BETOANE ŞI MORTARE CU

LIANŢI MINERALI
 Betoanele şi mortarele sunt pietre artificiale obţinute prin întărirea
amestecurilor omogene de agregat, liant şi apă, cu eventuale adaosuri, luate
în anumite proporţii.

Betoanele se obţin prin aglomerarea materialelor granulare (cu granulozitate

determinată) cu dimensiunea maximă 150 mm (31 mm în mod obişnuit) iar
mortarele rezultă prin aglomerarea nisipurilor cu dimensiunea maximă 7,1
mm.

Partea activă a amestecului beton / mortar este alcătuită din sistemul liant /
apă, care, prin procesele fizico-chimice ale liantului, leagă materialele
granulare într-un tot coerent. Pe lângă cei trei componenţi nelipsiţi din
compoziţia betoanelor şi mortarelor, la prepararea acestora pot intra, în
proporţii reduse, alte materiale pulverulente (cenuşi, trass etc.) şi o serie de
substanţe - aditivi - care modifică, în sensul dorit, unele dintre caracteristicile
fizico-mecanice.

Betoanele şi mortarele se definesc prin două stări şi anume:

• beton / mortar proaspăt, starea amestecului din momentul introducerii apei
până la începerea prizei liantului, perioadă în care amestecul de beton /
mortar poate fi prelucrat (amestecat, transportat, turnat în tipare, compactat
etc.);
• beton / mortar întărit, care începe odată cu terminarea prizei şi care
defineşte raţiunea pentru care s-a realizat amestecul (material solid,
rezistent, eterogen, stabil etc.).
 STRUCTURA BETONULUI DE CIMENT

Structura ideală a unui beton de ciment în stare proaspătă, ar fi reprezentată de o

reţea formată din materiale granulare, învelite într-un strat subţire de ciment şi apă
(pasta de ciment), total compactă. În realitate, datorită abaterilor de la forma ideală a
granulelor (sferă sau cub) şi a granulozităţii, reţeaua formată din agregat prezintă un
volum de goluri relativ mare, care trebuie umplut cu mortar constituit din ciment şi
granule fine de agregat. De asemenea, pentru realizarea plasticităţii amestecului,
este necesară o cantitate mai mare de apă încât cea fixată prin hidratarea
cimentului.
După punerea în operă a betonului proaspăt, în mortar se produce sedimentarea
granulelor; deasupra sedimentului se acumulează apa liberă şi aerul care a fost
inclus în structura betonului, la amestecare.
După încheierea prizei, când mortarul s-a rigidizat, acesta, înglobează granulele de
agregat, apa şi aerul, astfel că structura betonului întărit poate fi caracterizată ca un
sistem dispers, constituit dintr-o matrice (mortar) în care se află dispersate granulele
de agregat.
Betonul întărit este deci, un material compozit, cu structura macro - eterogenă şi
caracter pseudosolid, cuprinzând cele trei stări de agregare. Dacă betonul se
menţine în mediu uscat, apa liberă se evaporă, lăsând în structură pori deschişi.
 NOŢIUNI DE TEHNOLOGIE A BETONULUI

Tehnologia lucrărilor de betoane cuprinde patru etape principale:

• prepararea, ce cuprinde operaţiile de dozare şi amestecare a materialelor
componente pentru obţinerea unui amestec omogen;
• transportul de la locul de preparare (staţie de beton) la punctul de lucru; în timpul
transportului nu trebuie să se producă modificări ale compoziţiei betonului (scurgerea
şi evaporarea apei etc.);
• punerea în operă a betonului cuprinde operaţiile de transport la punctul de lucru,
introducerea în cofraje (turnarea betonului) şi compactarea prin care se elimină aerul
inclus în timpul turnării cu formarea structurii compacte.
• tratarea ulterioară ce constă în protejarea betonului împotriva uscării rapide sau a
îngheţului; în cazul prefabricatelor, betonul poate higrotermic, controlat, pentru a i se
accelera întărirea.
 CARACTERISTICILE BETONULUI PROASPĂT

Caracteristicile betonului proaspăt se referă, în special, la proprietăţile care

determină formarea structurii corecte.

• Lucrabilitatea betonului este o caracteristică complexă a betonului proaspăt, care

reprezintă calitatea amestecului de a rămâne omogen, în timpul transportului şi
turnării, respectiv de a se pune uşor în operă, umplând cofrajul şi ajungând la gradul
necesar de compactare, cu consum cât mai mic de energie.
Lucrabilitatea, ca o caracteristică generalizată a betonului proaspăt nu poate fi
măsurată direct. Luând în considerare condiţiile impuse, lucrabilitatea se apreciază
prin proprietăţi măsurabile, referitoare la consistenţa şi aptitudinea de compactare a
betonului proaspăt, precum şi prin tendinţa de segregare.

