Acesta are rolul de a verifica dacă o
anumită prevedere dintr-o lege respectă
prevederile Constituției țării.
Curtea Constituțională este compusă din
9 judecători cu o pregătire juridică supe-
rioară și o vechime de cel puțin 18 ani în
activitatea juridică sau în învățământul
juridic superior. Din cei 9 judecători, trei
sunt numiți de Camera Deputaților, trei
de Senat și trei de Președintele României.
Procuror
Este magistratul care urmărește tragerea
la răspundere penală a persoanelor care
au comis infracțiuni. Procurorul decide
trimiterea infractorilor în fața justiției,
susține acuzarea în procesele judiciare,
participă la ședințele de judecată în cauze
penale și în anumite cauze civile, supra-
veghează activitatea de cercetare penală a
poliției judiciare, apără drepturile și interesele
legitime ale minorilor, ale persoanelor puse
sub interdicție, dispăruților și altor persoane.
Procurorii sunt organizați în Parchete, fiecare
Parchet funcționând pe lângă o instanță
judecătorească, adică pe lângă Judecătorie,
Tribunal, Curte de Apel sau Înalta Curte de
Casație și Justiție. În timpul ședințelor de
judecată, procurorul poartă o robă de culoare
neagră, bavetă albă plisată de formă trapezoidală și insignă în formă de scut, compusă
dintr-o semi cunună aurie de lauri, în mijlocul căreia se află balanța cu două talere
sprijinită de o spadă și Constituția pe care sunt înscrise cuvintele „JUS” și „LEX”; în
partea de sus se află tricolorul. Fondul insignei are culoarea albastru deschis.

Grefier
Este mâna dreaptă a judecătorului, lucrând
îndeaproape cu magistratul în echipa căruia
a fost desemnat. Denumirea oficială este de
„personal auxiliar de specialitate” al instan-
țelor judecătorești și al parchetelor. Grefierul
are în grijă fiecare dosar de judecată,
începând de la copertarea acestuia, cusutul
și numerotarea filelor din dosar, până la
întocmirea tuturor actelor de procedură.
În timpul ședințelor de judecată, acesta
notează în „Caietul grefierului” discuțiile
purtate în proces și redactează declarațiile
martorului și ale părților din proces. Gre-
fierul nu are atribuția de a judeca procesul,
el este un fel de secretar al judecătorului.
În timpul ședințelor de judecată, grefierul
poartă o robă confecționată din stofă de
culoare gri petrol. În sala de judecată, Grefierul se află poziționat, de regulă, la
biroul din partea dreaptă a biroului judecătorului.
Organ de cercetare al poliției judi-

ciare (polițistul judiciar)
Este polițistul care identifică, urmărește și
prinde persoanele care au săvârșit infrac-
țiuni. Polițistul are sarcina de a strânge
probele în faza de urmărire penală,
lucrează sub coordonarea și supravegherea
unui procuror.
În funcție de situația în care se află ori
de anotimp, polițistul poartă uniforma
de ceremonie, uniforma de reprezentare,
uniforma de serviciu, uniforma de oraș,
uniforma de instruire și uniforma de clasă.

Avocat
Este persoana licențiată în drept care oferă
consultații juridice și care apără orice
persoană care dorește sau are nevoie de
apărare în fața instanței de judecată, a unei
autorități sau instituții, precum și a altor
persoane fizice sau juridice. Profesia de
avocat se exercită numai de către membrii
Baroului component din Uniunea Națio-
nală a Barourilor din România. În fiecare
județ din țară este organizat câte un Barou.
În fața instanțelor judecătorești, avocații
poartă robă de culoare neagră cu croi larg,
mâneci largi la bază și încrețite la umăr,
cu bavetă plisată de culoare albă, iar pe
umărul stâng al robei este aplicată o eșarfă
de culoare albă.
Consilier juridic
Este persoana licențiată în drept, anga-
jat al unei societăți sau funcționar
al unei instituții de stat, care acordă
consultanță juridică angajatorului său,
contra unui salariu lunar.
În cadrul ședințelor de judecată, con-
silierul juridic, ca reprezentant al anga-
jatorului său (care se află parte într-un
proces), poartă robă de culoare neagră,
croi larg, mâneci largi la bază și încrețite
la umăr, cu bavetă plisată de culoare
galben-auriu, iar pe umărul stâng
al robei se aplică o eșarfă de culoare
galben-auriu.

