NOŢIUNI INTRODUCTIVE

CUPRINS
Obiective specifice:
I. Caracterizare generală a dreptului roman
II. Perioada istorică a statului şi epocile dreptului roman
INTREBĂRI DE CONTROL
PROPUNERI DE REFERATE
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ

Obiective specifice: La sfârşit, vei avea capacitatea:

să înţelegi influenţa dreptului roman asupra dreptului privat actual;
să identifici elementele specifice dreptului roman;
să identifici diferitele perioade de dezvoltare a dreptului roman;
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore

I. Caracterizare generală a dreptului roman

1. Definiţia şi obiectul dreptului privat roman
Studierea dreptului privat roman, în general, nu se va face desprinsă de
forma de stat, întrucât statul este indisolubil legat de drept, iar o instituţie nu
poate fi cercetată decât în mod evolutiv, de aceea modificarea normelor
juridice este determinată de relaţiile de producţie, care şi ele au avut o anumită
evoluţie.
De fapt, dreptul edificat de statul roman este dreptul unui stat care nu
mai există şi al unei limbi care nu mai servea comunicării, însă a reuşit totuşi să
supravieţuiască. Mai mult el a devenit un fel de limbaj universal al omenirii
alături de matematică şi muzică părând a da expresie unor constante general
umane.
 Astfel dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduită instituite
sau sancţionate de statul roman şi constituie un sistem extrem de vast şi de
complex, format din numeroase ramuri şi instituţii juridice. Toate acestea au
cunoscut un proces de continuă transformare şi intercondiţionează în cadrul
unei evoluţii milenare, al cărui început se plasează în epoca de formare a
oraşului Roma şi s-a încheiat la moartea împăratului Justinian (565 d Ch),
ultimul împărat care a vorbit limba latină pe malurile Bosforului.
Dreptul roman s-a cristalizat în procesul transformării societăţii civile
romane dintr-o societate gentilică într-una politică. Astfel că, la origine acest
proces se caracterizează, atât la romani, cât şi la alte popoare ale antichităţii,
prin confuzia între diferitele categorii de norme sociale. Aşadar, iniţial, romanii
nu au realizat o distincţie foarte clară între normele juridice, religioase şi
morale. Însă cu timpul, faţă de celelalte popoare, romanii au trecut peste
această confuzie, dovadă că încă din epoca veche normele de drept erau
desemnate prin termenul de IUS, cele religioase prin FAS, iar cele morale prin
HONESTUM.
Cu toate acestea, în textele clasice, în special în scrierile jurisconsulţilor,
se regăseşte vechea confuzie între drept pe de o parte, morală şi religie pe de
altă parte. Astfel, în Institutele lui Justinian, chiar în cartea I, la titlul întâi,
întâlnim o definiţie a ştiinţei dreptului, potrivit căreia juris prudentia est
divinarum atque humanarum rerum notitia, justi atque injusti scientia (Ştiinţa
dreptului sau jurisprudenţa este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa
a ceea ce este drept şi nedrept). De asemenea, într-un text al celebrului
jurisconsult Ulpian, se definesc principiile dreptului roman: Juris praecepta sunt
haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere (principiile
dreptului sunt acestea: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a da
fiecăruia ce este al său).
Se observă că, în prima definiţie se combină elementul religios cu cel
uman de drept şi morală. În schimb, în definiţia lui Ulpian se observă o
asociere, şi în acelaşi timp o confuzie între principii: a trăi în mod onest şi a nu
vătăma pe nimeni constituie principii de morală şi nu de drept; a da fiecăruia ce
i se cuvine este un principiu de drept. De aici reiese că procesul către care s-a
orientat evoluţia ulterioară a sistemului de drept a fost aceea de a transfera cât
mai multe reguli sociale din sfera morală în sfera dreptului pentru a putea fi
astfel sancţionate de acestea din urmă.
 Aceeaşi confuzie între drept şi morală o întâlnim şi în definiţia
jurisconsultului Celsus conform căreia: jus est ars boni et aequi (Dreptul este
arta binelui şi a echităţii). Principiul binelui constituie elementul moral al
definiţiei care este alăturat celui de drept, aequitas are o multitudine de
sensuri şi uneori este foarte greu de a fi definit precis. Astfel Cicero confunda
aequitas cu ius civile, cu izvorul lui ius civile, dar şi cu una din diviziunile
dreptului.
De altfel, aequitas este considerat de juriştii romani ca un scop al
dreptului şi totodată ca un ideal al dreptului. De fapt Celsius a dorit prin
această definiţie să demonstreze că dreptul este arta de a aplica regulile
morale în conflictele din viaţa practică.
Dreptul roman este împărţit potrivit concepţiei romane în drept public şi
drept privat. Astfel jurisconsultul Ulpian arăta criteriul de distincţie între
dreptul public şi dreptul privat: publicum ius est quod ad statum rei romane
spectat, privatum quod ad singularum utilitatem (Dreptul public este acela care
priveşte organizarea statului roman şi dreptul privat interesele particularilor).
Definiţia pe care ne-a transmis-o Ulpian este criticată prin faptul că ne
înfăţişează normele de drept privat ca pe un sistem chemat să apere drepturile
indivizilor. În realitate, atât normele de drept privat, cât şi cele de drept public
exprimă interesele generale şi nu interesele fiecărui individ în parte.
Diferenţele între normele dreptului public şi cele ale dreptului privat au
determinat deosebiri şi în ceea ce priveşte posibilitatea de modificare a
acestora. Descindem astfel că normele de drept privat au o puternică identitate
proprie, în raport cu cele ale dreptului public. Pe când primele reglementau
numai relaţiile între cetăţeni, celelalte se referă la organizarea statului şi la
relaţiile dintre stat şi cetăţeni. Se constată că normele de drept privat roman
reglementează relaţiile cu privire la condiţia juridică a persoanei, relaţiile cu
conţinut patrimonial dintre persoane, ca şi cele ce se nasc cu ocazia pierderii
proceselor private.
Cursul va fi împărţit - cu excepţia introducerii – pe următoarele materii:
Izvoarele dreptului privat roman, Procedura civilă romană şi Dreptul civil
roman. La rândul său dreptul civil roman subdivide în Persoane, Bunuri,
Succesiuni, Obligaţiile (inclusiv Izvoarele Obligaţiilor). Logic este ca procedura
civilă să nu fie lăsată în ultima parte a expunerii, ci să fie trecută înaintea
dreptului civil, întrucât acesta din urmă implică cunoaşterea instituţiilor de
procedură civilă, ceea ce n-ar trebui să ne surprindă întrucât dreptul roman s-a
dezvoltat pe cale procedurală.

2. Însemnătatea dreptului roman

Încă din epoca veche, romanii au elaborat alfabetul dreptului (juridic)
care s-a dovedit un instrument ideal al gândirii juridice în sensul că prin
intermediul conceptelor, categoriilor şi principiilor juridice romane se poate
exprima orice idee juridică, dovadă că terminologia juridică romană a fost
utilizată atât în societatea medievală cât şi în cea modernă, şi totodată că
dreptul roman a supravieţuit societăţii care l-a creat şi a dăinuit până în zilele
noastre.
Importanţa dreptului privat roman s-a pus încă din epoca Renaşterii,
aceasta întrucât s-a constatat că spre deosebire de alte sisteme de drept care
au dispărut odată cu societatea care le-a creat, dreptul roman a fost receptat şi
în societatea de mai târziu. Aceasta s-a faptului că toate societăţile de după
dispariţia imperiului roman ce au avut la bază proprietatea privată şi producţia
de mărfuri, au găsit în dreptul roman instituţii şi norme gata elaborate de
natură să juridicizeze orice trebuinţă socială. S-a confirmat astfel că dreptul
este expresia cerinţelor economice şi sociale ale unei anumite societăţi aflată
într-un anumit stadiu de dezvoltare.
Aceasta denotă importanţa din punct de vedere istoric a dreptului roman
care este considerat cel mai important monument juridic al societăţii
sclavagiste atât prin valoarea juridică a instituţiilor sale, cât şi prin faptul că
sistemul dreptului roman a avut o viaţă deosebit de lungă: mai bine de 13
secole dacă socotim că dreptul roman a apărut odată cu întemeierea Romei şi
dacă privim domnia lui Justinian ca punctul final al dezvoltării dreptului roman.
O importanţă deosebită prezintă dreptul roman şi din punct de vedere
ştiinţific. Dreptul roman a creat alfabetul juridic adică acele elemente simple,
literele juridice, cu ajutorul cărora principiile şi regulile de drept primesc
formularea materială necesară punerii lor în aplicare. După cum alfabetul,
alcătuit din câteva semne foloseşte la compunerea cuvintelor şi în consecinţă,
îngăduie expunerea celor mai variate idei şi sentimente, tot aşa alfabetul juridic
roman a dat expresie celor mai diferite şi subtile reguli de drept.
 Cele mai multe dintre conceptele şi categoriile juridice actuale îşi au
originea în formulările exacte şi elegante ale jurisconsulţilor romani. Vorbim
astfel de crearea unui limbaj juridic şi a categoriilor juridice ale dreptului comun
universal, coordonând pentru prima dată dispoziţiile legale răzleţe, ridicându-le
până la principiile de unde porneau, grupându-le în jurul unor anumite reguli.
Trebuie subliniată totodată şi importanţa didactică şi în anumite limite
rolul practic pe care dreptul roman îl joacă în cultura juridică a unui viitor jurist.
Aşa cum grecii şi-au manifestat măiestria în problemele de filosofie, în acelaşi
fel juriştii romani şi-au exprimat genialitatea în mânuirea raţionamentului
juridic, a elaborării conceptelor, principiilor şi noţiunilor juridice.
Pe lângă considerentele prezentate şi în consens cu acestea, dreptul
roman prezintă importanţă din următoarele cauze:
- a determinat dezvoltarea gândirii juridice, iar consecinţa a fost că toate
concepţiile juridice moderne au evoluat în marea lor majoritate în interiorul
său, caracterizându-se prin precizie, claritate şi logică strictă;
- a contribuit la crearea principiilor juridice prin adagii ori maxime celebre
transmise lumii moderne. Cunoaşterea acestor principii prezintă o mare
însemnătate întrucât în primul rând ele constituie reguli fundamentale ale
dreptului roman, iar în al doilea rând ajută la soluţionarea unor probleme
juridice practice;
- determină formarea unei educaţii juridice atât pentru omul de cultură,
cât şi pentru specialistul ce se formează şi se perfecţionează în ştiinţa dreptului;
- dezvoltă simţul juridic practic pentru că el însuşi s-a format pe bază de
speţe şi ne dă astfel posibilitatea de a urmării şi înţelege modul de elaborare al
noţiunilor juridice, ceea ce denotă încă o dată caracterul modern al dreptului
roman.
Pentru noi românii studiul dreptului roman prezintă un interes aparte,
întrucât dreptul românesc s-a format şi dezvoltat sub influenţele dreptului
roman. Trei au fost asemenea momente care au influenţat în mod determinant
dreptul românesc. Primul l-a constituit formarea dreptului românesc nescris
(legea ţării) în perioada de zămislire a poporului român, pe un fond juridic de
drept roman, al doilea moment l-a reprezentat perioada dreptului juridic scris,
prin elaborarea pravilelor laice feudale, când influenţa dreptului roman s-a
exercitat prin filieră bizantină, iar cea din urmă perioadă a fost elaborarea
operei legislative din timpul lui Alexandru Ioan Cuza.
Astfel dreptul roman oferă nu numai un început în studiul dreptului
dintr-o perspectivă istorică asupra instituţiilor ce le vor studia în anii ce vor
urma, ci şi în înţelegerea regulilor juridice contemporane, în consens cu
originea şi evoluţia acestora.

3. Diviziunile dreptului roman

Cum s-a văzut anterior, dreptul roman se divide în două părţi
importante: dreptul public şi dreptul privat. Dreptul public este acel ansamblu
de norme juridice care reglementează organizarea statului pe de-o parte, iar pe
de alta reglementează relaţiile dintre stat şi persoanele particulare. La rândul
său dreptul privat se subdivide în trei părţi: ius ius gentium şi ius naturae sau
ius naturale.
Ius civile se mai numeşte şi dreptul quiritar sau dreptul cetăţenilor
romani care erau numiţi quiriţi. Dreptul civil roman cuprinde totalitatea
normelor juridice ce reglementează relaţiile dintre cetăţenii romani.
La origine dreptul civil roman a avut un caracter profund exclusivist,
întrucât nu era accesibil străinilor (necetăţenilor). Astfel că, în epoca veche a
Romei, orice străin venit la Roma cădea automat în sclavie. În aceste condiţii, în
acea epocă, nu era de conceput participarea necetăţenilor la viaţa juridică.
Totodată, la apariţia sa dreptul civil roman a fost un drept greoi, profund
formalist, înconjurat de formule solemne, gesturi, ritualuri şi simboluri. Acest
formalism rigid avea în primul rând menirea de a nu-l face accesibil străinilor,
iar în al doilea rând pentru a scoate în evidenţă semnificaţia consecinţelor
actelor juridice pentru ca cetăţenii să delimiteze actele juridice de cele
cotidiene.
Ius gentium (dreptul ginţilor) cuprinde totalitatea normelor de drept ce
reglementează relaţiile dintre cetăţeni şi peregreni (străini) dar şi dintre
peregrinii din cetăţi diferite.
Iniţial străinii nu puteau veni la Roma deoarece orice străin cădea în
sclavie, însă intensificarea schimburilor comerciale au determinat pe romani să
regândească aceste situaţii. Astfel s-a acceptat venirea unor străini la Roma la
început pentru scurt timp (2-3 zile), pentru a participa la târguri, cu condiţia să
se pună sub protecţia unor cetăţeni romani. Aceşti străini erau numiţi oaspeţi
(hospes). Mai târziu s-a permis venirea pentru mai mult timp a unor străini, iar
a unora pentru totdeauna cu condiţia ca, de asemenea să se pună sub protecţia
unor cetăţeni romani. Aceşti străini erau numiţi clienţi (clientes).
Ius naturae după unii jurisconsulţi clasici romani (Ulpian) cuprinde un
sistem de norme care se aplică tuturor popoarelor în toate timpurile, dar şi
tuturor vieţuitoarelor, deci şi regnului animal. Astfel, el este definit ca "acela pe
care toate fiinţele vieţuitoare l-au desprins de la natură, căci acest drept nu
este specific numai neamului omenesc, ci este comun tuturor animalelor care
se nasc pe uscat, în mare, precum şi păsărilor. De aici decurge uniunea
bărbatului cu femeia, pe care noi o numim căsătorie, zămislirea copiilor şi
educaţia lor. În fapt vedem că şi animalele chiar cele sălbatice, sunt socotite a
cunoaşte acest drept".
Cei care au analizat această concepţie au spus că este falsă şi fantezistă,
întrucât romanii nu au cunoscut dreptul tuturor popoarelor şi nu au intrat în
contact cu toate popoarele lumii. Totodată analiştii o consideră falsă pentru că
nu există norme de drept date odată pentru totdeauna. Normele de drept
reprezintă expresia concretă a cerinţelor economice şi politice dintro anumită
societate, la un anumit moment dat.
În aceste condiţii, conceptul de drept natural are numai o valoare
teoretică, filosofică, întrucât acesta ţine de domeniul filosofiei. De fapt romanii
au considerat că dreptul natural nu are un corespondent nemodificat în
normele juridice, ci el reprezintă acele elemente şi aspecte care sunt constante
în drept, faţă de dreptul pozitiv care reprezintă un drept dinamic şi schimbător.
Cu toate acestea, jurisconsulţii romani şi magistraţii, atunci când au
adaptat vechiul drept civil la noile condiţii de viaţă economice şi sociale, au
invocat principiul echităţii. Astfel că, magistraţii romani ori de câte ori în faţa lor
erau deduse anumite pretenţii, chiar dacă acele pretenţii ale reclamantului nu
se găseau în norme juridice, dădeau dreptate acelei părţi în numele echităţii.
Au existat şi alte criterii de diviziune a dreptului roman după care acestea
se împărţeau în: ius civile şi ius honorarium; ius scriptum şi ius non scriptum;
ius generale sau comune şi ius singulare.
Ius civile şi ius honorarium
 Ius civile are aici un înţeles mai restrâns pentru că desemnează dreptul
izvorât din consuetudina, populiscita, plebiscita, senatusconsulta,
constitutiones principium şi responsa prudentium, iar nu şi din edicta. Din
edictele magistraţilor care aveau ius edicendi (dreptul de a legifera) s-a creat
ius honorarium din cauză că la romani magistraturile se numeau honores.
Ius scriptum şi ius non scriptum
Ius scriptum îşi are originea în lege, constituţii imperiale, edictele
magistraţilor, jurisprudenţă, etc., deci în voinţa categoric exprimată, adică
explicită a legiuitorului.
Ius non scriptum este dreptul obişnuielnic sau cutumiar care decurgea
din consuetudino, reflectând vechile obiceiuri mos maiorum, este mai flexibil şi
se poate adapta mai lesne nevoilor sociale noi.
Ius generale (ius comune) şi ius singulare
Ius generale sau comune reprezintă dreptul general, dreptul obştesc,
este privitor la toţi romanii şi la toate raporturile lor juridice. Aşadar, este
dreptul care producea efecte generale pentru că este dreptul stabilit pentru
toţi.
Ius singulare este dreptul special care priveşte numai anumiţi cetăţeni şi
anumite raporturi juridice ale lor. Acesta producea efecte limitate, fiind
considerat o abatere de la regula potrivit căreia dreptul trebuie să se aplice
tuturor romanilor, abatere justificată de necesităţi sociale, politice şi de altă
natură.
Ius singulare se sudivide în beneficum legis şi privilegium.
Beneficum legis reprezintă o abatere de la dreptul general prin faptul că
este aplicabil unei categorii de persoane (de ex. abaterile admise în folosul
ostaşilor, femeilor).
Privilegium constă tot într-o abatere de la dreptul general însă în folosul
uneia sau mai multor persoane determinate (de ex. cazul unor magistraţi care,
chemaţi să fie judecaţi de instanţele din provincii, cer ca pricinile să fie aduse
spre cercetare înaintea pretorului din Roma).

II. Perioada istorică a statului şi epocile dreptului roman

 Istoricii romani de la sfârşitul republicii au făcut anumite calcule din care
rezultă că oraşul Roma ar fi fost format în 754 î.Chr., alţii susţin la 753 î.Chr.
însă trebuie reţinut că istoriografia începe în secolul al III-lea î.Chr., astfel că
toate notele pe care le avem despre evenimentele anterioare acestui secol ne-
au fost transmise prin tradiţie şi legendă, astfel încât nu pot fi verificate
documentar.
Un alt aspect care ar denatura originea Romei ar fi acela că marii istorici
ai Romei au trăit la sfârşitul Republicii şi începutul Principatului, când civilizaţia
romană ajunsese la apogeu şi atunci în mod firesc acei istorici au încercat să
aureoleze momentul fondării Romei, cu măreţia ei din vremea lui Augustus.
Istoricii romani inclusiv Titus Livius au pus fondarea Romei cu dramaticul
sfârşit al Troiei, pentru că unui sfârşit aşa de mare, trebuia să îi corespundă o
întemeiere aşa de măreaţă.
În istoria sa de XIII secole şi mai bine, societatea romană a parcurs două
mari etape: epoca prestatală sec. VIII-VI î.Chr. şi epoca statală sec.VI î.Chr. –
jumătatea sec.VI d.Chr.
1.Epoca prestatală
Părăsind zona legendară a fondării Romei de către cei doi fraţi Romulus şi
Remus, şi abordând din punct de vedere istoric această perioadă, Roma era la
început un sat de păstori şi agricultori ce se bucura de o aşezare din cele mai
favorabile pe malul Tibrului, în apropierea mării într-o zonă de întrepătrundere
a lumii latine şi etrusce.
Epoca prestatală se plasează între jumătatea secolului VIII şi jumătatea
secolului VI î.Chr. Populaţia Romei era împărţită în două mari categorii sociale
care se aflau în stadiul trecerii de la societatea gentilică la cea patriarhală,
respectiv patricieni (de la patres – seful familiei) - populus romanus şi plebei.
Patricienii erau membrii triburilor fondatoare precum şi urmaşii lor,
deoarece potrivit tradiţiei oraşul Roma a fost format de trei triburi: Ramnes
(latini), compus din familiile de origine locală pornind de la Romulus,
întemeietorul cetăţii aşezat pe colina Palatin, Tities (sabini) aşezat pe colina
Esquilin şi Luceres (etrusci), aşezat pe Caelius, care erau veniţi de peste Tibru.
Patricienii aveau o poziţie importantă în societate deoarece erau
organizaţi într-o adunare comitia curiata, care lua toate hotărârile cu privire la
destinele cetăţii, dar la care plebeii nu aveau acces.
 Plebeii erau autohtonii, formaţi din populaţiile învecinate cu romanii, la
care treptat s-au alăturat cei veniţi la Roma, şi care exercitau diverse meserii.
Faptul că participau la viaţa socială şi politică, dar nu aveau acces la conducere,
i-a nemulţumit pe plebei astfel încât între ei s-a declanşat un conflict care s-a
adâncit, tot mai mult şi care va duce la formarea statului roman.
Existau trei factori de conducere corespunzători care acţionau
concomitent comitia curiata, regele şi senatul.
Comitia curiata era formată din membrii celor trei triburi fondatoare.
Fiecare trib era împărţit în câte zece curii, iar fiecare curie în câte zece ginţi.
Aşadar populus romanus era organizat în trei triburi, 30 de curii şi 300 de ginţi.
Curiile aveau un rol deosebit de important în cadrul mecanismului de
conducere, deoarece hotărârile se luau prin votul acestora, fiecare curie
dispunând de un vot.
Regele era un simplu şef militar, având atribuţii şi de şef al religiei. El este
ales de către patricieni potrivit democraţiei militare. Totodată avea şi un rol
limitat cu privire la soluţionarea unor conflicte ce se iveau între ginţi.
Senatul era format din şefii ginţilor (aproximativ 300), având atribuţii
asemănătoare sfatului bătrânilor din epoca de descompunere a societăţii
gentilice şi de a confirma alegerea regelui şi hotărârile adunării curiate.
La jumătatea secolului al VI-lea î.Chr. pe terenul conflictului dintre
patricieni şi plebei, cu scopul de a pune capăt acestui conflict, regele Servius
Tullius a iniţiat două reforme prin care a pus bazele statului roman: o reformă
socială şi una administrativă.
În virtutea reformei sociale, Servius Tullius a împărţit întreaga populaţie a
Romei fără a mai ţine seama de distincţia dintre patricieni şi plebei în cinci
categorii sociale care s-a făcut pe baza criteriului averii (pământului) astfel:
- categoria I includea pe toţi cei care aveau o avere de peste 100.000 de
aşi şi conţinea 80 de centurii;
- categoria II includea pe cei cu o avere de peste 75.000 şi avea 20 de
centurii;
- categoria III includea pe cei cu o avere de peste 50.000 de aşi şi
cuprindea 20 de centurii.
 - categoria a IV-a includea pe cei care aveau o avere în valoare de peste
25.000 de aşi şi conţinea 20 de centurii;
- categoria a V-a includea pe cei care aveau o avere în valoare de peste
11.000 de aşi şi conţinea 30 de centurii.
Cei rămaşi în afara acestor categorii datorită venitului sub limita minimă
constituiau o centurie. Pentru plata impozitului se lua în considerare plafonul
minim de 1500 de aşi.
În acelaşi timp s-a realizat şi reforma administrativă, prin care Servius
Tullius a împărţit teritoriul Romei pe cartiere denumite triburi. Noţiunea de trib
nu mai desemnează o formaţiune de comunitate umană, ci o circumscripţie
administrativ teritorială. Astfel Servius Tullius a împărţit teritoriul Romei în 4
triburi urbane şi 17 triburi rurale. Din acel moment sunt întrunite cele două
criterii în baza cărora putem distinge între societatea gentilică şi societatea
organizată în stat. Avem în vedere criteriul stratificării sociale prin reforma
socială şi criteriul împărţirii teritoriale realizat prin reforma administrativă.
În momentul fondării sale statul roman era o formaţiune în centrul Italiei
– Latium. În câteva secole, datorită spiritului expansionist şi a disciplinei,
poporul roman a pus stăpânire pe întreaga lume a Mediteranei. Faţă de faptul
că în istoria sa a cunoscut numeroase schimbări, statul roman a evoluat de la
perioada regalităţii cuprinsă între jumătatea sec.al VI-lea î.Chr. până în anul
509, când ultimul rege a fost alungat şi s-a instaurat republica. A urmat
perioada republicii care a durat din 509 î.Chr. până în anul 27 î.Chr., când
împăratul Augustus a fondat monarhia. Şi nu în ultimul rând perioada
monarhiei sau a imperiului care a evoluat în două etape, respectiv Principatul
din 27 î.Chr. până în 284 d.Chr. şi Dominatul între anii 284 d.Chr. şi 565 d.Chr.
2. Epoca regalităţii
În această perioadă pe plan social în ciuda reformelor lui Serius Tullius,
conflictul dintre patricieni şi plebei persistă, deoarece existau o serie de
inechităţi sociale în plan economic, politic şi juridic.
Astfel, pe plan economic, pământurile cucerite de la duşmani treceau în
proprietatea statului – ager publicus, iar statul le da spre folosinţă cetăţenilor
romani, respectiv numai patricienilor, fapt de natură să agraveze inegalitatea
din acest punct de vedere a celor două categorii sociale. În schimb pe plan
politic cu toate că plebeii au obţinut accesul la comitia centuriata, ei nu aveau
acces la comitia curiata, care îşi desfăşurau lucrările în paralel. Totodată pe plan
juridic, normele la romani, la origine norme de drept au fost exprimate în
formă nescrisă, în forma obiceiului juridic, dar ele nu erau cunoscute de către
toţi cetăţenii romani, ci erau ţinute în secret de preoţi (pontifi). Aceştia erau
aleşi numai din rândul patricienilor, şi dacă avea loc un conflict între patricieni
şi plebei, aceştia se adresau pontifilor, care automat dădeau un răspuns
părtinitor clasei din care făceau parte.
În această perioadă asistăm şi la începuturile sclaviei, dar în epoca
regalităţii sclavii erau puţini la număr şi erau trataţi ca membrii inferiori ai
familiei romane, dovadă că la acea epocă sclavia se denumea patriarhală sau
domestică. Cu toate acestea, chiar dacă sclavia începe treptat să capete o
pondere tot mai mare, viaţa economică a Romei se bazează încă pe munca
oamenilor liberi.
Din punct de vedere politic în epoca regalităţii sistemul consacră trei
factori constitutivi: adunările poporului, regele şi senatul.
Adunările poporului sunt în număr de două: comitia centuriata şi curiata.
Comitia centuriata deţine un rol preponderent cu atribuţii legislative, elective,
judecătoreşti şi administrative.Comitia curiata continuă să-şi desfăşoare
activitatea şi după formarea statului, cu participarea patricienilor. Ea exercită
numai atribuţii de ordin religios precum şi unele atribuţii în domeniul dreptului
privat şi public.
Regele după formarea statului se transformă dintr-un singur şef militar,
într-un veritabil şef de stat, întrucât el convoca şi prezida adunările poporului,
conducea armata, era şeful religiei, conducea administraţia şi exercita
împreună cu adunarea centuriilor atribuţiile judiciare în domeniul dreptului
public. Deşi avea o putere aproape nelimitată, ea nu putea fi transmisă
urmaşilor.
Senatul s-a transformat şi el într-un organ al statului, dar hotărârile sale
nu erau obligatorii pentru rege.
3. Epoca republicii
În anul 509 î.Chr., după alungarea ultimului rege, s-a fondat republica
romană. În această perioadă structura socială a avut o dinamică determinată
de transformări adânci, profunde, care au intervenit odată cu transformarea
Romei dintr-o cetate, în cel mai important stat al antichităţii.
 Lupta de clasă între patricieni şi plebei a continuat, întrucât vechile
inegalităţi s-au adâncit, la care s-au agăugat altele noi. Cu timpul chiar dacă
plebeii au reuşit să obţină câteva cuceriri în lupta lor, ca de exemplu accesul la
comitia centuriata, în celelalte domenii, respectiv cel administrativ, religios şi
jurisdicţional continuau să fie excluşi. Între timp ginţile ca formă de organizare
a patricienilor s-au descompus. Pe fondul dezvoltării accelerate a economiei de
schimb au apărut noi categorii sociale, derivate din patricieni şi plebei,
respectiv cavalerii şi nobilii.
Cavalerii erau consideraţi oamneni noi, întrucât interesele lor erau legate
de producţia şi schimbul de mărfuri, oameni de afaceri, cămătari, negustori,
primeau comenzi de la stat, strângeau impozitele. De aceea, ei au promovat o
formă de stat centralizată, absolutistă, în măsură să asigure ordinea necesară
desfăşurării comerţului. Deşi erau trecuţi pe listele censului fără a avea nicio
legătură cu serviciul militar, cavalerii deţineau o avere de minimum 400.000 de
sesterţi.
Nobilii erau magistraţii sau urmaşii acestora, demnitari ai statului, ei
aveau tot interesul să promoveze forma de stat republica, întrucât deţineau
principalele pârghii ale puterii politice, apărau această formă de organizare a
statului pentru că prin intermediul ei îşi realizau principalele interese
economice, legate de stăpânirea lui ager publicus. Din această cauză
disensiunile dintre cele două categorii sociale s-au adâncit, ceea ce a condus la
un şir de războie civile, care s-au desfăşurat timp de aproape un secol. În
momentul de apogeu al conflictului, interesele cavalerilor erau promovate de
Caesar, cel mai autentic nobil roman, iar ale nobililor de Cicero, el în speţă un
cavaler. În cele din urmă au învins cavalerii, imperiul roman a luat forma
principatului prin reforma lui Augustus, nepotul lui Cezar, dar şi fiu adoptiv.
Alte categorii sociale în această perioadă erau alcătuite din proletari şi
sclavi.
Proletarii erau oameni săraci a căror unică avere erau copiii (proles =
copii de aici şi denumirea lor). În primele secole ale republicii ca urmare a
războaielor necontenite şi a practicilor cu dobânzi cămătăreşti, mici proprietari
s-au ruinat, şi atunci, fiind lipsiţi de mijloace de existenţă, veneau la Roma
pentru a trăi pe seama statului roman, ca o masă parazitară. Statul roman
dornic să păstreze liniştea socială în interior, a distribuit alimente acestor
categorii, în baza unui decret.
 Totodată, datorită acestei situaţii precare în care se aflau, având calitatea
de cetăţeni romani, deci şi drept de vot, proletarii au fost manipulaţi de
politicienii vremii, fie nobili, fie cavaleri prin cumpărarea votului acestora. Pe
drept cuvânt Caesar a afirmat că "această masă parazitară a proletarilor care
poate fi cumpărată prin vot a dus la căderea republicii şi a transformat-o într-o
formă goală de conţinut. O asemenea masă parazitară poate fi susţinută de un
stat puternic şi bogat, numai o asemenea societate poate apăra liniştea şi
democraţia". Sclavia tinde să devină clasică, în sensul că producţia socială se
întemeia în principal pe munca sclavilor, iar munca liberă a fost împinsă la
periferia vieţii economice. Potrivit condiţiei sale juridice, sclavul este asimilat cu
lucrurile, putea fi vândut, ucis, exploatat până la epuizarea fizică.
Din punct de vedere politic statul roman s-a sprijinit pe trei factori
constitutivi: adunările poporului, senatul şi magistraturile.
Adunările poporului adoptau hotărâri legislative, electorale sau judiciare
în cadrul a patru adunări distincte: comitia centuriata, comitia curiata,
concilium plebis şi comitia tributa.
Comitia centuriata continuă să-şi exercite vechile atribuţii la care se
adaugă unele noi, în sensul că această comitie devine cel mai important organ
legislativ. Ea cunoaşte în această perioadă o transformare structurală
determinată de cenzura lui Appius Claudius şi de o reformă din anul 220 î.Chr.
Atribuţiile comitiei curiate se descompun şi mai mult, nemaifiind
convocată pentru că patricienii se dizolvă în masa proletarilor. Ea îşi păstrează
unele atribuţii în materia dreptului privat legate de anumite instituţii juridice ca
testamentul sau adrogaţiunea.
Concilium plebis reprezintă vechea adunare a plebei, care iniţial a
adoptat hotărâri obligatorii numai pentru plebei. Cu timpul, însă, acele hotărâri
au devenit obligatorii şi pentru patricieni, astfel că raportul de forţe s-a
schimabt în favoarea plebeilor. În aceste condiţii, patricienii au început să
participe la lucrările plebeilor pentru a-şi apăra interesele, moment în care
consilium plebis s-a transformat în comitia tributa.
Comitia tributa a devenit o adunare a tuturor cetăţenilor romani
organizaţi pe cartiere sau triburi. Fiecare trib dispunând de un vot şi întrucât
numărul acestora a crescut la 35, în această adunare se exercitau 35 de voturi.
Către sfârşitul republicii comitia tributa capătă rolul unei adevărate adunări
legislative, ceea ce a dus la restrângerea tot mai mult a atribuţiilor comitiei
centuriate.
Senatul nu avea atribuţii de ordin legislativ, acestea aparţineau poporului
constituit în adunări însă totuşi senatul influenţa procesul de legiferare prin
faptul că legile votate de popor intrau în vigoare numai dacă erau ratificate de
senat. Totodată senatul se ocupa cu administrarea provinciilor, finanţele
statului, arhivele, coordona politica externă, diplomatică, supraveghea
respectarea de către cetăţeni a tradiţiilor şi moravurilor cetăţenilor romani.
Magistraturile
În epoca republicii romane, magistraţii erau înalţi demnitari ai statului,
care exercitau atribuţii de ordin administrativ şi jurisdicţional. În mâinile lor era
concentrată şi puterea militară. Cu toate acestea unii magistraţi erau învestiţi
cu imperium, iar alţii cu potestas.
Imperium reprezintă dreptul de comandă care constă în posibilitatea
unor magistraţi de a convoca poporul în adunări în cazul promovării unor
proiecte de legi, precum şi posibilitatea de a conduce armata. Se bucurau de
imperii consulii, pretorii şi dictatorii.
Potestas constă în dreptul de a administra şi era exercitat de către
tribuni, cenzori, questori şi edili.
Magistraturile romane erau în principiu anuale, pentru că magistraţii
erau aleşi pe termen de un an. Ele erau şi colegiale deoarece erau exercitate de
cel puţin două persoane. Magistraturile erau eligibile şi onorifice, iar nu
remuneratorii. Acestea nu au apărut instantaneu, ci într-o anumită ordine, pe
fondul luptei dintre patricieni şi plebei.
Cea mai veche magistratură este cea a consulatului pentru că în anul 509
î.Chr. atribuţiile ultimului rege Tarvinius Superbus, care a fost alungat, au fost
preluate de doi consuli. În realitate cei doi consuli nu au preluat toate
atribuţiile foştilor regi, ci numai pe cele laice căci cele religioase au fost
transferate către marele pontif – pontifex maximus (rex sacrorum).
Totodată, ei se bucurau şi de ius intercessionis (drept de veto), în virtutea
căruia unul din consuli avea dreptul să anuleze dreptul emis de celălalt consul,
dacă nu era de acord cu el.
Tribunii plebei
 Întrucât numai patricienii puteau candida la consulat, în anul 494 î.Chr.,
ca urmare a protestelor plebeilor, a fost creat tribunatul. Astfel, plebeii au
dobândit dreptul de a-şi alege cinci tribuni ai plebei, care să le apere interesele
faţă de eventualele abuzuri ale consulilor. Tribunii aveau şi ei ius intercessionis
(drept de veto) faţă de consuli, astfel încât puteau anula orice act prin care
consulii aduceau vreo atingere intereselor plebei.
Cenzorii
În anul 443 î.Chr. prin desprinderea unor atribuţii din competenţa
consulilorlor a fost creată cenzura, deţinută în exclusivitate de patricieni.
Aceştia exercitau atribuţiile în legătură cu întocmirea listelor electorale pe bază
de cens, căci la romani aceşti magistraţi efectuau din cinci în cinci ani un
recensământ al persoanelor şi bunurilor, pe baza căruia tot ei întocmeau listele
electorale. Totodată, împreună cu senatul, cenzorii erau chemaţi să vegheze
dacă cetăţenii respectă tradiţiile şi moravurile poporului roman, iar, mai târziu,
cenzorii au preluat dreptul de ai numi şi revoca pe senatori.
Pretorii
Anul 367 î.Chr. marchează un moment extrem de important în evoluţia
magistraturilor şi a dreptului privat, pentru că s-au dat legile Liciniae Sextiae,
prin care s-a admis că unul dintre consuli să poată fi ales din rândurile plebei.
Astfel că, plebeii au dobândit accesul la consulat, dar în acest moment şi prin
această lege, romanii au creat o nouă magistratură şi anume pretura. În aceste
condiţii, pretorii au preluat de la consuli cele mai importante atribuţii judiciare
în domeniul dreptului privat. Însă aceşti pretori, care au fost chemaţi să
organizeze judecarea proceselor private, erau aleşi numai dintre patricieni,
ceea ce însemna că în momentul în care au dat plebeilor accesul la consulat,
patricienii au golit de atribuţii această magistratură, retrăgând atribuţiile din
această magistratură şi transferându-le pretorilor care erau aleşi numai dintre
patricieni.
Până în anul 337 î.Chr. patricienii au reuşit să păstreze atribuţiile judiciare
numai pentru ei, când în urma unor proteste vehemente, plebeii au obţinut
accesul şi la pretură. Existau două categorii de pretori: unii urbani care
organizau judecarea proceselor dintre cetăţenii romani şi ceilalţi peregrini care
organizau procesele dintre peregrini şi cetăţeni romani. Pretura peregrină a
apărut mult mai târziu decât cea urbană, respectiv în anul 242 î.Chr., când
relaţiile economice cu peregrinii au început să se intensifice.
 Prin activitatea lor, pretorii au influenţat linia de evoluţie a dreptului
privat roman, pentru că acesta a evoluat pe cale procedurală. Astfel că, romanii
ca şi celelalte popoare au acreditat ideea că dreptul este de origine divină, că
provine de la zei, şi prin urmare nu poate fi modificat de către pământeni.
Totodată, realităţile sociale care sufereau o continuă transformare reclamau
noi reglementări şi dispoziţii juridice, datorită faptului că în mod frecvent
vechile reglementări se dovedeau anacronice. În aceste condiţii, întrucât
adaptarea dreptului nu se putea face făţiş, s-a recurs la o cale ocolită şi s-a
apelat la acele mijloace procedurale care se aflau la îndemâna pretorului şi prin
care vechiul drept civil putea fi adaptat la noile realităţi. Astfel că, ori de câte
ori pretorul constata că pretenţiile reclamantului sunt legitime, îi dădea
posibilitatea să se judece şi să-si valorifice acele pretenţii pe cale judiciară. Or,
dacă o pretenţie legitimă este valorificată pe cale judiciară, ea dobândea
valoarea unui drept subiectiv rezultă că prin utilizarea mijloacelor procedurale
pretorul sancţionează noi drepturi subiective şi extinde pe această cale sfera
reglementărilor juridice.
Questorii erau acei magistraţi care sub supravegherea senatului
administrau tezaurul public, arhivele statului şi organizau vânzarea către
persoane particulare a bunurilor dobândite de la duşmani.
Edilii curuli asigurau aprovizionarea Romei organizau desfăşurarea
proceselor declanşate în legătură cu actele juridice încheiate în târguri sau
pieţe.
Dictatura era o magistratură cu caracter excepţional. Astfel că, în vremuri
de mare primejdie romanii suprimau toate magistraturile şi desemnau un
dictator, care prelua întreaga putere în stat pe o perioadă limitată de timp,
respectiv 6 luni. Dacă pericolul nu era îndepărtat, îşi prelungea mandatul cu
încă 6 luni.
4. Perioada monarhiei
După cum se cunoaşte epoca imperiului sau a monarhiei se împarte în
două perioade succesive respectiv principatul şi dominatul sau monarhia
absolută.
A. Principatul
Imperiul roman în forma principatului a fost instaurat în urma
războaielor civile care s-au desfăşurat între nobili şi cavaleri.
 Conştient de faptul că sistemul monarhic nu poate fi introdus făţiş,
dovadă că şi încercările lui Caesar de a transforma statul roman au dat greş,
pentru că această schimbare nu era apreciată nici de popor, nici de senat,
Octavian a recurs la o cale ocolită şi a instaurat în fapt monarhia, păstrând însă
aparenţele că instituţiile republicii continuă să funcţioneze. De aceea, unii
dintre vechii autori afirmă că Octavian a instaurat imperiul, iar alţii că a
reinstaurat republica. De fapt şi unii şi alţii au dreptate pentru că Octavian nu a
desfiinţat nici o magistratură, însă în acelaşi timp printr-un număr de reforme a
determinat senatul să-l aleagă tribun şi consul pe viaţă. Aşadar, în aparenţă, şi
Octavian era un magistrat alături de ceilalţi, însă, în realitate avea posibilitatea
să paralizeze activitatea tuturor magistraturilor în virtutea dreptului de veto pe
care îl avea în calitate de tribun. De asemenea, în calitate de consul pe viaţă
putea administra provinciile, comanda armata romană, deci Octavian conducea
ca un autocrat. Astfel, se constată că Octavian a realizat o formulă de
compromis prin instaurarea unei monarhii camuflată în forme republicane.
Din punct de vedere social în perioada principatului s-a adâncit şi mai
mult prăpastia dintre bogaţi şi săraci, iar oamenii liberi erau clasificaţi în două
mari categorii: honestiores şi humiliores.
Honestiores reprezentau vârfurile clasei dominante şi erau formate din
ordinul senatorial, din care făceau parte marii proprietari funciari, ordinul
ecvestru unde intrau comercianţi, cămătari şi funcţionari, cât şi ordinul
decurionilor.
Pentru ca cineva să facă parte din rândurile aristocraţiei funciare trebuie
să aibă un cens de cel puţin un milion de sesterţi şi de asemenea să aibă
strămoşi care să fi exercitat anumite magistraturi în stat. În schimb, aristocraţia
senatorială avea în jurul ei o vastă clientelă formată din ţărani, plebei şi
dezrobiţi.
Humiliores reprezentau marea masă a populaţiei formată din plebea
urbană şi rurală. În această epocă, termenul de plebe îndeplineşte un alt
înţeles, pentru că plebeii s-au amestecat cu patricienii, ei înseamnă acum masa
oamenilor săraci.
Încă din epoca principatului apar primele semne ale descompunerii
sistemului sclavagist, cu toate că el îşi păstrează nivelul clasic de dezvoltare. În
noile condiţii date, în anumite ramuri, mai ales agricultură, munca sclavilor
devenise nerentabilă şi atunci s-a creat un nou sistem de relaţii întemeiate pe
instituţia colonatului.
În schimb, sclavii deşi constituie în continuare principalul izvor de
producţie în această perioadă, numărul lor este într-o treptată scădere datorită
concurenţei colonilor pe de o parte, iar pe de altă parte datorită politicii de
pace – pax romana, pe care o promovează statul roman, după cuceririle
realizate în Dacia de împăratul Traian.
Din punct de vedere politic, în epoca principatului statul roman se
sprijină pe: împărat, senat şi magistraturi.
Împăratul era formal un magistrat alături de ceilalţi, dar în realitate el
concentra în mâinile sale întreaga putere politică.Începând cu împăratul
Vespasian toate prerogativele au fost conferite împăratului printr-un
senatusconsult numit impropriu lex regia. Astfel, prin puterea tribuniciară
împăratul era asimilat cu un tribun ales la infinit, fără colegi, ce avea dreptul de
a exercita toate prerogativele prin intermediul subordonaţilor săi, pe viaţă şi
asupra întregului teritoriu al statului.
Magistraturile şi-au restrâns mult activitatea. Astfel, consulii îşi pierd cele
mai multe din atribuţii, conduceau doar şedinţele senatului şi distribuiau
jurisdicţia graţioasă (dreptul de a conduce un proces simulat).
Pretorii au continuat să desfăşoare o activitate creatoare până în vremea
lui Hadrian, când edictul pretorului a fost codificat, astfel că pretorii nu au mai
putut recurge la mijloace judiciare în scopul influenţării dreptului civil.
Tribunii plebei au păstrat numai dreptul de a convoca şedinţele senatului
şi de a organiza unele procese penale şi civile.
Questorii şi edilii curuli şi-au păstrat vechile atribuţiuni, mai ales datorită
faptului că ele nu mai prezentau o importanţă deosebită în cadrul sistemului
politic al principatului.
În scopul centralizării puterii politice, August a creat noi magistraturi care
îi erau subordonate nemijlocit. Aceştia erau:
- legati augusti pro praetore – erau guvernatori ai provinciilor imperiale
subordonaţi direct împăratului;
- praefectus praetorio reprezenta şeful gărzii pretoriene care coordona
întreaga activitate a administraţiei de stat (primul ministru)
 - praefectus urbi învestit cu atribuţii poliţieneşti;
- praefectus annonae însărcinat cu aprovizionarea Romei.
B. Dominatul
În această perioadă asistăm la o decădere generală a economiei romane,
la adâncirea crizei de monedă şi la reîntoarcerea practic la economia naturală,
primitivă, închisă. Pe acest fond are loc şi o fărâmiţare a statului în ciuda
eforturilor disperate ale împăratului de a impune sistemul despotic de tip
oriental, căci în condiţiile decăderii economiei de schimb, marii proprietari,
înconjuraţi de armata de coloni, se comportă pe domeniul lor, ca veritabili
conducători politici. În aceste condiţii, ei au preluat şi au exercitat funcţiile
statului, de vreme ce aveau armate proprii, judecând şi procesele. Aceşti
proprietari au fost desemnaţi prin termenul potentiores.
Totodată criza sistemului sclavagist se accentuează, iar colonatul se
generalizează. În paralel, iau naştere o serie de caste, de categorii sociale,
închise şi ereditare, constituite pe criterii profesionale, etnice, religioase,
structură în care trebuie să vedem sistemul de castă propriu societăţii feudale.
Masa celor săraci cuprinzând marea majoritate a populaţiei libere, este
desemnată şi în această epocă prin termenul de humiliores.
Împăratul dobândeşte puteri nelimitate şi conduce ca un despot oriental
fundamentat cu puteri supranaturale – dominus et deus. Împăratul exercita
puterea efectivă a statului printr-un consiliu format din 5-6 persoane care se
numea consistorium principis.
De asemenea, se cristalizează o administraţie pe principiile ierarhiei şi
birocraţiei, unde funcţionarii imperiali mai importanţi se numeau dignitates, iar
cei inferiori officia. Senatul Romei decade la nivelul senatului municipal, iar
magistraturile devin simple funcţii decorative.
În perioada dominatului, statul a suferit transformări importante şi în
privinţa structurii sale, deoarece chiar din vremea lui Diocletian, s-au făcut
tentative succesive de împărţire a imperiului, pentru ca în vremea lui Teodosiu
cel Mare, statul roman să fie împărţit definitiv în anul 395 în imperiul roman de
apus şi răsărit. Imperiul roman de apus a supravieţuit până în anul 476, când a
fost ocupat de Odoacru, regele herulilor, care a înlăturat pe ultimul împărat
roman Romulus Augustulus. Imperiul roman de răsărit a dăinuit până în anul
565, când s-a transformat în imperiul bizantin. Pe plan economic, relaţiile de tip
sclavagist au fost înlocuite cu relaţiile de tip feudal, iar pe plan cultural limba
latină a fost înlocuită cu greaca.
5. Epocile dreptului privat roman
Aşa cum statul roman a cunoscut o anumită perioadă în evoluţia sa, tot
aşa şi dreptul roman a cunoscut o evoluţie care poate fi împărţită în trei epoci:
epoca veche, epoca clasică şi epoca postclasică.
Epoca veche a durat de la fondarea statului roman până în anul 27 î.Chr.
şi îi corespunde pe plan politic regalitatea şi republica.
Epoca clasică din 27 î.Chr. până în 284 d.Chr. este epoca de maximă
înflorire a dreptului roman în sensul că toate instituţiile sale juridice au ajuns la
apogeu. Aceasta corespunde perioadei principatului. Epoca postclasică din 284
până în 565 marchează o tendinţă de decădere a instituţiilor juridice romane.
Această periodizare a istoriei dreptului roman este întrucâtva artificială, are
caracter didactic, întrucât în realitate instituţiile juridice romane nu pot fi
încadrate în una sau alta din acele epoci.
De fapt majoritatea instituţiilor juridice apar în epoca veche, ajung la
apogeu în epoca clasică şi decad în epoca postclasică. De aceea, va trebui să
urmărim evoluţia instituţiilor juridice pe parcursul celor trei epoci, însă accentul
o să cadă asupra instituţiilor juridice din epoca clasică, întrucât se vor studia, în
principal, instituţiile juridice ale dreptului roman

INTREBĂRI DE CONTROL
1. Care din definiţiile de mai jos îi este atribuită lui Justinian:
a) jurisprudenţa este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa a ceea ce
este drept şi nedrept;
b) principiile dreptului sunt acestea: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe
altul, a da fiecăruia ce este al său;
c) dreptul este arta binelui şi a echităţii.
2. Dreptul civil cuprinde:
a) totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dintre cetăţenii
romani;
b) totalitatea normelor juridice care reglementează relaţiile dint re cetăţeni şi
peregrini;
c) normele juridice care se aplică nu numai tuturor fiinţelor umane, ci şi tuturor
vieţuitoarelor.
3. Adunarea poporului care a luat naştere în epo ca regalităţii se cheamă:
a) comitia curiata;
b) concilium plebis;
c) comitia centuriata.
4. Magistraţii care exercitau cele mai importante atribuţiuni de ordin judiciar
erau:
a) pretorii;
b) questorii;
c) edilii curuli.
5. Imperiul roman de răsărit s-a bizantinizat în anul:
a) 395;
b) 476;
c) 565.

PROPUNERI DE REFERATE
1. Importanţa şi diviziunile dreptului roman
2. Rolul magistraturilor în evoluţia socio-politică a societăţii romane
3. Clasele sociale de-a lungul evoluţiei societăţii romane

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ
1. E.Molcuţ, Drept privat roman, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
2. Şt.Cocoş, Drept roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
3. M.V.Jakotă, Drept roman, Ed. „Chemarea” Iaşi, 1993, vol.I + II.
 IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

CUPRINSObiective specifice:
I. Caracterizare generală a izvoarelor dreptului roman
II. Obiceiul
III. Legea
IV. Edictele magistraţilor
V. Jurisprudenţa
VI. Senatusconsultele şi constituţiile imperiale
VII. Codificarea dreptului roman
INTREBĂRI DE CONTROL
PROPUNERI DE REFERATE
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ

Obiective specifice: La sfârşit, vei avea capacitatea:

 să identifici diferitele categorii de izvoare formale;
 să identifici influenţa dreptului roman asupra izvoarelor actuale de drept;
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

I. Caracterizare generală a izvoarelor dreptului roman

Schimbarea condiţiilor vieţii materiale, dar şi politice care au avut o
anumită evoluţie istorică, de-a lungul epocilor statului şi dreptului roman, au
influenţat într-o oarecare măsură apariţia şi evoluţia formelor de exprimare a
normelor juridice. În aceste condiţii organul creator de drept se multiplică,
sporindu-şi posibilităţile. În vocabularul juridic modern, termenul de izvor are
trei accepţiuni, respectiv cea în sens material, cea în sens documentar şi în fine
cea în sens formal, care va face şi obiectul studiului nostru.
Accepţiunea în sens material a izvoarelor de drept desemnează
totalitatea condiţiilor materiale de existenţă ale societăţii la un moment dat
care generează un anumit tip de reglementare juridică. Acestea nu reprezintă
numai izvoare ale dreptului, ci ale întregului ansamblu de structură şi
infrastructură ale societăţii, ale vieţii spirituale, instituţiilor, concepţiilor politice
şi sociale, etc.
În accepţiunea în sens documentar, noţiunea de izvor de drept
desemnează sursele sau documentele pe baza cărora putem reconstitui
fizionomia instituţiilor juridice romane. Astfel, este posibil ca aceste surse de
cunoaştere care ne-au fost transmise ca vestigii, să ne ajute să reconstituim
fragmentar o realitate juridică sau de altă natură din trecut. Fac parte din
categoria acestor izvoare textele epigrafice, papirusurile şi textele istorice şi
literare, care ne transmit o serie de informaţii privind reglementările normative
existente în legi, senatusconsulte, jurisprudenţă, dar şi date istorice, literare ori
de altă natură.
În cel de-al treilea sens, cel formal, izvorul de drept desemnează
totalitatea procedeelor prin intermediul cărora normele sociale dobândesc
valoare de norme juridice. În acest sens noţiunea este înţeleasă ca izvor al
dreptului în sens formal, dar în vocabularul juridic actual, izvoarele dreptului în
sens formal se numesc forme de exprimare a dreptului.
Romanii au cunoscut şase forme de exprimare a dreptului care vor fi
studiate într-o ordine logică şi cronologică după cum urmează: obiceiul, legea,
edictele magistraţilor, jurisprudenţa, senatusconsultele şi constituţiile
imperiale.
În epoca veche a dreptului roman au existat ca izvoare formale ale
dreptului: obiceiul, legea, edictele magistraţilor şi jurisprudenţa. În epoca
clasică, pe lângă cele patru izvoare prezentate anterior, se adaugă
senatusconsultele şi constituţiile imperiale. Acestea au reprezentat un mod
prin care împăratul a avut permanent posibilitatea de a modifica şi desfiinţa
izvoarele de drept anterioare, dovadă că spre sfârşitul perioadei respective
acesta îşi concentrează în mâinile sale, întreaga putere. În epoca postclasică
datorită instaurării monarhiei absolute, sunt consacrate decât două izvoare de
drept: constituţiile imperiale ca expresie a puterii absolute de drept divin a
împăratului şi respectiv obiceiul ce a revenit în prim plan datorită decăderii
societăţii romane.

II. Obiceiul
 Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor al dreptului roman (mos majorum
– moştenit din străbuni, o tradiţie venită din trecutul îndepărtat) şi se formează
prin repetarea unui comportament (consuetudino – practica îndelungată care
aplicată constant şi repetat devenea obligatorie) în procesul destrămării
societăţii prestatale.
În epoca gentilică obiceiurile nu aveau un caracter juridic, deoarece nu
exista un stat care să le aplice prin forţa sa de constrângere. Acestea erau
bazate pe vechi şi puternice tradiţii şi aveau rolul de a menţine ordinea în
comunitate.
În epoca prestatală obiceiurile au fost respectate de bună voie, iar în
procesul de tranziţie către societatea politică anumite obiceiuri, acelea care
erau convenabile clasei conducătoare, au fost sancţionate de stat şi aplicate
prin forţa sa de constrângere. Pe această cale, unele din vechile obiceiuri, fără
caracter juridic, s-au transformat în norme de drept, respectiv obiceiuri
juridice. Se constată că în procesul cristalizării relaţiilor sociale de tip sclavagist
s-au format noi obiceiuri sancţionate de stat, astfel încât s-a conturat un sistem
al obiceiurilor juridice.
Întrucât la romani, la origine, obiceiurile au fost ţinute în secret, s-a
acreditat ideea că dreptul este de origine divină şi poate fi cunoscut numai de
pontifi (preoţi) în calitatea lor de interpreţi ai voinţei divine, menţionând astfel
confuzia între normele de drept (ius) şi cele religioase (fas) cu scopul de a
justifica asocierea influenţei religioase la constrângerea fizică, în procesul de
aplicare a dreptului.
Obiceiurile au fost sancţionate într-un moment în care societatea
romană se întemeia pe economia naturală închisă, în cadrul căreia schimburile
de bunuri, precum şi actele juridice aveau un caracter accidental, fiind foarte
rare. De aceea, în acea epocă obiceiul a avut un rol însemnat, fiind singurul
izvor de drept ce se adapta perfect la o societate patriarhală.
Cu timpul spre sfârşitul republicii odată cu dezvoltarea producţiei şi
schimbului de mărfuri, vechile obiceiuri rigide au devenit o piedică în calea
dezvoltării societăţii, de aceea funcţiile obiceiurilor juridice au fost preluate de
alte izvoare ale dreptului mai evoluate, precum legea, edictele magistraţilor şi
jurisprudenţa.
În dreptul postclasic, pe fondul decăderii generale a societăţii romane,
obiceiul îşi redobândeşte importanţa de odinioară şi se îmbogăţeşte cu
elemente ale obiceiurilor din provincii, pe fondul reînvierii unor practici ale
economiei naturale.

