Capitolul 3

MANAGEMENTUL OPERAŢIUNILOR BǍNCILOR COMERCIALE

Cuprinsul capitolului

3.1. Rolul băncilor comerciale în cadrul sistemelor bancare

3.2. Managementul operaţiunilor pasive
3.2.1. Managementul depozitelor bancare
3.2.2. Reescontul şi refinanţarea
3.2.3. Constituirea capitalului social, a fondului de rezervă şi a
provizioanelor
3.3. Managementul operaţiunilor active
3.3.1. Managementul operaţiunilor de creditare a agenţilor economici
3.3.2. Managementul operaţiunilor de creditare a persoanelor fizice
3.3.3. Managementul operaţiunilor de plasament
3.4. Corelarea operaţiunilor active cu cele pasive – premisa a asigurării lichidităţii

Cuvinte cheie

bancă comercială, intermediari, economii, investiţii, creanţe, monedă scripturală,

operaţiuni pasive, depozite bancare, disponibilităţi la vedere, conturi curente, conturi
de disponibilităţi, depozite la termen, reescont, refinanţare, capital social, fond de
rezervă, provizioane, operaţiuni active, creanţe comerciale, gaj, lombardare, report,
credite de trezorerie, credite specializate, descoperire de cont, plasament.

Obiective urmărite

1. Cunoaşterea originii şi motivaţia existenţei băncilor comerciale;

2. Percepţia funcţionalitǎţii bǎncilor comerciale în calitate de intermediari în
contextul relaţiei economii-investiţii;
 MANAGEMENT BANCAR

3. O abordare structurală a sistemului bancar operaţional specific diferitelor ţări;

4. Punerea în evidenţǎ a problematicii managementului băncilor comerciale de
constituire şi atragere a resurselor în cadrul operaţiunilor pasive;
5. Abordarea managementului bǎncilor comerciale specific operaţiunilor active
de creditare şi plasamente.

Introducere

Băncile comerciale, în accepţiune modernă au apărut în legătură cu dezvoltarea

comerţului şi acumulările de capitaluri băneşti, expresie a dezvoltării producţiei şi
expansiunii economiei. Participând la dezvoltarea operaţiunilor comerciale prin
intermediul titlurilor cambiale, în mod firesc, aceste bănci au primit apelativul de "bănci
comerciale".

În procesul de apariţie a băncilor comerciale, un rol aparte l-au avut zarafii şi cămătarii,
cei care făceau comerţ cu bani şi erau principalii intermediari ai circulaţiei monetare.
Astfel, deplasarea banilor cu valoare intrinsecă la locurile de utilizare, asociată cu riscul
de a fi substraşi, implica importante cheltuieli de transport şi asigurare a securităţii
acestora. Pe de altă parte, deţinerea în sine a banilor nu aducea nici un profit.

Aceasta a făcut ca deţinătorii de capitaluri în formă bănească să-i încredinţeze unor

depozitari, unor intermediari, cu scopul de a-l păstra în siguranţă, pe de o parte, şi de a
primi o remunerare sub forma dobânzii bonificate, ca urmare a folosirii acestor depozite
băneşti ca surse de creditare, pe de altă parte. Astfel, depozitele bancare constituite pe
seama depunerilor stau la baza procesului de redistribuire a capitalurilor băneşti sub
forma diferitelor credite acordate de către bănci. Într-un alt context, dezvoltarea
economică, prin trecerea de la manufactură la marea industrie, a făcut ca volumul
creditelor solicitate să se amplifice foarte mult. Toate acestea au impus infiinţarea
acelor intermediari monetari, constituiţi în bănci de depozit sau bănci comerciale şi
care, au devenit principala componentă a sistemelor bancare moderne.

3.1. Rolul băncilor comerciale în cadrul sistemelor bancare

În epoca contemporană, rolul şi locul băncilor comerciale sunt stâns legate de calitatea
lor de intermediari în contextul relaţiei economii-investiţii, relaţie fundamentală în ceea

36
 MANAGEMENT BANCAR

ce priveşte asigurarea creşterii economice. Astfel, mobilizarea economiilor băneşti ale

agenţilor economici şi populaţiei într-un cadru oganizat, la dispoziţia băncilor, constituie
o principală premisă a dezvoltării economice. Ele reprezintă venituri neconsumate în
perioada curentă şi totodată o cerere potenţială pentru producţia viitoare. În realizarea
investiţiilor, agenţii economici recurg atât la propriile capitaluri, cât şi la creditele
acordate de bănci, în aşa zisul proces de "reciclare şi valorificare" a capitalurilor
băneşti din economie.

Se creează astfel, condiţiile favorabile unei ample redistribuiri a capitalurilor băneşti,

realizată printr-o reţea de intermediari, care în exclusivitate, la început, şi apoi, cu
preponderenţă, în cadrul sistemelor bancare moderne, s-a constituit în reţeaua băncilor
comerciale sau de depozit.

Locul şi rolul băncilor în economie, precum şi structurarea lor în cadrul sistemului

bancar au la bază creaţia monetară. Băncile s-au afirmat ca instituţii monetare, ca
intermediari monetari, având posibilitatea de a pune în circulaţie creanţe asupra lor
însăşi, amplificând masa mijloacelor de plată, volumul circulaţiei monetare.

Poziţia de intermediari a băncilor comerciale poate fi relevată prin următoarea

reprezentare schematică:

INVESTIŢII ECONOMII

Statul Statul

Agenţii Agenţii
economici economici

Populaţia Populaţia
A Banca comercială P

Credite Resurse

Fig.3.1. Interrelaţia economii-investiţii

37
 MANAGEMENT BANCAR

Caracteristica principală a băncilor comerciale, în calitate de intermediari, este

activizarea permanentă a masei monetare sau altfel spus, transformarea activelor
nemonetare în monedă.

Emisiunea de monedă fiduciară, la început ca funcţie specifică majorităţii băncilor, iar

mai târziu numai a băncilor de emisiune, reprezintă principala formă a creaţiei
monetare.

Într-o accepţiune mai largă, se poate spune că şi băncile comerciale au şi ele un

important aport la creaţia monetară, prin acest proces de transformare permanentă a
activelor nemonetare (cambii, bonuri de tezaur, obligaţiuni etc.), fără putere liberatorie,
în instrumente de plată. Mai mult, înscrierea în conturi a creditelor de către bănci,
urmare a exercitării funcţiei de emisiune, constituie momentul creaţiei unei monede
adiţionale specifice, moneda scripturală.

În timp, pe măsura amplificării activităţii bancare, băncile de depozit devin intermediari

monetari, în legătură cu mobilizarea economiilor şi acordarea pe seama acestora de
credite, de regulă pe termen mijlociu şi lung. Prin această activitate de intermediere, nu
se creează monedă, ci doar se asigură o bună utilizare a capitalurilor băneşti
disponibile.

Iniţial, în ţări ca Anglia, Franţa, SUA etc., o mare parte a băncilor de depozit efectuau şi
operaţiuni de emisiune, fără a aduce perturbaţii circulaţiei băneşti. Mai târziu, creşterea
numărului băncilor care efectuau şi operaţii de emisiune a dus în mod firesc la
încălcarea normelor de emisiune, manifestându-se o supra-aglomerare a canalelor
circulaţiei cu masă bănească fără ca economia să impună acest fenomen. Cu alte
cuvinte, are loc o abdicare de la principiile echilibrului monetar. Această situaţie a dus
la restrângerea emisiunii băneşti la dispoziţia unei singure bănci, controlate de către
stat (excepţie fac Statele Unite ale Americii unde funcţionează unitar şi îşi exercită
funcţia de emisiune 12 bănci federale de rezerve).

Pe măsura evoluţiei sistemelor bancare s-a manifestat şi o tendinţă de specializare a

băncilor comerciale. Prin separarea şi independenţa băncilor specializate se produce şi
o delimitare a sferei de competenţă a băncilor de depozit. Tendinţa de specializare s-a
dovedit a fi în unele ţări o chestiune pur declarativă, propagandistică, fără a obliga la
exclusivitate sau interziceri.

Criza economică din anii 1929-'33, care a influenţat negativ şi activitatea băncilor,
generând o serie de falimente (numai în SUA, 36% din numărul băncilor au falimentat),

38
 MANAGEMENT BANCAR

a impus o reglementare severă a operaţiunilor bancare. Astfel, băncile aveau ca scop

prioritar protejarea deponenţilor. Concomitent, băncilor comerciale le revine sarcina de
a institui un regim de autocontrol în ceea ce priveşte depunerile, dar mai ales asupra
modului de folosire a resurselor în procesul creditării. Toate acestea au ca scop final
asigurarea lichidităţilor.

În acest cadru se realizează o mai bună delimitare a activităţii băncilor comerciale sau
de depozit, faţă de celelalte bănci. Majoritatea sistemelor bancare au realizat această
delimitare, astfel că pe lângă băncile comerciale a apărut o reţea diversificată de bănci
specializate (de ramură, ipotecare, de afaceri etc.).

Băncile comerciale sau de depozit sunt caracterizate prin aceea că efectuează toate
tipurile de operaţiuni bancare. Au o activitate diversificată care se poate manifesta liber,
în funcţie de cerinţe, posibilităţi şi propria orientare.

