Tema 1. INTRODUCERE ÎN FILOSOFIA SOCIALĂ ȘI ECONOMICĂ.

(4 ore)
1. Filosofia ca formă de cunoaștere a lumii. Problema fundamentală a filosofiei.
2. Obiectul de studiu și valoarea filosofiei.
3. Metodele şi funcţiile filosofiei.
4. Filosofia Socială și Economică.

1. Filosofia ca formă de cunoaștere a lumii. Problema fundamentală a filosofiei.

Filosofia constituie reprezentările cele mai generale ale omului despre lume, despre
oameni, despre cine este omul, despre faptul cum trebuie să trăiască. Filosofia pune așa
întrebări ca: cum trebuie să gândim corect, cum trebuie să trăim, care este sensul vieții și alte
întrebări similare. Filosofia studiază modele de gândire, învață a gândi și, implicit, a face alegeri
corecte în viață.
Deseori filosofia este văzută ca un domeniu care este foarte departe de viața cotidiană,
care oferă cunoștințe ce nu pot fi aplicate. Nu este însă tocmai așa, pentru că anume viața
cotidiană este una dintre principalele preocupări ale filosofiei.
Studiul filosofiei, al istoriei filosofiei, în particular al filosofiei din Grecia antică e
important și interesant anume pentru că această filozofie se află la baza culturii europene.
Însuși cuvântul filosofie provine din limba greacă și este alcătuit din două cuvinte: fileo –
dragoste și sophia – înțelepciune. Deci, etimologic, filosofia înseamnă dragoste de înțelepciune.
Faimosul filosof grec Pitagora este cel care a introdus cuvântul filosofie în gândirea greacă
antică.
Filosoful este persoana care iubește, care caută înțelepciunea. Filosofii și filosofia nu
pretind că cunosc totul, dar pot să pretindă, de bună seamă că caută mereu noi cunoștințe. De
fapt, orice persoană care nu cunoaște și este conștient de faptul că nu cunoaște însă face eforturi
să cunoască este un căutător de înțelepciune. Filosofia este o activitate rațională. Deci, ceea ce
caracterizează natura filosofiei este raționalitatea. Filosofia este o prerogativă a ființei umane.
Este o concepție despre lume, un set de principii ce conduc viața omului. Este o cale prin
intermediul căreia oamenii încearcă să confere sens vieții lor. Este o lupă prin care oamenii văd
și interpretează lumea.
1
 Filosofia este o căutare sistematică a adevărului despre toate tipurile de realitate: ce
umană și cea naturală. Nu există domenii, care nu ar putea constitui obiectul interesului
filosofiei. În schimb, există domenii, care sunt cercetate de către foarte puține științe, dar
inclusiv de către filosofie. Filosofia este o activitate care caută explicații logice ale gândurilor și
elucidarea judecăților. Filosofia cercetează probleme fundamentale ce țin de cunoaștere,
existență, valori. Ea încearcă să obțină explicații despre întrebările cele mai importante care îi
frământă pe oameni. Filosofia ca concepție despre lume nu suportă dogmatismul, revelația,
speculațiile. Filosofia este o reflecție critică asupra omului, societății și naturii.
Am putea să afirmăm că filosofia nu oferă răspunsuri exacte și definitive, dar deschide
interogații, fiind un exercițiu continuu al problematizării.
Problema fundamentală a filosofiei ține de raportul dintre gândire şi existenţă,
conştiinţă şi materie. Lumea înconjurătoare prezintă o totalitate de procese şi fenomene
materiale şi spirituale. Problema fundamentală a filosofiei este problema priorităţii unei laturi
din conexiunea material şi spiritual. Această problemă este fundamentală fiindcă fără precizarea
raportului dintre material şi spiritual nu poate exista nici un fel de filosofare, nici o filosofie
adevărată. Toate celelalte probleme (ontologice, gnoseologice, etice ş.a.) devin filosofice numai
dacă le privim prin prisma problemei fundamentale.
Problema fundamentală a filosofiei are două laturi - ontologică şi gnoseologică. Prima
latură trebuie să răspundă la întrebarea – ce este primar – materia sau spiritul, conștiința, ideea?
În dependenţă de aceia ce se ia ca factor primordial - materia sau ideea - toate sistemele
filosofice se împart în materialism şi idealism. Materialismul este un curent filozofic care în
explicarea lumii reiese din recunoaşterea existenţei, materiei ca factor prin şi cauză a realităţii,