III. Legea
În vechea limbă latină cuvântul lex, legis avea înţeles de convenţie,
înţelegere între părţi, însă atunci când această convenţie se încheia între două
persoane fizice, cuvântul lex era utilizat în sensul de contract. Dar atunci când
convenţia se încheia între magistrat şi popor, cuvântul lex era utilizat cu
înţelesul de lege ca izvor de drept, care definea procedura de adoptare a
legilor.
La romani adoptarea legii ca izvor formal al dreptului presupunea o
anumită procedură, astfel încât iniţiativa legislativă o aveau magistraţii, care
convocau poporul în adunări şi îi prezentau proiectul de lege în forma unui
edict.
După ce poporul lua act de textul proiectului de lege, acest proiect era
dezbătut timp de 24 de zile în adunări ad-hoc neorganizate. După expirarea
termenului, poporul era convocat din nou pentru a se pronunţa cu privire la
proiectul de lege. Însă, poporul nu putea aduce amendamente proiectului de
lege acesta fie îl aplica în tot, fie îl respingea. Astfel, dacă înţelegeau să aprobe
acest proiect de lege pronunţau cuvântul uti rogas (aşa cum s-a stabilit), iar
dacă nu erau de acord pronunţau antiquo (lucrurile să rămână ca înainte).
În urma aprobării proiectului de către popor, legea era trimisă senatului
în scopul ratificării şi după ce acesta o ratifica, ea intra în vigoare. Textul
original al legii era depus în arhivele statului (aerarium), iar un număr de copii
erau afişate în forum, pentru ca poporul să cunoască dispoziţiile legii. Legile
purtau numele magistratului de la care emanau. Dacă însă a fost propusă de un
consul dat fiind principiul colegialităţii care guvernează raporturile dintre
consuli, este denumită cu numele ambilor magistraţi.
După modalitatea de adoptare legile se împart în două categorii: legi
rogatae adică ce au fost votate de popor la propunerea unui magistrat şi legi
datae, adică legi date de un magistrat.
În opoziţie cu legile propuse de magistraţi existau legile promulgate de
un magistrat (leges datae) în anumite probleme speciale (acordarea cetăţeniei,
întemeierea unor colonii, etc.), fără o consultare prealabilă a adunărilor
populare, dar în virtutea unei împuterniciri a acestora şi în calitate de
reprezentant al lor. De fapt, acestea exprimau voinţa dictatorilor, care în
exercitarea magistraturii lor, aveau posibilitatea să exercite întreaga
competenţă a organelor statului, inclusiv aceea de a elabora legi.
Structura legii
Legile romane au în structura lor trei părţi: praescriptio, rogatio şi
sanctio.
În praescriptio se arată care este numele magistratului care a propus
proiectul de lege, locul şi data votării legii, precum şi numele comitiilor şi prima
unitate de vot care s-a pronunţat.
În rogatio sunt înfăţişate textele propriu-zise ale legii, care putea fi
împărţită în capitole şi paragrafe. În sanctio se arată ce consecinţe vor decurge
în ipoteza încălcării dispoziţiilor din rogatio, prin prezentarea dispoziţiilor de
pedepsire a celor care violeză legea.
În funcţie de sancţiunea lor, legile romane se împart în trei categorii:
leges perfectae, leges minus quam perfectae şi leges imperfectae.
În sancţiunea legilor perfecte se prevede că orice act juridic încheiat cu
încălcarea dispoziţiilor din rogatio este nul, deci nu îşi produce efectele. În
legile mai puţin perfecte se prevede că actul juridic încheiat prin încălcarea
dispoziţiilor din rogatio nu va fi anulat, deci îşi produce efectele, însă părţile
care l-au încheiat vor fi sancţionate cu plata unei amenzi. În schimb, în cazul
legilor imperfecte se arată pur şi simplu că este interzisă încălcarea legii, fără a
se preciza ce anume consecinţe vor decurge în ipoteza unor anume încălcări.
Legea celor XII Table (Lex duodecim tabularum)
Cea mai veche şi mai importantă lege romană, Legea celor XII Table a fost
adoptată pe terenul luptei dintre patricieni şi plebei pentru că la origine
normele de drept au fost exprimate numai în forma obiceiului, iar obiceiul
juridic era ţinut în secret de pontifi, care erau aleşi numai dintre patricieni.
Astfel că, dacă se isca un conflict între patricieni şi plebei, pontifii erau
părtinitori cu patricienii.
În aceste condiţii, plebeii au cerut ca obiceiurile juridice să fie
sistematizate, codificate şi publicate în forum, astfel încât toţi cetăţenii romani
să cunoască dispoziţiile normelor de drept. Deşi multă vreme patricienii s-au
opus, plebeii l-au ales ca tribun zece ani la rând pe Terentilius Arsa, care de
fiecare dată când îşi prelua atribuţiile cerea în mod solemn ca obiceiurile să fie
codificate şi publicate. Astfel în 451 î.Chr. patricienii au admis să se formeze o
comisie compusă din 10 bărbaţi – decemviri legibus scribundi (cei zece bărbaţi
care să scrie dreptul), comisie care a procedat la sistematizarea obiceiurilor
juridice.
Cu această ocazie obiceiurile au fost publicate în forum pe 10 table de
lemn, dar plebeii sau considerat nemulţumiţi de această codificare
considerând-o incompletă, astfel încât s-a format o nouă comisie din care
făceau parte şi cinci plebei. Noua comisie a resistematizat obiceiurile juridice şi
le-a publicat în forum în 449 î.Chr., pe 12 table din bronz.
În epocă, Legea celor XII Table s-a numit şi codul decemviral, întrucât
această lege cuprindea întregul drept public şi privat roman şi ca atare era cu
adevărat un cod de legi, căci reglementa statutul juridic al persoanei,
organizarea familiei, dreptul de proprietate, drept succesoral, după cum ea
cuprindea şi unele dispoziţii referitoare la materia obligaţiilor. Aceste dispoziţii
sunt puţine la număr, deoarece aşa cum vom vedea, obligaţiile sunt oglinda
juridică a schimbului de mărfuri şi cum în acea vreme schimbul de mărfuri avea
caracter accidental şi dispoziţiile aveau acest caracter, dovadă că Legea celor XII
Table reglementează fizionomia unui singur contract.Textul legii nu ne-a
parvenit pe cale directă, întrucât cele 12 table de bronz au fost distruse de
către gali cu ocazia incendierii şi cuceririi Romei în anul 389 î.Chr. După
alungarea galilor, romanii nu au republicat textul legii, pentru că acesta se
fixase definitiv în conştiinţa şi memoria poporului roman.
În acest sens este evocatoare mărturia lui Cicero, care a trăit la trei
secole după distrugerea tablelor şi care afirma că în vremea copilăriei sale
învăţarea pe de rost a textului Legii celor XII Table era o lecţie obligatorie
pentru copii (carmen necessarium).
Legea celor XII Table a fost în vigoare până la moartea lui Justinian.
Totuşi, întrucât dispoziţiile sale au fost elaborate în epoca foarte veche a
Romei, la un moment dat spre sfârşitul Republicii s-a constatat că multe din
dispoziţiile sale sunt inaplicabile şi de aceea, atât pretorii, cât şi jurisconsulţii s-
au străduit în direcţia adaptării vechilor dispoziţii la noile realităţi, fie prin
utilizarea unor mijloace procedurale ca în cazul pretorilor, fie pe cale de
interpretare.
 IV. Edictele magistraţilor
Magistraţii romani se bucurau de ius edicendi adică aveau dreptul ca în
momentul preluării funcţiei să publice un edict, prin care arătau cum îşi vor
exercita atribuţiile şi ce procedee juridice vor utiliza.
De regulă aceste edicte erau valabile un an de zile, adică atâta vreme cât
magistratul respectiv îşi îndeplinea dregătoria sa. De aceea, ele se numeau
edicte perpetue (perpetua), adică valabile pentru întregul an al magistraturii
sale, spre deosebire de acele edicte care erau ocazionate de anumite
circumstanţe accidentale şi care se numeau edicta repentina (edicte
neprevăzute).
Dintre edictele magistraţilor ne interesează edictul pretorului, pentru că
el este acela care a determinat prin reformele sale, linia de evoluţie a dreptului
privat roman. Pretorul a fost nevoit să recurgă la mijloace procedurale în
vederea extinderii sferei juridice, întrucât la romani legile nu puteau fi abrogate
în mod expres şi ca atare normele de drept nu puteau fi modificate făţiş. Pentru
a înţelege linia de evoluţie a dreptului civil trebuie mai întâi să cunoaştem
mijloacele procedurale utilizate de către pretori, căci aşa cum vom vedea
dreptul pretorian a fost vreme de câteva secole vocea vie a dreptului civil.
Raportul dintre dreptul civil şi dreptul pretorian este exprimat într-o
celebră definiţie cuprinsă în Digeste : Ius praetorium est quod praetores
introduxerunt adiuvandi vel suplendi vel corrigendi iuris civilis gratia propter
utilitatem publicam, adică "dreptul pretorian este acela care a fost stabilit de
pretor pentru a veni în ajutorul dreptului civil, pentru a-l completa şi
îmbunătăţi conform binelui public". Din text rezultă că pretorul are dreptul nu
numai de a completa lacunele dreptului civil, prin crearea unor noi instituţii,
dar şi de a-l corecta, adică a înlătura consecinţele unei legi nedrepte. De aceea,
s-a spus că pretorul are o putere cvasilegislativă, deoarece înlătură dreptul
vechi (dreptul civil) şi creează un drept nou.
Din punct de vedere formal, dreptul pretorian a jucat un rol foarte
important în formarea şi evoluţia dreptului roman, constituind prin
sedimentarea în timp a sute şi sute de edicte, ceea ce sa numit şi dreptul
honorar, care a avut o poziţie interesantă faţă de dreptul civil, ce avea la bază
legile şi în mod special Legea celor XII Table, senatusconsultele şi jurisprudenţa.
Deşi s-ar putea considera că pretorul nu poate crea drept, ci să exercite
doar o anumită influenţă asupra dreptului civil, totuşi, în realitate, prin edictul
său a realizat un adevărat izvor de drept, prin care dreptul pretorian îşi găseşte
identitatea numai în raport cu dreptul civil.
În sens formal, edictul pretorului era valabil termen de un an, după care
noul pretor publica un nou edict. În realitate, însă, anumite dispoziţii din edictul
pretorului se dovedeau utile, eficiente şi de aceea erau preluate de către
pretorii următori, iar prin preluări succesive aceste dispoziţii se fixau definitiv în
cuprinsul edictului. Fireşte că la rândul lui fiecare pretor introducea în edict şi
unele dispoziţii noi, de aceea s-a constatat că orice edict al pretorului cuprindea
două categorii de dispoziţii. Astfel, dispoziţiile fixate definitiv în edict şi care
erau preluate de la un pretor la altul s-au numit edictum vetus sau pars
translaticia (partea care se transmite), iar noile dispoziţii introduse de fiecare
pretor în parte purtau numele de pars nova sau edictum novum
Activitatea creatoare a pretorului se pare că a ajuns la apogeu în vremea
lui Cicero, însă, totuşi, chiar şi după epoca lui Cicero, pretorii au continuat să
contribuie la îmbunătăţirea dreptului civil, până în vremea împăratului Hadrian
(aprox.130 d.Chr.), care i-a ordonat juristului Salvius Iulianus să codifice şi
sistematizeze edictul pretorului într-o formă definitivă. De acum înainte,
pretorii, la intrarea lor în funcţie, nu se mai puteau abate de la această formă,
ei având numai dreptul să publice edictul pretorului, aşa cum l-a sistematizat
Salvius Iulianus, având dreptul cel mult să explice sensul unor termeni utilizaţi
în vocabularul juridic pretorian.
Edictul aşa cum l-a codificat Salvius Iulianus s-a numit edictum perpetum,
care nu s-a păstrat până în zilele noastre, a fost distrus, dar a putut fi
reconstituit pe baza comentariilor făcute de jurisconsulţii clasici, care poartă
denumirea ad edictum. Aşa cum a fost reconstituit de Otto Lenel, edictul
perpetuu cuprinde patru părţi: prima parte priveşte organizarea proceselor,
partea a doua mijloacele procedurale de drept civil, partea a treia mijloacele
procedurale pretoriene, iar partea a patra executarea sentinţei.
Începând din vremea lui Hadrian, pretorii au încetat să mai desfăşoare o
activitate creatoare. Împăratul şi-a motivat ordinul prin aceea că edictul
pretorului ajunsese la o formă ideală, perfectă şi că orice modificare ar fi fost
de natură să-i afecteze simetria şi eficienţa. Hadrian pe drept cuvânt considera
că edictul pretorului este element de echilibru în sistemul juridic roman. În
realitate, însă, acesta a dat ordinul respectiv, întrucât promova o politică
centralizatoare şi se temea că prin reformele lor, pretorii ar putea promova
unele măsuri în conflict cu politica imperială.
 V. Jurisprudenţa
În sens juridic roman, jurisprudenţa reprezintă activitatea de cercetare
ştiinţifică efectuată de către jurisconculţi prin interpretarea creatoare a
dispozitiilor din vechile legi. Jurisconsulţii (iuris consulti, iuris prudentes) erau
oameni de ştiinţă, cercetători neîntrecuţi ai dreptului care printr-o subtilă
interpretare au reuşit să aplice dispoziţiile din vechile legi şi la noile cazuri,
adică la cazuri care nu existau în momentul adoptării acelei legi. În acest fel, pe
calea interpretării ştiinţifice, jurisconsulţii au reuşit să extindă sfera vechilor
reglementări juridice, prin crearea unui drept nou, corespunzător noii
fizionomii a societăţii romane.
În epoca veche, jurisprudenţa a avut un caracter empiric, un caracter de
speţă, în sensul că activitatea jurisconsulţilor se mărginea la a indica părţilor
aflate în litigii, ce text de lege se aplică în cazul lor, ce formule solemne trebuie
să pronunţe şi ce gesturi rituale trebuie să efectueze. Întrucât, în acea epocă,
fiecărui tip de proces îi corespundea anumite formule solemne, nerespectarea
acestora ducea la pierderea procesului de către partea care nu le-a respectat.
La sfârşitul dreptului vechi, dar mai ales în dreptul clasic, jurisprudenţa
dobândeşte un caracter ştiinţific, deoarece în epoca clasică jurisconsulţii se
preocupă de formarea unor principii generale şi sistematizează întreaga
materie supusă cercetării, pe baza acestor principii. Câteva secole după
fondarea statului până la 301 î.Chr., jurisprudenţa a avut un caracter sacral, în
sensul că cercetarea ştiinţifică putea fi efectuată numai de pontifi. Acest
fenomen se explică prin aceea că după adoptarea Legii celor XII Table, s-a
publicat în forum numai dreptul material, nu s-a publicat şi dreptul procesual,
constând din formulele solemne, pe care părţile le pronunţau cu ocazia
judecării proceselor.
Aceste formule solemne au fost ţinute în continuare în secret de pontifi,
după cum au fost ţinute în secret şi zilele faste (în care se puteau judeca
procesele). Cei care nu cunosc normele de procedură, nu pot efectua cercetare
ştiinţifică şi nu pot oferi consultaţii juridice pentru că drepturile subiective
consacrate prin normele de drept material nu pot fi valorificate fără
respectarea normelor de procedură. Iată de ce jurisprudenţa a fost vreme de
câteva secole un monopol al pontifilor. În aceste condiţii, atâta vreme cât
ştiinţa dreptului a fost monopolul pontifilor, ea nu a putut face progrese
notabile, remarcabile întrucât aceştia aveau tot interesul să menţină confuzia
dintre drept şi religie.
În anul 301 î.Chr. un libert (dezrobit) al lui Appius Claudius Caecus,
denumit Gnaeus Flavius a afişat în forum şi formulele solemne ale proceselor şi
zilele faste. Din acest moment normele dreptului procesual au devenit publice,
astfel încât orice persoană se putea dedica cercetării ştiinţifice în domeniu,
drept dovadă că în secolele care au urmat, jurisprudenţa romană înregistrează
progrese vizibile şi tinde să dobândească un caracter ştiinţific. Din acest
moment jurisprudenţa a devenit laică.
Jurisprudenţa laică era valorificată fie prin prelegeri expuse discipolilor,
fie prin lucrări care se multiplicau şi difuzau, dar jurisconsulţii romani nu erau
jurişti în sensul tehnic al cuvântului, nu erau funcţionari publici, nu erau
remuneraţi, ci o efectuau dintr-un imbold intern, din proprie iniţiativă.
Totuşi jurisconsulţii romani erau atât de apreciaţi pentru activitatea lor,
încât potrivit lui Cicero domus iuris consulti totius oraculum civitatis (casa
jurisconsultului este oracolul întregii cetăţi).
În ciuda faptului că nu erau jurişti de profesie, activitatea jurisconsultului
avea totuşi unele implicaţii practice, exprimate prin cuvintele: respondere,
cavere, agere, scribere.
Cuvântul respondere desemnează consultaţiile oferite de jurisconsulţi în
orice problemă de drept, consultaţii deosebit de apreciate, întrucât cetăţenii
romani îi consultau pe jurisconsulţi. Această atitudine trebuie pusă în legătură
cu faptul că juriştii au fost la origine preoţi. Cuvântul cavere desemna
consultaţiile în legătură cu forma actelor juridice, deoarece în epoca veche
actele juridice erau dominate de principiul formalismului. Practic în acea epocă,
orice act juridic presupunea întrunirea unor condiţii de formă, iar dacă aceste
condiţii nu erau respectate, actul juridic nu-şi producea efectele. Agere
reprezentau consultaţiile pe care jurisconsulţii le ofereau judecătorilor în
legătură cu soluţionarea anumitor cazuri, pentru că în dreptul vechi şi clasic
romanii nu au cunoscut judecătorii de profesie, ci aceştia erau persoane
particulare alese de către părţi şi confirmate de magistrat. Prin urmare, nu
trebuie să ne surprindă faptul că aceşti judecători nu aveau pregătirea necesară
pentru a-şi soluţiona anumite cazuri şi solicitau jurisconsulţilor ajutorul.
Scribere constituia activitatea de scriere a tratatelor de drept şi redactarea în
scris a actelor juridice. Aceasta s-a adăugat cu timpul celorlalte trei activităţi ale
jurisconsultului.
Principalii jurisconsulţi ai epocii vechi (veteres) au fost menţionaţi într-o
lucrare a lui Pomponius, cuprinsă în Digestele lui Justinian. Printre aceştia se
află Acilius Sapiens comentator al Legii celor XII Table, precum şi Sextus Aelius
Paetus Catus, care printr-un comentariu asemănător al aceleiaşi legi, a fost
considerat leagăn al dreptului civil roman. De asemenea, cel mai de seamă, aşa
cum apreciază chiar Cicero, a fost Quintus Mucius Scaevola prin faptul că este
autorul unui tratat de drept civil, din care avem câteva fragmente elaborate pe
baza unor principii de drept, despre care Pomponius spunea că "au pus bazele
dreptului civil".
Jurisprudenţa romană a ajuns la apogeu în epoca clasică deoarece
conceptele, categoriile, principiile, instituţiile evoluate ale dreptului roman sunt
în cea mai mare măsură creaţia jurisprudenţei clasice. Toate aceste concepte se
caracterizează printr-un înalt grad de subiectivism şi abstractizare, prin vocaţia
de a da expresia adecvată tuturor ideilor juridice. Aşa se explică şi faptul că
valorile proprii jurisprudenţei clasice au fost preluate în dreptul modern, fără
modificări esenţiale.
Faţă de această înflorire a jurisprudenţei, încă din vremea lui Augustus s-
au format două şcoli de drept, cu sensul de curente ale gândirii juridice,
preocupate de soluţionarea problemelor controversate, respectiv şcoala
sabiniană şi proculiană. Şcoala sabiniană a fost fondată de Caius Ateius Capito,
iar cea proculiană de către Marcus Antistius Labeo. Şcoala sabiniană avea o
orientare conservatoare întrucât promova soluţiile Legii celor XII Table, pe când
şcoala proculiană avea, în cele mai multe speţe, o orientare inovatoare pentru
că urmează soluţiile promovate de edictul pretorului. Această distincţie nu se
verifică în cazul tuturor controverselor şi uneori proculienii apar mai
conservatori decât sabinienii, ceea ce arată mai curând că cele două tendinţe
(progresistă şi conservatoare) aparţin întregii literaturi juridice clasice, fără
distincţie.
Cel mai valoros reprezentant al şcolii sabiniene a fost Massurius Sabinus,
care a elaborat un tratat de drept civil atât de apreciat, încât toţi jurisconsulţii
care au scris după el, preluau cercetarea problemelor de drept din punctul în
care se oprise Sabinus. Jurisconsulţii de mai târziu au scris numeroase
comentarii la adresa operei lui Sabinus denumite Libri ad Sabinus. În schimb,
cel mai valoros reprezentant al proculienilor a fost Proculus.
 Pe lângă aceşti jurisconsulţi, în epoca clasică mai menţionăm pe Caius
Cassius Longinus, care în urma lucrărilor valoroase elaborate, şcoala sabiniană
era cunoscută şi sub numele de şcoala casiană. De asemenea, Salvius Iulianus
care a trăit în vremea lui Hadrian, a codificat edictul pretorului şi a scris o
lucrare Digesta.
Pomponius a trăit în vremea lui Antoniu Piul şi a scris o istorie a
jurisprudenţei romane Liber singularis în limba greacă Enkiridia. În unele lucrări
apare liber singularis enchiridii, şi care deşi nu ne-a parvenit, totuşi un lung
fragment din ea a ajuns până la noi prin intermediul Digestelor lui Justinian,
fragment pe baza căruia putem reconstitui jurisprudenţa din epoca veche, dar
şi o parte din cea clasică.
Gaius este o adevărată enigmă a jurisprudenţei romane, întrucât nu se
ştie cu exactitate perioada în care a trăit, pentru că niciunul din contemporanii
săi nu-l citează, deşi de cele mai multe ori jurisconsulţii romani se citau între ei.
Cu toate acestea, trei secole mai târziu, se constată că opera lui Gaius era
deosebit de apreciată şi se bucura de faimă.
Cei mai valoroşi jurisconsulţi ai epocii clasice au scris la sfârşitul secolului
II şi începutul secolului al III-lea şi aceştia sunt: Papinian, Paul şi Ulpian.
Papinian a fost considerat şi de către contemporani ca princeps iuris
consultorum întrucât el a făcut dovada unei aptitudini excepţionale şi a unui
extrem de ascuţit spirit critic pentru că a cercetat şi valorificat toate soluţiile
date de jurisprudenţa clasică şi le-a sistematizat de aşa manieră încât să poată
oferi răspunsuri optime pentru toate cazurile fie reale, fie imaginare, de aceea
opera sa se confundă cu practica. Discipolul său Paul era foarte original şi
productiv, dar păcătuia printr-un stil ermetic, greu de înţeles, pe când
contemporanul şi rivalul său Ulpian, nu era original, însă poseda un stil clar,
accesibil, uşor de înţeles şi de aceea Digestele lui Justinian cuprind o treime din
opera lui Ulpian.
Lucrările jurisconsulţilor pot fi clasificate pe anumite categorii.
Questiones erau scrieri cu caracter cazuistic care prezintă speţe imaginare,
create în scopul de a valorifica subtilitatea gândirii juridice (Salvius Julianus,
Papinianus). Epistulae cuprinde expuneri juridice sub formă de scrisori.
Institutiones reprezintă manuale cu caracter elementar care cuprindeau
instituţiile dreptului civil şi pretorian (Caius, Ulpian). Sententiae constituie acele
lucrări care erau utilizate atât în învăţământ cât şi în practică (Papinian, Paul,
Ulpian). Digesta era o lucrare cu caracter enciclopedic care cuprindea dreptul
civil şi pretorian (Salvius Iulianus, Ulpius Marcellus). Notaele erau observaţii
critice la adresa operelor jurisconsulţilor clasici.
Jus publicae respondendi ex autoritatae princepis (dreptul de a oferi
consultaţii oficiale întărite cu autoritatea principelui). Încă din epoca veche
jurisconsulţii romani aveau posibilitatea să ofere consultaţii în probleme de
drept, atât persoanelor particulare cât şi judecătorilor, însă în acea epocă
consultaţiile nu erau obligatorii pentru judecători. Împăratul August a creat ius
publicae respondendi anumitor jurisconsulţi (celor aflaţi în graţia împăratului)
prin care au avut dreptul de a da consultaţii cu caracter oficial. Aceste
consultaţii oferite de jurisconsulţi erau obligatorii pentru judecători, dar numai
la speţa respectivă, nu şi la cazuri similare.
Împăratul Hadrian a decis că toate consultaţiile oferite de către
jurisconsulţii învestiţi cu ius publicae respondendi să fie obligatorii pentru
judecători, atât în speţa respectivă, cât şi în toate speţele asemănătoare, de aici
putem afirma că jurisprudenţa a devenit un izvor formal de drept, de vreme ce
consultaţiile oferite de jurisconsulţi aveau putere de lege, fiind obligatorii
pentru judecători.
În dreptul postclasic, pe fondul decăderii societăţii romane, asistăm şi la
decăderea jurisprudenţei, în sensul că jurisconsulţii postclasici nu au mai
dezvoltat o activitate creatoare, ci doar au comentat rezumativ lucrările
jurisconsulţilor clasici. Faţă de această situaţie, judecătorii judecau procesele pe
baza textelor clasice, însă jurisprudenţa clasică era de necuprins, nu putea fi
citită. În aceste condiţii fie părţile, fie avocaţii falsificau textele clasice, punând
pe seama clasicilor afirmaţii pe care nu le-au făcut.
În situaţia dată, pentru a pune capăt falsificării de texte, în anul 426 s-a
dat legea citaţiilor prin care s-a confirmat autoritatea a cinci jurisconsulţi clasici:
Papinian, Paul, Ulpian, Gaius şi Modestin. Din acest moment în faţa
judecătorilor puteau fi citate numai textele celor cinci autori, lucrări cunoscute
de judecători, astfel încât textele lor nu mai puteau fi falsificate, fără ca
judecătorii să depisteze aceste falsuri.
De regulă, cei cinci jurisconsulţi aveau aceleaşi opinii în problemele de
drept, dar uneori soluţiile erau controversate, în sensul că părerile erau
diferite, ipoteză în care se urma părerea majoritară. Uneori, putea să apară şi
paritate: atunci când doi aveau o părere, doi altă părere şi al cincilea nu se
pronunţa în aceeaşi părere. În aceste condiţii se urma părerea lui Papinian, iar
când acesta nu se pronunţa, judecătorul avea de ales între cele două opinii.

VI. Senatusconsultele şi constituţiile imperiale

Senatusconsultele
Începând din secolul I d.Chr. până în secolul III senatul va putea influenţa
procesul de elaborare a dreptului şi prin intermediul edictului pretorului, în
măsura în care hotărârile sale erau inserate în acest edict, considerându-se că
ar putea avea o oarecare putere legislativă. De aceea, după o veche formulă,
senatul sfătuieşte, opinează şi recomandă (conset, vindetus, placet) adică
senatul dă unele indicaţii pe care însă magistraţii trebuiau să le treacă în edictul
lor. În aceste condiţii, până în vremea lui Hadrianus, hotărârile senatului se
impuneau numai indirect, iar prin reforma lui Hadrianus, senatusconsultele
devin adevărate izvoare în sens formal, devenind surse de drept asemenea
legii. Senatusconsultele se numesc după numele propunătorului său, după
obiectul la care se referea sau după numele persoanei care le-a ocazionat.
Reforma scoate în evidenţă procesul prin care se concentrează în mâinile
împăratului puterile publice, deşi, din punct de vedere formal, puterea de stat
era exercitată în mod egal de senat şi de împărat. În fapt, în defavoarea
senatului, împăraţii, mai ales începând cu Hadrianus, urmăreau consolidarea
puterii lor în vederea întăririi şi dezvoltării aparatului birocratic.
Senatusconsultul era două feluri, respectiv senatusconsultum factum per
discentionem, atunci când senatorii votau fără a discuta propunerea făcută de
preşedinte şi senatusconsultum per relationem, când preşedintele senatului se
adresa fiecărui senator cerându-i părerea.
În măsura în care puterile împăratului se consolidează, senatusconsultele
devin forme adiacente ale legislaţiei imperiale. În noua situaţie creată,
împăratul ţinea o cuvântare în senat (oratio), pe care acesta şi-o însuşea
prezentând-o sub forma unei hotărâri proprii. Treptat însă proiectul rostit de
împărat în cadrul şedinţei senatoriale numită oratio princepis a devenit
obligatorie, deci adevăratul izvor de drept, aşa încât adesea juriştii în loc să
vorbească de senatusconsult amintesc numai de oratio ţinută de împărat, care
cu timpul schimbă denumirea acestuia în orationes, adică ordin al împăratului.
 Cu timpul rolul senatului este diminuat, împăraţii renunţând la această
cale ocolită de legiferare, folosind modalitatea directă a constituţiilor imperiale.
Astfel că, senatusconsultele încetează de a fi izvor de drept prin secolul al III-
lea, ultimul senatusconsult fiind din timpul împăratului Probus (276-282).
Constituţiile imperiale
În epoca clasică apare însă şi forma prin care împăraţii, bucurându-se de
o autoritate politică deosebită, puteau lua în fapt hotărâri aplicabile în întreg
statul roman, formă care se numeşte constituţia imperială. Iniţial, împăratul
uza moderat de acest instrument făţiş de impunere a voinţei sale maselor
exploatante, însă formal împăratul a dobândit puterea legislativă în vremea lui
Hadrianus.
Începând cu împăratul Hadrianus constituţiile imperiale – constitutiones
principis au dobândit putere obligatorie, prin faptul că erau valabile nu numai
pe durata vieţii împăratului ci şi după moartea acestuia, acestea devenind astfel
izvoare de drept, putând să creeze norme de drept civil. Constitutio principis
est quod imperator decreto, vel edicto, vel epistula constituit adică constituţiile
imperiale constituie ceea ce împăratul a hotărât prin decret, edict sau prin
scrisoare. De aceea, constituţiile imperiale pot fi grupate pe patru categorii:
edicta, mandata, decreta şi rescripta.
Edicta. Edictele imperiale amintesc de edictele magistraţilor, cu diferenţa
că ele sunt aplicabile întregului imperiu şi în timpul vieţii, dar şi după moartea
împăratului. Ele cuprindeau dispoziţii cu caracter general pe care împăratul le
lua, atât în domeniul dreptului public, cât şi în cel privat. Împăratul venit pe
tron putea să păstreze edictul predecesorului în condiţiile în care căpătase
caracterul permanent al legii, afară numai dacă nu fusese desfiinţat în mod
explicit.
Mandata erau instrucţiuni de serviciu adresate înalţilor funcţionari de
stat, respectiv şi proconsulilor şi propretorilor din provinciile statului, unde
împăratul îşi exercita numai dreptul de supraveghere, atât în domeniul
administrativ, cât şi cel penal.
Decreta reprezentau hotărârile judecătoreşti date de către împărat, în
procesele pe care le judeca, fie de la început, fie în apel. În calitatea sa de
cetăţean roman, împăratul putea fi ales judecător de părţi (persoane
particulare), ocazie cu care el se pronunţa printr-o hotărâre judecătorească.
Însă, nu toate aceste hotărâri adoptate de împărat erau izvoare de drept în
sens formal, ci numai acelea în care era formulată în mod expres o regulă de
drept, regulă pe care ceilalţi judecători aveau obligaţia să o aplice în viitor.
Rescripta. Unii dintre împăraţi erau şi jurisconsulţi, iar în această calitate
erau consultaţi în diferite probleme juridice controversate. Ele au apărut în
timpul împăratului Hadrianus, şi erau un mijloc de cenzură la edictul
jurisconsulţilor. Atunci când răspunsurile erau adresate magistraţilor îmbrăcau
forma unor scrisori (epistula), iar când acestea erau adresate particularilor se
trecea chiar pe textul cererii o rezoluţie numită subscriptio.

VII. Codificarea dreptului roman

1. Încercările de codificare înainte de Justinian
Codul Gregorian - Codex Gregorianus
Actele normative emanate de la împăraţi au devenit în epoca imperiului
atât de numeroase, încât s-a simţit nevoia să se întocmească, în scopuri
practice, colecţii complete. Astfel a fost întocmit de jurisconsultul Gregorius,
persoană particulară, acest cod care conţine constituţiile lui Diocleţian şi ale
împăraţilor precedenţi acestuia, între care şi a lui Septimiu Sever din anul 196.
Lucrarea are un caracter particular, elaborată, deci, din iniţiativă privată şi
constituie se pare o culegere neoficială de texte. Se presupune că ar fi scrisă în
perioada domniei lui Diocleţian, după numărul mare de constituţii ale acestuia
care sunt cuprinse în cod. Cei mai mulţi autori cred că acest cod cuprinde
constituţii imperiale date din epoca împăratului Hadrian până în anul 291.
Codul Hermogenian - Codex Hermogenianus
Acest cod a fost scris de un jurisconsult particular şi nu are caracter
oficial. El conţine operele celor mai însemnaţi jurisconsulţi ai epocii lui. Se pare
că cele mai multe constituţii cuprinse în acest cod aparţin lui Diocleţian şi este
catalogat ca o continuare a Codului Gregorian, întrucât conţine constituţii mult
mai recente decât cele din codul amintit. Anul apariţiei acestui cod este incert
(posibil 295) se pare că spre sfarşitul domniei lui Diocleţian; cea mai veche
constituţie pare a fi din anul 291.
Codul Theodosian - Codex Theodosianus
Precursor al lui Justinian, Theodosiu al Il-lea a încercat prin codul său din
anul 438 să reîntroneze unitatea legislativă a lumii romane. În fapt, proiectul lui
a fost mult mai mare dorind să adune toate constituţiile împăraţilor, să le
împartă pe materii, iar, la fiecare dintre ele, să adauge o parte din scrierile
jurisconsulţilor, aşa încât informaţiile juridice cu privire la o materie să fie
complete. Mai ales, voia să adune cele mai de seamă responsa ale
jurisconsulţilor romani. Însărcinată în anul 435, comisia a reuşit să termine
lucrarea în mai puţin de trei ani; ea fiind promulgată în februarie 438 şi pusă în
aplicare începând cu 1 ianuarie 439, fiind cunoscută sub numele de Codex
Theodosianus (Codul Theodosian).
2. Codificarea lui Justinian
Opera legislativă a lui Justinian a apărut într-un moment în care textele
legislative care erau în uz nu mai corespundeau nevoilor economice mereu în
prefacere. Această operă este o lucrare de sistematizare a dreptului, prin
inserarea de dispoziţii izolate ale împăraţilor anteriori lui Justinian, precum şi
din scrierile jurisconsulţilor.
Justinian este cel mai celebru împărat din toată istoria romană, nu numai
pentru cuceririle sale, ci mai ales pentru opera sa legislativă. El a făcut, cum
vom vedea, o colecţie rezumativă a dreptului roman anterior, cuprinzând şi
câteva inovaţii. Cu toate acestea nu ar trebui să se creadă că evoluţia dreptului
ar fi fost întreruptă sau schimbată. Dreptul îşi continuă evoluţia sa şi nu există
nici un motiv ştiinţific de a se opri aici studiul dreptului.
Domnia lui Justinian a fost ultima încercare spasmodică a clasei
proprietarilor de sclavi de a-şi menţine dominaţia. Stăruinţa de a fixa dreptul şi
de a adapta suprastructura juridică la relaţiile de producţie existente, au jucat
în această privinţă un rol însemnat.
Lucrările de codificare au început chiar în primii ani de domnie a lui
Justinian şi s-au desfăşurat într-un ritm rapid, fără întrerupere. Astfel, la scurt
timp după urcarea sa pe tron, în luna februarie a anului 528 a numit o comisie
alcăituită din zece persoane care să se ocupe de întocmirea marii opere
legislative plănuite. Comisia celor zece avea în frunte pe Tribonian, cel mai
mare jurist al timpului, profesor la şcoala de drept din Constantinopol. Ceilalţi
nouă erau: loan, Leontius, Focas, Basilides, Toma, Constantin - toţi funcţionari
imperiali, Teofil - profesor la aceeaşi şcoala de drept din Constantinopol şi doi
avocaţi Dioscor şi Praesentinus.
Codul lui Justinian - Codex Justiniani
 Codex-ul este prima dintre operele lui Justinian şi a avut două ediţii:
codex vetus (codul vechi), promulgat în 529 care n-a ajuns până la noi şi codex
repetitae praelectionis(codul cu text reînnoit) care datează din 534. Deşi acest
cod vechi nu a ajuns până la noi, totuşi cele mai multe dintre constituţiile
imperiale, care se găsesc într-însul, au fost păstrate pentru că s-a făcut o a doua
ediţie a acestui cod. Justinian s-a decis să facă această a doua ediţie a codului,
întrucât existau păreri deosebite între scrierile jurisconsulţilor şi multe alte
chestiuni, încât aceste controverse trebuiau curmate. Acestea s-au datorat şi
faptului că între 529 - 534 Justinian a dat o mulţime de constituţii pentru a
desăvârşi vechile instituţii romane, care căzuseră în desuetudine. Ele au fost
adunate din porunca împăratului şi publicate sub titlu de Liber quinquaginta
decisionem, însă nici această carte nu s-a păstrat, dar cele mai multe dintre ele
se regăsesc în codul cel nou. Constituţiile din codul lui Justinian sunt în număr
de aproximativ 4650 şi sunt aşezate în ordine cronologică, în cadrul fiecărei
materii. Împăraţii care le-au dat la vremea lor sunt în număr de aproximativ 50.
Aşadar, codul este împărţit în 12 cărţi; el cuprinde, pe lângă constituţiile din
prima ediţie, 240 de constituţii promulgate între anii 530 şi 534, precum şi
câteva din cele 50 de constituţii celebre ale împăratului Justinian prin care s-au
tranşat anumite controverse ale dreptului roman. Numărul de 12 al cărţilor s-ar
putea crede că este o imitaţie a celor XII Table.
Institutele - Institutiones
Apărute la 21 noiembrie 533, Institutele lui Justinian au fost necesare
pentru relansarea studiului dreptului, întrucât Digestele - datorită volumului
său mare - erau practic inoperante pentru neiniţiaţi. Astfel, a fost realizat acest
manual care a sintetizat principiile şi argumentaţia ştiinţifică a jurisconsulţilor
clasici. Trebuie menţionat că acestea au fost investite cu putere de lege în faţa
instanţelor judecătoreşti. Cei care au fost însărcinaţi cu alcătuirea Institutelor
au contribuit, în parte, şi la realizarea Codului astfel: Teofil - profesor de drept
la Constantinopol, Doroteu - profesor de drept la Beirut şi, bineînţeles,
Tribonian - questor sacri palatii. Ei şi-au împărţit lucrarea, aşa încât primele
două cărţi sunt datorate lui Doreteu, iar ultimele două lui Teofil, pe când
Tribonian păstrează controlul şi direcţia generală a întregii lucrări. De aceea,
Institutele au fost realizate foarte bine, întrucât s-au folosit de un material
foarte variat şi bogat şi formează astăzi baza învăţământului juridic, în toate
ţările unde se studiază dreptul roman.
Digestele sau Pandectele – Digesta
 Digestele reprezintă pentru ştiinţa dreptului cea mai importantă parte
din opera legislativă a lui Justinian, întrucât ele sunt o enciclopedie a dreptului
clasic roman. Culegere de fragmente din operele jurisconsulţilor romani,
Digestele constituie, atât prin proporţiile cât şi prin conţinutul lor, o lucrare
compilatorie de tip nou în istoria dreptului roman. Cei care au fost însărcinaţi
cu realizarea acestei vaste lucrări au fost numiţi de Justinian prin constituţia
Deo auctore la 15 decembrie 530, formând o comisie alcătuită din 17 membri.
Scopul clar al Digestelor a fost codificarea, prin adunarea la un loc a vechiului
drept al jurisconsulţilor. Justinian nu a dorit numai o codificare a scrierilor vechi
ale jurisconsulţilor, ci şi o adunare de legi vechi cu aplicare practică, acestea
fiind astfel modificate atunci când nu se mai potriveau cu dreptul din timpul
său. Aşadar, comisia trebuia să facă să dispară toate nepotrivirile şi, în caz de
îndoială, să facă să prevaleze obiceiurile admise la Roma şi la Constantinopol.
Aşadar, în fiecare titlu găsim trei mase, la fel ca şi numărul subcomisiilor
care le-au realizat.
Prima subcomisie avea de cercetat şi de compilat în principal lucrări de
drept civil, aşazisele libri ad sabinum numite în acest mod după numele
jurisconsultului Masurius Sabinus (sec. I), autor al lucrării Ubri tres iuris civilis.
Pe lângă acestea, s-au mai folosit şi comentariul lui Ulpian, Digestele lui lulianus
precum şi alte lucrări de drept civil. Pentru că a cuprins mai ales fragmente din
opera lui M. Sabinus, această parte a fiecărui titlu a fost numită "masa
sabiniană".
A doua subcomisie s-a ocupat cu precădere de comentariile asupra
edictului pretorian (libri ad edictum), Digestele lui Celsus şi Marcellus, operele
lui Modestinus, Epistulae ale lui lavolenus, lucrarea lui Pomponius ad Quintem
Mucium Saervola etc. Această parte a fragmentelor a fost numită "masa
edictală".
A treia subcomisie a sintetizat cele mai multe fragmente din operele lui
Papinian şi din lucrările cu caracter practic, de cazuistică, cunoscute sub numele
de Questiones (Întrebări), Responsa (Răspunsuri), Disputationes (Controverse).
Din aceste considerente a fost numită "masa papiniană". Pe lângă aceste
lucrări, s-au mai folosit şi fragmente din scrierile lui Paul, C. Scaevola, Gaius,
comentariul asupra Legii celor XII Table etc.
După ce cele trei subcomisii au compilat operele juridice ce i-au fost puse
la dispoziţie, extrăgând din ele fragmentele pe care le-au găsit mai potrivite, s-
au unit în plen şi au aranjat în fiecare titlu din Digeste, după o ordine variabilă,
fragmentele extrase.
În unele cazuri, se adaugă o a patra categorie, care cuprinde opere ce nu
fuseseră înglobate în cele precedente, întrucât se pare că membrii comisiilor nu
le-au avut la dispoziţie. Această masă a fost numită în literatura contemporană
"apendice" (apendix) şi apare doar în treisprezece din titlurile Digestelor. Cele
patru subcomisii s-au adunat în plen şi au discutat toate fragmentele, le-au
revizuit, în special din nevoia de a înlătura contradicţiile şi apoi, dându-le
redactarea definitivă, le-au aşezat în cadrul fiecarui titlu.
Digestele constituie o lucrare de sine stătătoare a comisiei lui Tribonian.
Aceasta se explica prin pregătirea temeinică a membrilor comisiei alcătuite din
cei mai iluştri jurişti ai epocii. Ei cunoşteau în mod desăvârşit operele juriştilor
romani, practica instanţelor precum şi producţia ştiinţifică a celor mai înalte
şcoli de drept din acea vreme. Digestele reprezintă o culegere de extrase din
operele jurisconsulţilor, din perioada în care dreptul roman a atins punctul
culminant al dezvoltării sale. Ele au format principalul mod de transmitere a
dreptului roman şi de aceea au constituit, timp de secole, dreptul în vigoare în
unele ţări din Europa Occidentală. Prin urmare, pe baza lor s-a elaborat în
societatea feudală teoria generală a dreptului, ele exercitând o puternică
înrâurire asupra codificărilor ulterioare şi implicit a dreptului civil.
Novelele - Novellae Constitutiones
Novelele constituie toate acele constituţiuni date de Justinian după
apariţia celei de-a doua ediţii a Codului (534) şi până la moartea, sa în 565. Deşi
Justinian a dorit să adune toate aceste noi constituţiuni într-o a treia ediţie a
Codului, intenţie rămasă în stadiu de proiect, acestea apărând în colecţii private
în timpul domniei sale sau chiar ulterior. Majoritatea Novelelor sunt alcătuite în
limba greacă, câteva în limba latină, iar unele chiar au text bilingv. Lucrarea se
intitulează Novellae nu pentru că ar introduce noi principii de drept, ci pentru
că dispoziţiile sale sunt noi din punct de vedere cronologic, faţă de cele
cuprinse în cod.
Alteraţiile de text
Textele operelor clasice au suferit, în decursul secolelor, diferite alteraţii,
unele voite, altele nu. Alteraţiile voite se numesc interpolări, pe când cele
neintenţionate se numesc glose.
 Interpolaţiile
Cuvântul "interpolaţie" are mai multe înţelesuri. În ştiinţele istorice prin
acest termen se desemnează intercalarea ulterioară într-un text a unor cuvinte
sau fraze care nu aparţin autorului. În studiul Digestelor, termenul are un
înţeles special mai restrâns: se numesc astfel completările, modificările sau
omisiunile săvârşite, în textele vechi ale jurisconsulţilor, fără a se face vreo
menţiune specială, astfel ca acestea să pară ca fiind originale. De cele mai
multe ori interpolaţiile nu au fost făcute cu scopul de a introduce inovaţii în
materie legislativă, ci au intervenit doar pentru a clarifica anumiţi termeni, a
explica unele texte, pentru a le prescurta, spre a ocupa mai puţin spaţiu sau
pentru a înlocui unele expresii, cu altele mai moderne. Până la urmă toate
acestea au stabilit reguli noi faţă de cele ale dreptului roman clasic.
Glosele
Acestea sunt acele alteraţii neintenţionate care se datorează diferiţilor
cititori de manuscrise conţinând operele jurisconsulţilor clasici şi care obişnuiau
să facă, pe marginea textelor sau între rânduri observaţii, care mai apoi din
neatenţia copiştilor au fost trecute chiar în text. De multe ori erorile copiştilor
s-au realizat întrucât aceştia nu cunoşteau în fapt prescurtările juridice. Acest
lucru a fost pos ibil întrucât manuscrisele nu se tipăreau, ci copiştii sau scribii
realizau aceste lucrări. Astfel, glose le reprezintă nişte note, care de cele ma i
multe ori erau scrise pe marginile de text ş i care câteodată erau intercalate
chiar în text, fiind făcute pe margine sau printre rânduri de cei care utilizează
diverse manuscrise. Aceste note erau copiate ulter ior împreună cu textul iniţial
de diferiţii scribi care reproduceau textele în Digeste, neştiind sigur dacă ele
aparţin acestuia sau au fost introduse de cei de la care au posedat acel
manuscris.

INTREBĂRI DE CONTROL
1. Izvoarele dreptului în sensul forma l desemnează :
a) totalitatea formelor necesare pentru exprimarea normelor juridice;
b) tota litatea condiţiilor materia le de existenţă, care determină o anumită
reglementare juridică;
c) sursele de cunoaştere a fizionomie i instituţiilor juridice în cadrul diferite lor
sisteme de drept.
2. În epoca postc lasică importanţa obiceiului creşte:
a) datorită decăderii producţie i ş i reînvierii unor practici a le economie i
natura le;
b) datorită faptului că obiceiurile popoarelor din provincie nu veneau în
contradicţie cu principiile şi legile romane;
c) datorită confuziei între normele de drept şi cele religioase.
3. În cazul în care încălcarea dispoziţiilor din rogatio are drept sancţiune plata
unei amenzi legea este:
a) perfectă;
b) mai puţin perfectă;
c) imperfectă.
4. Edictele valabile pe durata întregului an se numeau:
a) edicta perpetua;
b) edicta repentina;
c) album
5. Cavere ca activitate ce o desfăşura jurisconsultul se referă la:
a) îndrumările date judecătorilor cu privire la felul în care trebuie condus un
proces;
b) consultaţiile juridice date cetăţenilor în cele mai variate domenii;
c) explicaţiile date cetăţenilor în legătură cu forma actelor juridice.
6. Hotărârile Senatului au devenit izvoare de drept în sens formal în vremea
împăratului:
a) Traian;
b) Hadrian;
c) Marcus Aurelius.
7. Reprezentau hotărâri judecătoreşti date de către împărat:
a) decreta;
b) edicta;
c) rescripta.
8. Reprezintă o lucrare care se adresează studenţilor:
a) Institutiones;
b) Codex;
c) Digestele.
9. Glosele reprezintă:
a) modificări pe care juriştii le-au făcut cu bună ştiinţă;
b) texte devenite anacronice şi adaptate la noua situaţie;
c) alteraţiuni de text făcute din eroare, cu ocazia copierii manuscriselor clasice.

PROPUNERI DE REFERATE
Legea celor XII Table
Rolul şcolilor de drept în dezvoltarea dreptului roman
Importanţa dreptului pretorian în evoluţia dreptului civil
Codificarea dreptului roman

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ
1. E.Molcuţ, Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
2. Şt.Cocoş, Drept roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
3. M.V.Jakotă, Drept roman, Ed. „Chemarea” Iaşi, 1993, vol.I + II.
4. Vl.Hanga - Marii legiuitori ai lumii: Hamurapi, Justinian, Napoleon, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 1994
 PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ

CUPRINS
Obiective specifice:
I. Caracterizare generală a procedurii civile romane
II. Procedura legisacţiunilor: LEGIS ACTIONES
III. Procedura formulară: LITIGARE PER FORMULAS
IV. PROCEDURA EXTRAORDINARĂ
INTREBĂRI DE CONTROL
PROPUNERI DE REFERATE
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ

Obiective specifice: La sfârşit, vei avea capacitatea:

 să identifici influenţa dreptului roman asupra procedurilor actuale;
 să identifici diferitele tipuri de proceduri;
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 8 ore

I. Caracterizare generală a procedurii civile romane

Vorbind despre ramurile dreptului în Instituţiunile sale, Gaius arată că
întreg dreptul se referă fie la persoane, fie la bunuri, fie la acţiuni.
În literatura romanistică se afirmă că dreptul privat roman a evoluat pe
cale procedurală. De aceea, marea majoritate a autorilor încep studiul
dreptului roman cu jus actionum sau procedura civilă romană, care cuprinde
totalitatea normelor ce reglementează desfăşurarea proceselor civile în fiecare
etapă a dreptului roman. Aceste norme au cunoscut o evoluţie foarte
complexă, care, aşa cum am spus, s-a răsfrânt asupra întregului drept material.
Evoluţia procedurii civile reflectă evoluţia societăţii romane în general,
care pe parcursul unui mileniu a trecut de la cutumele primitive, care
sancţionau o justiţie privată generalizată, la procedura din epoca postclasică, în
care identificăm cu uşurinţă normele procedurale moderne.
 În epoca străveche nu existau organe judiciare specializate.
Competenţele de judecată erau reunite în persoana regelui (rex sacrorum),
care era mai degrabă, un arbitru al litigiilor dintre particulari. Rolul lui, însă, a
fost enorm, întrucât, datorită puterii de care dispunea, sistemul justiţiei private
a cunoscut unele limitări.
Justiţia privată depăşeşte, în acest moment istoric, caracterul de
răzbunare pură, pentru că apar reguli morale menite să limiteze revanşa
nemăsurată. În acest context legea talionului apare ca un veritabil progres faţă
de epoca anterioară, întrucât nu-i este îngăduită o răzbunare ce depăşeşte
suferinţa victimei. Înlocuirea acestui sistem sancţionator sângeros, prin
edificarea unor instanţe specializate care acţionau în temeiul unor norme
procedurale cunoscute de către toţi, a însemnat un progres uriaş ce îşi are
începutul în expunerea în Forum a Legii celor douăsprezece table, la mijlocul
secolului V î.H.
În evoluţia dreptului privat roman au fost cunoscute trei mari sisteme
procedurale, corespunzătoare fiecărei epoci a dreptului roman:
1. procedura legisacţiunilor în epoca veche
2. procedura formulară în epoca clasică
3. procedura extraordinară în epoca postclasică a dreptului roman.

