Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Introducere În Istoria Limbii Române I: Grigore Brâncuş
Introducere În Istoria Limbii Române I: Grigore Brâncuş
GRIGORE BRÂNCUŞ
INTRODUCERE
ÎN ISTORIA LIMBII ROMÂNE
I
Ediţia a II-a
AUTORUL
8
CUPRINS
5
III. ORIGINEA DIALECTELOR ROMÂNEŞTI ………………. 62
Partea a doua
6
PARTEA ÎNTÂI
I. ORIGINILE LIMBII ROMÂNE
1. ROMANIZAREA DACIEI.
CONSECINŢELE LINGVISTICE
11
Prin edictul din 313, dat de Constantin cel Mare, creştinismul
devine religie oficială în Imperiu. Terminologia fundamentală creştină
este în română de origine latină: creştin, biserică, preot, Dumnezeu etc.;
de aici, concluzia că religia creştină a fost difuzată atât la sudul, cât şi la
nordul Dunării, în limba latină, prin urmare dacoromanii învăţaseră
latineşte. Populaţia din Dacia va fi cunoscut noua religie şi înainte de
edictul din 313, prin creştinii refugiaţi din sud din cauza persecuţiilor,
prin soldaţii creştini din armata romană care proveneau din Orient. De
la începutul secolului al IV-lea, ne parvine primul document creştin
descoperit în Dacia, inscripţia de la Biertan (judeţul Sibiu): Ego
Zenovius votum posui „Eu, Zenobius, am depus ofranda” (sau altă
traducere posibilă: „Eu Zenobius am îndeplinit juruinţa”). Inscripţia e
pe o tăbliţă de bronz, de care atârnă un disc în cadrul căruia se află
monogramul lui Cristos.
La 341, gotul Wulfila apare ca episcop în câmpia Munteniei, ceea
ce arată că existau deja comunităţi creştine, numite, probabil, popoare
(din lat. populus). În Moesia şi în Scythia Minor, episcopiile, forme de
organizare superioară a vieţii creştine, erau mai numeroase. Episcopul
Wulfila traduce Biblia în gotică, în care s-au strecurat şi unele latinisme.
În română însă, elemente gotice nu există (probabil, nasture).
La 375, năvălesc hunii, care împing pe goţi în sudul Dunării.
Dacoromanii părăsesc oraşele şi se retrag mai cu seamă pe văile
munţilor. Hunii, stabiliţi mai ales în Pannonia, nu au lăsat urme în limba
română; de altfel, limba lor nici nu se cunoaşte (doar numele Attila). La
mijlocul secolului al V-lea, hunii sunt înfrânţi de gepizi, un neam gotic,
care şi-au creat un regat puternic în Banat şi Iugoslavia. La mijlocul
secolului al VI-lea, gepizii sunt bătuţi de longobarzi şi de avari. Nici
unii, nici alţii nu au influenţat în vreun fel româna, în plin proces de
formare. Probabil, de la avari ar fi rămas în română cuvântul scrum,
dacă nu cumva, mai degrabă, acesta e preluat din substratul dacic.
La începutul secolului al VI-lea, coboară în părţile noastre slavii, ca
nomazi, care se sedentarizează la nordul Dunării. O bună parte dintre ei
trec fluviul, în sud, unde se stabilesc definitiv. Cei rămaşi la nordul
Dunării sunt asimilaţi în masa de români. Influenţa slavă, mai întâi orală,
populară, începe prin secolul al IX-lea; mai târziu, aceasta se petrece pe
cale cultă, oficială, în biserică şi administraţia publică. Simbioza româ-
no-slavă în vechea Dacie este un argument foarte important privind
continuitatea românească la nordul Dunării.
În toată această lungă perioadă, în care pământul vechii Dacii a fost
invadat de populaţiile migratoare, viaţa economică şi socială a dacoro-
12
mânilor a continuat în mod sedentar. Ei nu au opus nici o rezistenţă în
faţa năvălitorilor, au adoptat o viaţă rustică, retraşi în zone de deal, de
munte, pe văile ferite ale râurilor, ocupându-se cu creşterea vitelor, cu
agricultura, morăritul, viticultura, avicultura, cu industria casnică,
îndeletniciri prin care se explică menţinerea în română a terminologiilor
latineşti respective. Satele lor vor fi fost întărite cu şanţuri, căci lat.
fossatum „şanţ” a devenit sat, printr-o restrângere metonimică. Păstrarea
din latină a unor cuvinte, ca a cumpăra, a vinde, a împrumuta, negustor,
negoţ etc., ar dovedi că în Dacia se făcea comerţ.
2. CONTINUITATEA ROMÂNEASCĂ
LA NORDUL DUNĂRII. ARGUMENTE LINGVISTICE
16
4. LATINA VULGARĂ
5. LATINA DUNĂREANĂ
25
Genurile. Româna este singura limbă romanică în care se păstrează
neutrul ca gen al neînsufleţitelor. Se menţin din latină şi desinenţele de
plural -a: scamna devenit scaune şi -ora (de fapt tot -a, cu interpretarea
ca desinenţă a segmentului -or din radical) la substantivele în -us: tempus,
-ora > rom. timp, timpuri. Tendinţa eliminării neutrului se manifestă încă
din latină. Reorganizarea lui în română prin determinări masculine la
singular şi feminine la plural pare să-şi aibă începutul chiar în latina
târzie. Nu trebuie exclusă însă influenţa substratului traco-dac, mai cu
seamă că în albaneză neutrul este organizat la fel ca în română.
Numerele. Se continuă tendinţa de întărire a distincţiei dintre
singular şi plural. Desinenţa i se extinde la toate clasele de masculine şi,
în plus, la o bună parte dintre feminine. În română -i devine semnul cel
mai important pentru marcarea pluralului. Româna reţine un grup de
imparisilabice, la care opoziţia de număr este redată nu numai prin
desinenţe, ci şi prin deosebiri de radical: cap-capete (lat. caput-capita),
om-oameni (lat. homo-homines), oaspe-oaspeţi (lat. hospes-hospites),
mamă-mămâni (lat. mamma-mammanae), tată-tătâni (lat. tatta-tattanae),
sor(ă)-surori (lat. soror-sorores).
Extinderea desinenţei -uri (lat. -ora) asigură, de asemenea, o distanţă
mai clară între singularul şi pluralul neutrelor.
De adăugat, în sfârşit, tendinţa continuă de modificare a radicalului
prin crearea alternanţelor fonetice, care marchează suplimentar opoziţia
de număr.
Declinările. În latina dunăreană se simplifică numărul tipurilor
flexionare, numite, de obicei, „declinări”. Din cele cinci tipuri câte erau în
latina clasică, se conservă trei tipuri şi unele urme ale celorlalte două.
Declinările a V-a şi a IV-a se contopesc în celelalte. Substantive ca facies
„faţă”, effigies „imagine”, glacies „gheaţă”, materies „material, lemn”, de
declinarea a V-a, devin facia, glacia, materia etc., de declinarea I. Cele
transmise românei aparţin declinării I: faţă, gheaţă. A supravieţuit în
română, din vechea declinare a V-a, numai dies: zi, înglobat la declinarea
I în gramaticile tradiţionale, din motive care privesc tendinţa generală a
evoluţiei declinărilor latineşti.
Declinarea a IV-a, restrânsă numeric ca şi a V-a, s-a contopit cu a
II-a, cu care se şi aseamănă la singular (-u, -us, acuz.-um): cornu, gelu se
conservă în română la declinarea a II-a, la care trecuseră încă din faza
latină a limbii: corn, ger. Motive semantice justifică integrarea substan-
tivelor socrus şi nurus la declinarea I: socrus non socra şi nurus non nura
(Appendix Probi), devenite în română soacră şi noră. Ca urmă a
declinării a IV-a, româna a conservat substantivele manus: mânu (articulat
mânule) şi nurus: nor(u) (noru-mea); mână şi noră sunt refăcute.
26
Tendinţa de îmbogăţire a declinării I, rezervată femininelor în -a,
care se manifestă în latină, se continuă, după cum vom vedea mai departe,
în tot lungul istoriei limbii române. Am arătat mai sus că substantive
aparţinând declinărilor a V-a şi a IV-a trec la declinarea I; adăugăm că şi
substantive de declinarea a III-a pătrund la declinarea I; glans, -dis devine
glanda, de unde rom. ghindă, diminutivele oricla, ungula de declinarea I
provin de la auris, unguis, de declinarea a III-a. În română, cele două
diminutive au devenit, din cauze fonetice, ureche, unghie. Plurale neutre
de felul folia (rom. foaie), viridia (rom. varză) au fost tratate ca feminine
de declinarea I. Multe nume de fructe de genul neutru devin feminine de
declinarea I: (malum) persicum > persica (rom. piersică), prunum >
pruna (rom. prună) etc.
Şi declinarea a II-a, specifică masculinelor în -us şi neutrelor în
-um, se îmbogăţeşte necontenit încă din latină. Am văzut că substantive
de declinarea a IV-a trec la declinarea a II-a. La fel, sunt de declinarea a
II-a diminutive (cu baze aparţinând la declinări diferite) ca genuculum (de
la genu), cauliculus şi coliculus (de la caulis), reniculus şi *renunculus
(de la pl. renes), devenite în română genunchi, curechi, rinichi (şi
rărunchi).
Prin urmare, latina dunăreană păstrează şi dezvoltă primele trei
declinări. De la declinările a V-a şi a IV-a se menţin numai câteva urme.
Tendinţa latinei de a îmbogăţi declinările I şi a II-a se continuă în română.
b. Adjectivul
Latina populară are tendinţa de a dezvolta categoria adjectivelor în
-us, -a, -um, de tipul bonus, -a, -um, devenit, după dispariţia consoanelor
finale, bonu, bona, pl. boni, bonae (rom. bunu, bună, pl. buni, bune). În
Appendix Probi, ne întâmpină recomandări de felul: tristis non tristus (în
latina clasică: tristis m.f., triste n.), acre non acrum (în latina clasică:
acer, acris, acre). Rom. ager se explică din *agilus (lat. cl. agilis ar fi
devenit *agere), lin din *lenus (lat. cl. lenis). Această tendinţă a latinei se
continuă în română: categoria adjectivelor cu patru forme (tipul bun)
devine foarte productivă.
Comparaţia se redă tot mai frecvent prin construcţii analitice, adică
prin adverbe însoţind adjectivul propriu-zis. E posibil ca încă din latina
dunăreană să se fi impus magis (rom. mai) pentru comparativ şi multum
(rom. mult) şi forte (rom. foarte) pentru superlativ.
c. Pronumele
Are o flexiune mai rezistentă din cauza frecvenţei ridicate în uzul
vorbirii şi a numărului restrâns de termeni ai paradigmei.
27
Cea mai importantă inovaţie care se produce în latina populară în
legătură cu pronumele este integrarea lui ille în seria pronumelor
personale alături de ego şi tu. Valoarea lui ille de pronume personal de
persoana a III-a, pe care nu o avea în latina clasică, derivă din aceea de
pronume demonstrativ de depărtare. Cu aceeaşi funcţie începe să fie
folosit şi ipse (devenit în română însu).
La demonstrative, apare seria compuselor cu ecce „iată”: ecce-iste
„acesta”, ecce-ille „acela”, care coexistă cu seria formelor simple: iste, ille
(rom. ăsta, ăla).
d. Verbul
Se păstrează în latina dunăreană cele patru clase de flexiune în -are
(cantare), -ēre (vidēre), -ĕre (credĕre), -ire (fugire). Cele mai productive
sunt conjugările I şi a IV-a.
Se produc treceri de la o conjugare la alta: ardēre (II) – ardĕre (III),
respondēre (II) – respondĕre (III), lucēre (II) – lucire (IV), fugĕre (III) –
fugire (IV). Procesul acesta se continuă în tot cursul istoriei limbii noastre.
Verbele posse „a putea” şi velle „a vrea” s-au regularizat: potēre şi
volēre, forme pe care le regăsim în română.
Apar două clase de verbe noi în latina dunăreană târzie: 1. în -sc
(sufix care avea iniţial valoare incoativă): floresco „înfloresc” (iniţial
„încep să înfloresc”); 2. în -izare: baptizare „a boteza”. Ambele sufixe,
care caracterizează prezentul indicativului, al conjunctivului şi al
imperativului, capătă o foarte mare extindere în română.
În cadrul conjugărilor a II-a şi a III-a, se conturează o subclasă nouă
cu perfectul în -ui: tacui (rom. tăcui), facui (rom. făcui) alături de verbele
cu perfectul sigmatic de tipul absconsi (în loc de abscondi), dixi (rom.
ascunş, ascunsei; dzîş, zisei).
Dispar verbele deponente (cu forme pasive şi înţeles activ); ele
capătă flexiunea proprie verbelor active: lat. cl. mori devine morire „a
muri” şi la fel pati > patire „a păţi”, ordiri > ordire „a urzi”.
Se reorganizează diateza pasivă. Auxiliarul sum, esse, fui exprimă
timpul şi modul construcţiei pasive. De exemplu, laudatus sum, care
însemna în latina clasică „am fost lăudat”, deci valoare de perfect, capătă
rol de prezent indicativ în latina vulgară: „sunt lăudat”. Construcţia cu
sum readus la valoarea de prezent în construcţia pasivă devine paralelă cu
perifrazele cu habeo plus participiul de tipul habeo scriptum = am scris,
din construcţia activă.
O inovaţie importantă a latinei târzii este apariţia perfectului
compus cu habeo: habeo scriptum > am scris.
În acest tip de perifrază, habeo exprima, iniţial, ideea de posesie;
după secolul al IV-lea devine un component gramatical al perfectului.
28
Tendinţa generală a latinei populare de a dezvolta construcţiile
analitice a determinat şi apariţia formelor de viitor cu velle (volēre) şi
habere, prin care se explică rom. voi + infinitivul (tip voi cânta) şi am +
infinitivul cu a (tip am a cânta).
Conjunctivul, ca mod al subordonării, era, de regulă, precedat de o
conjuncţie (quia, quod, ut); în latina dunăreană, s-a impus si (rom. se, să),
care a devenit morfem al conjunctivului ca şi echivalentele lui din
celelalte limbi balcanice.
e. Adverbul
În latina populară, apar numeroase compuse adverbiale cu ad, de,
eccum, in. Reţinem aici o parte din cele care au fost transmise românei:
ad-foras (> afară), ad-post (> apoi), ad-prope (> aproape), ad-supra
(> asupră), ad-*tuncce (> atunci), ad-vix (> abia); de-hora (> doar),
de-quantum (> decât), de-parte (> departe), de-una-die (> deunăzi));
ecce-hic şi ad-hicce (> aici, aci), eccum-modo (> acmu, acum), eccum-sic
(> aşa), eccum-illoc (> acolo); in-ab-ante (> înainte), in-de-retro
(> îndărăt), in-per-unam (> împreună), in-contra-ubi (> încotro),
in-ad-post (> înapoi), hac-die (> azi).
f. Prepoziţia. Conjuncţia
Procedeul compunerii e frecvent şi în crearea de prepoziţii şi
conjuncţii: de-in (> din), de-inter (> dintre), de-intro (> dintru), de-post
(> după), de-super (> despre), illac-ad (> la), per-intro (> pentru),
per-extra (> peste), paene-ad (> până), per-in (> prin), per-inter
(> printre); de-sic (> deşi), de-volet-quid (> deoarece), in-quantum
(> încât).
Locuţiunile de acest fel sunt în legătură cu tendinţa generală spre un
limbaj colocvial, cu un caracter mai concret al relaţiilor dintre cuvinte.
Sintaxa
Dispariţia consoanelor finale a dus la slăbirea flexiunii, mai ales a
flexiunii nominale. În locul desinenţelor cazuale, apar construcţiile cu
prepoziţie, care dau o mai mare claritate frazei. După cum se va vedea mai
departe, româna continuă tendinţa latinei vorbite de a exprima cu ajutorul
prepoziţiilor valorile genitivului, dativului, acuzativului şi ablativului.
Flexiunea cazuală exprimată în latină prin desinenţe impunea o
ordine liberă a cuvintelor în frază; prin desinenţă se reda rolul gramatical
exact al cuvântului în frază, indiferent de locul pe care acesta îl ocupa. În
latina populară, o dată cu dispariţia desinenţelor, ordinea liberă a
cuvintelor e înlocuită cu o ordine fixă. Într-un stil neutru, ordinea
preferată este subiect-predicat-obiect; verbul nu mai e la sfârşit, cum era,
29
de regulă, în latina clasică. Dacoromâna are o ordine fixă, dar, totodată,
tinde să dezvolte mai mult libertatea topicii prin specializarea prepoziţiei
pe pentru obiectul direct. De exemplu, se spune: Mama o îngrijeşte pe
Maria, dar şi: Pe Maria o îngrijeşte mama şi Mama pe Maria o îngrijeşte.
Prin urmare, în latina populară se preferă o sintaxă mai simplă,
întemeiată mai ales pe coordonare, pe utilizarea prepoziţiilor şi pe o
ordine fixă a cuvintelor.
D. LEXICUL
Vocabularul latinei dunărene se identifică, în general, cu vocabu-
larul de origine latină din română (inclusiv dialectele sud-dunărene). În
operaţia de reconstituire a fondului lexical din latina dunăreană atragem
în comparaţie şi limbile balcanice (albaneza, greaca, limbile slave),
influenţate de timpuriu de latină. Se înţelege că raportarea se face şi la
limbile romanice, mai ales pentru a dovedi unitatea lexicală romanică.
Etimonurile trebuie regăsite în sursele latinei vulgare şi chiar ale latinei
clasice; comparaţia interromanică implică şi reconstrucţia acelor cuvinte
absente în sursele latine.
Procesul de simplificare, de care am vorbit în legătură cu gramatica
latinei populare, se petrece şi la nivelul vocabularului, compartimentul
mobil al limbii şi care este strâns legat de schimbările din societate şi din
gândirea oamenilor. Se poate observa că au dispărut multe cuvinte care
aveau forme simple în latina clasică şi au apărut, în schimb, derivate şi
compuse noi, că s-au eliminat arhaismele şi dubletele sinonimice şi s-au
redus nuanţele semantice secundare. S-a ajuns, în general, la o „sărăcire”
a vocabularului latin popular, la o restrângere a acestuia, determinată de
nevoile stricte ale comunicării colocviale. Au rezistat mai cu seamă
cuvintele referitoare la domeniile de bază ale vieţii, cuvinte prin care se
asigură concretizarea trăsăturilor gramaticale latineşti.
Elementele lexicale moştenite în română sunt în jur de 2.000 de
unităţi, atâtea câte au fost transmise şi celorlalte limbi romanice în parte.
În aparenţă, e un număr foarte mic raportat la cca 150.000 de cuvinte ale
vocabularului general actual, dar ele reprezintă partea esenţială, cea mai
importantă, fondul de bază al lexicului fără de care o comunicare
elementară nu ar fi posibilă.
Dintre aceste 2.000 de cuvinte moştenite în română, aproape 500
sunt comune cu toate limbile romanice. Din acest fond lexical panroma-
nic fac parte prepoziţii şi conjuncţii (a, că, cu, către, de, în, nici, pe, să,
spre), adverbe şi adjective cu semnificaţii generale (bun, cald, drept,
dulce, foarte, ieri, larg, lung, mâne, nou, plin, tare, vechi), numerale
30
cardinale, pronume personale, posesive, relative, verbe cu valori multiple
(avea, fi, sta, face, putea, veni), cuvinte felurite care acoperă domenii
foarte importante ale vocabularului (v. I. Fischer, în ILR, II, p. 110-116).
Cele 500 de cuvinte erau suficiente pentru comunicarea elementară între
locuitorii din toate zonele Imperiului. Aceste cuvinte au rezistat până
astăzi prin importanţa şi frecvenţa lor. Se menţine, astfel, caracterul unitar
al limbilor romanice.
În afară de cuvintele moştenite în comun de toate cele zece limbi
romanice, există altele păstrate numai în unele limbi din această familie.
De exemplu, numai în română şi spaniolă (în unele cazuri şi portugheza)
s-au păstrat: equa > rom. iapă, sp. yegua, passer > rom. pasăre, sp. pajaro,
formosus > rom. frumos, sp. hermoso (port. formoso), fervere > rom.
fierbe, sp. hervir (part. ferver). Aceste concordanţe se explică prin aceea
că limbile respective s-au dezvoltat pe arii laterale ale Imperiului Roman.
Există, bineînţeles, şi cuvinte moştenite numai de câte o singură
limbă romanică. Numai în română s-au păstrat aproximativ 100 de
cuvinte latineşti, dintre care reţinem: adăpost, ager, ajutor, apuca, armar
„dulap”, asuda, aşterne, cerceta, creştin, feri, ferice, flămând, ierta, întâi,
judeţ (cu sensul vechi de „judecată”), legăna, leşina, lingură, lânced,
mărgea, negustor, oaie, plăcintă, plimba, purcede, puroi, putred, sănătoare
(=sunătoare), suoară (=subsuară), treaptă, urca, vânăt, vătăma, veşted.
