CUPRINS:

INTRODUCERE
..........................................................................................................................................................................................................2
CAPITOLUL I. ȘTIRILE FALSE ÎN FENOMENUL MEDIA.............................................................................................4
1.1. LIMITA DINTRE ADEVAR, REALITATE ȘI FALS ÎNTR-O ȘTIRE MEDIATIZATĂ. CALITATEA
INFORMAȚIEI.......................................................................................................................................................................5
1.2. TIPURILE STIRILOR FALSE: ERRATA, ENUNȚAREA FICTIVĂ, PSEUDOSTIREA, ANTI-ȘTIREA,
MANIPULAREA, DEZINFORMAREA, MINCIUNA.........................................................................................................8
1.3. SURSA ȘTIRILOR FALSE ȘI METODELE DE PROMOVAREA ALE ACESTORA IN MASS-MEDIA..............14
1.4 INCIDENȚA ȘTIRILOR FALSE: ASPECT JURIDIC, DEONTOLOGIE PROFESIONALĂ, OPINIA PUBLICĂ. JUSTIFICAREA ȘTIRILOR FALSE............18
1.5. INFLUIENȚA SOCIALĂ A ȘTIRILOR FALSE..........................................................................................................22
2.1. MEDIATIZAREA ȘTIRILOR INSUFICIENT DOCUMENTATE: DILEME ETICE ȘI EDITORIALE...................24
2.1.1. Expunerea temei. ................................................................................................................................................24
2.1.2. Prezentarea faptelor............................................................................................................................................25
2.1.3. Analiza problemelor de conduită profesională a jurnaliștilor.............................................................................27
2.2. INSTRUMENTAREA ȘI MEDIATIZAREA UNEI MINCIUNI: DIGUL DE LA NEMȚENI...................................29
2.2.1. Expunerea temei..................................................................................................................................................29
2.2.2. Faptele................................................................................................................................................................29
2.3. REFLECTAREA SITUAȚIILOR EXCEPȚIONALE ȘI A CONFLICTELOR: INFORMARE, DEZINFORMARE,
MANIPULARE, DISIMULAREA REALITĂȚII…...........................................................................................................35
2.3.1.Expunerea temei...................................................................................................................................................35
2.3.2. Fapte...................................................................................................................................................................35
2.3.3. Probleme etice: veridicitate, imparţialitate, obiectivitate....................................................................................36
2.3.4. Separarea faptelor de opinie...............................................................................................................................38
2.3.5. Corectitudinea şi echilibrul surselor...................................................................................................................38
2.3.6. Respectarea prezumţiei nevinovăţiei...................................................................................................................40
BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................................................................43

Dintre toate iluziile, cea mai periculoasă

constă în a gândi că nu există decât o
singură realitate. Watzlawick, „Une
logique de la communication”
INTRODUCERE

Actualitatea temei. Orice mesaj, care este trimis prin intermediul mass-media
are ca scop nu doar transmiterea unor informaţii, ci şi modificarea sau crearea de
opinii. Acest lucru este caracteristic mai ales pentru textele din presa de opinie, care în
comparaţie cu cele de informare, nu se rezumă doar la informarea cititorilor despre
anumite întâmplări, ci trebuie să ofere publicului său şi comentarea şi evaluarea celor
afirmate. Dar unde se află graniţa între comentarea unor situaţii în sensul explicării
acestora cu scopul de a-i facilita cititorului înţelegerea unor lucruri şi unde începe
strădania jurnalistului de a transmite părerile sale personale şi chiar de a plasa
informații false? Graniţa între obligaţia sa de jurnalist şi intenţia sa de a-şi face
cunoscută opinia legată de un anumit subiect este foarte fragilă. Mai mult decât atât
trebuie spus că orice afirmaţie are la bază o intenţie, dar în multe situaţii producătorii
de texte jurnalistice încearcă să ascundă această intenţie pentru a nu le permite
cititorilor sa le întrezărească şi aceştia să poate fi direcţionaţi spre drumul stabilit de
jurnalist.
Lucrarea de faţă a pornit de la întrebarea, dacă jurnalistul este conştient de
puterea sa ca producător de text. Astfel, informaţia, liantul dintre individual şi social, a
devenit, în ultimele decenii, o armă cu două tăişuri.
Decăderea esenţei în favoarea aparenţei pare a ghida interiorizarea şi
prelucrarea artefactelor media. De aceea poate actul vederii este uneori unul periculos.
Şi poate de aceea, a vedea nu înseamnă, întotdeauna, a şti. Şi poate de aceea, adeseori,
a citi nu poate fi echivalent cu a înţelege.
Media contemporană este marcată de explozia kitsch-urilor promovatoare de
non-valori şi de false modele comportamentale, devenind sursa neautorizată de bun
simț. Cu câteva excepţii, organizaţiile care produc şi controlează comunicarea de masă
la ora actuală sunt întreprinderi private având ca scop să realizeze profit pentru
proprietarii lor. Această cerere de profit influenţează puternic munca emiţătorilor
specializaţi şi, prin ei, mesajele comunicate audienţelor avute în vedere, și recurgerea
cu bună știință la plasarea în grila de emisie sau în paginile editorialelor a știrilor false,
sau cu o anumită doză de falsitate devine o practică curentă, din ce în ce mai greu de
controlat.
Nimeni nu neagă însă comunicării de masă funcţia sa indispensabilă în
democraţie: informaţia rămâne esenţială pentru bunul mers al societăţii iar două din

