ARGUMENTAREA ŞI DEMONSTRAŢIA
ARGUMENTARE în sens larg
proces de comunicare, prin care o persoană
(locutor) încearcă sa convingă una sau mai
multe persoane (interlocutor, auditoriu) cu
privire la adevărul sau falsitatea unei idei
(teze), prin apelul la probe, dovezi,
exemple relevante, cu ajutorul unor
raţionamente care nu sunt în mod necesar
prezentate în mod explicit
susţinere, justificare a unei idei cu scopul
de a consolida sau modifica atitudinea
altora faţă de acea idee
argumentarea are un caracter practic şi se
adresează cuiva (unui interlocutor
determinat)
apelează la raţionamente, dar fără un
control riguros al validităţii acestora, al
adevărului premiselor folosite şi fără
independenţa demostraţiei faţă de
interesele practice şi de contextul
argumentării; cel care argumentează poate
fi el însuşi doar convins că premisele,
temeiurile pe care le oferă sunt corecte,
fără a fi în măsură să ofere o dovadă sigură
a adevărului sau validităţii
orizontul argumentării este acela al
verosimilului, plauzibilului, probabilului;
mai mult, argumentarea este corelată cu
dezbaterea, conflictul de idei,
controversele de diferite feluri (politice,
juridice, jurnalistice), teme generatoare de
controverse (avort, eutanasie, pedeapsa
capitală)
înlănţuirea raţionamentelor este de cele
mai multe ori intuitivă şi dificil de
formalizat
poate apela în mod intenţionat la
raţionamente incorecte (sofisme) sau la
raţionamente probabile
are un puternic caracter pragmatic
DEMONSTRAŢIE
proces logic-raţional prin care cineva
deduce, conchide, probează cu ajutorul
unuia sau mai multor raţionamente
explicite adevărul sau falsitatea unei idei
(teze)
înşiruire de raţionamente care au rolul de a
arăta adevărul sau falsitatea unei idei,
indiferent de convingerile sau credinţele
celorlalţi
demonstraţia are un caracter teoretic, ideal
şi nu se adresează unui interlocutor
determinat
utilizează exclusiv raţionamente, operaţii
logic-corecte prin care asigură trecerea de
la adevărul premiselor la adevărul
concluziei
orizontul demonstraţiei este acela al
siguranţei, al certitudinii, al decurgerii
necesare a concluziei din premise
de cele mai multe ori demersul unei
demonstraţii este formalizat explicit
se întemeiază intenţionat numai pe
raţionamente corecte; acestea pot fi greşite,
dar neintenţionat (caz în care demonstraţia
este incorectă)
caracterul fundamental, primar este cel
ştiinţific, teoretic (adevărul de dragul
adevărului)
este influenţată puternic de interesele scopul unei demonstraţii este dovedirea,
noastre, de ceea ce urmărim; este stabilirea adevărului; o demonstraţie
condiţionată de atingerea unei ţinte (şi urmăreşte evidenţierea caracterului
uneori mai puţin de respectarea necesar al concluziei în raport cu premisele
adevărului); (independent de utilitatea practică a tezei
argumentarea are un scop, de a câşiga de demonstrat) şi nu mai lasă loc unor
acordul privitor la o idee, este un mijloc de interpretări, nuanţări, obiecţii etc.
a ajunge la un consens sau la o hotărâre
este utilizat limbajul natural, care conţine este utilizat un limbaj clar, precis, lipsit de
termeni vagi, ambigui, în condiţii în care amibiguităţi, cu termeni care sunt definiţi
pot interveni fenomene distorsionante uneori într-un anumit cadru sau context,
(imprecizii, ambiguităţi, dependenţa unor pentru a evita orice confuzie sau
termeni de context etc.) interpretare eronată, distorsionantă a
acestora
premisele nu sunt întotdeauna prezentate premisele sunt explicite şi asumate ca
clar, explicit şi nici nu există întotdeauna adevărate, fie deoarece au fost demonstrate
convingerea că ele sunt adevărate; uneori, deja, fie că sunt postulate ca principii sau
chiar premisele pot fi puse la îndoială, axiome (al căror adevăr nu poate fi pus în
respinse (întrucât sunt false ori mod raţional la îndoială); o demonstraţie
inacceptabile) recurge la premise al căror adevăr este în
general recunoscut
argumentările nu sunt demersuri încheiate; demonstraţiile sunt în general demersuri