Există şi cuvinte latineşti păstrate numai în română şi albaneză.
Această limbă, albaneza, a fost de timpuriu influenţată de latină şi a
conservat, până astăzi, un număr mare de cuvinte latineşti: cântec, alb.
këngë (lat. canticum), cuvânt, alb. kuvënd „adunare, sfat” (lat.
conventum), ospăţ, alb. shtëpi „casă” (lat. hospitium), împărat, alb. mbret
(lat. imperator), mesteacăn, alb. mështekë (lat. mastichinus, din greacă),
ar. nuiarcă, alb. njerkë (lat. noverca), sat, alb. fshat (lat. fossatum), urî,
alb. urej (lat. horrire) (cf. Cătălina Vătăşescu, Vocabularul de origine
latină în limba albaneză în comparaţie cu româna, Bucureşti, 1997).
Din studiul unora dintre cuvintele latineşti păstrate numai în
română sau numai în română şi albaneză (eventual şi greacă), se pot trage
concluzii interesante privitoare la civilizaţia antică a lumii balcanice, la
caracterul rustic al vieţii economice şi sociale a popoarelor din această
arie. După cum se poate vedea cu uşurinţă, unele aparţin la terminologii
speciale diverse: plante, animale, meserii, viaţă socială, credinţe
(v. Rosetti, ILR, p. 173-180).
Corespondentele din aria occidentală sunt, cel puţin unele dintre
ele, împrumuturi târzii din latina savantă, de exemplu: fr. cantique,
31
it. cantico, sp. cantiga; fr. hospice; fr. crétien, it. cristiano; fr. empereur,
it. imperatore, sp. emperador.
Conservarea acestor cuvinte în română ar duce la concluzia că
latina dunăreană e mai arhaică decât latina occidentală. Totuşi, în unele
cazuri, cuvintele din zona noastră au dezvoltat semnificaţii noi, altele
decât cele din aria occidentală. De exemplu, anima „suflet” a devenit în
română inimă (comp. fr. âme), insignare > rom. însemna (dar
fr. enseigner, it. insegnare, cu alt sens), intendere > rom. întinde (dar
fr. entendre, it. intendere), sentire > rom. simţi (dar fr. sentir, it. sentire),
vindicare > rom. vindeca (dar fr. venger), tener > rom. tânăr (dar
fr. tendre, it. tenero), virtus > rom. vârtute „putere, tărie”, ca în latină (dar
fr. vertu, it. virtù).
Există însă şi cuvinte care au suferit modificări semantice la nivelul
latinei vulgare, conservate în cele mai multe limbi romanice, între care şi
româna:
afflare „a sufla, a inspira” devenit în română afla „a găsi”, acelaşi
sens cu al corespondentelor romanice.
caballus „cal de tracţiune, mârţoagă”, rom. cal cu sensul lat. equus,
ca şi fr. cheval, it. cavallo, sp. caballo etc.
cognatus „rudă” > rom. cumnat, ca şi it. cognato, sp. cuñado, alb.
kunat.
focus „vatră” > rom. foc, fr. feu, it. fuoco, sp. fuego (preluând sensul
lui ignis).
paganus „locuitor al satului”> rom. păgân, fr. payen, sp. pagano.
Pentru caracterizarea lexicului latinei dunărene, se poate apela şi la
un criteriu negativ: cuvinte panromanice, cu excepţia românei. Această
problemă a fost cercetată în amănunţime de I. Fischer (în ILR, II, p. 122
ş.u.) de la care reţinem câteva observaţii mai importante. Sunt aproape
200 de cuvinte latineşti care lipsesc din română. Numărul lor este relativ
pentru că raportarea se face la situaţia actuală a limbilor romanice, nu la
cea din secolele de început al primului mileniu, când exista o mai mare
unitate romanică. Încercarea de a proiecta într-un trecut îndepărtat o stare
de limbă recentă este plină de riscuri şi concluziile nu pot fi decât
aproximative. E posibil, aşadar, ca unele cuvinte din grupul celor
inexistente astăzi în română să fi fost în uz la o epocă veche şi să fi
dispărut, cu vremea, din diverse cauze.
Se poate observa că unele au fost înlocuite cu sinonime din
substratul traco-dac: infans (puer a dispărut din întreaga Romanie) a fost
substituit prin copil din traco-dacă şi prin fetus (devenit făt), preluat din
32
limbajul pastoral de origine latină; lappa a cedat în faţa lui brusture, din
substrat, iar gaudium, lui bucurie, de aceeaşi provenienţă autohtonă. Ne
întâmpină şi situaţia coexistenţei termenului latin cu cel autohton, de
exemplu caseus > caş, alături de brânză (din substrat), ori pantex >
pântece şi venter > vintre, alături de autohtonul burtă.
Prin urmare, trebuie acceptată ideea că latina dunăreană s-a
îmbogăţit cu termeni preluaţi din substrat.
În alte cazuri, s-au păstrat în română cuvinte derivate, care au
preluat şi înţelesurile cuvintelor de bază: musculus a devenit în română
muşchi, denumind atât planta (lat. muscus), cât şi partea cărnoasă a
corpului; picula a dat în română păcură, înlocuindu-l şi formal şi semantic
pe lat. pix „smoală”; radix s-a continuat în română prin derivatul radicina
„rădăcină”, rete prin derivatul retella „reţea”, volo prin exvolo „zbor”.
Uneori, s-au păstrat în română sinonime ale cuvintelor conservate
în Romania occidentală: *cubium „cuib”, în loc de nidus din latina
clasică, păstrat în idiomurile din apus; scio „ştiu”, un cuvânt arhaic, în loc
de mai noul sapio, păstrat în occident; ar(r)unco „arunc”, în loc de iacto;
mola „moară”, în loc de molinum, funis „funie”, în loc de restis.
Nu s-au păstrat în română nici termeni de civilizaţie urbană, pentru
că oraşele din Dacia Romană au fost părăsite în cursul invaziilor barbare,
iar populaţia romanizată s-a acomodat la viaţa rustică, de păstori şi
agricultori. În acest fel, se explică absenţa din română a unor cuvinte ca:
villa „oraş”, via „drum”, littera, ars, - tis, platea etc.
În locul lui pater şi mater, păstrate în latinitatea occidentală, s-au
impus în aria estică sinomimele tatta şi mamma, cuvinte mai expresive,
din limbajul copiilor.
În latina dunăreană au intrat de timpuriu unele cuvinte din greacă,
transmise însă românei ca elemente latineşti propriu-zise. Acesta este
cazul cuvintelor broatec, mesteacăn, papură, stup, măcina, cir, amăgi,
martur, mic, proaspăt ş.a., dintre care unele se află şi în albaneză.
Multe cuvinte latineşti vor fi dispărut din română în urma
contactului cu limbile vecine. Nu se poate nega faptul că româna nu a
avut, până la venirea slavilor, termeni latini ca: gallus, amare, legere,
carus, pauper, substituiţi prin împrumuturi slave: cocoş, respectiv iubi,
citi, scump, sărac. Influenţele vechi (slavă, maghiară, turcă) au determinat
înlocuirea multor cuvinte din fondul moştenit din latină. Observaţia
aceasta poate fi verificată la nivelul dialectelor. Cu cât un dialect e mai
puţin vital, adică a fost sortit să evolueze în condiţii nefavorabile, cu atât
numărul de absenţe latineşti este mai mare. Astfel, cele mai multe cuvinte
33
păstrate din latină se află în dacoromână, apoi, în ordine, tot mai puţine, în
aromână, meglenoromână şi istroromână. Aşadar, lexicul este într-o
evoluţie continuă.
Prezentăm în continuare o parte din fondul de cuvinte de origine
latină, grupate pe domenii semantice (cf. I. Fischer, ILR, II, p. 110 ş.u.).
I. OMUL
1. Familia, rudenia
om, auş „bătrân, bunic” (frecvent în aromână), bărbat, bătrân,
cumnat, cuscru, cusurin „văr” (în aromână), fată, făt, fecior, femeie,
fiastru „fiu adoptat” (în ar.), fin, fiu (şi fie-mea, cu un posesiv), frate,
însura, geamăn, ginere, june, mamă (şi mumă, pop.), mărit subst. „ginere,
soţ” în v. rom., mărita, mătuşă, muiere, nepot, noră (şi nor, noru-mea, cu
posesive), nuiarcă „mamă vitregă” (în ar.), nuntă, nun, părinte, peţi „a
cere de soţie”, soacră, soră (şi sor, soru, cu posesive), soţ, (şi soaţă), tată
(şi tătâne), tânăr, unchi, văduvă (şi văduv), văr, vitreg.
Terminologia familiei şi a rudeniei este foarte rezistentă. La fondul
latin de cuvinte s-au adăugat puţine elemente din limbile cu care româna
a venit în contact. Se impun câteva observaţii de detaliu: om e folosit şi cu
sensul de „soţ”, auş şi mătuşă s-au format cu un sufix din substrat adăugat
la baze latine, bătrân este, la origine, un termen militar (veteranus), ar.
cusurin şi dr. văr sunt abstrageri din sintagma consobrinus verus; fată, făt
şi fecior provin din limbajul pastoral; a se însura înseamnă iniţial „a-şi
lua soţie” (lat. uxor „soţie”), socru e un derivat moţional de la soacră (lat.
socrus, socra). Mamma, sinonim al lui mater, avea în latina clasică sensul
de „mamelă”. Lat. cognatus însemna „rudă”, iar rom. cumnat a suferit o
restrângere de sens; bărbat, din lat. barbatus „om cu barbă”, a căpătat
numai în română sensul de „soţ, om”; tânăr (lat. tener „gingaş, fraged”).
2. Părţile corpului
barbă, băşică, bucă, buric, braţ, brâncă „mână” în rom. com. şi
dial., cap, carne, călcâi, cerbice, coadă, coapsă, coastă, cot, cur, deget,
dinte, falcă, faţă, ficat, fiere, frunte, geană, genunchi, gingie, gură,
inimă, limbă, maţ, măduvă, măruntaie, măsea, mână, mustaţă, muşchi,
nară, nas, ochi, os, palmă, păr, pântece, picior, piele, piept, plămân,
pulpă, pumn, rărunchi, rână, rost „gură” în v. rom, sân, sânge, spate,
spinare, splină, sprânceană, subsuoară, şale, tâmplă, ţeastă, ţâţă, umăr,
unghie, ureche, vintre, vână.
Cu foarte puţine excepţii, cuvintele care denumesc părţi ale
corpului sunt, după cum se observă din lista dată aici, de origine latină.
De remarcat că sensul „gură” al lui bucă se recunoaşte în vb. a îmbuca „a
34
băga în gură, a mânca”, în subst. bucată. Înţelesul „mână” al lui brâncă
(lat. branca însemna „labă”) se vede în locuţiunile a da brânci, a merge
pe brânci, a cădea în brânci, vb. a îmbrânci; în Crişana, brâncă e folosit
cu înţelesul „mână”. Falcă este, la origine, o metaforă (lat. falcem
„cosor”; iniţial, falce, de la care s-a format un nou sing. falcă). Gură
provine de la gula „gâtlej, beregată”, cu o evoluţie semantică identică cu a
alb. gojë „gură”. Inimă descinde din lat. anima „suflet”, cu un sens datorat,
probabil, influenţei substratului. Rost provine de la lat. rostrum „cioc,
plisc”; pentru sensul „gură”, comp. rost la pânză (gura pânzei). Spate
(lat. spatha) vine din terminologia militară. Subsuoară provine din lat.
subala cu prepoziţia sub; subţioară e secundar, creat prin apropiere de
ţine.
3. Funcţii ale organelor corpului. Acţiuni şi însuşiri
asculta, asuda, auzi, bea, blând, bun, cărunt, cufuri, dezmierda,
dor, dulce, durea, ferice, flămând, foale „burtă”, foame, frumos, geme,
gras, gusta, ierta, înalt, înghiţi, la „spăla”, lacrimă, legăna, linge, mânca,
mesteca, mira, muri, mut, orb, păs, păţi, pieptene, plăcea, plânge, râde,
sănătos, săruta, sătul, scălda, sete, simţi, sorbi, spăimânta, strănuta,
suferi, sufla, suge, sughiţi, supăra, surd, suspina, teme, trist, urî, vedea,
vrea, zice. Toate sunt cuvinte foarte importante. Blând provine din
blandus „linguşitor”, iar a se cufuri din conforire, păstrat numai în
română. Dezmierda are, iniţial, sensul „a curăţa copilul de excremente”,
lat. merda; dor, din lat. dolus, apare popular cu înţelesul „durere”: are un
dor la burtă. Verbul la (din lat. lavare) e folosit cu înţelesul restrâns de „a
se spăla pe cap”; a cedat în faţa lui spăla (lat. experlavare). Urî (lat.
horrescere, horrire) e singurul verb în –î moştenit.
4. Acţiuni, procese, stări privitoare la om
ajunge, alerga, apropia apuca, aşeza, aştepta, atinge, cădea, călca,
chema, crede, cugeta, culca, cunoaşte, curge, dormi, dumica, freca, fugi,
intra, închina, îneca, întreba, înţelege, învăţa, lăuda, lepăda, lua, mâneca
„a se scula de noapte”, merge, minţi, număra „a citi”, părea, plimba,
prinde, pune, purta, putea, răposa, răspunde, ruga, rupe, sălta, sări,
scărpina, scoate, scula, sparge, spune, sta, strânge, striga, sui, şti, trece,
tremura, tunde, ţine, ucide, uita, umbla, urca, ustura, veghea, via „a trăi”,
visa, vindeca, zăcea.
Curge are în româna veche varianta etimologică cure (lat. currere
„a fugi”). Sensul din latină s-a păstrat şi în română. Învăţa (lat. *invitiare
„a deprinde un nărav”, derivat de la vitium „viciu, nărav”), a evoluat
semantic la fel ca alb. mësoj „a învăţa”, de aceeaşi origine. Număra „a
35
citi” provine din lat. nominare „a numi” (literele), iar a via „a trăi” are în
româna veche şi varianta a vie, de conjugarea a III-a, ca şi lat. vivere, de
la care provine.
5. Locuinţă, obiecte casnice
casă (folosit şi cu sensul de „odaie, cameră”, cheie, ciur, cui,
cuptor, curte, cuţit, fereastră, fântână, lingură, masă, ar. mur „perete”,
oală, perete, poartă, puţ, scară, scaun, tindă, treaptă, ţest, uşă, vas.
Prin urmare, casa la romanicii dunăreni era ridicată la suprafaţă:
avea curte, poartă, scară cu trepte, tindă, pereţi cu ferestre; în casă erau
masa, scaunele, patul (numit strat, din lat. stratus, care însemna „întins,
desfăcut”).
6. Hrana
aluat, carne, caş, cârnat, cină, făină, frupt „aliment gras”, lapte,
legumă, merinde, miere, moare, must, osânză, ospăţ, ou, păsat, pâine,
plăcintă, prânz, sare, turtă, unt, untură, vin, vinaţ, zeamă. La aceste
cuvinte, trebuie adăugate numele cerealelor şi mai ales ale legumelor: ai,
curechi, ceapă, lăptucă, linte, nap, pepene, ridiche, varză, pentru a ne
face o idee generală asupra alimentaţiei unei populaţii de păstori şi
agricultori din aria Carpaţilor şi a Dunării. Câteva observaţii: în româna
comună, caş (lat. caseum) este termenul general pentru brânză (acesta
vine din substrat); cârnat este un singular refăcut din mai vechiul cârnaţ
(lat. carnaceus); frupt (lat. fructus) înseamnă, iniţial, produsul alimentar
de la oi (lapte, brânză, unt), este, deci, un termen pastoral (a mânca de
frupt „a mânca de dulce”, a se înfrupta „a mânca din bunătăţi”); păsat
este un cir (lat. chylus) făcut din cereale pisate (lat. pisatum, de la verbul
pinso „a pisa”). Must (lat. mustum), vin (lat. vinum), vinaţ (lat. vinaceus)
dovedesc că dacoromanii cultivau viţa (lat. vitis) de vie (lat. vinea), ca şi
în antichitatea dacică; varză înseamnă, iniţial „verdeţuri, zarzavaturi” (lat.
viridia).
II. NATURA
1. Cosmos, relief, minerale
aer, apă, aramă, argint, arină „nisip”, aur, brumă, căldură, câmp,
ceaţă, cer, fier, foc, frig, fulger, fum, aer, gheaţă, întuneric, lac, lume,
lumină, lună, lut, mare, marmură, munte, nea, ninge, nor, pământ, piatră,
ploaie, ploua, plumb, rază, râu, râpă, rouă, sare, secetă, senin, soare,
stea, şes, tuna, ţară, ţărână, tărmure, undă, vad, vale, vânt.
După cum se vede, universul imediat al omului simplu, păstor şi
agricultor, e redat prin denumiri de origine latină. De notat că arină (lat.
36
arena), nea (lat. nix) circulă astăzi numai în aria, intens romanizată, a
Transilvaniei. De asemenea, aramă (aeramen), argint (argentum), aur
(aurum), fier (ferrum), marmură (marmor), plumb (plumbum), sare (sal)
denumesc bogăţiile din solul Daciei, pe care le exploatau romanii în
perioada stăpânirii lor.
2. Timpul
agust pop. „luna august”, an, azi, cărindar „ianuarie”, curând,
dimineaţă, duminică, făurar „februarie”, iarnă, ieri, joi, luni, mai, marţ,
„martie”, marţi, miazănoapte, miazăzi, miercuri, mâine, noapte, prier pop.
„aprilie”, primăvară, săptămână, seară, târziu, toamnă, vară, vineri, zi.
Acestea sunt denumirile pentru reperele esenţiale ale timpului.
Numele lunilor s-au păstrat în vorbirea populară: cărindar (din lat.
calendarius „ţinut la calende”), făurar (< lat. februarius), marţ şi
derivatul mărţişor, din lat. martius mensis „luna lui martie”, agust apare
şi în lat. pop. Agustus (clasic Augustus). Unele nume de luni sunt formaţii
interne, probabil calcuri după modele din substrat: florar „aprilie, mai”,
cireşar „iunie”, cuptor „iulie” (raportat la coquere „a se coace”), măsălar
„iulie” (raportat la messis „recoltă, seceriş”, de la metare „a secera”),
răpciune „septembrie” (lat. raptio „răpire, smulgere” a recoltei), vinicer
„septembrie, luna vinaţurilor” (lat. vinaceum), brumar „octombrie,
noiembrie” (lat. brumarius), îndrea, undrea „decembrie” (lat. Sanctus
Andreas). Zilele săptămânii sunt denumite, la origine, prin dies „zi”
însoţit de genitivul numelui planetei: lunae dies, martis dies, mercurii
dies, jovis dies, veneris dies; sâmbătă e atestat în lat. vulgară cu forma
sambata, venit din greacă; duminică e un termen creştin: dies dominica
„ziua domnească, ziua Domnului”.
3. Faună
albină, arici, armăsar, berbece, bou, bour, cal, capră, cariu, câine,
căţea, cerb, corb, furnică, găină, iapă, ied, iepure, lăcustă, lup, miel,
mascur „porc castrat”, mierlă, muscă, oaie, ou, pasăre, păduche, păun,
peşte, porc, porumb, pui, purice, rândunea, scroafă, sturz, şarpe, şoarece,
taur, urs, vacă, vier, vierme, viespe, viţel, vulpe, vultur.
4. Floră
ai „usturoi”, alună, arbure, arin, burete, carpin, ceapă, cer „specie
de stejar”, cireş, cânepă, corn, cucută, curechi, fag, floare, fân, frasin,
frunză, ghindă, grâu, gutui, iarbă, iederă, ienuper, jugastru, lăptucă,
legumă, lemn „copac”, măr, mărăcine, mei, mesteacăn, nalbă, nuia, nuc,
orz, paltin, pădure, păr, pin, piersic, plop, pom, prun, ridiche, salcie,
secară, soc, tei, trifoi, ulm, urzică, varză, viţă, vâsc.
37
Cu puţine excepţii, numele pomilor fructiferi de pe teritoriul
României sunt de origine latină şi, la fel, numele copacilor, mai ales ale
celor din zonele de munte. Se adaugă la acestea numele din substrat:
copac, brad, bung, gorun, stejar.
Vocabularul de origine latină din română este sursa cea mai
importantă de cunoaştere a îndeletnicirilor populaţiei romanizate din aria
carpato-dunăreană.
Terminologia românească a creşterii animalelor, în special a oilor,
este constituită din elemente latine şi traco-dace, de unde concluzia că
păstoritul era o îndeletnicire de bază a strămoşilor noştri. O observaţie
specială se poate face şi în legătură cu terminologia, relativ bogată, a
creşterii porcilor, transmisă în întregime din latină: porc (lat. porcus),
fem. poarcă, cunoscut încă în jocurile de copii: de-a poarca (lat. porca),
mascur „porc castrat” (lat. masculus, diminutiv al lui mas, maris
„mascul”), vier „porc necastrat” (lat. verres), purcea (lat. porcella),
purcel (lat. porcellus), scroafă (lat. scroafa), porcar (lat. porcarius),
porcină „carne de porc” (lat. porcina), purcăreaţă „cocină” (*porcaricia),
râma (lat. rimare).