3
condiţiile esenţiale ale unei democraţii în contemporaneitate sunt chiar acestea:
existenţa unei reţele valabile de comunicaţie; un maximum de informaţie liberă.
În urma unei explozii informaţionale a început să se vorbească despre calitatea
informaţiei. Ca orice produs aceasta are o valoare şi o utilitate variabile, poate fi
perisabilă, redundantă, parazitară. Se impune, aşadar o selecţie în funcţie de eficienţa,
de interesul consumatorului, de climatul de informaţii.
Obiectivele de cercetare. Am dorit să aflăm măsura în care jurnaliştii din presa
scrisă și audiovizual plasează știrile false, precum și consecințele unor asemenea
acțiuni asupra dezvoltării şi profesionalizării mass media din Republica Moldova.
Metode de cercetare: măsura (sau tendinţele) care caracterizează relatările
mass media despre subiecte relevante pentru responsabilizarea procesului jurnalistic,
deontologia şi libertatea presei (presiuni externe şi interne, cenzură), transparenţa
proprietăţii de media etc., şi natura temelor.
În alcătuirea studiului, datele obţinute cu ajutorul analizei de conţinut au fost
contextualizate prin nararea sumară a secvenţelor tematice principale (menită să
completeze tabloul tendinţelor în relatarea despre industria media și plasarea știrilor
false).
CAPITOLUL I. ȘTIRILE FALSE ÎN FENOMENUL MEDIA.

În zilele noastre, activitatea de selectare, de reducere a realităţii complexe la

câteva scheme structurale simple, în vederea înţelegerii, este preluată tot mai mult de
mass-media. De aceea, pentru a defini rolul media în relaţie cu realitatea, metafora
“oglinzii” nu este nici pe departe cea mai potrivită; mai apropiată şi mai explicativă ar
fi aceea a “lanternei”: “presa este precum lumina unei lanterne care se mişcă încolo şi
încoace şi aruncă lumină asupra unui episod sau altul.”1
Denis McQuail spunea că un produs mass media este o marfă sau un serviciu,
vândut unor consumatori potenţiali, în concurenţă cu alte produse mass-media.

1
Walter Lippmann, Public Opinion, p.364
4
1.1. LIMITA DINTRE ADEVAR, REALITATE ȘI FALS ÎNTR-O ȘTIRE
MEDIATIZATĂ. CALITATEA INFORMAȚIEI.
Informaţia furnizată de mass-media asigură o cunoaştere de suprafaţă, în care
consistenţa şi superficialitatea se confundă, o cunoaştere seducătoare dar iluzorie.
Pentru a căpăta atenţia publicului, producătorii recurg la un soi de dramatizare, punând
în scenă evenimente cărora le exagerează importanţa, gravitatea. Elementele de
profunzime şi de stabilitate sunt adeseori neglijate.
Mai putem vorbi, în această situaţie, de o veritabilă informare? Nu tot ceea ce
se întâmplă în realitate este mediatizat. Instituţiile de presă acţionează ca nişte filtre, în
măsura în care procedează la o selecţie permanentă şi la o prelucrare a informaţiilor
după o logică proprie. Ceea ce se oferă publicului receptor este rezultatul selecţiei
jurnaliştilor, care lui Pierre Bourdieu2 îi apare ca un fel de cenzură (uneori exercitată
chiar fără a fi conştienţi), nereţinându-se decât ceea ce le atrage atenţia, putând fi
ignorate expresii simbolice care ar merita să fie cunoscute de către cetăţeni.
Cu toate că pretenţia de obiectivitate este foarte des afirmată, mass-media
angajează, prin selecţia şi ordonarea informaţiilor pe criterii de actualitate, proximitate,
psihoafective sau ideologice, propria viziune asupra lumii.
Naraţiunile prin care mass-media ne prezintă realitatea sunt marcate de un
relativism subiectiv: „Presa este o scriere interpretativă a evenimentelor şi nu o simplă
transcriere neutră a lor; oferind, odată cu ştirile din întreaga lume şi un punct de
vedere în interpretarea lor ”.3
Informaţia oferită publicului este „produsă”, adică este rezultatul unui efort de
prelucrare şi interpretare, nicidecum o oglindire instantanee a evenimentelor vieţii
cotidiene.
Realitatea prezentată este una reconstruită, fiind, în opinia lui Petru Iluţ şi
Traian Rotariu, o „viziune asupra realităţii”. De aceea, în orice relatare a mass-media

