http://www.revista-informare.ro/showart.php?

id=103&rev=4

DEZAVANTAJELE UTILIZĂRII PESTICIDELOR ÎN AGRICULTURĂ

Conf. dr. ing. BOLCU CONSTANTIN
Universitatea de Vest Timişoara
Facultatea de Chimie-Biologie-Geografie, Departamentul Chimie
Introducere

Multe substanţe chimice au fost folosite contra unor dăunători din agricultură încă din
cele mai vechi timpuri, unele dintre ele fiind produse naturale (sulf, piretru, etc.).
Ulterior, necesarul în continuă creştere de astfel de produse a condus la dezvoltarea unei
industrii de sinteză care produce o gamă extrem de variată de substanţe denumite generic
“pesticide”. Termenul de “pesticide” a fost preluat din limba engleză în care are sensul de
antidăunător, “pest” însemnând insectă dăunătoare. Pesticidele reprezintă o substanţă sau
un amestec de substanţe destinate utilizării în agricultură şi silvicultură în scopul
prevenirii acţiunii şi/sau combaterii unor forme de viaţă vegetală sau animală care aduc
pagube directe şi indirecte culturilor.

Cu alte cuvinte, pesticidele sunt mijloace chimice de protecţie a plantelor obţinute prin
formularea şi condiţionarea unui (unor) ingredient(e) biologic activ(e). Cu foarte puţine
excepţii (ca de exemplu regulatorii de creştere vegetală folosiţi pentru controlul creşterii
plantelor sau produselor care acţionează prin activarea rezistenţei manifestate sistemic în
plante şi care sunt un fel de vaccinuri pentru plante) ingredientele active biologic sunt, de
fapt, ingrediente toxice. Formularea este forma sub care un pesticide este comercializat şi
reprezintă o combinaţie de diverşi compuşi (solvenţi, surfactanţi, cosurfactanţi, adezivi,
agenţi de suspensie, amelioratori de penetrare cuticulară, etc.) al cărei scop final este de a
face produsul utilizabil în mod eficace. Condiţionarea se referă la conţinutul şi eventualul
ambalaj hidrosolubil folosit pentru a distribui pesticidele la utilizatorul final de către
circuitele de distribuţie en-gros şi en-detail.

Compuşii folosiţi la condiţionarea pesticidelor sunt poluanţi chimici importanţi (solvenţii

organici şi surfactanţii care sunt similari detergenţilor în privinţa poluării apelor, etc.)
care reprezintă un motiv serios pentru elaborarea unui cod al unei bune practici de
distribuţie şi de utilizare a pesticidelor.

Pesticidele moderne sunt substanţe chimice de sinteză de natură anorganică şi organică.

Descoperirea pesticidelor utilizate actualmente a început în timpul şi mai ales după cel
de-al doilea război mondial, când a crescut producţia pe scară largă a insecticidelor
organoclorurate şi organofosforice. Importanţa practică a pesticidelor este reliefată de
dinamica producţiei: la începutul acestui secol producţia mondială era neînsemnată (cca
56.000 tone în 1916), iar astăzi a depăşit 20.000.000 tone/an.
Clasificarea pesticidelor

Clasificarea pesticidelor se face după mai multe criterii: originea lor, acţiunea
antidăunătoare, forma fizică de prezentare, structura chimică, etc. Astfel, unele din ele
sunt de origine minerală (de exemplu săruri de As, Ba, Cu, Hg, Pb) şi altele sunt de
origine vegetală (nicotina, veratrum, stricnină). Majoritatea sunt însă produşi organici de
sinteză (esteri organofosforici, derivaţi organohalogenaţi, nitroderivaţi aromatici, derivaţi
carbamici, compuşi fenolici şi compuşi organometalici).

După structura chimică, pesticidele se clasifică în:

pesticide organoclorurate;
pesticide organofosforice;
pesticide organocarbamice, respectiv tiocarbamice;
pesticide nitrofenolice.