idealismul afirmă contrariul. Existenţa este primară in acel sens, că natura, materia există real,
ca atare şi nu-s determinate nici de un factor spiritual ori principii nemateriale. Existenţa, lumea
sunt infinite, necreabile şi indestructibile. Materialismul afirmă că conştiinţa este secundară ca
produs al dezvoltării materiale, ca reflectare a lumii materiale.
Idealismul afirmă primordialitatea spiritualului, raţiunii în raport cu materia, că
spiritualul există până la natură, până la lucruri şi este cauza lor. Deosebim două varietăţi a
idealismului – obiectiv şi subiectiv. Idealismul obiectiv (Platon, Hegel) afirmă primordialitatea
2
rațiunii universale, ideii care există obiectiv (există real şi independent de voinţa omului).
Idealismul subiectiv (Berkeley, Hume, Mach) consideră primar conştiinţa, senzaţiile
subiectului, că nu există nici o existenţă, nici materială, nici spirituală în afară şi independent de
conştiinţa umană, independent de retrăirile subiectului.
Dacă în explicarea lumii se recurge la un început (fie el material ori spiritual), atunci aşa
concepţie se numeşte monism. Iar dacă se reiese din două începuturi – aceasta este dualism.
Reprezentantul dualismului a fost R. Deacartes, care la temelia lumii punea două substanţe –
materială şi spirituală. Pluralismul este concepţia care pune la baza lumii mai multe începuturi
(Empedocle, Pitagora, Anaxagora).
A doua latură a problemei fundamentale se referă la cognoscibilitatea lumii, este
problema identităţii gândirii şi existenţei. De la rezolvarea cărei apar aşa curente ca optimism
gnoseologic (acei care afirmă cognoscibilitatea lumii), scepticism (care pun la îndoială
posibilitatea cunoaşterii) şi agnosticism (acei care neagă cognoscibilitatea lumii). Domeniile
principale ale reflecţiei filosofice:
ontologia – teoria generală a existenţei, a luat naştere la grecii antici; cercetează trăsăturile şi
principiile comune oricărei existenţe; studiază lumea sub aspectul obiectivităţii, mişcării,
transformării fenomenelor (şi a cauzelor acestora), oferind o imagine unică asupra lumii;
gnoseologia – teoria cunoaşterii, se referă la problemele cunoaşterii lumii, modul în care se
dobândeşte informaţia şi cunoaşterea despre lume; studiază funcţiile cognitive ale limbajului,
formele şi metodele cunoaşterii ştiinţifice, raportul dintre activitatea practică şi cea teoretică;
logica – cercetează regulile şi legile gândirii corecte; stabileşte criterii ferme pt deosebirea unui
raţionament valid de unul non-valid, a unei definiţii corecte de una incorectă, raţiuni sănătoase
de cele nesănătoase etc;
metodologia – “methodos” – cale, mijloc şi “logos” – teorie, studiu; studiază căile eficientizării
cunoaşterii şi evoluţiei societăţii umane, metode utilizate în ştiinţa modernă, se sprijină pe
logică şi gnoseologie; tratează căile de cunoaştere şi acţiune;
axiologia – “axios” – valoare, teoria generală a valorilor, studiază geneza, structura,
interacţiunea, cunoaşterea, realizarea, ierarhizarea şi funcţiile valorilor în viaţa socială, corelaţia
dintre ele, dinamica sistemelor de valori;
3
praxiologia – “praxis” – practică, teoria acţiunii eficiente; cercetează structura generală a
acţiunilor, condiţiile organizării şi dirijării lor pt a-şi atinge scopurile;
filosofia socială – domeniu specific al reflectării filosofice în cadrul căruia se expune raportul
dintre natură şi societate, structurii şi determinismului vieţii sociale, formele de guvernământ,
drepturilor şi obligaţiunilor omului, geneza şi dezvoltarea culturii şi civilizaţiei umane;
etica – teoria despre morală, examinează probleme teoretice şi practice ale moralei, originea,
geneza şi esenţa moralei, legile ei de dezvoltare, ceea ce se cuvine şi ce nu;moral vs. imoral,
bine vs. rău, dreptatea vs. nedreptatea;
estetica – teoria gustului artistic; studiul mijloacelor de producere, transmitere şi recepţionare a
mesajului dintr-o operă de artă; studiază categoriile de: frumos, sublim, comic, tragic etc;
epistemologia – teoria cunoaşterii ştiinţifice; este o ramură specifică a gnoseologiei, care
analizează valoarea cunoaşterii ştiinţifice, a obiectivităţii, a adevărului rezultatelor ştiinţei,
caracteristicile, forme, metode în cercetarea ştiinţifică.