2
Pierre Bourdieu, Despre televiziune, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1998
3
10 Gina Stoiciu, Orientări operaţionale în cercetarea comunicării de masă, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1981, p. 136
5
cu privire la un eveniment există o anumită doză, mai mare sau mai mică, de
subiectivitate şi, prin urmare, pericolul deformării realităţii.
Este posibil, de asemenea, ca cei care lucrează în acest domeniu să utilizeze cu
bună ştiinţă omisiunea, distorsionarea realităţii sau partizanatul în scopul dezinformării
sau manipulării dictate de interese ascunse.
Chiar dacă mass-media nu-şi propun în mod deliberat să creeze iluzii sau să
inducă în eroare, apreciază M. L. de Fleur şi S. Ball-Rokeach 4, acest fapt este
inevitabil, deoarece selecţia şi distorsionarea ştirilor sunt produsul unor factori care nu
pot fi înlăturaţi, eventual controlaţi: constrângerile din momentul pregătirii, timpul
limitat de prezentare, ignorarea amănuntelor, la care se adaugă factori economici şi
politici.
Disfuncţiile informării prin intermediul mass - media, dar nu numai, înseamnă
un deserviciu adus informării veritabile.5.
Media este un agent al construcţiei realităţii. Comunicarea de masă este dublu
mediată: pe de o parte uman (comunicatori) şi pe de altă parte, tehnic (media), prin
urmare este o comunicare socială, socializantă şi socializată.
Evenimentul reprezintă un fapt de a cărui existenţă jurnaliştii au luat cunoştinţă,
l-au evaluat din punctul de vedere al importanţei sale pentru public şi l-au relatat cu
toate determinantele sale spaţio-temporale, de cauzalitate şi de finalitate sub o formă
consacrată de prelucrare a informaţiilor (ştire, reportaj, interviu etc). Dacă orice ştire
se referă la un eveniment, nu orice eveniment va fi o ştire. (vezi figura nr. 1)
Colectare Omologare Programare Receptare

Fapt Eveniment Eveniment Ştire Ştire

mediatizată
mediatic

Avizare Evaluare Prelucrare Publicare

4
M. L. de Fleur şi S. Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Ed. Polirom, Iaşi, 1999
5
Denis McQuail şi Sven Windahl, Modele ale comunicării, Ed. SNSPA, 2001, p. 76
6
 Figura nr.1
Materia primă a jurnaliştilor – evenimentele – suferă în cadrul ciclului
editorial diferite influenţe impuse de practicile profesionale între care: selecţia,
ierarhizarea şi poziţionarea/ valorizarea.
Prima pagină a unui ziar ori a unei reviste, ordinea ştirilor într-un jurnal
radiofonic ori televizual sunt reflectări ale acestor operaţii, ceea ce înseamnă că putem
vorbi de grade de evenimenţialitate.
Un eveniment mediatic va fi cu atât mai bine valorizat cu cât prezintă atributele
apropierii şi extraordinarităţii, date de „ingredientele sale”: faptul, circumstanţele,
actorii, consecinţele.
Frecvenţa variabilă a faptelor remarcabile tradusă în termeni de inflaţie
evenimenţială a dus la apariţia unei specii noi de evenimente – pseudo-evenimentele.
Acestea reprezintă noul tip de actualitate sintetică ce a invadat viaţa cotidiană
şi sunt caracterizate prin aceea că nu sunt spontane ci se produc pentru că au fost
prevăzute, provocate în scopul de a fi mediatizate.
Ştirile nu înregistrează realitatea aşa cum este ci sunt relativ arbitrare,
determinate cultural, versiuni ale realităţii conforme cu aşteptările publicului şi în
acord cu cerinţele de producţie şi de distribuţie ale sistemelor mediatice moderne.
Anumite informaţii prezintă o calitate în plus, aceea de a putea să facă o ştire.
Este ceea ce în bibliografia de specialitate poartă numele de newsworthiness, termen
greu de tradus şi pentru care s-au folosit diverse sintagme: „valoare de informaţie"6,
„valoare de ştire", „ştiritate"7.
Cercetările efectuate asupra proceselor de selecţie a ştirilor în diferite ţări ale
lumii8 au arătat că principiile utilizate pentru definirea „calităţii de ştire" diferă de la o
cultură la alta, de la un moment al istoriei la altul şi chiar de la o redacţie la alta. Astfel,
conform unei butade, „nu există standarde internaţionale de judecare a ştirilor". Cu