• Consistenţa caracterizează capacitatea betonului proaspăt de a se deforma plastic,

sub acţiunea unui lucru mecanic.
 CONSISTENŢA BETONULUI PROASPĂT

Consistenţa caracterizează capacitatea betonului proaspăt de a se deforma plastic,

sub acţiunea unui lucru mecanic.
Metodele de laborator, pentru caracterizarea consistenţei betonului proaspăt se
bazează pe măsurarea deformaţiei plastic-vâscoase, sub acţiunea greutăţii proprii -
metoda tasării - sau pe măsurarea lucrului mecanic necesar producerii unei anumite
deformaţii plastic-vâscoase - metoda remodelării VE-BE.
Consistenţa necesară pentru un beton depinde de caracteristicile geometrice ale
elementului de construcţii ce urmează a se realiza şi de tehnologiile de punere în
operă.
 METODA TASĂRII

In metoda tasării, consistenţa se exprimă prin diferenţa (h, în cm) dintre înălţimea
iniţială şi finală (după deformarea sub greutatea proprie) a unei probe din beton
proaspăt sub forma unui trunchi de con.
 METODA REMODELĂRII VE-BE

In metoda remodelării VE-BE, consistenţa se exprimă prin durata de vibrare (în

secunde) necesară unui volum de beton proaspăt, cu forma de trunchi de con şi
apăsat de un disc de masă normală, să se remodeleze la o formă cilindrică.
 APTITUDINEA DE COMPACTARE
Forţele de frecare interne (dintre constituenţii betonului proaspăt) conduc, la turnare,
la formarea unei structuri înfoiate ce include un mare volum de aer. Prin compactare
se elimină aerul, constituenţii se apropie unii de alţii şi în ansamblu betonul proaspăt
suferă o reducere de volum ce modifică densitatea aparentă.
Metoda Walz apreciază gradul de compactare prin raportul între înălţimea unui vas
paralelipipedic umplut cu beton (H) prin scurgerea acestuia de la nivelul superior al
vasului şi înălţimea betonului după compactare prin vibrare (h).

Va max H ⋅S H
Gc = = =
Va min h⋅s H − ∆h
Tasarea conului Remodelare VE-BE Grad de Compactare

Tasarea Clasa Remodelare VE- Clasa Grad de

Clasa conului (mm) BE Compactare
(s) Gc

T2 30±10 V0 >31 C0 >1,46

T3 70±20 V1 30-21 C1 1,45-1,26

T3/ T4 100±20 V2 20-11 C2 1,25-1,11

T4 120±20 V3 10-5 C3 1,10-1,04

T4/ T5 150±30 V4 <4

T5 180±30
 TENDINŢA DE SEGREGARE

Tendinţa de segregare se datorează diferenţelor de energie potenţială pe care le au

componentele amestecului (rezultate din diferenţele de volum şi densitate aparentă).
Segregarea reprezintă fenomenul de separare a constituenţilor unui amestec.
Segregarea poate fi :
• directă - sedimentarea granulelor mari la fundul cofrajului sau separarea aceloraşi
granule la descărcare
• inversă - manifestată prin scurgerea mortarului de pe granulele mari spre zona
inferioară a cofrajului.
Mustirea betonului proaspăt reprezintă fenomenul de separare a apei la
suprafaţa acestuia şi se datorează incapacităţii constituenţilor solizi de a
reţine, prin adsorbţie, toată apa de amestecare.
DENSITATEA APARENTĂ A BETONULUI PROASPĂT

Se determină folosind un vas de volum cunoscut şi este un parametru

important pentru verificarea reţetei betonului: între valoarea experimentală
şi valoarea teoretică calculată ca sumă a dozajelor materialelor componente
se admite o diferenţă de ± 50 kg/m3.
 CONŢINUTUL DE AER OCLUS

Aerul oclus este aerul introdus în mod special în timpul malaxării şi rămâne în
structura betonului, după compactare, sub forma unor bule mici, sferice, dispersate
în matricea acestuia.
Principiul de determinare se bazează pe legea Boyle-Mariotte, a gazelor (pv=ct.).

