Aspecte ale dezvoltării proceselor psihice ale preşcolarului de 6 – 7 ani

         

          Pentru o grădiniță care-şi respectă menirea şi pentru educatorii devotaţi

profesiei, studierea individualităţii copilului constituie o preocupare fundamentală.

            De-a lungul istoriei psihologiei, îndemnul pentru această preocupare a fost
consecvent de la Socrate şi Platon: „Trebuie să studiem natura omului, spre a-i
descoperi înclinaţiile sale durabile” şi până la Pestalozzi şi Rousseau: „Căutaţi şi
vă cunoaşteţi mai bine copiii, deoarece cu siguranţă nu-i cunoaşteţi”.

            Cunoaşterea copilului este un proces continuu, ce trebuie realizat sistematic

şi permanent pe toată durata şcolarizării, deoarece schimbările ce au loc în
psihologia lui trebuie cunoscute şi dirijate. Ritmurile de dezvoltare şi schimbare
sunt variate de la un copil la altul, ceea ce impune o cunoaştere diferenţială a
acestuia pentru a evita dezvoltarea lor sporadică, întâmplătoare.

Conţinutul şi formele activităţii  instructiv-educative desfăşurate în grădiniţă

sunt strict determinate de particularităţile psihologice, fără a neglija faptul că
această condiţie se conjugă pe fiecare treaptă de dezvoltare cu scopul procesului ca
atare. Creşterea fizică şi dezvoltarea psihică în primii 6-7 ani de viaţă nu constituie
procese uniforme şi omogene. Fără a fi total sincronice, aceste procese se
desfăşoară în faze (stadii) constituind capitole distincte ale aceleaşi „istorii
individuale, fiecare având o structură psihică particulară ce se reflectă într-un
comportament caracteristic” (1).

Etapa cuprinsă între 3 şi 6-7 ani, vârsta „micului faun” este cea mai
caracteristică din viaţă – copilăria, cea în care viaţa mintală este mult mai bogată şi
mai variată decât la vârsta precedentă, este o  „copilărie prin excelenţă” (2).

Una din trăsăturile psihice dominante la această vârstă o constituie

curiozitatea, nevoia de a şti, de a afla, de a cunoaşte. Este perioada de „formare
intelectuală” sau perioada întrebărilor „de ce?”, este vârsta de aur a copilăriei,
vârsta de exprimare, fără griji şi reticenţe (3).

La vârsta de 6-7 ani procesele de cunoaştere cunosc o nouă etapă de

dezvoltare, copiii în marea lor majoritate, îndeplinind la această vârsta condiţiile
care-i fac apţi de şcolarizare.

Activitatea perceptivă este adecvată, analizatorii vizuali, auditivi, kinestezici

înregistrează o dezvoltare mulţumitoare. Dirijaţi de învăţător, copiii vor distinge şi
vor recunoaşte lucrurile prezentate, culorile, diferite obiecte din mediul
înconjurător, unele relaţii dintre elemente.
 Copilul de 6-7 ani este în stare să detaşeze un obiect din grupul altor obiecte,
să descompună notele obiectului şi pe baza lor să recompună obiectul în întregime,
respectând raporturile dintre părţi. E capabil să analizeze obiectele operând cu
diverse criterii (formă, mărime, culoare), după raporturile dintre viteză şi distanţă
(arată cercetările lui Piaget).

La intrarea copilului în şcoală, nivelul orientării în spaţiu şi în timp este

relativ scăzut. „Raporturile spaţiale deja intuite-legate de ceea ce se înţelegere prin:
aproape, lângă, sub, etc. devin raporturi ce includ şi forme de distanţe. Evaluarea
mărimii este la copiii de 6-7 ani încă deficitară deoarece ei supraestimează
mărimile” (4).

Pentru dezvoltarea percepţiei de timp se fac diverse exerciţii, ca perceperea

unor sunete care se repetă la intervale regulate de timp, executarea unei lucrări într-
un timp determinat, obişnuirea cu îndeplinirea regimului de zi, etc.