6
F. Vasas, A.B. Ulmanu, 1997, p. 23
7
M. Coman, 1996, pp. 86-88
8
vezi D. McQuail, 1987, p. 207
7
toate acestea, citind ziarele unei zile, urmărind programele de ştiri, constatăm că
aproape aceleaşi informaţii sunt prezentate, peste tot, ca noutăţi sau ca subiecte de
interes. Este evident deci că redacţiile şi jurnaliştii utilizează anumite standarde
comune de evaluare a gradului de interes al informaţiilor; tradiţia profesiei şi
manualele de specialitate9. S-a constatat că veridicitatea unei informaţii decurge în
primul rând din delegarea sarcinii de a verifica. Însă, nu de puţine ori, noţiunea de
adevăr, de informaţie verificată decurge dintr-un consens social: realitatea este
esenţialmente socială.
Libertatea de expresie, independenţa publicaţiilor, a posturilor de radio sau de
televiziune reprezintă condiţii ale corectitudinii informaţiei dar nu asigură, nu
garantează în nici-un fel calitatea ştirilor de presă.
Doar profesionalismul cu care este tratată informaţia asigură obiectivitatea şi, în
ultimă instanţă, prestigiul unei publicaţii sau al unui post.
Presa are datoria de a prezenta adevărul faptelor prin verificarea şi consultarea
mai multor surse, chiar şi atunci când informaţiile se contrazic, dar care în final conduc
la autenticitatea ştirii. Adevărul absolut este un ideal către care tind toţi jurnaliştii, însă
aplicarea acestui principiu depinde foarte mult de circumstanţe şi de rolul agentului
moral.
1.2. TIPURILE STIRILOR FALSE: ERRATA, ENUNȚAREA FICTIVĂ,
PSEUDOSTIREA, ANTI-ȘTIREA, MANIPULAREA, DEZINFORMAREA,
MINCIUNA.
În această lume hipermediatică în care trăim se vorbeşte din ce în ce mai mult
despre dezinformare prin: subinformare, suprainformare, parainformarea, derapajul,
medic, minciună, enunțare fictivă, pseudoștiri, antiștiri etc.
Subinformarea, este informația lacunară, incompletă ce derivă din ciuntirea
intregului. Aceasta poate circula in doua moduri: trunchiată sau prin lipsa totală a
informării. Prima modalitate a subinformării este limba de lemn, exprimarea abstractă