Cu toate acestea, operaţiunile de bază sunt reprezentate de constituirea depozitelor

bancare şi utilizarea lor în scopul acordării de credite clienţilor săi. Organizatoric,
băncile comerciale sunt constituite în societăţi pe acţiuni, având ca principal obiectiv
obţinerea de rezultate financiare favorabile.

Băncile specializate includ o sferă largă a instituţiilor de credit, prezentând o serie de

diferenţieri specifice de la o ţară la alta. Deşi, în ansamblul lor, băncile specializate
efectuează o gamă largă de operaţiuni bancare, fiecare dintre ele practică unele
limitări, sau îşi asumă în exclusivitate anumite operaţiuni.

Limitele băncilor specializate în efectuarea operaţiunilor se referă, fie la raza de acţiune

(teritorială sau de ramură), fie la statulul lor social particular, acţionând, de regulă, ca
bănci cu caracter cooperatist sau mutual.

De exemplu, în Statele Unite ale Americii, sistemul bancar operaţional se structurează

astfel 1:

1) Instituţii sau bănci de depozit:

 bănci comerciale;
 asociaţii de economii şi împrumut;
 bănci mutuale de economii;

1
Prelucrat după F.Mishkin, The Economics of Money, Banking and Financial Markets, Harper Collins,
1992, p.198

39
 MANAGEMENT BANCAR

 uniuni de credit.
2) Instituţii de economii contractuale
 companii de asigurări pe viaţă;
 companii de asigurare a bunurilor;
 fonduri de pensii de stat şi private.
3) Intermediari de plasament:
 companii financiare;
 fonduri comune de creanţe.

O structură specifică prezintă sistemul bancar francez:

1) Bănci propriu-zise:
 naţionale (Nationale de Paris, Credit Lyonais, Société Générale etc.);
 generale, regionale şi locale;
 de finanţare specializate;
 de piaţă, de grup etc.
2) Bănci cooperative:
 de credit agricol mutual;
 populare mutual;
 case de economii şi prevedere.
3) Societăţi financiare afiliate la casele naţionale de credit sau organisme
profesionale, de consum leasing, imobiliare, de echipament etc.
4) Instituţii financiare specializate:
 de dezvoltare;
 regionale;
 pentru micile întreprinderi;
 funciare;
 de locuinţe:
 de cooperare etc.
5. Casele de titluri sau băncile de afaceri.

În Franţa, o mare parte dintre operaţiunile de intermediere sunt efectuate de Tezaur,

Casele de Depozit şi Consemnaţiuni şi instituţii de emisiune. Toţi aceşti intermediari nu
sunt cuprinşi în structura băncilor din sistem.

Semnificativă pentru prezentarea băncilor comerciale şi a celorlalte instituţii este

structurarea acestora ca ponderi în total active, după numărul oficiilor deschise şi
densitate.

40
 MANAGEMENT BANCAR

De exemplu, cu referire la sistemele bancare ale ţărilor dezvoltate, la nivelul anului

2016, situaţia se pezintă astfel:

A. Structuri şi ponderi în total active -%-

Bănci Alte Instituţii Socie- Socie- Fonduri Fonduri

Ţara comer- institu- de credit tăţi tăţi de de
ciale ţii de speciali- finan- de pensii plasa-
depozit zate ciare asig. ment
SUA 33 21 5 4 15 16 6
Japonia 37 22 25 - 7 - 9
Germania 25 47 7 - 16 2 3
Olanda 38 20 8 - 8 24 2
Canada 44 19 9 2 10 15 -
Suedia 34 11 23 4 12 14 2
Australia 31 28 1 11 17 11 1
Italia 64 20 16 - - - -
Spania 61 28 9 - 2 - -
Belgia 64 7 21 - 7 - 1
Austria 74 21 - - 4 - 1

B. Oficii bancare: număr şi densitate

Număr de oficii Densitate:

Ţara deschise unităţi la 100000 locuitori
propriu- incluzând propriu-zise incluzând oficiile
zise oficiile poştale poştale
SUA 56866 - 24 -
Japonia 44078 67050 37 56
Germania 44698 62625 73 102
Franţa 23385 42579 46 77
Anglia 20541 42204 37 75
Olanda 6529 9220 45 64
Canada 7331 - 29 -
Suedia 3557 - 43 -
Australia 10538 - 68 -
Italia 12965 - 23 -
Spania 31117 - 81 -

41
 MANAGEMENT BANCAR

Între băncile specializate, un loc aparte ocupă instituţiile de credit specializate.

Acestea au ca obiectiv creditarea pe termen mijlociu şi lung a unor ramuri, sprijinirea
operaţiunilor de credit ipotecar imobiliar, creditarea colectivităţilor locale etc.

Societăţile financiare, ca societăţi de credit, prezintă o importanţă aparte în cadrul

sistemelor bancare din ţările dezvoltate. Acestea sunt instituţii de credit care, pe de o
parte nu participă la constituirea depozitelor, iar pe de altă parte nu efectuează
operaţiuni pentru care nu au fost abilitate prin lege sau convenţie. Principalele
operaţiuni pe care le efectuează societăţile financiare sunt: leasing-ul; factoring-ul;
acordarea şi garantarea de credite pe termen mijlociu şi lung pentru întreprinderi;
creditarea mărfurilor cu plata în rate; garantarea locuinţelor pe bază de ipotecă;
gestiunea mijloacelor de plată, în special prin cărţile de credit etc.

În SUA, din cadrul societăţilor financiare fac parte companiile de asigurări, instituţiile ce
constituie şi administrează fondurile de pensii, fondurile comune de creanţe etc.

În Franţa, în această categorie se includ: Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni, Poşta

ş.a. Toate acestea sunt cuprinse în reţeaua Tezaurului, nefiind incluse în sistemul
bancar.

Unele bănci specializate acţionează ca intermediari în anumite ramuri sau domenii de

activitate, efectuând operaţiuni de mobilizare a resurselor, cât şi de distribuire a
creditelor în sfera lor specifică, asigurând un echilibru relativ între operaţiunile pasive şi
cele active.

O mare parte dintre băncile specializate sunt însă unităţi profilate unilateral, fie
primordial pentru mobilizarea de resurse, fie preponderent pentru acordarea creditelor
din resursele ce-i sunt puse la dispoziţie.

În acest cadru, băncile comerciale, îndeplinesc rolul de intermediar, atât între agenţii
economici din afara sistemului bancar, cât şi în reciclarea şi valorificarea capitalului din
cadrul sistemului, între verigile bancare.

Din cele prezentate, se desprinde concluzia că, băncile comerciale exercită, în

principal, două funcţii importante:

 mobilizarea resurselor;
 distribuirea creditelor.

42
 MANAGEMENT BANCAR

Avându-se în vedere legătura stabilită prin conturi cu agenţii economici privind

constituirea şi utilizarea depozitelor, băncile comerciale îndeplinesc şi o altă funcţie în
economia modernă, aceea de centru de efectuare a plăţilor între titularii de conturi. Prin
această funcţie, băncile comerciale determină şi controlează fluxurile circulaţiei
monetare, şi în special cele exprimate prin banii de cont.

Principalele operaţiuni efectuate de către băncile comerciale sunt evidenţiate, în

sinteză, în bilanţul pe care acestea îl întocmesc.

De exemplu, în SUA, la sfârşitul anului 2016, situaţia de bilanţ a tuturor băncilor

comerciale se prezenta, astfel:

-%-
ACTIVE PASIVE
Rezerve 2 Depozite la vedere 18
Numerar 3 Depozite stabile (la termen):
Disponibil la bănci 2 - Depozite din economii 17
Titluri de stat şi ale agenţilor - Depozite mici la termen (sub
guvernamentali 13 100000 $) 19
Titluri administraţie locală şi alte titluri 6 - Depozite mari la termen (peste
Credite: 100000 $) 15
- pentru comerţ şi industrie 19 Împrumuturi 24
- ipotecare 24 Capital propriu 7
- de consum 11
- interbancare 6
- alte credite 7
Alte active 7
TOTAL 100 TOTAL 100

3.2. Managementul operaţiunilor pasive

Pentru băncile comerciale, operaţiunile pasive au ca obiectiv constituirea resurselor de

creditare.

Astfel, în activitatea băncilor comerciale, ca operaţini pasive distingem:

 constituirea depozitelor bancare;

43
 MANAGEMENT BANCAR

 reescontul şi alte operaţiuni similare;

 constituirea capitalurilor proprii.

3.2.1. Managementul depozitelor bancare

Constituirea şi utilizarea depozitelor bancare reprezintă una din principalele funcţii ale
băncilor, în general, şi a celor comerciale, în special. Operaţional, depozitele bancare
trebuie privite într-o dublă ipostază:

 pe de o parte ele se constituie în obligaţii ale băncilor faţă de depunători,

rezultate din mobilizarea capitalurilor temporar libere;
 pe de altă parte, pentru depunători, depozitele bancare reprezintă creanţe, deci
mijloace de plată pe care aceştia le pot utiliza în orice moment, cu prioritate
pentru efectuarea de plăţi către terţi, prin intermediul operaţiunilor în conturi.