2. Obiectul de studiu și valoarea filosofiei.

Obiectul şi problematica filosofiei au evoluat în istoria culturii o dată cu amplificarea
capacităţii spiritului uman de a-şi defini şi teoretiza propriile-i determinaţii şi de a găsi noi
mijloace de surprindere a temeiurilor universului în ansamblul său. Dacă iniţial „philia-sophias”
cuprindea totalitatea elaborărilor teoretice ale vremii, pe măsura maturizării gândirii în general
şi a celei de tip filosofic în special, ea începe să se constituie, o dată cu secolele VII-VI î.e.n., ca
domeniu relativ autonom al culturii, cu obiect, problematică şi finalitate specifice, pe care nici o
altă formă a culturii nu şi le pot asuma. Filosofia, afirma Lucian Blaga, o socotim, printre
celelalte preocupări ale spiritului uman, ca un domeniu autonom, în sensul deplin al acestui
cuvânt. Filosofia este ea însăşi. Pentru a se legitima, ea nu are nevoie nici de prestigiul
condiţionat de diverse calităţi, revenind ştiinţei, nici de demnitatea, condiţionată şi ea de
realizarea unor. Filozofia este nucleul concepţiei despre lume, ea trebuie se dea într-o formă
maximal generalizată tabloul lumii, omului şi interacţiunii lor.
Obiectul filozofiei este generalul în sistemul “lume – om”. La rândul său acest sistem este

4
compus din două subsisteme – “lume” şi “om”. Fiecare din ele are nivelurile sale, iar
interacţiunea laturilor – patru aspecte: ontologic, gnoseologic, axiologic şi spiritual-practic.
Filozofia este o ştiinţă complexă, care trebuie să dea răspuns la multe probleme. De aceea în
filozofie întră aşa discipline ca ontologia, gnoseologia, antropologia, sociologia, etica, estetica
ş.a. filozofia este ştiinţa despre cele mai generale însuşiri şi relații a realităţii obiective, legităţi a
funcţionării şi dezvoltării ei.
Filozofia trebuie să evidenţieze structura generală a oricărui obiect, legităţile generale a
funcţionării şi dezvoltării lui pentru a le cunoaşte şi transforma. Filozofia este un sistem de
concepţii asupra lumii în întregime şi a raportului omului cu această lume.
În obiectul filozofiei întră cele mai generale legităţi a existenţei materiale şi existenţei
omului. Însă obiectul filozofiei se deosebeşte de obiectul ştiinţelor concrete prin aceea că el
prezintă raportul omului cu lumea, lumii cu omul. În obiectul filozofiei întră nu tot generalul
din existenţa materială, dar acel general care este legat de raportul omului, atitudinii lui cu
lumea. Obiectul filozofiei conţine acele cunoştinţe care omul le foloseşte pentru a construi
tabloul universal al lumii sub unghiul de vedere a Adevărului, Frumuseţii, Binelui şi Echităţii.
Cu alte cuvinte, obiectul filozofiei conţine acel general din realitatea materială care îi ajută
omului în formarea concepţiei despre lume. Filozofia este un sistem de răspunsuri desfăşurate la
problemele conceptuale.
Filozofia este şi ştiinţă şi formă a conştiinţei sociale. Filozofia ca ştiinţă are toate criteriile
ştiinţifice (obiectivitate, raţionalitate, sistemicitate, verificabilitate, orientare spre esenţă şi
legitate), are obiectul său, categoriile, legităţile şi metodele sale. Ca formă a conştiinţei sociale
filozofia reflectă existenţa socială prin înţelepciune, manifestă o anumită influenţă asupra
existenţei sociale. În acest sens (filozofia ca formă a conştiinţei sociale) ea este ideologizată.
Filozofia tinde spre cunoaşterea ştiinţifică a lumii şi în acelaşi timp de a exprima maximal
interesele subiectului (clasei). În istoria filozofiei aceste două tendinţe (ca ştiinţă şi formă a
conştiinţei sociale) se manifestau în diferit mod, predominînd ori una ori alta.
De ce am avea nevoie de filosofie? Deoarece avem nevoie să cunoaștem și să înțelegem
ce se petrece cu noi și cu societatea pentru a putea face alegeri inteligente. Deciziile noastre ne