II. Procedura legisacţiunilor: LEGIS ACTIONES

1. Caractere generale
Această procedură de judecată se numeşte „a legisacţiunilor” întrucât a
fost reglementată strict de lege, în special de legea celor douăsprezece table.
Evident că această lege a sancţionat o stare de lucruri anterioară, fiind în mare
parte o codificare realizată de decemviri a cutumelor primitive.
1. caracterul legal decurge din reglementarea strictă de către lege a
acestor proceduri. Aproape toate procedurile au fost fixate în Lex duodecim
tabularum. Doar procedura numită „per condictio” a fost introdusă posterior
prin Lex Calpurnia.
2. caracterul formal decurge din faptul că atât părţile, cât şi magistratul
pronunţau formule şi termeni care trebuiau respectaţi cu cea mai mare
stricteţe. Nu era permisă nici măcar schimbarea genului. Gaius în „Instituţiuni”
ne spune că erorile formale în procedură erau ireparabile. Astfel, „unul care
chemase în judecată pentru că i-ar fi fost tăiate nişte viţe, iar în acţiunea
intentată le numise pe acestea viţe, a pierdut procesul fiindcă trebuia să le
numească arbori, aşa cum prevedea Legea celor XII table care nu vorbea despre
tăierea viţei, ci despre tăierea arborelui în general”.
3. caracterul judiciar rezidă în faptul că procesul se desfăşura în faţa
autorităţilor judiciare, iar prezenţa părţilor era o regulă esenţială. La această
epocă, procesul civil avea două faze: in jure şi in judicio. În prima fază părţile se
prezentau în faţa magistraţilor care organizau procesul şi desemnau părţilor un
judecător. În a doua fază, in judicio, judecătorul unic sau un tribunal soluţionau
cauzele şi pronunţau hotărârea judecătorească.
Aceste două faze nu presupuneau două instanţe diferite, ci exista un
singur proces cu două etape ce marcau unitatea între judecata publică,
reprezentată prin magistraţi şi convenţia de arbitraj a justiţiei private
2. Procedura in iure
Părţile principale ale oricărui proces civil sunt: reclamantul (actor sau
petitor) şi pârâtul sau reus. Procesul se desfăşura în Forum, în aer liber, ambele
părţi fiind nevoite să se înfăţişeze înaintea judecătorului. Reprezentarea, cu
unele excepţii, nu era permisă, iar judecata în lipsă nu era cunoscută.
În procedura veche legisacţiunile sunt numeroase. Practic fiecărei legi îi
corespundea o sancţiune a ei – o legisacţiune.
Astăzi definim acţiunea civilă ca un ansamblu de mijloace procesuale prin
care, în cadrul procesului civil se asigură protecţia dreptului subiectiv civil, prin
recunoaşterea sau realizarea lui, în cazul în care este încălcat sau contestat. La
epoca veche, reglementările procesual-civile se bazau pe formule solemne şi
ritualuri minuţios respectate, ceea ce făcea ca rolul magistratului, ori al
judecătorului, să fie aproape nul, el având doar rolul de a verifica dacă
procedurile sunt respectate.
Gaius grupează aceste numeroase legisacţiuni în cinci mari categorii,
după caracterele comune ale acestora. Astfel, după lege se acţiona în cinci
feluri:
- per sacramentum (prin depunerea jurământului)
- per judicis postulatio (prin cerere de judecător)
 - per condictio (chemarea în judecată)
- manus injectio (aplicarea mâinii)
- pignoris capio (luarea de gaj)
Primele trei erau proceduri propriu-zise de judecată, iar ultimele două
erau proceduri cutumiare de executare.
Procedurile de judecată începeau prin citarea verbală a pârâtului, fază
procesuală numită in jus vocatio. Citarea se făcea prin mijloace private, fără
concursul statului. Pârâtul era obligat să se prezinte în faţa magistratului. Dacă
se sustrăgea procesului, magistratul, prin interdict, putea să-l trimită pe
reclamant în posesia bunurilor pârâtului. Totuşi, pârâtul putea să indice un
garant (vindex), care i se substituia în proces.
Magistratul se rezuma la a observa dacă părţile pronunţau corect
formula legisacţiunii, după care pronunţa unul din următoarele cuvinte
solemne: do, dico, addico. Prin cuvântul „do” magistratul desemna judecătorul
ales de părţi. Formula „dico” era utilizată atunci când magistratul atribuia
obiectul litigios provizoriu, unui părţi, iar prin termenul „addico” magistratul
recunoştea dreptul reclamantului sau al pârâtului
3. Litis contestatio
Reprezenta o fază de trecere de la faza in iure la cea in iudicio, şi
constituia în luarea de martori.
4. Mijloace de soluţionare a litigilor întemeiate pe imperium
Chiar dacă rolul său era pasiv, în virtutea puterilor cu care era investit
(juris dictio şi imperium) pretorul putea soluţiona anumite litigii fără a mai
trimite părţile în faţa judecătorului. Aceste soluţii luau forma următoarelor
mijloace procedurale:
- stipulaţiunile pretoriene (stipulationes praetoriae) sunt contracte
încheiate de către părţi din ordinul pretorului
- missio in possessionem însemna trimiterea reclamantului în detenţia
sau posesiunea bunurilor pârâtului atunci când acesta nu se prezenta la
judecată sau se apăra necorespunzător
- interdictele sunt dispoziţiile prin care pretorul ordona părţilor să facă
sau să nu facă un act juridic
 - restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară) era un ordin
prin care pretorul desfiinţa actul juridic lovit de nulitate repunând părţile în
situaţia pe care o aveau înainte de încheierea actului.
Fiecare procedură presupunea anumite formalităţi specifice, respectate
sub sancţiunea pierderii procesului de către părţi.
5. Organizarea instanţelor de judecată
a. Magistraţii
Cei care judecau în faza in jure erau magistraţii. Pentru început, în
virtutea lui jus imperium, de administrarea jurisdicţiei civile se ocupau consulii
pe perioade de câte o lună fiecare. Prerogativele acestora au fost preluate,
odată cu înfiinţarea preturii în 367 î.H., de către pretori, cărora le revenea
sarcina de a găsi soluţii în cauzele graţioase, de a asculta pretenţiile părţilor în
prima fază procesuală, sau chiar de a soluţiona unele cauze prin emiterea de
interdicte, prin trimiterile în posesiune a celor îndreptăţiţi, ori prin repunerea
părţilor în situaţia anterioară (restitutio in integrum).
Alţi magistraţi ce aveau competenţe în a organiza procesele civile erau:
edilii curuli la Roma, guvernatorii, în provinciile romane, iar din anul 242 î.H.
judecarea pricinilor dintre cetăţenii romani şi străini a fost dată în competenţa
pretorului peregrin.
b. Judecătorii
În vechiul drept roman şi chiar în dreptul clasic, procesul era soluţionat
de către o persoană privată, adică un jurat ales de părţi de pe albumul
pretorului (album judicium) şi confirmat de către magistrat. Judecătorul (unus
judex), era o persoană particulară, dar asta nu înseamnă că oricine putea să fie
judecător. Aceşti judecători privaţi erau grupaţi în decurii, iar la această epocă
puteau fi judecători doar senatorii şi mai târziu cavalerii. Abia în epoca clasică
au putut fi aleşi judecători şi din rândurile plebei.
6. Procedura in judicio
În faza a doua, părţile se prezentau în faţa judecătorului, care era o
persoană particulară.
Judecătorii soluţionau aşa numitele lites, sau litigii, procese care se
înfăţişau ca nişte conflicte simulate între părţi şi se bazau pe legis acţiuni.
Alături de instituţia lui unus judex, mai existau şi tribunale care judecau cauzele
mai importante. Aceste tribunale erau permanente şi nepermanente. Cele
permanente se împărţeau în două mari categorii:
- decemvirii (cei zece bărbaţi) care judecau procesele relative la libertate
şi cetăţenie şi
- centumvirii (cei o sută de bărbaţi) care judecau cauzele relative la
dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, precum şi partajele succesorale
Procesele dintre cetăţenii romani şi peregrini erau soluţionate de către
tribunale nepermanente formate din judecători specializaţi, numiţi
recuperatores.
7. Legisacţiunile
a) Legisacţiunile de judecată
1. Sacramentum
Această procedură era de aplicaţie generală şi prin ea se judecau
procesele cu privire la dreptul de proprietate şi cauzele relative la drepturile
personale (de creanţă).
Procedura aceasta era de două feluri: dacă prin ea se valorificau drepturi
reale, bunăoară drepturi de proprietate, sacramentum era in rem (asupra unui
lucru), iar dacă prin procedură se valorificau drepturi de creanţă, sacramentum
era in personam (asupra unei persoane).
În ambele cazuri, în faza in jure, părţile îşi afirmau în faţa magistratului, în
termeni formalişti, pretenţiile. Aceste pretenţii erau întărite printr-un jurământ
religios. Pe lângă jurământ părţile erau nevoite să facă o prinsoare şi să depună
la pontifii magistraţi o sumă de bani de 50 sau 500 de asse după cum, valoarea
obiectului cererii era mai mică sau mai mare decât 1000 de asse. Asse (asul) era
vechea monedă de aramă romană. Cel care pierdea procesul, pierdea şi suma
de bani depusă cu titlu de pariu.
În cazul unui sacramentum in rem, lucrul litigios, sau un eşantion din
acesta, era adus în faţa magistratului şi, fiecare dintre cele două părţi, îl
revendica după ce îl atingeau cu o nuia. Magistratul intervenea şi oprea acest
conflict simulat, utilizând formula „lăsaţi amândoi lucrul”. După această
intervenţie, părţile se provocau reciproc la un jurământ şi apoi la prinsoarea de
50 sau 500 asse pe care urma să o plătească cel care pierdea procesul.
Procedura se termina prin atribuirea provizorie a lucrului celui care promitea
solemn că va restitui bunul şi fructele acestuia în cazul în care va pierde. Pentru
a primi lucrul, partea trebuia să depună o cauţiune sau să indice garanţi ce
purtau numele de vindex.
În cazul unui per sacramentum in personam, se urmărea valorificarea
drepturilor personale de creanţă, reclamantul afirma solemn că pârâtul îi
datorează o sumă de bani. Dacă pârâtul recunoştea, el era asimilat cu cel
condamnat şi procesul nu mai continua cu a doua fază, recunoaşterea în faţa
magistratului fiind asimilată cu un titlu executoriu. În cazul în care pârâtul nega
pretenţiile reclamantului, magistratul, după ce părţile se provocau, proceda în
continuare la alegerea judecătorului.
Părţile erau obligate să se prezinte în faţa judecătorului ales unde îşi
expuneau pe scurt pricina.
Judecătorul pronunţa sentinţa în mod indirect, în sensul că arăta care
dintre cele două sume de bani a fost depusă în mod just. Cel care câştiga
procesul intra în stăpânirea lucrului şi a fructelor sale şi redobândea suma de
bani. Dacă una dintre părţi lipsea, judecătorul aştepta până la amiază, după
care dădea câştig de cauză părţii prezente.
2. Judicis arbitrive postulatio
Această procedură era utilizată atunci când per sacramentum nu se
putea aplica în cauze bine determinate. Aceasta fie din cauză că obiectul
procesului trebuia să fie evaluat (în cazul debitelor rezultate din promisiuni-
stipulatio), fie atunci când se reglementa o situaţie între mai multe persoane
(partajul succesoral sau de coproprietate).
Procedura era simplă, iar cauzele erau soluţionate rapid.
În prima fază reclamantul arăta în faţa magistratului că pârâtul îi
datorează o sumă de bani conform promisiunii, iar atunci când pârâtul nega,
reclamantul se adresa magistratului cu următoarea formulă solemnă: „te rog
pretore să ne dai un judecător ori un arbitru”.
Judecătorul acţiona ca un delegat al magistratului fiind singurul care
hotăra asupra întinderii prejudiciului şi a valorii sale, asumându-şi calităţi de
expert şi arbitru. După ce evalua obiectul cererii obliga la plata debitului partea
ce pierdea procesul.
3. Condictio
 Această procedură a fost introdusă în sec. II î.H. prin Lex Silia şi Lex
Calpurnia, fiind folosită pentru datorii băneşti certe. Era o procedură simplă şi
rapidă de recuperare a creanţelor, accepţiunea termenului fiind aceea de
somaţie.
În faţa magistratului, reclamantul îşi expunea pretenţiile, iar dacă acestea
erau negate de către pârât, pronunţa formula solemnă: „de vreme ce tu negi,
te somez ca în termen de 30 zile să te prezinţi pentru primirea unui judecător”.
Dacă în acest interval debitorul pârât îşi onora obligaţia, magistratul
constata valabilitatea plăţii, iar dacă nu, la solicitarea reclamantului, desemna
un judecător.
Judecătorul constata existenţa creanţei şi permitea reclamantului să
exercite asupra debitorului procedura de executare forţată, manus injectio.
b) Legisacţiunile de executare
1. Manus injectio
Era o procedură cutumiară, utilizată în scopul executării unei sume de
bani.
Această procedură presupunea fie o judecată deja consacrată, fie, până
în sec. IV î. H., un nexum, adică un contract de împrumut de bani.
De remarcat este că această procedură, deşi se realiza prin mijloace de
natură privată, presupunea existenţa unei formule executorii. Dacă după 30 de
zile de la pronunţarea hotărârii, debitorul nu plătea, creditorul îl ducea în faţa
magistratului arătând că obligaţia nu a fost executată. Magistratul, prin formula
addico, aproba cererea creditorului de a-l duce pe datornic în închisoarea sa
privată. Manus injectio permitea celui care a câştigat un proces să-l reţină pe
debitor într-un loc public şi aplicându-i o mână pe corp să rostească
următoarea formulă solemnă: „deoarece tu ai fost judecat şi condamnat faţă
de mine la 1000 sesterţi şi nu mi-ai plătit, eu îţi aplic manus injectio judicati
pentru această sumă.”.
Debitorul era închis în carcera privată a creditorului, care, ulterior, într-o
perioadă de 60 zile, îl scotea pe datornic la 3 târguri de sclavi succesive. Dacă
nu apărea un garant (vindex) care să preia datoria şi debitorul nu plătea, după
trecerea termenului de 60 zile, el era vândut ca sclav peste hotarele Romei
(peste Tibru).
 2. Pignoris capio (luarea de gaj)
Această procedură, deşi îi lipsea caracterul judiciar, era considerată o
legisacţiune. Ea nu presupunea prezenţa magistratului şi nici chiar a
debitorului. Creditorul în prezenţa martorilor, după rostirea unor formule
solemne putea să ia din patrimoniul debitorului un bun pe care putea să-l
distrugă dacă datoria nu îi era plătită.

III. Procedura formulară: LITIGARE PER FORMULAS

1. Origine
Procedura de judecată din epoca clasică a dreptului roman s-a numit
formulară şi a fost introdusă prin legea Aebutia, la mijlocul sec. II î. H. Această
procedură nu a abrogat legisacţiunile, dar a dat părţilor posibilitatea de a opta
între cele două proceduri. Premisele apariţiei acestei proceduri noi sunt
numeroase.
Gaius afirmă în „Instituţiuni” că procedura formulară a fost introdusă
întrucât, prin formalismul lor excesiv legisacţiunile au căzut în dizgraţie şi s-a
„statornicit” ca procesele să se poarte prin redactarea scrisă a unor termeni,
adică prin formule. Noua procedură s-a dovedit net superioară, întrucât noile
realităţi sociale şi economice erau incompatibile cu vechile proceduri, viabile
atât timp cât Roma era o cetate mică, dar total improprie când ea a devenit
capitala unui uriaş imperiu.
În această perioadă viaţa economică se diversifică. Apar noi izvoare de
drept, cel mai important fiind edictul pretorului- un veritabil instrument de
modernizare a dreptului, acţiunile judiciare se diversifică, iar litigiile dintre părţi
solicită activitatea creatoare a pretorilor care, prin formulă impun noi modele
de acţiuni.
Transformările din societatea romană se răsfrâng şi asupra procedurii
civile, care evoluează şi operează transformări asupra dreptului material.
Numele noii proceduri vine de la un mic program de judecată elaborat de
magistrat şi eliberat părţilor, pe calea unui act procedural numit litis
contestatio.
Acest program de judecată s-a numit formulă pretoriană.
2. Procedura in iure
 În epoca clasică, rolul magistraţilor în organizarea proceselor creşte
considerabil. Dacă la început “jurisdictio” semnifica puterea acordată unui
magistrat de a desemna un judecător, în procedura formulară, termenul
desemna totalitatea atribuţiilor magistratului în calitatea sa de organizator al
procesului civil. Astfel de atribuţii erau1:
- primirea cererilor de chemare în judecată - judecarea unor cauze de
redusă importanţă
- desemnarea unui judecător după consultarea părţilor
- luarea unor măsuri preventive, cum ar fi manus injectio aplicarea unor
amenzi
- luarea unor măsuri de execuţie vremelnică, măsuri pe care le-am mai
amintit: trimiteri în posesie, interdicte, stipulaţiunile pretoriene sau repunerile
în situaţia anterioară.
Însă, cea mai importantă atribuţie a pretorului viza eliberarea formulei.
Prin acest program de judecată, pretorul indica judecătorului cum să
soluţioneze litigiul. După ce asculta pretenţiile reclamantului, dacă acestea erau
îndreptăţite, dar nu exista o formulă corespunzătoare, pretorul avea dreptul de
a crea o nouă formulă în care expunea situaţia inedită şi explica judecătorului în
termeni imperativi cum să soluţioneze litigiul.
Aşadar, fiecărui drept subiectiv încălcat îi corespundea o acţiune, iar
fiecare acţiune îşi găsea exprimarea într-o formulă proprie. Formula pretoriană
a devenit astfel chiar instrumentul prin care dreptul roman s-a dezvoltat până a
ajuns la strălucirea din epoca marilor jurisconsulţi.
În această epocă magistraţii care organizau procesul civil (ordo
judiciorum privatorum)erau:
- pretorul urban pentru procesele dintre cetăţeni
- pretorul peregrin pentru procesele dintre cetăţeni şi peregrini
Această pretură va deveni caducă în anul 212 d. H., când împăratul
Caracalla, prin celebrul său edict va acorda cetăţenie romană tuturor
cetăţenilor imperiului.
- guvernatorul în provinciile imperiale
- edilii curuli pentru afacerile cu sclavi şi animale
 - magistraţii municipali în peninsula italică
- locotenenţii proconsulari în provinciile senatoriale
- însuşi princepsul care judeca mai cu seamă în apel
3. Formula şi părţile formulei
Pentru început folosită doar de pretorul peregrin şi de edilii curuli,
formula pretoriană începe să fie utilizată facultativ de către pretori începând cu
sec. II î. H. Formula cuprinde patru părţi principale şi două părţi accesorii.
Fiecare formulă începea cu desemnarea judecătorului.
A. Părţile principale ale formulei pretoriene:
A.1. Intentio – este partea cea mai importantă a formulei, întrucât ea
exprimă obiectul juridic al litigiului. Intentio nu poate lipsi din formula
pretoriană întrucât ea cuprinde chiar pretenţia reclamantului. Când această
pretenţie era precis determinată, intentio era certă, iar atunci când ea rămânea
să fie evaluată de judex, intentio era incerta.
A.2. Demonstratio – cuprindea chiar temeiul juridic al pretenţiilor
reclamantului, care putea fi un contract (emptio venditio) sau un legat
testamentar. Demonstratio lipsea în cazul acţiunilor in factum pentru că
acestea erau date direct de către pretor în completarea legii.
A.3. Condemnatio – este ordinul pe care în dă magistrul judecătorului de
a soluţiona cauza. Ea se poate exprima fie printr-o obligare, condamnare,
sancţionare a pârâtului, fie printr-o absolvire a lui, atunci când pretenţiile
reclamantului nu se justifică.
Condemnatio este certă când este determinată direct de către magistrat
şi incertă când ea este lăsată la aprecierea judecătorilor.
Prin formulă judecătorul este obligat să-l condamne pe pârât doar la o
sancţiune pecuniară. Indiferent de natura dreptului pretins de reclamant acesta
se va transforma după eliberarea formulei într-un drept de creanţă. Astfel,
reclamantul obţine în urma procesului, valoarea pecuniară a dreptului pretins.
Totuşi, principiul condamnării pecuniare, regulă în etapa anterioară,
suferă în procedura formulară unele limitări. Dacă reclamantul revendică un
bun, magistrul va introduce în formulă o clauză specială (clausula arbitraria),
prin care ordonă ca pârâtul să fie condamnat numai dacă nu restituie lucrul.
 Deoarece suma prevăzută în condemnatio era de regulă sensibil mai
mare decât valoarea obiectului, pârâtul alegea evident să restituie bunul.
O altă importantă caracteristică era aceea că prin condemnatio era
obligat numai pârâtul.
A.4. adjudicatio
Această parte a formulei figura numai în procesele de partaj succesoral
(actio familiae herciscundae) sau, în cazul partajului de coproprietate prin care
se atribuia fiecărui copărtaş o parte din bunurile aflate în masa indiviză. Se mai
întâlnea de asemenea în litigiile ce aveau ca obiect acţiuni în granituire.
Iată cu titlu de exemplu formula unei acţiuni ce îşi avea temeiul juridic
într-un contract de vânzare-cumpărare (emptio-venditio).
“Octavius să fie judecător. Pentru că Aulus Agerius a cumpărat de la
Numerius Negidius, sclavul despre care este vorba (demonstratio), orice din
această cauză Numerius Negidius trebuie să facă sau să predea lui Aulus
Agerius conform bunei credinţe (intentio) la aceasta, judecătorul să condamni
pe Numrius Negidius faţă de Aulus Agerius, dacă nu se va dovedi să-l absolvi”.
B. Părţile accesorii ale formulei pretoriene sunt prescripţiile şi excepţiile.
B.1. Prescripţiile – sunt părţi secundare ale formulei pretoriene create
pentru a fi de folos fie reclamantului (pro actore) , fie pârâtului (pro reo) şi
inserate înaintea părţii de demonstratio.
a. prescriptio pro actore (în favoarea reclamantului) atrag atenţia
judecătorului că obiectul procesului poartă doar asupra unei părţi a dreptului
reclamantului. Astfel de prescripţii vizau prestaţiile periodice, bunăoară
obligaţia de plată a chiriei în contextul unui contract de locaţiune (locatio-
conductio). Locatorul poate solicita numai prestaţia care a devenit exigibilă
urmând ca pentru cele viitoare să se adreseze justiţiei îndată ce şi acestea vor
ajunge la scadenţă.
b. Prescriptio pro reo sunt mai rare şi mai târziu vor fi asimilate
excepţiunilor apărării.
B.2. Excepţiunile (exceptiones) sunt mijloace de apărare puse la
dispoziţia pârâtului care nu neagă dreptul reclamantului, dar în cazul în care
obiecţiile sunt reale, ele vor conduce fie la paralizarea procesului, fie la
întârzierea lui. De aceea, excepţiile sunt fie peremptorii, fie dilatorii.
 În formula pretoriană ele erau concepute ca “mijloace de contracarare
pe căi colaterale celor prevăzute în intentio a soluţiei preconizate în
condemnatio”.
Cu titlu de exemplu, pârâtul nu nega că ar fi primit o sumă de bani, dar
afirma că, ulterior, a fost iertat de datorie în total sau în parte de către
reclamant. Aceasta era exceptio pacti conventi.
Alături de aceasta, dreptul pretorian a mai consacrat şi alte excepţii:
- exceptio doli (de dol)
- exceptio quod metus causa (a cauzei de violenţă)
- exceptio justi domini (a justului titlu)
- bis de eadem ratio ne sit actio (excepţia autorităţii de lucru judecat).
Pentru ca excepţiunea să poată fi opusă reclamantului, ea trebuia să
figureze în formulă.
4. Clasificarea acţiunilor
Prin acţiune înţelegem un mijloc procedural pe care dreptul pozitiv îl
pune la îndemâna unei persoane în vederea ocrotirii unui interes legitim.
Cele mai importante categorii de acţiuni în dreptul roman erau:
1. acţiuni reale şi acţiuni personale
Acţiunile reale (in rem) sunt cele care sancţionează drepturile reale (cele
exercitate cu privire la lucruri) şi, în virtutea lor, titularii pot intenta acţiuni
împotriva oricăror persoane care le-ar nesocoti.
Acţiunile personale (in personam) rezidă din neîndeplinirea unei obligaţii
şi consta în dreptul pe care îl are creditorul acelei obligaţii de a-l urmări pe
debitorul care nu-şi execută obligaţia.
2.Acţiunile civile şi honorarii
Cele civile erau prevăzute de lege, iar cele honorarii de edictul pretorului.
Acţiunile honorarii sau pretoriene erau de 3 feluri:
a. in factum – date pentru situaţii inedite şi aplicabile prin analogie
 b. ficticii - erau ficţiuni juridice . Pretorul introducea în formulă o ficţiune
considerând că un fapt existent nu s-a produs,sau dimpotrivă, considerând că s-
a petrecut un anumit fapt, cu toate că în realitate nu s-a produs .
c. Cu transpoziţie de persoană (e.g. dacă era urmărit pater familias, se
trecea în intentio numele fiului, întrucât el încheia actul, iar in condemnatio
apărea numele şefului de familie, întrucât el suporta efectele sentinţei).
3.Acţiuni directe şi acţiuni utile.
Cele directe au fost prevăzute pentru a soluţiona anumite cazuri expres
prevăzute, iar cele utile au fost extinse la cazuri similare.
4.Acţiuni populare şi acţiuni private.
Cele populare puteau fi intentate de către oricine, deoarece apărau
interese generale, în vreme ce acţiunile private erau utilizate doar de cei
vătămaţi în drepturile lor subiective.
5.Acţiuni penale şi acţiuni reipersecutorii.
Prin acţiunile penale se urmărea condamnarea pârâtului la o amendă, iar
acţiunile reipersecutorii urmăreau restituirea lucrului.
6.Acţiunile de drept strict şi acţiunile de bună credinţă.
În cele de drept strict, actul pe care se întemeiau prevederile
reclamantului era interpretat în litera lui, în vreme ce în cele de bună credinţă,
judecătorul interpreta conform voinţei pârâţilor.
5. Litis contestatio
În această epocă procesul continuă să se desfăşoare în două faze: in jure
şi in judicio. În prima fază procedura debuta cu citarea verbală a pârâtului - in
jus vocatio. Faţă de epoca anterioară dacă pârâtul nu se prezenta la proces şi
nici nu indica un garant (vindex) în favoarea lui, magistratul îl putea obliga la
plata unei amenzi de 10.000 sesteţi. Dacă pârâtul dispărea, reclamantul putea fi
trimis printr-o missio în possessionis ( în posesia bunurilor pârâtului), bunuri pe
care le putea înstrăina.
Citarea se putea face şi prin încheierea unei convenţii între părţi, numită
vadimonium extrajudiciar.
 În faţa magistratului, reclamantul îşi expunea oral pretenţiile, iar pârâtul,
ca şi în vechea procedură, putea să aibă trei atitudini: să recunoască, să nege,
sau să nu se apere.
Dacă pretenţiile reclamantului erau justificate, pretorul îi înmâna o
acţiune civilă când o astfel de acţiune exista în dreptul civil, iar când noua
situaţie dedusă judecăţii era inedită, pretorul crea o nouă acţiune numită in
factum. După ce formula era redactată, avea loc ultimul act procedural în faţa
magistratului şi anume “litis contestatio”.
Litis contestatio – consta în eliberarea formulei, act ce se consuma în trei
etape
– înmânarea formulei reclamantului
– remiterea ei către pârât
– acceptarea de către pârât a formulei
Momentul litis contestatio avea trei efecte:
a. Efectul extinctiv – viza consumarea acţiunii intentate, ceea ce
împiedica reluarea în viitor a procesului între aceleaşi părţi.
b. Efectul fixator – în acest moment se stabileau definitiv părţile litigante,
persoana judecătorului şi obiectul procesului.
c. Efectul creator – aşa cum am spus, în locul dreptului iniţial, indiferent
de felul acestuia, se năştea un drept nou, care purta inevitabil asupra unei
sume de bani la care judecătorul urma să-l oblige pe pârât.
6. Procedura in judicio
În epoca clasică se menţin tribunalele permanente.
- centumvirii în număr de 105, conduşi de un pretor, judecă litigiile a
căror obiect depăşeşte valoarea de 100.000 sesterţi, precum şi speţele din
domeniul succesoral, sau al drepturilor reale principiale.
- Decemvirii erau şefii secţiilor centumvirale şi judecau litigiile relative la
libertate şi cetăţenie, precum şi alte cauze de interes public.
Părţile, la fel ca în epoca anterioară, au posibilitatea de a-şi alege un
judecător de pe albumul pretorului. Unus judex poate judeca acele cauze în
care obiectul disputat nu poate depăşi 100.000 sesteţi.
 Numărul judecătorilor unici creşte considerabil. Astfel, împăratul
Octavianus Augustus creează o a patra decurie, în care sunt numiţi ca
judecători plebeii bogaţi, iar, în timpul lui Caligula, va fi înfiinţată o a V-a
secţiune cuprinzând tot reprezentanţi ai plebei.
Litigiile dintre cetăţenii romani şi peregrini vor fi judecate în continuare
de către ”recuperatores”.
În faza a doua a judecăţii, părţile îşi pledau cauza singure, dezbaterile
judiciare fiind libere.
Judecătorul aprecia probele în funcţie de principiul care guvernează şi
astăzi procesul civil şi anume: “onus probandi incubit illi qui dicit non qui
negat”, (sarcina probei cade asupra celui care afirmă şi nu asupra celui care
neagă) şi “reus in exceptione actor est” (pentru susţinerea excepţiei pârâtul
este asimilat reclamantului).
Mijloacele de probă nu erau ierarhizate şi ele cuprindeau:
- jurământul părţilor
- proba scrisă
- proba cu martori (testimonia) mărturisirea
- proba cu prezumţii
Dacă pârâtul ori reclamantul lipsea fără încunoştinţarea judex-ului,
sancţiunea consta în pierderea procesului.
Fiind legat de formulă, judecătorul va da hotărârea raportându-se la
momentul lui litis contestatio.
Sentinţa judecătorească la aceasta era doar pronunţată (verbis) nu şi
redactată (scripta)2. Ea păstrează la această epocă o mare doză de formalism,
fiind o reflectare a formulei pretoriene, ea statua doar asupra unui echivalent
bănesc al dreptului pretins, sumă la care putea fi sancţionat doar pârâtul.
7.Efectele sentinţei
Efectele hotărârii judecătoreşti la epoca clasică sunt:
- desesizarea instanţei
- forţa executorie a hotărârii
- autoritatea de lucru judecat
 1. desesizarea instanţei vizează faptul că un judecător care a judecat o
cauză nu poate fi ales în a cerceta aceeaşi cauză într-o eventuală cale de atac.
Autoritatea de lucru judecat – hotărârea judecătorească este socotită
între părţi o expresie a adevărului care stinge definitiv litigiul dintre ele. O
reluare a procesului apare a fi o nerespectare gravă a autorităţii şi o prelungire
nejustificată a conflictelor între părţi. Pentru ca o sentinţă să se bucure de
autoritate de lucru judecat, se cerea ca aceasta să îndeplinească două condiţii:
identitate de pricină şi identitate de persoane.“Prin identitate de pricină se
înţelege identitatea de obiect şi identitate de cauză, dar nu se cerea a fi
cumulate ambele identităţi, ci era suficientă în acţiunile reale identitatea de
obiect, iar în cele personale, identitatea de cauză”.
2. Forţa executorie a sentinţei
Forţa executorie a sentinţei este expresia autorităţii publice. Dacă pârâtul
nu-şi executa voluntar obligaţia prevăzută în sentinţa judecătorească,
reclamantul putea trece la executarea silită a hotărârii utilizând unul din
următoarele mijloace:
a. manus injectio
b. pignoris capio
c. actio judicati
d. cessio bonorum
e. venditio bonorum
Manus injectio şi pignoris capio sunt proceduri străvechi, complicate,
utilizate rar. Noile proceduri sunt mai rapide şi mai eficiente:
- actio judicati. Prin această modalitate de executare, debitorului i se
acorda un termen de graţie de 30 de zile pentru a-şi plăti datoria. Dacă nu-şi
îndeplinea această obligaţie, magistratul îl obliga, în cadrul unui nou proces, la
plata dublului valoric al debitului iniţial.
- Venditio bonorum – consta în vânzarea la licitaţie publică a întregului
patrimoniu al debitorului, la cel mai bun preţ.
- Cessio bonorum – consta în transferul bunurilor debitorului în
patrimoniul creditorului, favoare instituită prin Lex Julia, din anul 17 d. H., care
permitea datornicului să scape de executarea asupra propriei persoane.
 8. Căile de atac împotriva sentinţei:
La această epocă nu existau instanţe ierarhizate care să permită atacarea
unei hotărâri la o instanţă superioară.
Existau, însă, câteva căi de retractare care vizau situaţii excepţionale:
1. in duplum iret – prin această cale de retractare se putea cere ca o altă
instanţă să constate nulitatea de fond sau formă a hotărârii. Dacă partea
pierdea procesul, era condamnată la dublul valoric al primei condamnări.
2. Intercessio – cale de atac utilizată numai la Roma, care viza doar
interdictele magistraţilor.
3. Restitutio in integrum – se putea solicita repunerea în situaţia
anterioară, dacă hotărârea a fost pronunţată în baza unei declaraţii mincinoase
sau a unui înscris fals ori de către un judecător mituit.
Mult mai târziu, spre finele epocii clasice, hotărârile judecătoreşti pot fi
atacate cu apel, cale de atac va deveni obişnuită în procedura extraordinară.

IV. PROCEDURA EXTRAORDINARĂ

1. Origine
Procedura extraordinară (extra ordinem) apare la început sporadic, încă
din sec. I d. H. Se judecau pentru început în această procedură: - Plângerile cu
caracter administrativ (e.g. plângerile sclavilor împotriva stăpânilor) - Plângerile
fiilor de familie împotriva lui pater familias, care se opunea nejustificat la
căsătorie. - Plângerile îndreptate împotriva decurionilor (ag. fiscali) etc.
2. Comparaţie cu celelalte proceduri
În noua procedură, procesele nu se mai judecau în două faze, ci într-una
singură, aflată sub unica autoritate a unui înalt funcţionar imperial.
Reprezentarea era permisă şi judecata putea avea loc şi în lipsa părţii.
3. Organizarea instanţelor
Judecător suprem era împăratul. Funcţionarii însărcinaţi cu judecarea
cauzelor civile erau prefecţii puterii (praefecti praetorio) din cele patru
prefecturi (Orient, Iliria, Galia şi Italia) ajutaţi de vicarii care conduceau
diocezele1
 În provincii judecau guvernatorii, iar la Roma judecător suprem era
praefectus Urbi.
În epoca Dominatului, procedura extra ordinem devine regulă.
4. Procedura de judecată
În secolul IV d. H. chemarea pârâtului la judecată începe să aibă caracter
oficial. Actul procedural se numea litis denuntiatio şi ajungea la pârât prin
intermediul unui agent specializat, numit “viator”.
Cererea de chemare în judecată se numea libellus conventionis. Pârâtul
răspundea printr-o libellus contradictionis. Judecătorul aprecia liber mijloacele
de probă, dar desfăşurarea dezbaterilor nu mai era publică.
Se constată o ierarhizare a probelor, o valoare mai mare având
înscrisurile, îndeosebi cele oficiale. Pentru a dovedi un fapt, era nevoie de
declaraţiile mai multor martori. Alte mijloace de probă erau mărturisirea ce
putea conduce la acordarea unui termen de graţie pârâtului, jurământul
necesar sau supletiv şi prezumţiile legale sau judiciare.
5. Hotărârea de judecată, executarea ei şi apelul
Sentinţa era redactată în limba latină şi dispunea chiar asupra dreptului
dedus judecăţii. Amenzile judiciare din epoca anterioară sunt înlocuite cu
obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Sentinţa judecătorească putea fi atacată cu apel în termen de 10 zile de
la pronunţare. Apelul avea atât caracter devolutiv cât şi suspensiv. Abia după
judecarea căii de atac, hotărârea căpăta autoritate de lucru judecat şi forţă
executorie
Executarea sentinţei se face manu militari prin agenţi specializaţi ai
statului, numiţi officiales. Dacă nu era posibilă executarea în natură, se trecea
la vânzarea bunurilor celui care pierduse procesul prin mijloacele utilizate şi la
epoca clasică: cessio bonorum şi venditio bonorum.
În epoca imperială apare, însă şi o altă formă de executare asupra
patrimoniului şi anume vânzarea parţială a bunurilor debitorului la cel mai bun
preţ. Această modalitate de vânzare se numea “distractio bonorum”.

INTREBĂRI DE CONTROL
1. Caracterul formalist a l legis laţiunilor este dat de faptul că:
a) părţile erau obligate să se prezinte în faţa magistratului ş i să pronunţe
anumiţi terme ni;
b) le gisacţiunile erau prevăzute în legi ş i erau redactate după termenii le gilor;
c) atât părţile cât şi magis tratul pronunţau formule şi termeni care trebuiau
respectaţi cu cea mai mare stricteţe.
2. Pronunţarea cuvântului dico avea următoarea semnificaţie :
a) magistrul numea pe judecătorul a les de către părţi;
b) magistratul atribuia obiectul litigios, cu titlu provizoriu, une ia din părţi;
c) magistratul ratifica dec laraţia unei părţi, recunoscând dreptul acesteia.
3. În procedura legisacţiunilor, litis contestatio avea următoarea semnificaţie :
a) părţile puteau recurge la servic iile unui avocat;
b) judecătorul pronunţa o sentinţă de condamnare sau de absolvire;
c) luarea de martori.
4. Pignoris capio semnifica:
a) cererea de judecător sau arbitru;
b) luarea de gaj;
c) acţiunea legii prin care se judecau procesele cu privire la proprietate şi la
creanţe.
5. Reprezintă o parte accesorie a formulei:
a) demonstratio;
b) prescripţiunile;
c) condemnatio.
6. Venditio bonorum însemna:
a) vânzarea cu amănuntul a bunurilor debitorului;
b) vânzarea în bloc a bunurilor debitorului;
c) redeschiderea procesului între aceleaşi părţi cu privire la acelaşi obiect.
7. În procedura extraordinară judecătorul era:
a) o persoană particulară;
b) ales din rândul proprietarilor cu cele mai întinse domenii;
c) un funcţionar public.

PROPUNERI DE REFERATE
Acţiunile în dreptul roman
Modalităţi de soluţionare a litigiilor de către magistrat
Efectele sentinţei în procedura formulară

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ
1. E.Molcuţ, Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
2. Şt.Cocoş, Drept roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
3. M.V.Jakotă, Drept roman, Ed. „Chemarea” Iaşi, 1993, vol.I + II.
 PERSOANELE

CUPRINS
Obiective specifice:
I. Caracterizare generală asupra persoanei în dreptul roman
II. Status libertatis
III. Status civitatis
IV. Status familiae - Familia romană
V. Capitis deminutio
VI. Tutela şi curatela
INTREBĂRI DE CONTROL
PROPUNERI DE REFERATE
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ

Obiective specifice: La sfârşit, vei avea capacitatea:

 să înţelegi evoluţia instituţiei persoanelor;
 să identifici diferenţele faţă de dreptul actual;
 să identifici diferitele categorii de persoane şi statutul acestora;
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore

I. Caracterizare generală asupra persoanei în dreptul roman

1. Noţiunea de persoană
Potrivit dreptului modern, oricărei fiinţe omeneşti i se recunoaşte
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii. Aşadar, orice om este o persoană şi,
drept urmare, poate participa la viaţa juridică.
Dreptul roman nu a recunoscut calitatea de persoană tuturor membrilor
societăţii. Astfel, spre deosebire de oamenii liberi, sclavii nu aveau
personalitate şi deci, nu puteau încheia acte juridice în nume propriu. Dar, chiar
şi cei liberi aveau o personalitate limitată, în funcţie de apartenenţa la
categoria socială, originea etnică sau locul în cadrul familiei romane.
 2.Capacitatea juridică a persoanei
Se bucurau de personalitate deplină numai cetăţenii romani, şefi de
familie. Cu alte cuvinte, cel care avea status libertatis, status civitatis şi status
familiae.
După Gaius, care spune în Instituţiuni că „oamenii luaţi în totalitatea lor
sunt sau liberi, sau sclavi”, juriştii romani au creat şi alte clasificări ale
persoanelor: în funcţie de status civitatis, sunt cetăţeni şi necetăţeni, iar în
funcţie de status familiae, sunt persoane sui juris şi alieni juris, după cum se
află sau nu se află sub puterea unui pater familias.
Capacitatea era de două feluri: de drept şi de fapt. Capacitatea de drept
era aptitudinea unei persoane de a avea depturi şi obligaţii, iar ce de fapt de a-
şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile prin încheierea de acte juridice.
3. Inceputul şi încetarea capacităţii.
Personalitatea juridică începe o dată cu naşterea fiinţei umane, doar
dacă individul se năştea viu, liber şi cu înfăţişare umană şi înceta odată cu
moartea fizică a acestuia.
Există trei excepţii de la această regulă:
- copilul conceput este socotit ca şi născut, dacă interesele acestuia o cer
(e.g. copilul conceput moşteneşte pe tatăl său mort înainte ca el să se nască)
- moştenirea neculeasă susţine persoana defunctului să înţelegi evoluţia
instituţiei persoanelor; să identifici diferenţele faţă de dreptul actual; să
identifici diferitele categorii de persoane şi statutul acestora;
- în cazul comorienţilor (decesul simultan în condiţii excepţionale a unor
persoane cu vocaţie succesorală reciprocă) se accepta că puberii supravieţuiau
părinţilor, iar dacă erau impuberi aceştia erau consideraţi primii decedaţi.
4. Elementele capacităţii juridice
Aşadar, pentru a avea o imagine corectă a personalităţii în lumea
romană, trebuie să o privim în funcţie de cele trei status -uri: „status libertatis,
status civitatis şi status familiae”.

II. Status libertatis

 În funcţie de acest status, oamenii se împărţeau în liberi şi sclavi. Pentru
prima oară definiţia sclaviei şi a libertăţii a dat-o jurisconsultul Florentinus. El
spune că „libertatea este o facultate naturală a persoanei în baza căreia poate
face ce doreşte în limitele impuse de forţă sau de lege.”
1. Sclavii
Potrivit aceluiaşi jurist „sclavia este o instituţie de dreptul ginţilor,
conform căreia cineva este supus, împotriva naturii, unei puteri străine”.
Desigur, definiţia lui Florentinus exprimă concepţiile inovatoare din epoca
clasică, care i-au determinat pe romani să se îndoiască de legitimitatea sclaviei.
De fapt, starea de sclavie a avut un regim diferenţiat pe parcursul istoriei
cetăţii.
Sclavul era considerat lucru şi anume cel mai important bun mancipi din
patrimoniul romanului.
Izvoarele sclaviei:
a. naşterea.
Copiii născuţi dintr-o mamă sclavă erau sclavi. Nu avea importanţă
condiţia juridică a tatălui.
b. captivitatea din războaie Indiferent dacă erau romani sau barbari,
captivii deveneau sclavi.
Indiferent dacă erau romani sau barbari, captivii deveneau sclavi.
Cetăţenii romani făcuţi prizonieri beneficiau de două ficţiuni juridice, prin care
se evitau consecinţele dramatice ale captivităţii. Prima dintre ele era jus
postliminii, potrivit căruia cetăţeanul roman, scăpat din prizonierat era
considerat liber la Roma, fără ca situaţia din captivitate să aibă vreo consecinţă
juridică.
A doua ficţiune stabilea că data decesului prizonierului roman, mort în
captivitate era considerată data capturării. Aceasta pentru ca succesorii săi să-l
poată moşteni.
c. prin normele dreptului civil erau prevăzute alte izvoare ale sclaviei. Iată
câteva dintre ele:
- prin procedura manus injectio, creditorul îl putea vinde pe debitorul său
insolvabil peste Tibru
 - cei care nu se prezentau la încorporare, care dezertau sau nu-şi plăteau
impozitele, deveneau sclavi publici.
- deveneau sclavi cei care se vindeau prin înşelăciune şi ulterior îşi
revendicau libertatea
- hoţul prins în flagrant delict devenea sclav al victimei furtului
- femeia liberă, amanta unui sclav, somată de trei ori de pater familias să
pună capăt relaţiilor intime, fără ca ea să se conformeze, devenea sclavă
- libertului îi putea fi revocată libertatea pentru ingratitudine faţă de
fostul lui stăpân1 .
Statutul juridic al sclavilor
Aşa cum am arătat, sclavii erau consideraţi lucruri (instrumentum
vocalia), ceea ce înseamnă că erau total lipsiţi de drepturi. La început, stăpânii
aveau asupra lor drept de viaţă şi de moarte şi drept de corecţie nelimitat. De
asemenea, stăpânii aveau dreptul de folosinţă completă a sclavilor, îi putea
abandona, sau închiria serviciile. Sclavii nu aveau drept la nume, ei purtând
numele stăpânului la care se adăuga calitatea lor servilă. Nu se puteau încheia
acte juridice între sclavii aceluiaşi stăpân.
Lipsiţi de status civitatis, sclavii nu aveau nici status familiae şi deci nu
puteau încheia o căsătorie. Uniunea liberă între sclavi purta denumirea de
contubernium. Ca o consecinţă, nici rudenia dintre sclavi nu avea efecte
juridice. Neputând să aibă un patrimoniu, nu puteau transmite moştenirea, ori
lăsa testament.
Dintre drepturi, menţionăm dreptul sclavului de a practica un cult
religios.
Acest statut complet defavorabil la epoca veche s-a atenuat considerabil
prin acte succesive, dintre care amintim:
- prin Lex Petronia din anul 19 î. H., s-a interzis stăpânilor să folosească
sclavii la luptele în arenă.
- Împăratul Claudius dispune ca sclavul bolnav abandonat de către stăpân
să dobândească libertatea.
- Împăratul Nero dispune ca prefectus urbi să cerceteze plângerile
(querela) sclavilor, care denunţau abuzuri ale stăpânilor.
 - Domitian şi Hadrian interzic castrarea sclavilor sub sancţiunea
confiscării averii.
În sec. II d. H., Antonius Pius interzice dreptul de corecţie nelimitat, şi
dreptul de viaţă şi de moarte, considerându-l omucidere.
Între situaţia juridică şi cea de fapt a sclavilor existau însă diferenţe
foarte mari, evidenţiate în textele jurisconsulţilor. Astfel, pentru început, sclavii
pot încheia acte juridice în numele stăpânului, dar fără a putea să-i facă o
situaţie mai rea. Asta însemna că ei puteau încheia doar contracte unilaterale.
La epoca clasică, însă, sclavii pot încheia şi contracte în care stăpânul figurează
în calitate de debitor.
La această epocă se acordă sclavilor posibilitatea de a administra şi
fructifica o parte a averii stăpânului. Acest mic patrimoniu se numea peculiu, şi
putea fi mărit sau diminuat fără ştirea sau acordul stăpânului.
Reformele dreptului pretorian au dat posibilitatea sclavilor de a conduce
afaceri de comerţ maritim sau terestru. În primul caz se sclavul se numea
exercitor, iar în al doilea institor.
În sfârşit, la aceeaşi epocă, sclavilor li s-a acordat posibilitatea să încheie
anumite convenţii, numite pacte, în nume şi interes proprii. Aceste pacte erau:
1. pactul de eliberare din sclavie
2. pactul de libertate
3. pactul prin care se micşorează datoria sclavului
4. pactul de iertare de datorie1
2. Oamenii liberi
Starea de libertate era inalienabilă şi era definită ca situaţia omului de a
nu fi proprietatea altuia.
1. Izvoarele libertăţii
Libertatea se dobândea prin naştere sau printr-un fapt posterior naşterii.
a. prin naştere copilul este liber, dacă părinţii săi sunt liberi.
Dacă în timpul sarcinii mama a fost un singur moment liberă, copilul se
va naşte liber, prin efectul principiului „copilul conceput este considerat născut
de câte ori este în interesul său”.
 b. Prin fapte posterioare naşterii.
Încetarea stării de sclavie şi dobândirea libertăţii poate fi efectul fie
dispoziţiilor legii, fie voinţei stăpânului.
1. eliberarea din sclavie (manumissio) în temeiul legii.
Se dobândea libertatea în următoarele cazuri prevăzute de lege:
- Cetăţeanul roman capturat în război avea un drept de reîntoarcere (jus
postliminii) în virtutea căruia, atunci când se va întoarce din sclavie îşi recapătă
toate drepturile.
- În timpul împăratului Octavianus Augustus, sclavul bolnav sau infirm
abandonat de către stăpân, devine liber
- Erau eliberaţi sclavii care timp de 30 de ani au fost cunoscuţi ca oameni
liberi, cei înrolaţi în armată, cei care slujeau unor culte religioase, cei
răscumpăraţi de la duşmani, sau sclavul care şi-a denunţat stăpânul vinovat de
infracţiunea de omor1.
2. eliberarea prin voinţa stăpânului
Stăpânul îşi putea elibera sclavul, fie prin mijloace legale (de jus civile),
fie prin mijloace pretoriene.
A. Mijloacele prevăzute de dreptul civil erau:
a. procesul fictiv
b. censu (recensământul)
c. testamentul Sclavii eliberaţi prin aceste mijloace deveneau liberţi
cetăţeni romani.
Mijloacele neformaliste pretoriene erau:
- inter amicos (între prieteni)
- per epistolam (prin scrisoare)
- post mensam (după petrecere)
- convivii adhibitione (cu ocazia unei întâlniri)
Sclavii eliberaţi prin aceste mijloace pretoriene deveneau liberţi latini.
Liberţii erau sclavii eliberaţi. Ei erau diferenţiaţi în trei categorii:
 1. Liberţii cetăţeni - erau sclavii eliberaţi prin mijloace formaliste. Din
categoria drepturilor politice, aveau doar jus suffragii, adică dreptul de a alege.
Nu aveau jus honorum (dreptul de a fi ales) şi nici jus militiae (dreptul de
comandă în cadrul legiunilor romane). Aveau totalitatea drepturilor civile,
corelate însă, cu o serie de obligaţii faţă de fostul stăpân, actualul patron,
grupate în ceea ce se numea jura patronatus.1 Jura patronatus (drepturile
stăpânului) cuprindea trei categorii de obligaţii ale liberţilor faţă de patroni:
- operae, reprezentau activităţi făcute în folosul fostului stăpân
- bona, însemna dreptul patronului de a-l moşteni pe libert, când acesta
deceda fără a avea moştenitori legali
- obsequium, consta în obligaţia de respect pe care libertul o datora
patronului.
2. Liberţii latini – erau sclavii eliberaţi prin mijloace neformaliste de drept
pretorian.
Din categoria drepturilor civile şi politice, nu aveau decât jus commercii şi
dreptul de a promova acţiuni în justiţie.
Datorită faptului că nu puteau testa, se spunea despre ei că trăiau ca
oameni liberi, dar mureau ca sclavi.
3.Deditticii – proveneau din sclavii ai căror stăpâni erau peregrini, sau din
cei care în perioada sclaviei fuseseră condamnaţi la pedepse infamante.
Ei nu se puteau apropia la mai puţin de 100 mile de Roma, întrucât erau
transformaşi în sclavi.

III. Status civitatis

În funcţie de acest status, oamenii liberi din Imperiul Roman se
împărţeau în cetăţeni şi necetăţeni. Necetăţenii erau latinii şi peregrinii.
1. Cetăţenii romani
Aceştia erau singurii care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi
politice.
Drepturile politice erau:
 - Jus suffragii – era dreptul de a participa la adunările poporului, de a
alege magistraţi şi de a vota legile în comiţiile centuriate.
- Jus honorum – era dreptul de a candida la o magistratură
- Jus militiae – era dreptul de a fi militar în cadrul legiunilor romane
Drepturile civile erau:
- Jus commercii – era dreptul de a încheia orice act juridic prevăzut de
dreptul civil
- Jus connubii – era dreptul de a încheia o căsătorie valabilă
- Jus testamenti factio – era dreptul de a transmite moştenirea pe cale
testamentară
- dreptul de a apela la justiţie
- dreptul la nume – romanii purtau în mod obişnuit trei nume: pe cel
personal, sau prenumele (Caius), pe acela al ginţii sau numele (Cornelius) şi
apoi pe cel al propriei familii sau cognomen (Gracchus). Caius Cornelius
Gracchus.
Principalele obligaţii ale romanilor erau de a efectua stagiul militar pe o
perioadă de cel puţin 10 ani şi de a-şi plăti impozitele în funcţie de averea pe
care o aveau.
Dobândirea şi pierderea cetăţeniei
Cetăţenia se dobândea prin naştere şi prin fapte posterioare naşterii.
a. Naşterea din părinţi cetăţeni era cel mai important izvor a lui status
civitatis.
În această situaţie concurează mai multe principii:
- copilul născut în cadrul căsătoriei legitime urmează soarta tatălui
- copilul născut în altă uniune urmează soarta mamei
- se aplica jus sangvinis, criteriul naţionalităţii părinţilor şi nu criteriul
naşterii pe teritoriul Statului Roman (jus soli)
b. Prin fapte posterioare naşterii cetăţenia se dobândea prin eliberarea
de sclavie, prin adopţie şi graţie unor concesiuni din partea statului. Aceste
concesiuni puteau fi colective sau individuale. Cele mai importante concesiuni
colective au fost:
- În anul 90 î. H. Prin Lex Julia s-a acordat cetăţenie tuturor locuitorilor
Peninsulei Italice.
- în anul 49 î. H. Prin Lex Roscia s-a acordat cetăţenie galilor de peste Pad.
- în anul 212 d. H., împăratul Caracalla acordă cetăţenie romană tuturor
locuitorilor imperiului, cu excepţia deditticilor.
Concesiunile individuale se acordau de către senat sau de către împărat
pentru merite deosebite. Bunăoară, se acorda dreptul la cetăţenie aceluia care
denunţa infracţiunea de luare de mită comisă de un magistrat roman.
Pierderea cetăţeniei intervenea în următoarele cazuri:
a. prin pierderea libertăţii
b. exilul voluntar sau forţat
c. condamnarea la pedepse infamante
2. Latinii
Existau 3 categorii de latini: veteres, coloniari şi junieni.
a. latinii veteres erau locuitorii cetăţilor latine din vechea ligă latină
dizolvată în anul 338 î.H. Ei nu aveau jus honorum, dar puteau vota dacă în ziua
în care se aduna poporul erau la Roma. Dacă se stabileau definitiv la Roma,
primeau cetăţenia. Această categorie de latini a dispărut în anul 268 î. H. când li
s-a acordat cetăţenia .
b. latinii coloniari sunt locuitorii coloniilor înfiinţate după anul 268 î. H.
Aceştia aveau doar jus commercii. Li s-a acordat cetăţenie romană în anul 90
î.H. prin Lex julia
c. latinii junieni au fost creaţi prin Lex junia norbana în anul 19 d. H. şi
proveneau din eliberaţi prin moduri neformale.
3. Peregrinii
Erau străinii din imperiu. Ei nu aveau drepturi politice sau civile. Pentru
această categorie a fost creată instituţia pretorului peregrin, iar judecătorii
competenţi pentru a judeca litigiile între cetăţenii romani şi peregrini se
numeau recuperatores. În funcţie de provenienţa lor peregrinii sunt de două
categorii: ordinari şi dedittici.
a. Peregrinii ordinari sunt locuitorii cetăţilor care au fost învinse de către
romani în urma unor războaie. Ei plăteau statului roman o sumă de bani numită
vectigal sau tributum.
b. Peregrinii dedittici erau locuitorii acelor cetăţi care au capitulat fără
condiţii în urma unor războaie cu Roma, sau populaţiile care nu erau organizate
în cetăţi, cum ar fi egiptenii. Aceştia nu se puteau apropia la mai puţin de 100
de mile de Roma, sub sancţiunea pierderii averii şi capturării ca sclavi.

IV. Status familiae - Familia romană

1. Puterea părintească
Familia patriarhală romană este o comunitate de bunuri şi persoane
aflate sub puterea aceluiaşi pater familias.
Pater familias înseamnă şef de familie şi nu tată de familie. Astfel, putea
fi pater familias un bărbat necăsătorit sau un copil fără părinţi, în sensul că ei
exercitau dreptul de proprietate asupra unor bunuri.
Familia romană organizată pe baza puterii lui pater familias (patria
potestas) cuprindea două categorii de persoane: sui juris şi alieni juris.
Cei alieni juris sunt sub patria potestas, care este perpetuă. Cei sui juris
nu se află sub puterea nimănui.
Rudenia în familia romană nu era bazată pe legături de sânge (cognate),
ci pe raporturi de putere. Rudenia cognatică este o rudenie exclusiv prin
bărbaţi, căci la moartea lui pater familias numai fiii lui vor deveni la rândul lor
pater familias.
Fac parte din familia romană:
- pater familias - soţia (uxor), dacă este căsătorită cum manu
- fii cu soţiile lor dacă erau căsătorite cum manu
- fiicele până la căsătoria lor cum manu
- nepoatele până la căsătoria cum manu
- persoanele adoptate, adrogate sau legitimate.
 Familia are o avere compusă din casa de locuit (domus)şi terenul din
jurul casei (heredium), precum şi un teren în afara cetăţii, destinat agriculturii,
numit fundus. Heredium, fundus, sclavii şi animalele mari constituie familia sau
averea grupului. Un alt grup de lucruri aparţinând familiei se numeşte pecunia
şi cuprinde vitele mici, metalele, banii etc.
Puterea părintească este perpetuă şi nelimitată (jus vitae necisque). La
început s-a numit manus, dar apoi s-a diferenţiat după cum urmează:
a. Manus – era puterea asupra femeii căsătorite cum manu.
b. Patria potestas – puterea asupra copiilor
c. Dominica potestas – puterea asupra sclavilor
d. Mancipium – puterea asupra persoanelor aflate temporar sub
stăpânirea lui pater
e. Dominium- puterea asupra lucrurilor
f. Tutela şi curatela – puterea asupra unei femei sui juris sau asupra unor
şefi de familie incapabili
2. Căsătoria romană
La origine căsătoria romană se realiza prin trecerea femeii sub puterea
bărbatului. Mai târziu, deşi căsătorită, femeia putea rămâne sub puterea lui
pater din familia de origine.
De aceea la romani căsătoria era de două feluri - cum manu - sine manu
A. Căsătoria cum manu.
În aceasta formă femeia trecea sub puterea lui pater familias din noua
familie. Acesta putea fi soţul şi atunci ea dobândea în noua familie locul unei
fiice, sau tatăl soţului său şi atunci ea dobândea locul unei nepoate.
Această căsătorie se realiza în trei feluri:
a. confarreatio – era o formă de căsătorie rezervată patricienilor care
avea loc într-un cadru solemn, în faţa pontifilor.
b. Coemptio – constă într-o înstrăinare fictivă a femeii.
c. Usus- acest mod de a deţine manus asupra femeii se obţinea printr-o
quasi posesie de un an de zile.
 Când manus se dobândea prin confarreatio desfacerea căsătoriei avea
loc printr-un act juridic simetric numit diffarreatio. În cazul unei coemptio sau
unui usus repudierea se făcea printr-o înstrăinare simbolică
B. Condiţiile de fond ale căsătoriei.
Acestea sunt connubium, consimţământul şi vârsta.
1. jus connubii – însemna aptitudinea unei persoane de a se căsători
conform lui jus civile.
2. consimţământul – Dacă cei care se căsătoreau erau alieni juris, se
cerea consimţământul celor doi şefi de familie. Dacă erau persoane sui juris, se
cerea consimţământul acestora.
3. Vârsta necesară pentru căsătorie a fost fixată la 12 ani pentru fete şi
14 ani pentru băieţi.
C. Efectele căsătoriei cum manu
La căsătoria cum manu soţia cădea sub puterea soţului. Bunurile dotale
intrau în patrimoniul noii familii, unde femeia dobândea drepturi succesorale.
Ea le pierdea, însă, în familia de orgine.
D. Căsătoria sine manu
În acest caz femeia rămânea în familia de origine, soţul neavând
autoritate asupra ei. Căsătoria se încheia printr-o procedură simplă,
neformalistă, ce presupunea ca soţia să fie condusă la noul domiciliu.
Căsătoria se desfăcea prin moartea unuia dintre soţi, prin pierderea
libertăţii sau a cetăţeniei şi prin divorţ pentru cauze temeinice.
E. Efectele căsătoriei sine manu
La căsătoria sine manu, femeia rămâne sub puterea tatălui ei, aşa încât
era considerată străină în noua familie , unde nu avea drepturi succesorale.
F. Impedimentele relative la căsătorie
Lipsa lui jus connubbii putea fi generată de următoarele cazuri:
1. Rudenia in linie dreaptă la infinit şi în linie colaterală, până la gradul IV.
2. Era interzisă căsătoria între adoptat şi adoptator.
 3. Până la Lex Canuleia 445 î. H. era interzisă căsătoria între plebei şi
patricieni.
4. Era interzisă poligamia
5. Văduva nu se putea căsători timp de un an de la moartea soţului
6. Era interzisă căsătoria între femeia adulteră şi amantul său, între
tutore şi pupil, între curator şi femeia aflată sub curatelă.
7. Guvernatorii nu se puteau căsători cu femeile din provincie
8. Soldaţii în timpul Principatului nu se puteau căsători 1
G. Relaţiile personale între soţi.
1. în cadrul căsătoriei cum manu Femeia dobândeşte rangul social şi
domiciliul soţului şi îi datorează respect şi fidelitate. Adulterul era condamnat
cu moartea în caz de flagrant delict.
2. în cadrul căsătoriei sine manu
Femeia rămânea în continuare subordonată vechii familii. Avea obligaţia
de respect faţă de soţ şi îi purta numele. În cazul în care părăsea nejustificat
domiciliul, putea fi adusă înapoi prin concursul justiţiei.
În anul 18 î.H. Lex Julia de adulteriis sancţionează adulterul comis de
femeie, dar şi de bărbat.
H. Raporturile patrimoniale între soţi
1. în cadrul căsătoriei cum manu, regimul patrimonial era cel al
comunităţii de bunuri, datorită integrării tuturor bunurilor femeii în patrimoniul
unic al noii familii. În cadrul acestei familii femeia dobândea drepturi
succesorale partea ei fiind echivalentă cu cea a copiilor.
2. în cadrul căsătoriei sine manu funcţiona regimul separaţiei de bunuri,
femeia fiind singura care exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra
bunurilor sale.
I. Relaţiile dintre părinţi şi copii.
Atât copii născuţi în cadrul căsătoriei cum manu, cât şi cei născuţi în
căsătoria sine manu urmau soarta juridică a tatălui
1. Relaţiile personale
 La epoca veche patria potestas constituia o putere absolută ce culmina
cu dreptul de viaţă şi de moarte asupra copiilor (jus vitae necisque).
Pater familias avea dreptul de a-şi expune copiii şi drept de corecţie
nelimitat asupra acestora. Dispuneau de capacitatea de muncă a acestora şi
stabilea vârsta matrimonială.
Ulterior, această putere se diminuează considerabil:
a. jus vitae necisque a suferit restrângeri prin Legea celor XII table şi este
interzis prin lege de împăratul Constantin.
b. Dreptul de corecţie nelimitat este interzis de Traian.
c. Dreptul de expunere a copilului dispare în timpul lui Constantin
d. Dreptul de a-şi înstrăina (mancipio) copiii pentru încheierea unor
afaceri dispare în timpul lui Diocletian.
e. Abandonul noxal este interzis de împăratul Justinian1
2. Relaţiile patrimoniale
La epoca veche descendenţii dobândeau bunuri pentru pater familias şi
în numele lui, fără a putea să-i facă acestuia o situaţie mai grea. Totodată, pater
îşi putea dezmoşteni copiii.
1. Fiii de familie obţin dreptul să încheie contracte sinalagmatice prin
care puteau să-i facă lui pater o situaţie mai grea.
2. Ei dobândesc dreptul de a introduce o plângere numită querella,
împotriva abuzurilor lui pater.
3. Apar peculiile fiilor de familie
Peculiul era un drept de folosinţă şi administrare concedat de şeful
familiei fiului, asupra unei mase de bunuri. Aşadar peculiul era un patrimoniu
care asigura independenţa financiară a fiilor de familie.
Aceste peculii erau de patru feluri
1. peculiul profecticiu – presupunea remiterea unor valori către fiul de
familie şi exprimarea consimţământului de a constitui acel peculiu.
2. Peculiul ostaşilor – constituit din bunurile dobândite pe parcursul
satisfacerii stagiului militar.
 3. Peculiul quasicastrense – era peculiul constituit în timpul împăratului
Constantin funcţionarilor publici
4. Bona adventicia- era formată din bunurile moştenite pe linie maternă.
3. Adopţiunea, adrogaţiunea şi legitimarea
A. Adopţia
Prin adopţie, un alieni juris părăseşte familia sa şi trece în puterea altui
şef de familie.
Adopţia avea loc în două etape. În prima, fiul de familie ieşea din familia
de origine, iar în a doua, el intra în noua familie.
Prima etapă se realiza printr-o triplă mancipare (înstrăinare). Astfel,
Legea celor XII Table prevedea “dacă pater vinde fiul de trei ori , el este liber
faţă de pater”.
Etapa a doua avea loc în faţa magistratului şi lua forma unui proces
simulat, prin care toate părţile îşi dădeau acordul.
a.1. Condiţiile adopţiei:
- cei doi şefi de familie şi adoptatul erau obligaţi să-şi dea
consimţământul.
- Adoptantul trebuia să aibă cu cel puţin 18 ani mai mult decât adoptatul.
a.2. Efectele adopţiei
- pe plan personal, adoptatul iese din familia de origine şi intră sub
puterea noului pater, devenind agnat cu membrii noii familii, dar copiii săi
rămân în familia de origine.
- pe plan patrimonial, drepturile succesorale se sting, în vechea familie şi
se dobândesc în cadrul noii familii.
B. Adrogaţia însemna adoptarea unui tânăr care, el însuşi este pater
familias. În fapt, prin aceasta o întreagă familie intra sub puterea altui pater
familias.
b.1. formele adrogaţiei
1. în faţa comitiilor callate. În faţa adunării poporului (comitia curiată se
transforma în comitia callata cu această ocazie) se prezentau părţile şi era
chestionată întreaga comunitate cu privire la oportunitatea acestei forme de
adopţie.
2. În faţa celor 30 de lictori Pontifii sub conducerea unui magistrat îşi
dădeau acordul odată ce adunările populare au căzut în desuetudine.
3. prin rescript imperial - începând din sec. II d. H. adrogaţiunea de putea
face, la cerere, prin ordin al împăratului.
4. prin contract
Este o modalitate mai rară de adrogaţie, întâlnită în provinciile ocupate.
5.prin testament
Prin această modalitate Julius Caesar l-a adrogat pe Octavianus Augustus.
b.2. Condiţiile adrogaţiei
Adrogantul trebuia să fie şef de familie trecut de 60 de ani şi fără
moştenitori.
Adrogatul trebuia să aibă peste 25 ani şi să fie cu cel puţin 18 ani mai
tânăr ca adrogantul.
b.3. Efectele adrogaţiei
1. pe plan personal adrogatul intră în puterea adrogantului ca fiu şi
devine rudă agnatică cu toate rudele agnatice ale adrogantului. El iese din
familia de origine, iar legăturile cu aceasta sunt rupte.
2. Pe plan patrimonial, întreaga avere a adrogatului intra în puterea
adrogantului. Datoriile adrogatului se şterg, întrucât el nu poate face mai rea
situaţia noului pater familias.
C. Legitimarea
Prin această instituţie juridică apărută destul de târziu tatăl natural
dobândea patria potestas asupra copilului născut în afara căsătoriei legitime.
Legitimarea era de trei feluri.
1. prin căsătorie subsecventă
2. prin rescript imperial
3. prin ofertă la curia municipală
4. Emanciparea
 Prin emancipare, un fiu de familie alieni juris părăseşte familia sa şi
devine sui iuris.
Emanciparea avea loc în două etape.
În prima, fiul de familie ieşea din familia de origine, iar în a doua, el
devenea sui iuris printr-o dezrobire vindicta. Prima etapă se realiza printr-o
triplă mancipare (înstrăinare). Astfel, Legea celor XII Table prevedea “dacă
pater vinde fiul de trei ori , el este liber faţă de pater”.
Etapa a doua avea loc în faţa magistratului şi lua forma unei dezrobiri
vindicta prin care fiul de familie ieşea definitiv de sub puterea lui pater familias
şi devenea persoană sui iuris.