Ca atare, depozitele bancare reprezintă o formă a existenţei banilor de cont, a monedei

scripturale.

Băncile comerciale vor proceda la o valorificare a depozitelor, ca resurse de creditare,

în funcţie de natura lor şi termenele pentru care sunt mobilizate. În general, băncile
comerciale constituie două categorii de depozite: la vedere, sub forma disponibilităţilor
curente, şi la termen.

Depozitele la vedere se caracterizează printr-o stare de flexibilitate, în sensul că

depunătorii pot dispune oricând utilizarea lor sub forma plăţilor sau retragerilor din cont.
Datorită acestui aspect, depozitele la vedere, cel puţin formal, dau impresia unei
incertitudini în ceea ce priveşte asigurarea resurselor. Cu toate acestea, practica
bancară ne arată că, în mod normal, o parte a plăţilor efectuate de către unii titulari de
conturi se evidenţiază, ca încasări, în conturile altor clienţi, la aceeaşi bancă, iar plăţilor
făcute în conturi ale altor bănci le corespund, în general, încasări de la alte bănci, astfel
că suma soldurilor conturilor depozitelor la vedere înregistrează valori relativ apropiate.

Se poate aprecia că evoluţia disponibilităţilor constituite pe seama depozitelor la

vedere se caracterizează printr-o anumită marjă de variaţie a sumei soldurilor,
delimitându-se un sold minim permanent care, de fapt, exprimă o resursă certă de
creditare ( a se vedea fig.3.2.) Cu toate acestea, utilizarea disponibilităţilor provenite
din depozitele la vedere necesită din partea băncilor o anumită prudenţă, deoarece
antrenarea acestor sume în proporţii exagerate ar putea genera dificultăţi privind starea
de lichiditate, mai ales atunci când clienţii ar supralicita retragerile.

44
 MANAGEMENT BANCAR

Valoare

Nivel maxim

Nivel
Nivelminim
minim

Timp

Fig.3.2. Variaţia soldului disponibilităţilor la vedere

Din punct de vedere al tehnicii de evidenţiere, depozitele la vedere se pot constitui în

conturi curente sau în conturi de disponibilităţi.

Conturile curente se deschid persoanelor fizice şi juridice şi se caracterizează prin

aceea că, prin intermediul lor se evidenţiază o multitudine de operaţiuni de încasări şi
plăţi, folosindu-se diverse instrumente de decontare, cum ar fi: cecurile, ordinele de
plată, foile de vărsământ etc. Toate operaţiunile prin cont curent au loc la solicitarea
clienţilor băncilor. Prestarea serviciilor de cont curent, prin amploarea lor, solicită un
efort deosebit din partea băncii. Această situaţie face ca majoritatea băncilor să aplice
un regim special de remunerare a soldurilor de disponibilităţi ce se creează în aceste
conturi, fie că nu bonifică dobânzi, fie că bonifică o dobândă redusă, comparativ cu
depunerile la termen. De exemplu, în prezent, băncile comerciale din ţara noastră
bonifică dobânzi pentru depozitele la vedere în cuantul de aproximativ 1/2 din dobânda
depozitelor la termen.

Deşi, adesea cheltuielile bancare aferente operaţiunilor prin cont curent depăşesc
veniturile, titularii acestor conturi nu au nici o restricţie de a valorifica soldurile de
disponibilităţi, atunci când acestea au o anumită dimensiune şi un caracter de relativă
permanenţă, utilizând instrumente şi modalităţi de valorificare mai profitabile.

Conturile de disponibilităţi, se caracterizează prin aceea că evidenţiază pe o perioadă

mai îndelungată economiile clienţilor. Prin aceste conturi, de regulă, se fac mai puţine

45
 MANAGEMENT BANCAR

operaţiuni de încasări şi plăţi decât prin conturile curente. Unele bănci aplică chiar
unele restricţii privind retragerile din aceste conturi. De pildă, băncile engleze impun să
fie anunţate cu 7 zile înainte de a se solicita retrageri mai importante. Prin această
categorie de conturi, băncile comerciale din ţările occidentale evidenţiază majoritatea
resurselor ca volum şi stabilitate în timp.

Depozitele la termen se constituie potrivit unei convenţii încheiate între deponent şi

bancă privind durata şi condiţiile de depunere, în special privind nivelul dobânzilor
bonificate, reprezentând o modalitate sigură de justificare în procesul de creditare.

Băncile comerciale din ţările dezvoltate folosesc ca principal instrument pentru

constituirea acestor depozite, conturile de depozit pentru investiţii.

Pe termen de la o lună până la 1 an, aceste depozite se referă la sume mari care sunt
atrase de către bănci în condiţii de negociere pentru fiecare caz în parte. De
asemenea, băncile comerciale pot deschide clienţilor conturi de economii simple sau
după un anumit program de depunere, care să asigure o stare de regularitate în
procesul de economisire.

La noi în ţară, cele mai utilizate instrumente de către băncile comerciale pentru
constituirea depozitelor la termen sunt certificatele de depozit. De exemplu, la Banca
Comercială Română, certificatele de depozit se emit pe termene de 3 luni, 6 luni şi 1
an, în condiţiile unor dobânzi fixe pentru întreaga perioadă de depozitare. Pentru sume
mai mari, băncile comerciale din ţara noastră folosesc ca instrument de depunere la
termen, contul de depozit, clauzele cu privire la nivelul dobânzilor şi condiţiile de
retragere fiind diferite de la o bancă la alta.

3.2.2. Reescontul şi refinanţarea

Reescontul constituie o modalitate de procurare a unor noi resurse de creditare prin

cedarea portofoliului de efecte comerciale provenite, de regulă, prin scontare, unei alte
bănci, băncilor de scont, dar de regulă băncii de emisiune.

Banca comercială recurge la reescontare în funcţie de interesele sale de a obţine

disponibilităţi (adesea în scopul unei mai bune valorificări). Esenţial este faptul că, prin
reescontare, banca de depozit înregistrează un profit chiar în aceeaşi zi, în care s-a
efectuat scontarea, ca diferenţă dintre dobânda la care se scontează (taxa scontului
privat), mai mare şi taxa oficială a scontului, mai mică, practicată la banca de emisiune.

46
 MANAGEMENT BANCAR

Alături de reescont, băncile comerciale practică şi operaţiuni de lombardare, operaţiuni

de împrumut garantate cu efecte publice: obligaţiuni, bonuri de tezaur, operaţiuni prin
care banca comercială obţine de la banca de emisiune resurse pe termen scurt.

Reescontul şi lombardarea sunt operaţiuni specifice recreditării sau refinanţării,

activităţi în continuă evoluţie în economia modernă. Aceste operaţiuni sunt utilizate din
necesitatea echilibrării bancare a resurselor cu angajamentele, pentru asigurarea
operativă a acoperirii necesităţilor de credite prin atragerea disponibilităţilor dispersate
în economie. Procesul de recreditare este condiţionat de garanţiile pe care le oferă
creanţele şi caracteristicile lor. Astfel, unele creanţe sunt negociabile, deci se pot vinde,
respectiv pot fi acceptate la cumpărare de către bănci, în timp ce alte creanţe nu pot
deveni obiect de vânzare-cumpărare.

Practica bancară ne indică că numai o mică parte din creanţe pot fi recreditabile sau
considerate agreate la scontare, respectiv acceptate de bănci şi în special de banca de
emisiune.

De pildă, în Franţa, numai 27% din creanţe sunt agreate la scontare şi pot face obiectul
recreditării.

Acceptarea ca negociabile a creanţelor are ca suport considerentele de ordin obiectiv,

care au determinat acordarea creditelor, precum şi garanţiile materiale şi morale pe
care le au persoanele implicate ca participanţi la activitatea de creditare.

Totodată, trebuie precizat că acele creanţe care nu sunt negociabile, nu înseamnă că

întotdeauna sunt nejustificabile sau lipsite de garanţii, ci se manifestă faptul că, raportul
de credit are un pronunţat caracter "personal" prin motivaţie sau prin garantare şi astfel,
creditul iniţial rămâne şi cel final.

Banca creditoare îşi asumă până la capăt răspunderea şi efectul acestui tip de credite
(riscul), urmând să aştepte ca rambursarea să se producă la termenele stabilite. Se
impune a se preciza faptul că, asemenea creanţe nu permit băncii să-şi reântregească
resursele prin recreditare şi să-şi majoreze astfel, „cifra de afaceri”.

În efectuarea operaţiunilor de refinanţare, băncile comerciale au posibilitatea să îmbine

sistemul angajării resurselor la "preţuri fixe", dacă apelează la reescontare, cu sistemul
obţinerii resurselor la "preţuri libere", prin vânzarea titlurilor de împrumut ale statului pe
piaţa monetară (acele operaţiuni de open market).