După natura daunătorului combătut, pesticidele pot fi:

- insecticide (pentru combaterea insectelor dăunătoare, transmiţătoare de boli omului sau

animalelor domestice);

- erbicide (pentru distrugerea buruienilor din culturi);

- fungicide (pentru combaterea ciupercilor ce provoacă boli plantelor);

- acaricide;

- nematocide (pentru combaterea viermilor dăunători culturilor);

- algicide (pentru distrugerea algelor);

- rodenticide (utilizate împotriva rozătoarelor).

În funcţie de gradul de toxicitate, pesticidele se grupează în:

grupa I – extrem de toxice, fiind marcate cu etichete roşii;
grupa II – puternic toxice, marcate cu etichete verzi;
grupa III – moderat toxice, marcate cu etichete de culoare albastră;
grupa IV – toxicitate redusă, marcate cu etichete negre.

Măsurile de protecţie aflate în vigoare prevăd că numai pesticidele din grupa III şi IV se
pot distribui persoanelor fizice în scopuri agricole.
Dezavantajele utilizării pesticidelor în agricultură

Utilizarea pe scară largă a pesticidelor organoclorurate a avut şi are încă multiple

avantaje, dar şi unele inconveniente. Compuşii organocloruraţi prezintă degradabilitate
redusă, atât pe cale chimică cât şi biologică în organisme vii şi mediul înconjurător,
datorită unui potenţial de bioconcentrare foarte ridicat, ce caracterizează mulţi dintre
compuşi. Ca urmare, se realizează o încărcare permanentă a solului, vegetaţiei şi apei,
datorită tratamentelor periodice, repetate şi acumulărilor tot mai mari a acestora. Ingerate
de către animale (prin furajele tratate sau poluate), ele se reţin în ţesutul adipos al
acestora (fiind liposolubile) sau se excretă în lapte şi ouă. În acest fel, ele determină o
poluare generală a alimentelor, care, datorită stabilităţii, se păstrează timp îndelungat. Din
această cauză, utilizarea lor a început să fie limitată, fiind înlocuite, pe scară tot mai
largă, cu compuşi organofosforici.

Pesticidele organofosforice, deşi foarte nocive, din punct de vedere a toxicităţii acute, nu
se acumulează când sunt ingerate în cantităţi mici (reziduale) sau sunt rapid degradate în
organism, fiind mult mai instabile, remanenţa lor fiind considerabil scăzută (câteva zile).
Folosirea pesticidelor este necesar să fie strict reglementată. Astfel, simpla prezenţă a
reziduurilor de pesticide nu poate constitui un factor de alarmă, dar este necesară
corelarea nivelului acestora cu concentraţia nocivă pentru organismul uman.

De asemenea, pesticidele prezintă o mare stabilitate chimică şi în condiţiile mediului

natural degradarea lor se produce încet. Cu toate că pesticidele se degradează în sol, ele
pot persista mult timp în acesta după folosire (de exemplu DDT-ul are o perioadă de
înjumătăţire de 20 de ani). În general, pesticidele sunt greu solubile în apă, dar sunt
solubile relativ uşor în grăsimi, ceea ce face posibilă depozitarea acestora în grăsimea
animalelor. Pesticidele volatile sunt absorbite uşor de către particulele din sol, din apă sau
aer, putând fi transportate uneori la distanţe foarte mari.

Faptul că pesticidele au fost identificate în grăsimea pinguinilor şi a puilor de balenă din

Antarctica induce ideea că răspândirea acestora a devenit globală la nivel planetar.
Aplicate pe toate continentele, pesticidele sunt duse de fluvii în oceane, iar din atmosferă
ajung (prin apa de precipitaţii) în final pe sol. Din păcate, pesticidele, fiind toxice pentru
anumite forme de viaţă cu rol dăunător în ecosisteme, prezintă un risc crescut de
nocivitate şi pentru speciile benefice. De asemenea, gradul lor de periculozitate este
multiplicat de faptul că în tratamentele aplicate se produc pierderi mari de produs. Astfel,
dintre fungicidele aplicate circa 97% se pierd în sol şi doar 3% exercită efectul scontat.
Utilizarea pesticidelor pretutindeni în lume, fără restricţii, a avut ca urmare contaminarea
întregii biosfere, reziduurile pesticidelor găsindu-se în ţesuturile vii (animale sau
vegetale) pe toată suprafaţa planetei.