V. Capitis deminutio
În sens literal capitis deminutio s-ar traduce prin micşorarea
personalităţii, dar în sens juridic aceasta s-ar traduce prin desfiinţare, pentru că
există şi situaşii în care cel ce suferă o capitis deminutio nu numai că nu-şi
micşorează capacitatea, ci dimpotrivă şi-o sporeşte.
- Capitis deminutio maxima constă în pierderea libertăţii, este cazul
adrogatului care din persoană sui iuris devine persoană alieni iuris
- Capitis deminutio media desemnează pierderea calităţii de cetăţean
(exil, ex. Poetul Ovidius), este cazul adoptatului care trece de sub puterea unui
pater familias sub puterea altui pater familias, astfel că personalitatea lui nu se
modifică
- Capitis deminutio minima înseamnă pierderea unor drepturi de familie,
este cazul emancipatului care iese de sub puterea lui pater familias, şi din
persoană alieni iuris devine persoană sui iuris, capacitatea lui sporind pe
această cale.

VI.Persoana juridică
Persoana juridică este o colectivitate ce are un patrimoniu propriu,
dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii, distinct de membrii care o compun.
La romani persoana juridică era desemnată prin termenul corpora sau
universitas.
 În domeniul dreptului public cea mai veche persoană juridică a fost statul
roman, iar după modelul acestuia au create coloniile din Italia şi provincii.
În domeniul dreptului privat, persoanele juridice se numeau asociaţii –
societas. Aceste persoane juridice de drept privat s-au implicat în viaţa politică
spre sfârşitul republicii, astfel încât Cezar le-a desfiinţat, cu excepţia celor
tradiţionale, împăratul August a condiţionat acordarea personalităţii juridice de
aprobarea expresă a Senatului.

VII. Tutela şi curatela

Tutela şi curatela sunt instituţii juridice create în scopul protejării
incapabililor de fapt. La origine, însă ele s-au manifestat ca puteri exercitate
pentru protejarea averii familiei patriarhale.
Existau două feluri de tutelă :
- tutela impuberului
- tutela femeii sui juris
După modul de înfiinţare, tutela era de 4 feluri:
1. Tutela legitimă – în lipsa unei tutele testamentare, în baza legii era
numit tutore agnatul în gradul cel mai apropiat.
2. tutela testamentară – era constituită prin testament şi stabilită prin
Legea celor XII Table.
3. tutela dativă – în lipsa unor tutori testamentari sau legitimi, pretorul
urban desemna tutori celor lipsiţi temporar de aceştia. Cererea pentru
instituirea tutelei putea fi făcută de orice persoană interesată.
4. Tutela fiduciară – revenea acelora care eliberau un individ mancipat
anterior, conform lui Lex Duodecim Tabularum.
Curatela, spre deosebire de tutelă asigură protecţia celor incapabili din
motive accidentale. Existau astfel:
1. curatela nebunului (furiosus)
2. curatela prodigului (risipitorului)
3. curatela minorului de 25 ani
 Curatela putea fi legitimă sau dativă. Ea nu se putea constitui prin
testament.

INTREBĂRI DE CONTROL
1. Se bucurau de o persona litate completă numa i cei care întruneau
următoare le elemente:
a) status libertatis şi status civitatis;
b) status libertatis şi status familiae;
c) status libertatis, status civitatis şi status familiae.
2. Ius honorum însemna :
a) dreptul de a alege;
b) dreptul de a înche ia acte juridice;
c) dreptul de a candida la o magistratură.
3. Proveneau din rândul scla vilor dezrobiţi fără respectarea formelor solemne:
a) latinii coloniari;
b) latinii iuniani;
c) latinii fictivi.
4. Puterea asupra descendenţilor era desemnată prin:
a) dominium;
b) patria potestas;
c) dominica potestas.
5. Adrogaţiunea consta în:
a) trecerea unui fiu de familie de sub puterea lui pater familias sub puterea
altui pater familias;
b) actul prin care o persoană sui iuris trece sub puterea altei persoane sui iuris;
c) un procedeu de creare a puterii părinteşti pe cale artific ia lă.
6. Curatela:
a) asigură protecţia incapabililor de fapt;
b) îi prote jează pe cei loviţi de incapac ităţi fireşti;
c) asigură protecţia incapabililor de drept.

PROPUNERI DE REFERATE
Capacitatea în dreptul roman
Căsătoria în dreptul roman
Tutela şi curatela – mijloace juridice de protecţie a persoanei

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ
1. E.Molcuţ, Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
2. Şt.Cocoş, Drept roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
3. M.V.Jakotă, Drept roman, Ed. „Chemarea” Iaşi, 1993, vol.I + II.
 DREPTURI REALE-BUNURILE

CUPRINS
Obiective specifice:
Patrimoniul
II. Clasificarea bunurilor
III. Drepturi reale - Posesiunea
IV. Drepturi reale – Proprietatea
V. Drepturi reale asupra bunului altuia
VI. INTREBĂRI DE CONTROL
VII. PROPUNERI DE REFERATE
VIII. BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ

Obiective specifice: La sfârşit, vei avea capacitatea:

să explici noţiunea de patrimoniu şi rolul acestuia în materia dreptului;
să identifici diferitele categorii de bunuri, drepturile asupra acestora şi
diferenţele de regim juridic;
să delimitezi dreptul de proprietate de posie şi detenţia precară;

Timp
mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore
I. Patrimoniul 1. Definiţie În dreptul modern, prin patrimoniu se înţelege
totalitatea drepturilor, datoriilor şi sarcinilor unei persoane, care sunt
susceptibile de o valoare pecuniară. Aşadar, în cuprinsul patrimoniului intră, pe
de o parte , drepturile, iar pe de altă parte, sarcinile şi datoriile care grevau fie
bunurile, fie drepturile unei persoane. În dreptul roman, la început prin
patrimoniu se înţelegea totalitatea lucrurilor corporale. Astfel, termenul
„familia”, care desemna la început grupul de sclavi, a fost utilizat mai târziu
pentru a indica ansamblul lucrurilor mancipi. „Pecunia”, care se referea la
început la vitele mici, a numit apoi toate lucrurile nec mancipi. Succesiunea
culeasă în baza legii se numea hereditas, iar cea deferită de pretor se numea
bona. Ambii termeni defineau un ansamblu de bunuri, de drepturi şi datorii. În
epoca clasică a apărut şi termenul de patrimonium, cu un sens apropiat de cel
modern. În epoca lui Justinian, patrimoniul era desemnat prin cuvântul
substantia. 2. Elemente Elementele patrimoniului sunt actio in rem şi actio in
personam (drepturile reale şi drepturile de creanţă). Drepturile reale constituie
acele drepturi patrimoniale care luau naştere între o persoană numită titularul
dreptului respectiv şi toţi ceilalţi membrii ai societăţii (dreptul de proprietate).
Drepturile personale (drepturile de creanţă) acele drepturi patrimoniale care
luau naştere dintr-un raport juridic între două persoane determinate , astfel
încât este opozabil faţă de o singură persoană. Drepturile reale avea două
prerogative: dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă. Dreptul de urmărire
reprezintă facultatea de a intenta o acţiune care sancţiona dreptul de
proprietate încălcat împotriva oricărei persoane care deţinea lucrul. Dreptul de
preferinţă este dreptul prin care creditorul preferenţial trecea înaintea
celorlalţi creditori în scopul satisfacerii dreptului său de creanţă.
să explici noţiunea de patrimoniu şi rolul acestuia în materia dreptului; să
identifici diferitele categorii de bunuri, drepturile asupra acestora şi diferenţele
de regim juridic; să delimitezi dreptul de proprietate de posie şi detenţia
precară;
Dreptul real se diferenţiază de dreptul de creanţă, prin faptul că realizarea
dreptului real avea loc direct asupra lucrului, pe când dreptul de creanţă avea
loc prin intermediul activităţii debitorului. 3. Principii A. Patrimoniul constituie
emanaţia unei persoane. Este necesară calitatea de persoană, deci de subiect
de drept cu capacitate juridică deplină. B. Orice persoană are în mod necesar
un patrimoniu C. Fiecare persoană nu are decât un singur patrimoniu, acesta
este unic, la fel ca şi persoana a cărei emanaţie este.
II. Clasificarea bunurilor Diviziunea fundamentală pentru romani era aceea în
funcţie de criteriul patrimonial (summa divisio). Potrivit acestui criteriu, există
lucruri in patrimonio, adică lucruri care fac, ori pot face parte din patrimoniul
nostru şi lucruri extra patrimonium adică lucrurile care nu pot fi însuşite, nu
sunt susceptibile de apropriere privată. 1. Res extra patrimonium Res extra
patrimonium sunt lucrurile nimănui. Aceste res nullius se împart în două mari
categorii: res nullius divini juris (lucrurile nimănui indicate de dreptul divin) şi
res nullius humani juris,( lucrurile nimănui, indicate de dreptul laic). Res nullius
divini juris se împart în 3 categorii: 1. res sacrae – sunt lucrurile consacrate
zeilor, adică templele, altarele, statuile. 2. res sanctae – sunt lucrurile
considerate sacrosante, cum ar fi porţile, zidurile cetăţii si pietrele de hotar. 3.
res religiosae – sunt bunurile consacrate cultului morţilor, cum ar fi mormintele
sau stelele funerare. Res nullius humani juris – cuprind tot 3 categorii: 1. res
communes – sunt lucruri care aparţin tuturor prin natura lor ( aerul sau apa
mării) 2. res publicae – sunt lucrurile care aparţin statului roman (sclavii publici
sau clădirile publice). 3. res universitatum- sunt lucrurile care aparţin cetăţii şi
sunt destinate uzului public (teatrele, stadioanele, arenele, circul) 2. Res in
patrimonio Res in patrimonio sunt lucrurile care pot fi însuşite de particulari.
1.criteriul importanţei lucrurilor în cadrul patrimoniului. În funcţie de acest
criteriu, bunurile se împart în mancipi şi nec mancipi. Bunurile mancipi sunt
cele mai importante bunuri pentru cetăţeanul roman. Din ele fac parte:
suprafeţele de teren, casa de locuit, sclavii, animalele domestice. Aceste bunuri
se puteau dobândi doar prin mijloace formaliste, cum ar fi: mancipatiunea şi
cesiunea în faţa magistratului. Res nec manicipi – erau la epoca veche bunurile
mai puţin importante pentru romani :banii, animalele sălbatice şi toate
bunurile incorporale, cu excepţia servituţilor prediale rustice. 2.criteriul naturii
bunurilor asociat intenţiei părţilor dintr-un raport juridic. După acest criteriu,
bunurile se împart în lucruri de specie şi lucruri de gen. Bunurile de specie sunt
individualizate prin natura, substanţa sau forma lor, fiind realităţi unice, pe
când bunurile de gen sunt neindividualizate prin trăsături particulare. 3.criteriul
corporalităţii bunurilor. După acest criteriu lucrurile erau divizate în res
corporales (bunuri corporale, tangibile, palpabile) şi incorporales (incorporale,
abstracte), cum ar fi drepturile de creanţă. 4.criteriul muvabilităţii. În funcţie de
acest criteriu, bunurile se împart în res moventes (bunuri mobile , apte de a se
deplasa prin propria lor energie sau printr-o energie exterioară) şi bunurile
imobile, nemişcătoarele, care cuprind terenurile, construcţiile şi accesoriile lor.
5.criteriul consumptibilitaţii.
După acest criteriu, res privatae au fost divizate în bunuri consumptibile, care
se consumă la prima întrebuinţare şi bunuri neconsumptibile, care presupun o
existenţă îndelungată. 6.criteriul fungibilităţii bunurilor. Raportat la acest
criteriu, bunurile au fost divizate în bunuri fungibile şi nefungibile. Bunurile din
prima categorie se pot schimba între ele, pe când cele nefungibile nu sunt
interşanjabile, fiind unicate, perfect individualizate. 7.criteriul accesorialităţii
bunurilor. După acest criteriu, avem bunuri principale, ce au o existenţă de sine
stătătoare şi bunuri accesorii, care servesc doar la punerea în valoare a
lucrurilor principale, a căror soartă juridică o urmează.
III. Drepturi reale - Posesiunea 1. Generalităţi În literatura modernă de drept se
reţine că posesia este o stăpânire de fapt, fundamental deosebită de stăpânirea
juridică, care constituie esenţa proprietăţii. Se susţine că proprietate este un
drept, iar posesiunea este un fapt. Posesia este o sumă de prerogative,
apreciate în exerciţiul lor concret, de facto, asupra unui res corporis, în nume şi
interes proprii, fie că titularul acestui exerciţiu este sau nu este şi titular al
dreptului de proprietate. În această exclusivitate a folosinţei, rezidă marca de
diferenţiere a posesiei, chiar şi în raport cu proprietatea. Posesiunea a apărut
aşadar, ca exerciţiu factual al unor prerogative juridice, adică stăpânirea
efectivă şi permanentă a unui lucru corporal, în condiţiile fixate de drept. 2.
Dobândirea şi pierderea posesiunii Posesia se dobândeşte când o persoană
obţine asupra unui lucru stăpânirea de fapt cu intenţia de a o exercita în nume
propriu, adică prin întrunirea celor două elemente: corpus şi animus. La epoca
veche, se dobândea posesia doar printr-un act material de luare a lucrului în
posesie. Mai târziu însă, acest act rudimentar va deveni unul simbolic. Era
suficient să se pună un paznic lucrurilor cumpărate sau să predea cheia
magaziei unde acestea au fost depozitate pentru ca posesia să fie transferată.
Era aşadar suficient ca lucrul să fie pus la dispoziţia dobânditorului pentru ca
acesta din urmă să obţină posesia. La finele epocii clasice, simpla înmânare a
documentul scris care consemna vânzarea, echivala cu transmiterea posesiei.
Multă vreme posesia nu a putut fi dobândită prin reprezentanţi. Abia în sec.II
d.H, s-a admis că elementul corpus poate fi dobândit prin reprezentare de un
mandatar sau de un tutore. Posesia încetează în momentul în care s-a pierdut
unul dintre aceste două elemente: corpus sau animus. Astfel, se pierde
posesiunea atunci când bunul piere sau când posesorul a fost deposedat prin
orice mijloace de el. Se poate pierde posesia prin manifestarea voinţei de a nu
mai poseda, ca în cazul contitutului posesor. Pierderea concomitentă a lui
corpus şi animus are loc fie prin moartea posesorului, fie prin abandonarea
bunului. 3. Elementele posesiunii Posesiunea presupune întâlnirea a trei
elemente esenţiale: animus şi corpus. a. Animus: reprezintă simpla intenţie de
a poseda lucrul pentru sine, sub aparenţa proprietăţii. Este elementul de voinţă
ce vizează adoptarea unui comportament de veritabil stăpân al bunului şi
dorinţa vizibil exprimată de păstrare a bunului, ca şi cum i-ar aparţine de jure
posesorului. b. Corpus: sau elementul material, nu reprezintă bunul posedat în
materialitatea lui, ci stăpânirea efectivă asupra lucrului. Corpus constituie
totalitatea actelor materiale prin care o persoană se foloseşte de un lucru.
Astfel, pentru a intra în stăpânirea unui teren, era suficient ca înstrăinătorul să
indice dobânditorului hotarele dintr-un loc în altul. Era suficient ca un bun să se
afle la dispoziţia unei persoane, chiar dacă bunul în materialitatea sa era plasat
la distanţă de posesor, în conformitatea cu intenţia şi interesele sale, pentru ca
ea să reclame deţinerea elementului material al posesiei. 4. Efectele posesiunii
A. Posesorul se bucură de protecţie juridică. B. Posesorul are perspectiva de
deveni proprietar prin uzucapiune. C. La procesul în revendicare, posesorul are
întotdeauna calitatea de pârât ceea ce îl avantajează. Acţiunea în revendicare
este intentată de către proprietarul neposesor împotriva posesorului
neproprietar. Sarcina probei apasă asupra proprietarului potrivit adagiului,
“omnes probandi incubit actor” (sarcina probei apasă asupra reclamantului).
Pârâtul se apără “posideo quia posideo” (posed pentru că posed). Astfel că
dacă tu reclamant vrei să mă deposedezi trebuie să faci dovada în faţa
judecătorului că eşti proprietar. 5. Interdictele posesorii Protejarea posesiei se
făcea prin proceduri ce implicau prerogativa de comandă a magistratului
judiciar. Aceste mijloace de apărare se numeau interdicte posesorii şi erau
ordine ale magistratului judiciar investit cu imperium. Prin ele se rezolvau
stările imediate, relative la posesia lucrurilor. Interdictele posesorii erau de
două feluri: A. Interdicte retinendae possessionis causa (care apără o posesie
deja dobândită şi nepierdută). Erau de două feluri: uti possidetis, relative la
imobile şi utrubi, care se referă la mobile. B.Interdictele recuperandae
possessionis causa (pentru redobândirea unei posesiuni pierdute). Ele erau de
trei feluri, fiecare sancţionând un viciu al posesiei. - unde vi (cottidiana şi
armata) - îndreptat împortiva celui care a câştigat posesia prin violenţă - de
precario causa (în contra precaristului) - de clandestina possessione causa
(îndreptat împotriva celui care exercita clandestin posesia) 6. Detenţiunea
Detenţiunea presupune întrunire a două elemente: animus şi corpus. Animus al
detenţiunii constă din intenţia persoanei de a stăpâni lucrul nu pentru sine ci
pentrul altul, detentorul nu intenţionează să păstreze lucrul pentru sine, ci să-l
restituie proprietarului după ce l-a folosit potrivit convenţiei cu acesta. Corpus
al detenţiunii e identic cu corpus al posesiunii. Prin crearea acestui titlu juridic,
romanii au făcut posibile operaţiuni juridice precum: depozitul, arenda,
închirierea, operaţiuni care nu au putut fi realizate în epoca anterioară.
IV. Drepturi reale – Proprietatea 1. Noţiune şi atribute Legile romane nu
definesc proprietatea, ci stabilesc conţinutul celui mai important drept real, sub
forma celor trei prerogative esenţiale: “jus utendi, fruendi et abutendi re sua”.
Aceste atribute rămân şi astăzi cele mai fericite formule în efortul înfăţişării cât
mai exacte a conţinutului unei instituţii extrem de generoasă în semnificaţii. Jus
utendi este dreptul de a uza, de a întrebuinţa, de a folosi bunul. Jus fruendi nu
înseamnă numai perceperea fructelor, pentru că ne referim aici nu doar la cele
pe care lucrul le produce în mod natural, ci şi la cele produse prin intervenţia
omului. Limba latină se dovedeşte a fi mai exactă şi în ceea ce priveşte jus
abutendi, romanii înţelegând prin această formulă, până la urmă tot ceea ce nu
era epuizat de celelalte prerogative, a trage folos dintr-un lucru (ab utere), a se
folosi, în principiu, de toate aptitudinile economice ale unui bun, dar mai cu
seamă, de posibilitatea de a încheia orice act juridic referitor la bun. 2. Originea
şi evoluţia proprietăţii a. Forme prestatale de proprietate Fără îndoială, în
epoca străveche proprietatea era determinată de modul paternalist de
organizare tribală a societăţii. Folosinţa comună asupra terenului pe care tribul
îl foloseşte exclude aproprierea privată, numai că, dacă fiecare ar fi trebuit să
ceară voie celorlalţi ca să-şi însuşească roadele pământului, omul ar fi dispărut
de mult. Diferenţele sociale apar, nu în mod necesar de la distribuirea inegală a
resurselor, ci mai cu seamă din diferenţele de rentabilitate a muncii a fiecărei
familii în parte. Proprietatea ca drept natural fundamental se justifică printr-o
ipoteză banală: omul este o fiinţă flămândă. Ea intră în lume prin muncă, iar în
centrul acestei ecuaţii se află individul. Proprietatea se detaşează de muncă
pentru a o conserva, de aceea vorbim de un drept perpetuu, veşnic la romani,
munca sau războiul fiind doar începutul proprietăţii pentru că specificul lor este
să acumuleze sau să producă valoare, iar specificul proprietăţii este să conserve
acea valoare, să o împiedice să piară. Dreptul de proprietate devine garanţia
unei libertăţi. Legea celor douăsprezece table, apărută in 450 î.C. ocroteşte
proprietatea privată fără a pomeni direct de existenţa proprietăţii obşteşti.
Putem spune că, la această dată, proprietatea privată apare justificată, originea
ei fiind epurată de orice urmă de violenţă, îmbrăcând, prin noţiunea
schimbului, prestigiul autorităţii morale a rezultatului muncii. Anterior, familiile
au primit în folosinţă temporară câte o suprafaţă de pământ în interiorul
cetăţii. Acest patrimoniu funciar familial se numea heredium, adică moştenire.
Ne spun Plinius sau Cato, că un astfel de heredium avea o întindere de
aproximativ jumătate de hectar şi cuprindea grădina şi casa de locuit. Iniţial,
acest teren era un patrimoniu inalienabil, imposibil de înstrăinat prin acte între
vii sau pentru cauză de moarte. Desigur, în calitate de unic administrator al
averii familiale, pater familias exercita toate prerogativele dreptului de
proprietate, iar, în considerarea ideii anterioare, în lipsă de moştenitori legitimi,
heredium revenea colectivităţii gentilice pentru a fi redistribuit familiilor
romane. Aşadar, putem spune fără să greşim, că încă de la început proprietatea
privată a coexistat cu cea familială şi cea colectivă, şi părăsim astfel o teorie a
cauzei finale, anume că prima fază a proprietăţii a fost colectivă şi că ţinta
evoluţiei este către forma colectivă . Putem conchide, fără a insista, că la epoca
veche, chiar înainte de anul 450 î.C. au coexistat proprietatea publică sau
colectivă a statului şi proprietatea individuală privată numită dominium ex jure
Quiritium. Termenul de proprietas apare mult mai târziu, spre sfârşitul
dominatului Justinian fiind cel care îmbracă sub această denumire cele patru
forme de proprietate privată, aşa cum le-au cunoscut romanii în epoca clasică.
b. Proprietatea în epoca veche Cea mai veche şi singura până la finele republicii
a fost proprietatea quiritară, sau aşa cum am spus, stăpânirea după dreptul
quiritilor. Quiritii sunt întemeietorii cetăţii şi de aceea denumirea reliefează
atât caracterul ei exclusiv cât şi faptul că această instituţie era apărată de
dreptul civil roman. Exclusivistă prin excelenţă, proprietatea quiritară
presupunea în mod obligatoriu un cetăţean roman. Acest drept conţinea trei
atribute esenţiale : jus utendi, jus fruendi, jus abutendi. Nu s-a inventat încă
nimic nou în ceea ce priveşte caracterele acestei proprietăţi, respectiv
caracterul absolut, caracterul perpetuu şi caracterul exclusiv. Acest tip de
proprietate era reglementat atât de rigid încât Gaius spunea că existau numai
două posibilităţi : fie să ai proprietate romană, fie să nu ai proprietate de loc.
Dreptul de proprietate quiritar conferea titularului său exclusivitatea folosinţei
respectivului lucru precum şi perpetuitatea exerciţiului său, acest fapt fiind
exprimat prin următorul adagiu : proprietas ad tempus constitui non potest,
adică proprietatea nu poate fi stabilită până la un termen. Ca o consecinţă a
acestui principiu este faptul că romanii nu au îngăduit posibilitatea ca dreptul
de proprietate să fie transferat sub modalităţi extinctive.
Obiectul dreptului de proprietate quiritară era pentru început obligatoriu un
res mancipi . In categoria acestor bunuri regăsim lucrurile cele mai importante :
casa de locuit (domus), terenul din cetate (heredium), suprafeţele de pământ
italic (ager italicus), servitutile prediale rustice, animalele domesticite şi nu în
ultimul rând sclavii. De astfel termenul mancipi provine din două cuvinte manu
respectiv capere (a prinde cu mâna), expresie ce sugerează prinderea sclavilor.
Înstrăinarea acestor bunuri nu se putea face oricum, ea presupunea, fie
mancipaţiunea, adică o modalitate solemnă de transfer al proprietăţii încheiată
în mod simbolic în faţa martorilor cetăţenii romani, fie cesiunea, un proces
fictiv desfăşurat în faţa magistratului. Mult mai târziu, s-a stabilit că şi un lucru
nec mancipi poate fi obiect al dreptului de proprietate quiritară şi s-au admis şi
alte modalităţi de transfer ale acestuia. c. Proprietatea în epoca clasică
Proprietatea pretoriană sau publiciană . O figură juridică extrem de interesantă
şi care dă deplina măsură a geniului juridic roman. Numele îi vine de la un
prezumtiv pretor Publicius, care, se pare a trăit în sec. I d.C. . Ea apare în clipa
în care societate romană începe să se modernizeze, să se dezvolte, iar tiparele
învechite ale legilor vechi nu se mai potriveau noilor realităţi ale Romei clasice .
Când Roma era încă o cetate şi nu capitala lumii cunoscute, mancipaţiunea şi
cesiunea în faţa magistratului, ca moduri de dobândire a proprietăţii quiritare
asupra bunurilor mancipi puteau funcţiona ireproşabil, dar în noile condiţii, se
impunea necesitatea ca dreptul asupra unui res mancipi să se poată dobândi
prin mijloace mai puţin solemne, mai puţin formale. Fără îndoială pretorul nu
putea să modifice rigorile lui jus civile. Prin simplă tradiţiune a unui bun
mancipi proprietatea quiritară nu se transfera de la tradens la accipiens, ci doar
posesia. Pretorul, în înţelepciunea lui, a considerat că este inechitabil ca
accipiens să nu dobândească proprietatea asupra lucrului, deşi fusese de bună
credinţă şi plătise preţul. În aceste condiţii, pe cale procedurală, pretorul a
admis că tradiţiunea poate fi utilizată în scopul transmiterii proprietăţii asupra
lucrurilor mancipi. Potrivit acestei veritabile idei revoluţionare, dobânditorul
unui res mancipi prin traditiune, dobândeşte un drept de proprietate aparte,
lucrul fiind considerat a fi în bonis, adică printre bunurile cumpărătorului. Dar
proprietarul quiritar, cel care a înstrăinat lucrul, rămâne în continuare
proprietar după dreptul civil. De aceea pretorul numeşte proprietate
pretoriană o situaţie temporară, găsind soluţia în instituţia uzucapiunii. Îndată,
însă, ce termenul uzucapiunii s-a împlinit, proprietatea începe a-ţi aparţine de
plin drept, adică lucrul a devenit al tău, atât în proprietate bonitară cât şi în cea
quiritară, întocmai ca şi cum ţi-ar fi fost mancipat sau cedat în jure. În acest caz
pretorul apelează la una din celebrele şi atât de înţeleptele acţiuni ficticii,
acţiune care s-a numit publiciană. El va considera că, dacă termenul prescripţiei
achizitive nu a fost împlinit, bunurile au fost uzucapate fictiv şi instantaneu, iar
accipiens va avea câştig de cauză în faţa proprietarului quiritar care revendică.
Soluţia este dată în considerarea echităţii şi a bunei credinţe, idei care se impun
către sfârşitul Republicii şi care fac deplină dovadă a înţelepciunii şi fineţii
argumentării juriştilor romani. Proprietatea provincială sau dominium
bonitarium îl avea ca subiect de drept pe peregrinul din provincia romană şi se
confunda cu exercitarea prerogativelor de folosinţă şi de culegere a fructelor.
Posesia pe care o aveau peregrinii provinciali nu era utilă, aşadar nu putea
conduce la uzucapiune. De altfel termenul de proprietate provincială apare
abia în Evul Mediu, romanii numind dreptul asupra pământurilor provinciale
possidere, ussus prossessio .Totuşi, prin intermediul interdictelor posesorii,
posesiunea asupra acestor terenuri era apărată printr-o acţiune utilă, in rem
specială asemănătoare revendicării pe care o puteai intenta în vederea
redobândirii posesiunii asupra lucrului. Proprietatea peregrină. Ea a fost
recunoscută peregrinilor stabiliţi la Roma şi consta într-o posesie protejată prin
edictul pretorului peregrin. În provincie, această formă a proprietăţii era
protejată de edictul guvernatorului de provincie. Această posesiune a
peregrinilor era apărată prin asimilarea fictivă a peregrinului cu cetăţeanul
roman printr-o acţiune utilă asemănătoare revendicării, dar şi pe calea
interdictelor posesorii sau a acţiunilor îndreptate împotriva furtului sau a
înşelătoriei. Proprietatea peregrină dispare odată cu edictul lui Caracalla în 212
d.C. când prin acest act de mare răsunet la acea epocă, Roma a acordat
cetăţenia tuturor locuitorilor Imperiului, cu excepţia celor dedittici. d.
Proprietatea în epoca postclasică În sec. IV – V, odată cu marea criză financiară
a Imperiului, dispare orice deosebire dintre cele două drepturi reale asupra
bunului altuia: emfiteoza şi jus in agro vectigal, instituţii atât de asemănătoare
proprietăţii sub aspectul quasi perpetuităţii lor. Suprafeţe mari de teren sunt
înglobate în aşa numitul Domeniu al Coroanei, fermierii devenind arendaşi ai
statului roman. Aceste transformări a căror artizan este împăratul Zenon au
făcut să se şteargă orice deosebire între pământurile italice şi cele provinciale.
Justinian unifică toate formele de proprietate amintite, termenul proprietas
desemnând stăpânirea asupra tuturor pământurilor care se aflau în Imperiul
Roman. 3. Moduri de dobândire şi transmitere a proprietăţii a. Clasificarea
modurilor Prin mod de dobândire a proprietăţii se înţeleg faptele recunoscute
de lege sau de pretor a căror realizare face să intre în patrimoniul cuiva un
drept de proprietate. Aşadar, prin mod se înţelege operaţiunea juridică permisă
de jus civile, jus gentium sau jus pretorium, prin care se asigură fie dobândirea
unui res nullius, fie transferul unui res privatae de la înstrăinător la dobânditor,
fie transformarea unei stări de fapt într-o stare de drept (uzucapiunea). Juriştii
clasificau modurile de dobândire a proprietăţii în moduri de jus civile şi moduri
de jus gentium. Modurile de jus civile sunt moduri de dobândire formaliste,
care premit cetăţenilor să dobândească proprietatea quiritară. Ele sunt
mancipaţiunea, cesiunea în faţa magistratului şi uzacapiunea. Modurile de jus
gentium se caracterizează prin lipsa formalismului şi stau la îndemâna tuturor
locuitorilor imperiului. Ele sunt tradiţiunea, ocupaţiunea, specificaţiunea,
accesiunea şi culegerea fructelor. Interpreţii moderni ai dreptului roman
clasifică modurile de dobândire în originare şi derivate. Cele originare conferă
proprietatea asupra unor lucruri care mai înainte nu fuseseră însuşite de
nimeni (res nullius), iar modurile derivate presupun un transfer al dreptului de
proprietate. b. Mancipatio Mancipaţiunea este modalitatea solemnă de
transfer al proprietăţii prevăzute de jus civile şi destinată dobândirii proprietăţii
quiritare asupra bunurilor mancipi. Ea era folosită doar de către cetăţenii
romani sau de necetăţenii care, în conformitate cu jus civile, aveau dreptul de a
încheia acte juridice (jus commercii). Mancipaţiunea era un dublu act juridic,
care la epoca veche se încheia cu ajutorul balanţei şi al lingoului de aramă. Era
aşadar, un act „per aes et libram”. La actul solemn, iau parte: cel care transferă
proprietatea (mancipio dans), cel care urmează să primească lucrul (mancipio
accipiens), cinci martori cetăţeni romani şi un purtător de balanţă, numit
libripens, un personaj oficial, care avea rolul de a cântări lingoul de aramă.
Mancipio accipiens punea mâna pe obiectul mancipaţiei şi rostea formula:
„declar solemn că acesta este lucrul meu, pe care l-am cumpărat cu această
aramă şi balanţă.” După ce preciza cauza manicpaţiunii, care putea fi o vânzare,
o donaţie, dobânditorul înmâna balanţa şi bucata de aramă, în chip de preţ,
înstrăinătorului. După eliberarea bunului de sub puterea sa, înstrăinătorul avea
un rol pasiv, exprimându-şi consimţământul prin tăcere. Aşadar, la epoca
veche, înstrăinarea se făcea prin două acte independente: un abandon al
lucrului, respectiv o luare în putere unilaterală din partea dobânditorului. În
străvechiul drept roman, agnaţii colaterali (fraţii de obicei) ar fi trebuit să-şi dea
consimţământul pentru ca actul să fie valabil. Abia Legea celor 12 Table a
înlăturat necesitatea consimţământului, simpla declaraţie a lui accipiens fiind
suficientă pentru validitatea actului. Ulterior, arama a fost înlocuită cu un bănuţ
fără valoare, mancipaţiunea devenind o vânzare fictivă.
Mancipaţiunea avea următoarele efecte: - prin acest mod, se transmitea
imediat şi absolut dreptul de proprietate quiritară asupra bunurilor mancipi. -
Mancipaţiunea îi conferea dobânditorului dreptul de a promova o acţiune în
revendicare, în cazul pierderii posesiunii bunului transmis. - Actul dădea
naştere la o obligaţie de garanţie din partea înstrăinătorului pentru evicţiune.
Se numeşte evicţiune, pierderea proprietăţii lucrului sau tulburarea
cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar. Dobânditorul,
ameninţat cu evicţiunea făcea apel la înstrăinător să ia parte la proces şi să-l
apere. Dacă înstrăinătorul nu izbutea să-l menţină în posesie, atunci
dobânditorul avea împotriva lui o acţiune penală numită auctoritas, prin care îl
obliga să plătească de două ori valoarea lucrului evins. - Mancipaţia mai dădea
loc la o acţiune numită „de modo agri”, relativă la mărimea ogorului vândut.
Acţiunea permitea dobânditorului să obţină o reducere a preţului,
proporţională cu ceea ce lipsea din pământul vândut. - Actul mai dădea efect
unor declaraţii care se numeau leges mancipii şi care se refereau la calităţile
lucrului, la suprafaţa terenului, la constituirea unor servituţi sau la orice alte
înţelegeri. c. In iure cessio Este un vechi mijloc de dobândire a proprietăţii, care
se realiza pe calea unui proces fictiv. Putea fi folosit doar de către cetăţenii
romani şi, spre deosebire de mancipaţie, transfera proprietatea quiritară
asupra tuturor lucrurilor romane, indiferent dacă erau mancipi sau nec
mancipi. Înaintea magistratului, se înfăţişau cele două părţi, iar dobânditorul
declara în termeni solemni că respectivul bun îi aparţine după dreptul quiritar.
Cedensul, fără a se opune, achiesa la pretenţia dobânditorului. Magistratul îşi
dădea consimţământul prin formula addico, ratificând transferul. d. Usucapio
Presupunea dobândirea proprietăţii prin folosinţă indelungată, dacă se
întruneau următoarele condiţii: posesinea, termenul, buna-credinţă, justa
cauză şi un lucru susceptibil de a fi uzucapat. Uzucapiunea asupra bunurilor
mobile expiră după un an, iară asupra fondurilor şi clădirilor, după doi ani, aşa
cum s-a prevăzut în legea celor XII Table. Aşadar proprietatea quiritară se
dobândea după un an în ceea ce priveşte bunurile mobile şi doi ani în ceea ce
priveşte bunurile imobile. e. Prescriptio longi temporis Reprezenta prescriţia de
lungă durată – 30 de ani f. Prescriptio longisimi temporis Reprezenta prescriţia
de şi mai lungă durată – 40 de ani g. Adiudicatio Constituia în atribuirea de
judecător a cotelor părţi din bunul comun fiecărei persoane ce avea un drept în
acest sens. h. Lex Se constituia direct sau indirect un drept de proprietate,
printr-un act normativ. i. Ocupatio Ocupaţiunea – înseamnă luarea în posesie a
unui res nullius cu intenţia de a deveni proprietar. Prin ocupaţiune se
dobândeşte proprietatea în următoarele cazuri: - animalele sălbatice, păsările,
peştii aparţin celui care le prinde sau le vânează, fără a se ţine seama cine era
proprietarul terenului pe care au fost prinse. - Bunurile imobile sau mobile
lăsate fără stăpân cum ar fi o moştenire neculeasă sau un bun abandonat pot fi
însuşite prin ocupaţiune. - Prada luată într-un război devine proprietatea
statului roman. În schimb prada obţinută de soldaţi într-un conflict minor de
frontieră le aparţine.
Comoara este un res nullius şi revine celui care a descoperit-o. Când comoara a
fost găsită, însă, pe un teren străin ea se atribuie în părţi egale descoperitorului
şi proprietarului terenului. j. Traditio Este modul derivat, voluntar şi neformalist
de dobândire a proprietăţii, constând în remiterea posesiunii reale, efective,
asupra unui bun, de către un înstrăinător – trandens, în favoarea unui
dobânditor – accipiens, ca o consecinţă a voinţei reciproce de realizare a
transferului. Efectele tradiţiunii: - se dobândea proprietatea quiritară asupra
bunurilor nec mancipi, proprietate apărată prin acţiunea în revendicare. - Se
dobândea proprietatea pretoriană, cu privire la bunurile mancipi, protecţia ei
asigurându-se prin acţiunea publiciană. - Se transmitea proprietate peregrină şi
provincială asupra bunurilor neromane, proprietate garantată prin acţiuni utile.
Condiţiile tradiţiunii: o înstrăinătorul avea nevoie de capacitatea de a înstrăina.
În dreptul roman, regula era că toate persoanele au această capacitate juridică.
Excepţiile erau date de către următoarele categorii: impuberi, nebunii, prodigii
şi femeile care nu aveau autorizarea lui pater. o Încheierea formalităţilor avea
loc în condiţii de prezenţă a părţilor şi a bunului înstrăinat la momentul şi locul
tradiţiunii. Era sancţionată atât tradiţiunea efectuată între absenţi, cât şi
tradiţiunea unui bun a cărui detenţie a fost pierdută. o Plata era o condiţie
suspensivă a transferului dreptului de proprietate o Remiterea efectivă a
posesiunii Dobânditorul trebuia să aibă corpus, elementul material al posesiei.
Astfel, pentru înstrăinarea unui teren, se cerea ca dobânditorul să ia în posesie,
efectiv parcurgându-i hotarele. La începutul principatului se admit, însă, şi
unele excepţii. Se consideră că s-a făcut remiterea unei grămezi de lemne din
momentul în care cumpărătorul a pus pe cineva să o păzească. Aşadar, în
această epocă, avem alături de tradiţiunea propriu-zisă, înţeleasă ca un act
simplu, rudimentar de predare din mînă în mână a lucrului şi alte forme ale
tradiţiunii: - traditio longa manu. Se socoteşte că s-a făcut tradiţiunea atunci
când dobânditorul îi dă ordin înstrăinătorului să-i pună lucrul la dispoziţie. El va
dobândi posesia printr-o remitere longa manu: se socoate că el are o mână atât
de lungă, încât poate lua lucrul în primire de la distanţă. - traditio brevi manu.
Justinian arată în Institute că se poate transfera proprietatea chiar fără
remiterea efectivă. Dacă un lucru se află la cineva în locaţie, în depozit sau cu
titlu de comodat, iar proprietarul vinde lucrul chiriaşului, depozitarului sau
comodatarului, nu mai este nevoie de remiterea efectivă a lucrului, întrucât el
deja se află la dobânditor. - Situaţia opusă se numeşte constitutul posesor.
Proprietarul vinde o casă în care rămâne în calitate de chiriaş. El îşi schimbă
intenţia de a poseda (animus). Dacă până la vânzare poseda în calitate de
proprietar, ulterior s-a constituit posesor pentru altul. Ultima condiţie a
tradiţiunii este justa cauză. Iulius Paulus ne spune că simpla remitere nu
transferă proprietatea decât atunci când o vânzare sau o altă justă cauză o
precede. Justa cauză presupune existenţa unui act juridic valid şi prealabil
transferului de proprietate, act care să implice reciproca manifestare de voinţă
a părţilor. Ea poate fi o vânzare – cumpărare, o donaţie, o închiriere, un legat.
Cauza trebuie să fie justă, adică în acord cu regulile dreptului, întrucât o cauză
injustă nu poate servi drept suport juridic pentru transmiterea proprietăţii. k.
Specificatio Apare în cazul când o persoană numită specificator, produce prin
munca sa un lucru nou cu materiale aparţinând altuia. La întrebarea „cui
aparţine lucrul nou?” cele două mari şcoli de drept, sabinienii şi proculienii
dădeau soluţii diferite. Sabinienii, adepţii filosofiei stoice, susţineau că lucrul
nou creat aparţine proprietarului materiei prime. Proculienii, adepţii cauzei
finale aristoteliciene, susţineau că lucrul nou aparţine specificatorului. Ulterior,
în dreptul lui Justinian s-a admis soluţia de compromis. Dacă lucrul se putea
întoarce în starea iniţială, proprietatea revenea titularului materiei, iar dacă
lucrul nu mai putea fi adus la acea stare, proprietatea revenea specificatorului,
obligat însă, să-l despăgubească pe proprietar. l. Accesio Accesiunea – este un
mod de dobândire a proprietăţii, care are loc în urma absorbţiei unui bun
considerat accesoriu, într-un alt bun acceptat ca bun principal, deoarece în caz
de separare lucrul accesoriu ar deveni neidentificabil sau s-ar aduce atingere
bunului principal. După felul bunurilor supuse accesiunii, aceasta este de 2
feluri: imobiliară şi mobiliară. 1. accesiunea imobiliară se întâlneşte în
următoarele ipoteze: - aluviunea. Proprietarul terenului care se găseşte lângă
un fluviu devine şi proprietarul terenului depus prin aluviune. - Avulsiunea. O
porţiune de teren ruptă de un teren de la o proprietate şi adăugată fondului
vecin, rămâne a fostul proprietar până când arborii de pe acea parcelă prind
rădăcini. - Insula apărută în mijlocul fluviului sau albia secată aparţin
proprietarilor de pe ambele maluri, proporţional cu lărgimea terenului. -
Semănătura şi plantaţiile aparţin titularului terenului din momentul în care
prind rădăcini. - Construcţia ridicată pe un teren străin aparţine proprietarului
terenului, în virtutea regulii „bunul accesoriu urmează soarta bunului
principal”. Constructorul are parte, însă, de un tratament diferit, în funcţie de
buna sa credinţă. Constructorul pierdea materialele dacă ştia că terenul
aparţine altuia. Dar dacă nu ştia şi era de bună credinţă, proprietarul terenului
putea să păstreze construcţia numai dacă plătea preţul materialelor şi al mâinii
de lucru. 2. Accesiunea mobiliară. Bunurile mobile pot forma prin accesiune
două categorii de noi bunuri: - res unitae - res connexae Res unitae sunt
formate din bunurile care suferă un proces de asamblare definitivă. Res
connexae. Sunt bunurile asamblate neomogen, subdivizate. În aceste două
cazuri, dreptul de proprietate este recunoscut în favoarea titularului bunului
principal, iar calitatea de bun principal se deduce după criteriul funcţionalităţii,
al destinaţiei, sau folosinţei ansamblului unitar. 4. Sancţiunea dreptului de
proprietate a. Sancţiunea proprietăţii quiritare Proprietatea quiritară era
apărată prin acţiunea de revendicare. Actio in rei vindicatio (acţiunea în
revendicare). Revendicarea sau acţiunea proprietarului neposesor împotriva
posesorului neproprietar era o acţiune reală, civilă, prin care proprietarul
pretinde restituirea lucrului de la cel care-l deţine cu orice titlu. Efectele
revendicării. a. Se recunoaşte dreptul de proprietate în favoarea reclamantului.
b. Reclamantul obţine lucrul şi fructele acestuia. Conform principiului clasic,
reclamantul ar fi avut dreptul numai la o sumă de bani, pe care judecătorul în
va obliga pe pârât să o plătească. Dar pentru că reclamantul urmăreşte în mod
particular posesiunea lucrului, formula conţine o clauză, numită „arbitraria”,
care îi permite judecătorului să-i adreseze pârâtului o invitaţie de a restitui în
natură bunul şi, astfel, să evite condamnarea pecuniară. Condamnarea era
propusă de reclamant sub jurământ şi ea nu se referea la valoarea de piaţă a
lucrului pretins, ci la interesul pe care reclamantul îl avea ca lucrul să-i fie
restituit. Condamnarea în procesul de revendicare era garantată de o
promisiune, întărită de un vindex. Dacă pârâtul nu făcea promisiunea, el nu era
primit să se apere în proces, iar magistratul îl trimitea pe reclamant în posesia
lucrului. În dreptul lui Justinian, magistratul ordona restituirea lucrului şi
ordinul său era executat de agenţi specializaţi.
c. Posesorul care a pierdut procesul trebuie să restituie lucrul, dar şi accesoriile
sale. El datorează fructele în funcţie de o calitate esenţială: buna-credinţă,
apreciată după momentul litis contestatio. b. Sancţiunea proprietăţii pretoriene
Acţiunea publiciană sancţionează proprietatea pretoriană. Ea permite
proprietarul pretorian să dobândească posesia lucrului pe care a pierdut-o.
Această acţiune a fost recunoscută posesorului de bună credinţă, care-şi
exercită posesia în nume de proprietar şi în interes propriu. În perioada de doi
ani, respectiv un an, în care uzucapa bunul imobil sau mobil, dobândit prin
simplă tradiţiune. Acţiunea cuprindea o ficţiune: pretorul în invita pe judecător
să soluţioneze cauza ca şi cum termenul prescripţiei ar fi fost îndeplinit.
Judecătorul dădea câştig de cauză reclamantului care avea lucrul in bonis
(printre lucrurile sale) şi care se găseşte pe cale de a-l uzucapa. Edictul
pretorului prevedea „dacă cineva pretinde un lucru dobândit prin tradiţie, în
virtutea unei juste cauze şi încă neuzucapat, îi voi da acţiunea”. Efectele acţiunii
publiciene. a. Publiciana proprietarului pretorian. Se poate introduce împotriva
unui simplu posesor sau împotriva proprietarului quiritar. Împotriva simplului
posesor, lupta proprietarului pretorian va fi uşoară pentru că simplul posesor
are un drept mai puţin vrednic de a fi protejat, decât proprietarul pretorian,
care este pe cale de a uzucapa. În schimb proprietarul quiritar acre excepţia de
proprietate quiritară, la care, însă, proprietarul pretorian poate răspunde cu o
excepţie de dol. b. Publiciana posesorului de bun-credinţă. Posesorul de bună-
credinţă este cel care cumpără un lucru de la o persoană pe care o crede
adevăratul proprietar. El este în curs de a uzucapa, căci a primit posesia în
virtutea unui act juridic. Dacă pârâtul cu care se află în proces este un
proprietar quiritar, acesta are un drept mai vrednic de protecţie, excepţia
invocată de el numindu-se ius dominii. c. Sancţiunea proprietăţii provinciale
Proprietatea provincială era apărată de o acţiune reală asemănătoare
revendicării, o aşa - numită actio utile. d. Sancţiunea proprietăţii peregrine
Proprietatea peregrină era dreptul peregrinului aflat la Roma. Când cauzele
soluţionate de pretorul peregrin aveau ca obiect proprietatea peregrinului,
pretorul îl asimila pe acesta fictiv cetăţeanului roman pentru a putea revendica.
V. Drepturi reale asupra bunului altuia Dreptul de proprietate conferă
titularului trei prerogative esenţiale: dreptul de a se folosi de lucru, de a-i
culege fructele şi de dispune de el. De cele mai multe ori, titularul dreptului
exercită toate cele trei prerogative şi, atunci, vorbim de plena în re potestas,
proprietatea deplină. Uneori însă, întâlnim cazuri când aceste prerogative sunt
exercitate de titulari diferiţi, în sensul că titularului îi revine abusus, iar altei
persoane usus şi fructus. În aceste situaţii nudul proprietar se află în
imposibilitate temporară de a exercita dreptul de folosinţă şi de culegere a
fructelor, iar persoana care exercită aceste atribuţii are un drept asupra unui
lucru străin, un jus in re aliena, mai concret, o servitute. La începutul dreptului
roman singura categorie de drepturi reale (asupra bunurilor), în afară de
proprietate era categoria servituţilor prediale. La finele dreptului roman, avem
următoarele drepturi romane: servituţile prediale, servituţile personale
(uzufructul, uzul, habitaţia, operae servorum vel pecorum ), emfiteoza,
superficia şi jus in agro vectigal. 1. Servituţiile a. Noţiune, clasificare, caractere
Sunt drepturi reale care conferă anumite prerogative asupra unor bunuri
străine, fie în interesul unui fond determinat, numit fond dominant, fie în
interesul unei persoane.
Primele se numesc servituţi reale sau prediale, întrucât se constituie în folosul
altui imobil, iar celelalte se numesc personale întrucât ele grevează fondul
dominat în folosul unei persoane numite titular de servitute. a. servituţile
prediale – Aceste servituţi presupun două imobile: unul în folosul căruia există
servitutea, numit fondul dominant şi altul grevat de servitute numit fond
dominat. Servituţile prediale servesc nevoilor economice ale imobilului
dominant. Cele două fonduri trebuie să fie vecine şi servituţile să se exercite de
o manieră permanentă. Servituţile prediale sunt indivizibile deoarece ele
grevează fondul aservit în întregime şi folosesc întregului fond dominant. Ele se
împart în rustice şi urbane, după cum fondul dominant are sau nu clădiri pe
suprafaţa sa. Din categoria servituţilor rustice, reţinem pe următoarele: - Iter –
dreptul de a trece cu piciorul pe terenul altuia. - Via – dreptul de a trece cu
mijloace de tracţiune - Actus – dreptul de trecere cu turmele de animale -
Aquaeductus – dreptul de a construi o conductă de apă pe terenul altuia -
Aquaehaustus – dreptul de a scoate apă din fantana aflata pe terenul altuia -
Servituţile nisipului, ori ale pietrei de var - Servitutatea de navigaţie - Servituţile
pescăreşti - Confinium – un spaţiu liber de doua picioare lăsat între terenurile
agricole pentru întoarcerea plugului Dintre servituţile urbane amintim: -
Servitutea de vedere - Servitutea de scurgere a apelor menajere sau a apelor
pluviale - Servitutea de întreţinere a faţadei casei - Servitutea de sprijin a
zidului despărţitor - Ambitus – o distanţă de doi paşi între proprietăţile clădite
la Roma b. Servituţile personale – Spre deosebire de cele prediale, ele nu
depind de poziţionarea fondurilor imobile dominante, ci de persoana
beneficiarului. De aici avem două importante consecinţe: - servituţile personale
sunt incesibile, - ele sunt temporare, cel mult viagere, întrucât însoţesc
persoana beneficiarului şi nu lucrul. Servituţile personale sunt: ususfructus,
usus, habitatio, operae servorum del pecorum. Ususfructus (uzufructul) – este
un drept real, o servitute personală, care conferă titularilor, uzufructuarii,
dreptul de folosinţă şi de culegere al fructelor unui bun cu obligaţia de a-i
păstra neatinsă substanţa. Aşadar, subiecţii acestui raport juridic sunt nudul
proprietar şi uzufructuarul, independenţi unul de altul şi titulari ai unui drept
real distinct. - Proprietarul avea deschisă acţiunea în revendicare şi putea
înstrăina sau ipoteca bunul cu rezerva protejării dreptului uzufructuarului. El nu
putea tulbura liniştita folosinţă a lucrului şi nestingherita percepere a fructelor
de către uzufructuar. - Uzufructuarul are în principal două prerogative: usus şi
fructus. Usus – semnifică dreptul de a folosi bunul în conformitate cu destinaţia
sa şi în funcţie de propriile interese ale uzufructuarului. Acesta nu putea însă
schimba destinaţia bunului, nu-i putea deteriora substanţa şi nu-l putea
înstrăina. Fructus- înseamnă dreptul de a-şi apropria fructele. La început
uzufructuarul avea numai fructele naturale şi industriale, dar mai apoi, s-a
admis, să are un drept şi asupra fructelor civile. Uzufructuarul devine
proprietarul fructelor prin percepere, adică printr-un act material de luare în
posesie. El dobândeşte fructele civile zi cu zi, în sensul că primeşte sumele de
bani cât durează dreptul său. El devine proprietarul fructelor naturale şi
industriale, atât cele care provin din munca sa, cât şi cele pentru care nu a făcut
nici un efort. În calitatea sa de titular de drept real, uzufructuarul este ţinut să
conserve substanţa lucrului. Pretorul l-a obligat să promită proprietarului că va
folosi bunul ca un bun şef de familie şi că la finele uzufructului ba restitui
lucrul. Dacă uzufructuarul nu făcea promisiunea, proprietarul se putea opune
luării în deţinere a lucrului. Această promisiune se numea cautio ususfructuaria.
Uzufructul ea sancţionat printr-o acţiune, care în perioada clasică purta numele
de vindicatio ususfructus, prin care uzufructuarul cerea proprietarului să nu-i
tulbure folosinţa. Proprietarul la rândul său avea la îndemână o acţiune
negatorie, prin care putea contesta dreptul titularului de servitute. Usus – este
o servitute personală care conferă uzuarului dreptul real de a se folosi de un
bun al altuia cu condiţia de a-i păstra neatinsă substanţa. Este un drept mai
puţin considerabil decât uzufructul, întrucât uzuarul nu culege dobândeşte
fructele, ci le culege în limitele nevoilor sale personale. Dreptul de uz se putea
constitui prin contract sau testament. Habitatio (abitaţia) – este o servitute
personală ce constă în dreptul de a locui într-un spaţiu cu această destinaţie
aparţinând altuia. Acest drept se constituie prin contract sau testament. El nu
se stinge prin nefolosinţă. Operae servorum vel pecorum – constituie o
servitute care conferă titularului un drept de folosinţă asupra animalului sau
sclavului aparţinând altuia, acest drept real era constituit prin contract. b.
Moduri de constituire Servituţile prediale rustice, la epoca veche, se constituiau
prin mancipaţiune, iar cele urbane prin cesiune în faţa magistratului. Acest
ultim mod de dobândire se folosea şi în cazul servituţilor personale. Servituţile
se mai puteau constitui şi prin adjudecările în cadrul sentinţelor de partaj, prin
pacte şi stipulaţii şi prin testament. La epoca veche servituţile se dobândeau şi
prin uzucapiune, iar în epoca pretoriană, pretorul ocrotea printr-o acţiune utilă
pe cel care exercita timp de zece ani o servitute. c. Moduri de stingere
Servituţile se sting: - prin dispariţia materială a fondului aservit - prin
confuziune, titularul fondului dominant devine şi titular al fondului aservit, -
prin renunţarea titularului la dreptul său, - prin moartea titularului servituţii
personale - prin nefolosirea servituţii - prin pierderea libertăţii sau cetăţeniei
titularului de servitute. d. Sancţiunea servituţiilor Acţiunile specifice servituţilor
sunt: acţiunea compensorie şi acţiunea negatorie. Prin acţiunea confesorie se
urmărea restabilirea dreptului titularului de servitute, pârât fiind cel care-i
contesta dreptul. Acţiunea negatorie era acţiunea opusă, ea era introdusă de
către proprietarul fondului împotriva celui care pretindea o servitute. 2.
Drepturile reale pretoriene a. Superficia-superficio Constă în dreptul acordat
unei persoane, numită superficiar, de a se folosi, pe termen lung, de o
construcţie ridicată pe terenul altuia, în schimbul unei sume de bani plătită
proprietarului terenului. Acest drept se năştea întotdeauna prin contract şi era
ocrotit de un interdict şi de o acţiune (revindicatio utilis), ce putea fi intentată
împotriva oricărei persoane ce ar fi tulburat pe superficiar. b. Conductio agri
vegtigalis Acest drept constă într-o arendare a pământului cetăţilor pe o
perioadă de 99 ani. Titularul acestui drept nu putea fi lipsit de pământ, nici el
nici moştenitorii, atât timp cât plătea taxa fixată, numită vectigal. Spre sfârşitul
Dominatului cele două instituţii emfiteoza şi jus in agro vectigal, se confundă,
statul făcând exproprieri masive, iar fermierii au devenit arendaşi ai statului
roman. c. Emfiteoza Emfiteoza este un drept real de folos inţă asupra terenului
agricol al altuia, drept perpetuu şi transmis ibil atât inter vivos cât şi mortis
causa, cu obligaţia corelativă a emfiteotului de plată a preţului periodic de folos
inţă. Este un drept real, de foarte lungă durată, intermediar între dreptul de
proprietate ş i uzufruct. Acest drept este ocrotit printr-o acţiune rea lă,
petitorie, asemănătoare revendicării.
Pentru folos inţa terenului, emfiteotul trebuia să plătească un preţ periodic
precum ş i impozitul aferent proprietăţii imobiliare. Dacă nu făcea aceste plăţi
pe o perioadă mai mare de trei ani, emfiteotul era decăzut din drepturile sale.