Albinăritul era, de asemenea, o ocupaţie de seamă a romanicilor
dunăreni, moştenită, probabil, de la daci, renumiţi apicultori. Terminolo-
gia este latină: albină (lat. alvina „stup”; musca alvina „muscă de stup,
albină”), stup (intrat în latină, stupus, din vechea greacă: στύπος „trunchi
de copac”), fagure (lat. favulus, diminutiv al lui favus), miere (lat. mel,
pop. mele), ceară (lat. cera), păstură „hrana pentru puietul de albine” (lat.
pastura), mursă „apă îndulcită cu miere” (lat. mulsa, aqua mulsa).
Terminologia românească agricolă este compusă mai cu seamă din
elemente latine. Mai întâi, numele cerealelor: grâu (lat. granum), orz (lat.
hordeum), mei (lat. milium), secară (lat. secale); numai ovăz e slav. La
fel, sunt de origine latină numele de legume: ai (lat. alium), curechi (lat.
cauliculus), ceapă (lat. cepa), legumă (lat. legumen), linte (lat. lens),
pepene (lat. pepo), ridiche (lat. radicula), varză (lat. viridia); mazăre
provine din substrat. Muncile câmpului şi uneltele agricole sunt redate tot
prin termeni latini: ara (lat. arare), semăna (lat. seminare), culege (lat.
colligere), secera (lat. sicilare), treiera (lat. tribulare), vântura (lat.
ventulare), măcina (lat. machinari), cerne (lat. cernere „a separa”); ar.
aratru „plug” (lat. aratrum), sapă (lat. sappa), seceră (lat. sicilis), cute
(lat. cos), furcă (lat. furca), moară (lat. mola), ciur (lat. cribrum), piuă
(lat. pilla), arie (lat. area) etc. Rezultă din această listă că la strămoşii
românilor agricultura era o îndeletnicire de bază, ca şi păstoritul.
38
Industria casnică este complementară agriculturii şi păstoritului.
Iată o parte din termenii referitori la prelucrarea lânii: caier (lat. caiulus),
coase (lat. consuere), depăna (lat. depannare), fuior (lat. *folliolus), furcă
(lat. furca), fir (lat. filum), fus (lat. fussus), fuscel (lat. fusticellus), ghem
(lat. glomus, *glemus), iţ (lat. licium), nod (lat. nodus), răşchia (lat.
*rasculare), spaţ (lat. spatium), scamă (lat. squama), ţese (lat. texere),
toarce (lat. torquere), tort (lat. tortus), urzi (lat. ordiri); se pot adăuga
termeni care denumesc materiile de prelucrat; lână, cânepă, in, canură
(lat. cannula), miţă (lat. *agnicius), păr, de provenienţă latină.
Terminologia creştină este, în esenţă, de origine latină, ceea ce
dovedeşte creştinarea timpurie a populaţiei dacoromane. La începutul
secolului al IV-lea, creştinismul devine religie oficială în Imperiul
Roman. Cuvântul creştin provine din christianus, cu o evoluţie fonetică
(menţinerea grupului sti netrecut la şi) sprijinită de raportarea la numele
propriu Christus; paganus „locuitor al satului” (pagus) a devenit păgân,
adică refractar la noua religie; lex a dat în română lege, însemnând, iniţial,
„religie, credinţă”; credere, credentia, scriptura (în română: crede,
credinţă, scriptură) au evoluat ca termeni cu semnificaţie creştină. De
asemenea, sunt de origine latină: biserică (lat. basilica), altar (lat.
altarium), preot (lat. presbyterum), Dumnezeu (lat. Domine Deus), sânt
(lat. sanctus), înger (lat. angelus), drac (lat. draco „balaur”), Paşte (lat.
Pascha), boteza (lat. baptizare), cumineca (lat. comminicare), cumânda
(lat. commendare), păcat (lat. peccatum), închina (lat. inclinare „a apleca,
a înclina”). Unele dintre aceste cuvinte au intrat în latină din greacă, iar în
greacă din ebraică, prin intermediul traducerii textelor sfinte. Elementele
de organizare a serviciului divin pătrund în română mai târziu, de regulă
din greacă, prin filieră slavonă.
În concluzie, se poate aprecia că lexicul latinei dunărene, aşa cum
se reflectă în moştenirea din română, este constituit din elementele cele
mai importante pe care le presupune comunicarea verbală. Aşa cum am
arătat deja, multe cuvinte vor fi dispărut în procesul de rusticizare a
dacoromanicilor şi, mai târziu, ca urmare a influenţelor străine, în special
slavă. Considerat din perspectiva unei semantici generale, vocabularul
moştenit în română acoperă formele de civilizaţie agricolă şi pastorală,
universul elementar al unei populaţii rustice sedentare. Acest vocabular
aparţine, cu puţine excepţii, aşa-numitului fond principal al lexicului
românesc. Sunt cuvinte cu o mare bogăţie de sensuri (foarte multe dintre
ele fiind sensuri figurate), ce dau naştere la o mulţime de derivate şi au o
mare frecvenţă în circulaţie.
39
E. FORMAREA CUVINTELOR
1. Compunerea
În română, ca şi în latină, compunerea, ca procedeu de formare a
cuvintelor, este foarte slab reprezentată. Compusele moştenite sunt
puţine: primăvară (lat. prima vera, lat. cl. primum ver), miazăzi (lat.
mediam diem), miază-noapte (lat. mediam noctem). Acestea se află şi în
alte limbi romanice. Alte compuse: Dumnezeu (lat. Domine Deus
„Doamne Dumnezeu”, şi în româna populară se întâlneşte sintagma
latină: Doamne Dumnezeule!), codobatură (lat. *codobattula), codalb
(lat. coda-albus), cârnelegi pl. (lat. carnem-ligat), câşlegi, pl. (lat.
caseum-ligat), mijloc (lat. medius locus).
În româna populară, există o mulţime de cuvinte compuse dintr-un
substantiv nearticulat şi un adjectiv: apă-albă „cataractă” la ochi,
iarbă-mare, bube-dulci, botgros (o pasăre) etc.; sunt frecvente şi în ono-
mastică: Barbălată, Bouroş, Calalb, Ochialbi, Ţarălungă, Mantaroşie
etc. E posibil ca astfel de compuse, cu paralele identice în albaneză, să
presupună un tipar străvechi, preroman (v. Brâncuş, Cercetări asupra
fondului traco-dac al limbii române, 1995, p. 48-50).
2. Derivarea
a. cu prefixe
a- (lat. ad-): abate (lat. abbattere), afuma (lat. affumare), afunda
(lat. affundare), alunga (lat. allongare), amorţi (lat. *ammortire, de la
mortuus), amuţi (lat. *ammutire, de la mutus), apune (lat. apponere).
de- (lat. de-): degera (lat. degelare), depăna (lat. depannare),
deprinde (lat. deprehendere), depune (lat. deponere).
des- (lat. dis-): descălţa (lat. discalceare), descăleca (lat. discaballi-
care), descărca (lat. discarricare), deschide (lat. discludere).
în- (lat. in-): încălţa (lat. incalceare), încăleca (lat. incaballicare),
încărca (lat. incarricare), înfrâna (lat. infrenare).
s- (lat. ex- ): zbate (lat. exbattere), scădea (lat. excadere), smulge
(lat. exmulgere), stoarce (lat. extorquere).
stră- (lat. extra-): strecura (lat. extracolare), strămuta (lat. extramu-
tare), pe teren românesc: străbun, strămoş, străvechi etc.
Derivarea cu prefixe este relativ săracă. Prefixele latineşti nu au
devenit productive decât în rare cazuri: aluneca (luneca), amirosi
(mirosi), sfărâma (fărâma). Există însă unele verbe care au dezvoltat un
număr mare de derivate cu prefixe moştenite ca atare în română: pune
(lat. ponere) – apune (lat. ad-ponere), depune „a pune jos, a fi gata să
40
fete” (lat. deponere), despune „a domni, a stăpâni”, în româna veche (lat.
disponere), prepune (lat. praeponere), răpune (lat. reponere), spune (lat.
exponere), supune (lat. subponere); prin urmare, în cazul lui pune sunt
şapte derivate, toate transmise din latină. Verbul a pune a devenit
productiv chiar şi în epoca modernă, stând la baza traducerilor după
franceză şi latină pentru neologismele: impune, compune, depune (sensul
modern), dispune, interpune, juxtapune, opune, postpune, presupune,
propune, repune, suprapune, transpune.
Din latină s-au păstrat familiile de verbe: prinde (lat. prehendere),
aprinde (lat. adprehendere), cuprinde (lat. comprehendere), deprinde (lat.
deprehendere); toarce (lat. torquere), întoarce (lat. intorquere), stoarce
(lat. extorquere).
b. cu sufixe
Derivarea cu sufixe e un procedeu frecvent şi foarte productiv. Cu
sufixele transmise din latină se formează substantive, adjective, verbe.
Redăm mai jos o parte dintre sufixele moştenite:
-ar, la nume de agent (lat. -arius: lat. aurarius > aurar, pecorarius
> păcurar, casearius > ar. căşar „baciul care prepară brânza la stână”,
ferrarius > fierar, lignarius > lemnar).
-atic, adjectival (lat. -aticus: hibernaticus > iernatic, silvaticus >
sălbatic, lunaticus > lunatic).
-ătate, pentru substantive din adjective (lat. -itas, -itatem: bonitatem
> bunătate, sanitatem > sănătate, plenitatem > plinătate).
-eaţă (eţe), substantive din adjective (lat. -itia: blanditia > blândeţe,
*grevitia > greaţă, tristitia > tristeţe; frecvent în română: ar. muşiteaţă,
dulceaţă, negreaţă, albeaţă.
-el, diminutive (lat. -ellus: porcellus > purcel, porcella > purcea,
vitellus > viţel, retella > reţea); sufix productiv: băieţel, feciorel.
-et, colective (lat. -etum: fraxinetum > frăsinet, nucetum > nucet,
pometum > pomet); sufix productiv: făget, gorunet, peret.
-ic, diminutive (lat. -iccus): bunic, rândunică, fiică (de la fie < lat.
filia).
-ie, substantive abstracte (lat. -ia, din greacă: philosophia raportat la
philosophus; ferocia „cruzime” de la ferox „crud”); productiv în română:
avuţie, domnie, tărie.
-ime, colective şi substantive din adjective (lat. -imen): acrime,
mulţime, ţărănime.
-inţă, substantive de la verbe (lat. -entia: credentia > credinţă);
frecvent: dorinţă, putinţă.
41
-ior, diminutive (lat. -eolus, -iolus: capreolus > căprior, capreola >
căprioară) şi adjective: roşior, rumeior, lărgit cu ş din substrat a devenit
-şor, -işor ca în podişor, merişor, ouşor, botişor.
-iu (lat. ivus: tardivus > târziu, temporivus > timpuriu).
-mânt, substantive de la verbe (lat. -mentum: iuramentum >
jurământ, ligamentum > legământ, vestimentum > veşmânt).
-oi, -oaie, augumentativ (lat. -oneus, sufix adjectival): căsoi,
căsoaie, fătoi, lupoaie, ursoaie.
-os, adjective de la substantive (lat. -ossus: formosus > frumos,
pluviosus > ploios, umbrosus > umbros), sufix productiv: cărnos, osos.
-tor, nume de agent (lat. -torius: iudicatorius > judecător,
*casatorius > căsător „care are casă, om căsătorit”); adjective de la
verbe: cumpărător, vânzător; nume de instrumente: încuietoare, strecură-
toare, bătător. În română, lat. -torius s-a confundat cu -tor.
-tură, substantive de la verbe (lat. -(t)ura: battitura > bătătură,
coctura > coptură, fractura > frântură, scriptura > scriptură, unctura >
untură); sufix foarte productiv: arătură, sămănătură, încărcătură, săritură.
În concluzie, latina dunăreană, după cum rezultă din descrierea
făcută aici, poate fi considerată ca cea dintâi perioadă a istoriei limbii
române, pentru că numeroase particularităţi ale românei au apărut (ori
numai au început să se contureze) încă din faza latină.
Bibliografie mai recentă: Al. Rosetti, Istoria limbii române,
Bucureşti, 1987, p. 75-183; H. Mihăescu, Limba latină în provinciile
dunărene ale Imperiului Roman, Bucureşti, 1960; I. Fischer, Latina
dunăreană, Bucureşti, 1985; Marius Sala, De la latină la română,
Bucureşti, 1998; I. Coteanu (red.), Istoria limbii române, II, Bucureşti,
1969, p. 110-212.
46
Sunt şi alte fenomene fonetice pe care unii învăţaţi le-au atribuit
substratului: diftongii ie, ea, oa, palatalizarea labialelor, transformarea lui
-l- intervocalic în -r- (lat. mola > rom. moară), dispariţia timpurie a
consoanelor b, v în poziţie intervocalică (lat. caballus > rom. cal, alb.
kalë) etc. Explicarea acestor fenomene prin substrat este însă greu de
dovedit.
Morfologie şi sintaxă
Particularităţile gramaticale atribuite substratului se disting numai
prin comparaţia cu albaneza (eventual şi cu alte limbi balcanice, ori
indoeuropene), pentru că structura gramaticală a limbii traco-dace este
total necunoscută. E posibil ca unele dintre acestea să fi apărut ca
tendinţe în latina târzie, promovate în timp sub influenţa substratului.
a. Genul neutru. S-au păstrat din latină desinenţele de plural -e şi
-uri (lat. -a, -ora), dar modul de organizare a neutrelor nu este latin: la
singular, se opun femininelor, iar la plural, masculinelor, adică neutrele
au determinări masculine la singular şi determinări feminine la plural:
acest scaun – aceste scaune. Neutrele albaneze au acelaşi comportament
sintactic, de exemplu: mal i naltë „munte înalt”, pl. male të nalta „munţi
înalţi” (ad litteram: „mal înalt”, pl. „maluri înalte”). Neutrul românesc, ca
şi cel albanez, nu este de origine slavă, aşa cum presupun unii cercetători,
pentru că, între altele, neutrele slave care au intrat în română şi în
albaneză s-au încadrat la genul feminin, de exemplu: pl. sito > rom. sită,
alb. sitë, vĕdro > rom. vadră, alb. vedrë.
b. Generalizarea sincretismului genitiv-dativ în flexiunea nominală,
cunoscută în română, albaneză şi în alte limbi balcanice, e un fenomen
datorat probabil acţiunii substratului, dar o tendinţă similară apare încă
din latina populară târzie.
c. Postpunerea articolului definit este un fenomen explicat încă de
Hasdeu prin preferinţa pentru topica substantiv + adjectiv (în limbile
occidentale, topica este: adjectiv + substantiv): omul bun, alb. njeriu i
mirë „omul bun” (lat. homo ille). Encliza articolului definit există şi în
bulgară, dar româna şi albaneza prezintă numeroase coincidenţe de
detaliu privind encliza, ceea ce explică gruparea aparte a celor două limbi
faţă de bulgară. E un fapt dovedit că în perioada de influenţă latină a
albanezei această limbă poseda articol postpus.
d. Procedeul de numărare de la 11 la 19 este, foarte probabil, un
calc după un clişeu autohton: unsprezece, compus din unus super decem
(=unu peste zece); la fel în albaneză: njëmbëdhjetë „unsprezece”. Unii
47
cercetători cred că la baza acestui numeral s-ar afla un model slav: jedinŭ
na desente, dar, în acest caz, ar fi trebuit să se păstreze în română (sau cel
puţin în aromână) urme ale numeralului latin: undecim, duodecim etc. Cât
priveşte albaneza, modelul slav este şi mai puţin probabil.
Sunt şi alte trăsături gramaticale explicate de unii cercetători prin
substrat. Singura dovadă plauzibilă în favoarea acestei explicaţii ar fi
comparaţia cu albaneza (în unele cazuri şi cu alte limbi balcanice):
– particula -ne la formele accentuate de acuzativ ale pronumelui
personal şi reflexiv: mine, tine, sine;
– forma în -tu de persoana a II-a plural a perfectului simplu: voi
cântatu;
– generalizarea auxiliarului avea la perfectul compus (de exemplu,
şi la verbele de mişcare: am venit, am sosit);
– formarea viitorului indicativ cu auxiliarul vrea (lat. volere, lat. cl.
velle): voi cânta;
– formele compuse cu vrea ale pronumelor nedefinite şi ale
adverbelor nedefinite: cineva, ceva, careva, cândva, cumva, undeva.
Aceste particularităţi, la care se pot adăuga altele, au corespondente
cu structuri identice în albaneză.
Lexicul
S-a scris mult despre vocabularul românesc moştenit din substrat,
dar numărul cuvintelor diferă de la un cercetător la altul. Elementele
sigure sunt cele cu corespondente identice sau asemănătoare (ca formă şi
ca sens) în albaneză. Pentru unele dintre ele cercetarea etimologică se
poate sprijini şi pe reminiscenţele din repertoriul traco-dac. Iată lista
acestor cuvinte: abure, argea „încăpere subterană, război de ţesut”, baci,
balaur, bală „fiară monstru”, balegă, baltă, bardză adj. „alb”, bască
„lâna tunsă de pe o oaie”, bâlc „mlaştină, vale mocirloasă”, bâr interj.
„strigăt cu care se mână oile”, brad, brânză, brâu „cingătoare lată de
lână”, brusture, buc „pleavă la meliţatul cânepii”, bucur adj. „frumos” (a
se bucura), bunget „stejăriş, desiş de pădure”, buză, căciulă, călbează (şi
gălbează), căpuşă, cătun, ceafă, cioară, cioc, ciucă „vârf de deal, pisc”,
ciuf „moţ de păr”, ciump „ciot”, ciupi vb., ciut (şi şut) adj. „fără coarne”,
coacăză, copac, copil, curpen „vrej, tulpină de plantă agăţătoare”, cursă
(de prins animale sălbatice), droaie, druete „bucată de lemn”, fărâmă,
fluier, gard, gata, ghimpe, ghionoaie „ciocănitoare; cucuvea”, ghiuj
„bătrân”, grapă, gresie, groapă, grumaz, grunz „bulgăraş, cocoloş”, guşă,
hameş „mâncăcios, lacom” (şi vb. hămesi), jumătate, lete „răgaz”
48
(îndelete adv.), leurdă „usturoi sălbatic”, mal, mare adj., mazăre, măgar,
măgură, mărar, mânz, moş, mugur, murg adj. „întunecat, de culoare
închisă”, muşcoi (şi mâşcoi) „catâr”, năpârcă „viperă”, noian, pârâu,
pupăză, raţă, rânză „pipotă; stomac de animal”, sarbăd adj. „acru”
(despre lapte), scăpăra vb., scrum, sâmbure, spânz „elebor, plantă cu a
cărei rădăcină se vindecă strechea la animale”, strepede „vierme din
brânză”, strugure, strungă „loc îngust pentru muls oile, ţarc”, şopârlă,
ştiră adj. fem. „stearpă” (despre animale), ţap, ţarc, ţeapă, urdă, vatră,
viezure (şi vizuină), zară „lapte bătut”, zgardă.
La aceste 90 de cuvinte sigure din substrat se poate adăuga o listă
de 50-60 de cuvinte, pe care le considerăm numai cu probabilitate ca
aparţinând fondului autohton. Iată câteva dintre acestea: băiat, băl
„blond”, brâncă „erizipel, orbalţ”, borţ (şi der. borţoasă), bulz, burduf,
burtă, codru, Crăciun, creţ adj., cruţa vb., curma vb., daltă, dărâma vb.,
fluture, lai adj. „negru”, mătură, mire, negură, păstaie, scorbură, spuză,
stăpân, sterp, stână, traistă etc.
Se observă că cele mai multe cuvinte din listele de mai sus aparţin
limbajului păstoresc, adică sunt legate de realităţi proprii universului
crescătorilor de vite. Prin caracterul lor profund popular aceste elemente
se integrează în fondul lexical moştenit din latină, care, după cum se
ştie, are un mai pronunţat caracter popular, rustic, decât în celelalte
limbi romanice.
Multă vreme au fost explicate ca împrumuturi din albaneză. Astăzi
se poate dovedi însă că în ambele limbi provin dintr-o a treia limbă (în
română din traco-dacă, iar în albaneză din traco-dacă sau din iliră).
Evoluţia fonetică a acestor cuvinte este aceeaşi cu a cuvintelor de origine
latină, de exemplu: -l- intervocalic a devenit -r- (viezure, în albaneză:
vjedhullë, abure, în alb. avullë), africata dz.: bardzu adj. „alb”, madzăre,
viedzure etc., care nu apare în elementele împrumutate târziu).