Spiritul de observaţie este diferit de la un copil la altul. Rapiditatea şi

precizia în sesizarea unor fapte constituie caracteristici ale spiritului de observaţie.
Acesta se formează prin activităţi de educaţie plastică, excursii, vizite, lecţii de
ştiinţe. La vârsta de 6-7 ani reprezentările păstrează un caracter intuitiv-concret. De
exemplu conţinutul unui fragment ce ilustrează caracteristici ale primăverii va fi
înţeles prin prisma experienţei personale şi a tipului de reprezentări formate în
contact nemijlocit cu mediul în care a trăit.

Activitatea instructiv-educativă asigură formarea unui fond de reprezentări şi

noţiuni cu caracter ştiinţific.

Preşcolaritatea este o vârstă de acumulare informaţională şi de elemente

structurate, esenţiale pentru procesul învăţării de mai târziu.

 „Deprinderile intelectuale reprezintă cadrul de mişcare al gândirii.

Ele sunt scheme cu grad diferit de generalizare, cu grad diferit de elasticitate sau
rigiditate” (5).

 Priceperile reprezintă moduri de a exercita facil diferite acţiuni învăţate. Ele

cuprind generalizări de deprinderi şi de cunoştinţe deja însuşite. În multe activităţi
priceperea de a le efectua premerge dobândirii deprinderilor. Ele reprezintă
capacitatea de a şti să efectueze acţiunea chiar dacă nu s-a ajuns la formarea
deprinderilor respective. Prezenţa lor uşurează procesul de însuşire a noi
deprinderi. Împreună cu ele formează baza comportamentului învăţat.

Priceperile sunt cunoştinţe realizate practic şi constă în posibilitatea

dobândită prin învăţare: de a executa o acţiune, de a utiliza practic şi eficient, în
condiţii variate cunoştinţe însuşite realizând o adaptare promptă la schimbări.
 Cunoştinţele, priceperile şi deprinderile se întrepătrund şi se influenţează
reciproc. Deprinderea trebuie însuşită cât mai corect de la început, deoarece este
mai greu să fie restructurată. Condiţia fundamentală de formare a deprinderilor este
exerciţiul.

Exerciţiul presupune o reluare conştientă a  operaţiilor de fiecare dată cu un

anumit scop, o reluare selectivă a operaţiilor, în funcţie de nivelul însuşirilor şi
dificultăţilor, o reluare a activităţii în condiţii schimbate. Exerciţiul este repetiţia
frecventă şi tenace a unei activităţi în vederea însuşirii şi perfecţionării ei, a
formării de deprinderi şi a obţinerii de performanţe; proba sau problema necesară
procesului de învăţare.

În acest sens se pot desfăşura în cadrul activităţilor de educare a limbajului

sau de educaţie moral-civică, dezbateri pe teme ca: „La spectacol”, „În vizită”, „La
aniversare”, „La magazin”, urmărindu-se formarea şi consolidarea deprinderilor şi
obişnuinţelor de comportare civilizată. De asemenea „jocul capătă roluri
psihologice tot mai complexe, funcţii formative, funcţii de relaxare, funcţii de
facilitare a adaptării copiilor la mediu, funcţii de umanizare” (6).

Psihologi ca Decroly, Claparede, J. Piaget arată ca memoria este mai activă

în joc. În această condiţie copilul intuieşte cerinţele fixării şi păstrării sarcinilor
care i se trasează. Copilul învaţă şi reproduce cu plăcere poezii, reproduce un text
după 2-3 lecturi. Fixarea este fluctuantă şi adeseori superficială.

Jocul la vârsta de 6-7 ani este un teren de antrenare a atenţiei, de distribuire

şi lărgire  angajării psihice. Concentrarea creşte de la 20 – 25 minute în situaţii
obişnuite şi chiar 45-50 minute în joc.

Distribuirea atenţiei este dificilă, încât micul şcolar nu poate sa cuprindă şi

să rezolve în acelaşi timp mai multe activităţi. Flexibilitatea atenţiei, ca proprietate
de a trece rapid de la o activitate la alta este de asemenea slabă. Atenţia involuntară
are o pondere mai mare faţă de atenţia voluntară.