9
vezi K. Meltzer, 1986; M. Stephens, G. Lanson, 1986; B. Itule, D. Anderson, 1991; M. Mencher, 1994 etc
8
și cu foarte puține legături cu realitatea. Aceasta s-a dezvoltat la noi cel mai puternic în
perioada comunistă. O altă cauză ce duce la apariția subinformării este folosirea
excesivă a limbajelor de specialitate. De asemenea, devierea de la informarea corectă
poate apărea ca rezultat al unei presiuni politice (cenzura), sau financiare - furnizorii de
publicitate care pot plăti pentru a nu li se deforma imaginea publică. Și insuficiența
profesionalizare și absența instituționalizării presei, lipsa cerințelor etice pot conduce la
subinformare. La fel si propaganda, prin acțiunea ei dirijată, sistematică, de
comunicare în masă ce are drept scop provocarea unei atitudini, luarea unei hotarari.
Subinformarea este un instrument al dezinformării, fiind apropiată de minciuna
prin omisiune, iar subinformarea ca sistem, care persistă, are efecte dezavantajante
asupra societății respective, aceasta formandu-și credinte și obiceiuri incorecte,
devenind in timp o societate lipsita de discernamânt.
Suprainformarea, este informarea supraabundentă în legatură cu unele subiecte
în detrimentul altora este o diversiune. Instrumentul de realizare a acestuia îl constituie
abundența mesajului nesemnificativ și poate apărea într-un singur text, în toată
publicația sau transmiterea mesajelor printr-un anumit canal (radio sau televiziune),
într-o zonă a presei și chiar în toata mass-media, ajungându-se la fenomenul de
suivism, caracterizat preluarea greșelilor prin imitație.
Parainformarea, constituie informarea paralelă, adică unghiul de abordare al
evenimentului este greșit. Aceasta se completează cu pseudoinformarea, cu falsa
informare, cu ceea ce dă numai aparența de informare. Poate apărea printr-o publicitate
și propagandă mascată, din personalizarea evenimentului (atacul la persoană), adică
alunecarea informației spre opinie. Poate fi o diversiune, nu o critică a activității, ci a
unor trăsături personale, sau o reducere a unui eveniment doar la vedete sau reducerea
unei întregi echipe la o persoana. Forma pura a fenomenului apare in star-system -
legende despre vedete, în politică drumul duce la cultul personalității.
Derapajul mediatic, apare prin combinarea acestor dimensiuni în doze variabile
și conduce la deformarea informației. Este un lucru foarte important pentru public din

9
punct de vedere social și afectiv. Momentul derapajului este foarte important fiind
momentul alunecării factual în factoid. Poate apărea și ca urmare a necunoașterii
contextului de profunzime și este posibil să conducă la ceea ce presa numeste
"minciuni mass-media".
Factoidul - constituie, pur și simplu, alunecarea din factual în ipotetic, din
concret în presupunere. Probabilitatea, ipoteza, declararea unor acțiuni viitoare intra în
sfera factoidului. în textele de informare, formulări în care apar termeni precum:
probabil, poate, s-ar putea, dacă, verbele la conditional-optativ, la timpul viitor al
modului indicativ, precum și formulări impersonale de tipul se aude, se spune, se crede
etc., sunt paraziți ai informării corecte.
Unde ar putea fi el plasat în raport cu toate fenomenele înrudite: ponegriri,
bârfe, clevetiri, vorbe care circulă din gură-n gură?
Toată această abundenţă lexicală se clarifică în momentul în care precizăm că
orice tip de comunicare poate fi definit din şase puncte de vedere: după sursă, conţinut,
mod de difuzare, mijloc de difuzare, obiect al comunicării şi natura efectelor produse.
Noţiunile de “zvon” şi “vorbă” se deosebesc nu din punct de vedere al sursei,
ci din punct de vedere al amplitudinii procesului: zvonul şi vorba provin din surse
neoficiale. Primul termen se referă la un proces de difuzare în lanţ, la o forţă de
propagare, la o amplitudine al cărei rezultat este sunetul care circulă. Vorba se referă la
un proces lipsit de continuitate, ezitant, foarte limitat în spaţiu.
Cuvântul “ponegrire” se referă la conţinutul şi la obiectul comunicării: adică,
comentarii josnice, la limita calomniei. Ponegrirea este deci un tip de mesaj, o judecată
subiectivă asupra conţinutului zvonului. De asemenea, cuvântul “clevetire” reprezintă
o definiţie a mesajului din punctul de vedere al sursei. Ca şi ponegrirea, reflectă o
judecată de valoare, un mod de a discredita zvonul, reproşându-I provenienţa dintr-o
sursă lipsită de credibilitate.
Informaţia tendenţioasă a fost multă vreme identificată fie cu eroarea, fie cu
minciuna. Studii recente (Volkoft) au clarificat faptul că eroarea- se defineşte numai ca