Aparatul pentru aer oclus cuprinde două camere (camera pentru beton şi camera de
presiune) ce pot fi puse în legătură prin intermediul unei supape de legătură.
 Se execută, mai întâi, determinarea presiunii de pornire, în modul următor:
• se umple “camera beton” cu apă şi se montează capacul;
• se introduce apă, prin unul dintre tuburile existente la capac, până la apariţia
curgerii prin celălalt tub, când se închid, rapid, robinetele acestor tuburi;
• se introduce aer, în camera de presiune, până la atingerea unei presiuni mai mari
decât cea prevăzută pentru volumul “0” de aer oclus, marcat pe manometru
(valoarea presiunii atinse trebuie reţinută);
• se deschide supapa de legătură, urmărind presiunea la care se stabilizează acul
manometrului
Presiunea de pornire a fost bine aleasă dacă acul manometrului se stabilizează la
reperul “0” - aer oclus. În caz contrar, se deschid robinetele tuburilor şi se reiau
operaţiile de introducere a apei şi de căutare a presiunii de pornire, până la
realizarea condiţiei menţionate.
Presiunea de pornire se notează şi va fi aplicată pentru determinarea aerului
oclus.
• Pentru determinarea conţinutului de aer oclus, din beton, se execută următoarea
succesiune de operaţii:
• se umple “ camera beton”, cu beton şi se compactează pe masa vibratoare,
asigurându-se umplerea completă a recipientului;
• se curăţă marginea superioară a recipientului de mortar, pentru a asigura
prinderea etanşă a capacului;
• se montează capacul şi se introduce apă prin tub, în acelaşi mod ca la stabilirea
“presiunii de pornire”;
• se pompează aer, până la atingerea “presiunii de pornire”;
• se deschide supapa de legătură şi se citeşte, pe manometru, valoarea “aer oclus”,
la care se stabilizează acul acestuia.
 CARACTERISTICILE BETONULUI ÎNTĂRIT
Caracteristicile betonului întărit se determină pe epruvete sau carote şi au sens
numai dacă sunt precizate condiţiile de întărire şi durata de întărire (vârsta
betonului)
Condiţia de reprezentativitate a probelor pentru beton se asigură prin limitarea
inferioară a dimensiunilor lor prin relaţia:
Lmin ≥ n • Фmax
unde:
Lmin = cea mai mică dimensiune a probei
Фmax = dimensiunea maximă a agregatului din compoziţia betonului
n = factor dimensional impus în funcţie de tipul probei şi de încercarea la care proba
va fi folosită
Dacă se urmăreşte estimarea caracteristicilor pe care le capătă betonul turnat în
elementul de construcţii executat, epruvetele vor fi păstrate în condiţii similare celor
în care se află elementul;
Dacă se urmăreşte verificarea calităţii betonului (marfă), prin comparare cu valorile
normate ale caracteristicilor tehnice epruvetele vor fi păstrate în regim normat,
indiferent de condiţiile în care se află elementul de construcţie executat.
Regimul normat de păstrare a epruvetelor din beton este: 24 ore în tipare acoperite
cu plăci din sticlă la temperatura de (20 ± 3) ºC, 6 zile în bazine cu apă sau nisip
umed la temperatura de (20 ± 2) ºC, restul timpului, până la încercare, în atmosferă
(umiditatea relativă 65 ± 5% ), temperatura pe toată durata păstrării trebuie să fie (20
± 3) ºC.
Încercările se execută la vârsta de 28 de zile (90 pentru betoane hidrotehnice).
 Deşi, în majoritatea lor, se găsesc în relaţii de interdependenţă, caracteristicile
betonului întărit se pot grupa în trei categorii:
Caracteristici fizice, care exprimă proprietăţile betonului întărit, în legătură cu
domeniile de folosire:
• densitatea aparentă
• densitatea reală
• compactitatea, porozitatea
• contracţia
• coeficientul de dilataţie termică
• conductivitatea termică
Caracteristici mecanice, care exprimă comportarea betonului în timp, la acţiunile
distructive ale factorilor fizico-chimici de mediu
• rezistenţa la compresiune
• rezistenţa la întindere
• Caracteristici de durabilitate
• permeabilitatea la apă
• rezistenţa la îngheţ dezgheţ
• rezistenţa la coroziune
 DENSITATEA BETONULUI

Se determină pe probe mojarate şi uscate la masă constantă, la

temperatura de (105 ± 5) ºC. Ţinând cont de capacitatea pietrei de ciment
de a reacţiona cu apa, pentru determinare se foloseşte ca lichid de referinţă
benzina, petrol lampant, anhidre.
 DENSITATEA APARENTĂ
Densitatea aparentă a betonului întărit constituie parametrul de evaluare a
încărcărilor din greutatea proprie a elementelor de construcţii. În următorul tabel
se prezintă o clasificare a betoanelor întărite în funcţie de densitatea aparentă:

Categoria Densitatea
betonului aparentă (kg/m3)
foarte greu 2500
greu 2201 … 2500
semi-greu 2001 … 2200
uşor 1001 … 2000
foarte uşor 1000

Prin densitatea aparentă se verifică omogenitatea seriei de probe înaintea oricărei

încercări. Valori mult diferite obţinute pe probe din eceeaşi serie, indică
neomogenitatea seriei (deficienţe de preparare a probelor) care se va manifesta prin
împrăştierea anormală a valorilor individuale pentru carcateristica ce urmează a fi
determinată.
 COMPACTITATEA ŞI POROZITATEA
Compactitatea şi porozitatea betonului întărit au caracter evolutiv întrucât volumul
porilor din structură este umplut cu formaţiunile de hidratare a cimentului, pe măsura
producerii reacţiilor specifice.
Compactitatea medie a betoanelor de rezistenţă (beton greu) este de (80 ... 85)%,
putând atinge limita maximă de 92%.
Porozitatea betonului întărit este alcătuită dintr-o mare varietate de tipuri de pori, cu
un larg domeniu de dimensiuni:
Pori de gel – au dimensiuni până la 30Å şi reprezintă interstiţiile dintre particulele
sumicroscopice ce constituie formaţiunile gelice.
• Pori capilari – au dimensiuni până la 0,1mm şi iau naştere prin mustirea şi
evaporarea apei din beton fiind pori deschişi.
• Pori de aer oclus – au dimensiuni până la 1mm şi pot intercepta reţeaua porilor
capilari.
• Pori de sub agregate – au dimensiuni până la 5mm rezultă prin evqaporarea apei
de mustire captată sub granulele de pietriş şi care sunt interceptaţi de poriicapilari.
• Alveole şi caverne – cu dimensiuni peste 5mm rezultaţi ca urmare a compactării
insuficiente a betonului.
• Microfisuri şi fisuri – rezultate prin contracţiişi expansiuni datorate inconstanţei de
volum a cimentului, cariaţii ale condiţiilor climatice sau protecţiei insuficiente a
betonului după turnare.
• Pori şi fisuri din granulele de agregat
Dimensiunile porilor şi caracterul sistemului de pori (izolaţi sau interconectaţi)
influenţează în mod deosebit durabilitatea betonului, prin accesul agenţilor chimici în
structură (absorbţie) şi fenomenelor fizico-chimice de interfaţă la nivelul pereţilor
porilor.
 CONTRACŢIA BETONULUI
Contracţia betonului reprezintă fenimenul de reducere a volumului betonului şi este
generet de contracţiile cimentului (plastică, hidraulică şi de carbonatare). Caea mai
importantă pondere o are contracţia hidraulică generată de procesul de uscare a
betonului şi întrucât volumul agregatelor este foarte puţin influenţat de variaţia
umidităţii, rezultăcă suportul variaţiilor de volum îl constituie matricea betonului.
Granulele de agregat se opun contracvţiei globale întrucât contracţia betonului (Cb)
şi contracţia pastei de ciment (Cc) se află întotdeauna în raport subunitar. În cadrul
structurii compacte acest raport este cu atât mai mioc cu cât conţinutul de agregat
este mai mare.
În condiţiile contracţiei împiedecate granulele de agregat vor fi supuse unor eforturi
de compresiune, iar în matrice apareforturi de întindere creându-se tendinţa de
microfisurare fisurare. În cazul în care deformarea generală a elementului de beton
este împiedecată, contracţia se acumulează putând provoca fisurarea structurii.
La reumezire betonul se umflă prin absorbţia apei, în tendinţa de restabilire a
echilibrului în pori.
Variaţiile de volum sunt mai importante în prima perioadă de întărire însă contracţiile
nu sunt total reversibile. Tendinţa de fisurare a structurii va fi mai importantăî în
prima perioadă de întărire.
 COEFICIENTUL DE DILATAŢIE TERMICĂ