Argumentul că aceste cuvinte ar fi împrumuturi din albaneză constă
în faptul că echivalentele albaneze sunt legate de baze interne proprii,
spre deosebire de cuvintele româneşti care sunt izolate. De exemplu, alb.
këlbazë „călbează” e legat etimologic de verbul kalb „a putrezi”, moshë
„vârstă”, la care e raportat rom. moş, provine din mot „an”, iar acesta e
legat de verbul mas, mat „a măsura”, vjedhull „viezure” derivă din verbul
vjedh „a fura”. Trebuie observat însă că aceste apropieri etimologice
caracterizează faza antică a albanezei, nu pe cea târzie, medievală, când
se presupune că ar fi avut loc împrumutul în română. De asemenea, e
normal ca în română elementele comune cu albaneza să apară izolate din
punct de vedere etimologic, pentru că în română ele reprezintă substratul
49
(deci sunt împrumuturi făcute în perioada latină a limbii), pe când
corespondentele albaneze reprezintă stratul propriu-zis al acestei limbi.
Din comparaţia cuvintelor româneşti autohtone cu corespondentele
lor din albaneză, se poate constata că în română se conservă trăsături mai
vechi decât în albaneză: de exemplu, s din alb. sorrë „cioară” e mai nou
decât č din rom. cioară, şi, la fel, dh din vjedhull faţă de dz (z) din rom.
viedzure (viezure) etc. În general, limba care împrumută e mai
conservatoare decât limba din care se împrumută. Şi elementele slave din
română au caracter mai vechi decât corespondentele lor din limbile slave.
Aşadar, elementele autohtone din română sunt, la origine, împrumuturi pe
care latina dunăreană le-a făcut din traco-dacă, nu împrumuturi târzii
făcute de română din albaneză în sudul Dunării, în perioada unei
presupuse coabitări a românilor cu albanezii.
În fondul lexical autohton sunt şi elemente care nu au corespon-
dente identice sau asemănătoare în albaneză, dar acestea sunt greu de
identificat şi de explicat. Probabil că a băga, brânduşă, doină, melc ş.a.
aparţin acestui grup (v., pe larg, I.I. Russu, Etnogeneza românilor, EŞE,
Bucureşti, 1980).
Există în română şi un important număr de nume proprii păstrate
din substrat. Aproape întreaga hidronomie majoră din română ni s-a
transmis de la daci, în transcrieri latineşti sau greceşti: Argeş, Buzău,
Cerna, Criş, Dunăre, Gilort, Jiu, Lotru, Motru, Mureş, Olt, Prut, Siret,
Someş, Timiş, Tisa, Vedea. Unii cercetători cred că aceste nume s-au
păstrat prin intermediul slavilor care le-ar fi preluat din limba vechilor
populaţii locale. Ele conţin însă particularităţi fonetice explicabile prin
română, de exemplu –ş, sau prin daca târzie: a > o în Alutus devenit Olt
(detalii la Poghirc, în ILR, II, p. 356 ş.a.).
La aceste nume se adaugă oronimul Carpaţi, care are legătură certă
cu numele tribului de daci liberi carpi, cu alb. karpë „stâncă” şi cu trac.
Kαρπάτηs (őρος) „munţii Carpaţi”.
Unii învăţaţi cred că de la daci ni s-au transmis şi câteva nume
de localităţi: Abrud, Hârşova, Iaşi, Oltina ş.a. (cf. Poghirc, în ILR, II,
p. 359-361), care, însă, sunt foarte greu de explicat etimologic.
Dintre elementele de derivare lexicală sunt sigure ca apartenenţă la
substrat următoarele sufixe:
-esc, sufix adjectival care exprimă apartenenţa: românesc,
ciobănesc. Probabil că aceeaşi origine are şi corespondentul adverbial
al lui -esc: -eşte: româneşte, ciobăneşte;
-uş, sufix diminutival: auş, brânduşă, cătuşă, mătuşă, păpuşă;
50
-ză, sufix colectiv şi diminutival: călbează, cinteză, coacăză,
pupăză etc., cu corespondent identic în albaneză.
Elementele aparţinând substratului au o răspândire generală în
dacoromână. Numai câteva dintre acestea sunt folosite regional: buc,
ghiuj, muşcoi, ştiră.
Unele dintre cele 90 de cuvinte autohtone lipsesc din dialectele
sudice. În aromână, de exemplu, nu se mai aud astăzi: argea, druete, gata,
ghimpe, leurdă, mugur, pârâu, sarbăd, şopârlă, zgardă. În meglenoromână
şi în istroromână, numărul celor care lipsesc este şi mai mare. Acestea au
fost înlocuite cu sinonime din limbile vecine (albaneză, greacă, bulgară,
turcă, croată, italiană), prin urmare cauza dispariţiei lor sunt bilingvismul
populaţiei româneşti sudice şi statutul particular de idiomuri neoficiale al
acestor dialecte în ansamblul lingvistic balcanic. E de presupus că în
româna comună aproape toate cuvintele din substrat erau răspândite pe
întregul teritoriu de limbă română, atât la nordul cât şi la sudul Dunării.
Cuvintele autohtone nu diferă de cele de origine latină din punctul
de vedere al vechimii atestării lor: aproape 50 dintre ele apar în
documente de până la 1.600.
Şi prin poziţia în ansamblul vocabularului, elementele autohtone se
aseamănă cu cele moştenite din latină. Din cele 90 de cuvinte sigure, 36
fac parte din fondul principal la lexicului românesc: abur, brad, a se
bucura, buză, cioară, copac, copil etc.
Cât priveşte capacitatea de a crea prin derivare cuvinte noi,
elementele din substrat întrec pe cele de origine latină: numărul
derivatelor directe ale cuvintelor de bază (adică fără cumul de sufixe) este
de 535, revenind în medie câte şase derivate la un cuvânt de bază (unui
cuvânt latin îi revin 5 derivate).
În totalitatea lor, elementele din substrat au contribuit la conturarea
fizionomiei particulare a românei în raport cu a celorlalte limbi romanice.
Prin trăsăturile lor semantice, prin frecvenţa, aria de circulaţie şi forţa de
derivare, aceste elemente se identifică cu lexicul transmis din latină.
Pentru istoria românilor, moştenirea lingvistică traco-dacă este cea
mai importantă dovadă a vieţuirii lor neîntrerupte în Dacia.
Pentru întreaga problemă a substratului limbii române, vezi
lucrarea noastră Vocabularul autohton al limbii române, Bucureşti,
1983; C. Poghirc, Influenţa autohtonă, în vol. colectiv Istoria limbii
române, II, Bucureşti, 1969, p. 313-365; Al. Philippide, Originea
românilor, II, Iaşi, 1925, p. 560 ş.u.; Al. Rosetti, Istoria limbii române,
ed. definitivă, Bucureşti, 1987, p.225-258; I.I. Russu, Etnogeneza
românilor, Bucureşti, 1981; Cicerone Poghirc, B.P. Hasdeu, lingvist şi
filolog, Bucureşti, 1968, p.166-193.
51
II. ROMÂNA COMUNĂ
B. GRAMATICĂ
57
Apăruseră în româna comună şi clasele de verbe în -ez: lucrez şi -esc
(-ăsc): înfloresc, urăsc.
În paradigma prezentului indicativ se produc cele două tipuri de
omonimii desinenţiale: 3 sing. – 3 pl. la verbele în -a: el cântă – ei cântă
şi 1 sing. – 3 pl. la verbele în -ea, -e şi -i; eu vedzu – ei vedu, eu dzicu – ei
dzicu, eu audzu – ei audu.
Latina nu avea un mod condiţional. Valorile acestuia erau
exprimate prin imperfectul şi mai mult ca perfectul conjunctivului. La
condiţionalul prezent cu formă sintetică din româna comună se continuă
formele de imperfect şi de perfect conjunctiv latin: v.dr. se cântare, ar.
s-cântarim.
Imperativul, atât pozitiv cât şi negativ, nu diferă de cel din limba de
astăzi: cântă! (lat. canta!), cântaţi! (lat. cantate, cu impunerea timpurie a
desinenţei -ţi); nu cântare! (lat. non cantare!), o formă probabil unică
pentru singular şi plural (cf. ILR, II, p. 275).
Infinitivul avea în româna comună numai formă lungă: căntare,
vedeare. Scurtarea infinitivului e un fenomen posterior epocii românei
comune; la fel, apariţia morfemului a din dacoromână.
Gerunziul şi participiul au aceleaşi caracteristici morfematice ca în
limba de astăzi: căntăndu (lat. cantando, ablativul gerunziului), căntatu
(lat. cantatus, participiul perfect pasiv).
Părţile de vorbire neflexibile (adverbul, prepoziţia şi conjuncţia) vor
fi tratate în cap. Morfologie, din partea a II-a a acestei cărţi.
Faptele de fonetică şi de gramatică descrise mai sus sunt comune
celor patru dialecte româneşti. Ele sunt rezultatul evoluţiei normale a
foneticii şi gramaticii latinei dunărene.
Vorbită pe un teritoriu întins, la nord şi la sud de Dunăre, româna
comună e posibil să fi avut unele deosebiri dialectale, mai exact spus, e
posibil ca unele inovaţii să fi început în perioada românei comune, fără să
se fi generalizat, rămânând dialectale până astăzi. „Limba străromânilor nu
trebuie să ne-o închipuim unitară. Avem chiar probe că existau deosebiri
regionale de grai în epoca străromână” (S. Puşcariu, Limba română, I, p.
249). Iată câteva dintre aceste inovaţii considerate de S. Puşcariu (ELR, p.
86-92 şi Limba română, I, p. 249-252) ca fenomene dialectale:
1. Palatalizarea labialelor, fenomen care constă în mutarea
punctului de articulaţie al consoanelor p, b, f, v, m de pe buze pe palat sub
influenţa unui i: g'ine, k'atră, h'il'u „fiu”. În aromână, fenomenul acesta e
general, în meglenoromână e parţial, în istroromână lipseşte, iar în
dacoromână e cunoscut numai în aria de est.
58
2. Rotacismul lui -n- intervocalic în elementele latine: lură „lună”,
bire „bine”, mâră „mână”. În perioada românei comune, acest fenomen
caracteriza aria de nord a dacoromânei. El se întâlneşte în textele nordice
din secolul al XVI-lea, iar astăzi în puncte izolate din Crişana. În
istroromână e un fenomen general, iar în aromână şi meglenoromână
lipseşte cu totul.
3. Africatelor palatale č, ğ din dacoromână: cer (din lat. caelum),
ger (din lat. gelum) le corespund în dialectele sudice africatele dentale ţ,
dz: ţer, dzinere (din lat. generem), ar. văţi „vaci”, fudzi „fugi”.
E posibil ca tratamentul din sud al evoluţiei lui c, g, urmate de e, i la
ţ, dz să fi fost influenţat şi de limbile greacă şi albaneză.
4. Alternanţa a: ă sub accent în radicalul femininelor cu pluralul în
-i: parte-părţi, cărare-cărări. În dacoromâna veche, sunt obişnuite şi
variantele cu a la plural: parţi, cetaţi, adunari. În aromână, inovaţia s-a
extins şi asupra adjectivelor.
5. Verbele cu radical iotacizat: văz, auz, scoţ, înghiţ, viu, sai, ţiu
erau generale în textele româneşti din secolul al XVI-lea. În sudul
Dunării, se aud numai forme deiotacizate: aud, ved, ceea ce înseamnă că
revenirea la formele cu dentală: aud, văd se producea încă din perioada
românei comune.
Am arătat mai înainte că după Al. Rosetti (ILR, p. 360 ş.u.) româna
comună era o limbă unitară, fără diferenţe dialectale. În dacoromână şi
aromână s-au putut dezvolta separat, în fiecare dialect, trăsături noi „potrivit
unei tendinţe comune de a inova în aceeaşi direcţie după despărţirea lor de
trunchiul comun”. Iată câteva dintre numeroasele trăsături despre care Al.
Rosetti crede că au apărut după epoca de comunitate:
– Vocala î (din a accentuat în poziţie nazală) e caracteristică
dacoromânei: canis > căne > câne. În aromână s-a păstrat varianta
intermediară, cu ă: căne, cămpu. În unele graiuri aromâne de sud a apărut
însă şi î.
– Transformarea lui i în î după r, rr, s, ţ, dz: ripa > râpă, rivus >
râu, tittia > ţâţă, sinus > sân, Diana > zână; la fel în aromână: puţân,
subţâre, ţâţă, arâu „râu”, arâpă „râpă”, dzâcu.
– Consonantizarea lui u ca al doilea element al diftongilor au, eu:
ar. alavdu, caftu „caut”, preftu „preut”, dar şi dr. regional: captu „caut”,
cheptoare „cheutoare”.
– Diftongii cu i ca al doilea element la tipul câine (după pl. câini, cu
anticiparea lui i) apar şi în meglenoromână: coini, poini şi, sporadic, în
aromână.
59
– Monoftongarea lui ea în tipul fată (< feată) şi lege (< leage) e
generală şi veche în dacoromână, pe când în aromână e sporadică.
După Rosetti, palatalizarea labialelor e un fenomen relativ târziu şi
s-a petrecut independent în aromână de dacoromână. Inovaţia nu se
produsese nici în momentul separării aromânei de dacoromână şi nici
când meglenoromâna s-a despărţit de aromână. Acest fenomen e cunoscut
şi în albaneză, italiană şi neogreacă, cu rezultate asemănătoare cu cele din
română, prin urmare un motiv în plus pentru a considera palatalizarea
labialelor o inovaţie independentă în dialectele româneşti.
– Apariţia vocalelor -u, -ă, -î ca urmare a rostirii explozive a
consoanelor finale: am văzutu (văzută, văzutâ), văzândă, şezândă. Feno-
menul e regional în dacoromână. În aromână, -ă e general la participii:
căntată, bătută, probabil şi prin analogie cu -u de la sfârşitul cuvintelor.
– Alternanţa a: ă sub accent în radicalul femininelor cu pluralul în
-i: baltă-bălţi, carte-cărţi a apărut, după Rosetti, ca o inovaţie indepen-
dentă în dacoromână de aromână.
Din examinarea celor două concepţii privitoare la apariţia deosebi-
rilor dintre dacoromână şi aromână, se desprinde o concluzie de mijloc.
Nu se poate contesta faptul că în româna comună au existat unele
divergenţe dialectale, ca, de exemplu, rotacismul lui -n- intervocalic în
elementele latine (o caracteristică a dacoromânei de nord şi a istroro-
mânei) sau transformarea africatelor palatale č, ğ în africate dentale ţ, dz
(o caracteristică a dialectelor din sudul Dunării). Totodată, nu trebuie
exclusă nici posibilitatea ca, în unele cazuri, un impuls intern determinat
de tendinţele românei comune să fi provocat inovaţii în aceeaşi direcţie şi
în mod independent, după separarea dialectelor. Acesta este cazul
inovaţiilor semnalate de Al. Rosetti, pe care le-am expus mai sus.
C. LEXIC
67
i î a
e ă o
a
Trebuie remarcat că în această perioadă vocala î coexistă, în variaţie
liberă, cu ă, i.
Începe procesul de dispariţie a lui -u final precedat de consoană
simplă sau de grupuri de consoane diferite de grupul muta cum liquida:
bărbat, brad, buor, cumnat, fecior, nepot, şerb.
E posibil, după cum crede Coteanu (Structura şi evoluţia limbii
române, 1981, p. 84), că în secolele al XIII-lea-al XV-lea începe să se
facă distincţia dintre i silabic şi i şoptit de la pluralul nearticulat şi
articulat al masculinelor: draci, pomi, robi, sfinţi (cu i şoptit) şi fraţii,
moşii, nepoţii, părinţii (cu i plenison, exprimând atât desinenţa de plural
cât şi articolul definit).
În unele zone, mai ales din Moldova, ă protonic devine a prin
asimilaţie cu un a accentuat următor sau prin analogie cu această
asimilaţie: Balan, Craciun, Matasă.
Diftongul e a, creat încă din româna comună dintr-un e în condiţiile
în care silaba următoare conţine alt e (Neatedul), coexistă cu monoftongul
e provenit din e a în aceleaşi condiţii (Urecle).
În domeniul consonantismului, remarcăm următoarele trăsături mai
importante:
Rotacismul lui -n- intervocalic în elementele de origine latină,
fenomen datorat acţiunii substratului, apare şi în această perioadă în
Moldova şi în Bucovina: Jamâră (=geamănă), Fântâreale, Lumireani,
Nebureşti. Unii cercetători (A. Avram) cred că rotacismul este o creaţie
fonetică a secolului al XV-lea. Rotacismul nu e cunoscut în Ţara
Românească.
Africata dz, proprie elementelor latine sau celor din substrat, e
atestată în texte din Moldova (Budzeşti, Dzeamă), iar z, în cele din Ţara
Românească.
Consoanele labiale sunt nepalatalizate în textele care provin în
secolul al XV-lea din Moldova: Piatră, Mic, Filip, Pitic.
E posibil ca fenomenul palatalizării labialelor să fi existat în
vorbirea din acea perioadă, dar să nu fi transpărut încă în texte.
Consoana ń (din n + iod) a devenit i în diferite zone ale Munteniei
şi Moldovei şi s-a păstrat ca atare în Banat şi în diferite arii ale
Transilvaniei şi Moldovei. Astăzi, ń s-a păstrat încă în Banat şi în
68
nord-vestul Olteniei. Exemple cu ń: Bańa, Făuroańe (Moldova); i : Baia
(Ţara Românească).
Grupul consonantic cl' se păstrează în Moldova: Ureacle, dar a
devenit palatala ќ în Ţara Românească: Kěe (=cheie, în Târgovişte).
Morfologia limbii române din secolele al XIII-lea-al XV-lea este
aproape imposibil de reconstituit în formele ei reale din cauza materia-
lului foarte sărac. Se poate aprecia însă că aceasta nu diferea, în esenţă, de
morfologia textelor din secolul al XVI-lea. De exemplu, se poate observa,
între altele, că pluralul femininelor se caracterizează prin cele două
desinenţe -e şi -i, iar pluralul neutrelor prin -e şi -ure: vârtoape, coşure,
Mălure (= maluri). Articolul proclitic al numelor proprii va fi avut forma
lu la genitiv-dativ: Ştefan a lu Has. Foarte probabil că formele scurte de
pronume personal cu î protetic (îmi, îţi) nu apăruseră încă.
În consecinţă, distingerea celor două arii importante (nordică şi
sudică) ale dacoromânei din această perioadă nu se poate face decât pe
baza faptelor de fonetică, fapte care, cu unele excepţii, nu sunt de mare
relevanţă, ceea ce justifică valabilitatea concluziei lui Al. Rosetti: „Putem
spune că în răstimpul dintre secolul al XIII-lea şi secolul al XVII-lea
aspectul limbii române este unitar. Uniformitatea aceasta este desigur, în
parte, numai aparentă şi datorată lipsei noastre de informaţie mai amănun-
ţită. Căci pentru secolele al XIII-lea şi al XIV-lea nu dispunem aproape
de nici o informaţie, iar datele din secolul al XV-lea sunt foarte sărace.
Materialul de studiu devine mai bogat de-abia în secolul al XVI-lea, când
dispunem de texte manuscrise şi tipărite, care îngăduie o cercetare mai
amănunţită a acestui stadiu de limbă” (ILR, p. 427). Pentru bibliografie,
v. capitolul precedent.
69
V. ROMÂNA ÎN CONTACT CU LIMBILE VECINE
1. INFLUENŢA SLAVĂ
Este cea mai puternică dintre influenţele pe care româna le-a suferit
în epoca veche.
Slavii se revarsă din nord-estul Europei în două direcţii: 1. spre
vest, prin câmpia ungară, până la Vistula şi Oder, iar în nord, până la
Marea Baltică (În Ungaria, Austria şi Germania de est sunt o mulţime de
nume topice de origine slavă); 2. spre sud, prin Moldova, Muntenia,
Dobrogea, apoi în toată Peninsula Balcanică, până la Marea Egee
(„Împărăţia” bizantină se restrânsese doar la câteva cetăţi). La sfârşitul
secolului al VII-lea, Ţara Românească e denumită Sclavinia „ţara slavi-
lor” (de la slověnŭ devenit în latină slavus, apoi sclavus, acesta păstrân-
du-se în română sub forma şchiau „bulgar, sârb”, trecut şi în
nomenclatura proprie: Scheia, Schei, Şchiau, Scheianu). Contactul dintre
români şi slavi s-a produs atât la nordul cât şi la sudul Dunării. Prin
săpăturile arheologice e dovedită existenţa unei culturi autohtone în
secolele al VII-lea-al VIII-lea, deci în perioada când slavii stăpâneau la
nordul Dunării. Toponimia nord-dunăreană de origine slavă e altă dovadă
că românii se aflau în vechea Dacie la venirea slavilor.
Influenţa slavă asupra românei începe prin secolul al IX-lea (unii
cred că ceva mai devreme, alţii că mai târziu), prin urmare, spre sfârşitul
perioadei românei comune.