5
influențează puternic prezentul și viitorul. Filosofia oferă răspunsuri la întrebările existențiale,
explică principiile și finalitățile vieții, dar și caracteristicile psihologice proprii firii umane.
De exemplu, Confucius, marele înţelept chinez, ne-a transmis principii fundamentale
despre etica înţeleasă ca armonie între multiplele aspecte ale personalităţii, iar sociopolitica, ca
armonie între cetăţenii statului, sub semnul ordinii, raţiunii şi al educației. Potrivit învățatului
chinez, Omul nobil îşi înnobilează societatea.

3. Metodele şi funcţiile filosofiei.

Problema metodei în filosofie. Fiecare ştiinţă are metodele sale. Însă filozofia este şi ca
teorie şi ca metodă. Teoria este totalitatea cunoştinţelor ce descriu ori explică un domeniu al
realităţii. Metoda (din l. Greacă methdos - drum, cale) - modul de cercetare şi transformare a
realităţii obiective, este totalitatea de mijloace şi procedee de asimilare teorierică şi practică a
realităţii. Metoda este o anumită ordine de formulare a cunoştinţelor şi folosirea lor pentru a
transforma realitatea, pentru a căpăta noi cunoştinţe. Ca şi metodele ştiinţelor concrete metoda
filozofică îşi trage începutul său din activitatea practică a oamenilor şi este reflectarea logicii şi
legităţilor realităţii obiective. Deaceea cunoştinţele filozofice ca orice cunoştinţe îndeplinesc
funcţia teoretică, iar ca metodă de rezolvare a anumitor probleme – îndeplineşte funcţia
metodologică. Teoria este temelia metodei, iar metoda – este teoria în acţiune. Ea nu este ceva
arbitrar, se formulează pe baza legităţilor obiectului cercetat şi deatîta metoda se înţelege ca
teorie în acţiune. Metoda joacă un rol foarte important în ştiinţă, ea disciplinează şi orientează
cercetarea ştiinţifică, este uneori mai principală decît rezultatul cunoaşterii. Metoda trebuie să
corespundă următoarelor cerinţe - să fie productivă, economică, demnă de încredere, lipsită de
arbitrar şi haos, orientată cu un scop bine determinat, clară.) Filozofia ca teorie trebuie să
descrie un sistem de relaţii subiect-obiect şi subiect-subiect pentru a fundamenta un anumit
răspuns la problema locului omului în lume. În calitate de metodă filozofia este o strategie
generală a activităţii umane. Teoria filozofică răspunde la întrebarea ce este existenţa şi
conştiinţa şi cum ele corelează. Metoda filozofică ne arată cum trebuie de folosit aceste
cunoştinţe penctru înţelegerea şi transformarea existenţei şi omului.
După sfera de utilizare metodele pot fi clasificate: 1) metode particular-ştiinţifice, care se
6
folosesc într-o ştiinşă concretă, într-o ramură a ştiinţei; 2) metode general-ştiinţifice, care se
folosesc în mai multe ştiinţe, dar nu în toate; 3) metode universale, filosofice, care se folosesc în
toate ştiinţele şi se bazează pe legităţile universale a realităţii. La metodele general-ştiinţifice se
referă metoda informaţională, cibernetică, sistemică, analogia, analiza şi sinteza, inducţia şi
deducţia ş.a.După nivelurile cunoaşterii deosebim metode a cunoaşterii empirice (observaţia,
comparaţia, măsurarea, experimentul) şi teoretice (abstractizarea, idealizarea, formalizarea,
concret şi abstract, istoric şi logic, ascensiunea de la abstract la concret). La metodele universale
se referă dialectica şi metafizica.
Dialectica este teoria despre cele mai generale legităţi a dezvoltării existenţei şi
cunoaşterii şi totodată ea este metodă universală de asimilare a realităţii. Dialectica înţelege şi
studiază lumea aşa cum este ea într-adevăr, în mişcare, dezvoltare, în conexiuni universale.
Dialectica este un mod de gîndire flexibil, creator, care cuprinde lumea în contrariile ei. Încă
din antichitate existau diferite păreri despre dialectică. Spre exemplu, Heraclit sub dialectică
înţelegea permanenta schimbare şi dezvoltare a lumii, trecerea reciprocă a contrariilor ei, cu alte
cuvinte aceasta era dialectica lucrurilor, sau dialectica obiectivă. Socrate şi Platon vedeau în
dialectică măiestria discuţiei, dialogului cu scopul clarificării noţiunilor şi atingerii adevărului.
Aici deacum se are în vedere dialectica subiectivă. Dialectica în principiu este compatibilă atît
cu materialismul, cît şi cu idealismul. Reprezentantul dialecticii idealiste a fost Hegel care a
creat dialectica ca teorie şi metodă de cunoaştere. Dialectica materialistă a fost creată de
K.Marx şi F.Engels. Ultima se foloseşte în toate ştiinţele, însă nu direct, ci prin intermediul
metodelor particular-ştiinţifice
Metafizica are două sensuri: 1. Metodă de gîndire contrară dialecticii care priveşte