De obicei, pesticidele se aplică prin tratamente umede, sub formă de stropi, pulverizări
sau aerosoli (ceaţă toxică). Aplicarea pesticidelor trebuie realizată în condiţii
meteorologice prevăzute de tehnologiile aflate în vigoare. Nu se fac tratamente cu
pesticide la temperaturi foarte ridicate, pe ploaie sau între sau după 2 reprize din aceasta
sau când viteza vântului este de minim 4 m/s.

Pesticidele cele mai des utilizate după cel de-al doilea război mondial în agricultură sunt:
DDT (diclor-difenil-tricloretan, cunoscut şi sub denumirile comerciale de Detox, Omicid,
Defotox, Deparatox, Detatox şi Toxid) se prezintă ca o pulbere alb-cenuşie, cristalină,
greu solubilă în apă şi solubilă în solvenţi organici;
HCH (hexaclorciclohexan) denumit şi Gamexan, Hexacloran, Nitroxan, Lindan sau
Entomoxan;
Paranthion denumit şi E 605, Ekatox, Triophos, Selefos sau Folidol;
Pesticide nitroaromatice: Dibutox 25, Gebutox CE 40% şi Nitosan 50 PS;
Pesticide interzise în România: Aldrin, DDT, Dieldrin, Dinaseb, Silvex.
Unele pesticide (Bentazona, Atrazinul, Simazinul, Dinozebul, etc.) sunt cuprinse în
categoria substanţelor cu risc mare de poluare a apelor de suprafaţă şi subterane. Atunci
când se identifică astfel de pesticid în apele subterane se poate presupune că se va
produce o creştere a concentraţiei acestora având în vedere că mişcarea de traversare a
straturilor pedologice se poate realiza într-un timp relativ lung.

Pe de altă parte, pesticidele sunt substanţe chimice care persistă în mediul înconjurător, se
bioacumulează în organismele vii şi prezintă riscul de a cauza efecte adverse asupra
sănătăţii umane şi a mediului. Aceste substanţe ajung în mediul înconjurător ca rezultat al
unei activităţi atropice, iar cercetările ştiinţifice efectuate au evidenţiat faptul că acestea
pătrund în lanţul alimentar uman, având posibilitatea de a trece de la mamă la copil prin
placentă şi laptele matern.

Până în prezent s-a descoperit că cele mai cunoscute pesticide a căror efect asupra
ecosistemelor este devastator sunt: Aldrin, Clordan, DDT, Dieldrin, Endrin, Heptaclor,
Hexaclorbenzen şi produsele secundare (Dioxinele şi Furanii).
DDT (diclor-difenil-tricloretan)

Acest compus se prezintă sub formă de cristale sau pudre de culoare albă, inodore sau cu
miros slab, insolubile în apă, solubile în solvenţi organici, produs cunoscut sub
următoarele denumiri comerciale: Agritan, Anofex, Arkotine, Azotox, Bosan Supra,
Bovidermol, Chlorophenothan, Cloropenothane, Chlorophenotoxum, Citox, Clofenotane,
Dedelo, Deoval, Detox, Detoxan, Dibovan. DDT-ul este un pesticid care a fost mult
utilizat în cazul culturilor agricole, mai ales la cele de bumbac, pentru controlul unor boli
(malarie, tifos) transmise prin intermediul unor insecte ca vectori (ţânţari, purici,
păduchi). Produsul a fost interzis a fi utilizat sau sever restricţionat în numeroase ţări
(inclusiv în ţara noastră).