Vechimea unor tratamente fonetice ale împrumuturilor nu poate
servi drept criteriu privind datarea acestei influenţe, întrucât contactul
permanent şi îndelungat al românei cu slava a determinat o primenire
continuă a elementelor slave din română.
Slavii de la nordul Dunării au fost cu vremea asimilaţi de români.
Asimilarea lor, care foarte probabil era un proces încheiat către secolul al
XIII-lea, dovedeşte că românii erau mai numeroşi şi că româna era o
limbă de civilizaţie. Asimilarea slavilor este rezultatul amestecului etnic
româno-slav. Învăţând româneşte, slavii au pronunţat unele sunete potri-
vit „manierei” proprii de a rosti. Acest mod slav de rostire s-a introdus
70
apoi şi în română. În felul acesta s-ar explica iodizarea lui e- iniţial (el,
este pronunţate iel, ieste), introducerea consoanei j (jale), probabil şi a lui
h (har, hrană) etc.
În sudul Dunării procesul a fost invers: au fost slavizate teritoriile
romanizate; sârbo-croata s-a dezvoltat pe un teritoriu romanizat, iar
bulgara pe un teritoriu de limbă greacă, în parte şi romanizat.
Interpunerea masei de slavi în sudul Dunării a determinat
destrămarea unităţii românei comune: grupurile de români sud-dunăreni
au fost dispersate în regiunile sudice şi vestice ale Peninsulei Balcanice.
Bulgarii sunt, la origine, un neam turcic, care îşi creează un stat la
679, împreună cu unele triburi slave alături de care trăiau. Amestecul
etnic a dus la asimilarea totală a protobulgarilor. În bulgara de astăzi, sunt
puţine cuvinte (între care numele etnic) considerate urme din limba
protobulgarilor. În 864, bulgarii se creştinează sub Boris I, iar limba lor
devine limbă de cult. Bulgara a fost mult influenţată de limba greacă pe
cale cultă (prin traducerea cărţilor bisericeşti). După modelul slavilor de
sud, care se creştinaseră, se organizează şi la noi serviciul religios şi
cancelaria domnească. Trebuie precizat că românii erau creştini încă din
secolul al IV-lea, când noua religie devine oficială în Imperiul Roman şi
că în biserica din Dacia se folosea limba latină.
Sârbii şi croaţii trăiesc la vestul Peninsulei Balcanice. Se dezvoltă în
regate puternice sub dinastiile Nemaia şi Duşan (secolele XII-XIV). Până
în secolul al XVI-lea, ei cuceresc toată zona pe care o stăpânesc astăzi.
Până spre secolul al XVII-lea, populaţia romanizată (aşa-numiţii
vlahi meridionali din nord-vestul Peninsulei Balcanice) a fost asimilată cu
totul în masa sârbească. Se pare că între bulgară şi sârbocroată a fost o
zonă romanizată care a rezistat multă vreme. Deosebirile dintre bulgară şi
sârbocroată sunt importante pentru istoria elementelor slave din română.
Cele mai vechi împrumuturi slave din limba noastră au caracter bulgă-
resc. Limbile slave meridionale erau la început mai unitare. Deosebirile
dintre ele s-au adâncit târziu.
Sunt două grupe de limbi slave de sud: 1. bulgara şi macedoneana
şi 2. sârbocroata şi slovena.
Când încep să pătrundă elementele slave în română, aceasta era o
limbă „formată”, adică vechile legi fonetice de tip latin încetaseră de a
mai acţiona. Astfel, în cuvintele slave, á accentuat în poziţie nazală nu
devine ă, î, ca în elementele latine: blană, hrană, rană (comp. cu lat.
canis > câne); -l- simplu intervocalic nu devine -r-: colac, milă, pilă, silă,
uliţă (comp. cu lat. solem > soare); grupurile consonantice cl, gl nu se
71
palatalizează: clacă, clădi, cleşte, clipi, clopot, glas, gleznă, gloată, glumă
(comp. cu lat. oculus > ocl'u, ochiu; lat. glacies > gl'aţă, gheaţă). Prin
influenţa slavă se introduc în română grupurile cl, gl. Nici consoanele t, d,
s, urmate de i nu se mai transformă în ţ, dz, ş ca în cuvintele din fondul
latin: grădină, clăti, silă (cu conservarea lui t, d, s în poziţie moale; comp.
cu lat. tibi > ţie, lat. dico > dzic, zic, lat. sic > şi).
Morfologia este, în general, neatinsă de influenţa slavă.
Prin urmare, această influenţă nu participă la procesul de geneză a
limbii române. Ca toate influenţele vechi, aceasta este considerată adstrat
(sau superstrat) al limbii române, asemănător cu elementul germanic din
franceză.
Influenţa slavă s-a exercitat pe două căi: a. pe cale populară, orală,
prin contactul direct dintre populaţii. Convieţuirea îndelungată a româ-
nilor cu slavii a determinat starea de bilingvism, încheiat cu asimilarea
slavilor în masa românească; b. pe cale cultă (cărturărească), slava fiind
utilizată în biserică, în administraţie, în cancelariile domneşti. Primele
texte care apar la noi (cărţi religioase, cronici, documente diverse) sunt
redactate în limba slavă.
De obicei, denumirea de limba slavă e dată aspectului vorbit al
acesteia, denumire diferită de slavonă, atribuită limbii scrise. Slavona e
reprezentată de redacţiile târzii ale vechii slave. Ea este limba textelor din
biserica ortodoxă slavă şi românească şi are la bază vechea slavă
„remaniată în diferite redactări locale”. Vechea slavă (sau paleoslavă,
veche slavă bisericească) este denumirea dată slavei scrise în textele
canonice din secolele al IX-lea-al XI-lea, care are la bază un dialect
bulgar vorbit în secolul al IX-lea în jurul Salonicului. Vechea slavă este
limba literară în care s-au tradus din greceşte textele de cult în alfabetul
glagolitic, alfabet creat de Metodiu pe baza scrierii unciale (cu majuscule)
greceşti. Textele traduse de Metodiu şi Chiril, fii ai unui înalt demnitar
bizantin, nu s-au păstrat decât în copii cu aproape două sute de ani mai
târziu. Aceste copii târzii reprezintă slavona (cf. Rosetti, ILR, p. 274).
Cuvintele de origine slavă pătrunse pe cale orală se pot clasifica
după un criteriu cronologic. Cele care se află şi în dialectul aromân
aparţin stratului vechi de elemente slave. Iată câteva cuvinte slave
populare cunoscute atât dacoromânei cât şi aromânei: blid, brazdă, cleşte,
clopot, coajă, coasă, colac, gol, a goni, grădină, a hrăni, izvor, jale, jar,
nevastă, nevoie, a plăti, plug, prag, pungă, rană, scump, sită, slab, sloată,
sută, a topi, trup, zmeu.
72
Prezenţa acestor cuvinte şi în aromână e o dovadă că aromânii erau în
contact cu dacoromânii, în epoca de început a influenţei slave (secolul IX).
Cuvintele intrate mai târziu se disting prin anumite particularităţi
fonetice. De exemplu, vocala nazală (on ) are în română un dublu reflex:
unul vechi, un, um, altul mai nou, în, îm: sl. skonpŭ> rom. scump, sl.
donbŭ > rom. dâmb. Reflexul ea al sl. ĕ pare să fie specific împrumu-
turilor vechi: chrĕnŭ > hrean, dĕlŭ > deal, vĕkŭ > veac, nevĕsta >
neveastă, nevastă. La fel, diftongarea condiţionată a lui o e proprie
elementelor vechi: coajă, coasă, sloată, smoală; în împrumuturile recente,
o în poziţia diftongării s-a păstrat neschimbat: ar. smolă, cloţă, (dr. dial.
cloţă), ca în bulgară: cloca, smola.
Influenţa slavă acoperă aproape toate sferele semantice ale
vocabularului general. Nu ne ocupăm aici de împrumuturile târzii din
limbile slave vecine (bulgara, sârbocroata, polona, ucraineana, rusa):
a. Stare socială: boier, rob, slugă, voievod, zaveră, răzmeriţă.
b. Familie: babă, ibovnic, maică, maşteră, nevastă, rudă.
c. Părţi ale corpului: cârcă, crac, gât, gleznă, obraz, stomac, trup.
d. Particularităţi fizice şi morale: blajin, calic, cârn, dârz, drag,
gângav, gârbov, gol, grozav, lacom, milostiv, mândru, nerod, pestriţ,
pribeag, prost, sărac, sărman, scump, slab, ştirb, treaz, vinovat, voinic,
vrednic, zdravăn.
e. Îmbrăcăminte: cojoc, cuşmă, izmană, rufă.
f. Armată: izbândă, puşcă, război, sabie, steag, suliţă.
g. Comerţ: târg, precupeţ, ucenic.
h. Locuinţă, obiecte casnice: blană, ciocan, colibă, coş, coteţ, grajd,
grădină, greblă, grindă, iesle, lanţ, laviţă, lopată, ogradă, perie, pernă,
pilă, pivniţă, pod, prag, prispă, rogojină, sanie, sfoară, sită, sticlă, tocilă,
topor, ţeavă, uliţă, vadră, zăvor.
i. Hrană: colac, hrană, icre, oţet, pită, poftă, smântână, ulei.
j. Agricultură: brazdă, claie, ogor, pleavă, plug, pogon, prisacă, snop.
k. Timp: ceas, veac, vârstă, vreme.
l. Boli: boală, ciumă, gâlcă, pojar, rană.
m. Superstiţii: basm, diavol, iad, idol, paparudă, rai, vârcolac, vrajă,
zmeu.
n. Natură: crivăţ, crâng, deal, dumbravă, gârlă, iaz, izvor, lapoviţă,
livadă, luncă, nisip, omăt, ostrov, peşteră, podgorie, potop, praf,
prăpastie, sălişte, val, văzduh, vifor, vârf, zare, zăpadă.
o. Faună: bivol, dihor, dobitoc, gâscă, lebădă, molie, ogar, păianjen,
păstrăv, prepeliţă, rac, râs, sobol, ştiucă, veveriţă, vidră, vrabie.
73
p. Plante: bob, cocean, gulie, hamei, hrean, jir, lobodă, mac,
măslin, morcov, ovăz, praz, rapiţă, răchită, rogoz, sfeclă, ştir.
s. Acţiuni: clădi, clăti, coborî, croi, dărui, dobândi, dovedi, goni,
grăi, hohoti, huli, iscăli, isprăvi, iubi, izbi, izgoni, îndrăzni, înveli, învârti,
logodi, lovi, năvăli, nimeri, obosi, odihni, omorî, opri, osteni, otrăvi, păzi,
pipăi, pândi, pârli, plăti, pofti, porni, porunci, primeni, primi, privi, risipi,
săvârşi, sfârşi, spoi, târî, tocmi, topi, trăi, trudi, voi, zări, zdrobi, zâmbi.
ş. Noţiuni diverse: ceată, cireadă, ciudă, comoară, dar, duh, dungă,
glas, gloată, grămadă, horă, ispită, leac, lene, milă, muncă, nădejde,
năduf, nărav, necaz, nevoie, noroc, norod, obicei, obşte, pacoste, pagubă,
pâlc, plocon, poveste, prieten, primejdie, scârbă, sfadă, sfat, sfert, soroc,
sprijin, stâlp, stârv, taină, temei, treabă, veste, vorbă, vrajbă, zvon.
De adăugat la această listă câteva adverbe şi interjecţii: aievea, ba,
da, iute, (în) zadar, (aşi)jdere, (îm)potrivă, iacă, ian, iată.
Se observă că foarte multe cuvinte slave au o poziţie importantă în
ansamblul lexical românesc, poziţie asemănătoare cu a cuvintelor
germanice din franceză şi italiană.
Există în română şi o mulţime de termeni „cărturăreşti” referitori la
serviciul religios şi la administraţia de stat. Aceştia au pătruns mai ales pe
cale scrisă, unii dintre ei devenind cu vremea populari. Se ştie că primele
noastre texte oficiale şi religioase sunt redactate în limba slavă.
Terminologia creştină (cu excepţia termenilor care denumesc noţiunile
fundamentale ale religiei creştine: biserică, botez, creştin, cumineca,
Dumnezeu, înger, Paşti, sân „sfânt” etc., cuvinte moştenite din latină)
care se referă la organizarea serviciului religios este de origine slavă: iad,
icoană, idol, Isus, liturghie, maslu, mănăstire, parastas, moliftă, popă,
praznic, rai, schit, sfânt, stareţ, strană, troiţă, utrenie, vecernie.
Trebuie arătat că aproape toţi termenii creştini sunt, la origine,
medio-greceşti, dar româna i-a receptat prin filieră slavă. Şi numele care
privesc organizarea statului feudal sunt de provenienţă bizantină, dar în
română au pătruns prin intermediar slav: comis, hatman, logofăt,
postelnic, spătar, stolnic, vistiernic, vornic. Aceşti termeni au dispărut cu
timpul, o dată cu instituţiile pe care le exprimă.
Unele cuvinte din fondul popular au sensuri diferite faţă de
etimonurile slave. Astfel, voinic înseamnă în slavă „războinic, luptător”, a
lovi provine de la un verb cu înţelesul „a vâna, a pescui”, a grăbi are la
origine sensul de „a răpi”, a izbi pe cel de „a omorî”, mândru însemnează
în slavă „înţelept”, muncă denumeşte iniţial „chinul, suferinţa” etc.
74
Unele cuvinte din fondul latin al limbii au calchiat sensuri ale
echivalentelor slave, ca, de exemplu, faţă „persoană”, faţă bisericească
(după sl. obrazŭ „formă, figură; persoană”), limbă „naţiune, popor” (după
sl. jezykŭ „glasx; limbă, popor”), broască „închizătoare la uşă” (după bg.
žabka „balama”, žaba „broască”) etc.
În general, cuvintele slave denumesc realităţi noi, necunoscute
românilor. În unele cazuri însă s-a produs doar substituirea, din diverse
cauze, a unui termen latin (sau din substrat) printr-unul slav; plug, de
exemplu, e numai formal un împrumut slav, căci l-a înlocuit pe vechiul
aratru (din lat. aratrum, păstrat încă în aromână); la fel, prin a iubi, drag,
scump, a vorbi, a citi, cuvinte slave, au fost substituiţi termenii corespun-
zători din latină.
Prin convieţuirea îndelungată a românilor cu slavii se explică şi
numărul mare de nume de persoane şi de locuri intrate în română.
Din domeniul onomasticii, reţinem exemple ca: Aldea, Balotă,
Dan, Dragomir, Dobrea, Ganea, Manea, Marin, Mareş, Mihalcea, Mihu,
Mircea, Mârza, Nanu, Neagoe, Nedelcu, Preda, Radu, Staicu, Stan,
Stancu, Stoica, Vâlcu, Vlad, Vlaicu, Voinea.
Materialul toponimic datorat influenţei slave este foarte bogat:
Bălgrad (azi Alba-Iulia), Bistriţa, Breaza, Cozia, Craiova, Ialomiţa, Ilfov,
Lovişte, Novaci, Ocna, Ohaba, Prahova, Predeal, Râmnic, Snagov,
Vodiţa, Zlatna.
Prin unii termeni slavi sunt traduşi vechi termeni indigeni, de
exemplu Bistriţa e o traducere a unui mai vechi Repedea (de la un nume
comun de origine latină), Dobra substituie pe Frumoasa (cuvânt latin),
Prahova este, de asemenea, traducerea anticului Timiş („râul mocirlos”
de origine traco-dacă), Cerna este o reamenajare „slavă” a unui nume
rămas de la daci.
Există, de asemenea, numeroase nume topice cu aspect slav, care
provin de la entopice sau de la nume de persoană de origine slavă.
Trecerea în toponimie a acestora s-a petrecut pe teren lingvistic românesc.
De exemplu, numele topice Poiana sunt date de români de la un nume
comun poiană, de origine slavă; la fel, Dragomireşti, un nume de
localitate, e creat de români de la un nume de persoană slav Dragomir
(dovada este sufixul -esc, -eşti, care nu e slav). Exemplele pot continua.
Prin urmare, numele topice formate de la teme slave nu presupun în mod
necesar faptul că localităţile respective au fost întemeiate de slavi.
75
Formarea cuvintelor
Prin mulţimea de cuvinte slave, s-a impus în română şi un număr
important de formanţi lexicali, care au devenit productivi, adică s-au
ataşat la teme neslave. Exemplele care urmează sunt derivate de la teme
latineşti sau traco-dace, cu prefixe şi sufixe de origine slavă.
Prefixe:
ne-: neadevărat, nebun, necredinţă, necurat, nedreptate, nefericit,
nemulţumit.
pre- : preface, preluare, prelucra, presăra, preschimba.
răs-: răzbate, răscumpăra, răsfira, răsfrânge, răsuci, răsufla,
răsturna.
Sufixe:
-aci: fugaci, stângaci, trăgaci;
-an: băietan, bălan, beţivan, codan;
-alnic (-elnic); feciorelnic, lăturalnic, zburdalnic;
-anie (-enie): păţanie, petrecanie, pierzanie;
-că: argeşancă; fiică, lupoaică, orzoaică, puică, româncă;
-eală: acreală, amorţeală, băteală, împărţeală, răceală;
-ean: crişean, mesean, muntean, sătean;
-eţ; brâneţ, cântăreţ, lunguieţ, mălăieţ, măreţ, pădureţ;
-ice: găurice, pădurice;
-ilă: frăţilă, gerilă, negrilă, lunilă, ochilă (în onomastică);
-iş: aluniş, brădiş, făţiş, frunziş, (pe) furiş, luminiş, tufiş;
-işte: arinişte, inişte, porumbişte, rarişte;
-iţă: albăstriţă, arşiţă, cheiţă, codiţă, fetiţă, morăriţă, oiţă; Gheor-
ghiţă, Ioniţă;
-iv: guraliv, uscăţiv;
-nic: amarnic, casnic, datornic, făţarnic, mişelnic.
Valorile semantice ale prefixelor şi sufixelor de origine slavă sunt
diferite: nume de acţiune, de agent, colective, diminutive, adjective, nume
proprii etc.
Morfologie
Prin influenţa slavă, sunt explicate de către unii cercetători şi câteva
particularităţi morfologice:
a. Genul neutru care „s-ar fi întărit” în română prin interferenţă cu
slava. Neutrul românesc, care diferă formal de cel latin, nu se poate
explica însă prin slavă, ci, mai degrabă, prin acţiunea substratului.
76
b. Vocativul în -o al femininelor: soro, ţaţo, Anico ar reproduce
vocativul în -o al femininelor slave cu tema în -a: zĕno (la nominativ:
zĕna). E posibil însă ca -o din română să fie, la origine, o interjecţie (ca
alb. o ataşat la vocativul masculinelor şi femininelor: shoko, shoqeo şi o
shok, o skoqe lit. „tovarăşe, tovarăşo”).
c. Numeralul de la 11 la 19 constituit prin adiţiune: unsprezece, sl.
jedinŭ na desente lit. „unu peste zece” (dar şi alb. njëmbëdhjetë); e mai
probabil un calc după un model traco-ilir decât slav. La fel, procedeul
numărării zecilor de la 20 la 90, prin multiplicare: douăzeci, v. sl. dŭva
desenti (dar şi alb. tridhjetë „treizeci”, prin care se pune la îndoială
modelul slav).
Numeralul sută se explică greu prin slavă (sŭto), pentru că, de
regulă, ierurile neintense dispar, deci ne-am fi aşteptat ca reflexul
românesc să fie *stă, nu sută.
d. Scurtarea formei infinitivului în dacoromână (cântare devenit
cânta) s-ar explica după modelul slav al verbelor în -ti: platiti, postiti
devenite în română plăti, posti (ca în graiurile de nord ale bulgarei).
Faptul că acest fenomen foarte important s-a produs târziu în dacoromână
(în secolul al XVI-lea, formele de infinitiv lung coexistă cu cele scurte) e
greu să fie atribuit influenţei slave. Prin urmare, e de preferat explicaţia
dată de J. Byck: cântare a devenit substantiv prin interpretarea finalei
-are ca sufix substantival, deosebindu-se astfel de forma verbală scurtată
(cânta verb, cântare substantiv).
e. Diateza reflexivă s-a dezvoltat în română datorită influenţei
slave: a se căi, de exemplu, reproduce forma slavă kajati se< , iar a se ruga
(un verb latin) calchiază echivalentul slav moliti se< .
Sunt şi alte trăsături gramaticale (viitorul anterior, condiţionalul
perfect, inversiunea auxiliarului la perfectul compus: auzit-am etc.), care
au fost puse pe seama influenţei slave, dar concluzia noastră este că
această influenţă, deşi puternică în vocabular, nu a afectat structura
gramaticală a românei. Doar vocativul femininelor în -o poate fi
considerat ca trăsătură sigură de origine slavă.
Totuşi, în limba traducerilor religioase din secolul al XVI-lea,
există o mulţime de particularităţi sintactice prin care traducătorii imitau
construcţii din originalele slave; de exemplu, lipsa morfemului pre la
acuzativul – obiectiv direct al numelor de persoană, genitivul cu de (în
tipul: birăul de Bistriţă) etc. (cf. Rosetti, ILR, p. 521-525), dar acestea nu
au pătruns în limba vorbită.