fenomenele şi procesele naturii ca ceva separat, izolat,încremenit, fără dezvoltare şi conexiune
universală. 2. A cea parte a filosofiei în care se studiau şi interpretau problemele speculative, ce
depăşesc cadrul experienţei (despre Dumnezeu, spirit, libertatea voinţei). Noţiunea de
metafizică a fost formulată de urmaşii lui Aristotel pentru a evidenţia operele filosofice a
profesorului lor. În lucrările stagiritului filosofia ca principii universale a existenţei urma după
fizică, teoria despre natură şi semnifica în sensul strict al cuvîntului aceea ce urmează după
fizică (meta ta physica). Ulterior era folosită în accepţie egală cu ontologia. Capătă o dezvoltare
7
în operele lui F.Bacon, I.Loche, R.Descartes, G.Leibnitz, B.Spinoza. În sec.XVI-XVII
dezvoltarea ştiinţei a dus la acumularea materialului empiric şi apare necesitatea de a clasifica,
de a descompune întregul în părţi componente şi studierea lor mai aprofundată. În această
perioadă M. avea justificare istorică. Spre sfîrşitul sec. XVII ea nu mai putea stimula
dezvoltarea ştiinţei, se transformă într-o metodă unilaterială mărginită. Neajunsurile metodei
metafizice constau în următoarele momente: neînţelegerea esenţei dezvoltării; absolutizarea
stabilităţii ori repetabilităţii, continuităţii ori discontinuităţii, schimbărilor cantitative ori
calitative, unilateralitatea., ignorarea conexiunii universale; premărirea formei mecanice de
mişcare, reducerea formelor superioare de mişcare la inferioare ş. a. Notiunea de metafizică în
sens de antidialectică a fost folosită pentru prima dată de Hegel care şi dă şi o critică respectivă.
La metafizică se referă aşa metide ca dogmatism şi relativism, sensualism, raţionalism şi
iraţionalism. În occident metafizica este sinonim cu filozofia şi cuprinde principiile şi
începuturile existenţei.
La metodele universale se referă şi alte metode filozofice (fenomenologic, cultural-istoric,
sistemic, structural-funcţional, hermeneutic ş.a.). Toate aceste metode formează un tot întreg,
un sistem, se găsesc în legături dialectice. În acest sens filozofia este ca o metodologie generală.
Metodologia (din gr. methodos - cale, mijloc şi logos - ştiinţă) categorie filozofică care are două
sensuri: 1. Totalitatea principiilor şi metodelor de cercetare ce se folosesc într-o ştiinţă. 2.
Teoria filosofică despre principiile şi metodele cunoaşterii şi transformării realităţii, ştiinţa
despre metode. Metodologia se ocupă cu un şir de problemee care pot fi reduse la trei
principale: 1) ce prezintă metoda; 2. cum trebuie să fie metoda; 3) cum trebuie folosit metoda.
În dependenţă de gradul de generalizare deosebim următoarele niveluri a metodologiei: 1)
concret-ştiinţifică - fiecare ştiinţă are metodele sale de cercetare şi formulează anumite reguli şi
normative pentru folosirea lor; 2) general=ştiinţifică - metode şi principii ce se folosesc într-un
şir de ştiinţe, sau o ştiinţă cu metodele şi principiile sale care poate servi metodologie pentru
alte ştiine (spre exemplu, biologia pentru fiziologie şi medicină, fiziopatologia pentru
disciplinele medicale ş.a.); 3)universală, filosofică - principiile şi legile dialecticii servesc ca
metodologie pentru toate ştiinţele. Metodologia se referă nu numai la activitatea de cunoaştere
ci şi la activitatea practică. Ea este necesară pentru dezvoltarea capacităţilor creatoare a
8
specialistului, posibilităţilor de a formula probleme ştiinţifice şi determină strategia cercetărilor
ştiinţifice.
Funcţiile filosofiei:
1. cognitiv-interpretativă – viziunea de ansamblu specifică filosofiei se formează printr-o
„totalizare” caracteristică cunoaşterii filosofice, construită concomitent pe datele
complementare ale cunoaşterii discursive, pe de o parte şi experienţa trăită şi acţiunea umană pe
de altă parte.
2. axiologică - propune anumite criterii valorice menite să călăuzească alegerea unor
posibilităţi viitoare de acţiune, trasând o cale spre ceea ce trebuie să tindă omul şi lumea lui
umană, propunând un ideal care îl va ajuta pe om să se depăşească neîncetat pe sine.
3. metodologică – trasează căile generale de cunoaştere şi de acţiune, constituind
fundamentul teoretic al metodelor utilizate în ştiinţa modernă, sprijinindu-se, în acest scop, pe
logică şi gnoseologie, pe cunoştinţele dobândite de ştiinţele particulare, pe întreaga experienţă
social-umană.
4. praxiologică – indică rolul social pe care îl are filosofia în ciuda caracterului ei abstract.
Praxiologia este teoria acţiunii eficiente. Ea studiază structura generală a acţiunilor, condiţiile
organizării şi distribuirii lor, pentru a-şi atinge scopurile, pentru a le eficientiza.