Folosirea metodei conversaţiei în predare, adresarea unor întrebări „de

gândire” deşteaptă curiozitatea elevilor şi le orientează atenţia involuntară spre
materialul care se predă. De asemenea selectarea materialului ce trebuie asimilat,
folosirea unor mijloace didactice adecvate duc la funcţionarea atenţiei voluntare.

Perioada preşcolară este o perioadă de mari achiziţii culturale, de intensă

asimilare intelectuală, de lărgire a înţelegerii şi a posibilităţilor gândirii, de a
aborda situaţii, repere, evenimente.  

„Până la 6-7 ani gândirea dobândeşte o operativitate generală (nespecifică)

relativ complexă cu o oarecare viteză ce pune în evidenţă constituirea unor
operatori de bază pe acest plan, figurile logice” (7).
 Gândirea se manifestă în activităţi intelectuale, care în limbajul curent se
numesc: judecare, raţionare, înţelegere, explicare, invenţie, deducţie, abstractizare.

 Caracterizând sumar activitatea gândirii, reiese că şcolarul de 7 ani distinge

bine realitatea înconjurătoare de propria persoană, iar activitatea lui practică şi
mintală se îndreaptă mai mult înspre obiectele şi fenomenele ambianţei decât în
direcţia propriei persoane. Noţiunile micului şcolar sunt cu precădere concret-
intuitive.

La începutul şcolarizării, raţionamentul copilului are un însemnat coeficient

afectiv, întrucât sentimentele şi interesele personale influenţează mersul gândirii
spre anumite concluzii (exemplu: Bunicile sunt bune pentru că ne aduc daruri). La
6 – 7 ani au o pondere deosebită operaţiile intelectuale concrete.

Orice raţionament, orice dezvoltare de probleme constituie în acelaşi timp şi

o manifestare a creativităţii gândirii, deoarece se ajunge la o concluzie, la o soluţie
nouă. Învăţătorul are sarcina formării unor premize pentru dezvoltarea creativităţii.

Gândirea este strâns legată cu limbajul. Dezvoltarea exprimării verbale face

importante progrese. Vocabularul la 6 – 7 ani atinge între 1.500 – 2.500 cuvinte. Se
dezvoltă cerinţa internă de folosire de cuvinte noi, creaţii verbale şi fantezii
verbale.

Expresivitatea vorbirii se amplifică, la fel nuanţarea şi intonaţiile.

Propoziţiile devin mai lungi şi mai complexe.

 „Comunicarea verbală forţează inteligenţa la o ordonare complexă a datelor

ce se comunică, ori precum se ştie, orice efort acţionează în mod complex
formativ” (8).

Comunicarea verbală dobândeşte calităţi noi. Întrebările numeroase pe care

copilul le adresează adultului, subliniază prezenţa intereselor cognitive, primare ale
elementelor gândirii cauzate, dorinţa de a cunoaşte şi de a înţelege fenomenele din
natură şi societate.

Atenţia învăţătorului trebuie să fie îndreptată şi spre cultivarea

comunicărilor verbale ale elevilor. Prin exerciţii de povestire ei trebuie să fie
îndrumaţi să se exprime corect, să emită mesaje care să poată fi recepţionate corect
de către alţii.

La copilul de 6-7 ani procesul imaginaţiei care constă în crearea de

reprezentări şi imagini noi prin prelucrarea şi combaterea reprezentărilor existente
în memorie, se desfăşoară la niveluri diferite.

„Imaginaţia reproductivă este caracterizată prin formarea imaginilor

sugerate de descrierea plastică a unor aspecte si fenomene din realitate”.
 „Imaginaţia creatoare creează reprezentări caracterizate prin noutate şi
originalitate” (9).

Preşcolarul de 6-7 ani manifestă aptitudini. Domeniul muzicii, picturii,

colajului sunt abordate cu succes de copii.

În general la începutul şcolarităţii, imaginaţia reprezintă un conţinut redus.

Copilul nu posedă capacitatea de a face distincţia netă între planul realităţii şi cel al
ficţiunii.

Jocurile de creaţie, filmele pentru copii, serbările şcolare, vizionarea de

expoziţii etc. sunt mijloace ce contribuie la dezvoltarea imaginaţiei.