77
Într-o propoziţie care se citează de obicei: Îi iubesc pe prietenii
dragi, toate cuvintele sunt de origine slavă, dar raporturile dintre ele sunt
asigurate în exclusivitate de elemente latine: îi, pronume neaccentuat prin
care se anticipează obiectul direct, -esc, sufix de prezent indicativ, pe,
morfem de acuzativ – obiect direct al numelor asimilate cu persoane, -i,
desinenţă de plural, i, articol definit, -i (dragi), semn de plural. Prin
urmare, gramatica românească este, în întregime, latină.
Bibliografie: Ov. Densusianu, Istoria limbii române, I, Bucureşti,
1961, p. 159-188; Al. Rosetti, Istoria limbii române, Bucureşti, 1987, p.
263-318; Gh. Mihăilă, Împrumuturi vechi sud-slave în limba română,
Bucureşti, 1961; I. Pătruţ, Studii de limbă română şi slavistică, Cluj, 1974.
2. INFLUENŢA MAGHIARĂ
3. INFLUENŢA TURCĂ
80
În română, sunt şi câteva sufixe de origine turcă: -giu, pătruns cu
cuvinte ca: iaurgiu, cafegiu, sacagiu, zarzavagiu; sufixul acesta a devenit
productiv, căci apare la teme de altă origine decât turcă: laptagiu,
pomanagiu, camionagiu, duelgiu, lampagiu, reclamagiu, scandalgiu; -iu,
un sufix adjectival devenit productiv: arămiu, cenuşiu, corbiu, gălbiu,
piersăciu, sălciu.
Influenţa turcă este aproape uniformă în toate limbile balcanice, de
aci observaţia că popoarele din zona noastră aveau aproximativ aceleaşi
trebuinţe materiale. Elementele turceşti, dispersate uniform, pot constitui
o dovadă în favoarea conceptului de uniune lingvistică balcanică.
Prin turcă, au pătruns în limbile balcanice, deci şi în română,
numeroase cuvinte din persană: duşman, murdar, papuc, ghiulea etc. şi
mai ales din arabă: ageamiu, belea, berechet, chef, cherem, cusur, habar,
hain, hal, halal, hatîr, haz, huzur, mahmur, marafet, mucalit, şiret; sofa,
atlaz, catifea, giuvaer, acadea, halva, magiun, musaca, rahat, şerbet;
hamal, tabac, zaraf; mahala, saca, haraci, hazna; geamie, hagiu, macara;
tarhon, get-beget, tamam, tiptil, taraf, musafir, muşama, temenea etc.
În primele secole de influenţă turcă, au pătruns în română cuvinte
care, în marea lor majoritate, au devenit populare. În epoca fanariotă însă,
epocă de apogeu a acestei influenţe, au intrat multe turcisme utilizate în
limbajele specializate privind administraţia, armata, relaţiile oficiale. Cele
mai multe dintre acestea au dispărut spre 1830-1850, o dată cu dispariţia
noţiunilor pe care le denumeau. Ele se găsesc din abundenţă în operele
cronicarilor din secolul al XVIII-lea (Neculce, Cantemir, Ianache
Kogălniceanu): alai, agă, caftan, caimacam, divan, vezir etc. (cf. Rosetti-
Cazacu-Onu, Istoria limbii române literare, Editura Minerva, Bucureşti,
1971, p. 408-422).
4. INFLUENŢA GREACĂ
84
PARTEA A DOUA
I. FONETICĂ ISTORICĂ
A. SCHIMBĂRILE FONETICE
În evoluţia limbii cuvintele îşi pot schimba structura sonoră prin
felurite transformări ale sunetelor. Schimbările fonetice, care duc la
apariţia de sunete noi sau de variante ale sunetelor existente, reprezintă
obiectul cercetărilor de fonetică istorică. La origine, schimbarea fonetică e
un fapt fiziologic individual, care cu timpul se generalizează, devenind un
fapt social. Cauzele schimbărilor fonetice sunt foarte variate: unele ţin de
structura internă a complexului sonor al cuvântului, altele ţin de factori
exteriori cuvântului. Rezultă de aici, în primul rând, că schimbarea
articulaţiei unui sunet cu alta este determinată de anumite particularităţi
ale structurii cuvântului. Dacă transformarea fonetică dată se produce în
toate cuvintele care prezintă condiţiile cerute, spunem că avem de-a face
cu o lege (sau regulă) fonetică; de exemplu, a în poziţie nazală din
cuvintele de origine latină se transformă întotdeauna în ă şi mai târziu în
î: lat. canis > căne, câne; lat. lana > lănă, lână. Aceasta este o lege
fonetică; ea acţionează în toate cuvintele din fondul vechi al limbii
române. Există însă şi situaţia ca schimbarea fonetică să nu fie
determinată de particularităţi ale contextului sonor al cuvântului; de
exemplu, grupul cl din cuvintele de provenienţă latină devine automat cl'
şi apoi k'. Aceasta e o transformare fonetică spontană, dar regulată, pentru
că se produce în toate cuvintele latineşti: lat. oculus > ocl'u > ochi.
Prin urmare, schimbările fonetice regulate sunt de două feluri:
schimbări condiţionate şi schimbări necondiţionate (sau spontane).
Pentru explicarea schimbărilor unui sunet, trebuie să ţinem seama
de ambianţa sonoră în care se află sunetul supus schimbării, altfel spus,
de vecinătatea în care e plasat sunetul respectiv. Am arătat mai sus că a
urmat de n se închide la ă, î: lat. canto > cănt, cânt, lat. blandus >
blând. La fel se închid şi vocalele o şi e în contextul acesta; lat. bonus >
bun, lat. pontem > punte, lat. ligamentum > legământ, lat. credentia >
credinţă. Aşadar, poziţia nazală e foarte importantă în schimbarea
vocalelor. Dar şi consoanele îşi pot schimba articulaţia sub influenţa
85
vocalelor următoare. De exemplu, consoanele n şi l urmate de e, i în hiat
se moaie şi apoi devin i: lat. familia > fămeal'ă > fămeaie > femeie; lat.
vinea > vińă > vie. Aşa-numitele consoane africate: ţ, dz, č, ğ au luat
naştere din t, respectiv d, c, g, sub influenţa unui iot următor. Sunetul
inductor, adică cel care provoacă schimbarea, se poate afla în altă
silabă, deci la o distanţă mai mare faţă de sunetul care se schimbă.
Acesta este cazul diftongării vocalelor e şi o, sub influenţa lui e, a, din
silaba următoare: lat. sera > seară, lat. legem > leage în v. rom., lat.
florem > floare, lat. mola > moară.
Schimbarea fonetică poate fi determinată şi de acţiunea sunetului
din stânga celui supus modificării. De exemplu, vocala e, precedată de o
consoană labială, devine ă: lat fetus > fetu > făt, lat. melum > meru > măr.
Diftongul ea, în aceeaşi poziţie, devine a: lat. mensa > measă >
masă, lat. feta > feată > fată.
Poziţia palatală (sau moale), adică prezenţa lui e, i în silaba
următoare, predomină asupra acţiunii labialei precedente. De exemplu,
zicem văd, cu ă motivat de labiala v, dar vezi, la persoana a II-a, cu e,
determinat, în ciuda labialei, de acţiunea prepalatalei i. La fel se explică
opoziţiile: măr – pl. meri, mere, făt – pl. feţi, păr – pl. peri etc., feată, fată
– pl. fete, measă, masă – pl. mese, cu opoziţia ea (a) – e.
Prin urmare, alternanţa ă (sau ea, a) – e este determinată de poziţia
tare (adică absenţa vocalelor e, i) şi de poziţia moale (adică prezenţa
vocalelor e, i).
Schimbarea unui sunet este determinată şi de locul pe care acesta îl
ocupă în cuvânt. Sunetele de la începutul cuvântului sunt mai rezistente la
schimbări decât cele de la mijloc sau de la sfârşit. De exemplu, s din
solem (rom. soare) se păstrează intact, dar s din lupus, în poziţie finală,
dispare. La fel t iniţial din tacet se conservă, dar cel final nu: rom. tace
(verb la pers. a III-a sing.). Porţiunea iniţială a cuvântului e favorizată de
o forţă a accentului mult mai mare decât porţiunea finală. Suflul expirator
al accentului de intensitate afectează puternic partea de început a
cuvântului. Aşa se explică faptul că în evoluţia de la latină la română
consoanele finale, făcând parte din silabe „neglijate” din punctul de
vedere al accentului, şi-au slăbit articulaţia şi au dispărut. S-au produs
astfel, după cum vom arăta în alt capitol, tulburări mari în flexiune.
Prin masarea forţei accentului de intensitate pe tranşa iniţială a
cuvântului se explică şi pierderea duratei vocalelor finale şi chiar
dispariţia lor, cum este cazul vocalelor i, o şi u: lat. lupus > lupu > lup, lat.
pl. lupi > lupi , lup, lat. canto > cântu > cânt. Fenomenul acesta se petrece
şi în albaneză: lat. amicus, pl. amici > alb. mik, pl. miq.
86
Tranşa iniţială a cuvântului se conservă fără prea mari modificări
nu numai pentru că e accentuată cu o intensitate mai mare, ci şi pentru că
aceasta este, de regulă, purtătoarea sensului cuvântului. De exemplu, a-
iniţial (de la prepoziţia latină ad), cu care se formează numeroase verbe şi
adverbe, nu se schimbă în -ă, aşa cum se schimbă orice a neaccentuat,
aceasta pentru că se află în poziţie iniţială şi, totodată, pentru că face parte
din secvenţa care poartă semnificaţia cuvântului: lat. ad-prope > aproape,
lat. ad-foras > afară, lat. ad-ducere > aduce, lat. ad-jungere > ajunge.
Accentul joacă un rol foarte important în schimbarea sunetelor. O
vocală accentuată are altă evoluţie decât una neaccentuată. De exemplu,
în cuvântul latin cápra, primul a se conservă, fiind accentuat, iar al doilea
devine ă pentru că e neaccentuat şi se află şi în poziţie finală.
Poziţia iniţială, aşa cum am arătat mai sus, echivalează, de obicei,
cu poziţia accentuată; în lat. albáster (> albastru), lat. argéntum (> argint)
a se păstrează neschimbat numai pentru că e iniţial, deşi e neaccentuat.
Există şi consoane a căror soartă este determinată de accent. De
exemplu, ll (geminat) urmat de a neaccentuat dispare, dar se conservă ca l
dacă a următor e accentuat: lat. macellárius a devenit măcelar, dar lat.
maxilla, cu ll urmat de a neaccentuat, a dat măsea.
Şi poziţia intervocalică este, uneori, determinantă în transformarea
unei consoane, cum este cazul lui -b- care dispare cu totul în această
poziţie: lat. caballus a devenit cal, lat. cantabat > (el) cânta. La fel, g a
dispărut în lat. magis (> mai), lat. magister (> măiestru), pentru că era
intervocalic. Să adăugăm că una dintre cele mai importante legi fonetice
ale istoriei limbii române este transformarea lui l în r când se afla în
poziţie intervocalică.
În schimbările fonetice poate interveni şi calitatea sunetului. E
posibil, de exemplu, ca h să fi dispărut încă din latina târzie, pentru că e
un sunet cu articulaţie slabă: lat. herba, de pildă, s-a păstrat în limbile
romanice (rom. iarbă), dar fără h. În română, procesul dispariţiei lui h sau
al substituţiei acestuia printr-o fricativă cu articulaţie mai rezistentă a
continuat până târziu: sl. prahǔ, de exemplu, a devenit praf. Alt exemplu
privitor la calitatea sunetului: nn (geminat) nu a avut nici o influenţă
asupra vocalei precedente: lat. annus a devenit an, cu á păstrat,
nemodificat în î ca în cazul lui n simplu (panis > pâne).
Schimbările necondiţionate (sau spontane) nu sunt, în mod aparent,
legate de accent, de poziţia sunetului în cuvânt sau de influenţa altor
sunete. De exemplu, nu se pot preciza cauzele transformării grupurilor
consonantice ct în pt (lat. lucta > luptă), cl în cl', k' (lat clavis > cl'aie,
87
cheie), lv în lb (lat. malva > nalbă), rv în rb (lat. corvus > corb) etc.
Cauzele acestor schimbări vor fi existând, dar ele nu au fost descoperite
încă. În unele cazuri, se poate vorbi de aşa-numita bază de articulaţie,
adică de posibilităţile fiziologice de articulaţie a unor sunete de către o
populaţie care se află în împrejurarea de a-şi însuşi o nouă limbă. Foarte
probabil că geto-dacii nu aveau în graiul lor grupul ct, de aceea îl
substituiau printr-un grup asemănător: pt (lat. octo > opt).
Acţiunea legilor fonetice este, de obicei, limitată în timp. Am arătat
deja că în perioada contactului românei cu limbile slave unele legi fone-
tice, care caracterizau evoluţia latinei spre română, încetaseră de a mai fi
active; de exemplu, grupurile consonantice cl, gl nu mai devin, în elemen-
tele slave, cl', gl' şi apoi palatalele k', g': clacă, a clădi, glumă etc. În ge-
neral, fondul lexical moştenit din latină a evoluat potrivit unor legi fone-
tice proprii, a căror acţiune a încetat în perioada împrumuturilor slave.
Alte legi fonetice sunt, însă, de lungă durată, de exemplu,
consoanele l, n sub influenţa unui iod următor devin i nu numai în
cuvintele latine, ci şi în cele intrate mai târziu, din slavă, maghiară etc.: sl.
poljana, kopanja > poiană, copaie, magh. solyom, nyomas > şoim, imaş
etc. (ca lat. filius, cuneus > fil'u, fiu, cuńu, cui).
Acţiunea unor legi fonetice poată fi limitată atât în timp, cât şi în
spaţiu. De exemplu, rotacismul lui -n- intervocalic (lună > lunră, lură) e
specific spaţiului nordic al dacoromanei şi se opreşte în pragul influenţei
slave. Palatalizarea labialelor este o lege fonetică locală, căci e specifică
zonei estice a dacoromânei, după cum palatalizarea dentalelor e proprie
ariei vestice. Aceste modificări nu ating însă sistemul de foneme al limbii
comune, pentru că nu au valori distinctive. Ele sunt realizări concrete ale
vorbirii individuale, nu sunt generale, nu au caracter de normă, nefiind
recunoscute de toţi vorbitorii limbii respective. (Pentru detalii, v. Rosetti,
Introducere în fonetică, 1982, p. 108 ş.u.).
B. ACCIDENTELE FONETICE
88
a. Sincopa este dispariţia unei vocale, de regulă neaccentuată.
Fenomenul acesta e bine cunoscut în latină şi se continuă până astăzi la
nivelul graiurilor. În mod obişnuit, dispar vocalele mai închise: i, u şi e;
mai rezistente la sincopare sunt a şi o. Multe cuvinte din limba comună
au la origine etimonuri care au suferit sincopa unor vocale neaccentuate:
lat. dominus > domn, lat. calidus > cald, lat. viridis > verde, lat. oculus >
ocl'u, ochi, lat. genuculum > genunchi, lat. musculus > muşchi, lat.
ambulo > îmblu, lat. manducare > mâncare. Faţă de limbile romanice
occidentale, româna a păstrat mai multe cazuri de cuvinte proparoxitone
nesincopate, de exemplu: lat. hómines > oameni, lat dígitus > deget, lat.
nítidus > neted, lat. árborem > arbore, lat. incaballicáre > încălecare, lat.
picula > păcură, lat. singulus > singur, lat. lingula > lingură.
În graiuri, se aud rostiri de felul: umerle, iepurle, sprâncenle,
dom'le (= domnule), callui (= calului), (v. Puşcariu, Lima română, II, p.
144). Există şi situaţia sincopării vocalei accentuate, cum este cazul unor
participii în diverse graiuri dacoromâne: găst (= găsit), vent (= venit),
piert (= pierdut), văst (= văzut), explicabile prin contexte care implică o
deplasare a accentului de forţă: n-am găsít-o – n-am găsít-o (accentuarea
pe elementul negativ fiind proprie limbajului afectiv).
b. Afereza este suprimarea unui sunet de la iniţiala cuvântului. E un
fenomen care afectează în special grupurile consonantice improprii la
iniţiala cuvintelor româneşti: lat. fossatum > fsat > sat, bdenie > denie,
dvornic > vornic etc. (pentru detalii, v. capitolul consacrat evoluţiei
grupurilor consonantice). Aici reţinem în mod special câteva cuvinte de
origine latină la care s-a petrecut dispariţia, greu de explicat, a lui a-
neaccentuat: lat agnellus > miel, lat. agnella > mia, lat. *agnicius „de
miel” (> agnus) > miţă „lână de miel, lână de pe burta oii”, lat. amita >
mătuşă, lat animalia pl. > nămaie reg. (de aici n. top. Nămăieşti), lat.
annotinus > noaten, lat. aranea > râie, lat. aprilis > prier, lat. autumnus >
toamnă, lat. aqua baptizat > apă botează (în Banat), devenit bobotează.
De notat că în meglenoromână afereza lui a- e un fenomen general, iar în
istoromână e parţial. Unii învăţaţi cred că afereza lui a- neaccentuat din
română s-ar explica prin acţiunea substratului.
c. Proteza este adaosul unui sunet la iniţiala cuvântului, cum este
cazul, de exemplu, al lui î- de la formele pronumelui personal şi reflexiv:
îmi, îţi, îi, îl, îşi şi la formele scurte de persoana I şi a III-a de la verbul a
fi: îs, îi. Apariţia lui î se explică prin contexte cu cuvinte terminate în
consoană: Când îmi spune, El îi bun (comp. cu Acolo-i frumos, Omenii-s
buni, Aşa-mi spune, contexte cu vecinătăţi vocalice). Popular, aspiraţia
vocalei iniţiale se exprimă printr-un h protetic în hăsta, hăla, hodoie,
89
hodină, hoină, haripă, hărmăsar etc. În aromână, e foarte frecvent a-
protetic: armân, alavdu ( = laud), aradu (= rad), aurlu (= urlu) etc.
d. Epenteza (numită şi anaptixă) este apariţia unui sunet (de obicei
a unei consoane) în interiorul cuvântului (de regulă, între două consoane
greu de pronunţat împreună). De exemplu, cuvântul slav mlatiti a devenit
în română mblăti, cu b epentetic; la fel, tc. damlá > rom. dambla. În
ambele cazuri, b izolează labiala m din grupul incomod ml (comp. fr.
chambre din lat. camera), limita silabică fiind mai clară. În graiul din
Crişana, grupul consonantic sl se disociază prin intervenţia lui c: sclab,
sclănină, iescle, masclu. Fenomenul e vechi: sl. zlobivŭ a dat în română
zglobiu, cu gl, mai cu seamă că prin slavă se reintroduseseră în română
grupurile cl, gl. Chiar lat. Slavus a devenit Sclavus (şi în greaca bizantină:
sclávos), de unde rom. şchiau (şi nume propriu Şchiau, Şchei, Scheia).