INTREBĂRI DE CONTROL
1. În epoca lui J ustinia n patrimoniul era desemnat prin cuvântul: a) substantia;
b) familia; c) patrimonium.
2. Sarcina probei revine: a) reclamantului; b) pârâtului; c) persoanei martoră în
proces.
3. Animus al detentiunii are următoarea semnificaţie: a) intenţia de a păstra
lucrul pentru altul; b) intenţia de a păstra lucrul pentru sine; c) efectuarea
tuturor actelor materia le prin care se realizează stăpânirea asupra unui lucru.
4. Proprietatea quiritară este considerată o instituţia accesibilă : a) cetăţenilor
şi peregrinilor; b) numai peregrinilor; c) numai cetăţenilor.
5. Iniţial, cetăţenii, foloseau tradiţiunea numai în scopul transmiterii: a)
lucrurilor mancipii; b) lucrurilor nec mancipii; c) atât lucrurilor mancipii cât şi
celor nec mancipii.
6. Proprietatea peregrină a dispărut: a) prin constituţia lui Hadrian; b) prin
constituţia lui Marc Aureliu; c) prin edictul lui Caracalla.
7. Termenul în vederea dobândirii lucrurilor mobile prin uzucapiune este: a) un
an; b) doi ani; c) trei ani.
8. Traditio simbolica se aplică în cazul: a) transmiterii unui teren; b) transmiterii
unei case; c) când chiriaşul se transformă în posesor şi proprietar.
9. Este o servitute personală: a) ius pascendi; b) habitatio; c) servitus oneris
ferendi.

PROPUNERI DE REFERATE
Patrimoniul în dreptul roman
Posesiunea – Detenţiunea – Proprietatea (asemănări şi deosebiri)
Modurile de dobândire a proprietăţii în dreptul roman Servituţile în dreptul
roman

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ
1. E.Molcuţ, Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
2. Şt.Cocoş, Drept roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
3. M.V.Jakotă, Drept roman, Ed. „Chemarea” Iaşi, 1993, vol.I + II.
 SUCCESIUNILE

CUPRINS
Obiective specifice:
Caracterizare generală a succesiunilor
II. Succesiunea legală
III. Succesiunea testamentară
IV. Succesiunea deferită contra testamentului
V. Acceptarea succesiunii
VI. Repudierea succesiunii
VII. Sancţiunea moştenirii
VIII.Legatele
IX. Fideicomisele
INTREBĂRI DE CONTROL
PROPUNERI DE REFERATE
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ

Obiective specifice: La sfârşit, vei avea capacitatea:

să identifici diferitele tipuri de succesiuni;
să stabileşti condiţiile în care operează diferitele tipuri de succesiuni;

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore

I. Caracterizare generală a succesiunilor 1. Noţiune Succesiunile – hereditas
reprezintă o transmisiune a patrimoniului ce a aparţinut unei persoane care a
murit, succesorilor săi. Succesiunea înseamnă continuarea unei situaţii juridice
a unei persoane de către altă persoană. O astfel de înlocuire a unei persoane
poate avea loc în întregul său patrimoniu, constituind o succesiune cu titlu
universal sau numai într-un raport juridic constituind o succesiune cu titlu
particular. 2. Tipuri de succesiuni, evoluţie şi importanţă În vechiul drept
roman, succesiunea nu implica principiul continuităţii persoanei defunctului,
considerându-se că dreptul de proprietate asupra unor bunuri se stinge odată
cu moartea titularului acelui drept. Se credea şi se afirma expres că
moştenitorul dobândeşte un nou drept de proprietate putere, iar în acest sens
putem invoca şi terminologia cuvântului “heres”, care vine de la “herus”, care
are înţelesul de stăpân. Termenii de “succesiune” şi de “succesor” apar mai
târziu, abia după ce romanii au admis principiul continuităţii persoanei
defunctului. În evoluţia dreptului roman se cunosc trei sisteme sucesorale: •
moştenirea ab intestat (conform legii); • moştenirea testamentară; •
moştenirea deferită contra testamentului, care este, de fapt, o variantă a
moştenirii testamentare. Moştenirea ab intestat este cea mai veche. Îşi are
originea în epoca prestatală, în epoca gentilică, căci, potrivit obiceiurilor
nejuridice romane, membrii ginţii se moşteneau reciproc, sistem ce a lăsat
urme vizibile, adânci chiar, şi după fondarea statului şi după apariţia dreptului.
3. Principii fundamentale ale succesiunii
să identifici diferitele tipuri de succesiuni; să stabileşti condiţiile în care
operează diferitele tipuri de succesiuni;
În evoluţia sa milenară, dreptul succesoral roman a fost guvernat de două
tendinţe: decăderea formalismului şi ocrotirea rudeniei de sânge. La origine,
dreptul succesoral era înconjurat de forme solemne, extrem de rigide, dovadă
că primul testament roman a îmbrăcat forma unei legi votată de adunarea
poporului. Treptat, şi în domeniul succesoral a început să-şi facă loc principiul
autonomiei de voinţă. După reforme succesive, în dreptul roman evoluat,
bunurile puteau fi transmise pentru cauză de moarte prin simpla manifestare
de voinţă. Cu privire la cea de-a doua tendinţă, încă de la materia persoanelor
ştim că numai agnaţii (rudele civile) se bucurau de vocaţie succesorală, pe când
cognaţii care nu erau în acelaşi timp şi agnaţi, nu veneau la succesiune conform
Legii celor XII Table. Cu timpul, odată cu transformările succesive care au
intervenit în organizarea familiei romane, se constată o nouă orientare a
factorilor care legiferau, în primul rând a pretorului, în sensul ocrotirii rudeniei
de sânge. De abia în vremea lui Justinian, rudenia de sânge (cognaţiunea)
devine unicul temei al vocaţiei succesorale.
II. Succesiunea legală 1. Succesiunea legală reglementată de dreptul civil
Succesiunea ab intestat, după cum se arăta chiar în Legea celor XII Table, se
deschidea numai în cazul în care decujus – defunctul nu a lăsat testament – şi
intestate moritur, ori testamentul lăsat a fost atins de o cauză de nulitate, fie
heredele refuza sau devenea incapabil să primească moştenirea. Această lege
prevedea următoarele categorii de moştenitori civili: heredes sui, adgnatus
proximus şi gentiles. Din prima categorie faceau parte toti cei care prin
moartea lui pater familiae deveneau sui iuris. Intrau aici fii, fiicele, sotia
casatorita cu manus, dar si nepotii din fii daca tatal lor predecedase bunicului.
Mai faceau parte si adoptatul si adrogatul. Prin sui heredes se intelege cel ce se
mosteneste pe sine insusi, denumirea fiind o reminiscenta a acelei epoci in care
fiii de familie erau socotiti coproprieatari impreuna cu pater familiae asupra lui
heredium. Daca nu existau mostenitori din prima categorie, veneau la
mostenire (cei mai apropiati agnati), care ii cuprindea pe colaterali
(frati,veri,nepoti de frati). Este o categorie mobila, caci in lipsa unor agnati mai
apropiati puteau veni la mostenire si agnati foarte indepartati. Doar in lipsa
unor mostenitori din categoria a II-a, veneau la mostenire gentiles. In ceea ce ii
priveste nu, exista certitudine ca fac parte din aceeasi familie cu defunctul,
existau insa indicii ca nume de ginta comun, loc de inmormantare comun si cult
familial comun, iar ca o amintire din epoca in care ginta exercita in comun
proprietatea, categoria a III-a venea in bloc la mostenirea celui decedat. 2.
Succesiunea legală reglementată de dreptul pretorian Dreptul pretorian este
definit, într-un text celebru cuprins în Digeste, astfel: dreptul pretorian este
acela care a fost stabilit de pretor pentru a veni în ajutorul dreptului civil,
pentru al completa şi îmbună- tăţi conform binelui public. Către sfârşitul
republicii, erau cunoscute patru categorii de moştenitori pretorieni, respectiv:
bonorum possessio unde liberi, bonorum possessio unde legitimi, bonorum
possessio unde cognati, bonorum possessio unde vir et uxor. In cadrul primei
categorii pretorul a inclus atat pe sui heredes, cat si pe acei fii de familie si
descendentii lor care in urma unui capitis deminutio isi pierdusera vocatia
succesorala. Acum in sistemul pretorian, veneau la mostenire nu numai fiii
aflati sub puterea lui pater familiae, ci si cei emancipati, astfel ca toti fii lui
pater dobandisera vocatie succesorala. Pentru ratiuni de echitate insa, in cazul
emancipatilor se cerea o collatio emancipatio daca voia sa participe la
succesiunea lui pater alaturi de fratii sai. El trebuia sa aduca la succesiune toate
bunurile proprii dobandite in calitatea de sui iuris. 2. Pretorul a inclus in cea de-
a doua categorie mostenitorii legali, agnatii si gentilii.
3. In lipsa si a acestei a doua categorii venea cea de-a treia categorie. Aici apar
pentru intaia data cognatii (rude de sange, insa nu si civile, de exemplu copii in
raport de mama lor casatorita fara manus). Aceştia veneau la mostenire numai
in lipsa primelor doua categorii. 4. Daca nu existau mostenitori nici de aici,
venea cea de-a patra categorie cand dobandesc vocatie succesorala reciproca
sotul si sotia casatoriti fara manus. 3. Succesiunea legală reglementată de
dreptul imperial Împăraţii romani, fie direct prin constituţii, fie indirect prin
senatusconsulte, au mers mai departe pe drumul trasat de pretor, lărgind
cercul rudelor de sânge. Astfel, s-au adoptat, din iniţiativa acestora, două
senatusconsulte importante pentru dreptul succesoral roman de la acea vreme,
respectiv senatusconsultul Tertulian şi senatusconsultul Orfitian. 1.
Senatusconsultul Tertullian (din timpul lui Hadrian) prin care se acordau drept
acelor mame de a veni la succesiunea copiilor ei rezultati din casatoria fara
manus in calitate de ruda legitima, mama urcand astfel din categoria a treia in
cea de-a doua. 2. Senatusconsultul Orfitiam (din timpul lui Marc Aureliu) prin
care s-a recunoscut copiilor rezultati din casatoria fara manus dreptul de a-si
mosteni mama in cadrul primei categorii, urcand asadar din categoria III in
categoria I. In epoca postclasica Iustinian a realizat o reforma de fond si a
inlocuit complet agnatiunea cu cognatiunea, devenita fundament al vocatiei
succesorale creand astfel 4 noi categorii de mostenitori legali: 1. Descendentii;
2. Ascendentii, fratii si surorile buni (cu ambii parinti comuni) si copiii lor; 3.
Fratii si surorile consangvini (tata comun) si uterini (mama comuna) si parintii
lor; 4. Colaterali mai indepartati.
III. Succesiunea testamentară 1. Testamentul a) Definiţie Testamentul este un
act formal prin care o persoană numită testator instituie în mod necesar unul
sau mai mulţi succesori, cu scopul ca aceştia să asigure executarea voinţei sale
după moarte. La origine, numai un herede putea fi instituit succesor. Când erau
mai mulţi herezi testatorul avantaja pe unii în detrimentul altora. În sarcina lui
heredes cădea executarea dispoziţiilor prin testament. Ulpian definea
testamentul astfel: testamentum est mentis nostrae iusta contestatio, in id
solemniter facta ut post mortem nostram valeat – adica testamentul este
manifestarea în conformitate cu legea, a voinţei noastre pentru a avea tărie
după moarte. b) Forme şi evoluţie La origine, testatorul instituia ca succesori
numai pe herezii săi, dar mai târziu a putut institui şi agnaţi mai îndepărtaţi şi
chiar persoane străine de familia sa. Testamentul îndeplinea şi alte roluri, cum
ar fi numirea unui tutore sau dezrobirea unui sclav, dar în nici un caz
testamentul roman nu a avut vreodată ca rol îngrijirea cultului privat . Cu
timpul, dreptul lui pater familias de a dispune bunurile sale prin testament, la
început a suferit restricţii pentru a asigura chiar şi contra voinţei lui o parte din
bunuri anumitor persoane din familie. Se crea astfel un mijloc pentru a ataca un
testament în care decujus - decujus hereditae agitur n-a ţinut seama de
datoriile sale către familie, constituind astfel un drept al familiei contra şefului
ei (rezerva de astăzi). Originea cuvântului testament rezultă din latinescul
testari – a lua mărturie, a desemna. Cel instituit ca succesor (herede) în dreptul
roman nu e simplu dobânditor de bunuri, el este totodată şi un continuator al
cultului sacru. Este posibil ca într-un testament decuius să epuizeze toată
succesiunea prin legate, totuşi el trebuie să desemneze un herede, deşi acesta
nu moşteneşte nimic, el rămâne numai un inam namen heredis. Cu timpul,
testamentul a suferit o interesantă evoluţie în ceea ce priveşte nu numai
solemnităţile sale externe, dar şi structura conţinutului.
Forme de testament. În vechiul drept roman au existat trei forme de
testament, şi anume: testamentum calatis comitiis, testamentum in procinctu,
testamentum per aes et libram. Testamentul calatis comitiis îmbracă forma
unei legi votate de către comitia curiata. Comitiile calate erau comitiile
întrunite într-un scop religios, prin ele făcându-se totodată adoptarea
testamentelor. Testamentul era un vot al comitiilor calate dupa propunerea
noului pontif. Testamentul in procinctu a apărut după testamentul calatis
comitiis, în scopul de a înlătura anumite incoveniente pe care aceasta formă le
prezenta. Acest fel de testament avea dezavantajul că era accesibil numai
militarilor, deci numai cetăţenilor având între 17 si 46 de ani. Testamentul per
aes libram reprezintă o aplicaţiune a mancipaţiunii fiduciare, adică cel care voia
să facă un act de dispoziţie a bunurilor sale după moarte – testatorul -
transmitea prin mancipatio patrimoniul unei persoane numită emptor familiae.
Testamentul per aes libram a prezentat trei faze evolutive dupa cum urmează:
mancipatio familiae, per aes libram publicum şi per aes libram secretum.
Testamentul per aes publicum se numea astfel deoarece numele
moştenitorului era comunicat celor prezenţi care ştiau ca vor fi moştenitori, era
tot o aplicaţie a mancipaţiunii, dar de data asta mancipaţiunea era deturnată
de la scopul ei deoarece nici unul din efectele sale reale nu se mai produceau.
Testamentul per aes libram secretum se deosebeşte de cel public deoarece
numele moştenitorului nu mai era recunoscut ca înainte. • Dreptul clasic.
Alături de testamentul per aes et libram, care continua să fie utilizat, apar noi
forme de testament: – Testamentul nuncupativ era actul ce se făcea sub forma
unei declaraţii – nuncupatio, pronunţată cu voce tare în prezenţa a şapte
martori, prin care testatorul face să se cunoască numele heredelui şi ultimele
acte ale sale de voinţă. Această formă de testament se folosea de către cei care
nu aveau timp să-şi scrie testamentul, fiind surprinşi de apropierea morţii, şi
totodată şi de către cei care nu ştiau carte. – Testamentul pretorian consta într-
un înscris care purta sigiliul a şapte martori, în care găsim reminiscenţe ale
testamentului per aes et libram. Pretorul abandonează actul sub forma
mancipaţiunii devenită fără conţinut juridic. Reforma pretoriană din anul 68
statua că pretorul dădea beneficiarului unui astfel de testament numai o
bonorum possesia secundum tabulus – posesiune a bunurilor succesorale
conforma cu tăbliţele. Era o bonorum possesio supplendi juris civilis gratia, căci
ea a devenit cum re, fiindcă îndepărtează succesorul civil. – Testamentul militar
nu presupunea vreo condiţie de formă. El putea fi făcut oricum, cu condiţia, din
partea testatorului, să fie clar exprimat. • Dreptul imperial. Specifice acestei
perioade sunt noi forme de testament, după cum urmează: – Testamentul civil
sub formă orală reprezenta voinţa testatorului, clar exprimată verbal faţă de
martori, cinci la început, apoi şapte. Era forma de testament per aes et libram
redusă la expresia cea mai simplă. – Testamentul sub forma scrisă nu se mai
făcea prin mijlocul tablelor de ceară, ci se întocmea pe papirus şi pergament.
Testamentul se putea prezenta martorilor înfăşurat sub forma unui sul, atât cât
era scris, astfel ca peceţile şi numele lor în subscriptio să fie puse în reliqua
parte, fără ca ei să vadă conţinutul. Este cunoscut, de pildă, testamentul
tripartit creat de Theodosiu al II-lea şi Valentinian al III-lea compus din trei
categorii de formalităţi. Pentru ca testamentul să fie valabil, nu era nevoie să
poarte o anumită dată. Între timp au aparut şi alte forme de testament după
cum urmează: testamentul olograf, testamentul public, testamentul principi
oblatum, testamentul excepţional, testamentul orbilor, testamentul
surdomuţilor. Pe parcurs s-au făcut derogări în favoarea militarilor, astfel încât
Caesar şi apoi Traian le-au dat un caracter permanent. – Testamentul olograf,
recunoscut de Valentinian III, trebuia să fie scris în totalitate de testator. Acesta
însă nu a trecut în legislaţia lui Justinian decât ca partaj de ascendent.
– Testamentul public – apud acta conditium a fost recunoscut de o constituţie a
lui Theodosiu şi Honoriu la 414.e.n. 2. Capacitatea testamentară Testamenti
factio desemna capacitatea unei persoane de a-şi face testamentul sau de a fi
martoră la întocmirea unui testament, precum şi capacitatea de a veni la
succesiune în calitate de succesor sau legatar. Deci pentru a face un testament
se cerea o capacitate specială, numită testamenti factio. Ea era cerută şi pentru
a fi numit herede. Testamenti factio reprezintă capacitatea de a lua parte sub
orice formă la un testament, de a avea legat, de a fi însărcinat cu o tutelă şi
chiar de a fi martor la facerea testamentului. În acest caz distingem: testamenti
factio activa şi testamenti factio passiva. Testamenti actio activa era rezervată
numai cetăţenilor romani, iar testamenti actio passiva constituia posibilitatea
cuiva de a fi instituit într-un testament, pentru care se cerea o capacitate
specială. 3. Instituirea şi substituirea de moştenitori Condiţiile de formă ale
instituirii. Gaius spunea că heredis institutio est caput et fundamentum toius
testamenti, de unde rezultă că, în lipsa acestei dispoziţii, testamentul nu este
valabil. Instituirea trebuie să fie caput (scrisă de la început), în fruntea
testamentului. Instituirea moştenitorului trebuia făcută în termeni imperativi şi
solemni (cu verbis latinis imperativis et directis), aşa cum ordona şi poporul în
testamenti calatis comitiis. Instituirea de herede nu poate atârna însă de voinţa
altuia, cum ar fi de exemplu: va fi moştenitor cel pe care-l va indica Lucius.
Condiţiile de fond ale instituirii. Sunt exprimate în cele două principii ce
guvernează materia succesiunii testamentare. Nemo pro parte testatus, pro
parte intestatus decedere potest – nimeni nu poate muri în parte cu testament
şi în parte fără testament. Semel heres, semper heres – o dată herede, pentru
totdeauna herede. Tipuri de instituiri. Testatorul poate numi un herede sau mai
mulţi. Atunci când numeşte un herede el are vocaţia la întreaga succesiune,
chiar în cazul în care i se indica numai o cota parte. Deci, ca o consecinţă a
primului principiu, rezultă că nu este permisă instituirea de succesori numai
pentru o parte de succesiune. Dacă totuşi testatorul făcea o asemenea
instituire, heredele dobândea şi partea pentru care nu a fost instituit, de unde
rezultă că nu se putea deschide succesiunea ab intestat alături de succesiunea
testamentară. În virtutea celui de-al doilea principiu, nu era admisă instituirea
până la un anumit termen. În situatia in care testatorul numea mai mulţi herezi,
existau următoarele ipoteze: - sau nu se indică părţile cuvenite şi atunci
succesiunea se împarte în părti egale, deşi fiecare are vocaţie la tot; - sau se
indică la toţi şi primesc o cota diferită; - sau se indică părţile respective numai
pentru o parte din ei şi atunci succesiunea se împarte numai pentru cei numiţi.
Instituirea unui obiect determinat - heres ex certa re. Heredele ca succesor
universal are prin definiţie dreptul la întreg patrimoniul defunctului. Nu se
putea deci concepe un herede asupra unui lucru determinat, un heres ex re
certa. Modalităţi de instituire. Actele juridice pot fi afectate de trei modalităţi:
dies, condicio şi modus, aşa zisele actes legitimi nu îngăduie alte modalităţi.
Instituirea unui herede nu putea comporta nici ea toate aceste modalităţi din
cauza formei testamentului calatis comitiis şi in procintu. Poporul ordona fără
nici o restricţie posibilitatea unei modalităţi, luând naştere o dată cu tăbliţele
testamentului per aes at libram. Totuşi, heredis institutio, deci şi testamentul
nu poate fi afectat nici atunci de toate aceste trei modalităţi. Succesiunea este
dominată de regula semel heres, semper heres – o dată mostenitor, moştenitor
pentru totdeauna. Pe de altă parte, succesiunea are drept efect contopirea
celor două patrimonii din momentul acceptării şi nu se poate concepe ca
această confuziune, odata implinita, să înceteze la un moment dat, aşa încât nu
poate fi cineva moştenitor până la un anumit termen. Cineva o dată devenit
succesor el rămâne succesor. Substituirea de moştenitori Substituirea de
moştenitori, reprezintă o numire de herede condiţionată de soarta altuia care
are prioritate. Romanii o numeau prima gradu heredem scribere, secunda
gradu herede scribere, tertio... În final, se putea numi un sclav care era obligat
să primească heres necesarius, aşa încât un substituit se considera substituit
institutului. Daca acel instituit succesor nu dorea succesiunea , se deschide
succesiunea legală. Testatorul putea evita această perspectivă, introducând în
testament o clauză prin care se dispune ca o alta persoană, numită substituit,
să ia locul celui instituit succesor, în cazul în care acesta din urma nu
dobândeşte succesiunea. Aşadar, substituirea de moştenitor ne apare ca o
institutire de gradul doi sau ca o instituire condiţională. Romanii au cunoscut
trei forme de substituire, respectiv: substitutio vulgaris, substitutio pupillaris şi
substitutio quasi pupillaris. Substitutio vulgaris (vulgara) constă din substituirea
unuia sau mai multor succesori în locul succesorului instituit. Substituirea
aceasta este cea pe care o face orice testator heredelui său, şi are un termen
de 100 de zile, dacă nu se face se deschide dreptul celui substituit. Substitutio
pupillaris era substituirea pupilară realizată pentru fii. Se indica o persoană care
să vină la succesiune în locul succesorului instituit, dacă acesta din urmă ar fi
murit înaintea pubertăţii. Substituirea pupilară nu creează un succesor al
testatorului, ci unei persoane de sub puterea sa, care nu e capabilă de a face
testament, şi este realizată de pater familias, însă înainte de pubertate, adică
înainte să fie capabil să işi facă testamentul singur. La inceput substituţia
pupilară a fost o substituţie în interesul propriu. Astfel, tatăl instituia pe fiul său
predecesor, şi-i substituia o altă persoană pentru cazul în care murea înainte
sau când, deşi murea după el, murea impuber. Substitutio quasi pupillaris
constituia substituirea quasi – pupilară care se realiza prin numirea de către
testator a unui succesor, pentru descendentul său lipsit de minte – menti
captus. 4. Deschiderea testamentului Până la începutul imperiului, deschiderea
testamentului era o operaţiune privată. În sec al VI-lea d. Ch., împaratul
Augustus stabileşte un impozit pe succesiune – vicessima hereditatum. Unele
rude apropiate şi cei care împlineau sub 100.000 sesterţi erau scutiţi de acest
impozit. Mai târziu împaratul Caracalla a dublat impozitul şi a suprimat scutirile,
extinzându-le la întreaga lume romană – in toto urbe romano. Pentru
perceperea taxei, orice detentor al unui testament trebuia să îl prezinte la
autorităţi pentru a fi deschis în termen de cinci zile de la moartea testatorului.
Magistratul convoca martorii în viaţa şi deschidea testamentul încheind un
proces verbal. Originalul procesului verbal rămânea la heredele care era obligat
să îl facă cunoscut oricui era interesat. Dacă testamentul se găsea în mâna unui
terţ, magistratul, la cererea oricărei persoane interesate, dădea ordine de a
prezenta actul prin interdictul – de tabulis ehhibendis. După moartea
senatorului Silanianum, în anul 10 d. Ch., se opreşte deschiderea testamentului
pentru a se putea decoperi vinovatul prin torturarea sclavilor. 5. Restricţii la
libertatea de a testa Existau restricţii de ordin formal şi material sau real.
Restricţiile de ordin formal obligau testatorul de a institui pe suii săi heredes sui
sau de a fi trecuţi sub tăcere – sui heredes instituendi nel exheredandi (Ulpian).
Exheredarea trebuia făcută imediat după instituirea heredelui şi în chip solemn,
ca şi aceasta exheres esto sau exheres sunte.
IV. Succesiunea deferită contra testamentului 1. Dezmoştenirea neregulată
Dacă pater familias dorea să dezmoştenească un fiu, trebuia s-o facă în mod
nominal conform formulei Titus filius meus exheres esto. Fiicele şi nepoţii
trebuiau să fie dezmoşteniţi în bloc, potrivit formulei. – ceteri omnes exheredes
sunto. 2. Dezmoştenirea regulată La baza acestei instituţii stătea ideea de
protecţie a rudelor agnatice şi cognatice, idee ce a luat naştere din condiţiile
materiale de existenţă de la sfârşitul republicii.
V. Acceptarea succesiunii Acceptarea succesiunii este o instituţie foarte
controversată a dreptului roman având în vedere concepţiile pragmatice ale
romanilor timp de atâtea secole cât a dăinuit Imperiul Roman. Ca orice
instituţie a dreptului roman, ea a cunoscut o anumită evoluţie în funcţie de
condiţiile politice, economice, sociale şi juridice. Justinian în opera sa “Digeste”
a reuşit să desăvârşească eforturile de perfecţionare a acestei instituţii
statuând un set de reguli care au reprezentat sursa de inspiraţie pentru
legislaţiile moderne în materie. Acceptarea succesiunii din punct de vedere
terminologic era desemnată în dreptul roman prin aditio hereditatis.
Dobândirea succesiunii presupune o anumită atitudine subiectivă din partea
succesorilor, în funcţie de felul moştenirii care se deschide. 1. Categorii de
moştenitori ce pot dobândi o moştenire În dreptul roman în funcţie de modul
de statutul lor juridic precum şi în funcţie de felul moştenirii care se deschide
existau anumite categorii de moştenitori: heredes sui et necesarii, heredes
necesarii şi heredes voluntarii. Heredes sui et necesarii erau moştenitorii siliţi
să vină la moştenire pentru că nu puteau repudia moştenirea; ei veneau fie la
succesiunea testamentară, fie la succesiunea ab intestat, dar numai a unui
pater familias. Heredes necesarii erau sclavi instituiţi prin testament şi care de
asemenea nu puteau repudia succesiunea, aceasta revenindu-le de plin drept.
Aşadar, dobândeau de drept şi obligatoriu moştenirea fără Heredes voluntarii
reprezentau celelalte categorii de moştenitori care erau liberi să accepte sau să
repudieze moştenirea. 2. Modurile de acceptare a moştenirii În dreptul privat
roman trebuie să deosebim între acceptarea unei succesiuni civile aditio
hereditatis şi acceptarea unei succesiuni pretoriene, bonorum possessionis
petitio. Aditio hereditatis se poate realiza în trei forme după cum urmează:
cretio, pro heredo gestio, nuda voluntas. Prima formă, cea mai veche, singura
posibilă în dreptul roman se numea cretio. Aceasta se realiza printr-o declaraţie
solemnă care consta în pronunţarea unei formule sacramentale, formula
pronunţată de moştenitor la domiciliul defunctului, cu toate solemnitătile, în
prezenţa martorilor. Această creţiune era o formalitate impusă atât
moştenitorului testamentar cât şi moştenitorului ab intestat. Gaius ne-a păstrat
formula creţiunii- “quand me Octavius testamenta sua heredem instituit cam
hereditatem actea urnaque” - pentru că Octavius m-a instituit moştenitor în
testamentul său, accept această succesiune. Cu timpul această formalitate
impusă n-a mai fost întrebuinţată decât în privinţa succesorilor testamentari
cărora le-a fost impusă în mod formal de către testator. În acest sens, aceştia
procedau astfel pentru a-i sili pe mostenitori să se decidă mai repede, într-un
termen util, de obicei 100 de zile, în care aceştia erau obligaţi să facă creţiunea.
Atunci cretio se numeşte perfecta. Dacă nu se făcea creţiunea în acest interval,
atunci moştenitorul se considera că renunţă la moştenire. Această cerinţă a
declarării solemne în materie de acceptare a fost suprimată de împăraţii
Theodosiu, Honoriu şi Arcadiu, în anul 407, pentru succesiunile deferite copiilor
şi apoi Justinian a suprimat cretio pentru toate persoanele. Al doilea mod de
acceptare a moştenirii este pro heredo gestio. Acesta constă în actul din care
rezultă că heredele accepta succesiunea, deşi nu se pronunţa expres în acest
sens; de exemplu, faptul de a se servi, de a întrebuinţa bunurile succesiunii, sau
de a proceda la urmărirea debitorilor defunctului. Aceste acte ne arată că
moştenitorul a înţeles să accepte succesiunea în mod tacit. Ultima formă e
nuda voluntas, care consta într-o manifestare pură şi simplă a voinţei cuiva de a
fi moştenitor. Aceasta este o manifestare de voinţă întru-totul lipsită de
formalităţi, de solemnităţi. Întrucât prezintă avantaje multiple, acest mod de
acceptare expresă a succesiunii s-a generalizat pe scara largă. În dreptul
pretorian se cere pentru a se acorda bonorum possessio ca acceptarea să se
facă printr-un act scris, printr-o petiţie adresată de moştenitor, fie pretorului,
fie –dacă era în provincie- guvernatorului provinciei şi de aceea forma aceasta
de acceptare se mai numeşte şi bonorum possessionis petitio. O deosebire
între cretio şi bonorum possessionis petitio consta în aceea că prima fiind un
actus litigimus, trebuia făcută chiar de moştenitor personal, pe când pentru
bonorum agnitio putea fi făcută sau de mandatar sau de un reprezentant legal,
tutore etc. 3. Condiţiile acceptării În dreptul roman deoarece prin acceptarea
succesiunii se puteau aduce heredului nu numai avantaje materiale, dar şi
datorii pe care acesta urma să le suporte, s-a luat măsura ca numai aceia care
au capacitatea de a se obliga să poată face o declaraţie de acceptare a
succesiunii. Astfel pentru a se face acceptarea succesiunii trebuiau îndeplinite
mai multe condiţii. După vechiul drept civil, acceptarea moştenirii trebuie să
emane de la succesibil însuşi chiar dacă ar fi fost un sclav. Acesta era un act
personal, în care nu putea fi înlocuit de nimeni. Dacă succesiunea e deferită
unui infans sau unui nebun, ea nu poate fi dobândită decât după ce infamul a
ieşit din infamie sau, dacă a vorba de nebun, după ce şi-a recăpătat raţiunea.
Aceasta fiind cerută de principiile vechiului drept, nu era admisă de dreptul
pretorian, unde cererea unei bonorum possessio era în genere un act de
procedură căruia i se putea aplica regula după care, reprezentarea judiciară e
admisă în sistemul procedurii formulare. Astfel pot accepta mandatarul pentru
o persoană culpabilă, tatăl pentru infans, tutorele pentru impuber. Curatorul
nu poate obţine decât o bonorum possessio provizorie. O altă condiţie specială
era ius capiendi şi reprezenta o condiţie specială cerută pentru a putea
succede. Aceasta a fost creată de catre împaratul Augustus prin lex Junia si de
lex Papia Poppaea. Prima lege a lui Augustus conţine condiţii foarte severe şi de
aceea împarătul a fost obligat să mai amâne aplicarea ei şi în acest sens a
adoptat şi a doua lege. Prin aceste legi Augustus a dorit să combată celibatul, să
încurajeze căsătoriile şi să sporească natalitatea, căci numai astfel progresul
statului putea merge mai departe. Augustus a crezut că prin acordarea
anumitor avantaje şi oarecare beneficii persoanelor căsătorite şi care aveau
copii, spre deosebire de cei care erau căsătoriţi dar nu aveau copii,că va putea
combate scăderea natalităţii. Legile caducare impuneau ca bărbaţii de la 25 la
60 de ani şi femeile de la 20 la 50 de ani să trăiască în regimul căsătoriei. Şi se
mai cerea ca bărbatul să aibă cel putin un copil; femeile dacă e vorba de o
ingenuă trei copii, liberta patru copii. De asemenea, mai există o condiţie de
incapacitate totală sau parţială de a dobândi o moştenire după cum cei instituiţi
erau celibes - adică necăsătoriţi, sau orbi-căsătoriţi dar fără copii. Cei din prima
categorie nu primeau nimic din moştenire, iar cei din a doua categorie nu
primeau decât numai jumătate. 4. Efectele acceptării În dreptul roman prin
acceptarea moştenirii se producea confuziunea dintre patrimoniul defunctului
şi cel al heredelui, întrucât era vorba de o dobândirea per universitatem.
Consecinţa confuziunii activului din cele două patrimonii este că, creditorii
defunctului sunt obligaţi să suporte asupra bunurilor succesorale concursul
creditorilor personali ai heredelui şi invers, creditorii personali ai heredelui sunt
obligaţi să suporte concursul creditorilor defunctului. Moştenitorul, devenind
moştenitor universal şi fiind ţinut şi asupra persoanei sale şi asupra bunurilor
sale, el este obligat in infinitum, este obligat ultra vires hereditatis, ca şi cum ar
fi vorba de o obligaţie contractată de el personal. În aceste condiţii, ca măsură
de protecţie în favoarea creditorilor defunctului, în contra confuziunii activului
succesoral cu a activului personal al heredelui, s-a creat separatio bonorum.
Aceasta presupunea o separare a bunurilor defunctului de cele ale
moştenitorilor, astfel încât nu mai riscă să vină în concurs cu creditorii
moştenitorului, ci işi valorifică drepturile de creanţă din activul succesoral,
înaintea altor creanţe. Separatio bonorum era cerută de magistrat şi era
admisă tot de el, iar pentru a fi admisă trebuie să fie posibilă. Aceasta era
imposibilă când bunurile au fost înstrăinate de herede sau când bunurile
moştenirii şi-au pierdut individualitatea lor, astfel că nu se mai putea stabili în
fapt identitatea, după un anumit interval de timp de 5 ani, între aceste bunuri
şi bunurile heredelui. În schimb, pentru protecţia bunurilor personale ale
heredelui, în contra obligaţiunii de a plăti ultra vires hereditas au fost acordate
trei măsuri: 1) separatio bonorum dată prin edict heredelui necesar, adică
sclavului; 2) jus abstinendi acord de pretor lui heres suus şi 3) beneficiul de
inverntar, care a fost acordat de Justinian oricărui moştenitor. În primul caz,
pretorul acorda lui heres necessarius, sclavului, o separatio bonorum pentru a
scuti de plata datoriilor succesiunii. Această situaţie nu-l împiedica pe sclavul
îndrituit ca moştenitor, ca să poată fi urmărit de creditori şi să-i vândă bunurile
pe numele său. De asemenea heredele nu răspundea de datorii cu persoana sa
şi nu putea fi urmărit pentru plata datoriilor asupra bunurilor pe care le-ar fi
dobândit în viitor. A doua măsură – jus abstinendi – a fost luată tot de pretor şi
dispensa pentru heres suus şi persoanele in mancipio de plata datoriilor ultra
vires hereditatis astfel încât – heredele care avea acest beneficiu nu putea fi
urmărit personal şi nici bunurile succesorale nu puteau fi vândute pe numele
său. În fine, a mai fost creat beneficium inventarii – de către Justinian în anul
531 prin care prevedea pentru succesibil obligaţia de a plăti datoriile moştenirii
în condiţiile în care trebuie să facă în termen de două luni un inventar al
bunurilor succesorale în prezenţa unui tabularius şi a unor anumiţi martori şi să
certifice sub jurământ, cum că inventarul este sincer şi real. Un ultim efect al
acceptării moştenirii constă în dobândirea proprietăţii mortis causa – pentru
cauză de moarte, dobândirea bunurilor în universalitatea lor. Un prin aspect se
referă la situaţia în care sunt mai mulţi moştenitori – comoştenitori, situaţie în
care se pune problema raportului juridic dintre aceştia după cum urmează: - în
cazul creanţelor şi datoriilor provenite de la defunct, acestea se divid între
moştenitori de plin drept; - în cazul bunurilor corporale, comoştenitorii se află
în stare de indiviziune, şi ei pot pune capăt acestei stări prin intentarea lui actio
familiae herciscunde. Un al doilea aspect priveşte raportul bunurilor - collatio
bonorum. În acest context moştenitorii sunt obligaţi să aducă la masa
succesorală toate bunurile pe care le-au primit în timpul vieţii lui pater familias.
VI. Repudierea succesiunii 1. Noţiune Repudierea de catre mostenitorii a
mostenirii se facea in baza unei declaratii lipsite de forme solemne. Mai mult,
chiar si tacerii mostenitorilor le-au fost conferite efecte juridice: daca nu se
pronunta intr-un anumit termen de acceptare a mostenirii, se considera ca el a
repudiat acea mostenire. 2. Efectele repudierii Repudierea era susceptibila a
produce mai multe efecte: Daca erau mai multi mostenitori si numai unul
repudia, se producea acrescamantul (ius adcrescendi), cota moştenitorilor
acceptanţi se majora cu cea a mostenitorului repudiant.
Daca exista un singur mostenitor si acesta repudia, veneau la mostenire toti
substitutorii. Daca nu existau substitutori, se deschidea mostenirea legala, iar
daca nu existau nici mostenitori legali, mostenirea era socotita vacanta, fiind
culeasa de statul roman.
VII. Sancţiunea moştenirii Sanctiunea mostenirii diferea in functie de
mostenirea civila sau pretoriana. 1. Sancţiunea moştenirii conform dreptului
civil Moştenirea civilă era sanctionata prin hereditatis petitio (petitia de
hereditate), o actiune cu caracter universal ce are ca obiect intrega mostenire,
deci o universalitate de bunuri. Hereditates petitio se deosebea de actiunea in
revendicare care putea avea ca obiect numai res certa. Aceasta actiune era
intentanta de mostenitorul civil care altfel decat la actiunea in revendicare nu
trebuie sa dovedeasca calitatea de proprietar a defunctului, ci doar ca el este
mostenitor civil. Pentru intentarea petitiunii era necesar ca reclamantul sa fie
mostenitor civil si sa nu posede bunuri succesorale, iar paratul sa posede
bunuri succesorale, fie pro herede (cu buna-credinta, crezand ca el este
mostenitor civil), fie pro possesore (paratul este de rea-credinta,stiind ca nu
este mostenitor, dar justficand mostenirea asupra bunurilor (possideo quia
possideo). Putea fi intentata si impotriva posesorilor fictivi: qui dolo desiit
possidere si qui liti se obtulit. In baza intentarii lui hereditatis petitio se
produceau unele efecte ce erau reglementate prin senatusconsultul Juventian.
Potrivit acestuia, paratul de buna-credinta era tinut sa raspunda pentru
bunurile succesorale care lipseau din mostenire numai daca el realiza o
imbogatire de pe urma acestor bunuri, pe cand paratul de rea-credinta era
tinut sa raspunda pentru tot ceea ce lipsea, indiferent de cauza ce condusese la
micsorarea activului succesoral. 2. Sancţiunea moştenirii conform dreptului
pretorian Mostenirea pretoriana se sanctiona prin interdictului quorum
bonorum (cu privire la toate bunurilesuccesorale). Cel ce pretindea ca este
mostenitor pretorian se prezenta la pretor si trebuia sa faca o declaratie fata de
care pretorul ii acorda bonorum possessio, dar numai in mod formal, caci de
fapt pretorul ii conferea doar calitatea de mostenitor pretorian pentru ca
eliberarea propriu-zisa a interdictului si punerea efectiva in posesiune a
pretentului avea loc numai daca acesta intrunea in realitate conditiile pentru a
fi considerat mostenitor pretorian.
VIII. Legatele 1. Definiţie Legatele sunt dispozitii formulate in termeni
imperativi si solemni ce greveaza asupra heredelui testamentar si prin care
testatorul dispune de anumite bunuri in principal individual determinate in
favoarea unei persoane numita legatar. 2. Evoluţie, categorii şi sancţiune
Legatele erau de 4 feluri: legatul per vindicationem, legatul per damnationem,
legatul per praeceptionem, legatul sinendi modo. Sancţiunea legatelor diferea
in functie de tipul de legat: 1. La legatul per vindicationem sanctiunea consta
intr-o actiune in revendicare, caci prin efectul acestui legat, legatarul devenea
proprietar al bunului legat chiar de la momentul deschiderii succesiunii. 2. In
cazul legatelor per damnationem si sinendi modo, prin efectul carora legatarul
devenea creditor fata de mostenitor, sanctiunea era o actiune personala,
speciala, numita actio ex testamento. 3. In cazul legatului per praeceptionem,
sanctiunea era chiar o actiune de iesire din indiviziunea familiala, numita actio
familiae herciscunde. Legatarul in calitate de mostenitor avea dreptul de a cere
imparteala mostenirii. 3. Condiţii de formă şi de fond a) Condiţii de formă
Legatul figura in mod necesar in testament, iar sub aspectul conditiilor de
forma, trebuia redactat in termeni imperativi si solemni in cadrul unei clauze ce
in textul testamentului figura imediat dupa instituirea de mostenitor. Din
punctul de vedere al formei, legatele erau de 4 feluri: 1. Legatul per
vindicationem 2. Legatul per damnationem 3. Legatul per praeceptionem 4.
Legatul sinendi modo Primele 2 au aparut in epoca veche, iar ultimele 2 in
epoca clasica. 1. Legatul per vindicationem Testatorul transmite direct catre
legatar un bun individual determinat “Dau si leg lui Tititus pe sclavul Stihus”. In
acest caz legatarul devine direct proprietar al bunului legat cu incepere si
momentul decesului testatorului, calitate in care legatarul avea la indemana
mijlocul juridic al actiunii in revendicare. Rezulta asadar ca nu se nasteau
raporturi juridice intre legatar si mostenitorul testatorului in cadrul legatului. 2.
Legatul per damnationem Testatorul obliga pe un herede de-al sa sa transmita
un anumit bun legatarului “Heredele meu safie obligat sa-i dea lui Titius pe
scavul Stihus”, caz in care se nastea un raport juridic obligational intre legatar si
mostenitor, raport in virtutea caruia legatarul (creditor) are o datorie personala
impotriva mostenitorului. In epoca clasica a fost dat insa senatusconsultul
neronian care a prevazutca un legat per vindicationem care era nul pentru
nerespectarea condiilor de forma putea fi valabil ca legat per damnationem. Cu
pornire de la aceasta prevedere, jurisprudenta romana a extins aceste dispozitii
si a aratat ca daca legatul per vindicationem nul poate fi socotit ca legat per
damanationem, cu atat mai mult un legat per vindicationem va fi valabil si ca
legat per damnationem. Din acest moment, in baza acestei interpretari,
legatarul per vindicationem a dobandit un drept de optiune, in sensul ca daca
el dorea sa primeasca insusi bunul legat se considera legatar per vindicationem,
iar daca se multumea numai cu contravaloarea acelui bun, se socotea legatar
per damnationem. 3. Legatul praeceptionem Era utilizat in vederea favorizarii
unuia dintre mostenitori. In acest caz testatorul gratifica pe unii din
mostenitori, acordandu-i suplimentar si un legat, rezultand ca cel in cauza avea
o dubla calitate, atat de mostenitor, cat si de legatar. In calitate de legatar avea
dreptul de a lua mai inainte bunul legat, adica avea dreptul de intra in posesia
bunului inainte de a incepe imparteala succesorala intre succesori (de unde si
denumirea, prin luare mai inainte) 4. Legatul sinendi modo Acest legat era
conceput ca o permisiune acordata legatarului de a intra in stapanirea bunului
legat, reprezentand totodata o obligatie de non facere in sarcina
mostenitorului care avea obligatia de a nu intreprinde nimic de natura a-l
impiedica pe legatar sa intre in stapanirea bunului legat : ”Heredele meu sa fie
obligat sa-i permita lui Titius sa ia cu el pe sclavul Stihus”. b) Condiţii de fond 1.
Legatarul sa aiba testamenti factio pasiva 2. Executarea legatului apasa asupra
mostenitorilor, cu exceptia legatelor per praeceptionem, in care mostenitorul
era si legatar, in toate celelelalte cazuri mostenitorii find tinuti sa transmita
anumite bunuri in favoarea unor legatari care nu erau mostenitori. In conditiile
in care Legea celor XII Table asigura o libertate nelimitata testatorilor de a
dispune prin legat, nu rareau fost ocaziile cand mostenitorii erau grevati cu
legate mari in favoarea unor straini, situatie in care mostenitorii se vedeau
expusi riscului de a transmite cu titlu de legat majoritatea activelor succesorale,
fiind in plus tinuti sa plateasca datoriile succesorale. Acest lucru a avut ca
rezultat imediat o crestere a cazurilor de repudiere a succesiunilor incarcate de
legate mari, aspect care rasfrangea negativ asupra creditorilor succesorului,
care isi vedeau pericilitata posibilitatea de asi valorifica creantele. Pentru acest
motiv, statul roman a intervenit, dand o serie de legi menite a ingradi
testatorului libertatea de a dispune prin legat.
1. Legea Furia Testamentaria - care prevedea ca un legat nu poate avea ca
obiect un bun cu ovaloare mai mare de 1000 de asi 2. Legea Voconia - care
prevedea faptul ca legatarul nu putea primi mai mult decat partea carerevenea
mostenitorilor. Romanii insa au eludat dispozitiile acestor doua legi, fie lasand
foarte multe legate mai mici de1000 asi, fie in valoare mai mica decat cea care
revenea mostenitorilor. In cele din urma s-a dat o noua lege. 3. Legea Falcidia
(in anul 40 i.e.n)-prin care s-a instituit un soi de rezerva succesorala, Quarte
Falcidiana. Legea prevedea ca mostenitorul trebuia in mod obligatoriu sa
primeasca ¼ din mostenire, in caz contrar urmand ca legatele excedentare sa
fie deduse proportional. 3. Regula catoniană (data de Cato cenzorul) prin care
se prevedea ca un legat nul in momentulredactarii testamentului,va ramane
nul pentru totdeauna. Regula avea in vedere cazul in care la momentul
redactarii testamentului, testatorul lasa un legat nevalabil, ulterior intervenind
situatii care faceau posibila executarea lui. Chiar si asa legatele nu deveneau
valabile, ramanand in continuare nule. De exemplu testatorul lasa prin legat ce
nu se afla la acea data in patrimoniul sau, legatul fiind nul din lipsa de obiect.
Chiar daca ulterior bunul cu pricina intra in patrimoniul sau, legatul era in
continuare nul.
IX. Fideicomisele 1. Definiţie Sunt dispozitii de ultima dorinta prin care o
persoana numita disponent roaga o alta persoana numita fiduciar sa transmita
fie un anumit bun, fie o parte dintr-un patrimoniu, fie chiar un patrimoniu
integral, unei alte persoane numita fideicomisar. 2. Evoluţie şi categorii
Fideicomisul putea figura fie in testament, fie in afara lui. Cand era in cadrul
testamentului, disponentul era chiar testatorul, iar fiduciarul era fie
mostenitorul, fie legatarul. Romanii figurau in mod frecvent la fideicomisul aflat
in afara testamentului, care avea avantajul nu aveau nicio conditie nici de fond,
nici de forma. Asadar fideicomisele puteau fi formulate in orice forma si
procurau avantajul ca o persoana care nu avea testamenti factio pasiva putea
totusi dobandi pe acesta cale unele bunuri dintr-o mostenire Au existat două
forme ale fideicomiselor, respectiv fideicomisul de familie şi cel de ereditate.
Fideicomisul de familie: O varietate a fideicomisului la romani era acest
fideicomis de familie. In baza acestuia, o persoana, de regula un descendent
primea in calitate de fiduciar unele bunuri dela un ascendent cu conditia de a le
pastra, pentru a le transmite mai departe propriilor sai descendenti.
Descendentii fiduciarului urmau a deveni apoi la randul lor fiduciari, iar aceasta
practica asigura timp indelungat pastararea unor bunuri succesorale mai
valoroase in cadrul aceleiasi familii. Principiul care a stat la baza a fost
generalizat si extins pe cale de interpretare in feudalism, unde aparuse ca o
aplicatie a acestuia, privilegiul primului-nascut prin care, daca primulnascutera
prodig ( risipitor) exista riscul pierdierii bunurilor a caror protejare se urmarea,
astfel ca fideicomisul de familie nu a disparut nicicand din practica juridica, fiind
cunoscut sub forma substitutiunii feideicomisare. Fideicomisul de ereditate:
Figura in mod necesar intr-un testament astfel ca fiduciarul era chiar
mostenitorul care transmitea fideicomisarului o parte din mostenire, chiar
intreaga mostenire, fiind tinut totodata sa plateasca si datoriile succesiunii.
Intrucat aceasta practica era inechitabila fata de mostenitor care era pagubit,
caci platea toate datoriile desi nu urma sa primeasca decat o parte sau chiar
nimic, s-au dat 2 senatusconsulte: Trebellian si Pagasian prin care s-au
reglementat raporturile dintre fiduciar si fideicomisar astfel incat fiduciarul sa
nu fie pagubit. 3. Sancţiune Mult timp insa, fideicomisul nu a fost sanctionat pe
plan juridic, ci pe plan religios, caci fiduciarul trebuia sa jure pe zei ca va
indeplini dorinta disponentului. Ulterior sanctiunea a trecut pe plan moral, caci
fiduciarul care nu respecta rugamintea disponentului era supus riscului
infamiei. Abia in vremea imparatului August, fideicomisul a fost sanctinat
juridic, devenind un act.

INTREBĂRI DE CONTROL
1. Face parte din categoria sui heredes: a) soţia căsătorită fără manus; b) fiul
emancipat; c) adrogatul.
2. Fac parte din categoria moştenitorilor pretorieni: a) adgnatus proximus; b)
bonorum possessio unde liberi; c) gentiles.
3. Testamentul calatis comitiis era accesibil: a) numai patricienilor; b) numai
plebeilor; c) atât patricienilor, cât şi plebeilor.
4. Rudele civile din a doua sau a treia categorie de agnati făceau parte din
categoria: a) heredes extranei; b) heredes sui et necesarii; c) heredes necesarii.
5. Prin această formă de legat, testatorul transmite direct legatarului
proprietatea asupra unui bun determinat: a) legatul per vindicationem; b)
legatul per damnationem; c) legatul per praeceptionem.
6. Fideicomisul a fost sancţionat juridiceşte în epoca: a) împăratului Augustus;
b) împăratului Hadrian; c) împăratului Marc Aureliu.