De regulă, efectele acute pe termen scurt ale DDT-ului asupra organismului uman sunt
relativ limitate, dar expunerile pe termen lung au fost asociate cu boli cronice şi cu risc de
cancer la sân. De asemenea, expunerea la DDT poate apare şi prin consumul anumitor
alimente, pesticidul fiind detectat pretutindeni în hrană (ouă, legume, fructe, carne) şi
chiar în laptele sugarilor. Efectele asupra mediului ale DDT-ului depind, în principal, de
starea de agregare a acestuia. DDT-ul este semivolatil, având o stabilitate ridicată şi de
aceea pesticidul, reziduurile şi metaboliţii săi pot fi transportaţi pe distanţe lungi, putând
fi găsiţi oriunde pe glob (chiar şi în Arctica).

Persistenţa şi stabilitatea în mediul înconjurător a sa şi a compuşilor înrudiţi este decelată

în sol până la 50% după 10-15 ani de la aplicare. DDT-ul are un efect nefast mai ales
asupra păsărilor sălbatice răpitoare prin subţierea cochiliilor ouălelor (ce devin casante) şi
asupra peştilor.
Heptaclorul

În stare tehnică acest pesticid se prezintă sub formă de cristale albe, moi ca ceara,
insolubile în apă, dar solubile în solvenţi organici şi inflamabile. În comerţ este cunoscut
sub denumirile de Drinox, Heptamak şi Heptam. Heptaclorul este o substanţă cu efecte
toxice, periculoase asupra organismului uman, fiind absorbit prin ingestie şi contact
dermic şi regăsindu-se, în principal, în ţesuturile adipoase. O cale importantă de eliminare
a reziduurilor de heptaclor din organism o reprezintă laptele mamar. Heptaclorul a fost
identificat ca un posibil cancerigen care afectează sistemul imunitar.

Heptaclorul este persistent şi relativ imobil în sol, de unde poate fi eliminat prin
evaporare lentă şi prin oxidare în heptaclor epoxid (un produs de degradare mai
persistent) răspândindu-se odată cu particulele de praf şi curenţii de aer. Heptaclorul este
puţin solubil în apă, dar este solubil în solvenţi organici. Fiind destul de volatil pentru a
se distribui în atmosferă, se fixează rapid în sedimentele acvatice şi se bioconcentrează în
grăsimile organismelor vii. Perioada de înjumătăţire a heptaclorului în solurile zonei
temperate poate ajunge până la 2 ani. În mediu acvatic, toxicitatea sa variază în funcţie de
specie. Proprietăţile chimice ale pesticidului (slabă solubilitate în apă, solubilitate
ridicată, semivolatilitate, etc.) favorizează transportul acestuia pe distanţe lungi, fiind
detectate în aerul, apa şi organismele din toate colţurile lumii (chiar şi în Antarctica).

În organismele acvatice heptaclorul se bioacumulează şi se bioamplifică şi, de aceea, se

consideră a fi responsabil pentru declinul multor populaţii de păsări (în special gâsca
canadiană), fiind cunoscut ca foarte periculos pentru viaţa din sălbăticie.
Aldrinul

În stare pură se prezintă sub formă de cristale albe inodore, iar în stare tehnică este de
culoare roşcată către brun-închis şi un miros slab de compus chimic. Este insolubil în apă,
iar în comerţ este cunoscut sub denumirea de Aldrec, Aldrex, Aldrex 30, Aldrite, Altox,
Copound 118, etc. Aldrinul este un insecticid foarte toxic, putând fi periculos pentru
organismul uman, la adulţi doza letală fiind estimată la 5g, echivalând la 83 mg/kg masă
corporală. Expunerea la acest insecticid poate apare prin consumul anumitor produse
zilnic (cum ar fi cele lactate), simptomele intoxicaţiei cu acesta incluzând dureri de cap,
greţuri, vome, contracţii musculare, spasme şi convulsii.

Aldrinul se concentrează în organisme în principal sub forma derivaţilor săi, iar

expunerea profesională la aldrin, dieldrin şi endrin este asociată cu creşterea importantă a
cazurilor de cancer al ficatului şi vezicii biliare, influenţând negativ şi evoluţia sarcinii.
Aldrinul are efect letal asupra organismului uman, păsărilor şi peştilor, iar reziduuri ale
dieldrinului au fost detectate inclusiv în laptele sugarilor. Aldrinul folosit ca insecticid
reprezintă o sursă majoră de dieldrin (până la 97%) în mediul înconjurător.