• Coeficientul de dilataţie termică a betonului este pozitiv; betonul se dilată la încălzire

şi se contractă la răcire.
• Variaţiile globale de volum ale betonului, datorate variaţiilor de temperatură, rezultă
din suprapunerea variaţiilor de volum ale materialelor componente ai căror coeficienţi
de dilataţie termică sunt diferiţi.
• Caracterul activ al pietrei de ciment se manifestă şi asupra coeficienţilor de dilataţie
termică. Astfel în prima peroioadă de întărire (cca. 6 luni) betonul are coeficienţi de
dilataţie termică mari scîzând odată cu vârsta betonului. Sunt dependenţi de
umiditatea şi temperatura betonului.
• Datorită variabilităţiiu fenomenului de dilataţie – contracţie se ajunge la
microfisurarea structurii mai ales la interfaţa matrice – agregat.
 CONDUCTIVITATEA TERMICĂ

• Este influenţată, în principal, de natura agregatului, de structura şi

umiditatea betonului. În stare uscată, coeficientul de conductivitate termică
a betonului scade semnificativ odată cu scăderea densităţii aparente (se
măreşte porozitatea) şi creşte odată cu mărirea umidităţii .
 CARACTERISTICI MECANICE

Betonul este considerat un material friabil, deoarece ruperea se produce la

deformaţii relativ mici. Procesul de rupere este guvernat de apariţia şi
dezvoltarea microfisurilor în structura betonului, începând de la interfaţa
matrice – agregat.

• Rezistenţa la compresiune
• Rezistenţa la întindere axială
• Rezistenţa la întindere din încovoiere
• Rezistenţa la întindere prin despicare
 REZISTENŢA LA COMPRESIUNE

Rezistenţa la compresiune poate fi determinată pe epruvete cubice (Rc), cilindrice

(Rcil) sau prismatice (Rpr), pe capete de prismă (cub echivalent) şi pe carote.
Rezistenţa la compresiune a betonului întărit depinde de compactitate, rezistenţa
dezvoltată de ciment, rezistenţa agregatului şi aderenţa matrice - agregat.
Rezultatele experimentale sunt influenţate de forma şi dimensiunile (volumul)
epruvetelor şi condiţiile de încercare.
Având valoarea cea mai mare dintre rezistenţele mecanice şi necesitând condiţii
simple pentru încercare, rezistenţa la compresiune este principalul criteriu de
apreciere a calităţilor mecanice ale unui beton.
Marca betonului reprezintă valoarea (în daN/cm2), din seria de mărci
standardizate, imediat inferioară rezistenţei medii la compresiune determinate pe
epruvete cubice cu latura de 20 cm, la vârsta de 28 zile, preparate şi păstrate în
regim standard.
Rezistenţa determinată conform definiţiei enunţate este notată de regulă cu Rb, iar
marca betonului este notată cu simbolul B urmat de valoarea sa. De exemplu, dacă
în urma determinărilor s-a obţinut pentru Rb valoarea 205 daN/cm2, marca
corespunzătoare a betonului (tab. 5.3) este B200.
Clasa betonului reprezintă valoarea (în N/mm2), sub care se pot întâlni statistic cel
mult 5 % din rezistenţele obţinute la încercarea epruvetelor cubice cu latura de 14,1
cm, la vârsta de 28 de zile, preparate din betoanele fabricate de o staţie de betoane
conforme unei reţete şi păstrate în regim standard.
Valoarea cea mai mică corespunzătoare frecvenţei de 5 % din mulţimea
statistică a rezistenţelor obţinute conform definiţiei menţionate, se numeşte
rezistenţă caracteristică şi se notează cu simbolul Rbk şi serveşte la
estimarea rezistenţelor ce se iau în calcul la dimensionarea elementelor de
beton. Clasa betonului se notează cu simbolul Bc, urmat de valoarea
rezistenţei caracteristice (exemplu, Bc20).