PROPUNERI DE REFERATE
Moştenirea ab intestat
Acceptarea succesiunii în dreptul roman
Legatele şi fideicomisele – privire comparativă

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ
1. E.Molcuţ, Drept privat roman, ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
2. Şt.Cocoş, Drept roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
3. M.V.Jakotă, Drept roman, Ed. „Chemarea” Iaşi, 1993, vol.I + II.
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 OBLIGAŢIILE

CUPRINSUL UNITĂŢII DE STUDIU Obiective

specifice: ................................................................................................................
..... 1 I. Caracterizare generală a
obligaţiilor ........................................................................................ 1 II. Efectele
obligaţiilor ..............................................................................................................
.. 5 III. Transferul
obligaţiilor ........................................................................................................... 9
IV. Stingerea
obligaţiilor ...........................................................................................................
10 V. Garanţiile în dreptul
roman .................................................................................................. 14
INTREBĂRI DE
CONTROL ................................................................................................... 20
PROPUNERI DE
REFERATE ................................................................................................. 20
BIBLIOGRAFIE
SPECIFICĂ .................................................................................................. 20

Obiective specifice: La sfârşit, vei avea capacitatea:

să delimitezi raporturile juridice obligaţionale;
să identifici elementele raportului juridic obligaţional;
să identifici diferitele categorii de obligaţii;
să delimitezi executarea obligaţiilor de transferul acestora;

Timp
mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore
I. Caracterizare generală a obligaţiilor 1. Origine Noţiunea de obligaţie s-a
cristalizat în urma unei îndelungate evoluţii în procesul de tranziţie de la
societatea gentilică la cea politică. Cercetarea originii evoluţiei obligaţiei
prezintă un mare interes datorită urmelor pe care etapele succesive de
dezvoltare a acesteia le-au lăsat asupra unor instituţii de mai târziu, precum şi
asupra terminologiei juridice romane. Conceptul de obligaţie a ajuns, treptat,
într-un stadiu de elabo- rare perfectă, care presupune un raport juridic
caracterizat printr-un înalt grad de abstractizare. La origine însă obligaţia a fost
o simplă legătură materială, fizică, legătură care s-a spiritualizat, s-a juridicizat,
într-un îndelungat şi complex proces de evoluţie, a cărei reconstituire a dat
naştere la controverse. Evoluţie. Apărând o dată cu primul tip de contract
sponsio religiosa, făcut sub formă de jurământ, ce avea loc cu ocazia unui
delict, şi terminând prin contractul cu ajutorul căruia garantul se obliga să
plătească păgubaşului, ideea de legătură apare în cadrul obligaţiei şi trece de la
legătura religioasă la una juridică, ce a fost mai întâi precedată de una
materială. Etapele evoluţiei obligaţiei, aşa cum au fost ele analizate de
cercetători ai dreptului roman, sunt următoarele: 1. În societatea gentilică,
dacă o persoană era victima unui delict, toţi membrii colectivităţii îi luau
apărarea, răzbunându-se la rândul lor. 2. Mai târziu, dreptul de răzbunare a
victimei a fost înlocuit cu un alt sistem, mai evoluat, potrivit căruia delincventul
şi păgubaşul ajung la înţelegere. Despăgubirea ia locul răzbunării. 3. Cu
trecerea timpului, apare eliberarea din lanţuri a delincventului, în schimbul
unui gaj viu. 4. Într-o etapă nouă, între garant şi păgubaş intervine o înţelegere
în care trebuie să vedem cea dintâi obligaţie contractuală. 5. În altă etapă, s-a
admis ca delincventul să devină garant pentru promisiunea sa.
să delimitezi raporturile juridice obligaţionale; să identifici elementele
raportului juridic obligaţional; să identifici diferitele categorii de obligaţii; să
delimitezi executarea obligaţiilor de transferul acestora;
6. Într-o ultimă etapă, s-a considerat a fi de prisos ca delincventul să apară ca
propriul său garant. Delincventul se obligă direct, astfel că cele două elemente
ale obligaţiei se contopesc. Din momentul în care delincventul se obligă direct,
procesul de formare a obligaţiei s-a încheiat. 2. Definiţie În timpul lui Justinian,
obligaţia era considerată „o legătură de drept care ne impune necesitatea de a
plăti ceva conform dreptului cetăţii noastre”. În viziunea lui Gaius obligaţiile se
nasc din raportul personale, raporturi care au drept obiect anumite prestaţiuni.
În caz de conflict de interese între respectivele părţi ale raporturilor
obligaţionale ele au la dispoziţie aşa- numitele acţiuni personale, acţiuni care
au un obiect juridic bine definit: a da, a face sau a nu face ceva. Acţiunea
personală este aceea prin care acţionăm împotriva cuiva care ne este obligat,
adică prin care înţelegem să i se impune să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Pentru romani obligaţiile fac parte integrantă din jus rerum. Ele sunt doar nişte
varietăţi ale drepturilor cu privire la bunurile ce se pot înstrăina, pentru că
rostul unei obligaţii este tocmai acela de a produce o modificare în structura
patrimoniului unei persoane. Jurisconsultul epocii clasice Iulius Paulus dă o
definiţie ce a rămas celebră. El arată că „substanţa obligaţiei nu constă în ceea
ce ne dă proprietarul unui lucru corporal sau în ceea ce ne face titularul unei
servituţi, ci în ceea ce constrânge un terţ să dea, să facă sau să nu facă ceva.”
Obligaţia este, aşadar, o legătură juridică între persoane determinate sau
determinabile, în virtutea căreia una dintre ele, în calitate de subiect pasiv sau
datornic trebuie să execute în favoarea alteia numită subiect activ sau creditor,
o prestaţiune oarecare determinată sau determinabilă, constând în dare, facere
sau non facere. 3. Elemente Analizând definiţiile obligaţiei oferite de Justinian,
Gaius sau Iulius Paulus, descoperim următoarele elemente ale obligaţiei: A.
Juris vinculum. Legătura juridică sugerează existenţa unui raport juridic de
putere între creditor şi debitor. Este o legătură de jure ţi nu una de facto. Chiar
din epoca străveche, debitorul intra în puterea creditorului prin acordul public
al magistratului. B. Jus in personam. Obligaţia dă naştere la drepturi, care
depind în exercitarea lor de voinţa creditorului. Desigur şi debitorul îşi
manifestă dorinţa, fie executându-şi obligaţia, fie refuzând să o execute şi, prin
urmare, rămânând la dispoziţia creditorului, care putea, raportându-ne la
diferite epoci să-l ucidă, să-l aservească, să-l vândă peste Tibru sau să obţină
condamnarea sa pecuniară. Fiind strâns legată de persoana creditorului şi de
cea a debitorului, obligaţia nu poate genera decât drepturi personale, de
creanţă, chiar dacă obiectul juridic al acestor drepturi constă în prerogative
reale. C. Voluntas- este autonomia de voinţă, interpretată în sens pur formal
juridic. D. Consensus – consimţământul. Prin efectul acordului de voinţe, între
părţile raportului juridic obligaţional se naşte o veritabilă lege care se impune
respectivelor părţi de la sine şi care pentru eventualul judecător al cauzei are
valoare de reper juridic fundamental. E. Dies sau tempus. Elementul timp este
esenţial într-un raport juridic obligaţional, întrucât nu există obligaţii care să
depăşească limita existenţei sale viagere. Pe de altă parte, în mod natural, orice
debitor urmăreşte a se elibera de legătura sa juridică şi a vedea astfel stinsă
obligaţia. F. Praetio aestimabilis. Evaluarea pecuniară este un alt element al
obligaţiei, întrucât nu există obligaţii care să nu poată fi cuantificate în bani.
Obiectul juridic al obligaţiei constă în dare, facere şi non facere. Dare, înseamnă
transferul proprietăţii sau constituirea unui drept real asupra unui bun. Oricât
de paradoxal ar părea, obligaţia de dare era destul de rară, întrucât
mancipaţiunea sau cesiunea nu aveau sensul unui transfer propriu-zis de
proprietate, ci mai degrabă, constituiau ocazia abandonării unei puteri asupra
lucrului şi a unei concomitente luări în stăpânire a aceluiaşi bun de către
dobânditor.
Facere, înseamnă a realiza o activitate oarecare, în profitul unei părţi, a
raportului obligaţional şi în virtutea imperativului de executare a obligaţiei. Nu
orice activitate înseamnă facere, ci ea trebuie să corespundă acţiunii comune în
caz de delict, sau precizării părţilor în caz de contract. Non facere înseamnă
simpla abţinere a debitorului de la a face ceva ce ar putea fie să-i producă un
prejudiciu creditorului său, fie de la a încălca o clauză impusă de creditorul său,
în scopul de a nu presta ceva în folosul unui terţ. Praestare este termenul
generic folosit de către romani pentru a denumi toate cele tei feluri de obligaţii.
Practic, prin el poate fi acoperită întreaga gamă a acţiunilor umane. Pe lângă
aceste elemente ale obligaţiilor avem subiectele obligaţiei şi sancţiunea. A.
Subiectul pasiv, reus debendi sau debitorul este cel care trebuie să efectueze
prestaţia în favoarea altei persoane, în virtutea unei legături juridice de natură
a-l constrânge. B. Subiectul activ, reus credendi sau creditorul este partea în
proces care în virtutea unei legături juridice poate să ceară altei persoane să
execute ceva. Desigur, atât caracterul pasiv, cât şi cel activ sunt privite doar sub
raport procesual. Sancţiunile judiciare constau în dreptul subiectiv recunoscut
fiecărui creditor de a acţiona în justiţie, în vederea executării prestaţiei promise
şi, eventual, după obţinerea sentinţei judecătoreşti, dreptul de a cere concursul
forţei publice pentru punerea în executare silită a sentinţei. 4. Tipuri de
obligaţii Clasificarea după izvoare. Prin noţiunea de izvor al obligaţiei se
înţelege un act juridic sau un fapt care dă naştere unei obligaţii. Astfel apare
clasificarea bipartită, formată din contracte şi delicte, considerată, chiar de
Justinian, cea mai importantă. Cu toate acestea, ea s-a dovedit
necorespunzătoare, astfel încât a apărut o nouă clasificare. Clasificarea
tripartită era cea în care apar contractele, delictele şi diferite tipuri de izvoare
ale obligaţiei – variae causarum figurae, ca rudenia, vecinătatea sau
detenţiunea. Clasificarea quadripartită apare în legislaţia lui Justinian,
prezentând un caracter sistematic mai pronunţat, în sensul că oferă elemente
mai sigure, deşi nu în toate cazurile, pentru încadrarea actelor sau faptelor
juridice în anumite categorii de izvoare. Pe de altă parte, această clasificare nu
conţine unele izvoare. În această clasificare apar obligaţiile contractuale,
delictuale, quasicontractuale şi quasidelictuale. Obligatiile contractuale se
numesc astfel deoarece izvorasc din contracte.Contractele se clasifica in baza a
trei criterii: dupa sanctiune, dupa efecte si dupa modul de formare. Dupa
sanctiune, contractele se impart in: de drept strict,contracte sanctionate prin
actiuni de drept strict; şi de buna credinta, contracte sanctionate prin actiuni de
buna credinta. După efecte, contractele sunt: unilaterale, contracte ce creeaza
obligatii in sarcina unei singure personae; şi bilaterale sau
sinalgamatice,contracte ce dau nastere unor obligatii in sarcina ambelor parti.
Dupa modul de formare, contractele sunt: - solemne,contracte ce sunt
guvernate de principiile interpretarii literale, al unilateralitatii, al oralitatii.
Pentru nasterea acestor contracte este nevoie de utilizarea unor forme.
Romanii au cunoscut urmatoarele contracte solemne: iusiurandum liberti,
sponsio religiosa, stipultio, dotis dicto, nexum,litteris. - nesolemne,contracte ce
nu necesita o forma speciala si care se subdivide in trei categorii: contracte
reale, pentru formarea acestor contracte este nevoie de consimtamantul
partilor insotit de remiterea materiala a lucrurilor. Aceste contracte sunt:
mutuum, fiducia, gajul, comodatul, depozitul; contracte consensuale, pentru
formarea acestora este nevoie de simplul acord de vointa al partilor.Aceste
contracte sunt: emptio-venditio, societas, locatio, mandatum; contracte
nenumite, se formeaza printr-o conventie insotita de executarea obligatiei de
catre una dintre parti.Aceste contracte sunt: do ut des, do ut facias, facio ut
des, facio ut facias. Obligatiile delictuale.Aceste obligatii izvorasc din delicte.
Romanii intelegeau prin delict o fapta ilicita, cauzatoare de prejudicii, care
dadea nastere la obligatia delicventului de a repara
prejudicial cauzat. Ei au clasificat delictele in delicte private si delicte publice.
Au existat urmatoarele delicte private: delicte private vechi si delicte private
noi. Delictele private vechi sunt: furtum, injuria, damnum injuria datum.
Delictele private noi au fost urmatoarela: metus, dolus, rapina, fraus
creditorum. Obligatiile qusicontractuale.Aceste obligatii izvorasc din
quasicontracte.Quasicontractul este un fapt licit ce genereaza efecte juridice
similar cu ale contractului. In Institutele lui Justinian se mentioneaza ca
quasicontractele apar pe langa plata lucrului nedatorat. Acestea sunt
urmatoarele: plata lucrului nedatorat, negotiorum gestio, gestiunea tutorelui
pentru pupil, indiviziunea, acceptarea succesiunii. Obligatiile quasidelictuale,
izvorasc din quasidelicte, care sunt fapte ilicite pe care totusi romanii le-au
incadrat datoritamentalitatii lor conservatoire in categoria delictelor.
Quasidelictele sunt: judex qui litem suam facit (judecatorul care din neglijenta
sau cu intentie aduce paguba uneia din parti), effussis et dejectis (paguba
cauzata unei persoane sau lucru prin varsarea sau aruncarea unor obiecte in
strada dintr-un apartament),positis et suspensis(atarnarea unor obiecte in
afara apartamentelor), faptele persoanelor aflate in slujba cauponum,
nautarum et stabulariorum (cand persoanele aflate in slujba capitanilor de
corabii, a hangiilor si a proprietarilor de grajduri comiteau un furt sau pagubeau
sub alta forma calatorii, acestia din urma aveau o actio in factum pentru a
obtine o suma de bani ca despagubire. Clasificarea obligaţiilor după sancţiune.
Din acest punct de vedere, obligaţiile se clasifică în obligaţii civile şi obligaţii
naturale. Clasificarea din punct de vedere al numărului de persoane care
participă la raportul juridic. Din acest punct de vedere, obligaţiile se împart în
obligaţii simple şi obligaţii complexe. Obligatiile simple constituie obligatii cu un
singur debitor si un singur creditor. Obligatiile complexe sunt obligatii cu
pluralitate de subiecte.Avem mai multe situatii: 1. Obligatii in care debitorii si
creditorii se gasesc pe picior de egalitate. Aici exista obligatii conjuncte si
obligatii coreale sau solidare. Obligatii conjuncte, functioneaza principiul
divizibilitatii creantelor si datoriilor. Creditorii vor pretinde partea lor de
creanta, iar debitorii vor putea fi tinuti fiecare in parte pentru partea lor de
datorie. Obligatii coreale, oricare dintre creditori poate pretinde intreaga
creanta si oricare dintre debitori poate fi tinut pentru intreaga datorie. 2.
Obligatii in care debitorii si creditorii nu se gasesc pe picior de egalitate, alaturi
de creditorul principal, putand aparea creditori accesorii sau garanti alaturi de
debitorul principal. Aici exista adstipulatio (actul prin care un creditor accesor
se alatura creditorului principal) si adpromissio (actul in baza caruia un debitor
accesor se alatura debitorului principal). 5. Tipuri speciale de obligaţii
Modalităţile obligaţiilor a) Obligaţii cu termen şi sub condiţie Modalitatile sunt
modificari pe care le sufera obligatiile in existenta,executarea sau obiectul
lor,datorita vointei partilor. Principalele modalitati sunt: termenul, conditia
accesio si modus. Termenul (dies) constituie un eveniment viitor si sigur de care
depinde exigibilitatea sau extinctibilitatea unei obligatii. El este de mai multe
feluri: - termen fix-certus quando.Este atunci cand se stabileste o data
determinata cum ar fi de exemplu ad Calendas apriles-la calendele lui aprilie
ale anului in curs. Contrariul sau este termenul variabil-incertus quando, adica
un eveniment viitor care se va realiza cu siguranta, dar nu se stie précis data
cand se va realiza, cum ar fi moartea unei personae; - termenul expres, adica
indicat in mod précis sau tacit; - termenul suspensiv-dies ad quo, termenul care
suspenda exigibilitatea creantei.Obligatia ia nastere la incgeierea contractului-
dies cedit, dar plata se poate cere numai dupa indeplinirea termenului;
- termenul extinctiv-dies ad quam este termenul la indeplinirea caruia obligatia
devine extinctiva, se stinge. Pana la indeplinirea termenului, obligatia a produs
toate efectele obisnuite ale unei obligatii pure si simple. Conditia-conditio este
un eveniment viitor si nesigur de care depinde nasterea sau stingerea unei
obligatiuni. Ea trebuia sa indeplineasca anumite trasaturi caracteristice: - sa fie
posibila si licita; - sa fie un eveniment viitor; - sa fie un eveniment nesigur.
Conditiile sunt de mai multe feluri: - pozitive sau negative, produc efecte dupa
cum se intampla sau nu evenimentul; - cauzale, potestative sau mixte.Cele
cauzale depind de hazard, iar cele potestative depind de vointa uneia dintre
parti, cele mixte depind de vointa partilor si de o cauza exterioara - conditia
suspensiva-este un eveniment viitor si nesigur, de care depinde nasterea unei
obligatiuni. Pana la indeplinire se suspenda obligatiunea partilor. b) Obligaţii
divizibile şi obligaţii indivizibile O obligatie este divizibila sau indivizibila dupa
cum obiectul ei este sau nu susceptibil de o prestatiune partiala. Proprietatea,
uzufructul, habitatia sunt drepturi reale sau divizibile, servitutiile prediale,
dreptul de uz sunt drepturi reale indivizibile. Obligatia este divizibila atunci
cand obiectul prestatiei este susceptibil de a fi fractionat in prestatiuni partiale,
omogene, care corespund cu prestatia totala. Pot exista o multitudine de
debitori sau de creditori in momentul formarii contractului sau posterior cand
debitorul sau creditorul a murit, lasand mai multi mostenitori. Obligatia este
indivizibila atunci cand obiectul prestatiei nu este susceptibil de a fi fractionat
in prestatiuni partiale omogene si care sa corespunda cu prestatia totala.
Obligatia de a face este, in general, indivizibila, obligatia de a constitui o
servitude prediala la fel, deoarece in aceste cazuri, executia nu ar putea avea
loc in mod util decat pentru intreg. Indivizibilitatea are urmatoarele efecte: -
fiecare creditor poate cere de la debitor prestatia totala, garantandu-i ca nu va
fi urmarit de ceilalti creditori. Daca debitorul va fi condamnat pentru
neexecutare, fiecare creditor va obtine o condamnare pecuniara numai pentru
partea sa. - in cazul mai multor debitori,creditorul va putea cere de la unul din
ei plata ,ramanandu-I debitorului care a platit o actiune in regres contra
celorlalti debitori. c) Obligaţii solidare O obligatie are, in mod normal, doi
subiecti:un subiect activ(creditorul)si un subiect pasiv(debitorul). Obligatia
solidara este cea in care o aceeasi prestatie este datorata in intregime de mai
multi debitori sau la mai multi creditori, dar nu trebuie efectuata decat o
singura data.Solidaritatea rezulta, in special, din vointa partilor exprimata intr-o
conventie sau intr-un testament. Solidaritatea este de doua feluri: solidaritate
active si solidaritate pasiva.
II. Efectele obligaţiilor Obligaţiile, în sensul de drepturi personale sau de
creanţă, produc două efecte, respectiv un efect normal, pe de o parte, sau un
efect accidental, pe de alta, dacă mai întâi nu se produce efectul normal. 1.
Efectul normal Efectul normal constă în actul debitorului de a executa obligaţia
asumată prin contract, pentru ca creditorul să-şi poată valorifica dreptu- rile de
creanţă. Principiul relativităţii efectelor contractelor
Se aplică în situaţia când un pater familias a luat parte la un contract. Principiul
relativităţii efectelor contractului este exprimat prin următorul adagiu: res inter
alios acta aliis neque nocere, neque prodesse potest – contractul încheiat între
unii nu vatămă şi nici nu profită altora. Prin părţi contractante, romanii
înţelegeau: • persoanele care au încheiat contractul; • moştenitorii acestor
persoane; • creditorii lor chirografari. Din acest principiu general al relativităţii
efectelor contractului decurg alte trei principii speciale: • principiul nulităţii
stipulaţiunii pentru altul; • principiul nulităţii promisiunii pentru altul; •
principiul nereprezentării în contracte. Treptat, acest ultim principiu special a
fost înlăturat parţial. Principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul Principiul
nulităţii stipulaţiunii pentru altul are la bază adagiul: nemo alteris stipulari
potest – nimeni nu poate stipula pentru altul. Stipulaţiunea este un contract
verbal încheiat prin întrebare şi răspuns.Stipulaţiunea obişnuită urmează să-şi
producă efectele între părţile care au încheiat-o. Spre exemplu, Primus îl
întreabă pe Secundus “Promiţi să-mi dai 1000 de seterţi?”. Secundus răspunde:
“Promit”. Acest contract produce efecte între părţi. Dar stipulaţiunea pentru
altul urmează să producă efecte pentru o terţă persoană cenu a participat la
încheierea contractului. Spre exemplu, Primus îl întreabă pe Secundus: “Promiţi
să îi dai 1000 de sesterţi lui Tertius?”. Secundus răspunde “Promit”. O
asemenea promisiune este nulă şi faţă de Primus, şi faţă de Tertius, deoarece,
dacă Secundus nu-i plăteşte lui Tertius, există două posibilităţi: • Secundus să
fie chemat în justiţie de către Primus. În acest caz, Secundus se apără cu succes,
arătând că Primus nu are un interes în contract, iar cel care nu are un interes în
contract nu poate intenta acţiune în justiţie. • Dacă Secundus va fi chemat în
justiţie de către Tertius, se va apăra cu succes, afirmând că lui Tertius nu i-a
promis nimic, de vreme ce el nu a participat la încheierea contractului. Acest
procedeu al stipulaţiunii pentru altul prezintă o utilitatea practică deosebită,
deoarece prin această stipulaţiune, două operaţii juridice distincte pot fi
înlocuite printr-una singură. Spre exemplu, Secundus datorează 1000 de
sesterţi lui Primus, iar Primus îi datorează 1000 de sesterţi lui Tertius. În acest
caz, în loc săse facă două plăţi, se face o singură plată, deoarece, dacă
Secundus plăteşte 1000 de sesterţi lui Tertius, se stinge obligaţia lui Secundus
faţă de Primus, precum şi obligaţia lui Primus faţă de Tertius. De aceea, romanii
au avut interesul ca stipulaţiunea pentru altul să fie executorie. Pentru ca
stipulaţiunea pentru altul să devină executorie, romanii au recurs la stipulatio
poenae (stipulaţiunea unei penalităţi). Aceasta se încheie după încheierea
stipulaţiei pentru altul şi urma să-şi producă efectele între părţi, căci în cazul
acestei stipulţiuni Primus îl întreabă pe Secundus: “Dacă nu-i plăteşti 1000 de
sesterţi lui Tertius, promiţi să-mi plăteşti mie 5000 de sesterţi?”. Secundus
răspunde “Promit”. Această stipulaţiune este valabilă, pentru că se încadrează
în cerinţele relativităţii efectelor contractului, astfel încât dacă Secundus nu
execută stipulaţiunea nevalabilă şi să-i plătească 1000 de sesterţi lui Tertius, va
trebui să o execute pe cea valabilă şi să-i plătească 5000 de sesterţi lui Primus.
Prin urmare, faţă de acest mecanism, Secundus are tot interesul să execute
stipulaţiunea nevalabilă, pentru că altfel ar fi plătit mai mult. În acest fel,
stipulţiunea pentru altul a devenit executorie. Principiul nulităţii promisiunii
pentru altul Principiul nulităţii promisiunii pentru altul are la bază adagiul:
nemo alienum factum promitere potest – nimeni nu poate promite fapta altuia.
În acest caz, Primus îi promite lui Secundus că Tertius îi va da 1000 de sesterţi.
Această promisiune nu este valabilă. Astfel, dacă Secundus îl cheamă în justiţie
pe Primus, Primus se apăra cu succes spunând că el nu a promis
fapta sa. Dacă va fi chemat în justiţie Tertius, şi acesta se va apăra cu succes
spunând că el nu i-a promis nimic. Atunci, pentru ca o asemenea promisiune să
producă efecte juridice, romanii au modificat forma. Potrivit formei modificate,
Primus îi promitea lui Secundus că va proceda de aşa manieră, încât să îl
determine pe Tertius să-i plătească 1000 de sesterţi. Dacă Tertius nu-i va plăti
lui Secundus 1000 de sesterţi, va fi chemat cu succes în justiţie Primus,
deoarece Primus a promis fapta sa, şi anume că-l va determina pe Tertius să-i
plătească 1000 de sesterţi. Principiul nereprezentării în contracte Pater
familias, în calitate de persoană sui iuris, ia parte la contract printr-un alt pater
familias. Vechii romani nu admiteau că un pater familias poate deveni creditor
sau debitor în baza unui contract încheiat de o persoană străină, de un alt pater
familias. Acel pater familias care dă o împuternicire altui pater familias în
vederea executării unui contract se numeşte reprezentat. Cel care încheie
efectiv contractul din împuternicirea altuia se numeşte reprezentant. În funcţie
de efectele pe care le produce, reprezentarea în contract poate fi: • perfectă; •
imperfectă. În cazul reprezentării perfecte, persoana reprezentantului dispare,
iar efectele contractului se produc asupra reprezentatului. Deşi contractul este
încheiat de către reprezentant, reprezentatul va deveni creditor sau debitor. În
cazul reprezentării imperfecte, reprezentatul se obligă alături dereprezentant,
ceea ce înseamnă că în cazul reprezentării imperfecte, întotdeauna creditorul
va avea doi debitori, şi pe reprezentant, şi pe reprezentat, având
posibilitateade a-i urmări în justiţie, la alegere, fie pe reprezentat, fie pe
reprezentant. În funcţie de calitatea reprezentantului, reprezentarea poate fi
activă sau pasivă. Atunci când reprezentantul intervine în contract în calitate de
creditor, reprezentarea este activă, iar în cazul în care reprezentantul intevine
în contract în calitate de debitor, reprezentarea este pasivă. Reprezentarea
imperfectă va fi întotdeauna pasivă, pentru că în cazul reprezentării imperfecte
reprezentatul se obligă alături de reprezentant. În schimb, reprezentarea
perfectă poate fi pasivă sau activă. Acest sistem de concepte a fost creat pe
baza unei evoluţii milenare. Nu a fost cunoscut de vechii romani, deoarece
aceştia nu au cunoscut reprezentarea în contract. Exigenţele vieţii economice şi
comerciale i-au constrâns să facă anumite concesii în etape succesive, pe baza
cărora s-a ajuns, mai întâi, la reprezentarea imperfectă, iar apoi, în unele cazuri
excepţionale, chiar la reprezentarea perfectă. Nici în ultimul moment al
evoluţiei dreptului roman nu s-a recunoscut pe cale generală sistemul
reprezentării perfecte în contract. Acest sistem s-a generalizatde abia în epoca
modernă. 2. Efectul accidental Efectul accidental al obligaţiunilor constă în
dreptul creditorului de a obţine daune-interese atunci când obligaţia nu este
executată sau este executată cu întârziere. Acestea sunt de două feluri, după
cum urmează: judecătoreşti şi convenţionale. Există şase cazuri care determină
neexecutarea obligaţiilor după cum urmează: mora, culpa, dolul, cazul fortuit,
forţa majoră, custodia. Cazul fortuit este evenimentul neprevăzut, care
intervine fără vina debitorului şi duce la dispariţia lucrului datorat, făcând
imposibilă executarea obligaţiei de către debitor, deşi debitorul a luat măsurile
obişnuite, fireşti, de pază. Spre exemplu, furtul sclavului datorat este un caz
fortuit, pentru că lucrul datorat a dispărut, deşi debitorul a luat măsurile fireşti
de pază. De esenţa cazului fortuit este faptul că el poate fi prevenit, dacă
debitorul ia măsuri excepţionale de pază, măsuri la care, însă, de regulă, el nu
era obligat. Spre exemplu, furtul sclavului datorat putea fi prevenit dacă
debitorul angaja nişte paznici, dar el nu era obligat, de regulă, la asemenea
măsură. De regulă, intervenţia cazului fortuit îl exonerează pe debitor de
răspundere. Culpa este o formă a vinovăţiei ce se poate manifesta sub formă
de intenţie, neglijenţă sau neîndemânare. Romanii au făcut distincţie între
culpa delictuală şi culpa contractuală.
Culpa delictuală este o formă de vinovăţie care se poate manifesta şi sub forma
intenţiei, şi sub forma neglijenţei, şi sub forma neîndemânării. Culpa delictuală
presupune un fapt păgubitor, de natură să creeze un prejudiciu, de unde
rezultă că în cazul culpei delictuale, fapta comisă cu vinovăţi eeste anterioară
raportului juridic obligaţional. Altfel spus, culpa este cea care generează
obligaţia, urmând ca în virtutea raportului juridic născut din fapta vinovată,
culpabilă, delincventul, în calitate de debitor, să plătească o despăgubire
victimei acelui delict, care avea calitatea de creditor. Culpa contractuală însă,
este atitudinea vinovată a debitorului obligat prin contract. Ea se manifesta
numai sub forma neglijenţei sau a neîndemânării. Această atitudine vinovată
este posterioară raportului juridic izvorât din contract; ea poate avea loc numai
după naşterea raportului juridic, adică după naşterea obligaţiei. Culpa
contractuală poate îmbrăca fie forma unei acţiuni, a unei fapte, fie forma unei
abţineri. În legislaţia lui Justinian se face distincţia între culpa gravă (culpa lata)
şi culpa levis, adică vinovăţia mai uşoară. Culpa lata este culpa grosolană, pe
care nu ar comite-o nici cel maineîndemânatic administrator. Culpa levis este
culpa uşoară, care poate îmbrăca, la rândul ei, două forme culpa levis in
abstracto şi culpa levis in concreto. Culpa levis in abstracto şi culpa levis in
concreto sunt calificate în funcţie de criteriul aprecierii vinovăţiei, deoarece
aprecierea vinovăţiei debitorului se face prin comparaţie. Astfel, în cazul culpei
levis in abstracto, comportarea debitorului faţă debunul datorat se compară cu
comportarea unui bonus vir (unui bun administrator). În cazul culpei levis in
concreto, comportarea debitorului faţă de bunul datorat se compară cu
comportarea aceluiaşi debitor faţă de celelalte bunuri ale sale. Rezultă deci, că
pentru debitor este mai gravă aprecierea in abstracto a culpei, pentru că un
bun administrator nu este neglijent, iar dacă se face o apreciere in abstracto a
culpei, ori de câte ori se constată că debitorul a fost neglijent faţă de bunul
datorat, debitorul va fi considerat în culpă. Pe când în aprecierea culpei in
concreto, debitorul va fi găsit în culpă numai atunci când este neglijent faţă de
bunul datorat, în schimb este atent cu celelalte bunuri ale sale. Dacă însă
debitorul este neglijent şi faţă de bunul datorat, şi faţă de celelalte bunuri ale
sale, nu va mai fi găsit în culpă, apreciindu-se că aşa este el de felul lui. Dolul
este acţiunea sau abţinerea intenţionată a debitorului, de natură să provoace
pieirea lucrului datorat. Dolul este o formă a vinovăţiei debitorului obligat prin
contract, ca şi culpa. Dar, spre deosebire de culpă, dolul este o formă a
vinovăţiei debitorului care se manifestă prin intenţie, ceea ce înseamnă că
debitorul distruge cu bună ştiinţă bunul datorat. Datorită acestui fapt, debitorul
va răspunde pentru dol în toate contractele, şi atunci când urmează să
primească un preţ (când urmăreşte un interes) şi atunci când nu urmăreşte un
interes, pe când debitorul ce se face vinovat de culpă va răspunde numai în
acele contracte în care are un interes. Ca atare, acolo unde nu are interes,
debitorul nu va răspunde pentru culpă. Mora se manifestă sub două forme: •
mora debitoris (întârzierea debitorului); • mora creditoris (întârzierea
creditorului). a) Mora debitoris este o întârziere vinovată a debitorului. Pentru
ca debitorul să nu fi fost pus în întârziere, trebuie ca acesta să nu-şi fi executat
obligaţiile la termen din vina lui. Mai târziu, în dreptul postclasic, era necesară
şi o somaţie din partea creditorului, numită interpellatio. b) Mora creditoris
(întârzierea creditorului), adică întârzierea vinovată a creditorului, se produce
atunci când debitorul, deşi oferă plata la termen, conform condiţiilor prevăzute
în contract, creditorul refuză să primească plata. În acest caz, efectele morei
debitoris încetează, chiar dacă plata se oferă după punerea în întârziere, dar
creditorul nu o primeşte. Din acel moment, debitorul nu va mai răspunde
obiectiv, iar intervenţia cazului fortuit sau a forţei majore îl vor exonera de
răspundere. După oferta plăţii neacceptată de către creditor, debitorul poate
părăsi obiectul material al obligaţiei în prezenţa unor martori.
Custodia este o formă de răspundere obiectivă, răspundere care poate lua
naştere fie din lege, fie din convenţia părţilor. Astfel, potrivit legii, hotelierii şi
corăbierii răspundeau obiectiv, chiar dacă între părţi nu se încheia o convenţie
specială. Potrivit acestei răspunderi, dacă bagajele călătorului erau furate,
hotelierul nu putea invoca în apărare cazul fortuit, pentru că el răspundea
obiectiv, trebuind să ia măsuri de pază excepţionale. Custodia poate lua naştere
şi din convenţia părţilor, când debitorul acceptă să ia măsuri de pază cu
caracter excepţional. Răspunderea obiectivă se limitează numai la cazul fortuit,
în sensul că forţa majoră îl va exonera pe debitor întotdeauna de răspundere.
3. Sancţiunea neexecutării obligaţiilor Partea care nu îşi executa obligaţia ce îi
revenea şi nu se găsea în nici una din situaţiile care o scuteau de răspundere
trebuia să plătească despăgubiri numite daune interese. Daunele interese sunt
de două feluri, după cum urmează: daune interese judecătoreşti şi daune
interese convenţionale. Suma de bani la care judecătorul îl condamnă pe
debitorul care nu-şi execută obligaţia este desemnată prin expresia “daune-
interese judecătoreşti”. Daunele-interese sau despăgubirile pot fi fixate de
către judecător fie în mod obiectiv, fie în mod subiectiv. Aprecierea în mod
obiectiv a despăgubirii se va face atunci când debitorulare obligaţia de a remite
un lucru sau o sumă de bani. În asemenea cazuri, judecătorul va aprecia
valoarea lucrului datorat şi îl va condamna pe debitor să plătească acea valoare
şi nimic mai mult. Dacă însă debitorul s-a obligat să presteze un serviciu şi nu şi-
a executa tobligaţia, judecătorul va face o apreciere subiectivă a daunelor-
interese, în sensul că va ţine cont atât de paguba efectiv suferită de către
creditor prin neexecutare, cât şi de câştigul de care creditorul a fost privat prin
acea neexecutare. Paguba efectivă a creditorului se numeşte damnum
(pagubă), iar câştigul de care a fost privat creditorul prin neexecutarea
obligaţiei se numeşte lucrum (câştig). Din cei doi termeni s-au născut mai
târziu, în dreptul modern, expresiile de damnum emergens (paguba care se
arată) şi lucrum cesans (câştigul care lipseşte). Părţile aveau posibilitatea de a
fixa daunele-interese prin convenţia lor. Aceasta era o convenţie specială,
numită stipulatio poene (stipulaţiune de pedeapsă) alăturată contractului
principal, în care se prevedea că în ipoteza neexecutării contractului de către
debitor, acesta să plătească o sumă de bani.
III. Transferul obligaţiilor Transferul obligaţiilor este desemnat şi prin expresia
“cesiune de creanţe şi datorii”. Vechii romani nu admiteau ideea de transfer a
obligaţiilor, considerând, faţă de originea obligaţiei, că drepturile de creanţă şi
datoriile sunt inseparabile de persoana debitorului şi de persoana creditorului.
1. Cesiunea de creanţă Prin cesiune de creanţă înţelegem procedeul juridic prin
care creditorul transmite dreptul de creanţă unei alte persoane. Creditorul care
transmite creanţa, adică vechiul creditor, se numeşte cedant (cedent). Cel care
dobândeşte creanţa, adică noul creditor, se numeşte cesionar, iar debitorul se
numeşte debitor cedat. A. În epoca veche cesiunea de creanţă s-a realizat prin
intermediul novaţiunii cu schimbare de creditor. Prin acest procedeu, debitorul
se obliga faţă de o altă persoană care dobândea creanţa în locul vechiului
creditor, situaţie în care era necesar consimţământul vechiului creditor, precum
şi cel al debitorului. Dar jurisconsulţii au observat că, în acest caz, nu este vorba
propriu-zis de transmiterea unei creanţe, ci este vorba despre înlocuirea unei
creanţe cu o creanţă nouă, deoarece novaţiunea este un mod de stingere a
obligaţiilor, încât, practic, cesionarul nu dobândeşte aceeaşi creanţă, ci una
nouă. Astfel accesoriile vechii creanţe, cum sunt excepţiunile şi garanţiile, se
sting prin novaţiune, astfel încât cesionarul dobândeşte o creanţă mai puţin
sigură decât cea care s-a stins. B. Datorită acestui fapt, romanii au recurs la un
procedeu mai evoluat – mandatul in rem suam (mandatul în interes propriu).
Mandatul in rem suam se numeşte aşa, deoarece, în mod
excepţional, se încheia în interesul mandatarului. Contractul de mandat se
încheie, de regulă, în interesul mandantului, adică în interesul aceluia care îl
împuterniceşte pe mandatar să efectueze o anumită operaţiune juridică.
Mandatarul, după ce îndeplineşte acea obligaţie, trebuie să dea socoteala
mandantului pentru actele încheiate, iar, dacă prin efectul acelor acte,
mandatarul dobândeşte o creanţă, trebuie să transmită acea creanţă
mandantului. De această dată, în mod excepţional, regula nu se respectă, iar
contractul de mandat se încheie în interesul mandatarului, în sensul că dreptul
de creanţă dobândit de către mandatar, în virtutea împuternicirii primite, îi
rămâne lui, îl păstrează pentru sine. În evoluţia sa, mandatul in rem suam a
parcurs trei faze: • sistemul cesiunii de acţiune; • sistemul acţiunilor utile; •
sistemul perfecţionat prin reforma lui Justinian. 2. Cesiunea de datorie Ca şi
cesiunea de creanţă, cesiunea de datorie se realiza prin mijloace juridice
indirecte, precum: • novaţiunea prin schimbare de debitor; • mandatul judiciar.
A. Prin novaţiune cu schimbare de debitor , o altă persoană se obligă să
plătească datoria. Schimbarea debitorului necesită consimţământul
creditorului, dar nu necesită consimţământul vechiului debitor, deoarece, în
principiu, oricine poate plăti în locul său. B. Prin mandatul judiciar, vechiul
debitor îl împuternicea pe noul debitor să stea în justiţie în locul său şi să
suporte efectele sentinţei (să plătească suma debani prevăzută în sentinţa de
condamnare).
IV. Stingerea obligaţiilor Între drepturile reale şi drepturile personale sunt
deosebiri care se răsfrâng şi în privinţa valorificării lor. Astfel, drepturile reale
nu se sting prin exercitarea lor, ci se consolidează. Drepturile reale se valorifică
prin exercitarea unor atribute ale titularului dreptului. În schimb, drepturile de
creanţă se sting în momentul exercitării lor, deoarece, prin exercitarea
dreptului, creditorul îşi valorifică integral acel interes care decurge din raportul
juridic obligaţional. Obligaţiile în dreptul roman se sting prin două moduri, după
cum urmează: moduri voluntare şi moduri nevoluntare. 1. Moduri de stingere
voluntare Modurile voluntare de stingere a obligaţiunilor sunt următoarele:
plata, darea în plată, novaţiunea, compensaţiunea, remiterea de datorie. Plata -
solutio Plata constituie modul obişnuit de stingere a obligaţiilor care se
realizează prin îndeplinirea prestaţiunii, adică transmiterea proprietăţii unui
lucru, îndeplinirea lucrării la care ne-am obligat etc., ce fac obiectul legăturii
juridice obligaţionale. Prin plată nu trebuie înţeles neapărat remiterea unei
sume de bani, ci trebuiesă înţelegem fie dare, fie facere, fie prestare. O plată
poate consta din: • transmiterea dreptului de proprietate; • remiterea unei
sume de bani; • prestarea unui serviciu; • procurarea folosinţei unui lucru.
Pentru ca plata să fie efectuată valabil, sunt necesare anumite condiţii: • Plata
să fie făcută de către debitor sau de către altă persoană, întrucât, în principiu,
pe creditor nu îl interesează cine plăteşte, ci îl interesează să-şi valorifice
dreptul de creanţă. • Plata poate fi primită de către creditor sau de către
reprezentantul său legal (tutore, curator) sau convenţional (mandatar). Cel ce
primeşte platatrebuie să fie capabil. Dacă plata este făcută unui pupil, fără
auctoritatis tutoris, obligaţia nu se stinge. În acest caz, plata nu este liberatorie,
în sensul că datoria nu se stinge, iar debitorul poate fi constrâns să facă o nouă
plată. • Plata să fie integrală. Nu este admisă efectuarea plăţii în rate fără
acordul expres al creditorului. • Locul plăţii trebuie să fie cel precizat în
contract sau cel mai potrivit faţă de clauzele cuprinse în contract. Dacă locul
plăţii nu este indicat, atunci plata poate fi făcută oriunde, cu condţia să nu fie
un loc nepotrivit. • Uneori se pune şi problema imputaţiei plăţii. Aceasta se
pune atunci când debitorul are mai multe obligaţii faţă de acelaşi creditor, dar
face numai o singură plată. În acest caz, se pune întrebarea ce obligaţie a fost
executată. Răspunsul este dat de faptul că uneori, cu ocazia efectuării plăţii,
debitorul precizează ce obligaţie a intenţionat să stingă prin acea plată, caz în
care lucrurile sunt clare. Dar, dacă debitorul nu face o asemenea precizare,
atunci romanii au considerat că se stinge datoria cea mai oneroasă, adică acea
datorie care produce cele mai mari dobânzi. • Proba plăţii a avut o evoluţie
marcată de concepţia romanilor cu privire la forma actelor juridice. Astfel, ei
spuneau că “Occidentul vorbeşte, iar Orientul scrie”, aceasta cu înţelesul că în
Occident, adică la romani, actele se formau şi se probau în formă orală, astfel
încât secole de-a rândul proba plăţii s-a făcut cu martori sau prin jurământ. În
epoca clasică s-a generalizat sistemul eliberării unui înscris prin care debitorul
să poată face proba plăţii. Aceste înscrisuri, pe care le numim chitanţe, erau,
după modul de redactare, de două feluri: unele erau redactate în formă
obiectivă, pe când altele erau redactate în formă subiectivă. Chitanţa în formă
obiectivă emana de la debitor, care preciza în acea chitanţă că titularul
dreptului de creanţă “a spus că are” (habere se dixit ), cu alte cuvinte a declarat
că a primit plata. Datorită acestui mod de redactare, chitanţa trebuia să poarte
sigiliile a şapte martori, deoarece în cazul unui litigiu, cei şapte martori erau
chemaţi în faţa judecătorului, pentru a declara că, întradevăr, creditorul a
primit plata. Chitanţele redactate în formă subiectivă emanau de la creditor; el
le scria cu mâna lui şi declara în formă scrisă că a primit plata. Aceste chitanţe
erau opozabile creditorului, chiar dacă nu purtau sigiliile martorilor, deoarece
afirmaţia era făcută chiar de către creditor. Forma plăţii. Problema trebuie
privită sub aspectul formalismului ce a guvernat materia contractelor romane.
Cu privire la stingerea obligaţiilor, formalismul roman a fost exprimat prin
principiul simetrie sau principiul corespondenţei formelor, potrivit cu care
oobligaţie se stingea prin utilizarea unui act identic cu cel care i-a dat naştere,
dar întrebuinţat în sens invers. În epoca veche, efectele formalismului erau atât
de riguros stabilite, încât, dacă se făcea plata respectivă, dar nu era respectată
forma solemnă corespunzătoare, obligaţia nu se stingea. Dimpotrivă, dacă nu
se făcea plata efectivă, dar erau îndeplinite formele solemne, obligaţia se
stingea. În epoca clasică, odată cu decăderea formalismului, plata efectivă
devine liberatorie prin ea însăşi. Darea în plată – datio in solutum Darea în plată
constituie un mod de stingere a obligaţiei ce constă în faptul că debitorul, cu
consimţământul creditorului, se liberează, dându-i un alt lucru decât cel
datorat. Este o variantă a plăţii, deoarece, în acest caz, romanii au admis că
obligaţia se poate stinge chiar dacă debitorul va remite creditorului un alt bun
decât cel care constituie obiectul obligaţiei. Spre exemplu, s-a admis că
debitorul care datorează o sumă de bani să poată efectua plata prin
transmiterea proprietăţii asupra unui teren. În legislaţia lui Justinian, se face
distincţia între darea în plată voluntară, când obiectul obligaţiei se schimbă prin
acordul părţilor, şi darea în plată necesară, când obiectul obligaţiei se schimbă
în virtutea dispoziţiei legii în cazuri bine determinate. Novaţiunea
Novaţiunea este modul de stingere a obligaţiei care constă în înlocuirea unei
vechi obligaţii cu alta nouă, înlocuire ce are loc printr-un contract – stipulatio
sau contractus litteris. Pentru novarea unei obligaţii, erau necesare anumite
condiţii: • o obligaţie veche; • o obligaie nouă; • aceeaşi datorie (idem
debitum); • ceva nou (aliquid novi); • intenţia de a nova (animus novandi). a) O
obligaţie veche. Obligaţia veche putea fi civilă, pretoriană sau naturală, putea fi
de drept strict sau de bună credinţă. b) O obligaţie nouă. Obligaţia nouă era
întotdeauna o obligaţie de drept strict, deoarece stipulaţiunea şi contractul
litteris, prin intermediul cărora se realize novaţiunea, erau contracte de drept
strict şi, ca atare, dădeau naştere unor obligaţii de drept strict. Prin urmare,
prin intermediul novaţiunii, situaţia debitorului se înrăutaţea, întrucât, în cazul
unui proces, actul din care izvora obligaţia de drept strict era interpretat ad
literam, fără a se ţine cont de voinţa părţilor. c) Aceeaşi datorie (idem
debitum ). Novaţiunea presupune acelaşi obiect. Noua obligaţie nu poate avea
alt obiect decât cea veche. Dacă noua obligaţie ar avea alt obiect, vechea
obligaţie nu s-ar stinge, deoarece debitorul va contracta o nouă obligaţie alături
de cea veche. d) Ceva nou (aliquid novi ). Novaţiunea presupune un element
nou. Acel element nou putea consta din introducerea unui termen sau a unei
condiţii ori prin suprimarea lor atunci când novaţiunea se realiza între aceleaşi
persoane (inter easdem personas). Dar novaţiunea se putea realiza şi între
persoane noi (inter novas personas). În acest caz, elementul nou consta fie din
schimbarea creditorului, fie dinschimbarea debitorului. e) Intenţia de a nova
(animus novandi). În dreptul vechi, intenŃia de a nova apărţilor rezulta din
forma stipulaţiunii sau din forma contractului litteris, întrucât oride câte ori
aceste contracte erau utilizate în vederea novării unei obligaţii, aveau o formă
specială, formă din care rezulta intenţia părţilor de a nova. Acest sistem de
identificare a intenţiei de a nova a putut funcţiona numai atâta vreme cât
contractele romane au fost guvernate de principiile formalismului. În dreptul
clasic asistăm la o tendinţă tot mai accentuată de decădere a formalismului, de
aceea forma nu a mai putut constitui criteriul de identificare a intenţiei de a
nova. Atunci, romanii au recurs la un sistem al prezumţiilor, socotind că, de
vreme ce sunt îndeplinite primele patru condiţii necesare novaţiunii, este
întrunită şi cea de a cincea – intenţia de a nova. Acest sistem era echivoc,
dovadă că Justinian, printr-o constituţiune dată în anul 530, a cerut părţilor să-
şi manifeste expres intenţia de a nova. Compensaţiunea Compensaţiunea
constituie modul de stingere a obligaţiilor care constă în cumpănirea a două
datorii reciproce, astfel ca executarea să poarte numai asupra diferenţei.
Romanii se exprimau mai concentrat şi spuneau despre compensaţiune că
este“debiti et crediti inter se contributio” (scăderea unor datorii şi a unor
creanţe uneledin altele). În vederea realizării compensaţiunii, părţile trebuiau
să aibă una faţă de alta şi calitatea de debitor, precum şi calitatea de creditor.
Spre exemplu, Primus îi datorează lui Secundus 1000, iar Secundus îi datorează
lui Primus 500. Prin realizarea compensaţiei, în loc să se facă două plăţi
distincte, se va face o singură plată, Primus plătind diferenţa. Deci
compensaţiunea a fost creată din utilitatea practică. Compensaţiunea se realiza
prin acordul părţilor, caz în care era denumită convenţională sau voluntară.
Dacă părţile nu ajungeau la o învoială, compensaţiuneaurma a se face pe cale
judiciară. În dreptul vechi s-a admis cu titlu de excepţie, doar în două cazuri,
compensaţiunea judiciară: • în cazul bancherului care intentează proces
clienţilor săi, faţă de care are datorii;
• în cazul lui emptor bonorum (cumpărătorul bunurilor), care se substituia
debitorului insolvabil, urmărind în justiţie pe debitorii acestuia. Dacă un debitor
urmărit are, la rândul său, o creanţă faţă de debitorul insolvabil, judecătorul va
face compensaţiunea, la cererea magistratului. În dreptul clasic, până în
vremea împăratului Marc Aureliu s-a admis compensaţiunea judiciară în cazul
creanţelor şi datoriilor izvorâte din contractile bilaterale şi de bună credinţă.
Spre exemplu, se vinde o cantitate de peşte, dar nu se putea păstra decât în
condiţii deosebite. Pentru a se acoperi cheltuielile făcute pentru păstrare, în loc
de 100 de kg de peşte se dădeau 80. Reforma lui Marc Aureliu. În vremea lui
Marc Aureliu s-a creat compensaţiunea judiciară şi pentru obligaţiile izvorâte
din contractele de drept strict şi unilaterale. Potrivit reformei lui Marc Aureliu,
s-a pus la dispoziţia pârâtului, care, la rândul său, avea o creanţă asupra
reclamantului, excepţiunea de dol. Prin această excepţiune se sancţiona fapta
reclamantului care pretindea ceea ce trebuia să restituie. Pe această cale, prin
mecanismul creat prin reforma lui Marc Aureliu, reclamantul care nu face
compensaţiunea din proprie iniţiativă riscă să piardă întreaga creanţă. În
dreptul postclasic, compensaţiunea se generalizează, putându-se realiza oricare
ar fi fost izvorul datoriilor şi creanţelor reciproce. Ba mai mult, compensaţiunea
putea fi cerută în orice moment al procesului, pentru că dispare diviziunea
procesului în două faze, şi pentru că procesul se desfăşura de la început până la
sfârşit în faţa judecătorului. Remiterea de datorie Remiterea de datorie
constituie modul de stingere a obligaţiilor ce constă în renunţarea de către
creditor la creanţa sa. Ea se mai numeşte iertare de datorie. Iertarea de datorie
se făcea prin aplicarea principiului simetriei sau al corespondenţei formelor.
Am văzut anterior că plata efectivă producea efecte numai dacă era însoţită de
forme identice cu cele întrebuinţate la naşterea obligaţiei, dar utilizate în sens
contrar. Chiar dacă părţile nu plăteau efectiv, dar îndeplineau formele
necesare, adică formele actului contrar celui care a dat naştere obligaţiei, acea
obligaţie se stingea. În textele romane, se precizează că remiterea de datorie se
putea face prin: • moduri civile; • moduri pretoriene. a) Modurile civile de
renunţare la creanţă sunt cele utilizate la formele plăţii: • per aes et libram
(prin aramă şi balanţă); • acceptilatio verbis (forma verbală); • acceptilatio
litteris (forma scrisă). b) Modurile pretoriene de remitere a datoriei sunt în
număr de două: • pactum de non petendo (pactul pentru ca să nu ceară); •
contrarius consensus (acordul în sens contrar). Pactum de non petendo este
convenţia prin care creditorul renunţă ladreptul său, îl iartă pe debitor de
datorie, oricare ar fi fost izvorul acelei datorii, consimţind să nu mai ceară
debitorului executarea prestaţiei la care s-a obligat. Convenţia este sancţionată
prin exceptio pacti de non petendo. Contrarius consensus (mutuus dissensus)
este convenţia prin care părţile renunţă la un contract născut prin
consimţământ. Este aplicarea principiului simetriei la obligaţiile care izvorăsc
din contractele consensuale. Astfel, obligaţiile născute dintr-o simplă convenţie
se sting tot printr-o simplă convenţie. 2. Moduri de stingere nevoluntare Nu
presupun manifestarea de voinţă a părţilor. Spre deosebire de modurile
voluntare de stingere a obligaţiilor, care presupun acordul părţilor, modurile
nevoluntare nu reclamă vreo manifestare de voinţă din partea subiectelor
raportului juridic obligaţional. Datorită acestui fapt, modurile nevoluntare de
stingere a obligaţiilor sunt desemnate şi prin expresiile“moduri forţate” sau
“moduri necesare”. Imposibilitatea de executare
Obligaţiunea se stinge când executarea ei a devenit imposibilă, ceea ce se
poate întâmpla numai când obiectul obligaţiunii este un lucru cert, adică un
lucru individual determinat, de pildă, sclavul Stichus. Dacă lucrul individual
determinat a pierit, obligaţiunea se stinge. Pieirea lucrului poate să fie fizică
atunci când sclavul care a fost datorat a murit, sau poate fi juridică atunci când,
de pildă, sclavul datorat a fost dezrobit. Dacă debitorul datorează un lucru de
gen, nu se poate pune problema imposibilităţii de executare, pentru că genera
non pereunt (lucrurile de gen nu pier).De asemenea, pentru ca pieirea lucrului
să ducă la stingerea datoriei, se mai cere ca debitorul să nu fie pus în întârziere,
să nu fie în culpă, să nu fi comis vreun dol şi să nu răspundă pentru custodie.
Confuziunea Confuziunea – confusio constituie modul nevoluntar de stingere a
obligaţiilor ce constă în întrunirea asupra aceleiaşi persoane a calităţii de
creditor şi debitor. Se relizează cel mai frecvent prin moştenirea creditorului de
debitor şi invers. Moartea Moartea constituie un mod nevoluntar de stingere a
obligaţiilor la baza căruia stă principiul netransmisibilităţii obligaţiunilor.
Această conceţie se explică prin faptul că drepturile de creanţă erau concepute
ca reflexe juridice ale dreptului de răzbunare. Or, dreptul de răzbunare era
inseparabil de persoana victimei, deoarece victima, suferind atacul, va deveni
titularul dreptului de creanţă. Acest drept de creanţă al victimei nu se putea
transmite, deoarece nu urmaşul victimei a suferit agresiunea. Dar ideile au
evoluat şi s-a acceptat că se pot transmite atât creanţele, cât şi datoriile.
V. Garanţiile în dreptul roman 1. Garanţii personale Garanţia personală este
procedeul juridic prin care debitorului principal i se alătură mai mulţi debitori
accesorii, numiţi garanţi, garanţia personală fiind creată cu scopul de a-l pune
pe creditor la adăpost în cazul unei insolvabilităţi a debitorului principal.
Garanţiile din materia obligaţiilor nu trebuie confundate cu garanţiile personale
ce intervin în materie procedurală. a) Garanţii personale formale În dreptul
vechi şi clasic au existat 3 forme verbale ca şi mijloace utilizate în scopul
realizării garanţiilor personale. În dreptul vechi garanţiile formale au fost
sponsio şi fidepromissio. Sponsio – formă specială de creare a garanţiilor
personale rezervată cetăţenilor romani, deci inaccesibilă peregrinilor întrucât
verbul „spondeo” era considerat a avea vocaţie specială de a trage în favoarea
zeilor. Creditorul îl întrebă pe garant : „Idem dari spondes?” (promiţi acelaşi
lucru ?); la care garantul răspunde: „spondeo!” (promit!), garantul numindu-se
sponsor, deci şi garantia se realizează tot printr-un contract verbal ca şi
obligaţiunea. A doua formă, fidepromissio, a apărut mai târziu ca urmare a
extinderi relaţiilor economice cu peregrinii, deoarece aceştia din urmă nu
aveau acces la instituţiile de drept civil şi deci nu puteau pronunţa verbul
„spondeo”. În acest scop s-a creat o noua garantie personala formata tot prin
intrebare si raspuns, creditorul intreaba: „Idem fidepromittisne?” (promiti
acelasi lucru?), debitorul raspunde: „fidepromittio!”(promit!) Atat sponsio cat si
fidepromissio erau supuse acelorasi reguli de fond, obligatiile acestor garantii
nu treceau la urmasii lor, totusi, situatia garantilor era foarte grea deoarece
creditorul prefera sa-l urmareasca pe garant intrucat in cazul insolvabilitatii
debitorul principal, garantul nu mai putea fi urmarit. Alt aspect negativ al
situatiei garantilor este acela ca garantul care platea nu dispunea de vreun
mijloc juridic de a se intoarce impotriva debitorului principal. Daca erau mai
multi garanti, fiecare dintre ei putea fi tinut pentru intreaga datorie, iar daca
platea nu se putea indrepta impotriva cogarantilor pentru a pretinde partea
corespunzatoare din datorie.
Acest sistem profund defavorabil debitorilor plebei exprima interesul
patricienilor, iar in acest sens debitorii plebei au desfasurat o lupta sistematica
si permanenta la capatul careia s-a imbunatatit situatia garantilor prin
intermediul a patru legi succesive, dupa cum urmeaza: Legea Publilia – potrivit
acestei legi, garantul care s-a obligat in forma sponsio utilizand „manus iniectio
pro iudicato” ( ca si cand ar fi avut loc un proces), are dreptul de a se intoarce
impotriva debitorului principal daca acesta intr-un anumit termen nu ii remite
ceea ce a platit creditorului pentru el. Legea Appuleia – se aplica atat
garantilor-sponsores cat si garantilor-fidepromissores. Intrucat cogarantii erau
obligati solidar, fiecare dintre ei putea fi urmarit pentu intreaga datorie
Garantul care platea, dispunea de o actiune prin care le cerea cogarantilor
partea lor contributiva. Legea Ciceria – se aplica atat la sponsores cat si la
fidepromissores, si are ca scop facilitarea aplicarii legilor anterior date in
aceasta materie. Concret, Legea Ciceria obliga creditorul sa faca o declaratie cu
privire la numarul garantilor si la valoarea datoriei. Legea Furia de Sponsu –
prin care se produc doua transformari importante in raporturile dintre
cogaranti, dar si dintre garanti si debitorul principal. - Prima dispozitie a legii
prevede ca datoria se va imparti la momentul scadentei intre toti garantii fara a
se tine seama daca sunt sau nu solvabili. Aceasta dispozitie, prin care s-a
inlaturat principiul solidaritatii in materie de garantii personale si care trece
asupra creditorului riscul insolvabilitatii garantilor, era contrara intereselor
celor bogati. - A doua dispozitie se refera la termenul de prescriptie a
obligatiilor garantilor care au incheiat contractul de garantie in Italia si se stinge
prin trecerea a doi ani de la scadenta. Aceasta dispozitie a fost luata pentru ca
datoriile debitorilor catre creditori sa nu mai creasca prin dobanzi. Garantii
personale in epoca clasica In epoca clasica, sponsio si fidepromissio
nemaicorespunzand intereselor creditorilor, este creata o noua forma de
garantie „fideiussio”, forma de garamtie careia dispozitiile celor 4 legi nu erau
aplicabile. Forma lui fideiussio este asemanatoare cu cea a garantiilor
personale din epoca veche, numai ca la intrebarea creditorului daca promite
acelasi lucru, garantul intrebuinteaza „fideiubeo” (consimt pe cuvantul meu).
Intre vechile forme de realizare a garantiilor personale si „fideiussio” exista
numeroase deosebiri: a) Pe cand sponsio si fidepromissio garanteaza numai
obligatii nascute „verbis”, fideiussio poate garanta obligatii nascute din orice
contract, ceea ce constituie o superioritate fata de vechile forme de garantie.
b) Intrucat fideiussio nu este supusa dispozitiilor legii Furia de Sponsu,
cogarantii sunt tinuti in mod solidar, ceea ce inseamna ca oricare dintre ei
poate fi urmarit pentru intreaga datorie. c) Obligatiile lui sponsor si lui
fidepromissor nu treceau asupra urmasilor spre deosebire de obligatiile lui
fideiussor care erau transmisibile. Beneficiile acordate lui fideiussor In dreptul
clasic si postclasic s-au luat anumite masuri cunoscute sub numele de cele 3
beneficii, prin care situatia lui fideiussor s-a imbunatatit. Beneficiul de cesiune
de actiuni si beneficiul de diviziune au aparut in dreptul clasic gratie unor
inovatii ale jurisprudentei si ale dreptului imperial, iar beneficiul de discutiune a
putut fi valorificat pe deplin abia in dreptul post clasic, dupa desfiintarea de
catre Iustinian a efectului extinctio a lui litis contestatio. a) Beneficiul de
cesiune de actiuni consta in dreptul garantului care a platit datoria, de a cere
creditorului sa-i cedeze toate actiunile pe care le are impotriva acestuia din
urma.
b) Printr-o constitutiune a Imparatului Hadrian s-a acordat fideiussorilor un
drept pe care mai tarziu comentatorii l-au numit beneficu de diviziune. Prin
acest beneficiu s-a introdus si in cazul fideiussiunii diviziunea datoriei intre
cogaranti, dar in alte conditii decat cele prevazute in legea Furia de Sponsu.
Astfel, atunci cand sunt mai multi fideiussori, cel urmarit are dreptul sa ceara ca
datoria sa se imparta intre garantii in viata si solvabili in momentul lui litis
contestatio. - Astfel, in cazul lui sponsor si fidepromissor, diviziunea datoriei se
producea de drept, pe cand in cazul lui fideiussor diviziune datoriei se produce
numai la cerere. - La sponsio si fidepromissio, diviziunea datoriei se produce in
momentul scadentei, pe cand la fideiusssio datoria de divide abia in momentul
lui litis contestatio. c) Beneficiul de discutiune – consta in dreptul garantului de
a-i cere creditorului sa-l urmareasca mai intai pe debitorul principal si numai
daca acesta nu plateste sa se indrepte impotriva sa. b) Garanţii personale
neformale Garantiile personale neformale constuie acele mijloace de garantare
a unor obligatii care nu necesitau moduri formale in acest sens. Ele sunt
urmatoarele: a) Pactul de constituit (constitutum debiti alieni) Apare atunci
cand avem in vedere ipoteza in care clientul unui bancher nu-si poate plati
datoria fata de un tert la termenul fixat, motiv pentru care incheie o conventie
cu bancherul sau ca acesta din urma sa faca plata la un nou termen. Pe de alta
parte, constitutum debiti alieni care se incheie printr-o simpla conventie nu
prezinta niciunul din inconvenientele decurgand din caracterul formal al
fideiusiunii. b) Receptum argentariorum Este obligatia personala neformala
care apare atunci cand bancherul se obliga sa plateasca datoriile eventuale ale
clientului sau fata de tert Daca bacherul nu platea tertului suma datorata de
catre client, clientul si nu tertul avea actiune impotriva bancherului. Ceea ce
particularizeaza aceasta forma de garantie este faptul ca obligatia garantului se
naste inaintea obligatiei debitorului principal. c) Mandatum pecuniae
credendae Este garantia personala prin care mandantul devenit garant,
insarcineaza pe mandatar, devenit creditor, sa acorde un credit unui tert. Daca
tertul nu plateste la scadenta, mandatarul se poate indrepta impotriva
mandantului prin actio mandati contraria, insa datorita efectului extictiv al lui
litis contestatio, nimic nu-l impiedica pe mandatar sa-l urmaresca mai intai pe
debitorul principal si numai dupa aceea pe mandant. 2. Garanţii reale Garantia
reala este procedeul juridic prin care debitorul atribuie un lucru creditorului
sau, fie sub forma transmiterii proprietatii sau a posesiunii, fie sub forma unui
drept de ipoteca, cu efectul ca, la scadenta, daca debitorul nu plateste,
creditorul se poate despagubi valorificand lucrul atribuit. Desi garantiile reale
prin natura lor dau creditorului o mai mare siguranta, romanii au continuat sa
utilizeze in paralel si garantiile personale, acest lucru se explica in primul rand
prin aceea ca nu intotdeauna debitorii dipuneau de bunuri pentru a garanta in
fata creditorului. Garantiile reale sunt: fiducia, gajul, ipoteca si intecesiunea.
Deoarece in cazul garantiilor reale, cu exceptia gajului la origine, lucrul este
afectat cu titlu de drept real, creditorul are situatia unui titular de drept real, iar
daca la scadenta debitorul nu plateste, creditorul exercita dreptul de urmarire
si de preferinta. De aceea in cazul in care debitorul insolvabil are mai multi
creditori, titularul garantiei reale isi va satisface creanta inaintea creditorilor
obisnuiti (la ipoteca). La fiducie, creditorul isi valorifica dreptul de creanta in
calitate de proprietar, iar la gaj in calitate de posesor al lucrului. Fiducia cum
creditore si gajul ca forme originare ale garantiilor reale au aparut inca din
epoca veche. Ipoteca, forma evoluata de garantie, apare abia in dreptul clasic.
a) Fiducia Fiducia cum creditore se realiza prin transmiterea unui bun de catre
debitor creditorului sau prin „mancipatio” sau „in iure cessio” ; aceasta
transmitere era insotita de o conventie prin care debitorul promitea ca la
scadenta sa retransmita debitorului lucrul, daca debitrul isi platea datoria. La
origine conventia partilor se numea pactum fiduciae. Daca la scadenta
debitorul platea, in virtutea conventiei incheiate dobandea calitatea de creditor
si dispunea de o actiune pe care o intenta impotriva fostului creditor pentru a-l
sili sa-i retransmita proprietatea asupra lucrului. In epoca clasica, dupa aparitia
contractelor reale, fiducia cum creditore se naste din contractul real de fiducie,
contract sanctionat printr-o actiune de bune credinta („actio fiduciae”). Daca la
scadenta, dupa efectuarea platii, creditorul devine insolvabil, debitorul in
calitate de titular al unei actiuni personale se afla in situatia de a veni in
concurs cu creditorii creditorului sau si de a nu primi decat o cota-parte din
valoarea lucrului transmis cu titlu de garantie. Apoi, daca lucrul dat in garantie
ajunge in mainile unor terti, debitorul nu va putea sa-l urmareasca in mainile
acestora, intrucat nefiind proprietar nu are dreptul de urmarire. Fiducia
presupune utilizarea unor acte ca „mancipatio” sau „in iure cessio”, acte la care
peregrinii nu aveau acces. Datorita acestor inconveniente ale fiduciei, romanii
au creat inca din epoca veche o noua garantie reala, mai bine adaptata
cerintelor economiei de schimb in continua dezvoltare. b) Gajul Gajul, ca forma
perfectionata de garantie, se naste din contractul real de gaj: debitorul remite
creditorului sau posesiunea unui lucru prin intermediul traditiunii, transmitere
insotita de conventie prin care creditorul se obliga sa restransmita posesiunea
asupra lucrului, daca debitorul isi va fi platit datoria la scadenta. Prin efectul
contractului de gaj creditorul dobandeste posesiunea asupra lucrului dat in
garantie, si in acelasi timp, devine debitor conditional al lucrului. Fata de fiducia
cum creditore, gajul prezinta anumite avantaje pentru debitor. Astfel, daca la
scadenta debitorul plateste, poate intenta actiunea in revendicare in calitate de
proprietar al lucrului. Daca dupa efectuarea platii, creditorul se dovedeste
insolvabil, debitorul nu risca sa vina in concurs cu creditorii creditorului sau. In
acelasi timp, debitorul poate urmari lucrul in mainile oricui, in virtutea
dreptului de urmarire pe care il confera calitatea de proprietar. Cu toate
acestea, gajul prezinta si unele inconveniente. Cat il priveste pe debitor, gajul
are si dezavantajul ca nu-i da posibilitatea de a garanta mai multe datorii cu
acelasi lucru9. Pe de alta parte, creditorul nu poate instraina lucrul dat in gaj,
daca la scadenta debitorul nu plateste. Functia lui se limiteaza doar la a exercita
o anumita presiune asupra debitorului pentru a-l determina sa-si plateasca
datoria. De asemenea, creditorul nu se poate folosi de lucrul dat in gaj. Pe
langa gajul constituit prin conventia partilor de remitere a lucrului, romanii au
cunoscut si gajul tacit. Un astfel de gaj exercita proprietarul imobilului asupra
lucrurilor mobile ale locatarului. Datorita inconvenientelor privind gajul,
romanii au creat o noua forma de garantie, perfect adaptata intereselor
ambelor parti. c) Ipoteca Fata de gaj, ipoteca prezinta avantajul ca lasa lucrul
afectat in posesiunea debitorului, si numai daca acesta nu plateste la scadenta,
creditorul ipotecar are dreptul de a intra in posesia lucrului si de a-l vinde,
valorificandu-si in felul acesta creanta. Originea ipotecii
Pornind de la faptul ca numele acestei forme de garantie este de origine greaca
(„ipotiki”), unii autori au sustinut ca insasi institutia ar fi de origine greaca, in
sensul ca romanii ar fi imprumutat-o de la greci. Acest argument de ordin
semantic nu rezista insa, deoarece de la inceput, romanii au desemnat ipoteca
prin termenul de „pignus” care era utilizat si pentru desemnarea gajului. In
formarea dreptului de ipoteca se pot distinge 4 faze distincte, dupa cum
urmeaza: - Dreptul de retentie - Interdictul salvian - Actiunea serviana -
Actiunea quasi-serviana Dreptul de retentie. Prima faza in evolutia ipotecii este
denumita dreptul de retentie, intrucat da posibilitatea proprietarului unei mosii
de a retine inventarul agricol al arendasului numit „invecta et illata”, daca la
scadenta acesta nu plateste arenda. Prima faza a ipotecii se constituie pe
terenul relatiilor dintre proprietarii de mosii si arendasi. In raporturile dintre
aceste doua categorii de persoane nu era utilizabil gajul, intrucat acesta
presupune deposedarea debitorului. Dar in cazul acestor relatii, arendasul se
instala pe terenul agricol cu inventarul sau, inventar pe care proprietarul nu-l
poate lua cu titlu de gaj, deoarece debitorul nu ar mai fi avut cum sa lucreze
terenul. Inventarul agricol ramane in posesia debitorului, iar daca la scadenta
acesta nu plateste datoria, crditorul in virtutea dreptului de retentie intra in
posesiunea lucrului. Acest sistem prezinta insa, unele inconveniente. Dreptul
de retentie nu opera dacat pe mosie, astfel incat daca arendasul se muta cu
lucrurile sale in alta parte, proprietarul nu dispunea de vreo actiune pentru a-l
urmari. Interdictul salvian Prin acesta s-a dat posibilitatea proprietaului sa intre
in posesia inventarului agricol daca arenda nu era platita la scadenta. In aceasta
faza a evolutiei sale, ca si in faza precedenta, ipoteca prezinta avantajul ca
debitorul pamane in posesia lucrului pana la scadenta. In acelasi timp,
interdictul salvian da posibilitatea proprietarului sa urmareasca bunurile
arendasului, chiar daca acesta le mutase in alta parte. Daca insa arendasul
instraina inventarul, proprietarul nu se putea indrepta impotriva tertilor
achizitori intrucat interdictul salvian functiona numai in raporturile dintre cele
doua parti. Actiunea serviana Aceasta a fost creata in scopul de a da
posibilitatea proprietarului mosiei sa intre in poseia inventarului agricol chiar
daca acesta se afla in mainile unor terti. In acest stadiu, ipoteca apare ca o
figura juridica perfect conturata cu efecte precise: in baza contractului de
arenda, debitorul are de platit o suma de bani, datorie pe care o garanteaza cu
lucrurile sale, lucruri care ii raman in stapanire pana la scadenta, iar daca la
scadenta nu plateste, creditorul poate intra in posesia lucrurilor cu preferinta
fata de ceilalti creditori. Actiunea quasi-serviana Dreptul de ipoteca, asa cum s-
a configurat in a treia faza a evolutiei sale, se aplica numai raporturilor dintre
proprietari si arendasi. Prin acesata actiune ipoteca s-a generalizat si s-a aplicat
in raporturile dintre orice creditori si orice debitori, bineinteles numai daca
partile incheiau o conventie speciala in vederea garantarii datoriei. Actiunea
quasi-serviana mai este numita si actiune ipotecara. Apruta ca un instrument
juridic menit sa apere interesele latifundiarilor, ipoteca a devenit o garantie, cu
aplicatie generala, datorita avantajelor pe care le prezinta pentru ambele parti,
intr-o epoca in care activitatile comerciale realizate prin marfa si bani au ajuns
la apogeu. Categorii de ipoteci
a) Ipoteca tacita, ia nastere in virtutea unor dispozitii de legi sau in virtutea
obiceiului juridic, in situatii bine determinate. La ipoteca tacita, vointa
debitorului de a ipoteca un lucru se prezuma. In dreptul modern, aceasta forma
de garantie este desemnata prin termenul de ipoteca legala. b) Ipoteca
privilegiata este o varianta a ipotecii tacite sau legale. Un asemenea drept de
ipoteca trece inaintea altor ipoteci, chiar daca sunt constituite la o data
anterioara in sensul ca titularul ipotecii privilegiate poate exercita inaintea
celorlalti creditori ipotecari dreptul de a poseda si de a vinde lucrul gravat cu
ipoteca. c) Ipoteca testamentara, apare in dreptul post-clasic si se constituie
printr-o clauza testamentara, in favoarea unui legatar sau a unui fideicomisar.
Prin intermediul ipotecii testamentare anumite bunuri ale mostenirii sunt
ipotecate pentru a se asigura plata unor legate. d) Ipoteca autentica, aparuta in
vremea imparatului Leon, presupune anumite forme de publicitate , ca de pilda
intocmirea unui act public sau a unui act privat subscris de trei martori. Ipoteca
autentica trecea inaintea ipotecii constituite, inaintea ipotecilor fara forma de
publicitate, chiar daca acestea aveau o data mai veche. Caracterele ipotecii:
Ipoteca prezinta o serie de caractere pe care o individualizeaza foarte clar fata
de celelalte garantii reale si care ii confera avantaje incotestabile fata de ele.
Caracterele ipotecii sunt: 1. Ipoteca este un drept real; ca titular a unui drept
real, creditrul ipotecar are dreptul de preferinta si dreptul de urmarire. 2.
Ipoteca se constituie prin conventia partilor; In dreptul roman, conventiile nu
au ca efect constituirea unor drepturi reale, in principiu, ci numai nasterea unor
obligatii. Drepturile reale se nasc din acte speciale, cum ar fi mancipatio sau in
iure cessio. Cu toate acestea, ca o exceptie, anumite drepturi reale printre care
si ipoteca, se pot naste printr-o simpla conventie. 3. Ipoteca poate fi generala In
dreptul roman, ipoteca purta atat asupra mobilelor cat si asupra imobilelor. Cu
timpul insa, sfera de aplicatie a ipotecii se largeste, ea devenind generala, ceea
ce inseamna ca poarta asupra tuturor lucrurilor prezente si viitoare ale
debitorilor. 4. Caracterul indivizibil al ipotecii Indivizibilitatea ipotecii prezinta
doua aspecte: - Indivizibilitatea ipotecii se exprima in aceea ca apasa asupra
fiecarei parti din lucru, ceea ce inseamna ca fiecare parte din lucrul ipotecat
este afectata pentru satisfacerea intregii creante. - Indivizibilitatea garanteaza
fiecare parte din datorie in sensul ca intregul obiect ipotecat este afectat
pentru satisfacerea fiecarei parti din creanta. In ipoteza in care debitorul a
platit o parte din datorie, creditorul va poseda si va vinde intregul lucru
ipotecat si nu o parte proportionala cu datoria ce a ramas de platit. 5.
Caracterul clandestin al ipotecii Ipoteca este clandestina sau secreta in sensul
ca nu presupune utilizarea unor forme de publicitate pentru ca tertii sa stie ca
un lucru este ipotecat. Daca acelasi lucru este ipotecat de mai multe ori,
creditorul anterior in rang isi valorifica dreptul de creanta prin vanzarea lucrului
grevat, iar creditorii posteriori in rang ramaneau in situatia unor simpli creditori
chirografari, deoarece ipoteca lor se stingea din lipsa de obiect. Atunci cand
creditorul posterior in rang intra primul in posesiunea lucrului grevat, luandu-l
din stapanirea debitorului sau din mainile unui tert, era expus evictiunii din
partea creditorului anterior in rang. Creditorul ipotecar anterior in rang il
chema in judecata pe cel posterior, facea proba ca ipoteca sa este mai veche si
intra in posesia lucrului. 6. Ipoteca este un drept accesoriu
Ca orice drept accesoriu ipoteca urmeaza soarta obligatiei principale, asa incat,
se stinge odata cu creanta asigurata. Efectele ipotecii: Lucrul ipotecat ramane
in posesia debitorului pana la scadenta. Daca la scadenta datoria este platita,
ipoteca se stinge ca orice drept accesoriu. Daca insa debitorul nu efectueaza
plata se declanseaza efectele ipotecii, in virtutea carora creditorul are dreptul
de a poseda (ius possidendi) si de a vinde (ius distrahendi) lucrul grevat cu o
ipoteca. La origine, ipoteca producea un singur efect – dreptul de a poseda,
insa la inceputul sec. III e.n. dreptul de a vinde (ius distrahendi) devine un efect
al ipotecii. Stingerea ipotecii Ipoteca, fiind un drept accesoriu, se va stinge
odata cu obligatia pe care o garanteaza. Ea se mai stinge prin pieirea in
intregime a lucrului ipotecat, situatie ce reiese din caracterul indivizibil al
lucrului ipotecat si de asemenea se mai stinge si prin confuziune, cand calitatea
de creditor ipotecar si proprietar al lucrului ipotecat se intrunesc asupra
aceleiasi persoane. d)Intercesiunea Constituie garantia reala care se realizeaza
cu ajutorul actului prin care o presoana ia asupra sa datoriile altei persoane,
fara a avea un interes. Din punct de vedere tehnic, intercesiunea imbraca fie
forma unei garantii reale sau personale, fie forma unei novatiuni prin
schimbare de debitor. Cand imbraca forma unei garantii intercesiunea este
cumulativa, iar cand imbraca forma novatiunii este privativa. Intercesiunea nu
se individualizeaza ca o figura juridica distincta, de sine statatoare prin forma sa
tehnica, deoarece imprumuta forma altor acte juridice. Ea se individualizeaza
prin atitudinea subiectiva a acelei persoane care ia asupra sa datoria altei
persoane.