La 6-7 ani se accentuează rolul conducător al scoarţei cerebrale în

manifestarea afectivităţii care devine mai bogată şi mai variată. La această vârstă
copiii dau dovadă în unele situaţii de capacitate de stăpânire a expresiilor
emoţionale şi de frânare a manifestărilor care nu sunt acceptate social. Ei sunt
optimişti, veseli adesea chiar exuberanţi.

În privinţa efectelor primare, la şcolarii începători se pot observa adesea stări

de frică legate de viaţa de grup. Mulţi copii se tem de ridicol, se îngrijorează de
eventualitatea unor insuccese şcolare, etc.

Sentimentele de integrare socială şi prietenie sunt mai accentuate. De

asemenea cele de dominare şi agresivitate cresc în timpul şcolarităţii mici pentru a
descreşte ulterior în timpul şcolarităţii mijlocii.

Cunoaşterea particularităţilor psihoindividuale ale micului şcolar este

absolut necesară. Astfel se creează condiţiile şi căile cele mai potrivite pentru
dezvoltarea complexă a personalităţii fiecărui elev.
Bibliografie

(1) Debesse, Maurice –„Etapele educaţiei”, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1981, pag. 12,

(2) Debesse, Maurice – „Etapele educaţiei” Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1981, pag. 39.

(3) Şchiopu, Ursula – „Psihologia copilului” Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1967, pag. 139.

(4) Şchiopu, Ursula şi Verza, Emil – „Psihologia vârstelor” (ciclurile

vieţii), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, pag. 103.

(5) Bejet, Maurice – „Talent, inteligenţă, creativitate”, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1971, pag. 121.

(6) Şchiopu, Ursula şi Verza, Emil – „Psihologia vârstelor” (ciclurile

vieţii), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, pag. 120.

(7) Şchiopu, Ursula şi Verza Emil – „Psihologia vârstelor” (ciclurile vieţii),

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, pag. 110.

(8) Şchiopu, Ursula şi Verza, Emil – „Psihologia vârstelor” (ciclurile

vieţii), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, pag. 114.

(9) Bogdan, Tiberiu şi Stănculescu, Ilie I. – „Psihologia copilului şi

psihologia pedagogică”, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973, pag.
197.
 Nivelul de maturitate al copilului de 6 – 7 ani

Dezvoltarea şi educaţia se condiţionează reciproc, în sensul că un nivel mai

înalt al dezvoltării permite obţinerea unor rezultate educative superioare.

Aşa cum rezultă din paginile scrise ulterior, copilului de 6-7 ani ajunge la un
anumit grad de maturitate bio-psihică, fapt ce îi permite angajarea sa în activitatea
de învăţare şcolară. Este absolut necesară cunoaşterea acestui stadiu de maturitate
pentru a putea analiza manifestările şi comportamentele care dezvăluie starea bio-
psihică a elevului adaptat cu elevul neadaptat cum ar fi: capacitatea/incapacitatea
de dezvoltare a unei sarcini de învăţare stabilită în conformitate cu normele
didactice, participarea / non-participarea elevului la activităţile propuse; încrederea
/ neîncrederea în forţele proprii, etc.

Învăţământul preşcolar joacă un rol indiscutabil în dezvoltarea capacităţilor

şi conduitelor adaptive şi de integrare în viaţa şcolară. Iniţierea preşcolarului în
activităţi de învăţare şcolară este un obiectiv important stipulat de curriculum
pentru grădiniţă.

O caracteristică a evoluţiei preşcolarului către şcolaritate constă în „acţiunea

explorării şi asimilării mediului social” (1), a factorului reprezentativ pentru
copilul de 6-7 ani, respectiv persoana dublă. Adultul este cel care creează
sentimentul de siguranţă.

„Forma specifică de interiorizare a persoanei adulte, cu care preşcolarul se

confruntă şi se măsoară este nucleul cunoştinţei de sine” (2).

Prin amplificarea relaţiilor cu alte persoane, conştiinţa de sine va dobândi

noi contururi. În acest sens educatoarea poate organiza: vizite la fabrici, întâlniri cu
diferite personalităţi din diferite domenii de activitate, participarea la spectacole de
teatru. Toate acestea influenţează pozitiv adaptarea socială a viitorului şcolar.