C20/25 20 – rezistenţa la compresiune pe cilindru

25 – rezistenţa la compresiune pe cub
 REZISTENŢA LA ÎNTINDERE

Este influenţată esenţial de sistemul de microfisuri din structură;

chiar la încărcări mici, zonele cu microfisuri nu participă la preluarea
eforturilor. Ruperea betonului supus la întindere este bruscă, la
deformaţii de circa 10 ori mai mici decât la compresiune şi
corespunzător, rezistenţa la întindere este în raport de 1/6 ... 1/20
faţă de rezistenţa la compresiune.
Rezistenţa la întindere se poate determina pe epruvete încercate
axial (Rt), la întindere din încovoiere (Rti) şi la întindere prin
despicare (Rtd).
 CARACTERISTICI DE DURABILITATE

Factorii distructivi ai betonului pot fi de natură:

• fizică - acţiunea combinată a apei şi temperatura negativă (îngheţ-dezgheţ)
• chimică - substanţele chimice din mediu (atmosferă, apă, teren de construcţii etc.)
care pătrund în structura betonului şi reacţionează cu componentele mineralogice ale
acestuia, provocând coroziune.
 PERMEABILITATEA LA APĂ

Permeabilitatea la apă a betonului depinde de dimensiunea, distribuţia şi

interconexiunea porilor şi se exprimă prin gradul de impermeabilitate.

Gradul de impermeabilitate (simbol Pnx ) reprezintă presiunea apei (n, în

bari) la care aceasta pătrunde în structura betonului pe cel mult o adâncime
maximă admisă (x, în cm).

Adâncimile limită admise de pătrundere a apei în beton au valorile:

x = 10 cm, pentru recipienţi de lichide şi pentru elementele de construcţii
expuse la îngheţ - dezgheţ sau la coroziune chimică;
x = 20 cm pentru celelalte cazuri

Scara standardizată pentru clasele de impermeabilitate: P2, P4, P6, P8,

P10, P12, P16.
 REZISTENŢA LA ÎNGHEŢ-DEZGHEŢ (GELIVITATE)
Un beton saturat cu apă, la temperaturi scăzute, va fi supus unor forţe distructive ca
urmare a proceselor de congelare a apei, ce se petrece cu mărire de volum
(aproximativ 10 %) şi a presiunii osmotice a soluţiilor. Presiunile executate de cele
două acţiuni determină instalarea unei stări de tensiuni care, dacă depăşeşte
rezistenţa la întindere a structurii, provoacă microfisurarea acesteia. La dezgheţare
apa pătrunde în microfisurile formate, astfel încât degradarea betonului prin îngheţ-
dezgheţ repetat are caracter cumulativ.
Consecinţele slăbirii progresive a structurii sunt: scăderea rezistenţelor mecanice,
creşterea permeabilităţii la apă, degradarea betonului.

Practic, gelivitatea betonului se apreciază prin gradul de gelivitate.

Gradul de gelivitate (Gx) reprezintă numărul "x" de cicluri succesive de îngheţ-
dezgheţ pe care le poate suporta betonul în stare saturată cu apă, fără ca indicele
de gelivitate (ηg); şi coeficientul de înmuiere la gelivitate (μg) să atingă valorile
normate.
Rm - rezistenţa la compresiune obţinută pe epruvete martor
Rg - rezistenţa la compresiune obţinută pe epruvete supuse la îngheţ-dezgheţ
m - masa epruvetelor înaintea supunerii la îngheţ-dezgheţ
• mg - masa epruvetelor după îngheţ-dezgheţ

În funcţie de gradul de gelivitate, betoanele se clasifică în scara G50, G100, G150.

 REZISTENŢA LA COROZIUNE

Coroziunea betonului se produce, în principal, ca urmare a

coroziunii pietrei de ciment şi mai rar poate fi corodat şi agregatul.
Cea mai frecventă reacţie între componentele betonului este cea
dintre costituentele active ale silicei şi alcaliile (Na2O, K2O) din
ciment numită reacţie alcalii - agregat.
Această reacţie este favorizată de:
• Cantităţile de materialşe reacţionabile;
• Fineţea agregtului şi cimentului;
• Porozitatea agregatului;
• Creşterea temperaturii;
• Disponibilitatea de apă şi alternanţa stărilor saturată şi uscată.
 FACTORI CARE INFLUENŢEAZĂ CARACTERISTICILE BETONULUI

Factorii care influenţează caracteristicile betonului pot fi grupaţi în:

• factori compoziţionali, care se referă la caracteristicile şi dozajele materialelor
componente;
• factori tehnologici, care se referă la condiţiile de preparare, transport, punere în
operă şi de întărire a betonului.