Aldrinul şi, respectiv, dieldrinul produs, sunt rapid absorbiţi în sol (în special în soluri cu
conţinut ridicat de materie organică), rezultând arareori contaminarea apei freatice.
Dieldrinul

Dieldrinul, ca principal produs de transformare rapidă a aldrinului, are concentraţii în

mediu mai ridicate decât în cazul utilizării sale ca atare. Proprietăţile fizice şi chimice ale
dieldrinului (slabă solubilitate în apă, stabilitate ridicată şi semivolatilitate) favorizează
transportul acestuia pe distanţe lungi. Astfel, acesta a fost detectat chiar şi în mediul şi în
organismele din Arctica.
Utilizarea aldrinului şi a dieldrinului în agricultură generează existenţa unor reziduuri
care pot persista o perioadă foarte îndelungată, timpul de înjumătăţire fiind de 4-7 ani.
Reziduuri de aldrin şi dieldrin au fost detectate în păsări moarte, ouă, animale necrofage,
prădători, peşti, amfibieni, nevertebrate şi în sol.
Endrinul

Endrinul este un insecticid foliar utilizat în principal la plantele din cultura mare (cereale,
bumbac, etc.), dar este folosit şi în lupta contra rozătoarelor (rodenticid). Datorită
toxicităţii a fost interzis în numeroase ţări. Este o pulbere cristalină albă, insolubilă în
apă, solubilă în cetone, esteri şi hidrocarburi cu următoarele denumiri comerciale:
Compound 269, Endrex, Hexadrin, Isodrin, Epoxide, Mendrin.

Endrinul este foarte periculos pentru organismul uman acţionând asupra sistemului
nervos. La adulţi doza letală este estimată la 10 mg/kg masă corporală. Efectele
endrinului asupra solului şi ciupercilor sunt minime, dar este foarte toxic pentru peşti şi
nevertebrate acvatice, fiind rapid metabolizat de animale. Ajunge în atmosferă prin
evaporare, putând prin ploaie contamina apele de suprafaţă. Perioada lui de înjumătăţire
este lungă, persistând în sol 12 ani.
Clordanul

Este un insecticide cu spectru larg, utilizat la culturile agricole, în special la legume

(cartofi), cereale (porumb), plante tehnice (sfecla şi trestia de zahăr, oleaginoase, iută,
bumbac) şi pomi fructiferi. Clordanul a fost folosit pe scară largă împotriva termitelor,
dar actualmante este interzis în mai multe ţări. Este un lichid vâscos de la incolor până la
brun-gălbui sau de culoarea chihlimbarului, cu miros picant asemănător cu cel al clorului,
fiind insolubil în apă, dar miscibil cu solvenţii alifatici şi cu hidrocarburile. Denumirile
comerciale sub care este cunoscut sunt: Aspon, Chlordane, Belt, Chloriandine, Chlorkil,
Corodan şi Cortilan-neu.

Clordanul este o substanţă foarte toxică, periculoasă pentru organismul uman, expunerea
la acesta putând apare prin consumul anumitor alimente. La adulţi doza letală este
estimată la 25-50 mg/kg masă corporală. Clordanul este stabil la lumină, nesemnificativă
fiind însă migrarea prin sol sau contaminarea apei freatice, perioada de înjumătăţire
ajungând la 1 an. Are efecte letale specifice asupra peştilor şi păsărilor, toxicitatea
ridicată fată de viermii subterani fiind un indicator de risc asupra mediului.
Hexaclorbenzenul