Notar public
Este persoana licențiată în drept care
întocmește și dă putere oficială actelor
încheiate de persoanele fizice sau
juridice din România.
Notarul este învestit cu atribuții de
a întocmi contracte și convenții, de a
autentifica acte juridice, de a autentifica
înscrisuri, de a legaliza semnături, de
a elibera copii legalizate, certificate de
moștenitor etc.
Mediator
Este persoana specializată care inter-
mediază un conflict juridic între două
sau mai multe părți. Medierea este o
formă alternativă de rezolvare a con-
flictelor dintre două sau mai multe
părți, care doresc să evite instanțele
judecătorești pentru a ajunge la o înțe-
legere conform voinței lor, cu ajutorul
mediatorului.

Executor judecătoresc
Este persoana licențiată în drept care
are responsabilitatea și atribuția legală
să execute hotărârile judecătorești (sau
alte acte executorii emise) în cazul per-
soanelor care nu au executat de bună-
voie dispozițiile judecătorului. Sabia
din mâna zeiței Themis semnifică obli-
gația părților de a se conforma hotărârii
judecătorești, în caz contrar urmând a
fi executate silit/forțat.
Practician în insolvență
Este persoana specializată care preia
organizarea și administrarea unei
persoane aflate în insolvență, cu
scopul de a evita falimentul sau de a
valorifica bunurile persoanei falite,
în așa mod încât să îi fie acoperite
datoriile. De asemenea, practicianul
în insolvență lichidează patrimoniul
firmelor care intră în faliment.
Practicianul în insolvență este desem-
nat nominal de judecătorul-sindic
învestit cu procesul de insolvență.

Expert criminalist
Este persoana care are cunoștințe
speciale în domeniul criminalisticii
și își desfășoară activitatea într-un
laborator sau institut de expertiză cri-
minalistică. Criminalistica este știința
judiciară care se referă la descoperirea,
cercetarea infracțiunilor, identificarea
persoanelor implicate în săvârșirea lor
și prevenirea faptelor antisociale.
Cadru didactic universitar

Este un profesor care predă o materie
de studiu într-o școală, universitate sau
alte instituții de învățământ, având o
pregătire superioară în materia pe care
o predă.

Avocatul poporului
Avocatul Poporului este o instituție
publică care are rolul să protejeze cetă-
țenii de abuzuri din partea autorităților
administrației publice. Atunci când
se consideră vătămată în drepturile
și libertățile sale de către un organ al
administrației publice, printr-un act sau
fapt administrativ ilegal, orice persoană
fizică sau persoană juridică, indiferent
de cetățenie, vârstă, sex, apartenență
etnică, politică sau religioasă, se poate
adresa Avocatului Poporului. La nivel
național sunt 15 birouri teritoriale.
Inspector vamal
Este un specialist care veghează ca
bunurile care trec granița dintre două
state să fie transportate și livrate în con-
formitate cu legea.
Inspectorul vamal are obligația să con-
troleze vama, să identifice, să verifice
cantitatea, felul proprietății mărfurilor
la import, transport, export etc.