47
 MANAGEMENT BANCAR

3.2.3. Constituirea capitalului social, a fondului de rezervă şi a provizioanelor

Principala caracteristică a băncilor comerciale este aceea că, în cadrul resurselor de

creditare, capitalurile proprii deţin o pondere redusă, astfel că este puţin semnificativă
reciclarea şi valorificarea capitalurilor băneşti prin capitalizarea profitului bancar obţinut.
Băncile, ca societăţi pe acţiuni, îşi formează capitalul social prin emisiunea şi
subscrierea de acţiuni.

Alături de capitalul social, în componenţa capitalurilor proprii se regăseşte şi fondul de

rezervă. Băncile îşi constituie fondul de rezervă în vederea acoperirii unor pierderi care
se înregistrează în activitatea lor, în principal, pierderi generate de insolvabilitatea unor
debitori. Prin capitalizare, de regulă, resursele proprii constituite sub forma fondului de
rezervă, ating o mărime egală cu cea a capitalului social. Această dimensiune a
rezervelor se justifică prin varietatea riscurilor ce apar în operaţiunile bancare. De
exemplu, Banca Comercială Română îşi constituie un fondul de rezervă prin
repartizarea anuală a 20% din profitul net înregistrat în bilanţ, cotă care se reduce la
10% atunci când fondul de rezervă ajunge la nivelul fondului statutar şi la 5%, când
mărimea fondului de rezervă reprezintă dublul fondului statutar.

În vederea menţinerii unui anumit plafon de lichidităţi, corelat cu o stare prudenţială,

adesea, băncile recurg la constituirea unor provizioane. Aceste provizioane pot fi
reglementate, constituite potrivit unor acte normative, în scopul amplificării capitalurilor
bancare proprii, sau provizioane de risc, pe baza cărora pot fi acoperite anumite
pierderi manifestate în activitatea bancară, pierderi a căror natură poate fi prevăzută,
fără a se şti exact mărimea şi momentul producerii lor. Faţă de fondul de rezervă care
se formează în procesul repartizării profitului net (profitul bancar obţinut după
deducerea impozitului), provizioanelor le este caracteristic faptul că, se constituie pe
seama cheltuielilor bancare, ceea ce înseamnă o diminuare a profitului obţinut înaintea
impozitării. În această situaţie este mai avantajos pentru bancă constituirea
provizioanelor decât a rezervelor.

Constituirea pasivelor bancare, structura şi costul acestora reprezintă o principală

problemă în cadrul managementului bancar. În cadrul managementului structurii
pasivelor bancare trebuie să se ţină seama, în primul rând, de realităţile de pe piaţa
naţională a creditului, de evoluţia şi tendinţele specifice ale acesteia. O analiză în timp,
relevă faptul că structura pasivelor bancare a cunoscut o continuă schimbare.

În primul rând, în structura pasivelor bancare se observă o anumită stabilitate în ceea

ce priveşte constituirea şi aportul capitalului propriu şi o relativă creştere a gradului de

48
 MANAGEMENT BANCAR

redistribuire a resurselor prin operaţiunile de recreditare şi refinanţare. În acest context,

experienţa bancară din ţări ca SUA, Franţa, Anglia etc. ne arată că, în timp ce au
crescut resursele pe plan interbancar, se manifestă o anumită diminuare a pasivelor
provenite din afara sistemului bancar. De pildă, se observă o scădere generală a
depozitelor în ansamblul pasivelor bancare şi în primul rând o reducere a depozitelor la
vedere. Pe fondul subcapitalizării şi a unor dobânzi mai puţin stimulative, aceste
aspecte privind constituirea depozitelor se manifestă şi în cadrul băncilor din ţara
noastră.

Practicarea, în cazul depozitelor bancare, a unor dobânzi scăzute a făcut ca deponenţii

să se orienteze şi către alte modalităţi de plasament, în principal prin investirea
disponibilităţilor în titluri de valori mobiliare, pe piaţa financiară.

În mai multe ţări occidentale, în legătură cu constituirea depozitelor bancare s-a

generalizat experienţa Statelor Unite ale Americii, prin atragerea deponenţilor
individuali, sub forma economiilor familiale. Din anul 1981 s-au generalizat aşa-zisele
conturi NOW (negociabile orders of withdrawal) şi apoi din 1983 - conturile SUPER
NOW, care au ca trăsătură comună, pe de o parte, practicarea unui nivel înalt al
dobânzilor pentru soldul disponibilităţilor, iar pe de altă parte, soldul poate fi utilizat şi
pentru plăţile curente.

Dacă din punct de vedere operaţional, aceste conturi anulează diferenţa dintre
depunerile la vedere şi depunerile la termen, dimpotrivă, din punc de vedere al nivelului
dobânzilor bonificate crează avantaje notabile, practicându-se un nivel ridicat, similar
depunerilor la termen.

Conturile ATS (automatic transfer system), ca alternativă a conturilor NOW, presupun

menţinerea în sold a unui depozit minim neremunerat, destinat plăţilor curente, în timp
ce sumele care depăşesc acest plafon sunt preluate automat într-un depozit pentru
care se acordă dobânzi specifice economiilor la termen, avantajoase pentru titularul de
cont.

De asemenea, pentru încurajarea întreprinzătorilor de a-şi păstra disponibilităţile lor în

depozite la bănci, s-au introdus o serie de modalităţi de economisire specifice. De
exemplu, certificatele de depozit emise de către bănci în valori nominale diferite*, cu o
gamă largă a scadenţelor şi o remunerare peste nivelul de piaţă a dobânzilor, asigură o

*
Certificatele de depozit emise de băncile americane pot fi sub 100.000 de dolari (small CD) sau
peste 100.000 de dolari (large sau Jumbo CD).

49
 MANAGEMENT BANCAR

largă participare a disponibilităţilor băneşti temporare ale firmelor la constituirea

pasivelor bancare. Prezentarea acestora sub forma unor hârtii de valoare implică o
largă accesibilitate pe piaţa monetară. Într-o formă specifică (la purtător, cu parolă),
certificate de depozit, ca instrument de atragere a disponibilităţilor băneşti, în special de
la persoanele fizice, se practică şi de către majoritatea băncilor comerciale din ţara
noastră. Principala lor caracteristică este aceea că sunt emise pentru sume fixe,
diferenţiate pe nivele ale dobânzilor, funcţie de durata constituirii depozitului (3 luni, 6
luni sau 1 an).

Fondurile comune de creanţe (Money Market Mutual Fonds) constituie, de asemenea,

o modalitate larg folosită şi amplă a atragerii resurselor de către bănci prin titlurizare,
prin automatizarea administrării unor creanţe în cadrul unui sistem specific.

Important în cadrul acestei modalităţi de atragere a disponibilităţilor este faptul că

băncile, pe de o parte, pot înstrăina anumite creanţe, în condiţii negociabile, iar pe de
altă parte, recuperând resursele investite anterior, pot desfăşura operaţiuni specifice de
creditare. Astfel, se creează condiţii de amplificare a resurselor de creditare pe baza
atragerii disponibilităţilor în condiţii stimulative de remunerare, convenabile la nivelul
pieţei pentru deţinătorii de capitaluri. Fondurile comune de creanţe sunt larg răspândite
în ţări ca: Australia, Canada etc.

O altă modalitate menită să pună în valoare deţinerile de bonuri de tezaur aflate în

posesia băncilor, o reprezintă convenţiile de răscumpărare (Repurchase Agreements).
Această modalitate constă în vânzarea bonurilor de tezaur aflate în portofoliu, cuplată
cu convenţia de răscumpărare, la un preţ avantajos care include şi dobânzile cumulate,
aferente termenului operaţiei.

Convenţiile de răscumpărare au o utilizare amplă în ţări ca Japonia, Austria, Germania,

Spania, SUA etc.

Cert este faptul că, prin modificarea permanentă a structurii pasivelor în ultimii ani, s-au
creat noi căi ale managementului bancar, care au impus diversificări şi inovaţii în
funcţie de condiţiile specifice de formare a disponibilităţilor pe pieţele naţionale şi de
preferinţele deţinătorilor de capital în vederea valorificării.

În mamagementul pasivelor s-a manifestat ca o necesitate, datorită limitării lichidităţii

activelor bancare, cerinţa ca băncile să se sprijine mai mult pe operaţiunile pasive, pe
elasticitatea şi oportunitatea utilizării lor în asigurarea lichidităţii.

50
 MANAGEMENT BANCAR

3.3. Managementul operaţiunilor active

Operaţiunile active ale băncilor comerciale sunt operaţiuni de plasament a depozitelor

bancare, care asigură funcţionalitatea statutară a acestora în vederea desfăşurării unei
activităţi profitabile.

Acest gen de operaţii se grupează, în principal, în trei categorii distincte:

 operaţiuni de creditare a agenţilor economici;

 operaţiuni de creditare a persoanelor fizice;
 operaţiuni de plasament.

3.3.1. Managementul operaţiunilor de creditare a agenţilor economici

În condiţiile economiilor actuale, băncile comerciale, pentru a răspunde exigenţelor

clienţilor lor, şi-au diversificat posibilităţile de creditare. Tot mai multe bănci comerciale
au renunţat la o serie de operaţiuni tradiţionale, pe care le-au preluat unele instituţii de
credit specializate.

În continuare, băncile comerciale operează cu mai multe categorii de credite:

a) Creditul pentru acoperirea necesităţilor de capital fix.