printr-o argumentare o anumită teză este încheiate, definitive; o teză demonstrată nu
cel mult acceptată, iar efortul de justificare, mai este supusă unui nou demers de
de fundamentare a ei poate fi reluat la demonstrare
nesfârşit
o argumentare poate fi apreciată ca fiindo demonstraţie poate fi corectă sau
plauzibilă, acceptabilă, convingătoare sau
incorectă; în cazul în care este corectă este
neconvingătoare, concludentă sau nu, tareconstrângătoare: dacă acceptăm adevărul
sau slabă premiselor nu putem respinge adevărul
concluziei; adevărul concluziei rezultă cu
necesitate din adevărul premiselor
argumentare / persuasiune
argumentarea apelează îndeosebi la persuasiunea operează şi la nivel afectiv
mijloace raţionale (uneori preponderent sau chiar în
detrimentul raţiunii), apelează şi la aspecte
neargumentative precum figurile retorice,
ţinută, gestică, intonaţie, sugestii etc., dar
presupune un comportament dezirabil
(spre deosebire de manipulare, în cazul
căreia este implicat un comportament
indezirabil, interesat doar de propriul
câştig)
argumentarea urmăreşte convingerea cuiva persuasiunea încearcă să determine pe
în sens larg cineva să acţioneze într-un anumit fel, să-l
 influenţeze în mod decisiv, este mai mult
un proces de ghidare, decât de convingere
un avocat poate argumenta în favoarea nevinovăţiei clientului său (în acest caz
contează în ce măsură convinge că teza nevinovăţiei este susţinută de probe, dovezi)
sau poate încerca să influenţeze (persuadeze) judecătorul pentru un verdict favorabil
prin apelul la milă, la starea emoţională, la nivelul de trai etc.
argumentare / manipulare
într-o argumentare se folosesc premise în cazul manipulării se apelează cu bună
despre care se crede că sunt adevărate şi ştiinţă la premise false, informaţii
raţionamente pe care cel care mincinoase sau raţionamente incorecte,
argumentează le consideră corecte fără ca interlocutorul să-şi dea seama de
acest lucru; nu se urmăreşte înţelegerea
corectă a unei situaţii sau acceptarea liberă
şi conştientă a unei opinii
argumentarea urmăreşte convingerea prin manipularea distorsionează adevărul, se
mijloace oneste bazează pe inducerea în eroare, este
generată de nevoia de putere, de control, de
a câştiga cu orice preţ, vizează adeziunea la
o idee prin mijloace ilicite, lipsite de
onestitate (minciuna, minciuna prin
omisiune, lacrimile de crocodil, cererile
excesive de scuze, intimidare, ameninţări,
şantaj emoţional, abuzul verbal, furia
explozivă, negarea, minimizarea,
divesiunea, victimizarea, simularea
confuziei, a inocenţei, proiectarea vinii
asupra altcuiva (ţapul ispaşitor) etc.
într-o argumentare teza este prezentată în cazul manipulării teza (ideea faţă de care
se doreşte adeziunea) este ascunsă,
neexplicitată, subtilă, subliminală
chiar dacă presupune de multe ori o situaţia manipularea urmăreşte adeziunea la o idee
problematică sau conflictuală, cu orice preţ şi poate lua uneori forme
argumentarea nu implică în mod necesar agresive;
agresivitate manipularea presupune anumite condiţii
contextuale (încrederea oarbă, naivitatea,
încrederea în sine scăzută, dependenţa
emoţională a interlocutorului, altruismul
exagerat, lăcomia etc.)
unii autori disting manipularea pozitivă (de
exemplu, în cazul copiilor mici, în interesul
sau beneficiul acestora) de manipularea
negativă (care nu ţine cont de interesul
celorlalţi sau este chiar împotriva acestuia)
graniţele dintre argumentarea raţională, persuasiune şi manipulare nu sunt nete,
categorice
în acelaşi discurs pot interveni momente de persuadare sau chiar de manipulare
 - pentru unii logicieni, între argumentare şi demonstraţie există o diferenţă de natură, sunt
forme radical diferite
- pentru alţii, demonstraţia este un tip special de argumentare
o în acest sens, se deosebeşte argumentarea demonstrativă (demonstraţia) – numită
şi argumentare obiectivă sau constrângătoare – şi argumentarea nedemonstrativă
(subiectivă, retorică, neconstrângătoare)
o de asemenea, putem distinge între argumentarea ştiinţifică şi argumentarea
comună, neştiinţifică