4. Filosofia Socială și Economică.

Filosofia socială este un compartiment fundamentala al filosofiei. Ea se ocupă de
studierea celor mai generale probleme ale vieţii şi dezvoltării societăţii umane.
Disciplina pe care o studiem se numește Filosofie Socială și Economică. Însă în acest
subiect vom examina mai degrabă Filosofia Socială, pentru că ea cuprinde Filosofia Economică.
Societatea, elementele acesteia au fost în vizorul Filosofiei din cele mai vechi timpuri. Iar
compartimentele filosofiei care studiază societatea sunt următoarele: Filosofia socială, Filosofia
politică, Filosofia culturii, etc.
Filosofia în general și filosofia socială, în particular, studiază generalul în procesul
istoric. Uneori, filosofia îşi pune ca scop să răspundă la întrebările despre cauzele fenomenelor
şi evenimentelor concrete, în general, însă, ea reprezintă mai degrabă un fundament
9
metodologic pentru ştiinţa istorică, încercând să răspundă la întrebarea ce anume și cum trebuie
de studiat. În cazul Filosofiei sociale, se examinează cum anume trebuie de căutat adevărul
despre societate, ce metode trebuie să fie utilizate.
Chiar dacă Societatea a fost amănunțit studiată de către filosofii din perioadele
precedente, Filosofia Socială își păstrează actualitatea deoarece societatea nu este statică, ci
dinamică, este mereu în schimbare, iar Filosofia Socială vine să observe aceste schimbări, să le
examineze să dezvăluie cele mai generale caracteristici și legături. Filosofia socială îi este
proprie calitatea de a fi în permanenţă gata de a concepe şi aborda noi teme, probleme și
subiecte ale vieții sociale.
Actualmente, societatea se schimbă vertiginos. Se transformă relațiile dintre oameni,
tradițiile culturale și obiceiurile pe care se fundamentează aceste relații, apar și se dezvoltă noi
tehnologii. Filosofia socială sesizează şi specifică tabloul schimbărilor ce se produc în societate.
Filosofia socială este știința despre cele mai generale legi și legități care
reglementează organizarea, funcționarea și dezvoltarea societății umane.
Filosofia socială studiază esenţa societăţii şi rolul omului în cadrul ei, raporturile
dintre natură şi societate, raportul dintre existenţa socială şi conştiinţa socială, geneza şi
dezvoltarea comunităţilor umane, formele de guvernământ, drepturile și obligațiile
omului, geneza şi dezvoltarea culturii şi civilizaţiei umane.
Obiectul de studiu al Filosofiei Sociale îl reprezintă existenţa socială, în general şi
existenţa umană, în special. Existenţa socială include toate sferele vieţii sociale, ce economică,
socială, politică, spirituală; fenomenele sociale concrete: modul de producţie a bunurilor
materiale, relaţiile materiale de producţie, procese sociale.
Filosofia socială cercetează societatea ca un sistem ce se autoorganizează și autodezvoltă,
care reprezintă o activitate istorică comună a oamenilor. Ea dă răspuns la un șir întreg de
chestiuni fundamentale: Ce este societatea umană? De ce este ea determinată? Care este
structura ei? Cum funcționează? Care este sensul dezvoltării sale? etc.
Filosofia socială examinează societatea, dezvăluie cauzele, specificul și obiectivele
dezvoltării sociale. Ea reprezintă un studiu filosofic al societății în dezvoltarea sa istorică. În