În condiţiile extinderii activităţii şi a consolidării afacerilor, tot mai multe întreprinderi îşi
asigură necesităţile de capital fix participând la piaţa financiară prin emisiunea de
acţiuni şi obligaţiuni. Chiar dacă această modalitate de finanţare a investiţiilor este
preferată de majoritatea firmelor, sunt şi situaţii în care întreprinderile se adresează
băncilor comerciale, în special pentru creditarea procurării de echipament. Aceste
credite se acordă, de regulă, pe termen scurt.

De exemplu, în Franţa, băncile comerciale acordă credite pe termene de până la 2 ani

firmelor industriale, comerciale şi meşteşugăreşti pentru procurarea de echipament sau
pentru lucrări de construcţii. Mai mult de 2/3 din aceste credite nu sunt recreditabile,
ceea ce înseamnă că banca îşi asumă atât responsabilitatea acoperirea acestor
credite cu resurse, cât şi riscul pe care-l generează această categorie de credite. Sunt
şi credite pe termen mijlociu recreditabile. Acestea se acordă, de regulă, dacă au girul
unei instituţii de credit specializată, care are oricând posibilitatea de a prelua creanţa şi
de a o transfera asupra băncii de emisiune. Asemenea credite sunt practicate în
Franţa, de către băncile comerciale de ramură.

51
 MANAGEMENT BANCAR

Se remarcă faptul că, în ceea ce priveşte creditarea firmelor pentru procurarea

activelor fixe, băncile comerciale sunt mai puţin implicate, comparativ cu societăţile de
investiţii, băncile de ramură, societăţile financiare, de leasing etc.

b) Creditul de capital privind activitatea curentă

Pentru susţinerea activităţii de exploataţie se folosesc, de regulă, două produse

bancare:

 creditarea creanţelor comerciale;

 creditele de trezorerie.

b1 Creditarea creanţelor comerciale. Prin aceată operaţiune, băncile comerciale

pot să susţină activitatea de plasament pe seama creanţelor comerciale pe care
furnizorii le au asupra clienţilor lor. În cadrul acestei activităţi se manifestă una dintre
cele mai vechi tehnici de creditare practicată de către băncile comerciale şi anume
operaţiunea de scontare.

Scontarea, ca formă de referinţă în creditarea creanţelor comerciale ce se realizează

prin intermediul operaţiunilor cambiale, reprezintă cesiunea cambiei către un alt
beneficiar, în schimbul valorii actuale. Necesitatea scontării decurge din nevoia urgentă
de capital bănesc a beneficiarului titlului de credit comercial. Operaţiunea de scontare
se adresează, în principal băncilor comerciale. Aceste admit spre scontare titlurile de
valori cambiale, plătind beneficiarului, valoarea actuală (Va), determinată potrivit
relaţiei:

Va = Vn - S

unde:

Vn = valoarea nominală;

S = scontul.

Scontul reprezintă în fapt, dobânda percepută de bancă pentru perioada de timp

cuprinsă între momentul scontării şi cel a scadenţei.

Operaţiunea de scontare presupune următoarea derulare:

52
 MANAGEMENT BANCAR

 cedarea cambiei prin scontare are caracterul unui act de vânzare-cumpărare, în

sensul că, se cedează şi se preia dreptul de a beneficia de suma prevăzută în
cambie;
 scontarea cambiei este o vânzare specială, în sensul că fiecare din beneficiarii
care au recurs la scontare şi deci au cedat proprietatea cambiei, rămâne obligat
la plata sumei din cambie, în condiţiile în care trasul sau alţi participanţi la
circuitul cambiei devin insolvabili. În acest context, se manifestă ca o
caracteristică specifică răspunderea solidară a tuturor semnatarilor cambiei, la
plata sumei respective;
 scontarea cambiei este totodată o operaţiune de creditare, atât prin faptul că se
referă la transferul unui instrument de credit, cât şi prin aceea că determină
plasarea resurselor de creditare ale unei bănci pe un anumit termen, cu
asigurarea încasării unei dobânzi aferente.

Din alt punct de vedere, scontul este operaţiunea prin care creditul comercial, consfinţit
de titlul cambial, se transformă în credit bancar. Prin scontare, beneficiarul iese din
raportul de credit iniţial, el primind suma de la o bancă comercială, iar trasul urmează
să achite la scadenţă contravaloarea cambiei către bancă. Deci, trasul angajat iniţial
într-o operaţiune comercială, de vânzare a mărfurilor pe credit, devine, ca urmare a
scontării, debitor al băncii comerciale. Scontarea angajează banca în raporturi
cambiale specifice. Devenind beneficiară a cambiei, definitiv, sau în postura de
intermediar, în cazul în care recurge la recreditare, banca comercială îşi asumă în
calitate de cosemnatară a cambiei, riscul de a participa la acoperirea sumei de plată.
De aici decurge necesitatea ca banca să analizeze şi să selecţioneze cu multă atenţie
titlurile cambiale pe care le admite la scontare, în funcţie de potenţialul economic şi
solvabilitatea fiecăruia din semnatarii cambiei.

Pentru a diminua riscul de a deveni participant în relaţiile cambiale, băncile comerciale

recurg adesea la operaţii de creditare specifice, cum ar fi: pensiunea şi împrumutul pe
gaj de efecte comerciale.

Pensiunea, este acea operaţiune prin care o bancă comercială preia cambiile pe care
le vinde beneficiarul, cu condiţia ca acesta să le răscumpere la un termen fixat.
Asemenea operaţii sunt frecvente, în general, în relaţiile băncilor cu firmele mari şi
îndeosebi, în relaţiile dintre bănci.

53
 MANAGEMENT BANCAR

Titlurile de credit ce fac obiectul pensiunii rămân, de regulă, la beneficiar, banca

cumpărătoare primind doar angajamentul de răscumpărare emis de beneficiar şi
borderoul efectelor respective.

Împrumutul pe gaj de efecte comerciale are loc atunci când banca comercială are o
imagine pozitivă privind solvabilitatea beneficiarului de cambii, dar are oarecare reţineri
cu privire la capacitatea de plată a celorlalţi semnatari. Împrumutul acordat în acest
mod, acoperă, de regulă, un anumit procent din valoarea nominală a cambiilor depuse
în gaj.

Împrumuturile pe gaj de efecte publice şi acţiuni (denumite şi operaţiuni de lombard),

au o pondere mare, de regulă, în anumite ţări dezvoltate, cum ar fi cele anglo-saxone
(Anglia, Germania, SUA etc.). Se practică acolo unde există o abundenţă a titlurilor de
împrumut, a bonurilor de tezaur, şi unde acestea se constituie ca o parte însemnată a
patrimoniului întreprinderilor şi persoanelor.

Atunci când se manifestă nevoi temporare de bani, deţinătorii acestor titluri de

împrumut ale statului, preferând să le menţină în proprietate, obţinând în continuare
dobânzi, recurg la împrumuturi pe gaj şi renunţă astfel, numai parţial la venitul realizat
prin plata dobânzilor pentru creditul de care beneficiază.

Adesea, nivelul împrumuturilor acordate nu acoperă decât o parte din valoarea titlurilor
depuse în garanţie, evitându-se orice pierdere provenită prin scăderea cursurilor.
Aceste împrumuturi constituie o modalitate preferată pentru obţinerea de resurse în
vederea finanţării speculaţiilor de bursă.

De exemplu, pornind de la un capital de 100.000 u.b. şi beneficiind de împrumuturi

succesive, prin gajarea titlurilor achiziţionate, participantul la bursă, speculând această
situaţie poate mobiliza un volum de titluri mult mai mare decât propriul său capital şi
influenţează astfel situaţia pe piaţa bursieră în sensul dorit.

Capital iniţial Nr.operaţiuni Titluri Împrumuturi

achiziţionate (80% din valoare)
100000 1 100000 80000
2 80000 64000
3 64000 51200
4 51200 40960
5 40960 32768
TOTAL 336160 268928

54
 MANAGEMENT BANCAR

În mod asemănător se desfăşoară operaţiunile de report, în sensul că, banca

achiziţionează efectele publice şi obligaţiunile de la posesorii acestora, cu obligaţia
răscumpărării lor de către vânzător la acelaşi curs, peste un termen scurt, de regulă de
15 zile.

b2 Creditele de trezorerie. Acestea sunt credite pe termen scurt, în general,

până la un an, şi se acordă agenţilor economici în vederea acoperirii necesităţilor
curente legate de ciclul de exploataţie şi comercializare. În practica bancară, cel mai
adesea, creditele de trezorerie se întâlnesc sub două forme:

 avansul în cont curent;

 credite specializate.

Avansurile în cont curent reprezintă principala formă prin care se exprimă creditele de
trezorerie (de capital) şi se practică pe scară largă în ţarile occidentale dezvoltate,
îndeosebi în SUA şi Anglia.

Aceste credite se acordă, oarecum "automat" atunci când băncile continuă să facă plăţi
în numele titularului de cont după ce acesta şi-a epuizat disponibilităţile, în cadrul unei
limite, numită linie de credit sau plafon de creditare.