• Influenţa apei de amestecare. Raportul A/C

• Influenţa cimentului
• Influenţa agregatului
• Influenţa aditivilor
 INFLUENŢA APEI DE AMESTECARE. RAPORTUL A/C
Apa de amestecare are, în beton, următoarele roluri:
• umezeşte suprafaţa componentelor solide (agregat, ciment, aditivi) şi, prin lubrefiere,
reduce frecarea internă, conferind fluiditate amestecului de beton proaspăt;
• reacţionează cu cimentul şi adaosurile active, participând la formarea componentelor
hidraulice.
Calitatea apei de amestecare poate influenţa hotărâtor caracteristicile betonului.
Apa trebuie să fie neutră (pH=7), să nu conţină substanţe care pot influenţa
defavorabil procesele de hidratare a cimentului (săruri, humus, soluţii industriale
reziduale etc.) sau impurităţi care pot reduce aderenţa matrice-agregat (substanţe
organice). Nu este permisă prepararea betoanelor cu ape minerale sau cu apă de
mare, fără verificarea chimică a acestora şi pe betoane de probă.
Influenţa cantitativă a apei se manifestă, în primul rând, asupra lucrabilităţii
betonului proaspăt; creşterea dozajului de apă determină fluidificarea amestecului,
dar şi creşterea tendinţei de segregare şi porozitatea betonului întărit. Structura
betonului întărit va fi determinată, prin porozitate, de raportul între dozajul de apă (A)
şi dozajul de ciment (C), raportul apă-ciment (A/C).
Raportul A/C influenţează, practic, toate caracteristicile betonului, atât în stadiul
proaspăt cât şi în stadiul întărit.
Astfel, creşterea raportului A/C va provoca:
• amplificarea tendinţei de segregare (mortarul devine mai fluid) înrăutăţindu-se
lucrabilitatea betonului proaspăt;
• creşterea permeabilităţii betonului întărit (amplificarea mustirii cu formarea de pori
capilari) şi înrăutăţirea durabilităţii;
• amplificarea contracţiei şi a tendinţei de microfisurare a structurii ;
• reducerea compactităţii şi a rezistenţelor mecanice
 INFLUENŢA CIMENTULUI

Calitativ, cimentul influenţează rezistenţa matricei la acţiunea factorilor fizico-chimici

de mediu, evoluţia rezistenţelor mecanice şi durabilitatea betonului.
Cimenturile cu întărire rapidă şi fin măcinate vor determina creşterea rapidă a
rezistenţei betonului, dar şi amplificarea contracţiilor, care coroborate cu căldura de
hidratare mare va amplifica tendinţa de fisurare.
Marca cimentului determină rezistenţele finale ale betonului, putându-se enunţa
principiul că, la dozaje egale, cu cimenturi de marcă superioară se obţin betoane cu
rezistenţe superioare.
Sub aspect cantitativ, cimentul are influenţe asupra caracteristicilor betonului, în
ambele stadii.
În betonul proaspăt, la dozaje constante pentru celelalte componente, creşterea
dozajului de ciment îmbunătăţeşte lucrabilitatea betonului (creşte fluiditatea şi
coeziunea); la menţinerea constantă a consistenţei betonului, creşterea dozajului de
ciment permite reducerea raportului A/C. Până la dozaje de (350 ... 900) kg/m3,
creşterea dozajului de ciment influenţează favorabil caracteristicile betonului întărit;
depăşirea acestor limite are efect defavorabil (scade densitatea şi rezistenţele
mecanice, se amplifică starea de microfisurare).
 INFLUENŢA AGREGATULUI
Agregatul influenţează esenţial caracteristicile betonului proaspăt şi întărit datorită
proporţiei mari - circa 75 % - din volumul acestuia.
• Natura agregatului influenţează rezistenţele mecanice, densitatea aparentă,
comportarea la acţiuni chimice distructive. Pentru un beton greu, de rezistenţă, se
consideră necesar ca rezistenţa materialului de provenienţă a agregatului să fie de
cel puţin 1,5 ori mai mare decât rezistenţa la compresiune a betonului.
• Natura suprafeţei granulelor de agregat determină mărimea frecărilor între
acestea, în stadiul de beton proaspăt, influenţând consistenţa. Betoanele preparate
cu agregate de concasaj (cu suprafaţa rugoasă) vor fi mai vârtoase decât cele
preparate cu agregate de balastieră (cu suprafaţa netedă).
• Impurităţile din agregate au influenţe defavorabile asupra betonului în stare
proaspătă (măreşte dozajul de apă) şi stare întărită (reducerea rezistenţelor
mecanice, creşterea porozităţii etc.).
După modul defavorabil de influenţă, impurităţile pot fi grupate astfel:
• impurităţi care reduc aderenţa matricei la agregate (argilă, praf, mâl);
• impurităţi foarte fine, (sub 0,l mm) numite şi părţi levigabile măresc suprafaţa
specifică a agregatului (ceea ce impune creşterea dozajului de apă) influenţând în
acelaşi timp şi aderenţa matrice - agregat;
• corpuri străine (bucăţi mari de argilă, lemn etc.) vor realiza zone slabe în stuctura
betonului întărit şi unele corpuri străine, cum ar fi cărbunele, nu prezintă constanţă
de volum conducând la creşterea gradului de microfisurare a betonului;
 Granulozitatea agregatului îşi manifestă influenţa prin suprafaţa specifică şi
volumul de goluri.
• Cu cât dimensiunea maximă a agregatului este mai mică, cu atât suprafaţa sa
specifică este mai mare şi sunt necesare dozaje mai mari de ciment şi apă pentru
realizarea structurii.
• Dacă agregatul este prea sărac în părţi fine, compoziţia betonului va fi mai săracă în
mortar şi în consecinţă:
• consistenţa betonului proaspăt va fi mai vârtoasă;
• betonul proaspăt prezintă tendinţa de segregare inversă;
• betonul întărit va rezulta cu structură macro-poroasă, permeabilă, deci cu
caracteristici de rezistenţă şi durabilitate slabe.
• Dacă agregatul este prea bogat în părţi fine, structura betonului va fi reprezentată de
o masă de mortar, în care vor fi dispersate granulele de pietriş; şi în consecinţă:
• consistenţa betonului va fi vârtoasă;
• betonul va prezenta tendinţa de segregare directă;
• betonul întărit, datorită contracţiei mari la uscare va fi microfisurat cu consecinţe
defavorabile asupra caracteristicilor mecanice şi de durabilitate.
Forma granulelor de agregat influenţează lucrabilitatea şi structura betonului;
granulele plate şi aciculare îngreunează amestecarea şi compactarea betonului
proaspăt conducând la formarea porilor de sub agregate.
 INFLUENŢA ADITIVILOR

Aditivii sunt substanţe sau produse tehnice care, introduse în compoziţia betoanelor,
produc o modificare dorită a caracteristicilor acestora, ca urmare a unor acţiuni fizico-
chimice specifice.