Nu trebuie uitat rolul jocului didactic în abordarea cunoaşterii de sine şi a

relaţiilor cu ceilalţi în lumina adevărului şi a moralei. De exemplu: de vorbă cu tine
însuţi”; „Mă recunosc”;, etc.

Pe ultimul menţionat, îl detaliez în continuare:

 
 „Mă recunosc” – joc didactic

Scop:

- formarea capacităţii de autoevaluare a propriei personalităţi.

Obiective. Copilul va fi capabil:

- să-şi recunoască trăsăturile fizice (înalt-scund,  blond-brunet, culoarea

ochilor, etc.) şi de caracter (calm-agitat, vesel-trist, prietenos-retras, etc.);
- să folosească gesturi adecvate în timp ce vorbeşte despre trăsăturile
enumerate;
- să-şi recunoască toate calităţile şi defectele, să vorbească cu plăcere de
propria persoană.

Elemente de joc:

- folosirea gesticulaţiei, jetoane.

Organizarea jocului:

Copiii stau în semicerc, unul dintre ei va denumi conducătorul jocului care

va descrie anumite trăsături fizice şi psihice ale unui coleg. De exemplu: este înalt,
slab, brunet, cu ochi verzi, prietenos, etc. în cazul când colectivul nu este de acord
cu copilul care s-a recunoscut se cere acestuia să argumenteze trăsăturile de
caracter şi fizice care au fost aduse în discuţie.

Dacă a recunoscut devine conducător de joc, în caz contrar primeşte o

„pedeapsă” (ghicitori, poezii, proverbe, etc.).

În încheiere se fac aprecieri asupra felului cum au vorbit şi gesticulat copiii

participanţi la joc.

Cu cât individul uman creşte şi se dezvoltă cu atât şi raporturile lui cu

mediul social se amplifică şi se diversifică.
 Cunoaşterea psihică a copilului este cea mai importantă parte a activităţii
educaţionale din grădiniţă, în scopul sprijinirii preşcolarului în efortul său de a se
adapta la noi condiţii de mediu.

La 6-7 ani se înregistrează şi un progres al maturizării biologice. Trebuinţele

primare sunt contrabalansate de trebuinţele sociale legate de reguli culturale şi de
civilizaţie (vezi anexa).

Pe măsura ce preşcolarul devine autonom, prin formarea deprinderilor de

alimentaţie, igienice, de îmbrăcăminte, se creează condiţiile pentru „apariţia unei
noi trebuinţe, aceea resimţită de copil, de a se alinia la stilul de viaţă în grup” (3).

Trebuinţele primare pentru a fi satisfăcute necesită învăţarea unor deprinderi

ca forme superioare de adaptare.

De exemplu: alimentaţia nu este un act în sine consumat oricum, ci

presupune un anumit orar, o anumită poziţie corporală la masă, utilizarea
tacâmurilor, etc. lipsa acestor deprinderi este semnul neglijenţei în îndrumarea şi
supravegherea preşcolarului.

De asemenea igiena corporală şi toaleta zilnică sunt activităţi puternic legate

de dezvoltarea conduitelor adaptative. Este vorba de deprinderi complexe,
dominante fiind cele motorii şi care reprezintă un mare progres în direcţia
autonomiei copilului. Lipsa de îndemânare duce la sancţionarea copilului într-un
fel sau altul.

Deprinderea de a se îmbrăca singur, de a-şi îngriji obiectele de îmbrăcăminte

conduc spre independenţă, caracteristică ce trebui cultivată.

Sistemul afectiv-motivaţional înregistrează modificări cantitative şi

calitative şa vârsta de 6-7 ani. „afectivitatea reprezintă una din componentele vieţii
psihice, care potenţează energic întreaga activitate umană” (4).

La preşcolarul mare trăirile afective sunt intense iau formele de manifestare

sunt cele dobândite prin imitaţie. Mama, tatăl, educatoarea sunt modelele umane
cele mai importante pentru copil.