Prin modul particular de angajare, acest credit are un comportament specific. Deşi
acest credit intră în categoria celor pe termen scurt, datorită faptului că soldurile
debitoare ale contului curent, prin care acest credit se evidenţiază, pot persista o
perioadă îndelungată de timp, acest principiu pare a fi contrazis. Această
disfuncţionalitate este doar aparentă, deoarece şi în acest caz, principiile generale ale
creditării (urmărirea obiectului creditabil, acordarea, rambursarea şi garantarea
materială a creditului) se manifestă fără rezerve.

Nivelul acestui credit este "fluctuant", în funcţie de evoluţia soldului debitor a contului
curent. De pildă, atunci când încasările în contul curent al debitorului sunt
predominante, creditul se restrânge, şi invers, atunci când plăţile excelează, nivelul
creditului angajat se majorează. Astfel, în cadrul unui plafon de creditare aprobat,
angajarea efectivă a creditelor şi implicit costurile cu dobânzile percepute, variază în
funcţie de mărimea soldului debitor al contului curent.

55
 MANAGEMENT BANCAR

Atunci când, pentru a se menţine în marja de lichiditate normală, banca comercială va

recurge la refinanţare în numele creditelor de trezorerie, ea poate solicita debitorului un
angajament sub forma unui bilet la ordin care apoi să fie supus reescontării.

Creditele specializate. Aceste credite au un caracter specific şi sunt destinate a

acoperi o serie de necesităţi legate de buna desfăşurare a producţiei. Cele mai des
utilizate sunt: creditele de campanie, creditele pentru stocuri şi creditele de
prefinanţare.

Creditele de campanie au menirea de a acoperi cheltuielile de fabricaţie şi de stocare

pentru acei agenţi economici care desfăşoară o activitate sezonieră, cum ar fi, de pildă,
unităţile prelucrătoare de materii prime agricole.

Creditele pentru stocuri sunt destinate a acoperi acele mărfuri susceptibile de a fi

gajate şi care sunt depozitate sau se află în curs de transport. Creditele respective sunt
garantate pe baza unui document specific, numit warant. Acest document atestă
existenţa mărfurilor într-un depozit special (porturi, vămi etc.). Pe o parte a
documentului, numită "recipisa warant" sunt înscrise menţiuni cu privire la transmiterea
dreptului de proprietate. Ca document în sine, warantul este folosit pentru obţinerea şi
garantarea creditului şi se poate constitui oricând într-un efect de comerţ. Totodată,
warantul asigură creditorul de posibilitatea recuperării creditului acordat. La fel ca şi în
cazul cambiilor, warantul dă posibilitatea băncilor comerciale în posesia cărora se află
să recurgă pe seama lui la recreditare.

În tările dezvoltate, warantul are o largă utilizare şi se prezintă sub diverse forme. De
exemplu, în Franţa, întâlnim: warantul agricol (pentru culturi sau echipament de
exploatare); warantul petrolier (gaj asupra stocurilor petroliere minime obligatorii);
warantul industrial; warantul hotelier etc.

Creditele de prefinanţare sunt acele credite pe care băncile le acordă pentru a acoperi
cheltuielile ocazionate de realizarea unor loturi de produse destinate exportului sau
sectorului public. Aceste credite sunt mobilizabile, creând prin refinanţare posibilitatea
de acoperire a nevoilor de finantare curente, în legătură cu producţia şi circulaţia
mărfurilor.

3.3.2. Managementul operaţiuni de creditare a persoanelor fizice

Ca şi în cazul agenţilor economici, creditarea persoanelor fizice presupune tehnici şi

categorii de credite specifice.

56
 MANAGEMENT BANCAR

Principalele categorii de cheltuieli ale populaţiei pe care băncile comerciale le agreează

pentru creditare sunt:

 cumpărări de locuinţe;
 procurarea unor bunuri de folosinţă îndelungată (autoturisme, mobilă, aparate
electrocasnice etc.);
 efectuarea unor cheltuieli curente.

a) Creditele pentru locuinţe sunt dintre cele mai diverse, implicând intervenţia unor
societăţi specializate, cum ar fi, de exemplu, instituţiile de credit ipotecar, care
efectuează operaţiuni de recreditare şi care îşi procură resursele de pe un segment
specific al pieţei de capital.

b) Creditele pentru cumpărarea unor bunuri de folosinţă îndelungată. De această

categorie de credite beneficiază o masă largă de persoane fizice, de regulă cele care
realizează un nivel mediu al veniturilor. Creditele pentru bunuri de folosinţă
îndelungată, numite şi credite-clienţi, beneficiază din partea băncilor comerciale de o
gamă largă de facilităţi, avându-se în vedere faptul că acestea sunt susţinute de o
dublă garanţie, pe de o parte prin bunurile procurate, iar pe de altă parte pe seama
veniturilor debitorului, care asigură, în principal, şi sursa de rambursare a ratelor
datorate la scadenţă.

În majoritatea ţărilor occidentale, unele mari companii producătoare de bunuri de

folosinţă îndelungată dispun de societăţi financiare proprii care creditează cumpărătorii,
procurându-şi apoi resursele, pe piaţa creditului, prin recreditare. Această activitate
este remunerată de către cumpărătorul beneficiar de credite prin dobânzi şi
comisioane.

c) Creditarea cheltuielilor curente.

Băncile comerciale acordă o serie de credite pentru acoperirea cheltuielilor curente,

unor persoane particulare sau familiilor.

De pildă, în Franţa se practică aşa numitele împrumuturi personale, acordate pe

perioade variind între trei luni şi doi ani, la un nivel ce nu depăşeşte, de regulă,
veniturile titularilor pe trei luni. Un credit asemănător se acordă şi în ţara noastră de
către Banca Comercială Română, beneficiar fiind propriul personal.

57
 MANAGEMENT BANCAR

Înprumuturile pe baza cărţilor de credit, se acordă persoanelor particulare, folosindu-

se, în principal, două tehnici specifice:

 prin amânarea plăţilor faţă de momentul cumpărării pe termene de la 15 zile la o

lună. Acest credit permite debitorilor o echilibrare mai flexibilă a veniturilor
familiale cu nivelul cheltuielilor;
 prin acordarea unui credit pe mai multe luni, sub forma cărţilor de credit, pentru
achiziţionarea de mărfuri şi plata serviciilor.

3.3.3. Managementul operaţiunilor de plasament

Achiziţia de titluri de împrumut ale statului (efecte publice) şi acţiuni constituie o altă
cale de plasare a resurselor bancare în vederea obţinerii de profituri. Majoritatea
băncilor comerciale au prevăzut chiar în statut, ca modalitate obligatorie de asigurare a
lichidităţii, deţinerea de active uşor valorificabile, cum ar fi, de exemplu, bonurile de
tezaur, obligaţiunile etc.

Stimularea vânzării şi achiziţionării bonurilor de tezaur de către bănci, prin oferte

avantajoase făcute de banca de emisiune pe piaţa liberă (open market), constituie una
din politicile monetare şi de credit frecvent utilizate în condiţiile actuale.

În concluzie, în dezvoltarea managementului bancar al activelor, în funcţie de anumite

etape în evoluţia sistemelor bancare, şi ca expresie a particularităţilor care definesc
economiile moderne, s-au conturat în teoria monetară şi a creditului, trei concepte:
teoria creditului comercial, doctrina transferabilităţii şi teoria veniturilor anticipate.

Teoria creditului comercial (Commercial Loan sau Real Bills Doctrin) se

fundamentează pe necesitatea satisfacerii pozitive a cerinţelor dilemei specifice
băncilor: lichiditate sau profit.

Această teorie, promovată de către bănci, acordă prioritate creditelor angajate pe baza
titlurilor cambiale garantate cu valori materiale aflate în procesul de exploataţie sau în
expediţie către clienţi. Se are în vedere caracterul de active uşor lichidabile sau
autolichidabile pe care le au garanţiile, funcţie de care s-au acordat creditele. Există
reale premise ca odată cu vânzarea mărfurilor ce fac obiectul creditului, să se obţină
resursele băneşti necesare rambursării lor.

58
 MANAGEMENT BANCAR

Pentru a întări realitatea acestei premise, băncile trebuie să manifeste prudenţă şi să

exercite un control atent asupra naturii, calităţii şi oportunităţii producţiei respective,
vizând existenţa unor condiţii certe de desfacere. Altfel, totul devine o iluzie.

Doctrina creditului comercial, ca orientare în managementul activelor, a proliferat în

perioada în care creditul-furnizori predomina, fiind pe primul plan în secolul trecut şi în
primele două decenii ale secolului nostru.

În perioada interbelică cunoaşte o amplă dezvoltare creditul obligatar şi în special cel

acordat statului pe baza bonurilor de tezaur. A apărut astfel teoria transferabilităţii.

Teoria transferabilităţii (schiftability theory) pune pe primul plan calitatea de

intermediar a agentului bancar, posibilitatea acestuia de a transforma creditul bancar,
respectiv resursele constituite în depozite, în credit obligatar.