Aditivii, în funcţie de modificările ce le produc, pot fi grupaţi astfel:

• aditivi tensioactivi;
• aditivi modificatori de priză sau întărire;
• aditivi antigel;
• aditivi compactori
 ADITIVII TENSIOACTIVI

În funcţie de modul de acţiune asupra amestecului de beton proaspăt aditivii

tensioactivi pot fi:
Aditivi fluidizanţi (plastifianţi sau dispersanţi) sunt substanţe
macromoleculare, formate din grupări cu polarităţi diferite, cu caractere
hidrofile variabile şi care prin adsorbţie selectivă pe granulele de ciment
împiedică aglomerarea acestora cu efect favorabil asupra lucrabilităţii şi
structurii betonului întărit.
Ca aditivi fluidizanţi se folosesc în mod curent:
• lignosulfonaţii de calciu (L.S.C.), deşeuri din industria celulozei şi care în
dozaje de 0,2 % (substanţă uscată raportată la dozajul de ciment) permite
reducerea dozajului de apă cu circa 10 %;
• aditivi superplastifianţi - VIMC-22 şi Flubet - sunt produşi de sinteză
obţinuţi prin condensarea acizilor naftalen - sulfonici cu aldehidă formică şi
care permit o reducere a dozajului de apă până la 30 %.
Aditivii antrenori de aer sunt substanţe cu moleculele formate dintr-o
grupare polară (hidrofilă) şi o grupare nepolară (hidrofobă). Gruparea polară
se absoarbe pe componentele solide (ciment agregat) iar gruparea
hidrofobă adsoarbe aerul stabilizându-1 sub formă de pori fini (aer oclus).
Aditivii micşti reprezintă combinaţii de aditivi fluidizanţi cu aditivi antrenori
de aer, având acţiune dublă de reducător de apă şi antrenor de aer. Se
foloseşte aditivul DISAN, format din L.S.C. şi alchil - anil sulfonat de sodiu.
 ADITIVII MODIFICATORI DE PRIZĂ / ÎNTĂRIRE

Aditivii modificatori de priză / întărire acţionează, în principal, asupra vitezei de

desfăşurare a proceselor de priză sau / şi de întărire a cimentului. Din această
categorie fac parte:
• Aditivii acceleratori de priză, care reduc timpul de început de priză a cimentului,
până la (2...5) minute. Se folosesc în betoanele sau mortarele de ciment pentru
obturări de fisuri, găuri etc., în scopul stopării infiltraţii de apă.
Ca aditivi acceleratori de priză se folosesc: aluminatul de sodiu, carbonatul de sodiu,
potasiu sau amoniu, sulfatul de sodiu etc.
• Aditivii acceleratori de priză şi întărire - micşorează timpul de priză şi intensifică
creşterea rezistenţei iniţiale a betoanelor, fără a influenţa defavorabil, în afara unor
limite admise, evoluţia ulterioară a rezistenţelor.
Se folosesc în acest scop: florura de potasiu, sulfatul de fier, clorura de aluminiu şi în
special clorura de calciu.
• Aditivii acceleratori de întărire intensifică creşterea rezistenţelor mecanice ale
betoanelor în faza iniţială, fără a influenţa defavorabil rezistenţele finale şi priza.
În acest scop se foloseşte clorura de calciu, în proporţie de 1...2 % din masa
cimentului, clorurile de aluminiu, bariu, azotatul de calciu, acidul oxalic etc.
• Aditivii întârzietori de priză acţionează asupra începutului prizei, care se poate
prelungi până la 18 ore, iar după 2...3 zile nivelul rezistenţelor mecanice ajunge la
nomal şi, în final, pot chiar depăşi rezistenţele betoanelor neaditivate.
Se folosesc, în acest scop, glucoza şi zaharurile, fosfaţii de sodiu, boraxul. În
România se fabrică aditivul REPLAST care poate prelungi începutul de priză până la
18 ore şi prin efectul de fluidizare, reduce dozajul de apă cu circa 10 %.
 ADITIVII ANTIGEL

Aditivii antigel coboară temperatura de îngheţ a apei din betonul proaspăt,

fiind utilizaţi la lucrările pe timp friguros pentru protecţia betonului împotriva
îngheţului.

Se foloseşte în mod curent produsul Antigero, care coboară punctul de

congelare a apei sub -10 ºC, având şi efecte de accelerator de întărire şi
antrenor de aer.
 ADAOSURI PENTRU BETOANE

La betoanele de clasa până la Bc20, la preparare se pot introduce adaosuri

active, cu următoarele scopuri:
• completarea curbei de granulozitate a agregatului cu sort fin, pentru
betoanele cu dozaje reduse de ciment;
• raţionalizarea consumului de ciment, la betoanele de clasă mică, întrucât
prin activitatea lor hidraulică adaosurile pot compensa reducerea dozajelor
de ciment;
• raţionalizarea consumului de ciment, la betoanele de clasă mică, întrucât
prin activitatea lor hidraulică adaosurile pot compensa reducerea dozajelor
de ciment cu până la 20%.