Sistemul motivaţional se îmbogăţeşte prin apariţia şi amplificarea motivelor

secundare: tendinţa de a afla, de a cunoaşte aspecte noi, din lumea înconjurătoare,
tendinţa de a crea, de a combina forme şi culori, de a înţelege cum „funcţionează”
cel de lângă el.

Un rol deosebit în acest sens îl are arta care îmbogăţeşte atât conţinutul
cantitativ al vieţii copilului, cât şi calitativ contribuind la dezvoltarea armonioasă a
personalităţii.
 Din detalierea proceselor psihice şi cognitive din capitolul anterior al
prezentei lucrări, deducem că acestea ating un anumit nivel de dezvoltare ce
pregătesc preşcolarul pentru învăţarea şcolară. Modelarea şi perfecţionarea acestor
procese ocupă un rol central în activitatea educatoarelor de la grupele pregătitoare.
Limbajul se alătură proceselor cognitive cu toate funcţiile reglatorii: cunoaştere,
comunicare, expresie.

Sunt necesare exerciţii specifice de implicare a limbajului în percepţia

fonetică şi grafică, drept condiţie de bază în însuşirea citirii şi scrierii. Limbajul
joacă un rol coordonator în dezvoltarea intensivă a comportamentelor adaptive.

Copilul îşi vorbeşte continuu, în orice demers al unei acţiuni. În multe dintre
activităţile organizate la nivelul grupei, se poate sesiza un „murmur special” sau
pot fi formulate întrebări cauzale referitoare la o temă discutată.

Vorbirea dialogat îl plasează pe copil în interiorul grupului şi prin această

situaţie de învăţare, ea dobândeşte o însemnată valoare modelatoare. Schimbul de
mesaje în timpul unui joc, de exemplu, este un exerciţiu eficient pentru formarea
capacităţii de comunicare. De asemenea, putem menţiona că limbajul, respectiv
vorbirea dialogată este un mijloc de formare a discernământului deoarece implică
emiterea de răspunsuri, de judecăţi de valoare (vezi anexa).

Subliniem faptul că dezvoltarea scăzută a limbajului atrage după sine carenţe

şi la nivelul structurilor cognitive şi implicit îşi pune amprenta şi asupra procesului
de integrare în şcoală.

Bibliografie

(1) Creţu, Elvira –„Probleme ale adaptării şcolare”, Editura ALL

Bucureşti, 1999, pag. 71.

(2) Şchiopu, Ursula şi Verza, Emil – „Psihologia vârstelor” (ciclurile

vieţii), Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1981, pag. 76.

(3) Creţu, Elvira – „Probleme ale adaptării şcolare”, Editura ALL

Bucureşti, 1999, pag. 64.

(4) Creţu, Elvira – „Probleme ale adaptării şcolare”, Editura ALL

Bucureşti, 1999, pag. 66.

 
 Necesitatea cunoaşterii psihopedagogice a copilului

la intrarea în şcolaritate

Condiţia primordială a unei activităţi pedagogice eficiente este cunoaşterea

potenţialului biopsihic al copilului. Schimbarea mediului grădiniţei cu cel al şcolii,
îl supune pe copilul de 6-7 ani la noi eforturi adaptative.

Acestea trebuie dozate în raport cu capacitatea copilului de a realiza, dar în

acelaşi timp, continuat cu exerciţiul capacităţii de a realiza noi eforturi.

În condiţiile actuale, social-economice din Moldova, diversificarea

componenţilor unui grup de copii este mai accentuată. De aceea, considerăm
prezenţa psihologului şcolar şi a medicului alături de educator, o necesitate
stringentă.