Registrator de Carte funciară

Este persoana care verifică și dispune
cu privire la înscrierea proprietăților
și drepturilor în cartea funciară,
carte ce are scopul de a face cunoscut
tuturor proprietarul și proprietatea
acestuia, cu toate drepturile și obli-
gațiile aferente. Registratorul dis-
pune admiterea, admiterea în parte
ori respingerea, după caz, a cererilor
de înscriere în cartea funciară pe baza
documentațiilor cadastrale și a celor-
lalte acte justificative.
Diplomat
Este persoana oficială care face
parte din Corpul diplomatic al țării.
Reprezintă România în cadrul anu-
mitor evenimente. Diplomatul trebuie
să manifeste abilitate, subtilitate, ele-
ganță, cultură generală, prezență și
inteligență (etc.) în relațiile cu parte-
nerii de discuții.
Cheia succesului unui diplomat este să
reprezinte, să informeze și să negocieze.

Traducător/Interpret autorizat
Este persoana specializată care cunoaște
foarte bine o limbă străină în domeniul
juridic. Traducătorul/Interpretul poate fi
numit de către instanța de judecată pentru
a traduce în/din limba română acte/discuții
în cadrul procesului sau poate interveni
individual în proces, la solicitarea părților.
Secretar Consiliul Local/Primar

Este persoana licențiată în domeniul juri-
dic sau în administrație. Printre atribuții,
acesta efectuează lucrările de secretariat,
respectiv: comunică ordinea de zi, întoc-
mește procesul-verbal al ședințelor Con-
siliului Local, redactează hotărârile Con-
siliului Local, participă la ședințele Con-
siliului Local, asigură legalitatea actelor
administrative întocmite de către Consiliul
local și de către Primar, asigură transparența
și comunicarea către autoritățile, instituțiile
publice și alte persoanele interesate etc.

Codul penal
pe înțelesul copiilor
Reb
Rebusuri
b usuri
Rebusuri
1) I
2) N
3) F
4) R
5) A
6) C
7) Ț
8) I
9) U
10) N
11) E
Definiții:
1) Infracțiune care constă în atingerea corpului unei persoane
prin acte de violență fizică.
2) Faptul de a fi neglijent; atitudine de nepăsare, de delăsare în
îndeplinirea unei datorii; faptă, atitudine care denotă lipsă de
grijă, de atenție, de interes (față de ceva, de cineva sau de sine).
3) Infracțiune care constă în însușirea pe nedrept a unui lucru
mobil al altuia.
4) A înșela în mod voit și perfid încrederea cuiva, săvârșind acte
care îi sunt potrivnice, pactizând cu dușmanul; a fi neloial față
de cineva sau de ceva.

5) Eveniment fortuit, imprevizibil, care întrerupe mersul normal

al lucrurilor (provocând avarii, răniri, mutilări sau chiar
moartea); fapt întâmplător, banal, care aduce nenorocire.
6) Stare de aservire economică, socială, politică etc. în care se
află o țară, o clasă socială, un individ; sclavaj; stare de (totală)
subordonare a voinței, a atitudinii unei persoane în fața unei
pasiuni, a unui viciu, a unei dogme.
7) Acțiunea de a (se) distruge și rezultatul ei; nimicire, ruinare.
8) Acțiunea de a falsifica și rezultatul ei; contrafacere.
9) Săvârșirea cu rea-credință a unor acte de atingere a drepturilor
altuia (păgubitoare pentru altă persoană), pentru a obține
foloase; sumă sustrasă prin înșelăciune, prin defraudare.
10) Infracțiune care constă în întreținerea de relații sexuale între
părinți și copii sau între frați și surori.
11) Referitor la alegeri (sau la alegători); specific alegerilor; care se
organizează în vederea alegerilor; care se constituie prin alegeri
și electiv.

Rebusuri
1) 2) 3) 4) 5) 6) 7) 8)
D R E P T U R I
Definiții:
1) Datele prin care se identifică o persoană.
2) Parte într-un proces care apără cauza cuiva.
3) Cunoașterea bunelor maniere și comportarea în societate
conform acestora.
4) Ocrotire, pază, apărare.
5) Stare a unui organism neatins de nicio boală, la care funcționarea
tuturor organelor se face în mod normal și regulat.