o argumentarea în înţelesul ei comun se distinge însă în mod categoric de

demonstraţie
 putem încerca să argumentăm în favoarea unei idei false (al cărei adevăr nu
a fost probat, verificat)
 putem să ne bazăm pe premise false sau nesigure
 putem folosi rationamente cu un mare grad de probabilitate
o în acest sens, argumentarea este o formă de susţinere a unei idei, iar demonstraţia
o formă de dovedire a unui adevăr
o
o sensul primar al argumentării este acela de a oferi probe, dovezi, de a susţine,
dovedi, justifica o idee
 acesta este sensul în care se formulează o cerinţă precum argumentează că
poemul Luceafărul aparţine genului liric, sens apropiat de acela al
demonstraţiei

STRUCTURA LOGICA A ARGUMENTĂRII

- în general, într-o argumentare distingem:

o Teza – ceea ce se doreşte a fi probat, justificat, argumentat
o Fundamentul argumentării – ansamblul premiselor, datelor, informaţiilor pe care
se sprijină teza, din care este dedusă
 de multe ori aceste date nu sunt prezentate ca certe (eu cred că, sunt convins
că)
 se apelează uneori la exemple reale, menite să vină în spijinul tezei,
exemplificarea nefiind însă o modalitate de dovedire, de asigurare a
certitudinii cu privire la teză
 se poate apela la date empirice, la mărturii, declaraţii, la rezultate ale unor
analize sau expertize, la pasaje din diferite texte (legi, regulamente, ordine,
teorii, discursuri etc.)
o Procedeul argumentării – ansamblul raţionamentelor utilizate
 acesta reprezintă argumentarea propriu-zisă, raţionamentul sau sistemul de
raţionamente prin care se face trecerea de la premise la concluzie (teza care
se argumentează)
  în acest sens, argumentarea este un sistem de temeiuri, probe, dovezi,
justificări organizate astfel încât să poată susţine sau respinge o anumită
idee
 pot fi utilizate diferite tehnici sau procedee argumentative: le vom studia pe
parcurs!!!
 procedee deductive inferenţiale care susţin teza (modus ponendo-
ponens, modus tollendo-ponens, dilema constructivă simplă sau cea
complexă) sau care resping teza (modus ponendo-tolens, modus
tollendo-tolens, dliema distructivă simplă sau cea complexă)
 procedele bazate pe pătratul logic ori cele bazate pe diferite operaţii
aplicate propoziţiilor categorice (conversiune, obversiunea etc.)
 procedee de argumentare silogistică (silogismul categoric,
polisilogismul, soritul, epicherema etc.)
 procedee nedeductive (inducţia completă, inducţia prin simplă
enumerare, analogia etc.)
 procedee bazate pe cercetarea relaţiilor cauzale (metoda
concordanţei, metoda rămăşiţelor, metoda variaţiilor concomitente
etc.)
-
- în funcţie de numărul raţionamentelor, probelor, temeiurilor pe care se bazează,
argumentarea poate fi amplă (mai multe raţionamente, temeiuri etc.) sau simplă (unul
singur)

TIPURI DE ARGUMENTARE

DE TIP FACTUAL – EVALUATIV - ACŢIONAL

CRITERIU: scopul
- în general scopul unei argumentări este de a convinge, de a arăta, a susţine că o anumită
teză este acceptabilă, dar aceasta poate urmări anumite scopuri practice:
o a convinge în privinţa adevărului unei opinii (apartenenţa unui opere la un anumit
gen literar, vinovaţia sau nevinovătia unei persoane)
o a convinge în privinţa corectitudinii unei evaluări (bun/rău, drept/nedrept,
moral/imoral, legal/ilegal)
o a convinge în privinţa unei acţiuni (alegerea unui anuit candidat, acceptarea unei
anumite religii, acceptarea unui anumit proiect de urbanism, acceptarea unor
măsuri, adeziunea la un partid politic)

MONOLOGALĂ – DIALOGALĂ
CRITERIU: interlocutorul
- argumentarea poate fi monologală (interlocutorul este în mod nemijlocit cel care
argumentează, dar poate fi în mod indirect, publicul, cititorul, spectatorul) sau dialogală
(argumentarea se adresează în mod direct unui interlocutor)

ARGUMENTARE PRO SAU CONTRA

CRITERIU: raportarea faţă de teza argumentării
 - argumentarile pro sunt în favoarea tezei, iar cele contra (polemice) urmăresc respingerea,
înlăturarea unei opinii

ARGUMENTARE LIBERĂ / CU REGULI PRESTABILITE

CRITERIU: prezenţa unor reguli explicite de argumentare
- argumentarea poate fi liberă (când regulile ei nu sunt prezentate, explicite, fiind doar
subânţelese) sau cu reguli prestabilite (privitoare la durată, întindere, paşi etc.)
-
- în funcţie de domeniu, putem vorbi despre argumentare ştiinţifică, filosofică, politică,
economică, juridică, istorică etc.
o fiecare domeniu are exigenţe şi condiţii specifice de argumentare (exigenţele
argumentării de la tribuna aparlamentului diferă, de exemplu, de cele dintr-un tratat
de filosofie)