În sl. gnoj s-a petrecut epenteza lui u: gunoi. Alte forme cu epenteză
vocalică: a hărăni (= a hrăni), hirean (= hrean), tărâţe (din sl. trice),
tărăgăna (de la mai vechiul trăgăna), filigean (=filgean, de origine turcă).
e. Metateza este schimbarea locului sunetelor (şi al silabelor) într-un
cuvânt. Foarte frecvent se metatezează sunetele l, r, complexul silabic
devenind mai echilibrat: lat integrum > întreg, lat. paludem > pădure, lat.
populus > plop, lat. cingula > clinga > chingă, lat. platanus > paltin, lat.
formosus > frumos; lat. per, inter, super au devenit de timpuriu pre, între,
spre. Exemple de metateză la cuvinte de origine nelatină: poclon >
plocon, protivnic > potrivnic, crastavete > castravete, aldămaş > adălmaş
etc. (v. numeroase exemple la Puşcariu, Limba romană, II, p. 146 ş.u.)
f. Propagarea este repetarea unui sunet într-un cuvânt. Mai
obişnuită este propagarea lui n: lat canutus > cănut (în aromână) > *cănunt
(de aici cărunt), lat. minutus > mănunt (de aici mărunt), lat manuculus >
mănunchi, lat. genuculum > genuchi > genunchi, lat. renuculus >
rănunchi (de aici rărunchi), lat. manduco > *mănunc > mănânc.
g. Anticiparea este rostirea cu anticipaţie a unui sunet, altfel spus, o
propagare anticipată. De exemplu, pluralul câni, pâni a fost rostit cu
anticiparea lui i: câini, pâini, de la care s-a refăcut un nou singular: câine,
pâine. Formele câine, pâine apar încă din sec. al XVI-lea. În unele graiuri
din sudul ţării, anticiparea caracterului palatal al lui k' a dus la rostiri de
felul: oichi, veichi, straichină, Taiche (= Tache). E posibil ca şi forme
cum sunt maire, taire, minuine, cureire, întâlnite în texte din sec. al XVI-lea
să se explice prin anticiparea lui i de la plural (Rosetti, ILR, p. 467).
h. Asimilarea constă în aceea că un sunet se modifică identificân-
du-se cu alt sunet care-l influenţează. Asimilarea poate fi vocalică sau
consonantică, progresivă sau regresivă: lat. fenestra > fereastră prin
90
asimilarea lui n cu r următor (n…r > r…r), lat. corona > cunună (r…n >
n…n), la fel: mulţămi > mulţumi (ă…u > u…u); de la urarea mulţi ani s-a
format verbul mulţăni, care a devenit mulţămi, prin asimilarea lui n cu m
precedent). Alte exemple de asimilare: bărbat > reg. barbat (ă…á > a…á),
împlu > umplu (î…u > u…u), sl. narokŭ > năroc > noroc (ă…o > o…o),
sl. nasipŭ > năsip > nisip (ă…i > i…i).
i. Acomodarea este o asimilare parţială, adică se modifică numai o
trăsătură articulatorie a unui sunet sub influenţa altui sunet. De exemplu,
prefixul des- a devenit dez- la cuvintele care încep cu o sonoră: dezbate,
dezgoli, dezmirişti, deznoda, dezveli (consoana surdă s s-a transformat în
sonoră, adică în z, acomodându-se astfel cu caracterul sonor al iniţialei
cuvântului de bază). Acomodarea e un fenomen foarte frecvent în lanţul
valorii curente: în parte se rosteşte îm parte (de aici verbul a împărţi), cu
n devenit m prin acomodarea cu labiala p următoare.
j. Există şi o acomodare reciprocă, de exemplu forma de auxiliar a
perfectului, au, a devenit o, adică a şi u şi-au preluat reciproc câte o
trăsătură articulatorie (u s-a deschis spre a devenind o, iar a şi-a deplasat
locul de articulaţie spre u, rezultatul fiind o). Lat. cauda a devenit încă din
latină coda (de unde rom. coadă), prin acomodarea reciprocă a sunetelor
a şi u. La fel , lat. una a evoluat la ună, apoi la *uă, care, prin acomodare,
a dat o.
k. Disimilarea este fenomenul opus asimilării, adică priveşte
schimbarea unui sunet care se repetă în acelaşi cuvânt. De exemplu, lat.
vicinus a devenit vecinus (cu disimilarea i…i > e…i). În cuvintele citate
mai sus: cănunt > cărunt, mănunt > mărunt, rănunchi > rărunchi, cu
propagarea lui n, s-a produs ulterior disimilarea acestuia (n…n > r…n); la
fel, turbure > tulbure (r…r > l…r), lat. sanguinosus > sângeros (n… n >
n…r), lat. suspirare > suspinare (r…r > n…r).
Uneori, disimilarea duce la dispariţia totală a sunetului: lat. fenestra
> fereastră (cu asimilarea lui n cu r), apoi, popular, fereastă; lat. farina >
fănină (cu asimilarea lui r cu n) şi apoi făină, lat. frater, fratre > frate.
l. Diferenţierea este o disimilare parţială, adică un sunet îşi pierde o
trăsătură articulatorie pe care o are în comun cu alt sunet, cu care poate fi
asemănător sau chiar identic. Ea se opune acomodării, după cum disimi-
larea se opune asimilării. Diferenţierea vocalică e determinată de tendinţa
de contragere a vocalelor şi de evitare a asimilării. De exemplu, lat.
bubalus > buăr > buor (prin acomodarea lui ă cu u) > boor (prin
asimilare) > bour (prin diferenţiere). La fel lat. nubilum > nuăr > nuor >
noor, de la care, prin contragerea celor doi o, nor, dar şi nour prin
diferenţierea acestora (o…o > o…u). Lat. sentio > simţ, simt, cu diferen-
91
ţierea lui n faţă de t, ambele sunete fiind dentale. Aceeaşi modificare
diferenţiatoare apare şi la verbul sânt: simtu, într-un text original de la
1600. În sfârşit, exemplul: lat. malva > nalbă, cu lv > lb şi diferenţierea
lui m faţă de b, ambele fiind labiale.
În încheiere, câteva observaţii în legătură cu aşa-numita fonetică
sintactică (sau sandhi, în terminologia vechilor gramatici indiene), prin
care modificarea unui sunet dintr-un cuvânt se datorează influenţei
sunetelor din cuvintele învecinate. De exemplu, vreţi (din lat. voletis) a
devenit veţi prin disimilarea lui r provocată de acelaşi sunet din cuvântul
următor: vreţi ruga > veţi ruga, vreţi trece > veţi trece. Varianta oi de
auxiliar al viitorului s-ar explica din voi (lat. voleo), cu disimilarea lui v în
construcţii de felul: vă voi da (> vă oi da, v-oi da). La fel, varianta ăl a
demonstrativului se explică din elu ( < lat. ille), cu modificarea lui e în ă
din cauza vocalei labiale de la finala cuvântului precedent: omulu elu
bunu > omulu ălu bunu, omul ăl bun.
O cercetare amănunţită a accidentelor fonetice, întemeiată pe o
mare cantitate de material din limba vorbită, a făcut S. Puşcariu, Limba
română, II. Rostirea, 1959.
C. ACCENTUL
D. VOCALELE NOI
100
Nici la formele pronominale îmi, îţi, îi, îşi, îl şi la verbul îs, î iniţial
nu are valoare fonologică aparte, e numai o vocală de „sprijin” pentru ca
sunetul următor să devină silabic în contexte sintactice determinate: Îmi
dă, Când îmi dă (comp. cu Mi-a dat); pentru detalii privind interpretarea
fonologică a lui î iniţial, vezi A. Avram, în Fonetică şi dialectologie”, IV,
1962, p. 7 ş.a.
Sunt câteva cuvinte cu î care descind din etimonuri cu u: adânc (lat.
aduncus „încovoiat, coroiat”, sens care pare conservat în expresia adânci
bătrâneţe „cu spinarea încovoiată”), sâmcea „smicea, ramură cu muguri”
(lat. *summicella, un diminutiv al lui summum „vârf, cel mai de sus”),
osânză (lat. axungia „grăsime de porc” şi ausungia, absungia), încă (lat.
unquam adv. „vreodată”). Se observă din exemplele date că u e urmat de
o consoană nazală. Poziţia nazală a jucat un rol foarte important în
evoluţia vocalelor în trecerea de la latină la română.
Preferinţa românei pentru vocala î (ca şi pentru ă) se manifestă şi în
perioada influenţelor vechi, slavă şi turcă.
Astfel, vocala nazală on din slavă (în grafia chirilică ѫ) a fost redată
în română prin un: sl. skonpŭ > scump, sl. donga > dungă, dar şi prin în:
sl. donbŭ > dâmb, sl. oblonkŭ > oblânc, sl. mondŭrŭ > mândru; reflexul în
pare mai nou decât un, acesta din urmă identificându-se cu tratamentul lui
on din elementele latine (bonus > bun, după care şi sl. lonka > luncă).
Nazala slavă en a devenit în română în dacă în silaba următoare nu
se afla o vocală de timbru palatal: sl. sventŭ > sfânt, sl. rendŭ > rând (dar
sl. pentĭno > pinten). Aşadar, sl. en e tratat în română la fel ca lat. e + n, cu
aceleaşi condiţionări ale contextului fonetic; vocala pierde caracterul
nazal, nazalizarea nefiind caracteristică vocalismului românesc.
O vocală î se dezvoltă şi prin modul de adoptare din slavă a
sonantelor lichide r , l (notate şi rъ, lъ sau rŭ, lŭ). Acestea au devenit în
română ăr, ăl, după model bulgar, apoi îr, îl: sl. brŭlogŭ > bârlog, sl.
crŭnŭ > cârn, sl. grŭlo > gârlă, sl. plŭkŭ > pâlc, sl. stlŭpŭ > stâlp.
Această vocală se recunoaşte şi în cuvinte de origine turcă, de
felul: tc. hatır > hatâr, tc. satır > satâr, tc. čakır > ceacâr, tc.
kalabalık > calabalâc.
Adăugăm, în sfârşit, că în graiurile dacormâne din aria de nord
rostirea dură a consoanelor s, z, ţ a determinat transformarea lui i următor
în î: sângur, zîce, ţâne etc. (ca şi formele mai vechi: lat. sinus > sân, lat.
*tittia > ţâţă, lat. Diana > zână).
De asemenea, în graiurile din aria de est, ă final s-a închis până
aproape de î: casâ, frunzâ etc.
101
Fonolizarea lui î nu e de dată română comună pentru că opoziţiile
fonologice ă : î (văr : vâr) sau a : î (vară : vâră) sunt târzii. Aşadar,
sistemul vocalic al românei comune are numai şase unităţi: deschise: a,
semideschise: e, ă, o, închise: i.
E. DIFTONGII
e a, oa
În perioada de început a românei comune e şi o se pronunţau mai
deschise dacă în silaba următoare se aflau vocale deschise sau medii (a,
e), ajungându-se astfel la diftongii e a, oa. Aceştia reprezintă o trăsătură
caracteristică a limbii române în raport cu celelalte limbi romanice.
Diftongii ea, oa sunt cunoscuţi în toate dialectele româneşti, de unde
concluzia că ei caracterizau româna comună.
1. a) Diftongul ea s-a ivit din e accentuat având în silaba următoare
vocalele a (ă) sau e: lat. cera > ceară, lat. sera > seară, lat. crescat > (să)
crească; lat. legem > v. rom. leage, lat. decem > rom. dzeace.
De notat că se pronunţa deschis şi e din monosilabicele latineşti det,
stet, devenite în română (să) dea, (să) stea; absenţa unei vocale închise
(i, u) a favorizat diftongarea lui e la aceste cuvinte.
b) Diftongul e a a apărut şi prin contragerea vocalelor e şi a, iniţial
în hiat: lat. mea > mea, lat. videbat > vedea, lat. credebat > credea.
Diftongul e a produs prin sinereză e frecvent în fluxul vorbirii:
ne-adúce, pe-aproape, de-atúnci (dacă a este neaccentuat), dar: pe-ápă,
de-ástăzi, ne-árde (fără contragere dacă a este accentuat).
c) De dată română comună este şi e a produs prin fuziunea arti-
colului postpus cu desinenţa e la femininele de declinarea a III-a: vulpe +
a → vulpea, lume + a → lumea. Aşadar, motivaţia diftongului este aici
de natură morfologică pentru că sunt implicate desinenţa şi articolul; ea
din vulpea se opune lui e din vulpe, de unde concluzia că ea e fonem.
Şi la numele zilelor săptămânii s-a produs un fenomen asemănător:
luni + a → lunea, marţi + a → marţea etc.; diftongul caracterizează
trecerea la adverb. De aici şi observaţia făcută de unii fonologi (Em.
Vasiliu) că i final postconsonantic s-ar identifica cu semivocala e
(verificarea se poate face şi la adverbe: asemeni + a → asemenea şi la
fel: aiuri → aiurea, atunci → atuncea etc.).
d. Diftongul e a se întâlneşte şi în elementele de origine slavă: v. sl.
čěta > ceată, v. sl. mrěna > mreană, v. sl. klěsta > cleaşte, v. sl. izměna
102
> izmeană (> izmană), v. sl. nevěsta > neveastă (> nevastă), v. sl. vědro
> veadră (> vadră), v. sl. Tisměna > Tismeana (>Tismana); la ultimele
exemple, e a > a din cauza consoanei labiale precedente. V. sl. ě s-a
menţinut ca diftong în veac < v. sl. věkŭ, deal < v. sl. dělŭ, hrean < v. sl.
hrěnŭ, leac < v. sl. lěkŭ (cuvinte cu un timbru vocalic nonpalatal în silaba
următoare), ceea ce înseamnă că în vechea slavă ě avea valoare de
diftong. De aici, ipoteza unor învăţaţi, că în română ea s-ar datora
influenţei slave, numai că acest diftong apăruse în română înainte de
influenţa slavă, prin urmare această ipoteză trebuie exclusă.
2.a. Diftongul oa provine din o având în silaba imediat următoare a
(ă) sau e: lat. coda > coadă, lat. portat > (el) poartă, lat. socra > soacră;
lat. florem > floare, lat. solem > soare, lat. sortem > soarte.
La cuvintele noră şi soră, o nu s-a diftongat din cauza presiunii
formelor vechi din sintagmele cu adjective: soru-mea, noru-mea.
b. Şi la unele cuvinte de origine slavă se produce diftongarea lui o:
v.sl. kosa > coasă, v.sl. pola > poală, v. sl. smola > smoală.
În legătură cu originea celor doi diftongi, trebuie spus că unii
învăţaţi îi atribuie influenţei slave, ipoteză care, după cum am arătat, nu se
poate susţine, iar alţii consideră că apariţia lor s-ar datora intervenţiei
substratului traco-dac. Ei sunt, de fapt, rezultatul transformării condiţiona-
te în perioada românei comune a celor două vocale e şi o. Acest fenomen
se cheamă metafonie sau „Umlaut”, adică modificarea unei vocale
accentuate sub influenţa altei vocale din silaba imediat următoare.
3. Evoluţia diftongilor e a, oa
a. Diftongul ea s-a monoftongat în a în dacoromână când era
precedat de o consoană labială: feată > fată, veară > vară, vearză >
varză, veadră > vadră, neveastă > nevastă, peană (lat. pinna) > pană,
measă > masă, peară > pară. Dacă în silaba următoare se află o vocală
de timbru palatal, în radical se revine la vechiul e: pl. fete, pl. vedre,
pl. neveste, pl. mese etc. Se creează astfel alternanţa a : e.
În româna din sudul Dunării, monoftongarea lui ea după labiale nu
s-a produs: ar. feată, niveastă.
b. Acelaşi diftong ea devine e în dacoromână când în silaba
următoare se află e, indiferent de consoana precedentă diftongului: leage
> lege, dzeace > zece, ureache > ureche.
În ambele situaţii, ea se menţine în dialectele din sudul Dunării.
Evoluţia lui ea la a şi e s-a produs în dacoromână după sec. al XVI-lea. În
graiurile nordice ale dacoromânei, după consoanele dure s, z, ţ, diftongul
103
ea devine a: sară, (să) ţasă, zamă. La fel, în graiurile în care ş, j sunt
dure: (să) greşască, (să se) îngrijască sau alte consoane de timbru dur:
(să) iubască, (să) margă, (să) tracă, ra, ră (= rea).
c. Diftongul oa s-a menţinut în toate situaţiile, cu rare excepţii.
De notat, în sfârşit, că în ortografia mai veche cei doi diftongi erau
notaţi prin é, ó, litere impuse de ortografia etimologică.
ie
E un diftong apărut de timpuriu în româna comună din e (lat. ě):
<
lat. fěrrum > fier, lat. pěctus > piept. Diftongul ie s-a produs spontan,
adică nu a fost determinat de influenţa unei vocale următoare.
Diftongarea lui e nu s-a produs când se afla în vecinătate nazală:
lat. děntem > dinte, lat. těneo > ţiu, lat. věnio > viu, lat. něbula > negură,
lat. těnerus > tinăr (tânăr), lat. věneris > vineri şi nici după r forte: lat.
rěus > reu, rău, lat. crepo > crepu, crăp.
Consoanele t, d, s de dinaintea diftongului ie s-au asibilat, adică sub
influenţa lui i , pe care l-au absorbit, au devenit ţ, dz (z), ş: těxo > *tiesu >
ţes, děus >*dieu > zeu, zău, sěssum >*siesu > şes.
De notat, în sfârşit, fenomenul preiotării lui e iniţial: iel, ieste, iera,
explicat neconvingător de unii învăţaţi prin influenţă slavă. În aromână, se
pronunţă el, este, fără iodizare.
Diftongii în i şi u
Diftongii: 1. a i , e i , i i , ă i , o i , u i ; 2. au, eu, iu, ou, ău s-au format
în interiorul limbii prin sinereza (contragerea) a două vocale aflate, de
regulă, în poziţie finală: lat. laudavi >*laudai, lat. grevi > grei, lat. audii
perf. ind. > auzii, lat. novi > noi, lat. *antaneus > întăi, întâi, lat. *dao >
dau, lat. *bovus > bou, lat. cuneus > cui, lat. habunt > au, lat. tardivus >
târziu, lat. granum > grău, grâu. Prin diferite modificări fonetice, două
vocale, ajungând în vecinătate imediată, s-au contras în diftong.
Unii diftongi ca î i , a i , e i , o i s-au produs prin rostirea cu anticipaţie
a vocalei i: pl. câni, pâni s-au rostit câini, pâini, cu anticiparea lui i final;
de la plural, s-au refăcut apoi formele noi de singular: câine, pâine.
Regional, se aud rostiri de felul: straichină, oichi, ureiche, Taiche, cu
pronunţarea anticipată a timbrului palatal al consoanei.
Diftongul au, cunoscut şi în româna comună, s-a păstrat din latină.
În româna comună, aur (lat. aurum), laud (lat. laudo) se pronunţau cu
104
diftong, dovadă că acesta a devenit în aromână av, af (alavdu, caftu), cu
consonantizarea lui u, probabil după greacă şi albaneză. În dacoromână,
au s-a menţinut numai la finală: cântau, lăudau, forme apărute târziu
(după au < lat. habunt). La iniţială şi în interior, au s-a disociat (fenomenul
se cheamă „diereză”, opus sinerezei): a-ur, la-ud, ta-ur, ca-ut.
F. TRIFTONGII
Triftongul i ea provine din i e (<lat. e), când în silaba următoare se
află e sau a (ă): lat. pětra >*pietra >*p i eatră > piatră. La fel: lat.
sĕptem >*s i epte >*s i eapte > şeapte (cu absorbţia semivocalei), lat.
hĕrba >* i erba >* i earbă > iarbă, lat. tĕrra > t i era >*t i eară > ţară. În
fiere, miere, a fost iniţial un triftong i ea:*m i eare, *f i eare (lat. mele, fele
< mel, fel), redevenit i e sub influenţa lui e din silaba următoare.
Triftongul i ea nu e atestat, dar e presupus pentru că prin el se
explică diftongul i a în piatră, iarbă etc. De asemenea, prin acest triftong
se explică africatizarea dentalelor în ţeastă (< lat. tĕstam), dzeace (< lat.
dĕcem) etc.
Triftongul i eu a rezultat din contragerea diftongului ie cu vocala u:
lat. ego > i eu.
Triftongul i au de la persoana I sing. a verbului a lua: lat. lĕvo
devenea i eu, dar s-a impus radicalul de la persoana a III-a sing. i a (lat.
lĕvat > iea > ia) şi alternanţa cu persoana a II-a sing. i ei (< lat. *lĕvi, lat.cl.
lĕvas). De notat că i eu din unele graiuri actuale e ulterior, coexistă cu (el)
i e (=ia) de la pers. a III-a şi cu i ei de la persoana a II-a. Se realizează o
uniformizare a radicalului, ca şi în cazul în care în care se impune la
persoana a II-a radicalul ia de la persoanele a III-a şi I: i au, i ai, i a.
G. EVOLUŢIA VOCALELOR NEACCENTUATE
Am arătat mai sus că a neaccentuat s-a închis în ă. Această
transformare nu e izolată, ea se încadrează într-un proces mai general de
închidere a vocalelor din silabe neaccentuate.
1. Cazul cel mai frecvent este al vocalei o, care, în poziţie
neaccentuată, devine u. Iată, mai întâi, exemple de o final: lat. homo >
omu, lat. canto > cântu. În dacoromână, -u final, fie etimologic (lupu,
bunu), fie rezultat din închiderea lui o, se mai aude, mai mult sau mai
puţin perceptibil, în graiurile nordice, care sunt mai conservatoare. În
105
general însă, -u final a dispărut după sec. al XVII-lea, dar se menţine încă
în dialectele din sudul Dunării.
De remarcat că în elementele slave -o final, care apare la neutrele
de tipul sito, okno, ruho, încadrate în română la feminin, a fost substituit
prin ă, desinenţă specifică femininelor.
Iată exemple de închidere a lui o neaccentuat în poziţie medială: lat.
leporem > iepure, lat. porcarius > purcar, lat. portamus > purtăm, lat.
rogare > ruga. Se pot adăuga numeroase alte exemple: lat. arborem >
arbure, lat. corona > curună (cunună), lat. dominica > duminică, lat.
cognatus > cumnat, lat. ordire > urzire, lat. oricla > ureche, lat.
formosus > frumos. Această schimbare fonetică se produce şi la cuvintele
neaccentuate în frază: lat. non > nu, lat. quomodo > cum.
De precizat că în cazurile în care în locul lui u neaccentuat apare
totuşi o trebuie să vedem refaceri ulterioare analogice, de exemplu:
dormire (în loc de durmire) după pers. I sing. dorm (cu o sub accent),
porcar (în loc de purcar) după porc (lat. porcus, cu o accentuat), român
(alături de mai vechiul rumân, din lat. romanus) apare mai întâi în Palia
de la Orăştie, din 1582, ca refacere cultă.