10
atenția Filosofiei Sociel se găsește structura sistemelor sociale, funcționarea și evoluția lor,
instituțiile sociale și valorile sociale, societatea în ansamblu și dezvoltarea acesteia.
Principalele obiective pe care și le fixează Filosofia socială sunt: studiul societății în
întregime și a omului în cadrul societății, schimbarea societății odată cu curgerea timpului.
Filosofia Socială, de fapt ca și Filosofia în general, nu ne oferă răspunsuri certe, nu ne
oferă soluții concrete, dar mai ales, nu înaintează verdicte. În schimb, ea ne indică posibilităţile
de a obține soluțiile necesare, diminuează sentimentul certitudinii, îmbogăţește volumul de
cunoștințe despre societate.
Filosofia socială reprezintă o metodologie pentru crearea tabloului științific al realității
sociale, o metodologie a cunoașterii sociale.
Actualmente, Filosofia Socială trebuie să analizeze relațiile și conexiunile societății cu
alte sfere ale realității, analizând problemele generale ale ființei naturii și omului, să studieze
modelele specifice de manifestare ale activității sociale a oamenilor, care sunt caracteristice ei
ca o formă specială de existență a lumii în ansamblu.
Filosofia Socială trebuie să creeze o imagine integrală societății. Ea trebuie să reflecte
realitatea socială în continuă schimbare, în unitatea și diversitatea tuturor relațiilor umane.
Domeniile principale ale Filosofiei Sociale sunt: Filosofia Istoriei, Filosofia Economică,
Filosofia Politică și Filosofia culturii. Fiecare dintre aceste domenii examinează Societatea din
diferite perspective.
De exemplu, Filosofia Istoriei examinează problemele legate de orientarea şi de sensul
istoriei. O atenţie mare se acordă problemelor unităţii procesului istoric şi definirii principiilor
de periodizare a istoriei. O atenţie deosebită se atrage problemei progresului social – o orientare
a dezvoltării, care se caracterizează prin trecerea de la inferior spre superior, de la mai puţin
dezvoltat spre mai dezvoltat. Este destul de complicată problema care priveşte progresul social,
pentru că societatea în calitate de subiect şi obiect al dezvoltării este foarte complexă şi
multilaterală. De aceea de obicei se vorbeşte despre un criteriu în parte pentru fiecare sferă a
vieţii sociale.
Filosofia Economică reprezintă studiul sferei economice a societății din perspectivă
filosofică.
11
 Deși economia modernă se percepe pe sine ca știință, ea a fost totodată și unul dintre
subiectele asupra cărora au reflectat filosofii din toate timpurile. De la dialogul despre economie
al filosofului grec antic Xenofon, discipol al lui Socrate, până la filosofii economiei
contemporani, domeniul schimburilor comerciale și al principiilor după care acestea se
desfășoară a avut dintotdeauna, pe lângă miza concret-economică, și una filosofică: Cum ar
trebui să ne gospodărim viața? Care sunt presupozițiile și prejudecățile pe care teoriile
economice le ascund? Spune oare modul în care ne raportăm la economie ceva despre
înclinațiile și impulsurile noastre? Poate fi totul vândut și cumpărat sau există limite ale
schimburilor comerciale?

12