Se pot folosi următoarele categorii de adaosuri:

• cenuşi de termocentrală, în acest caz simbolul betonului devine Bcxx-CT;
• praf de silice, ce rezultă la elaborarea ferosiliciului, caz în care clasa
betonului se simbolizează Bcxx- Ps;
• praf de silico-mangan rezultat la elaborarea silico-manganului, simbolul
betonului devenind Bcxx-PSM.
 INFLUENŢA CONDIŢIILOR DE MEDIU ASUPRA DEZVOLTĂRII
CARACTERISTICILOR BETOANELOR

Temperatura şi umiditatea sunt principalii factori de mediu ce au influenţe asupra

formării structurii pietrei de ciment.
• Influenţa temperaturii: Temperatura maximă pe care o poate suporta un beton,
fără producerea unor modificări esenţiale în structura acestuia, este determinată
de natura cimentului. Cimenturile unitare permit atingerea unor temperaturi de
(30...35)ºC iar cimenturile cu adaosuri temperaturi de (30...40)ºC. Depăşirea în
betoane a temperaturilor maxime admise de ciment, conduce la modificări
structurale importante cu consecinţe defavorabile asupra compactităţii, porozităţii
deschise şi a rezistenţelor mecanice.
Temperaturile scăzute (sub 20 ºC, dar peste +5 ºC) nu influenţează procesele de
formare a structurii decât în sensul reducerii vitezei de întărire.
Temperaturile specifice timpului friguros (sub -5 ºC) impun luarea unor măsuri
speciale la preparare (încălzirea componenţilor betonului proaspăt) şi păstrare
(evitarea îngheţului) .
• Influenţa umidităţii. Mediul umed este esenţial în procesul de dirijare a formării
pietrei de ciment. Mediul ideal este cel specific condiţiilor standard. Lipsa
umidităţii în prima perioadă de întărire conduce la microfisurarea structurii ca
urmare a contracţiei hidraulice.
Se recomandă ca betonul proaspăt turnat să se păstreze 5 ... 7 zile în mediu
umed, prin udare continuă, acoperire cu nisip umed etc. Udarea cu intermitenţă
este foarte dăunătoare pentru că permite contracţia şi umflarea succesivă a
betonului.
 TIPURI DE BETOANE FOLOSITE ÎN CONSTRUCŢII

Domeniile de folosire ale betonului impun anumite condiţii pentru starea proaspătă
şi întărită, precum şi a caracteristicilor materialelor componente.
După domeniile de folosire, betoanele pot fi de următoarele tipuri:
• Betoane uşoare: sunt betoane cu densitatea aparentă în stare întărită şi uscată
mai mică de 2000kg/mc.
• Betoane macroporoase – folosirea de agregat cu granulozitate restrânsă.
• Betoane celulare – cu agregate minerale cu sort mai mic de 1mm prin dispersare
de gaze (barbotare sau introducerea unor combinaţii de substanţe sau pulberi sau
spumare –BCA).
• Betoane uşoare de rezistenţă
• Betoane uşoare termoizolatoare şi de rezistenţă
• Betoane termoizolatoare
• Betoane uşoare compacte
• Betoane grele de rezistenţă: obişnuite şi de înaltă rezistenţă; se folosesc în
principal la realizarea structurilor de rezistenţă ale construcţiilor şi se caracterizează
printr-o densitate aparentă mai mare de 20 kg/m3.
• Betoane grele de rezistenţe obişnuite, cu rezistenţa cubică până la 60 N/mm2;
se realizează cu agregat greu şi structurile impun condiţii speciale cum ar fi
limitarea valorii raportului apă / ciment la elementele cu permeabilitate redusă
(rezervoare, conducte) supuse la acţiuni distructive chimic; supuse la acţiunea
îngheţ-dezgheţului repetat etc.
• Betoane hidrotehnice - destinare executării elementelor de construcţii aflate în
contact permanent cu apa.

• Betoane rutiere – destinate executării straturilor de îmbrăcăminte a drumurilor a

platformelor şi pistelor aerodromurilor.

• Betoane refractare – destinate realizării căptuşelilor cuptoarelor şi agregatelor terice

industriale.

• Betoane de protecţie împotriva radiaţiilor.

 MORTARE CU LIANŢI MINERALI

În funcţie de domeniul de utilizare:

• Mortare de zidărie
• Mortare de tencuială
În funcţie de liantul folosit sau de combinaţiile de lianţi
• Pe bază de argilă - de argilă; de argilă – var
• Pe bază de var - de var; var ciment; var – ipsos
• Pe bază de ciment - de ciment; ciment – var; ciment – cenuşă; ciment – argilă
• Pe bază de ipsos - de ipsos; ipsos – var
• Pe bază de lianţi puzzolanică - cenuşă – var; zgură – var; tras – var
În funcţie de densitatea aparentă: greu; semi-greu; uşor; foarte uşor

Simbolizare: M4; M10; M25; M50; M100 urmat de - T sau –Z

25 – rezistenţa la compresiune în daN/cm2