În ultimele decenii, cercetările psihologice au adoptat „metodologia

cibernetico-sistemică” (1) în ceea ce priveşte activitatea de cunoaştere psihologică
a copilului. În acest sens, sistemul psihic uman este explicat pe baza principiilor
interacţionist-sistematic şi funcţional-dinamic. Potrivit acestei teze, individul
uman, respectiv copilul este definit ca:

a)      unitatea indestructibilă dintre psihic şi sistemul comportamental,

respectiv, unitatea dintre cunoştinţă şi activitate;
b)      toate structurile componente ale sistemului psihic, la toate nivelurile
ierarhice se află într-o perfectă interdependenţă, conexiune;
c)      psihicul este factorul care reglează şi mediază interacţiunea dintre om
şi mediu, deci are o valoare instrumental-adaptivă;
d)     toate structurile psihocomportamentale sunt rezultatul intercondiţionării
factorilor ereditari cu cei din mediul extern, preponderent cei de esenţă
educaţională;
e)      structura personalităţii este sinteza trăsăturilor individuale cu cele
tipic-generale (omul se naşte ca om şi se formează ca om);
f)       sistemul biopsihic uman se organizează, se structurează, în plan
individual, în două etape evolutive, inegale: embriogeneza (durează 276
– 280 zile) şi ontogeneza postnatală (până la sfârşitul vieţii).

Luând în considerare caracteristicile sistemului biopsihic uman, metodologia

adoptată pentru cunoaşterea psihopedagogică a copilului trebuie concepută pe o
perioadă extinsă de timp.

Potenţialul biopsihic al fiecărui copil trebuie determinat după un etalon

elaborat care impune reguli ştiinţifice de prelucrare a datelor colectate şi de
interpretare (vezi anexa).
 Un alt aspect care trebuie cunoscut este gradul de contradicţie, între
caracteristicile mediului şcolar concret (local) şi cele ale mediului de provenienţă a
copilului.

Sala de clasă, clădirea şcolii şi nu în ultimul rând banca în care se aşază

şcolarul de clasa I în prima zi de şcoală, sunt doar câteva aspecte cu care trebuie să
se adapteze copilul.

Din punct de vedere psihic, starea de confort sau disconfort pe care o trăieşte
şcolarul este determinată în primul rând de mediul sălii de clasă.

Un alt aspect relevant în acţiunea de cunoaştere prealabilă a şcolarului mic

este raportul dintre nivelul atins de acesta în domeniul senzoriomotor şi cel
intelectual. Învăţarea citirii şi scrierii va fi condiţionată de achiziţiile dobândite în
mediul preşcolar. Copiii care au fost antrenaţi sistematic şi în forme variate de
observare a diverselor categorii de obiecte nu vor întâmpina greutăţi în asimilarea
cunoştinţelor specifice clasei I.

În concluzie putem afirma că acţiunea pedagogică devine eficientă numai

dacă procesul de formare se realizează urmărindu-se aptitudinile şi caracteristicile
persoanei şi obiectivele procesului formativ. Organizarea ştiinţifică a acţiunilor
instructiv-educative este dependentă de cunoaşterea individualităţii elevilor şi de
organizarea sistemului şcolar care să permită găsirea unor posibilităţi integrative
pentru fiecare.

La intrarea în şcoală fiecare copil depune fişa psihopedagogică întocmită de

educatoare ce cuprinde observaţii privind inteligenţa, creativitatea, simţul
lingvistic, nivelul de dezvoltare al gândirii logice, memoria, atenţia, abilităţi
manuale. În urma observaţiilor din fişa psihopedagogică întocmită de educatoare,
copilul poate fi socotit „apt”  sau „inapt” pentru şcolarizare. Viitorul învăţător
consultă această fişă şi stabileşte metodologia pentru cunoaşterea psihopedagogică
a copilului pe o perioadă extinsă de timp.

Bibliografie:

 
(1) Golu, M. – în vol. „Copilăria-fundament al personalităţii”, (Dima, S.),
Editura „Revista Învăţământ Preşcolar”, Bucureşti, 1997, pag. 12-24.
 

 
Aspecte ale dezvoltării
proceselor psihice
ale preşcolarului
de 6 – 7 ani

Cad.did: Isacova Aliona

gr.did: întâi

STĂUCENI, 2021
Nivelul de maturitate
al copilului de
6-7 ani

Cad.did: Isacova Aliona

gr.did: întâi

STĂUCENI, 2021
 Necesitatea cunoaşterii
psihopedagogice a copilului
la intrarea în şcolaritate

Cad.did: Isacova Aliona

gr.did: întâi

STĂUCENI, 2021