6) Loc, casă, construcție în care locuiește sau poate locui cineva;

domiciliu.
7) Tata și mama.
8) Timp scurs de la naștere până la moarte; ansamblul fenomenelor
biologice (creștere, metabolism, reproducere etc.) pe care le
prezintă organismele animale sau vegetale de la naștere până la
moarte; vietate, ființă.

Codul Penal Pe Înțelesul Copiilor

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Codul Penal Pe Înțelesul Copiilor

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Codul penal pe înțelesul copiilor

Codul penal pe înțelesul copiilor

Roxana Tudorița Baban Marius Mihai Manea

Copyright © 2020, Editura Solomon

Toate drepturile sunt rezervate Editurii Solomon.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Desene profesii juridice: Themesis

Îți dăruiesc această carte cu dragoste

Gânduri de început .................................................................................. IX

Partea generală ............................................................... 1

Legea penală și limitele ei de aplicare ..................................................3

Partea specială ............................................................... 69

Infracțiuni contra persoanei (I) ........................................................ 71

Infracțiuni privind autoritatea și frontiera de stat ....................... 139

Codul profesiilor juridice ...................................................................... 227

Deși cea mai mare parte a copiilor

Nimeni nu urmărește să predea lecții de drept elevilor; cei ce au

Educația juridică pentru minori,

suficiente pentru a ne conștientiza despre intrarea pe tărâmul de

XII Mihai Dunea

rolul normelor juridice: a ne proteja, pe fiecare în parte, pe toți la un

Lect. univ. dr. Mihai Dunea,

Mihai Dunea XIII

Legea penală și limitele ei de aplicare

Odată am auzit-o pe mama vorbind la telefon cu cineva despre legea

un om i-a smuls poșeta de pe umăr și a fugit. Vecina mea a rămas

Mai târziu, am aflat o altă chestiune interesantă, și anume că ar

Dacă suntem victimele altor oameni, legile penale ne arată ce

Încercând să înțeleg cât mai bine, am cerut mai multe informații,

La cererea statului român, omul rău poate fi extrădat în România,

Apatridul este un om care nu are cetățenia unei țări; fie că nu a avut

Extrădarea este o formă de asistență juridică internațională, prin

Știați că omorul este o faptă deosebit de gravă, care se găsește în

De exemplu, e posibil ca infractorul să fi comis mai multe fapte

Pedeapsa cu moartea (pedeapsa capitală) a fost înlocuită în

În exemplul de mai sus, autorul era

Să vă spun sincer, dintotdeauna am manifestat față de reguli o

Atât oamenii mari, cât și copiii trebuie să se supună regulilor.

12 Ana Maria Rață

De exemplu, copiii au obligația să-și facă

Ana Maria Rață 13

Tot legea spune că o persoană care

Omul legii atenționează că nimeni nu are voie să vă lovească, iar

În lege sunt specificate și alte situații atipice: cazul când cineva vă

14 Ana Maria Rață

Persoana care săvârșește fapte interzise, acele fapte prevăzute de

Cuvântul „vinovăție” este unul uzual, îl folosim mereu în limbajul

Ana Maria Rață 15

Praeterintenția reprezintă „o combinație” între intenție și culpă.

Există și situații în care fapta de natură penală, deși prevăzută în

16 Ana Maria Rață

cea în care un om se apără de un pericol

valoare. În acest caz, vecinul vostru a acționat într-o stare de necesitate,

De exemplu, dacă rostim în timpul

Ana Maria Rață 19

Tentativa este încercarea unei persoane de a-și pune în aplicare

În cazul persoanelor care au peste 18 ani, tentativa este sancționată

Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal,

20 Ana Maria Rață

Persoanele care participă la comiterea de fapte penale pot avea

Ana Maria Rață 21

• continuate: de exemplu, autorul intră de mai multe ori în casa

Alteori, o persoană care a fost condamnată definitiv de judecător