În această perioadă, în condiţiile încurajării şi stimulării prin nivelul dobânzilor, s-au

amplificat operaţiile bancare de achiziţie a obligaţiunilor şi bonurilor emise de către stat,
astfel că deţinerea titlurilor de împrumut ale statului ocupă o pondere tot mai mare în
activele băncilor.

Se produce acel proces de transformare a economiilor, din depozite bancare în

economii financiare, care se prezintă sub forma hârtiilor de valoare, în primul rând prin
portofoliu de obligaţiuni şi bonuri de tezaur.

Teoria transferabilităţii s-a dovedit a fi deosebit de benefică pentru activitatea bancară,

presupunând o creştere evidentă a lichidităţilor.

În primul rând, deţinerea de obligaţiuni face posibilă obţinerea de disponibilităţi în orice

moment prin vânzarea lor pe piaţa financiară. Adesea, negocierea obligaţiunilor şi a
bonurilor de tezaur este o operaţiune simplă şi, de regulă, fără variaţii prea mari ale
cursului.

În al doilea rând, operaţiunile de lombard, de creditare cu garanţie în hârtiile de

valoare, oferă băncilor posibilitatea de a-şi constitui disponibilităţile necesare.

Ca o limită a acestei doctrine este aceea că, se reduce capacitatea de creditare a

economiei. O parte din resursele băncii fiind angajate în titluri de hârtii de valoare,
potenţialul de creditare a agenţilor economici scade. Totodată, această teorie
reprezintă o modalitate de reglare a volumului creditelor acordate economiei şi indirect,
a stării generale privind lichiditatea.

59
 MANAGEMENT BANCAR

Teoria veniturilor anticipate (Anticipated Income Theoty) a apăru în perioada

postbelică, adată cu sporirea la cote considerabile a pieţei creanţelor.Potrivit acestei
doctrine, băncile consideră creditele pe termen lung ca o posibilă sursă de lichidităţi.
Se are în vedere faptul că, în mod normal, prin anuităţi, debitorii rambursează creditele
la datele fixate, astfel că se asigură un flux monetar continuu către creditori care
contribuie la asigurarea unei stări permanente de lichiditate.

Pe de altă parte, ca măsură extinsă, băncile pot vinde creanţele angajate în titluri de
credit pe termen lung, recuperându-şi capitalul imobilizat.

Cu toate că aceste teorii manageriale au cunoscut o succesiune în timp, ele pot fi

considerate ca posibile orientări cu aplicabilitate în orice moment, acţionând fiecare în
parte sau concertat. Sunt posibilităţi care, conjugate cu caracteristicile actuale ale
sistemelor băneşti şi de credit, pot contribui cu bune rezultate la optimizarea activelor şi
creşterea performanţelor bancare.

3.4. Corelarea operaţiunilor active cu cele pasive – premisa a asigurării lichidităţii

Băncile comerciale, prin specificul activităţii lor, se caracterizează prin aceea că,
pornind de la un capital propriu, relativ mic, desfăşoară o activitate de mobilizare a
resurselor băneşti temporar disponibile în economie, constituind depozite ce fac
obiectul operaţiunilor sale pasive. Pe de altă parte, prin intermediul operaţiunilor active,
aceste depozite sunt transformate în plasamente, cel mai adesea, sub forma creditelor
acordate clienţilor sau pentru procurarea unor titluri de valori mobiliare (acţiuni,
obligaţiuni, bonuri de tezaur etc.). Întreaga activitate bancară ce se derulează prin
intermediul operaţiunilor de constituire şi utilizare a disponibilităţilor băneşti se
evidenţiază prin intermediul posturilor de bilanţ şi are ca scop obţinerea unor profituri
cât mai mari, în condiţiile asigurării lichidităţilor. În timp ce, pe de o parte, pentru
constituirea depozitelor pe seama depunerilor, băncile vor suporta costul dobânzilor
bonificate, pe de altă parte, ca urmare a plasamentelor făcute vor încasa venituri din
dobânzile percepute.

Există, astfel, o legătură organică, o relaţie de interdependenţă între datele de bilanţ şi

situaţia financiară a unei bănci. Structura activelor şi pasivelor şi interrelaţia dintre
diferitele rate ale dobânzilor practicate sunt principalele elemente care dau dimensiune
profitului bancar obţinut pe seama dobânzilor. În afară de veniturile şi cheltuielile
aferente dobânzilor, profitul bancar este influenţat şi de alte venituri şi cheltuieli

60
 MANAGEMENT BANCAR

generate de serviciile bancare. Astfel, băncile efectuează operaţiuni de decontări,

transferuri, operaţiuni de mandat etc. pentru care încasează diferite taxe şi comisioane.
Totodată, în afara cheltuielilor cu dobânzile, băncile suportă cheltuielile salariale,
cheltuielile cu echipamentul de calcul, cheltuieli administrativ-gospodăreşti etc.

Notând cu:
Ai = valoarea activului "i";
Pj = valoarea pasivului "j";
D = dividendele ce revin acţionarilor;
ri = randamentul mediu al activului "i", funcţie de rata dobânzilor;
cj = costul mediu al dobânzii aferentă pasivului "j";
Pr = provizioane pentru acoperirea pierderilor din credite;
v = alte venituri decât cele provenind din dobânzi;
c = alte cheltuieli, în afara costului cu dobânzile;
Pd = profitul bancar din dobânzi;
Pt = profitul bancar total înainte de impozit;
Pf = profitul bancar final
şi ţinând seama de egalitatea bilanţieră, avem următoarele relaţii:
n m

∑ A = ∑P
i i + D (1)
i =1 j =1

n m

Pd = ∑r A i i - ∑c P j j (2)
i =1 j =1

n m

Pt = [ ∑r A i i - ∑c P j j - P r + (v - c) ] (3)
i =1 j =1

n m

Pf = [ ∑r A i i - ∑c P j j - P r + (v - c) ] (1 - t) (4)
i =1 j =1

unde:
n = numărul posturile de activ;
m = numărul posturilor de pasiv;
t = rata impozitului pe profit.

Pentru obţinerea unei activităţi bancare profitabile se pune problema unei cât mai bune
corelări între activele şi pasivele bancare. Or, optimizarea activităţii bancare implică o
valorificare cât mai bună a resurselor, prin angajarea unor operaţiuni active care să
aducă um maxim de profit. Pentru realizarea unei strategii bancare, în funcţie de

61
 MANAGEMENT BANCAR

obiectivele optimului operaţiunilor active şi pasive, se impune a se acţiona, cel puţin pe

două planuri:

 durata de mobilizare a resurselor şi realizare a plasamentelor;

 nivelul dobânzilor.

Durata de mobilizare a resurselor şi angajare a disponibilităţilor se află în strânsă

dependenţă cu starea de lichiditate a băncii. Mai mult, constituie o principală cale de
diminuare a riscului lichidităţii.

Ca atare, structurarea operaţiunilor active şi pasive, compararea şi confruntarea lor se

face ţinându-se seama, pe de o parte, de durata de mobilizare a disponibilităţilor, iar pe
de altă parte, funcţie de momentul ajungererii la scadenţă a creanţelor.

Strategia asigurării unei cât mai bune lichidităţi trebuie să urmărească, nu numai un
echilibru global, bilanţier (a se vedea relaţia 1), ci şi asigurarea unei echilibrări între
posturile de activ şi cele de pasiv, pe fiecare segment de durată:

A1 = P1 ; A2 = P2 ; . . . An = Pm ;

Pentru a pune în evidenţă o posibilitate de structurare şi analiză a activelor şi pasivelor

unei bănci, funcţie de durată, luăm următorul exemplu:

Durata de ACTIVE PASIVE LICHIDITĂŢI

mobilizare şi
plasament indiv. cumulate indiv. cumulate indiv. cumulate

până la 1 lună 5000 5000 5500 5500 500 500

1 lună - 3 luni 5500 10500 6700 12200 1200 1700

3 luni - 1 an 9000 19500 10600 22800 1600 3300

1 an - 18 luni 15000 34500 16000 38800 1000 4300

18 luni - 2 ani 21000 55500 20000 58800 - 1000 3300

2 ani - 3 ani 2000 57500 700 59500 - 1300 2000

3 ani - 5 ani 3000 60500 1500 61000 - 1500 500

peste 5 ani 1000 61500 500 61500 - 500 0

TOTAL 61500 61500 61500 61500 0 0

62
 MANAGEMENT BANCAR

Din datele prezentate în tabelul de mai sus, aparent se manifestă o stare de echilibru în
configuraţia activelor şi pasivelor. Or, pentru a aprecia situaţia de fapt, se impune o
analiză structurală, folosind o serie de instrumente specifice.

În primul rând, se recurge la o analiză a poziţiei lichidităţii (a se vedea ultimele două

coloane din tabeluil anterior). În structură, poziţia lichidităţii se determină ca diferenţă
între posturile de pasiv (Pj) şi cele corespunzătoare de activ (Ai). Se observă că, pe
durate de timp mai scurte, până la 1 an, se înregistrează o lichiditate pozitivă, în timp
ce pe pentru perioade mai lungi, lichiditatea devine negativă, fapt ce generează, pentru
bancă, un grad mai mare de risc. În prezent, în ţara noastră, pe fondul unei instabilităţi
monetare şi a fenomenului de subcapitalizare, majoritatea băncilor recurg la strategia
bancară a riscului minim, astfel încât ponderea operaţiunilor active şi pasive se
încadrează în intervale scurte de timp, de regulă, până la 1 an, maxim 18 luni. Dacă,
pe termen scurt, prin această strategie, băncile obţin profituri considerabile, pe termen
lung ele devin vulnerabile. Este ceea ce în politică se numeşte "metoda paşilor
mărunţi".