INTREBĂRI DE CONTROL
1. Ce înte legeţi prin obligaţie ş i care sunt elemente le ei?
2. Care sunt criteriile de clasificare a obligaţiilor?
3. Ce înţe legeţi prin efectul norma l al obligaţiilor?
4. Care sunt modurile nevoluntare de stingere a obligaţiilor?
5. Care este diferenţa între fiduc ie şi ga j?

PROPUNERI DE REFERATE
Aspecte privind originea obligaţiei în dreptul roman
Plata – mod princ ipa l de stingere a obligaţiilor
Garanţiile reale în dreptul roman

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ
1. E.Molcuţ, Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
2. Şt.Cocoş, Drept roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
3. M.V.Jakotă, Drept roman, Ed. „Chemarea” Iaşi, 1993, vol.I + II.
 IZVOARELE OBLIGAŢIILOR

CUPRINSUL UNITĂŢII DE STUDIU

Obiective specifice:
I. CONTRACTE SOLEMNE (FORMALE)
II. CONTRACTELE REALE
III. CONTRACTELE CONSENSUALE
IV. CONTRACTELE NENUMITE. PACTELE ŞI QUASICONTRACTELE
V. DELICTELE ŞI QUASIDELICTELE
ÎNTREBĂRI DE CONTROL
PROPUNERI DE REFERATE
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ

Obiective specifice: La sfârşit, vei avea capacitatea:

să delimitezi raporturile juridice obligaţionale;
să identifici izvoarele raportului juridic obligaţional;
să identifici diferitele categorii de contracte şi efectele acestora;