Hexaclorbenzenul este un fungicid folosit cu aspect solid, cristalin, sub formă de ace
albe, fiind insolubil în apă, dar solubil în benzen, cloroform şi eter. Este o substanţă
toxică, periculoasă, la adulţi doza letală fiind estimată la 0,13 mg/kg masă corporală.
Ingerarea de HCB are următoarele simptome: leziuni cutanate fotosensibile,
hiperpigmentare, colici, slăbiciune severă, debilitate, dermatoze. Efectele nocive ale
compusului apar şi asupra reproducerii şi a aparatului genital, acesta trecând prin placentă
de la mamă la făt şi apare în laptele matern, mortalitatea sugarilor putând ajunge până la
95%.
Hexaclorbenzenul este foarte răspândit în mediul înconjurător datorită mobilităţii şi
stabilităţii sale chimice, astfel că a fost detectat în aerul, apa, sedimentele, solul şi
organismele din toată lumea. Prezintă o toxicitate mare fată de organismele acvatice.
Dioxinele şi furanii

Dioxinele şi furanii prezintă numeroase efecte nocive. Expunerea la dioxine este asociată
cu riscurile apariţiei leziunilor dermice, cu alterarea funcţiilor ficatului, cu stări de
oboseală, cu pierderi în greutate şi scăderea imunităţii. Expunerea la aceşti compuşi poate
interveni şi prin consumul alimentar (mai mult de 90%). Odată cu fructele şi legumele
nespălate pot fi ingerate fragmente de sol contaminat, inhalarea aerului şi absorbţia la
nivelul dermei fiind surse minore.

Expunerea la dioxine şi furani poate surveni prin producerea de erbicide, accidente

industriale, arderea substanţelor chimice, precum şi prin arderea necontrolată a
deşeurilor. Dioxinele şi furanii au fost clasificaţi ca posibili cancerigeni pentru
organismul uman. În mod natural, dioxinele şi furanii sunt amestecuri de 210 compuşi,
din care 17 au un grad de toxicitate ridicat. Unul dintre aceştia (cunoscut sub numele de
dioxina Seveso) este considerat cel mai toxic compus fabricat de om. Dioxinele pătrund
în mediul înconjurător ca rezultat al utilizării pesticidelor şi a altor substanţe clorurate.

De asemenea, furanii sunt contaminanţi importanţi. Dioxinele şi furanii sunt puţin

solubili în apă, fiind foarte stabili şi persistenţi în mediul înconjurător. Aceşti compuşi au
fost detectaţi în sol după 10-12 ani de la prima expunere. Proprietăţile fizice (solubilitatea
slabă în apă, stabilitate ridicată şi semivolatilitate) favorizează transportul acestora pe
distanţe lungi, aceşti compuşi fiind detectaţi în organismele din Arctica. Expunerea
animalelor la dioxine provoacă reducerea fertilităţii, defecte genetice şi mortalitatea
embrionilor.
Influenţa pesticidelor asupra organismului uman

Utilizarea pe scară largă a pesticidelor, urmată de pătrunderea lor în circuitul

biogeochimic al ecosistemelor, afectează organismul uman. Expunerea corpului uman la
pesticide poate fi acută sau cronică, profesională sau întâmplătoare, deliberată sau
involuntară, ca urmare a unui accident. Pătrunderea pesticidelor în organism are loc pe
cale orală (alimentară), respiratorie sau cutanată. O cauză frecventă de intoxicaţie cu
pesticide este neglijenţa: contactul direct cu pesticidele al muncitorilor la prepararea şi
împrăştierea pe câmp a acestora, lucru fără echipamente de protecţie, alimentaţia fără
respectarea condiţiilor igienice elementare în cazul copiilor care se joacă în apropierea
zonelor de depozitare, consumarea hranei din vase în care s-au transportat pesticide,
consumul fructelor şi legumelor nespălate, imediat după pulverizare şi uneori consumarea
accidentală a pesticidelor păstrate în vase obişnuite.