În al doilea rând, asupra lichidităţii se poate realiza o analiză cu caracter global,

utilizând indicele de lichiditate (Il) care se determină ca un raport între totalul pasivelor
şi activelor bancare, influenţate cu un coeficient de ponderare (k), care reprezintă o
cifră în creştere, luată cronologic, în funcţie de durată.

Deci:

∑P j kj
j =1
Il = n (5)
∑A k i i
i =1

Dacă mărimea indicelui de lichiditate este mai apropiată de "1", înseamnă că este
asigurată o mai bună corelaţie între structura activelor şi pasivelor bancare.

În exemplul luat, având în vedere mărimea coeficienţilor de ponderare:

ki = kj = 1; 2;. . . 8;

obţinem:

( 5500 × 1 ) + ( 6700 × 2 ) + ( 10600 + 3 ) + ....( 500 × 8 )

Il = = 0,654
(5000 × 1) + ( 5500 × 2) + (9000 × 3) + ....(1000 × 8)

63
 MANAGEMENT BANCAR

Această situaţie semnifică o acoperire a activelor pe termene mai lungi cu resurse

constituite pe durate mai scurte de timp, fapt ce rezultă şi din confruntarea directă a
poziţiilor respective.

În al treilea rând, o altă mărime specifică pentru o analiză calitativă a lichidităţii

potenţiale este rata lichidităţii viitoare (Rlv), care ne indică gradul de angajare a unei
bănci pe piaţa creditului, respectiv măsura în care creditele rambursate într-o anumită
etapă pot satisface noile solicitări.

Noi cereri de credite

Rlv = (6)
Imprumuturi strategice

Această rată poate fi calculată, atât pentru fiecare prag de durată, cât şi la nivelul
întregului volum al operaţiunilor bancare. O mărime apropiată de unitate ne va indica o
strategie bancară viabilă.

Nivelul dobânzilor practicate de către bănci constituie un important criteriu de corelare

a operaţiunilor active cu cele pasive. În calitate de intermediar, orice bancă are în
vedere obţinerea unui profit cât mai mare, pe baza diferenţei dintre dobânda percepută
şi cea bonificată.

La prima vedere, se pare că practicarea unei scări a dobânzilor fixe face posibilă o
previzionare cu mai multă certitudine a veniturilor şi cheltuielilor viitoare. Aceasta
situaţie poate fi întâlnită doar în cadrul unor sisteme băneşti caracterizate prin relativă
stabilitate. Ca urmare a unor perturbări monetare frecvente, generate de procese
inflaţioniste, tot mai multe bănci practică nivele flotante ale dobânzilor, ceea ce
afectează atât preţul resurselor, cât şi veniturile din dobânzi obţinute pentru creditele
angajate.

Ca o consecinţă a acestui fapt, în practica bancară din ţările dezvoltate se operează cu

o categorie specifică, aceea de active, pasive şi dobânzi variabile sau sensibile, în
funcţie de nivelul de piaţă al dobânzii. În raport cu acestea, pentru celelalte active,
pasive şi dobânzi neinfluenţabile se foloseşte apelativul "nesensibile" sau fixe. Această
situaţie a generat noi probleme în ceea ce priveşte corelarea operaţiunilor active cu
cele pasive.

Pentru analizarea acestei situaţii, frecvent se recurge la rata gradului de sensibilitate

(Rgs) ce se determină ca un raport între activele şi pasivele sensibile:

64
 MANAGEMENT BANCAR

Active sensibile
Rgs = (7)
Pasive sensibile

Global, cât şi în structură, acest indice exprimă gradul de acoperire a activelor cu

pasive de aceeaşi natură. Dacă, rata gradului de sensibilitate înregistrează o mărime
supraunitară, aceasta reflectă o stare în care activele predomină asupra pasivelor, fapt
ce asigură băncii o bună situaţie financiară. Dimpotrivă, o rată subunitară reflectă
dependenţa băncii faţă de pasivele sensibile care, adesea, poate genera o creştere a
cheltuielilor cu dobânzile bonificate.

Pe de altă parte, impactul dobânzilor sensibile poate determina un gol între activele
mai mari şi pasivele mai mici, pentru acoperirea căruia trebuie atrase noi resurse, prin
practicarea unor dobânzi stimulative, la un nivel exprimat prin rata de acoperire a
breşei (Rab):

Marimea dobanzii
Rab = × 100 (8 )
Golul de pasive

Pentru a prezenta acest aspect, luăm următorul exemplu:

Nivelul dobânzii
Specificare Suma
% absolut

Active 29000 33 9570

Pasive 27000 32 8640

Diferenţă (gol) 2000 46,5 930

Se constată că, pentru a acoperi un gol de pasive în sumă 2000, diferenţa de dobândă
este de 930, ceea ce înseamnă o rată de 46,5 %. Rata de acoperire a breşei de 46,5
%, exprimă nivelul maxim de dobândă ce poate fi bonificat pentru acoperirea golului de
resurse. Aşa se explică faptul că, în ultima perioadă şi în prezent, Banca Naţională a
României acordă credite de refinanţare băncilor comerciale practicând rate ridicate ale
dobânzii.

Un alt instrument de analiză utilizat în stabilirea influenţelor activelor şi pasivelor

bancare asupra situaţiei sale financiare este ecuaţia veniturilor şi cheltuielilor:

(Af x daf) + (As x das) = (Pf x dpf) + (Ps x dps) + Pb, (9)

65
 MANAGEMENT BANCAR

unde:

Af, Pf, daf, dpf = active, pasive şi dobânzi fixe (nesensibile);

As, Ps, das, dps = active, pasive şi dobânzi sensibile;

Pb = profitul bancar.

Pentru exemplificare, propumen următoarea structură bilanţieră:

ACTIVE Sume PASIVE Sume

- cu dobândă fixă 150000 - capital propriu 10000

- cu dobândă sensibilă 60000 - cu dobândă fixă 150000

- nevalorificabile 30000 - cu dobândă sensibilă 80000

Total 240000 Total 240000

Luându-se următoarele date:

- dobânda fixă pentru active (daf) = 32 %;

- dobânda fixă pentru pasive (dpf) = 30 % ;

- dobânda sensibilă pentru pasive (dps) = 35 %

- profitul băncii = 5000,

să se determine nivelul minim al dobânzii pentru creditele acordate în regim de active

sensibile.

Înlocuind datele în formula ecuaţiei veniturilor şi cheltuielilor (9), obţinem:

(150000 x 32%) + (60000 x das %) = (150000 x 32%) + (80000 x 35%) + 5000 

48000 + 600 das = 45000 + 28000 + 5000 

600 das = 30000  das = 50%

Modificarea nivelului dobânzilor sensibile impune alte nivele ale cheltuielilor şi

veniturilor. Ca atare, dimensiunea activelor şi pasivelor este semnificativă pentru

66
 MANAGEMENT BANCAR

stabilirea rezultatelor financiare şi determinarea profitului. Aspectul de ordin calitativ ce

decurge din ecuaţia veniturilor şi cheltuielilor constă în aceea că, se impune o astfel de
corelare a operaţiunilor active cu cele pasive încât să se obţină rezultate financiare
pozitive, marcate de un nivel maxim al profitului.

Întrebări

1. Care sunt principalele categorii de clienţi ale băncilor comerciale ?

2. Cum se structurează sistemul bancar al Statelor Unite ale Americii ? Dar în
Franţa ?
3. Care sunt funcţiile importante ale băncilor comerciale ?
4. Cum se structurează depozitele bancare ?
5. Ce este reescontul ? Ce se înţelege prin refinanţare ?
6. Care este deosebirea între fondul de rezervă şi provizioane ?
7. Ce cuprind operaţiunile active ale băncilor comerciale ?
8. Care este conţinutul creditului pentru acoperirea necesităţilor de capital fix ?
9. Ce se înţelege prin creditarea creanţelor comerciale ?
10. Ce sunt creditele de trezorerie ?
11. Care sunt principalele credite specializate ?
12. Precizaţi principalele categorii de credite acordate persoanelor fizice.
13. Ce se înţelege prin operaţiunile de plasamente bancare.
14. În ce constă teoria veniturilor anticipate ?
15. Care sunt relaţiile ce exprimă mărimea profitului realizat la nivelul unei bănci ?
16. Cum se determină indicile de lichiditate bancară ?
17. Care este relaţia prin care se stabileşte rata lichidităţii viitoare ?
18. Cum sunt relaţiile prin care se determină rata gradului de sensibilitate şi rata de
acoperire a breşei ?
19. Care este ecuaţia veniturilor şi cheltuielilor bancare ?

67