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore

I. CONTRACTE SOLEMNE (FORMALE) Contractele constituie cel mai vechi izvor
de obligaţii. Cele mai vechi sunt contractele formale sau solemne, adică
contractele care, pentru a lua naştere, au nevoie ca acordul de voinţă al părţilor
să fie îmbrăcat într-o anumită formă. În dreptul roman se cunosc patru forme
care îmbrăcau acordul de voinţă într-o haină obligatorie: forma religioasă,
forma verbală, forma autentică şi forma scrisă. 1. Forma religioasă Contractele
în formă religioasă au fost sponsio religiosa şi jusiurmanum liberti. Sponsio
religiosa:obligatiunea cea mai veche este acea nascuta dintr-un contract care
era imbracata intr-o forma religioasa, religia fiind cel mai vechi intrument la
care s-a recurs pentru a pune un om sub indepdenta altui om. Jusiurandum
liberti constituie juramantul dezrobitului.Proprietarul de sclavi dezrobind pe un
anumit sclav nu pierde posibilitatea de al exploata.Dezrobitul ramane in
continuare obligat fata de stapanul sau care se numeste patron.Pentru a-si
asigura serviciile, stapanul recurgea la un dublu juramant: stapanul il obliga pe
sclav sa jure ca va munci dupa dezrobire, acest juramant prestat de sclav este
reinoit dupa dezrobire.Dominus putea sa-si asigure eploatarea sclavului dupa
dezrobire fiind 2 juraminte: primul era facut inainte de actul dezrobirii si al
doilea era facut de fostul sclav dupa manumisiune in calitate de persoana cu
capacitate juridica. 2. Forma verbală Contractele verbale erau acele contracte
care luau naştere prin rostirea unor cuvinte solemne. Sponsio sau stipulatio de
fapt este cel mai important contract al romanilor; fapt ce explică de ce juris-
consulţii se ocupă de regulile generale ale obligaţiunilor contractuale atunci
când se tratează stipulaţiunea. Deci, regulile de fond elaborate de jurisconsulţi
pentru stipulaţiune se aplică oricăror contracte nu numai acesteia. Sponsio
laica- prin spnsio intelegem pe deoparte sponsio religiosa, iar pe de alta parte
sponsio laica adica sponsio ca aplicatiune a stipulatiunii numai pentru cetatenii
romani.
să delimitezi raporturile juridice obligaţionale; să identifici izvoarele raportului
juridic obligaţional; să identifici diferitele categorii de contracte şi efectele
acestora;
Stipulatio este un act care se prezinta sub forma ce o poate imbraca orice act
de vointa transformandu-l in contract special care naste obligatii in sarcina
debitorului fara a sti in ce scop s-a obligat debitorul. Stipulatia este o conventie
ce se stabileste intre creditor si debitor si care implica obligatia debitorului in
functie de vointa creditorului.Ea devine valabila numai sub forma obligatiei
debitorului.Caracterele stipulatiunii sunt: -caracter abstract:este un act in care
nu se arata scopul pentru care cineva se obliga, scop care poarta numele de
cauza obligatiunii; -congruenta inseamna potrivire:se cerea ca intre intrebare si
raspuns sa fie congruenta adica raspunsul sa corespunda intrebarii;
-stipulatiunea este un act de drept al gintilor:la origine stim ca sponsio era
accsibila numai cetatenilor romani; -stipulatiunea este un act solemn:la inceput
s-a folosit numai verbul spondeo apoi fidepromittto precum si alte verbe
-stipulatiunea este un act oral:acest lucru rezulta din modul de formare:o
intrebare-un raspuns; -stipulatiunea este un act continuu : intrebarea si
raspunsul faceau un tot, un intreg adica raspunsul debitorului trebuia sa
urmeze imediat raspunsul creditorului; -stipulatiunea este un act unilateral :
deoarece nastea obligatiuni numai in sarcina debitorului; -stipulatiunea este un
act de drept strict : deoarece era valabil numai prin folosirea unor termeni
solemni stabiliti de lege ; -se cerea unitatea de timp si loc : ca o consecinta a
oralitatii se cerea ca partile sa se gaseasca in locul si momentul unde se facuse
stipulatiunea.Justinian in anul 531 a hotarat ca ori de cate ori s-a redactat un
inscris cu indictia datei a locului conventiei, nu se inganduia decat o singura
dovada de absenta, respectiv absenta uneia din parti pe tot timpul zilei de la
locul unde sa incheiat contractul. Stipulatiunea are 2 functii :o functie generala
care consta din transformarea unui simplu pact in contract de o mare varietate
si o functie novatoarea adica stipulatiunea prin deturnarea sa de la scopul
initial putea servi la inlocuirea unei obligatiuni cu alta. Dotis dictio;promisiunea
de dota.Este modul prin care se constituie dota unei fete.Dota este zestrea,
bunurile pe care le primea barbatul in vederea casatoriei. 3. Forma autentică
Forma autentică rezidă în prezenţa magistratului la facerea actului. Un singur
acord de voinţă, o singură convenţie a devenit contract prin forma autentică:
nexum sau contractul de aservire. Nexum este o conventie de aservire prin care
debitorul se angajeaza sa munceasca un anumit numar de zile la creditor
neputand plati la scadenta datoria luata sub forma unui sponsio.O astfel de
conventie pentru ca sa produca efecte juridice trebuie sa imbrace o forma
solemna care consta in prezenta partilor in fata magistratului. Procedeul prin
care se realiza acest act autentic consta in faptul ca partile se prezentau in fata
magistratului, aratau intelegerea lor, iar magistratul prin rostirea cuvantului
“addico” ratifica aceasta conventie.Nexum este un mijloc de aservire al
debitorului deci al plebeului si servea ca o completare a stipulatiunii care dupa
cum se stie constituia de asemenea un instrument de exploatare a
plebei.Conventia de aservire avea un caracter formal pentru ca in realitate
acordul de vointa constituia modul prin care patricianul constrangea pe plebeu
sa devina aproape sclav amenintandu-l cu posibilitatea procesului si a vinderii
lui trans Tiberim ca sclav pentru ca dupa cum se stie ,la Roma cetatenii nu
puteau deveni sclavi.Plebeul, odata ce ajungea in situatia de nexus era tratat da
sclav de catre patrician si aceste il tinea obligat deseori si peste zile stabilite
prin contract.Roma ajunsese o adevarata calamitate, lucru ce a durat pana in
anul 326 a.Ch, cand a intervenit lex Poetelia papiria care a desfiintat nexum ca
urmare a luptei continue dusa de catre plebei. 4. Forma scrisă
Contractus litteris. Contractul litteris nu poate lua fiinţă decât sub forma unui
înscris, mai precis printr-o înscriere, o consemnare a creditorului în registrul
său, înscriere confirmată de debitor în acelaşi registru. Contractul avea loc
printr-o insemnare a creditorului in coloana platilor.Contractul litteris putea fi
intrebuintat numai in 2 cazuri dupa cum urmeaza:-primul este acela al
schimbarii debitorului(creditorul trece in registrul la coloana platilor ca a platit
aceeiasi suma de bani debitorului, iar aceasta confirma in registru ca i s-au dat
banii), iar al doilea este schimbarea cauzei unei obligatiuni( acest caz este mai
nou deoarece implica aparitia contractelor consensuale). Contractul litteris a
aparut la sfarsitul epocii vechi si s-a mentinut si in epoca clasica. Justinian
intelege prin obligatiunea litteris, obligatiunea care izvoreste din querala non
numeratae pecuniae. Actiunea trebuie intentata in termen de 2 ani.
II. CONTRACTELE REALE Contractele reale sunt contractele neformale care,
pentru naşte- rea lor, pe lângă consimţământul părţilor, cer şi un element
material numit res – ce constă în remiterea unui lucru corporal. Contractele
reale în sistemul dreptului roman au fost următoarele: mutuum, fiducia, gajul,
comodatul, depozitul. 1. Mutuum. Mutuum-imprumutul de consumatie este
contractul prin care o persoana transmite alteia proprietatea asupra unor
lucruri care se pot cantari,numara sau masura cu conditia ca la termen
achizitorul sa restituie lucruri de aceeasi natura si in aceeasi cantitate si calitate
cu lucrul primit. Din unele izvoare rezulta ca mutuum a aparut ca un contract
economic si a fost sanctionat in acea epoca a romanilor in care au aparut si alte
institutii imprumutate din dreptul gintilor. Pentru ca acest contract sa existe, sa
fie valabil, se cerea indeplinirea urmatoarelor conditii: -intai sa aiba drept
obiect, asa cum rezulta din texte, lucruri care se pot cantari, numara, masura
(res quae, numero, mesurave, constant)deoarece mutuum este un imprumut
de consumatie. In al doilea rand era necesar ca lucrurile ce erau remise
imprumutatului sa fie transmise cu titlu de proprietate-mutui datio. In al treilea
rand, pentru existenta contractului mutuum se cerea existenta unui acord de
vointa intre parti relativ la imprumut, o conventie intre creditor si debitor.
Mutuum nu este un contract formal, ci este un contract real, fiindca se
formeaza re, adica prin remiterea lucrului. Este un contract unilateral deoarece
da nastere la o singura actiune in favoarea unei singure persoane, respectiv
creditorului. Contractul mutuum este totodata singurul contract neformal de
drept strict,toate celelalte contracte reale sunt contracte de buna credinta.
Mutuum era un imprumut gratuit, el permitea creditorului ca la scadenta, in
momentul cand intenta actiunea in caz de neplata, sa-l sileasca pe debitor sa-i
promita printr-o stipulatiune ca îi va plati nu numai suma imprumutata dar si
plus o treime din aceasta suma daca se va dovedi ca actiunea reditorului era
intemeiata. La inceput foenus-imprumutul cu dobanda a luat forma unui
sponsio. Astfel, atunci cand partile voiau sa faca o conventie privind dobanzile,
erau nevoite sa faca pe langa contractul de mutuum o stipulatio usurarum,un
contract verbal prin care imprumutatorul stipula de la imprumutat inca ceva.
Prin urmae .pentru ca conventia de dobanzi sa fie valabila.trebuia sa fie
alataurata mutuum-ului ca un contract separat.o stipulatiune, un contract
verbis. In epoca clasica s-au admis exceptii in aceasta materie, si anume: a)
Nauticum foenus-era un imprumut cu dobanda pentru un comert pe mare. b)
imprumutul acordat de o cetate.In acest caz capitalul producea dobanda prin
simplu pact. c) imprumutul de marfuri.De la Alexandru Severus s-a admis
conventia de dobanzi si atunci cand era vorba de imprumuturi de marfuri ca
grau etc.
d) imprumutul consimtit de bancheri.Cand bancherii imprumutau, se considera
ca acesti oameni fac din comert de bani o profesiune din care trebuiau sa
traiasca. In anul 412 ab U.C s-a dat legea Genucia prin care se interzicea
imprumutul cu dobanda, dar si aceasta lege a fost ocolita.recurgandu-se la o
serie de artificii: 1) mutuum a fost unul din mijloacele prin care s-a ocolit legea
Genucia si acest lucru a fost din plin demonstrat cand am aratat interesele
categoriei sociale dominante care au adus la aparitia lui mutuum. 2) Versura
consta in imprumutul unei sume de banii fara dobanda pe un termen foarte
scurt fapt ce punea pe debitor in imposibilitatea de a plati la scadenta. 3)
substituirea unui latin sau aliat consta in substituirea in locul unui creditor. 2.
Fiducia Fiducia sau contractul real de fiducie este un contract ce consta dintr-o
instrainare aunui lucru, ce se realizeaza printr-o mancipatio sau in iure cessio
urmata de o conventie prin care cel ce primise proprietatea lucrului se obliga sa
o retransmita celui de la care o primise, la un anumit termen. Caracterele
contractului de fiducie, erau urmatoarele: a) este un contract real b) pentru
formarea sa erau necesare intrunirea comulativa a celor doua conditii si anume
remiterea lucrului si acordului de vointa al partilor. c) transmitea proprietatea
lucrului si aceasta se putea realiza numai prin mancipatio sau in iure cessio. d)
accipiens-ul avea obligatia sa transfere din nou proprietatea celui de la care o
primise anterior. Fiducia este de 2 feluri: Fiducia cum creditoare- constituia
contractul real ce consta in garantarea unei datorii prin transmiterea
proprietatii unui lucru de catre debitor creditorului sau ce avea obligatia
restituirii lucrului in momentul platii datoriei. Fiducia cum amico consta intr-un
imprumut facut unui amic, spre a se folosi de lucrul respectiv si a-l restitui la
termen. Fiducia se mai intrebuinta in materia drepturilor de familie, la
mancipatio, remancipatio, coemptio, adoptio etc. Iar in materie de obligatii se
utiliza in donatiunile mortis causa, donatiunile prin persoana interpusa,
restituirile de dota etc. Ea se realizeaza prin acte de drept civil cum erau
mancipatiunea si in iure cessio, acest contract era inaccesibil peregrinilor. 3.
Comodatul Este contractul prin care o persoana – comodatar lua un lucru cu
imprumut de la alta persoana comodant spre a se folosi de aceasta si a-l restitui
la o data stabilita anterior. Caracterele acestui contract, sunt urmatoarele: a)
este un contract real, se formeaza re prin traditiune insotita de o conventie-
obligatia comodatorului de a restitui lucrul la termenul fixat; b) Nu se
transmitea proprietatea lucrului dat in folosinta, ci numai simpla detentiune a
lui, deci comodatarul este un detentor cu dreptul de folosinta asupra lucrului,
potrivit intelegerii cu comodantul; c) Este un contract gratuit ca si mutuum,
având drept scop indatorarea unui prieten; d) Obiect al contractului putea fi un
lucru mobil sau imobil, lucru considerat ca species, si in principiu, lucru nu se
consuma la prima intrebuintare, exceptie facand lucrurile consumptibile cum ar
fii de exemplu banii, cand partile stabileau prin conventie acest lucru; e)
Comodantul nu poate sa reclame lucrul inaintea de termenul convenit, iar in
cazul ca nu s-a specificat un termen, nu poate sa-l reclame ianinte ca
comodatarul sa se fii folosit in mod complet de el; f) Este obligat sa ingrijeasca
de lucru fiind responsabil de culpa levis in abstracto si sa-i restituie impreuna cu
fructele si produsele sale, la termenul si in locul convenit.
4. Gajul Gajul este contractul prin care o persoana debitorul remite alteia-
creditorul un lucru destinat sa serveasca drept garantie unei creante cu
obligatia celui de-al doilea de a restitui lucrul, cand va fi achitata creanta sau va
primi o satisfactie echivalenta. Contractul de gaj prezinta urmatoarele
caractere: a) transmite creditorului posesiunea lucrului b) la inceput contractul
de gaj n-a fost sanctionat, asa ca debitorul care constituie gajul, avea doar o
actiune in revendicare,apoi pretorul a creat o actio in factum si numai in epoca
clasica apare o sanctiune proprie numita actio pignaeiaticia directa c) privind
obligatiile partilor, trebuie precizat urmatoarele: - debitorul era obligat sa
ramburseze cheltuielile facute de creditor in interesul sau si sa-l despagubeasca
pentru stricaciunile provenite lucrului dat in gaj. - la randul sau creditorul era
obligat sa restituie lucrul.imediat ce creanta s-a stins prin achitare. 5. Depozitul
Depozitul este contractul real prin care o persoana numita
deponent.incredinteaza altei persoane numita depozitar un lucru spre a-l
pastra si a-l inapoia cand i se va cere. Caracterele: a)este un contract real care
se naste re, prin traditiune insotita de conventia ca depozitarul sa-l pastreze
urmand a-l inapoia deponentului la cerere. B) depozitarului prin traditiune i se
transmitea simpla detentiune a lucrului si nu proprietatea. C) este un contract
gratuit d) depozitarul nu se putea folosi de lucrul dat in pastrarea deoarece in
caz contrat ar fi comis un furtumm usus, iar deponentul putea sa reclame
obiectul chiar inainte de ziua hotarata. e) ca obiect al contractului de depozit
nu poate fi decat un lucru mobil.. Depozitul necesar sau mizerabil constituie
acea forma de depozit facut in mod fortat cu ocazia unui incendiu, inundatii etc
deci facut in situatii de forta majora in care deponentul nu mai are posibilitatea
sa aleaga pe depozitar. Depozitul neregulat este aceea forma de depozit ce are
ca obiect un genus deci trebuie restituit nu acelasi lucru, ci un lucru de aceeasi
natura fapt ce il aproprie de mutuum,numai ca contractul mutuum era de
drept strict, iar depozitul un contract de buna credinta Caracterele acestui
contract de depozit sunt: a) da depozitarului insusi proprietatea asupra
lucrului; b) nu este obligat sa restituie acelasi lucru pe care l-a primit ci un lucru
de aceeasi natura; c) poate cere restituirea lucrului oricand; d) aici se
transmitea insasi proprietatea asupra lucrului. Depozitul sechestru constituie
acea forma de depozit ce consta in depunerea unui lucru la un tert-depozitar
sechestru de catre 2 persoane ce se afla in proces-deponenti cu obligatia
depozitarului de a-l restitui acelei parti care va castiga procesul. Caractere: a)
transmite proprietarului sechestru posesiunea lucrului si nu simpla detentiune
ca la dreptul comun; b) se poate transmite si posesiunea lucrului imobil, nu
numai detentiunea asupra mobilelor ca la depozitul obisnuit; c) restituirea
lucrului se facea la terminarea procesului si anume celui care castiga, ce putea
fi altul decat deponentul, pe cand la despozitul de drept comun se restituia la
cerea si numai deponentului; d) nerestituirea lucrului era sanctionata cu o
actiune speciala-actio sechestraria depositi.
III. CONTRACTELE CONSENSUALE Un pas înainte pe calea eliberării de forme se
face atunci când sunt create contractele consensuale, contracte care iau fiinţă
numai prin acordul de voinţă al părţilor. Contractele consensuale sunt în număr
de cinci: vânzarea – venditio-emptio, locaţiunea – locatio-conductio, societatea
– societas, mandatul – mandatum, emfiteoza – emphyteusis. 1. Vânzarea
(emptio-venditio) Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care o persoană
denumită vânzător (venditor ) se obligă să predea posesiunea liniştită a unui
lucru unei alte persoane, numită cumpărător, emptor, care la rândul său se
obliga să-i plătească în schimb o anumită sumă de bani (merx). Din această
definiţie rezultă că este vorba de vânzarea unui lucru pe credit, deoarece
predarea lucrului şi/sau plata preţului au loc după încheierea contractului, la o
dată fixată de părţi. În dreptul roman era cunoscută însă şi vânzarea în care
plata preţului şi predarea lucrului aveau loc imediat după consimţământ, cât şi
vânzarea care transfera proprietatea lucrului. În ce priveşte vânzarea pe credit,
lucrul vândut trebuia să fie un lucru susceptibil de a intra în proprietatea
privată, adică un lucru in patrimonio, in comercio. El putea fi corporal sau
incorporal (o moştenire) un lucru prezent sau viitor (o recoltă viitoare) un lucru
de gen sau un lucru de specie. Era admisă şi vânzarea lucrului altuia pentru că
vânzătorul se obliga să predea posesiunea liniştită a lucrului, nu şi proprietatea.
Existau două situaţii: Cumpărătorul ştie că i se vinde şi urmează a i se preda
lucrul altuia. În acest caz, vânzătorul este de bună-credinţă, înştiinţându-l pe
cumpărător despre situaţia lucrului şi acelaa acceptat. Cumpărătorul nu ştie că i
se vinde lucrul altuia, vânzătorul fiind de rea-credinţă. În această situaţie,
cumpărătorul dacă observa că i s-a vândut lucrul altuia, poate să cheme în
judecată pe vânzător – chiar dacă nu a fost tulburat în posesie – prin acţiunea
din contract– empti. Dacă cumpărătorul este tulburat în posesie, el poate cere
vânzătorului să-l asiste în procesul pe care-l are cu terţul ce invocă proprietatea
lucrului, având în vedere că vânzătorul i-a promis posesiunea liniştită a
acestuia. Şi în acest caz cumpărătorul se va folosi de acţiunea empti. O ultimă
situaţie există atunci când cumpărătorul care ştie că i s-a promis lucrul altuiaşi I
sa predat, este tulburat în posesie. El are acţiunea de vânzare, pentru că
vânzătorul i-a promis posesiunea liniştită a lucrului (vacuam possessionem
tradere). Un element important al contractului este consimţământul, în cazul
când contractul se încheie prin simplu acord de voinţă – solo consensu. În unele
cazuri părţile se înţeleg ca vânzarea să fie considerată valabil încheiată numai în
momentul în care întocmesc un înscrissau în momentul în care una din ele dă o
arvună. Arvuna arrha – constă dintr-un lucru oarecare, un inel, o sumă de bani
pe care una din părţi o dă celeilalte, pentru a-şi manifesta voinţa că înţelege să
încheie contractul. În dreptul lui Iustinian, arvuna era şi un mijloc care permitea
părţilor să se retragă din contract. Pierdea arvuna partea care a dat-o, dacă se
răzgândeşte; partea care a primit arvuna trebuie s-o restituie şi să dea o sumă
egală cu ea cu titlu de pedeapsă dacă se răzgândeşte. Un element al
contractului este preţul – cert în principiu – se fixa în bani – pecunia numerata.
Se putea da şi un lucru în locul preţului – datto in solutum. Preţul trebuia să fie
certum, verum şi iustum, adică real şi nu fictiv, altfel poate fi vorba nu de o
vânzare ci de o donaţie. Preţul trebuia să fie determinat (certum) în momentul
încheierii contractului, iar preţul mai mic din valoarea lucrului era considerat
non iustum. Vânzătorul avea următoarele obligaţii: de a păstra lucrul până la
predare, de a preda posesiunea liniştită a lucrului, de a răspunde pentru
evicţiune şi pentru viciile ascunse ale lucrului. Obligaţia de a păstra lucrul până
la predare. Se face deosebirea între lucrul de gen şi de corp cert. Lucrul de gen
nu piere -genera non pereunt, în sensul că dacă lucrul piere, vânzătorul are
posibilitatea de a găsi alt lucru de acelaşi gen, în aceeaşi calitate şi cantitate
pentru a-l preda cumpărătorului. Dacă lucrul care trebuia predat era de corp
cert, atunci pierderea lui din caz de forţa majoră sau din caz fortuit liberează pe
vânzător. De asemenea, se făcea distincţie în legătură cu persoana din culpa
căreia a pierit lucrul. Dacă survine din culpa sau dolul vânzătorului, atunci
răspunde acesta. Exista regula că dacă
lucrul pierea după ce s-a încheiat contractul, fără culpa vânzătorului,
cumpărătorul este obligat să plătească preţul deşi vânzătorul nu poate să-i mai
predea marfa. Dacă lucrul a pierit din caz fortuit sau de forţă majoră,
cumpărătorul are acţiunea Legii Aquilia contra autorului delictului, dacă a fost
furat are acţiunea de furt. Cumpărătorul nu suportă pierderea când vânzarea s-
a încheiat sub condiţie şi condiţia nu se îndeplineşte, atunci când lucrul a pierit,
deoarece contractul nu se definitivează decât după îndeplinirea condiţiei. Există
posibilitatea ca printr-un pact la vânzare să se stabilească suportarea riscurilor
de către vânzător în orice împrejurare. Obligaţia de a preda posesiunea liniştită
a lucrului şi de a se abţine de la orice dol. Posesiunea liniştită a lucrului
presupune ca titularul să nu fie tulburat de o terţă persoană prin acţiunea în
revendicare, prin interdict posesor sau printr-o altă acţiune. Vânzătorul avea
obligaţia de a se abţine de la orice fel de dol, dacă este proprietarul lucrului,
trebuie să treacă cumpărătorului şi proprietatea; trecerea proprietăţii se face
după caz prin mancipaţie, in iure cessio sau tradiţie. Acţiunea din contract
împotriva celui care de reacredinţă a vândut lucrul altuia, se întemeia pe ideea
de dol ( purgari dolo malo). Obligaţia de a garanta pe cumpărător pentru
evicţiune. Evicţiunea reprezenta pierderea posesiunii ca urmare a faptului că un
terţ a câştigat în acţiunea în revendicare sau în interdictul posesoriu pe care l-a
introdus. Persoana evinsă poate să conserve posesiunea lucrului, dar cu alt
titlu. În vechiul drept roman, vânzarea se făcea prin mancipaţie. Cumpărătorul
avea dreptul de a cere vânzătorului să vină să-l apere în procesul deschis de
terţ, să-l asiste ( praestare auctoritatem). În cazul în care evicţiunea avea totuşi
loc, cumpărătorul avea acţiunea auctoritatis împotriva vânzătorului, pentru a-i
cere să plătească dublul preţului plătit. Acţiunea avea un caracter penal, dar nu
putea fi folosită decât în cazul mancipaţiei. Când apare vânzarea consensuală
vânzătorul poate promite cumpărătorului o despăgubire pentru caz de
evicţiune – rem habere licere. Obligaţia de a garanta pentru viciile ascunse ale
lucrului. Cumpărătorul avea două acţiuni: acţiunea redhibitorie şi acţiunea
quanti minoris. Prin acţiunea redhibitorie se putea cere desfacerea vânzării, în
termen de 6 luni, iar prin cea de a doua reducerea preţului în măsura în care
viciul descoperit micşorase valoarea lucrului în termen de un an. Obligaţia
cumpărătorului Cumpărătorul trebuia să plătească preţul şi eventual
cheltuielile de păstrare a lucrului, dacă s-a stabilit prin convenţie ca lucrul să
rămână la vânzător până la o anumită dată. Dacă cumpărătorul a primit lucrul şi
nu a plătit preţul la termenul stabilit, este obligat să suporte o dobândă. În
acest caz vânzătorul are şi un drept de retenţie asupra lucrului până la plata
preţului. În ipoteza stabilirii unui termen pentru plata preţului, vânzătorul
poate să prevadă în contract o clauză numită commisoria, în sensul că vânzarea
se va desfiinţa dacă cumpărătorul nu va plăti preţul la termenul respectiv.
Transferul proprietăţii lucrului a constituit o problemă controversată în dreptul
roman. Potrivit dreptului lui Iustinian, proprietatea lucrului vândut nu se
transferă până nu se plăteşte preţul.S-a admis o excepţie şi anume atunci când
cumpărătorul a pus la dispoziţia vânzătorului o garanţie. În dreptul clasic
folosindu-se mancipaţia şi in iure cessio se consideracă proprietatea se
transferă chiar dacă nu se plătise preţul. 2. Locaţiunea (locatio-conductio)
Locaţiunea a fost cunoscută – în dreptul roman sub diferite forme, având
originea în dreptul public. Se afirmă că locator este o persoană care
încredinţează un lucru unei alte persoane, care are dreptul de a-l folosi.
Locatorul este proprietarul lucrului sau o altă persoană care aredreptul de a-l
închiria unei persoane denumită locatar (conductor) – pentru un beneficiu: o
sumă de bani. Aceasta îl poate lua, ducându-l acolo unde doreşte (cum ducere,
conductio).
În cazul când se pune la dispoziţie o materie (ex.: aurul) pentru confecţionarea
unui lucru, cel care comandă se numeşte locator. Situaţia se schimbă, locatorul
fiind cel care plăteşte meseriaşului pentru executarea lucrului cerut: contractul
era denumit locatio operis faciendi. O altă formă de contract de locaţie era
locatio operarum, locatorul oferindu-şi serviciile, iar conductorul (locatarul)
plăteşte preţul acestui serviciu (merces). Se cunosc diferite forme practice
pentru întocmirea unui astfel de contract: - arendarea pământului statului de
către cenzor pe un termen anumit (locatio rei); - încredinţarea de către
magistraţi unor antreprenori executarea unor lucrări publice(locatores operis
faciendi). Operaţiunea se numea locatio conductio operis faciendi; - de
asemenea, în scopul angajării personalului în administraţie magistraţii utilizau
contractul locatio conductio operarum. A) Locatio conductio rei Este contractul
prin care o persoană închiriază sau arendează un lucru, angajându-se să acorde
folosinţa liniştită a acestuia unei alte persoane, numită conductor (locator), în
schimbul plăţii unui preţ fixat în bani. Lucrul închiriat poate fi mobil sau imobil,
dar corporal şi susceptibil de acte juridice între particulari (in commercio). Avea
dreptul de a încheia un astfel de contract nu numai proprietarul lucrului, ci şi
persoanele care-l aveau în posesiune, în uzufruct cu titlu deemfiteoză,
superficie, habitaţie sau operae, cu condiţia de a avea stăpânirea efectivă şi de
a putea dispune de el. Contractul se încheia prin simplul acord de voinţă al
părţilor, dar se putea conveni că în vederea perfectării trebuie redactat un
înscris. Preţul era stabilit în bani, existând în principiu obligaţia ca suma să fie
indicată în momentul încheierii contractului, deşi uneori se admitea că se va
fixa şi ulterior, dacă părţile conveneau în acest sens – spre exemplu la ridicarea
unor bunuri date pentru efectuarea unor lucrări (prestaţii). Chiriaşul sau
arendaşul au obligaţia de a plăti chirie sau arendă (merces) şi de a sefolosi de
lucrul închiriat ca un bun gospodar (bonus pater familias). Locatorul are
obligaţia de a pune la dispoziţie folosinţa liniştită a lucrului, chiriaşului sau
arendaşului care sunt garantaţi împotriva viciilor ascunse ale lucrului şi
împotriva evicţiunii, având la dispoziţie acţiunea izvorâtă din contract
(conducti) împotriva locatorului. Având caracter consensual locaţiunea se
stinge prin voinţa ambelor părţi. Uneori era posibil ca acest contract să se
stingă şi prin voinţa numai unei singure părţi, în situaţia când proprietarul avea
nevoie urgentă de lucru sau îl înstrăina, ori lucrul se deteriorase, încât numai
putea fi folosit fără ca chiriaşul să fie în culpă. Dacă închirierea se făcea pentru
un numit termen (de obicei, 5 ani) contractul înceta la împlinirea termenului,
dar el putea fi prelungit (tacita reconductie). Astfel, se considera că părţile au
convenit tacit să prelungească contractul, dacă la ajungerea la termen, chiriaşul
rămânea mai departe în folosinţă plătind chirie, iar proprietarul accepta
această situaţie. B) Contractul locatio operarum (de prestare de servicii sau
contractul de muncă). Prin acest contract o persoană (locator) se angajează să
pună la dispoziţia unei alte persoane (conductor) forţa sa de muncă pentru un
anumit timp, în schimbul unei sume de bani numită merces sau pretium.
Serviciile promise se numeau operae. Sclavul era închiriat pentru muncă, la fel
ca un lucru (locare rem, locare servum). În ce priveşte oamenii liberi, aceştia
aveau o situaţie asemănătoare, în sensul că se închiriau ei şi nu serviciile ce le
făceau. Mai târziu, în epoca clasică juriştii au făcut distincţia netă între operae
şi locare rem (a închiria serviciile şi a închiria lucrul), considerând că omul liber
îşi poate închiria serviciile, dar nu se poate închiria pe sine, deci nu poate forma
obiect de contract. Se făcea deosebire între munca cetăţeanului pe pământul
său şi munca celui ce se angaja pentru o sumă de bani, mercennarius operarius
sau faber , aceştia punându-şi la dispoziţie forţa de muncă pentru un anumit
timp. Contractul putea să prevadă o sancţiune pentru muncitorul care
întrerupea lucrul (o sumă de bani pentru fiecare zi nelucrată).
Pe de altă parte, cel care angaja (conductor) avea obligaţia de a plăti suma de
bani convenită şi dacă nu plătea la termen, era sancţionat cu o amendă pentru
fiecare zi de întârziere. Acesta trebuie să-şi asume şi anumite riscuri, spre
exemplu, plata muncitorului în cazul neprestării muncii datorită intervenirii
forţei majore. C) Contractul pentru executarea unei lucrări determinate
(locatio- conductio operis faciendi) Prin acest contract, conductorul,
antreprenorul se angajează să execute o lucrare determinată, iar cel care
comandă lucrarea, locatorul să plătească un preţ în bani (merces). Plata se
făcea numai după ce lucrarea a fost aprobată de cel care a comandat-o. În cazul
pieririi lucrării înainte de a fi aprobată, conductorul, antreprenorul trebuia să-şi
asume acest risc, neprimind preţul stabilit. Dacă riscurile interveneau după
primirea lucrării, ele erau asumate de către cel care a comandat. 3. Societatea
Societatea este un contract în baza căruia două sau mai multe persoane pun
ceva în comun înscopul de a realiza şi de a împărţi beneficii. Scopul societăţii
trebuie să fie licit şi în conformitate cu bunele moravuri. Asociaţii aveau
obligaţia să aibă o contribuţie materială proprie la înfiinţarea societăţii printr-
un aport în natură (lucruri) sau bani. În acelaşi scop aportul lor putea consta şi
în punerea la dispoziţie a unor drepturi reale sau de creanţă servicii sau
cunoştinţe de specialitate. Asociaţii participau atât la câştigurile realizate, cât şi
la pierderi, acestea fiind determinate prin contractul de societate sau se apela
la aprecierile unui arbitru (arbiter ) care trebuia să fie un om cinstit şi de
încredere (bonus vir ). În ipoteza când în contract nu se prevedeau asemenea
clauze, participarea la câştiguri şi pierderi se făcea în mod egal, fără să se ţină
seama de valoarea aportului asociaţilor. Contractul de societate înceta prin
moartea sau capitis deminutio a unui asociat, prin pierderea totală a averii
societăţii sau insolvabilitatea asociaţilor cărora li s-a vândut averea (venditio
bonorum), prin atingerea scopului în vederea căruia a fost constituită
societatea sau imposibilitatea realizării scopului propus. De asemenea,
societatea se stinge prin voinţa tuturor asociaţilor sau a unuia din aceştia. 4.
Mandatul Mandatul (mandatum) este un contract prin care o persoană
(procurator, mandatarius) promite unei alte persoane numită mandant
(mandator ) să-i facă un serviciu gratuit. La început obligaţiile revin
mandatarului, dar mai târziu, vor reveni şi mandantului. Gratuitatea acestui
contract era specifică orânduirii sclavagiste. Ex.: libertul sau clientul se ocupa
gratuit de afacerile patronului. Dreptul roman vechi şi în mare măsură dreptul
clasic nu admitea reprezentarea în actele juridice. Actul făcut în numele şi
pentru o altă persoană producea efecte numai în persoana celui care îl
săvârşise. Astfel, procuratorul care cumpăra o clădire cu banii mandantului,
devenea el proprietarul clădirii, deşi încheiase operaţia pentru mandant.
Funcţiona deci principiul res inter alios acta, alios neque nocere, neque
prodesse potest – actul încheiat între două persoane nu trebuie să folosească
altor persoane, nici să le prejudicieze. Mai târziu, acest principiu n-a mai
funcţionat pe deplin acceptându-se ideea reprezentării. Pentru a fi considerat
legal întocmit (încheiat) contractul de mandat trebuia să aibă un obiect licit,
moral, care să prezinte interes pentru mandant. Se considera valabil şi
mandatul în interesul atât al mandantului, cât şi al procuratorului,
mandatarului. Se dă ca exemplu în literatura de specialitate, cazul creditorului
care doreşte să introducă acţiunea direct împotriva fideiusorului, deoarece i se
pare mai solvabil decât debitorul principal. Fideiusorul ameninţat cu acţiune,
cade la învoială cu creditorul său şi dă mandat să urmărească pe debitorul
principal pe riscul fideiusorului. De asemenea, s-a acceptat valabilitatea
mandatului în interesul procuratorului şi al unui terţ. Exemplu: mandatul de a
împrumuta cu dobândă o persoană. Fiind vorba de o garanţie, mandatul
garantează persoana respectivă.
Răspunderea mandatarului (procuratorului) în legătură cu neîndeplinirea
serviciului promis nu putea fi antrenată decât în caz de dol. În perioada lui
Iustinian, el va răspunde şi de culpa levis, în acea epocă mandatarul fiind în cele
mai multe cazuri, salariat. La sfârşitul mandatului, mandatarul avea obligaţia de
a prezenta socotelile, transferând toate drepturile dobândite, asupra
mandantului, inclusiv remiterea sumelor de bani încasate, cum şi toate
creanţele dar şi obligaţiile intervenite în baza mandatului. Pe de altă parte,
mandantul trebuia să preia asupra sa toate obligaţiile contractate de mandatar
în exerciţiul sarcinilor primite şi să-i suporte toate cheltuielile făcute în acest
scop. Dacă mandatarul depăşea împuternicirile date de mandant, purta o
răspundere personală. Mandatul lua sfârşit prin moartea sau capitis deminutio
a uneia din părţi, întrucât era un contract intuitu personae. De asemenea, se
stingea prin ajungerea la termen, prin executarea obiectului propus şi prin
voinţa unilaterală a uneia din părţi. Exista posibilitatea revocării mandatarului,
dacă nu se suporta nici un prejudiciu de una din părţi. În sfârşit, mandatul se
stingea aşa cum am arătat, prin moartea mandantului, deşi în această privinţă
se punea problema dacă mandatarul trebuia să răspundă în cazul când s-a
îndeplinit serviciul promis fără să aibă cunoştinţă despre această împrejurare.
S-a admis că el are acţiune din mandat pentru a cere să fie despăgubit pentru
cheltuielile făcute cu ocazia executării mandatului.
IV. CONTRACTELE NENUMITE. PACTELE ŞI QUASICONTRACTELE 1. Apariţia,
sancţionarea şi categorii de contracte nenumite Denumirea aceasta de
contracte nenumite le este dată de către comentatorii moderni; romanii le
denumeau nova negotia (acte juridice noi – Gaius) sau contractus incerti
(contracte nedeterminate – Ulpian). Prin urmare, romanii le numeau deja
contracte. Comentatorii au adăugat cuvântul “nenumite”. Ele sunt noi, în
sensul că sunt moduri noi de a se obliga, independent de o formă solemnă. În
epoca veche nu se putea vorbi despre contracte nenumite. În epoca clasică
apare primul contract nenumit şi singurul recunoscut în acea epocă, desemnat
prin cuvântul “aestimatum”. În epoca postclasică s-a format sistemul
contractelor nenumite prin treptata aplicaţiune a actio ciuvilis incerti şi la alte
cazuri decât la aestimatum. De abia din vremea lui Justinian se poate vorbi
despre o categorie de contracte nenumite. În dreptul lui Justinian se pot
deosebi patru tipuri de contracte nenumite, corespunzătoare obiectului
obligaţiunii. Termenii utilizaţi pentru desemnarea acestor categorii de
contracte ne arată care este obiectul raportului juridic obligaţional: dare sau
facere (avem în vedere că praestare este cuprins în sfera noţiunii de “facere”).
Astfel, în cazul primei categorii de contracte nenumite, desemnată prin
sintagma “do ut des”, o parte transmite proprietatea unui lucru, pentru ca
cealaltă parte să îi transmită proprietatea asupra unui alt lucru. Cea de a doua
categorie, desemnată prin sintagma “do ut facias”, se referă la transmiterea
proprietăţii de către una din părţi, pentru ca cealaltă parte să facă un anumit
lucru. În cazul celei de a treia categorii de contracte, desemnată prin sintagma
“facio ut des”, o parte face un anumit lucru (spre exemplu, dezrobeşte un
sclav), pentru ca cealaltă parte să îi transmită proprietatea asupra unui lucru. În
fine, contractele din cea de a patra categorie de contracte nenumite,
desemnate prin sintagma “facio ut facias”, presupun facerea unui lucru de
către una din părţi (dezrobirea sclavului Filip), pentru ca şi cealaltă parte să facă
un anumit lucru (dezrobirea sclavului Panfil) Aestimatum este o convenţie în
virtutea căreia o persoană primeşte un lucru a cărei valoare a fost stabilită la o
sumă de bani, cu sarcina de a-l vinde şi de a preda preţul, sau în cazul că nu-l
poate vinde, de a-l restitui. Este propriu-zis un pact, care se transformă în
contract din momentul când una din părţi îşi execută obligaţia. Acest contract
era apropiat de vânzare, de locatio operis faciendi, de locatio operarum sau de
mandat, fără a se identifica însă cu vreuna din acestea.
În caz de risc pentru pierderea lucrului, în caz fortuit sau de forţă majoră,
răspunderea revenea celui care primea bunul spre a-l vinde accipiens. Se
accepta ca primitorul lucrului să păstreze diferenţa dintre valoarea stabilită
anterior de părţi şi suma efectiv obţinută prin vânzare. Schimbul Acest contract
presupunea existenţa mai multor operaţii: A) un schimb în care părţile şi-au
remis reciproc lucrurile convenite; B) o convenţie de schimb, în urma căreia
numai una din părţi a predat lucrul; C) o convenţie de remitere reciprocă de
lucruri, convenţie care însă nu a fost urmată de executare de nici una din părţi
(un simplu pact de schimb). În dreptul bizantin (al lui Iustinian) a fost sancţionat
numai schimbul în care obligaţia este executată numai de una din părţi.
Tranzacţia este o convenţie între două persoane prin care se stinge un litigiu
între părţi, ambele făcându-şi concesii reciproce. Există condiţia ca lucrul care
formează obiectul tranzacţiei să fie susceptibil de acte juridice între particulari,
iar părţile care fac tranzacţia să aibă capacitatea de a dispune, de a înstrăina
sau de a transfera un alt drept real. În epoca clasică tranzacţia se făcea prin
stipulaţie sau printr-un simplu pact. Precariul Precariul era o convenţie prin
care în perioada de început a statului roman, un patrician punea la dispoziţia
clientului său o suprafaţă de teren în mod gratuit, în sensul că nu se cerea bani,
ci doar fidelitate, respect şi executarea unor servicii. Datorită destrămării
societăţii gentilice, când relaţiile dintre patricieni şi clienţi s-au agravat, s-a
admis că printr-un interdict de precario dat de magistrat, patricienii îşi pot
redobândi terenurile date clienţilor, pornindu-se de la ideea că, clientul era un
posesor precar, în sensul că poate fi considerat posesor faţă de terţi, dar în nici
un caz faţă de proprietar care prin convenţia încheiată nu a pierdut posesiunea.
Sancţiunea contractelor nenumite În dreptul lui Justinian contractele nenumite
au fost sancţionate prin trei acţiuni: Actio praescriptis verbis (acţiunea cu
cuvinte scrise în frunte, la început). Este acţiunea pe care o intentează partea
care a executat obligaţia pentru a o sili pe cealaltă parte să execute contractul
sau, în lipsă de executare, să plătească o sumă de bani echivalentă interesului
reclamantului de a fi obţinut această executare. Se numeşte astfel deoarece
formula acţiunii cuprinde, la început, o expunere în fapt. Această acţiune se
mai numeşte şi actio civilis in factum, pentru că rezultă din contopirea celor
două acţiuni: actio in factum şi actio civilis incerti. Condictio ob rem dati
(cererea lucrului dat pentru un lucru). Această acţiune era dată părţii care a
executat promisiunea sa pentru a cere îndărăt ceea ce a dat. Condictio propter
poenitatem (cerere din cauza regretului). Această acţiune se aplică numai în
două ipoteze: • în ipoteza transmiterii către o persoană a unei sume de bani
pentru ca aceasta să efectueze o călătorie. Până la investirea banilor în vederea
efectuării acelei călătorii, partea care dăduse banii putea cere restituirea lor,
intentând în acest scop acţiunea menţionată. • în ipoteza transmiterii
proprietăţii asupra unui sclav, pentru a fi dezrobit, se putea cere restituirea lui
înainte de actul dezrobirii. 2. Pactele pretoriene, alăturate şi legitime PACTELE -
Noţiuni introductive Pactele erau considerate convenţiile care se deosebeau de
contracte prin faptul că în principiu nu se prevedeau pentru ele sancţiuni.
Totuşi. începând cu sec. I î. H., pretorul a prevăzut şi pentru unele pacte o
sancţiune, astfel că se poate susţine că existau două categorii de pacte: pactele
nesancţionate, denumite pacta nuda şi pactele sancţionate, denumite pacta
vestita. În timpul lui Iustinian s-a considerat că orice acord de voinţă încheiat în
conformitate cu legea produce efecte juridice. Pactul sancţionat de Legea celor
XII Table. În această lege ideea de pact apare sub formă de împăcare – pacere –
care stingea dreptul victimei de a se răzbuna sau, mai târziu, de a se adresa
justiţiei pentru a cere o despăgubire, poena sau amenda. Împăcarea în justiţie
era posibilă,
dar mai înainte de apariţia magistratului. Pactul pretorian care apare în sec. I î.
H. stingea acţiunea reclamantului numai dacă pârâtul cerea pretorului să
introducă în formulă o excepţie de pact convenit (exceptionis ope – prin efectul
unei excepţii). Pactul vechi civil a fost înlocuit de pactul pretorian – de non
petendo. Pactele pretoriene: Pactul sub jurământ. Existau trei categorii de
pacte pretoriene: de jurământ, de constitut şi recepta. În dreptul roman
jurământul era de trei feluri: jurământul necesar, jurământul în faţa
judecătorului (in iudicio) şi jurământul voluntar. A) jurământul necesar era
dispus de magistrat cu diferite ocazii şi nu putea fi refuzat, sub pedeapsa de a
pierde procesul; B) jurământul în faţa judecătorului era dispus de judecător
pentru a-şi forma convingerea în procesul respectiv; C) jurământul voluntar era
prestat în urma unui pact (convenţie) între părţile aflate în litigiu, fiind apropiat
de tranzacţie. El reprezenta un mijloc pentru a stinge o neînţelegere între părţi
şi se folosea când părţile pierdeau înscrisurile care atestau o anumită operaţie
juridică (existenţa creanţei, plata datoriei). Jurământul nu era în acest caz
obligatoriu, dar dacă accepta să jure, creditorul care a jurat că i se datorează –
avea o acţiune din pactul de jurământ contra debitorului său, acţiunea de iure
iudicando, acţiunea din pactul de jurământ. Debitorul care jura că nu datorează
se apăra cu excepţia din pactul de jurământ că nu datorează în conformitate cu
pactul intervenit între părţi şi totuşi creditorul l-a chemat în judecată. Într-o
altă situaţie, posesorul de bună-credinţă al unui lucru promite să-l remită
pretinsului proprietar, dacă acela va jura că este stăpânul lucrului. Proprietarul
a depus jurământul şi lucrul nu i-a fost remis conform pactului. Atunci el are o
acţiune din pactul de jurământ pentru a cere predarea lucrului. Dacă
judecătorul constată că jurământul a fost depus, proprietarul câştigă
posesiunea. Pactele pretoriene: Pactul de constitut Este pactul prin care o
persoană se angajează să plătească o datorie preexistentă la o anumită dată.
Acţiunea prevăzută pentru acest pact era denumită pecunia constituta, acţiune
in factum dată prin edictul pretorului. Ea avea caracter penal la început, dar cu
timpul acest caracter s-a atenuat. Constituere însemna a fixa o datorie pentru o
dată scadentă. Constitutul presupune o datorie care poate fi civilă, pretoriană
sau naturală şi prin acest pact o datorie naturală se transformă întro obligaţie
sancţionată printr-o acţiune. Când intervenea între aceleaşi părţi pactul de
constitut era denumit constitutum proprii debiti, iar când intervenea între
creditor şi o terţă persoană se numea constitutum alieni debiti. Prin acest ultim
pact, o persoană convine să plătească datoria unei alte persoane, realizându-se
în acest mod o garanţie personală: noul debitor garantează pe primul, operând
o novaţie. Dar stingerea vechii datorii nu are loc în deplin drept, automat, ca
atunci când novaţia se face printr-o stipulaţie, ci operează numai prin
intermediul unei excepţii înserată de magistrat în formulă la cererea pârâtului.
Pactele pretoriene: Recepta Prin edictul pretorului erau prevăzute trei categorii
de astfel de pacte: receptum argentarii, reeceptum arbitrii şi receptum
nautarum, cauponum, stabulariorum. A) receptum argintarii este pactul prin
care bancherul Argentarus acceptă să plătească datoriile unui client al său.
Clientul în prealabil, depune o sumă de bani la bancher, din care acesta va plăti
creditorii clientului. B) receptum nautarum, cauponum et stabulariorum sunt
pacte prin care corăbierii (nautae), proprietarii de hanuri (caupones) şi
proprietarii de grajduri de cai (stabularii) primesc lucrurile depozitate pe
corăbii, în hanuri sau grajduri şi răspund de predarea lor, chiar dacă nu sunt în
culpă. Nu răspund însă de cazurile de forţă majoră. Se poate spune că este
vorba de o răspundere obiectivă. Pot fi denumite depozit sau locaţii, ele
apărând înainte de a fi cunoscut contractul de depozit.
Pactele adăugate contractelor (pacta adiecta) Acestea sunt de două categorii:
unele micşorează obligaţia decurgând din contract (pacte ad minuenda
obligationem), altele măresc obligaţia rezultând din contract (pacte ad
augendam obligationem). Cel mai cunoscut pact din prima categorie, este
pactul de iertare de datorie (pactul de non petendo sau pactul ut minus
salvatur sau ut minus petitur). Din aceeaşi categorie era cunoscut şi pactul prin
care vânzătorul era scutit de obligaţia de garanţie pentru viciile ascunse ale
lucrului vândut. În ce priveşte cea de a doua categorie, se dă ca exemplu pactul
prin care cumpărătorul se angajează să respecte contractul de închiriere
intervenit anterior între fostul proprietar şi chiriaşul său sau pactul de dobândă
la depozitul neregulat. Pactele pot fi adăugate contractelor în momentul
încheierii lor, (pacte in continenti) sau mai târziu ( pacte ex intervallo).
Sancţiunea pactelor prin care se micşorează efectele decurgând din contract
era o excepţie de pact convenit, indiferent că sunt adăugate imediat (in
continenti) sau mai târziu(ex intervallo). Debitorul urmărit de creditor are o
excepţie de pact convenit. Dacă pactul este adăugat contractelor de bună-
credinţă, pârâtul poate ridica excepţia de pact convenit pentru prima dată în
faţa judecătorului (el nu este obligat să ceară inserarea excepţiei de pact
convenit în faţa pretorului care ar introduce-o în formulă). Dacă pactul este
adăugat unui contract de drept strict, atunci excepţia de pact convenit trebuie
ridicată în faţa pretorului, care o introduce în formulă. Pactele care sporesc
obligaţia decurgând din contract sunt sancţionate în contractele de bună-
credinţă cu acţiunea din contract. Astfel, la vânzare, acţiunile vânzătorului şi ale
cumpărătorului sancţionează pactele în favoarea uneia sau a celeilalte părţi.
Dar aceste pacte trebuie adăugate imediat. Dacă sunt adăugate mai târziu,
intră în categorie pactelor nesancţionate (nude). Pactele adăugate care
micşorează obligaţia rezultând din contract pot fi convenite imediat sau mai
târziu. Aceeaşi soluţie s-a admis şi pentru contractele de drept strict mai târziu,
cu excepţia pactului de dobândă, adăugat la mutuum. Pactele legitime Pactele
legitime (de la lex: constituţia imperială) sunt convenţiile care au fost prevăzute
cu o acţiune de constituţii imperiale. Sunt cunoscute 3 categorii de astfel de
pacte: pactul de donaţie, de dotă şi de compromis. A) Pactul de donaţie În
epoca veche donaţia se făcea pe cale de transfer a proprietăţii prin mancipaţie,
in iure cessio sau tradiţie, prin iertarea de datorii sau prin stipulaţie. Donaţia se
făcea printr-un transfer gratuit al proprietăţii, dar uneori era posibil ca
donatorul să se oblige faţă de beneficiar printr-o stipulaţie sau printr-un
contract literal. Există şi procedeul ca donatorul, în calitate de creditor să
recunoască că a primit suma ce i se datora, deşi în fapt nu o primise. B) Pactul
de dotă – a fost discutat în partea consacrată relaţiilor personale şi
patrimoniale dintre soţi. C) Compromisul este convenţia între două persoane
între care există un litigiu, acestea convenind să-l supună aprecierii unui arbitru
şi să respecte hotărârea dată de acesta. 3. Definiţia şi categoriile de
quasicontracte Quasicontractele constituie fapte licite care dau naştere unor
efecte juridice asemănătoare cu cele ce iau naştere din contract. Justinian
enumeră următoarele quasicontracte: plata lucrului nedatorat, negotium
gestio, gestiunea tutorelui pentru pupil, indiviziunea, acceptarea succesiunii.
GESTIUNEA (ADMINISTRAREA) TUTORELUI PENTRU PUPIL. Tutorele
administrează bunurile pupilului (celui pus sub tutelă) care din cauza vârstei
sale nu poate face acest lucru. Din gestiunea tutorelui se nasc anumite obligaţii
atât în sarcina tutorelui cât şi a pupilului. Astfel tutorele trebuie să dea socoteli
la sfârşitul tutelei iar pupilul să despăgubească pe tutore de cheltuielile făcute
cu ocazia gestiunii.
Gestiunea tutorelui se aseamănă cu mandatul. Dacă în situaţia aceasta nu a
putut lua naştere un mandat este datorită faptului că pupilul nu putea în mod
valabil să consimtă, nu putea participa la un contract. De aceea în speţă nu
avem un contract ci un quasi-contract asemănător contractului de mandat.
ACCEPTAREA UNEI SUCCESIUNI. Moştenitorul, prin acceptarea succesiunii,
capătă sarcina de a plăti legatele. Sarcina aceasta se aseamănă foarte mult cu
un mandat dat de defunct eredelui şi care nu e mandat tocmai pentru faptul că
acordul de voinţă nu poate avea loc în momentul acceptării succesiunii,
testatorului fiind în mod necesar mort în acel moment. PLATA LUCRULUI
NEDATORAT (condictio indebiti). PRINCIPIUL ÎMBOGĂŢIRII FĂRĂ CAUZĂ. Plata
lucrului de nedatorat constituie cea mai importantă aplicaţie a principiului
îmbogăţirii fără cauză. Iustinian se ocupă numai de condictio indebiti.
Comentatorii au adăugat însă lui condictio indebiti toate celelalte condictiones
care sancţionează cazurile de îmbogăţire fără cauză. Romanii încă de la sfârşitul
epocii vechi au cunoscut principiul care a fost mai târziu formulat de
Pomponius în cuvintele următoare: “potrivit cu dreptul naturii este echitabil ca
nimeni să nu devină mai bogat în paguba altuia şi pe nedrept”. Acest principiu
era cunoscut deja de jurisconsulţii de la sfârşitul republicii (Ulpian: “În mod
permanent Sabinus a aprobat părerea celor vechi care credeau că se poate
repeta [cere îndărăt] ceea ce se găseşte la cineva în baza unui motiv nedrept.
Celsus este de aceiaşi părere”). Deşi romanii au cunoscut principiul general
după care e nedrept să te îmbogăţeşti fără motiv în paguba altuia, numai
încetul cu încetul au fost admise aplicaţiile lui din cauză că acest principiu este
contrar necesităţilor comerţului, căci comerţul prin natura lui cere realizarea
unui profit pentru una din părţi. Noi nu ne vom ocupa de toate aplicaţiile
principiului îmbogăţirii fără cauză, ci de cele mai importante aplicaţii care multă
vreme nu au fost făcute în baza unei idei quasi-contractuale ci principiul nostru
a avut la început un fundament delictual: se consideră că comite un delict acela
care dobândeşte sau păstrează fără motiv un lucru care aparţine altuia. Când s-
a comis un furtum (furt) sau damnum iniuria datum (pagubă cauzată pe
nedrept) de o persoană aflată în serviciul corăbierilor, hangiilor si proprietarilor
de grajduri, prin care erau păgubiţi călătorii, aceştia din urmă aveau o actio in
factum pentru a obţine o sumă de bani drept despăgubire. Acţiunea era
îndreptată împotriva stăpânilor, care răspundeau pentru faptele persoanelor
aflate în slujba lor. Principul îmbogăţirii fără cauză este sancţionat prin acţiune
în repetire. Acţiunea în repetire poartă în dreptul clasic denumirea specială de
condictio sine causa, acţiune care nu trebuie confundată cu legisacţiunea
numită condictio. Condictio sine causa este deci acţiunea prin care se cere ceea
ce o persoană deţine fără drept în paguba alteia. Se numeşte sine causa (fără
cauză) pentru că este o acţiune abstractă: formula ei nu cuprinde cauza, adică
temeiul juridic pe baza căruia este intentată. Cicero enumeră toate cauzele pe
baza căreia condictio ar fi putut fi intentată, adică numeratio (plata), stipulatio
(stipulaţia), expensilatio (contractul litteris). Dacă formula condicţiei ar fi indicat
cauza în virtutea căreia acţiunea ar fi fost intentată, argumentarea de mai sus a
lui Cicero ar fi fost fără sens. Condictio sine causa din dreptul clasic nu trebuie
să fie confundată nici cu condictio sine causa specială din dreptul lui Iustinian.
Deşi principiul îmbogăţirii fără cauză fusese cunoscut de romani încă de la
finele epocii vechi nu toate cazurile de îmbogăţire fără cauză fuseseră
sancţionate. Unele cazuri chiar în timpul lui Iustinian nu erau sancţionate. De
aceea Iustinian a creat această condictio sine causa specială (în sens restrâns)
care totuşi nu sancţionează toate cazurile de îmbogăţire fără cauză rămase
nesancţionate până în această vreme. Iată un caz sancţionat de Iustinian prin
această condictio sine causa: cineva cheltuieşte banii primiţi, cu bună credinţă,
cu titlu de împrumut de la un impuber neasistat de tutorele său.
Iată şi un caz când chiar sub Iustinian îmbogăţirea fără cauză nu era
sancţionată: când un posesor de bună credinţă face cheltuieli asupra lucrului
altuia şi apoi pierde posesia lucrului. El nu poate cere să fie despăgubit pentru
cheltuielile făcute. Prin urmare nu trebuie să confundăm condictio sine causa
din dreptul clasic nici cu legisacţiunea numită condictio, nici cu condictio sine
causa din dreptul lui Iustinian. Condictio sine causa este deci în dreptul clasic
numele general, comun, al acţiunii în repetire. În dreptul clasic se începe
formarea unui sistem care nu se desăvârşeşte decât sub Iustinian, sistem după
care condictio sine causa se împarte în mai multe condictiones, fiecare purtând
diferite determinative potrivit rolului său, potrivit funcţiunii sale, precizându-se
cazul pentru care fusese creată. CONDICTIO INDEBITI (acţiune în repetire a
lucrului nedatorat). Când cineva a plătit din greşeală ceea ce nu datora are
această acţiune pentru a cere îndărăt ceea ce a plătit. Pentru exerciţiul acestei
acţiuni se cer mai multe condiţii: a).o plată adică executarea unei obligaţii;
b).acea plată să fie fost nedatorată → plata nu este datorată în trei cazuri:
1.când nu există o obligaţie civilă sau naturală (datoria nu a existat niciodată
sau nu mai există, ex. obligaţia a fost executată sau datoria nu a luat naştere
încă, de ex. în cazul unei obligaţii condiţionate); 2.când plata a fost făcută unei
alte persoane decât creditorul; 3.când plata a fost făcută de altă persoană
decât debitorul, este cazul când cineva a plătit în numele său crezând că e
obligat a plăti; c).o eroare, adică plata să fi fost din greşeală → dacă nu a fost
făcută din greşeală ci cu ştiinţă atunci cel care a plătit e considerat că a vrut să
facă o donaţie şi în consecinţă nu are acţiunea în repetire; d).trebuie ca
accipiens (cel care a primit) să fi fost de bună credinţă, adică să fi crezut că are
dreptul de a primi plata → dacă accipiens a fost de rea credinţă, adică a ştiut că
nu are dreptul de a primi plata şi totuşi a primit-o atunci el se consideră că a
comis un furt (Scaevola: ”Pentru că se comite un furt, când cineva primeşte cu
bună ştiinţă bani nedatoraţi”) şi se intentează contra lui o acţiune specială
condictio furtiva → deci condictio indebiti se aplică numai când accipiens este
de bună credinţă. e).pretinsa datorie să nu facă parte din acelea care cresc la
dublu faţă de cel care neagă → în acest caz debitorul în loc să fi aşteptat să fie
dat în judecată de creditor şi să nege, ceea ce în caz de pierdere a procesului îi
atrage pedeapsa îndoitului a ceea ce datora, ar fi putut face următorul lucru: să
plătească şi apoi să se judece susţinând că a plătit un lucru nedatorat: în felul
acesta regula de mai sus a dublului ar fi fost eludată, iată pentru ce în acest caz
nu s-a admis condictio indebiti. EFECTE: Condictio indebiti are ca obiect
restituirea valorii cu care s-a îmbogăţit pârâtul. Aceasta înseamnă că pârâtul va
restitui însăşi lucrul pe care l-a primit numai când acest lucru s-a păstrat aşa
cum era. În caz că lucrul şi-a mărit valoarea va datora nu numai lucrul dar şi
ceea ce a mărit valoarea lucrului, de ex. dacă lucrul a produs fructe accipiens va
datora şi fructele. Dacă lucrul a pierit, atunci accipiens nu va datora decât ceea
ce a rămas din lucru sau nu va datora nimic dacă nu a rămas nimic. De ex. dacă
plata a constat din transferul proprietăţii unui sclav şi accipiens a dezrobit pe
sclav înseamnă că lucrul adică sclavul a pierit juridiceşte, în acest caz accipiens
nu va da valoarea sclavului ci ceea ce rămâne de pe urma sclavului, adică
dreptul la operae (serviciile) şi la succesiunea dezrobitului. Comparaţie între
mutuum şi plata lucrului nedatorat: Asemănări: Amândouă implică remiterea
unui lucru cu intenţia de a atinge un rezultat juridic. Deosebiri:
a).în mutuum rezultatul juridic pe care-l urmăresc părţile este formarea unei
obligaţii, în condictio indebiti rezultatul urmărit este din contră stingerea unei
obligaţii; Gaius: “Şi acela care primeşte ceea ce nu este datorat din cauza erorii
celui care plăteşte, se obligă ca şi din împrumut şi este ţinut prin aceiaşi
acţiune, de care sunt ţinuţi debitorii faţă de creditori. Însă nu se poate înţelege
că acela care este ţinut din acest motiv este obligat în baza contractului, căci
acela care plăteşte din greşeală se consideră că dă mai curând cu intenţia de a
desface obligaţia decât [cu intenţia] de a contracta”. b).obligaţia născută din
mutuum are ca obiect bani sau lucruri fungibile (care se pot schimba între ele)
pe când plata lucrului nedatorat are un obiect variat, acesta putând fi o sumă
de bani, un alt lucru de gen, un act juridic sau un simplu fapt; c).obligaţia
născută din muuum este contractuală pe când cea născută din plata lucrului
nedatorat este cvasi-contractuală. GESTIUNEA DE AFACERI (negotiorum gestio).
Gestiunea de afaceri înseamnă administrarea afacerilor cuiva fără a fi însărcinat
de a face acest lucru. TERMINOLOGIE: Cel care intervine în afacerile altuia se
numeşte gerant (negotiorum gestor) iar cel pentru care s-a intervenit se
numeşte gerat (dominus rei gestae = proprietarul lucrului gerat). ORIGINE:
Naşterea acestui quasicontract a fost determinată de dezvoltarea comerţului.
Când cineva lipsea din Roma fiind dus pentru diferite afaceri, dacă nu avusese
grijă să lase pe cineva să vadă de bunurile sale, sau dacă plecat pentru mai
puţin timp, afacerile sau boala îl reţineau (Ulpian: “Acest edict e necesar din
cauză că prezintă mare folos pentru cei absenţi; căci prin aceasta ei nu pierd, în
lipsa de a fi apăraţi, posesiunea bunurilor lor, nu suferă vânzarea lor sau
vânzarea gajului sau să sufere de pe urma unei acţiuni pentru plata unei amenzi
sau să piardă bunurile pe nedrept”), un străin intervenea dacă era nevoie,
amestecându-se în treburile celui absent. Vedem deci că gestiunea de afaceri
ca şi mandatul s-au născut în interesul negustorilor. Deosebirea rezidă în faptul
că în cazul mandatului, cineva a primit sarcina de a îngriji de afacerile celui
absent, pe când în cazul gestiunii de afaceri intervenţia cuiva în afacerile celui
absent se produce spontan fără a fi fost însărcinat de cel absent. Gaius: “Însă
din motive de utilitate s-a admis că aceia să se oblige unii faţă de alţii. S-a admis
aşa pentru că, în cele mai dese cazuri oamenii plecând în străinătate cu intenţia
de a se întoarce imediat nici nu lasă cuiva sarcina afacerilor lor apoi intervenind
noi motive lipsesc de nevoie mai mult timp, era neechitabil să piardă afacerile
lor”. CONDIŢII: Gestiunea de afaceri necesită, pentru a lua naştere, trei condiţii:
– un element de fapt (un act de gestiune); – un element intenţional (intenţia
gerantului); – un element negativ (neştiinţa geratului). 1. Elementul de fapt (un
act de gestiune). Elementul de fapt constă dintr-un act de gestiune, adică un
amestec în afacerile cuiva. Acest act de gestiune poate fi un act material (ex.
repararea unui zid, stingerea unui incendiu) sau un act juridic (ex. plata
datoriilor altuia pentru a împiedica să i se vândă bunurile, apărarea cuiva în faţa
justiţiei). Ca şi în cazul mandatului, dreptul roman nu face distincţie între actul
material şi actul juridic. Este de observat că nici dreptul modern nu face în
această materie ca la mandat distincţie între cele două feluri de acte. 2.
Elementul intenţional (intenţia gerantului). Elementul intenţional, adică
intenţia gerantului prezintă două aspecte. Primul aspect al elementului
intenţional constă din intenţia gerantului de a gera (administra) bunurile altuia.
Acest aspect nu există când gerantul a crezut că administrează propriile sale
bunuri în timp ce gera afacerile altuia.
Al doilea aspect al elementului intenţional constă din faptul că gerantul trebuie
să fi avut intenţia să-l oblige faţă de el pe gerat. Cu alte cuvinte nu trebuie să fi
vrut să facă un serviciu pur gratuit, fără deci a cere restituirea cheltuielilor
făcute. Prin urmare trebuie ca gerantul să fi avut intenţia de a obliga pe gerat
să-i restituie cheltuielile. Dacă nu există această intenţie (animus obligandi =
intenţia de a obliga) nu există gestiune de afaceri căci înseamnă că gerantul a
vrut să facă prin intervenţia sa un act de liberalitate (o donaţie). 3. Elementul
negativ (neştiinţa geratului). Elementul negativ constă din neştiinţa geratului (a
lui dominus rei gestae) – actul de gestiune trebuie făcut fără consimţământul
lui dominus, căci dacă dominus a ştiut şi şi-a dat consimţământul nu mai avem
o gestiune de afaceri ci un mandat. În cazul când dominus cunoaşte gestiunea şi
nu se opune, avem un mandat tacit deoarece se presupune că întrucât nu s-a
opus înseamnă că şi-a dat consimţământul. Ulpian: “Totdeauna acela care nu
opreşte a se interveni pentru el se consideră că a dat mandat însă şi dacă
cineva ar fi ratificat ceea ce s-a făcut este ţinut prin acţiunea de mandat”. În
cazul când dominus a avut cunoştinţă de gestiune şi s-a opus nu există gestiune
de afaceri. C.2.(18).19.24: “Dacă cineva, fără voia stăpânului şi în mod expres
oprind stăpânul, s-a amestecat în administrarea bunurilor sale, era îndoială la
unii autori, dacă pentru cheltuielile care au fost făcute cu privire la lucru un
astfel de gerant să aibă vreo acţiune contra stăpânului. Unii acordând-o directă
sau utilă, alţii negând-o, între care a fost şi Salvius Iulianus. Tranşând acest
lucru, noi hotărâm, dacă stăpânul s-ar fi opus şi ar fi oprit ca acela să-i
administreze lucrurile, potrivit cu părerea lui Iulianus, nu există nici o acţiune
contrară faţă de el, fireşte după somaţia pe care i-ar face-o stăpânul
nepermiţându-i să se atingă de lucrurile lui, deşi afacerile au fost bine
administrate de el”. EFECTE: Din gestiune de afaceri rezultă obligaţii atât în
sarcina gerantului, cât şi în sarcina geratului. Obligaţiile gerantului: a).să
continue şi să termine gestiunea cu care s-a obligat; b).să dea socoteală de
gestiunea sa; c).să administreze cu bună credinţă. Obligaţiile geratului: a).să
despăgubească pe gerant de cheltuielile făcute cu ocazia gestiunii; b).să
libereze pe gerant de obligaţiile pe care le-a luat în cursul gestiunii sale.
Deosebirea între gestiunea de afaceri şi mandat: Gestiunea de afaceri face să se
nască obligaţii cvasicontractuale deoarece seamănă cu cele născute din
mandat. Însă între gestiunea de afaceri şi mandat sunt următoarele deosebiri:
a).în cazul gestiunii de afaceri nu există un acord de voinţă , gerantul a
administrat bunurile cuiva fără să fi fost însărcinat de gerat; gestiunea de
afaceri este un cvasi-contract pe când mandatul este un contract; b).geratul
este obligat a plăti cheltuielile eventuale făcute de gerant în măsura în care
administrarea bunurilor de către gerant îi este folositoare; deci situaţia
geratului e mai bună decât a mandantului, căci mandantul e obligat să restituie
toate cheltuielile fie chiar şi cele inutile dacă fuseseră făcute în limitele
mandatului; c).gerantul e obligat să termine gestiunea începută pe când
mandatarul poate renunţa la mandat dacă prin aceasta nu aduce pagube
mandantului; d).obligaţia gerantului nu începe decât odată cu gestiunea sa, pe
când obligaţia mandatarului este anterioară executării mandatului, ea ia fiinţă
prin însăşi contractul de mandat, astfel că este obligat chiar dacă nu a executat
mandatul; e).mandatarul condamnat devine infam, sancţiune pe care nu o
suferă gerantul. INDIVIZIUNEA. Indiviziunea este o stare de fapt care constă din
aceea că mai multe persoane sunt proprietare asupra aceluiaşi bun (romanii nu
au cunoscut expresia de coproprietate - romanii spuneau că mai multe
persoane au lucrul “pro indiviso”).
Origine: Starea de indiviziune poate să ia naştere când sunt mai mulţi
moştenitori asupra unui bun succesoral. În cazul lui antiquum consortium am
văzut că avem o indiviziune între sui heredes la moartea lui pater familias,
situaţie care nu este decât prelungirea proprietăţii familiale existentă mai
înainte între pater familias şi cei care pe urma lui devin sui heredes. Am arătat,
cu altă ocazie, că XII T. a creat actio familiae herciscundae (acţiune pentru
împărţirea averii) pentru a li se da posibilitatea sui heredes-ilor ca să iasă din
indiviziune, adică pentru ca să ceară împărţirea bunului familial. Aici cuvântul
familia cuprinde numai bunurile corporale; creanţele şi datoriile erau divizate
de plin drept potrivit XII T. Dar starea de indiviziune putea să se nască şi în cazul
unui bun dobândit altfel decât prin moştenire, de ex. mai multe persoane
cumpără o casă. În acest caz a fost creată o acţiune specială actio communi
dividundo (acţiune în partaj, împărţire, a unui bun comun). Pentru a se da
posibilitatea coindivizarilor (proprietarilor indivizi, neîmpărţiţi) ca să ceară
ieşirea din indiviziune. Primul caz de indiviziune este cel mai vechi. Indiviziunea
avea de scop să permită exploatarea unui bun care se găseşte în proprietatea
mai multor persoane, exploatare care n-ar fi fost posibilă sau ar fi dat rezultate
mult mai proaste dacă s-ar fi ieşit din indiviziune. Efecte: Atât actio familiae
herciscundae cât şi actio communi dividundo sancţionează următoarele
obligaţii: a).obligaţia de a supune partajului, împărţirii, la cererea oricăruia
dintre coindivizari, fiind principiul după care nimeni nu poate să stea fără voie
în indiviziune; Dreptul de a cere ieşirea din indiviziune nu poate fi îndepărtat pe
timp nemărginit nici prin convenţie nici prin testament, poate totuşi să fie
îndepărtat pentru un anumit timp. C.3.37.5: “În comunitate sau tovărăşie
nimeni nu este silit fără voie să-şi ţină [bunurile]; din această cauză
guvernatorul provinciei va avea grijă să se împartă ceea ce ar observa că este
comun ţie cu sora ta”. D.10.3.14.2: “Dacă se cade de acord, să nu se facă de loc
partajul, este clar că nu are vreo putere un pact de acest fel, dacă însă [se
convine a se face partajul] într-un anumit termen, ceea ce profită chiar valorii
lucrului, este valabil [pactul]”. b).obligaţia de a participa la profitul scos din
lucrul comun, ca şi la cheltuielile făcute în interesul comun; c).obligaţia de a
despăgubi pe coindivizari dacă s-a vătămat lucrul comun. Ultimele două
obligaţii se exprimă prin cuvintele communicatio lucri et damni (participarea la
profit şi pagubă). Obligaţiile cvasicontractuale care rezultă din indiviziune (de a
participa la pierderi şi la câştigul provenit din bunul comun, de a despăgubi pe
coindivizari dacă s-a vătămat lucrul comun) sunt obligaţii care se aproprie mult
de contractul de societate. Prin urmare toate cvasicontractele cercetate se
aseamănă cu câte un contract: plata lucrului nedatorat se aproprie de mutuum,
gestiunea de afaceri de mandat iar indiviziunea de societate.
V. DELICTELE ŞI QUASIDELICTELE 1. Delictele private principale Prin delict,
romanii înţelegeau orice faptă dăunătoare, sancţionată de dreptul civil sau
pretorian. Romanii distingeau delictele publice de cele private. Delictele publice
atingeau interesele colectivităţii în întregul lor (profanarea, omorul, trădarea).
Delictele publice erau pedepsite corporal, mergând până la pedeapsa cu
moartea. Delictele care atingeau interesele unui particular erau delicte private:
furtum, damnum injuria datum. La epoca veche şi străveche a dreptului roman,
victima delictului, ajutată de membrii grupului social din care făcea parte, îşi
făcea singură dreptate, dar cutuma a stabilit unele reguli pentru a limita
represiunea disproporţionată şi necontrolată pe care o pricinuia delictul. Astfel
s-a hotărât ca răzbunarea privată să se desfăşoare cu anumite formalităţi şi să
nu întreacă răul produs prin delict (legea talionului).
Pentru acea perioadă veche şi străveche, noţiunea de răspundere nu exista în
sensul ei modern, ci însemna fixarea în persoana unui anumit individ a
reacţiunii produse de faptul săvârşit. 1 Delictele private erau pedepsite cu o
poena – o sumă de bani fixată de cutumă sau lege. Ea reprezintă echivalentul
bănesc al iertării din partea victimei. Numai autorul delictului plătea amenda
nu şi succesorii săi. Când fapta a fost comisă de mai mulţi autori, victima avea
dreptul să urmărească pe toţi autorii şi să primească amenda separat de la
fiecare. Dreptul victimei se stingea prin împăcare. Legea celor XII Table
pedepsea anumite fapte care aduceau atingere persoanei fizice: membrum
ruptum, os factum, injuria. Membrum ruptum însemna o rană. În acest caz,
dacă părţile nu ajungeau la o împăcare, atunci se revenea la regimul răzbunării
private şi victima putea produce autorului aceeaşi rană. Os factum însemna un
os fracturat şi se pedepsea cu o amendă de 300 asse, dacă victima era roman şi
150 asse, în cazul în care era un sclav. Injuria sau violenţele uşoare se
pedepseau cu o poena de 25 asse. Mai târziu, prin reformele pretoriene, a
dispărut răzbunarea privată, iar amenda era fixată de judecători. Lex Aquilia
I.Prima sancţionare sistematică a răspunderii delictuale a fost Lex Aquilia,
votată în anul 286 î. H. Prin lege se statua asupra responsabilităţii pe care o
puteau atrage faptele nelegale, înţelese ca fapte contrare dispoziţiilor precise
ale unor legi determinate. Faptul ilicit din perspectiva Legii Aquilia, nu era orice
fapt producător de prejudicii, ci doar acela care provoca o daună, fiind evident
împotriva dispoziţiei exprese a legii. Culpa nu era ceva generic, abstract, ci o
sfidare la adresa unei norme precise. Lex Aquilia avea trei capitole: - primul
capitol stabilea că persoana care omorâse pe nedrept un sclav sau un animal de
turmă, trebuia să plătească proprietarului o amendă calculată la cea mai mare
valoare, pe care sclavul sau animalul au avut-o în anul precedent delictului. -
Capitolul al doilea se ocupa de o problemă străină de răspunderea delictuală şi
anume acceptilaţia frauduloasă. Era pedepsit creditorul accesoriu, care iertase
pe debitor în dauna creditorului principal. - Ultimul capitol reglementa
răspunderea pentru celelalte pagube aduse lucrurilor sau animalelor, stabilind
o amendă echivalentă cu cea mai mare valoare pe care lucrul, animalul sau
sclavul au avut-o în luna precedentă delictului. La epoca clasică, în virtutea lui
Lex Aqulia, o faptă producătoare de prejudicii ce era comisă în afara vreunei
reglementări legale, era sancţionată cu o amendă care de regulă depăşea
paguba. Condiţiile în care se dădea Lex Aquilia erau următoarele: a. Dauna să fi
fost cauzată direct prin chiar fapta delicventului şi să constituie o atingere
materială a lucrului sau animalului respectiv. b. Paguba să fi fost pricinuită pe
nedrept şi contrar dispoziţiei legii. Astfel, cel care omoară sclavul altuia, fiind în
legitimă apărare, nu comite delictul. Nu este ilicit nici a omorî sau a răni un hoţ
care ataca un hoţ prins furând noaptea. În cursul secolelor ce au urmat juriştii şi
preotul au lărgit considerabil câmpul ei de acţiune. S-a admis că neglijenţa sau
imprudenţa pot fi oricât de neînsemnate, deoarece esenţialul este dauna
patrimonială. S-a îngăduit de asemenea ca victima să poată cere o despăgubire
nu numai valoarea pagubei, dar şi câştigul de care a fost lipsit. Elementele
constitutive ale delictului sunt: Prejudiciul ca element esenţial al răspunderii
delictuale constă în efectul negativ suferit de o persoană ca urmare a faptei
ilicite săvârşite de o altă persoană. Prejudiciul poate fi material (lezarea
integrităţii ori atingerea adusă patrimoniului ) sau moral
În toate formele sau ipostazele sale, prejudiciul trebuie să fie unul cert. Chiar şi
prejudiciul moral trebuie să aibă limite fixate de lege (dublul valoric) sau de
judecător. a. Culpa. În interpretarea clasică a legii Aqulia , culpa este un criteriu
suficient de imputare a daunei. Culpa consistă în a nu fi prevăzut consecinţele
dăunătoare ale comportamentului delicventului atunci când, pe de o parte,
aceste consecinţe erau previzibile şi pe de altă parte un comportament diferit
era posibil. În dreptul lui Justinian, culpa este tratată ca un fapt determinant
pentru răspunderea delictuală, dar nu unul evaluabil, subiectiv şi concret în
raport cu autorul delictului, ci în raport cu o abstracţiune, o conduită ideală.
Culpa s-a extins nu numai asupra atitudinilor pozitive , direct producătoare de
prejudicii, ci şi asupra atitudinilor culpabile rezultate mai curând din omisiuni
(lipsa de diligenţă, imprudenţa sau neverificarea riscurilor). b. Raportul de
cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Aprecierea acestei legături îi revenea
judex-ului în funcţie de două criterii: evidenţa existenţei ei şi producerea cu
necesitate a efectului malefic şi dăunător. Evidenţa cauzalităţii trebuia stabilită
cu certitudine. Principalele delicte sancţionate în reglementările clasice şi
justiniene. A. Damnum injuria datum. Delictele îndreptate împotriva persoanei.
Legea celor XII Table cuprindea în sfera faptelor de injuria, pe lângă faptele
comise prin viu grai (denunţarea calomnioasă, insultele, calomniile) şi alte trei
categorii de delicte (os fractum, membrum ruptum şi alte diverse violenţe ce
aduceau atingere integrităţii corporale a persoanelor). Pentru delictele simple
de injuria, valoarea despăgubirii era indicată de către victimă, cu posibilitatea
reducerii ei de către judex. Pentru faptele deosebit de grave, amenda era fixată
de magistrat în funcţie de anumite circumstanţe agravante: locul comiterii
faptei, gravitatea leziunii, organul vătămat etc. Toate aceste delicte şi acţiunile
lor corespunzătoare au fost extrapolate şi la alte fapte asemănătoare comise
prin violenţă sau înşelăciune, iar victima putea să aleagă între acţiunea privată
de injuria şi cea publică, ce atrăgea după sine o pedeapsă corporală. B. Furtum.
Delictele îndreptate împotriva patrimoniului unei persoane. Furtul este
sustragerea ilegală a unui lucru mobil, făcută cu intenţia de îmbogăţire. În
Instituţiunile sale, Gaius spune că “Este furt nu numai când cineva ia un lucru
străin pentru a-l sustrage, ci, în general, când cineva îşi însuşeşte un lucru străin
fără voia stăpânului”. Noţiunea de furt este aşadar foarte largă în dreptul
roman, ea cuprinzând nu numai furtul propriu-zis, ci şi abuzul de încredere,
înşelăciunea etc. 1 Furtul presupune un element material concretizat atât într-o
sustragere a bunului (contrectatio rei), cât şi într-un prejudiciu şi un element
intenţional ce vizează discernământul hoţului şi dorinţa de a obţine un câştig.
Acţiunea de furt revine aceluia care este interesat să păstreze lucrul, chiar dacă
nu este proprietar. Varietatile furtului: 1. Furtum nec manifestum era furtul
obişnuit. În legea celor XII Table, hoţul era obligat să plătească o amendă egală
cu dublul valorii lucrului. 2. Furtum manifestum – era furtul flagrant (hoţul era
prins în timp ce comitea furtul). Sclavul prins era omorât pe loc. Fiul de familie
era condamnat la moarte de către magistrat. La epoca clasică furtul flagrant era
sancţionat cu o amendă egală cu de patru ori valoarea lucrului furat. 3. Furtum
prohibitum. Sancţiona opunerea la percheziţie cu o amendă echivalentă cu de
patru ori valoarea bunului sustras. 4. Furtum conceptum et oblatum. Este
delictul de tăinuire a lucrurilor furate sau delictul de a încredinţa lucrurile
furate unui terţ, în vederea compromiterii lui. Era pedepsit cu o amendă
echivalentă cu triplul valoric al bunurilor furate.
5. Furtum non exhibitum. Era delictul comis de o persoană somată să prezinte
un bun despre care se bănuia că era furat şi care nu se conforma. Delictul era
sancţionat cu o amendă echivalentă cu cvadruplul valoric al bunului sustras. 6.
Tâlhăria sau rapina. Este furtul comis prin acte de violenţă sau ameninţare. El
se pedepseşte cu o amendă ce ajungea la de patru ori valoarea bunului.
Acţiunea era publică 2. Delictele private secundare a. Profanarea bunurilor
sepulcrale (mormintele, pietrele tombale, sarcofagele, casele morţilor etc.).
Pretorul, printr-o acţiune specială (actio sepulcri violati) i-a oferit oricărei
persoane interesate posibilitatea de a cere sancţionarea draconică a
delicventului, în limita a 100.000 de sesteţi. b. Agitaţia, încăierarea sau
dezordinea socială. Acţiunea putea fi intentată împotriva autorului direct al
pagubei, iar în absenţa acestuia sau în caz de imposibilitate de determinat,
împotriva iniţiatorului conflictului colectiv sau chiar împotriva celui care a
profitat de pe urma lui. Ei puteau fi obligaţi la de două ori valoarea daunelor. c.
Instigarea, complicitatea şi favorizarea sclavului delicvent: Actio de servo
corrupto era folosită în una din următoarele împrejurări: - Instigarea sclavului
să comită un delict în favoarea unui terţ - Adăpostirea sclavului fugar -
Favorizarea sclavului delicvent - Complicitatea cu sclavul delicvent Delictul era
sancţionat cu o amendă echivalentă cu dublul valoric al sclavului delicvent. d.
Atacul tâlharilor organizaţi în bandă. Victima tâlhăriei colective putea obţine
recuperarea bunurilor sustrase prin violenţă, condiţia fiind ca introducerea
acţiunii să aibă loc în intervalul de un an de la data comiterii delictului. Victima
putea obţine quadruplul valorii bunului sustras. e. Delictele forestiere. A fost
pusă la dispoziţia victimelor delictelor forestiere o acţiune prin care astfel de
delicte erau sancţionate prin pedeapsa dublului valoric. 3.Quasidelictele
Obligaţiile quasidelictuale sunt acelea ce se nasc din fapte nepermise, fapte
care totuşi nu sunt delicte. Quasidelictele sunt fapte ilicite asemănătoare
întrutotul cu delictele, dar care sunt desemnate în Institutele lui Justinian
printr-un termen tehnic special. Utilizarea unor termeni diferiţi pentru
desemnarea faptelor ilicite se explică prin aceea că Justinian a văzut în
quasidelicte izvoare de obligaţii din raţiuni de ordin general. Astfel, Justinian ar
fi putut consacra această clasificare din dorinţa de a prezenta un sistem
simetric de izvoare: dacă există contracte si quasicontracte, de ce nu ar exista
delicte si quasidelicte? Tot astfel, am putea vedea în apariţia termenului de
“quasidelict” o expresie a spiritului conservator al romanilor, care nu erau
dispuşi să admită că viata poate scoate la iveală si alte fapte delictuale pe lângă
cele consacrate în vechile reglementări; în dorinţa de a masca realitatea,
romanii au recurs la subtilităţi terminologice, desemnând prin cuvinte diferite
acelaşi conţinut juridic. Quasidelictele sunt următoarele după cum urmează:
judex qui litem suam facit, vărsarea sau aruncarea unui lucru, atârnarea
obiectelor, paguba produsă de persoanele aflate în slujba corăbierilor, hangiilor
şi grăjdarilor. A. Iudex qui litem suam (judecătorul care a făcut procesul său)
Este fapta judecătorului care şi-a încălcat obligaţiunile funcţiei sale, de pildă, a
pronunţat o sentinţă greşită sau nu s-a prezentat la termenul hotărât pentru a
judeca. Nu are importanţă reaua sau buna credinţă (spre exemplu, a dat o
sentinţă greşită pentru că a fost mituit sau din neglijentă). Judecătorul, în toate
cazurile, va fi condamnat la o sumă de bani egală cu paguba suferită, pentru că
prin fapta sa procesul reclamantului a devenit al său. Judecătorul care a luat
mită era pedepsit cu moartea în virtutea dispoziţiilor Legii celor XII Table.
Pretorul, fără a face distincţie între reaua si buna credinţă a judecătorului, a
schimbat în practică pedeapsa legii decemvirale, înlocuind-o cu o amendă în
folosul reclamantului, adică cu o sumă de bani egală cu prejudiciul (paguba)
cauzată prin pierderea procesului. B. Vărsarea sau aruncarea unui bun
Când s-a vărsat sau aruncat din apartamentul cuiva un lucru care a cauzat o
pagubă altuia, rănind sau ucigând animalul sau sclavul altuia, distrugând sau
vătămând lucrul altuia. Proprietarul lucrului vătămat are o acţiune pentru a
cere îndoitul pagubei cauzate (acţiune la dublu). Dacă a fost rănit sau ucis un
om liber, sancţiunea era mai severă. C. Atârnarea obiectelor Când în exteriorul
apartamentului cuiva sunt atârnate obiecte care ar putea cădea în stradă,
cauzând astfel un prejudiciu, se dă primului venit o acţiune împotriva aceluia
care locuieşte în acel apartament, necontând dacă el sau altă persoană este
vinovată. Acţiunea se numeşte actio de depositi et suspensi (relativ la lucrurile
puse si suspendate) si are ca obiect plata unei amenzi. D. Furtum sau damnum
iniuria datum Când s-a comis un furtum (furt) sau damnum iniuria datum
(pagubă cauzată pe nedrept) de o persoană aflată în serviciul corăbierilor,
hangiilor si proprietarilor de grajduri, prin care erau păgubiţi călătorii, aceştia
din urmă aveau o actio in factum pentru a obţine o sumă de bani drept
despăgubire. Acţiunea era îndreptată împotriva stăpânilor, care răspundeau
pentru faptele persoanelor aflate în slujba lor.

ÎNTREBĂRI DE CONTROL
1. Care este diferenţa între contractele în formă autentică şi cele în formă
scrisă?
2. Care erau formele de depozit cunoscute în dreptul roman?
3. Care erau categoriile de contracte nenumite?
4. Ce înţelegeţi prin gestiunea de afaceri?
5. Care este diferenţa între delicte şi quasidelicte?
6. Când intervine vânzarea consensuală vânzătorul poate promite
cumpărătorului : a . apărarea în procesul deschis de terţ; b. o despăgubire
pentru caz de evicţiune („rem habere licere”); c . revendicarea posesiunii.
7 . „Locatio conductio rei ”reprezintă: a. un contract prin care o persoană
închiriază sau arendează un lucru, angajându-se să acorde folosinţa liniştită
unei alte persoane în schimbul unui preţ fixat în bani; b. un contract prin care
se vinde un lucru contra unui preţ fixat în bani; c. un contract prin care se vinde
un lucru contra unui preţ fixat în produse.
8. În epoca clasică tranzacţia se făcea prin stipulaţie sau prin pact şi
reprezenta : a. convenţie între două persoane prin care se stinge un litigiu, între
părţi; b. un contract intuitu personae; c. un simplu pact de schimb .
9. Ce este precariul şi când a apărut acesta? a. este o convenţie în care un
patrician punea la dispoziţia clientului său osuprafaţă de teren în mod gratuit,
în sensul că nu se cerea bani ci doar fidelitate şi a apărut în perioada de început
a statului roman; b. este o înţelegere prin care o persoană donează o suprafaţă
de teren contra unei sume de bani şi a apărut în perioada de sfârşit a statului
roman; c. este un contract de vânzare şi a apărut în timpul lui Iustinian.
10. În gestiunea de afaceri, iniţiativa efectuării actului trebuie să aparţină: a.
pretorienilor; b. administratorilor; c. magistraţilor.

PROPUNERI DE REFERATE
Contractele în formă religioasă şi în formă laică – privire comparativă
Comparaţie între contractul de comodat şi mutuum
Contractul de mandat

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ
1. E.Molcuţ, Drept privat roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011;
2. Şt.Cocoş, Drept roman, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006;
3. M.V.Jakotă, Drept roman, Ed. „Chemarea” Iaşi, 1993, vol.I + II.