Un risc crescut al intoxicaţiilor cu pesticide se întâlneşte la copii sub 10 ani, la lucrătorii

agricoli care manipulează pesticidele şi la culegătorii de recolte tratate cu pesticide.
Odată pătrunse în organism, pesticidele acţionează diferenţiat în funcţie de metabolismul,
excreţia şi toxicitatea lor, simptomele unei intoxicaţii acute fiind durerile de cap, stările
de oboseală, surmenajul şi ameţeli. Dacă expunerea acută s-a făcut la insecticidele
organofosfate, simptomele caracteristice sunt durerile de stomac, voma şi diareea. Dacă
expunerea acută este de lungă durată se resimt dificultăţi de respiraţie, transpiraţie
excesivă, convulsii şi comă. Adeseori, ca urmare a intoxicării masive cu pesticide survine
moartea.

Otrăvirea cronică presupune expunerea la un nivel redus de pesticide, dar pe o perioadă

îndelungată şi se caracterizează printr-o simptomatologie vagă, greu de identificat.
Toxicitatea asupra omului este direct legată de structura chimică a produsului, lucru
reliefat de următoarele aspecte:
majoritatea pesticidelor pătrunse prin ingestie cauzează colici, greţuri, vomă şi diaree;
acţionează asupra sistemului nervos producând tulburări senzoriale şi de sensibilitate,
nevrite, convulsii, paralizii şi tulburări psihice;
în cazul anumitor clase de pesticide apar manifestări hepato - renale, tulburări de ritm
cardiac şi respiratorii, modificări cutanate şi modificări sanguine;
un aspect particular îl constituie tulburările biochimice enzimatice şi de metabolism
întâlnite în intoxicaţiile cu pesticide.

Folosirea DDT-ului, aldrinului şi heptaclorului, poate genera la oameni efecte teratogene,

mutagene şi, nu în ultimul rând, cancerigene. Unele pesticide (precum nematocidul
DBCP) şi unele erbicide pot induce sterilitatea la bărbat sau avortul spontan în cazul
femeilor. Foarte frecvent pesticidele produc efecte cutanate şi neurologice, precum
dermatitele de contact, sensibilitate cutanată, reacţii alergice, cloracnee şi nevrite
periferice. Efectele toxice ale pesticidelor depind de sănătatea persoanei expuse, iar
malnutriţia şi deshidratarea sunt factori stimulatori ai sensibilităţii la acestea. Pesticidele
organoclorurate acţionează asupra sistemului nervos şi a metabolismului hormonilor
sexuali, blochează transportul ionilor de calciu prin membrane, putând avea efecte
mutagene şi cancerigene.

Cercetările efectuate pe şobolani indică faptul că pesticidele organoclorurate (DDT,

lindan, heptaclor, aldrin, dieldrin, endrin, clordan, etc.) afectează (în funcţie de doza
administrată şi vârstă) funcţiile gonadelor şi fertilitatea, reduc numărul puilor născuţi,
provoacă malformaţii la embrioni, tumori, mutaţii în celulele germinale şi la cele
somatice şi trec în laptele matern şi, de aici, la puii care sunt alăptaţi. Compuşii
orrganofosforici sunt extrem de toxici, inhibă enzimele, şi afectează sistemul nervos prin
inhibiţia colinesterazei care descompune acetilcolina (mediator al influxului nervos).
Influxul nervos nu se mai întrerupe, ceea ce duce la dezorganizarea mişcărilor, spasme,
convulsii şi moarte.
Concluzii

Chiar dacă nu poate fi concepută o agricultură modernă, intensivă şi eficientă fără

utilizarea pesticidelor, totuşi, toxicitatea ridicată, persistenţa şi acumularea acestora
reclamă o folosire raţională, corectă şi doar în caz de ultimă soluţie existentă. Acest lucru
se impune cu atât mai mult cu cât efectele lor nocive se regăsesc amplificate la capătul
lanţului trofic (organismul uman).
O alternativă la utilizarea pesticidelor o reprezintă agricultura ecologică ce atinge o
pondere din ce în ce mai mare în ultima perioadă din totalul agriculturii mondiale. De
asemenea, se impune o serioasă monitorizare a utilizării şi a efectelor produse de
pesticide, urmărindu-se cu precădere efectele ecotoxicologice ale acestora.