Un joc între o şi u, în funcţie de accent, apare la verbele cu radicalul
în -ur: măsur (cu u neaccentuat) şi măsor (cu o sub accent, din lat.
mensuro); la fel: înconjur şi înconjór, împresur şi impresór. Variantele cu
ó nu au o motivaţie etimologică. La persoana I şi a II-a plural, silaba e
întotdeauna ur, pentru că e neaccentuată.
Faţă de aromână şi meglenoromână, unde închiderea lui o neac-
centuat în u apare cu consecvenţă, ca în româna comună, în dacoromână,
cazurile de coexistenţă în variaţie liberă a formelor cu o şi u neaccentuaţi
sunt frecvente: corastă şi curastă, ospăţ şi uspăţ, îngrupa şi îngropa,
codalb şi cudalb, cuprinde şi coprinde etc., de unde ipoteza unor
cercetători (Al. Philippide, OR, II, p.79-80, E. Vasiliu, Fonol. ist., p. 78)
că în română s-ar manifesta tendinţa de „restabilire a fonetismului
primar” cu o în poziţie neaccentuată sau că varianta cu o ar fi ea însăşi
moştenită. (v. şi Vasile Arvinte, Român, Românesc, România, E.S.E.,
Bucureşti, 1983, care susţine că ambele variante, român şi rumân, sunt
transmise din latină; în prima s-a menţinut o neaccentuat, în cea de-a doua
s-a produs fenomenul de închidere).
Restabilirea formelor cu o primar în cuvintele de origine latină pare
să se susţină cu faptul că la unele elemente slave u neaccentuat a devenit
o, transformare înlesnită şi de posibila asimilaţie cu o din silaba
următoare: v.sl. umoriti > omorî, v.sl. ustojati > ostoi, v.sl. ugorŭ > ogor
(dar: v.sl. lopata > lopată, v.sl. bogatŭ > bogat etc.).
106
2. Închiderea lui e neaccentuat e accidentală: lat. ceresia > cireaşă,
lat. *demanitia > dimineaţă, lat. petiolus > picior etc., schimbări explica-
bile prin asimilaţie şi disimilaţie.
În alte cazuri, e neaccentuat nu a trecut la i din cauze morfologice,
de exemplu la pluralul adjectivelor feminine: bună – pl. bune (e intră în
opoziţie cu i de la pluralul masculin: buni), la singularul substantivelor de
declinarea a III-a: lume, vulpe, nume, la persoana a III-a de la conjuncti-
vul verbelor de conjugarea I: să cânte (în opoziţie cu el cântă, de la pre-
zent indicativ); v. Philippide, OR, II, p.58.
Se poate reţine de aici un principiu important, acela că un sunet cu
valoare morfematică rezistă schimbărilor fonetice obişnuite.
În graiurile moldoveneşti, închiderea lui e neaccentuat este un
fenomen obişnuit: om vidé, fiméi (= femeie), g'ini (= bine). În limba popu-
lară, e care funcţionează ca desinenţă de plural la substantivele feminine
devine i la formele articulate: caprile, fetile, fereştile (prin disimilaţie faţă
de e următor). Mai mult, în unele graiuri munteneşti, chiar e din structura
articolului se închide, asimilându-se cu i precedent: caprili, fetili.
H. EVOLUŢIA VOCALELOR ÎN POZIŢIE NAZALĂ
Poziţia nazală este determinantă în evoluţia vocalelor deschise şi
semideschise. Am arătat deja că a urmat de n sau m + consoană devine ă
(mai târziu, î): lat. canis > câne, lat. campus > câmp. Închiderea lui a nu
se produce dacă e urmat de nn (n forte): lat. annus > an, probabil pentru
că în această situaţie era altă silabaţie, identică cu aceea din elementele
slave, după cum cred unii cercetători.
Închiderea lui a în poziţie nazală e cunoscută în toate dialectele,
prin urmare e un fenomen de dată română comună.
Acelaşi comportament de evoluţie îl are şi vocala o: lat. corona >
cunună, lat. pontem > punte, lat. abscondere > ascunde, lat. exponere >
spune.
Aşa cum am arătat mai sus, dacă e neaccentuat, o se închide la u
indiferent de poziţia în cuvânt.
În privinţa lui e urmat de n, m, trebuie spus că acesta a devenit i
dacă în silaba următoare era poziţie moale (e, i): cine, credinţă, dinte,
ginere, mine, minte, părinte etc. (toate acestea provin de la etimonuri cu
e). În sec. al XVI-lea, formele cu in coexistă cu cele cu en: den, denainte,
dentâi, dempreună, pren şi din, prin etc. Grafiile cu e ar dovedi că exista
conştiinţa că acestea sunt forme compuse (de + în, pre + în). Dar se află
în textele din sec. al XVI-lea şi forme de felul: credenţă, cene, cuvente,
genere, mene, mente etc., despre care Al. Rosetti (ILR, p. 456) crede că ar
fi fapte de grafie, nu de rostire. Alţi cercetători consideră că ar fi vorba de
107
fapte reale de limbă, conservate încă din perioada românei comune sau că
fenomenul închiderii lui e în poziţie nazală ar fi avut loc, cel puţin în
anumite cazuri, după această perioadă (v. Al. Philippide, OR, II, p. 41;
E. Vasiliu, Fonol. ist., p.72-73; ILR, II, p.199; Avram, Grafia, p.29-34).
I. CONSONANTISMUL
Consonantismul limbii române prezintă deosebiri importante faţă
de cel latin. După cum am văzut, în latina dunăreană se manifestă unele
tendinţe care duc la concretizarea caracterelor generale ale consonantis-
mului românesc.
Consoanele noi
În raport cu latina, inventarul de foneme consonantice al românei
s-a modificat prin apariţia unor consoane noi datorate acţiunii unui sunet
de timbru palatal asupra consoanelor latineşti propriu-zise. În unele
cazuri, după cum vom vedea, e de presupus chiar intervenţia substratului.
Consoanele noi care au apărut în română sunt: africatele
(semioclusive) č, ğ, ţ, dz, fricativa ş, oclusivele palatale k', g' (scrise chi,
ghi), sonantele palatale ń şi l', vibranta forte r, fricativa laringală h; mai
târziu, se impun fricativa j şi constrictiva sonoră z.
Unele dintre acestea (africatele, ş, ca şi vocala ă) sunt utilizate la
finală de cuvânt pentru distincţii morfologice şi asigură astfel posibilităţi
interne românei pentru adaptarea fără dificultăţi a numărului imens de
cuvinte din limbile cu care a venit în contact în cursul istoriei.
1.Africatele
a. Africata palatală surdă č provine din: c + e, i: lat. cera > ceară, lat.
caecia > ceaţă, lat. facere >face, lat. caelum > cer, lat. vicinus > vecin.
Trebuie precizat că lat. c se rostea la fel (k), indiferent de vocala care urma
după el. Dovadă în acest sens sunt împrumuturile efectuate de timpuriu de
limbile care au venit în contact cu latina: lat. Caesar a devenit în germană
Kaiser, iar lat. cellarium > germ. Keller „pivniţă” (rom. celar); lat. centum
>alb. qint „sută”, lat. placere > alb. pëlqej (q este o oclusivă palatală), lat.
cingula > alb. qingël, lat. caelum > alb. qiell. Prin urmare, când vechea
germană şi albaneza au făcut împrumuturi din latină, c nu se africatizase, în
ciuda poziţiei palatale. Se pot invoca şi exemple româneşti: cuvântul
chingă, de care a fost vorba mai sus, din aceeaşi familie cu cingere „a
încinge”, discingere, a putut suferi metateza lui l: cingula > clinga >
chingă, pentru că velara c nu se africatizase încă (de comparat cu pop.
cingă „centură” < lat. cinga; v. alte exemple la Dimitrescu, ILR, p. 163).
Africata č a luat naştere şi din c, t, urmaţi de e, i în hiat cu o, u accen-
tuaţi (c, t + e, i + ó, ú > č): lat. urceolus > urcior, lat. cibrum > ciur (br >
108
ur), lat. fetiolus > fecior, lat. rogationem > rugăciune, lat. titionem >
tăciune. De observat că t a devenit č când era urmat de ió, iú (deci ó, ú
accentuaţi).
Există şi câteva cuvinte din substrat care conţin africata č: ceafă,
cioară, cioc, ciucă, ciuf, ciump, ciut; africata se află în acelaşi context
fonetic ca în cuvintele latine.
Prin faptul că č e un sunet combinat din t şi ş (cu articulaţii conco-
mitente) se explică aceeaşi modificare a lui t pe terenul intern al limbii,
dacă e urmat de ió, iú: lopată + - ioară > lopecioară, oaspete > ospecior;
la fel: burecior, uscăcior.
Alternanţa se creează şi între č şi ţ, aceasta din urmă fiind tot un sunet
combinat, din t şi s, comună cu č fiind articulaţia dentală t. Prin urmare, e
firească derivarea internă de tipul: pivniţă + -ioară > pivnicioară şi la fel:
mescioară (de la măsuţă), mustăcioară, lăvicioară, policioară, pivnicioa-
ră, donicioară (de la doniţă), diminicioară (de la dimineaţă), crăticioară,
Bistricioara sau cârnăcior (de la cârnaţ < lat. carnaceus), castravecior.
b. Africata palatală sonoră ğ provine din g + e, i: lat. gelum > ger,
lat. fugire > fugi, lat. legem > lege, lat. sanguis > sânge.
În latina târzie, i semivocalic (scris j) s-a consonantizat dacă era
urmat de o, u accentuaţi, rezultatul fiind africata sonoră ğ: lat. jocus >
gioc, lat. jugum > giug, lat. jugaster > giugastru, lat. Jovis (dies), gioi,
lat. judex > giude, lat. adjungere > agiunge, lat. adjutare > agiuta, lat.
deorsum > gios > jos. Mai târziu, semioclusiva ğ provenită din i con-
soană a evoluat la j: joc, joi, jug etc. Această evoluţie poate fi remarcată
deja în româna veche; ğ persistă însă în unele graiuri actuale.
În cazul exemplelor cu d date mai sus (lat. adjutorium > agiutor) s-ar
putea spune că ğ a provenit din d palatalizat de i în contextul o,u. Afri-
catizarea lui d se întâlneşte în unele graiuri dacoromâne: unğe (= unde),
cağe (= cade), ğeodată (=deodată) etc.
Cele două africate palatale creează alternanţe fonetice cu velarele
din care provin: c: č; g : ğ, întrebuinţate ca mărci în opoziţiile flexionare.
c. Africata dentală surdă ţ (ts) descinde din:
– t + i, ĕ: lat. tĕneo>ţin, lat. těrra>ţară, lat. texere>ţese, lat. intelli-
gere>înţelege, lat. *acutitus>cuţit, lat. petire > peţi, lat. barbati > bărbaţi;
– t + ia (accentuat sau nu): lat. *inaltiare > înălţa, lat. mattia > maţe,
lat. scortea > scoarţă, lat. invitiare > învăţa, lat. blanditia > blândeţă;
– t + iu (neaccentuat): lat. pretium > preţ, lat. hospitium > ospăţ;
– c + e (i) + a (o, u) neaccentuaţi: lat. socius > soţ, lat. caecia >
ceaţă, lat. acia > aţă, lat. glacia > gheaţă, lat. inglaciare > îngheţa, lat.
mustacia > mustaţă; lat. ericius > arici, cu č în loc de ţ, o excepţie greu
de explicat.
109
d. Africata sonoră dz, devenită mai târziu z, se conservă în limba
populară şi în dialectele din sudul Dunării. Provine din:
– d + i, e: lat. dicere > zice, lat. decem > zece, lat. deus > zeu,
lat. Diana > zână;
– d + ia (accentat sau nu): lat. radia > rază, lat. *assediare > aşeza;
– d + io, iu neaccentuaţi: lat. prandium > prânz, lat. hordeum >
orz, lat. medius > miez.
– i consoană + a: lat. iacere > zăcea.
Toate cuvintele date ca exemple mai sus apar în limba veche şi în
cea populară cu dz: dzînă, dzîc, dzâuă, miedz, dzăcea.
Africata dz apare şi în elementele provenite din substrat: bardză,
brândză, călbeadză, viedzure.
Trebuie remarcat că în cuvintele care pătrund mai târziu în română,
din slavă, turcă, neogreacă, dz nu apare, de exemplu: a păzi, groază, iaz,
rogoz, zid (din slavă), zar (din turcă), zahăr (din neogreacă). Prin urmare,
prezenţa lui dz e un indiciu privind originea latină sau autohtonă a
cuvintelor respective. Regulile apariţiei lui dz nu mai sunt active în
perioada influenţei slave, iar faptul că dz din elementele latine există încă
şi astăzi ar fi o dovadă că z a intrat în română din slavă înainte ca dz din
cuvintele latine să fi devenit z.
Fonologizarea africatelor rezultate din transformările descrise mai
sus s-a petrecut când sunetele din care au provenit (c, g, t, d) au putut
apărea înainte de un i, deci după ce e devenise i în poziţie nazală: dinte,
timp (cf. ILR, II, p. 204).
2. Fricativa ş
Necunoscută latinei, această fricativă a apărut din s urmat de ĕ, ī:
lat. serpens > şarpe, lat. septem > şapte, lat. sic > şi.
Rolul de sunet inductor al lui i se manifestă şi în situaţia în care s se
află în grup cu t sau c: lat. castigare > câştiga, lat. scire > şti. În cazul lat.
ustia > uşă, lat. pastionem > păşune, grupul st devine ş din cauza hiatului
în care se afla i.
Mulţi cercetători au susţinut ipoteza că apariţia lui ş în română s-ar
datora acţiunii substratului traco-dac. Dintre aceştia, Emil Petrovici, un
mare slavist, a arătat că palatalizarea lui s (şi a celorlalte dentale) trebuie
explicată printr-o tendinţă de tip latin favorizată de acţiunea substratului.
După el, „marele rol jucat de vocalele anterioare şi de iod în romanica
dunăreană dinaintea influenţei slave, mai mare decât în celelalte limbi
romanice, se datoreşte, probabil, acţiunii substratului tracic” (SCL, 1, 1950,
p. 214-215). Iată câteva dovezi că ş trebuie explicat prin substrat.
Numele antice de râuri din Dacia apar în transcrieri oscilante cu s,
ss, si, de unde rezultă că se reda în acest fel un sunet inexistent în latină şi
110
în greacă. Numele Mureş, de exemplu, e redat prin Mάρις (la Herodot),
Mάρισος (la Strabo), Marisia (la Iordanes, în secolul al VI-lea). Sunetul ş
se întâlneşte, de asemenea, la numele Timiş, Criş, Someş, Argeş, nume
redate de autorii antici tot cu grafii oscilante.
În albaneză, fricativa sh (= ş) s-a dezvoltat spontan din s în
cuvintele indoeuropene şi în cele intrate din latină, greacă şi slavă. Se
poate spune că înainte de secolul al X-lea această limbă nu avea siflanta s
în sistemul ei consonantic, ci numai sh. Toponimele albaneze care conţin
pe sh, atestate în antichitate cu s, se explică prin fonetica istorică
albaneză: Lissus a devenit Lesh, Scupi: Shkup (în Macedonia), Scodra:
Shkodër etc. Acesta e un argument important pentru ideea provenienţei
rom. ş din substrat, date fiind afinităţile mari ale albanezei cu traco-daca.
Există şi câteva cuvinte preromane comune cu albaneza care conţin
fricativa ş: căpuşă, guşă, moş, muşcoi, şopârlă, ştiră (corespondentele
albaneze au, de asemenea, sh).
Unele cuvinte latineşti s-au păstrat în română ca derivate în care se
recunoaşte sufixul -uş, care este de origine autohtonă: auş, frecvent mai
ales în aromână (din lat. avus), cătuşă (lat. catta „pisică”), căuş (lat.
cavus), mătuşă (lat. amita), păpuşă (lat. pupa), părătuş „uvula” (lat.
palatum). Probabil că şi la alte derivate trebuie să recunoaştem sufixul
preroman -uş: albuş, căluş, gălbenuş, brânduşă, ţăruş, unele cu corespon-
dente lexicale identice în albaneză.
Prin urmare, existenţa unui sunet de felul lui ş în traco-dacă (şi în
iliră) a favorizat fenomenul palatalizării lui s latin în romanica balcanică
(v. pe larg Brâncuş, Cercetări, p. 82-85).
3. Fricativa h
Fricativa laringală h, o consoană cu articulaţie slabă, a dispărut din lati-
nă încă din secolul al II-lea, aşadar nu s-a conservat în nici o limbă romanică.
Cei mai mulţi cercetători consideră că în română h a intrat din slavă
cu cuvinte de felul: a hrăni, hohot, a huli, hulub, hram, hrean, dihanie,
dihor, Ohaba, Sohodol. Se poate observa că în elementele slave h s-a
menţinut la iniţială de cuvânt (hamei, hârzob), în poziţie intervocalică
dihanie şi în grupurile hr, hn: hrană, odihnă. În poziţie finală, h apare în
elementele culte, bisericeşti: duh (duhovnic), metoh, monah.
Multe cuvinte cu h au intrat mai târziu, din maghiară şi turcă: hotar,
hârdău; huzur, ham.
Explicaţia lui h prin influenţa slavă nu este îndeajuns de convingă-
toare. După altă ipoteză, această fricativă s-ar datora acţiunii substratului.
Există în acest sens câteva dovezi care trebuie luate în seamă. De exemplu,
în materialul de limbă dacă, unele cuvinte apar cu h: Hierasus (un nume al
Siretului), Hister, Histria; Carsium, numele antic al Hârşovei, ar conţine un
h redat de autorii latini printr-un sunet asemănător lui h, anume velara c.
111
Dintre cuvintele comune păstrate din traco-dacă, adjectivul hameş
„cel care mănâncă mult, lacom” (de la care a derivat a hămesi, hămesit)
este unul sigur, care are în albaneză un corespondent identic: hamës
„mâncău”, de la verbul ha „a mânca”.
Există în cele două limbi un comportament identic al acestei
fricative, în sensul că poate apărea ca aspiraţie a vocalei iniţiale: haripă,
harmăsar, heleşteu, hodaie (alb. harmë, harmëshuer, hark), poate dispărea,
mai ales în poziţia intervocalică: paar, moor, Miai, oţ (alb. saat, a=ha), se
poate înlocui prin f: prah > praf, jah > jaf (alb. shof, njof).
Grupul latin ct a devenit în română pt, foarte probabil prin interme-
diul lui ht (în albaneză ft): lat. lucta > *luhta > luptă, alb. luftë).
Transmis din substrat, h a fost întărit prin împrumuturile cu h din
limbile cu care româna a venit în contact (pentru detalii, v. Gr. Brâncuş,
Cercetări, p. 75-81).
4. Fricativa j
Am arătat mai sus că j, o fricativă palatală sonoră, a rezultat din
palatalizarea lui ğ provenit din i consoană: lat. judicata > giudecată >
judecată, lat. jocus > gioc > joc. Africata ğ devine j când e urmată de o,
u, prin urmare s-ar putea spune că j e o variantă a lui ğ (cf. Vasiliu, Fonol.
ist., p. 105). Această evoluţie fonetică e cunoscută, mai rar, şi în dialectele
sudice, după cum şi în dacoromână ğ (urmat de o, u) se mai păstrează
regional. Fricativa j nu caracteriza sistemul fonologic al românei comune;
apariţia ei s-a petrecut independent în cele patru dialecte.
Din slavă pătrund însă numeroase elemente cu j: jar, jale, cojoc,
grajd, jelui, jilav, jintiţă, jir, prin urmare în toate contextele fonetice în care
apărea ğ în elementele latine: geană, ger, fugi etc. Aşadar, o dată cu împru-
muturile slave, j a devenit fonem independent de ğ (cf. Vasiliu, op.cit.)
Oclusivele palatale k', g'
Perechea k', g' (scris: chi, ghi) a apărut relativ târziu în dacoromână
din grupurile kl', gl' (< lat. cl, gl) din româna comună: l' s-a muiat, a
devenit i şi apoi a dispărut lăsând ca urmă palatalizarea oclusivei: lat.
inclinare > închina, lat. clamo > chem, lat. clavis > cheie, lat. oricla
(auricula) > ureche, lat. glemus (glomus) > ghem, lat. glacia (glacies) >
gheaţă, lat. angulum > unghi.
Cele două grupuri kl', gl' există în dialectele din sudul Dunării şi,
incidental, kl' în dacoromâna din secolul al XV-lea (pentru exemple, v.
Rosetti, ILR, p. 423).
În cuvintele de origine slavă, kl, gl s-au păstrat cu l nepalatalizat:
clacă, glumă, cleşte, oglindă, clăti, gleznă etc. Prin influenţa slavă au fost
reintroduse în română cele două grupuri consonantice.
112
Reflexele sonantelor latineşti în română
116