10
o neadecvare în raport cu realitatea, în timp ce minciuna este o neadecvare faţă de
adevăr. Cum obiectivul îl constituie manipularea, dezinformatorul foloseşte chiar şi
calomnia sau minciuna atunci când acestea se dovedesc a-i sluji interesele. Ca
principale faţete ale minciunii, literatura de specialitate propune următoarele:
1. Dozajul savant de jumătăţi de adevăr cu jumătăţi de minciună, primele
determinând acceptarea celorlalte, ş aceasta cu atât mai uşor cu cât opinia publică este
neutră sau deja partizană.
2. Minciuna absolută, adesea eficace datorită enormităţii sale.
3. Contraadevărul, neverificabil datorită lipsei de martori.
4. Minciuna prin omisiune, în special aceea care neglijează să prezinte
informaţia în tot contextul ei.
5. Valorificarea detaliilor, a faptului întâmplător în detrimentul esenţialului
estompat în mod savant.
6. Amestecarea faptelor, a opiniilor sau persoanelor echivalente, care, într-o
anumită variantă, vor putea fi condamnate cu uşurinţă folosind o ilustrare adecvată,
chiar dacă este abuzivă
7. Reminiscenţe false sau comparaţii nejustificate.
8.Minciuna disimulată, înecată într-un noian de informaţii, existând
posibilitatea de a fi regăsită ulterior pentru a servi drept punct de referinţă.
9.Citate aproximative sau trunchiate.
10. Afirmaţii făcute- pe un ton angelic, dezinvolt sau indignat.
11. Exagerarea apocaliptică a unui fapt accesoriu şi fără importanţă în numele
unor principii morale.
12. Slăbirea adevărului printr-o prezentare sarcastică sau persit1atorie.
13. Etichetarea interlocutorului atribuindu-i o pretinsă apartenenţă la un anumit
sistem de idei ce poate fi respins mai uşor decât discutarea în detaliu a argumentelor
veritabile prezentate.

11
 14. Forma superioară a utilizării manipulative a minciunii rămâne însă
spunerea adevărului lăsându-se să se înţeleagă că este minciună, sau negarea unei
afirmaţii în aşa fel încât interlocutorul să creadă că, de fapt, este aprobată de cel ce o
formulează şi o emite.
Noţiunea de “bârfă” se referă la obiectul zvonului şi vizează anumite persoane:
povesteşte bucuriile şi necazurile celor ce ne înconjoară. Interesul pe care-l prezintă
este de scurtă durată, de aceea o bârfă trebuie repede înlocuită cu alta de actualitate iar
cel ce-o relatează se dă drept deţinătorul unei ştiri senzaţional (în exclusivitate ), al
unei informaţii de ultimă oră.
Noţiunea de sursă “oficială” este politică; ea este guvernată de un consens
determinat pentru fiecare subiect juridic autorizat să vorbească.
Iar “se spune” face apel la o sursă neoficială, o informaţie paralelă şi uneori
opusă informaţiei oficiale, constrânge autorităţile să vorbească.
Acţiuni de dezinformare10 au avut loc în toate perioadele istorice cu scopul de a
convinge şi de a supune masele de oameni, cu scopul de a câştiga un război sau pentru
a rezolva un conflict economic, politic, social sau de orice altă natură. Precizăm acest
lucru deoarece, în secolul nostru, dezinformarea este cel mai adesea atribuită
jurnaliştilor.
Lazăr Şăineanu în „Dicţionarul universal al limbii române” scrie că „a
dezinforma” înseamnă „a informa greşit în mod intenţionat, prin presă, radio şi
televiziune. Specialistul ceh în dezinformare, L. Bitman, arată că dezinformarea
constituie „unul dintre aspectele măsurilor active şi cuprinde „scăparea” organizată a
informaţiilor false”.
Comunicarea mediatică şi dezinformarea prin intermediul mass-media sunt
foarte greu de controlat, deoarece mesajele ating publicuri diverse, în momente diferite

10
Dicţionarul francez Larousse defineşte verbul „a dezinforma” în felul următor: „a difuza cu bună ştiinţă una sau mai multe
informaţii false, dând o imagine deformată realităţii, în special prin intermediul mijloacelor şi tehnicilor de informare în
masă.” Această definiţie evidenţiază faptul că dezinformarea este intenţionată întotdeauna.

12
ale vieţii. Ele acţionează asupra indivizilor în mod cumulativ şi imprevizibil, ceea ce
face ca efectele lor sa fie inegale şi diferite de la caz la caz. În unele cazuri,
dezinformarea este rezultatul zvonurilor, al documentelor false sau chiar al
minciunilor, publicate în ziare sau la transmise prin intermediul televiziunii şi
radioului.
Difuzarea falsurilor cere, deasemenea, precauţii serioase. Falsificatorii au
nevoie de intermediari, nevinovaţi sau complici , care să asigure trimiterea sau
publicarea documentelor. În general, folosirea falsurilor are o eficacitate reală
deoarece, pentru a dovedi înşelăciunea, este necesar, accesul la documentul original,
precum şi timp pentru a-l analiza. Până când victima este în măsură să-şi demonstreze
buna credinţă, mii de oameni au văzut falsul în ziare sau la televizor, răul s-a produs, şi
este nevoie de timp pentru a se rezolva situaţia de conflict creată.
Definirea zvonurilor Pentru Allport şi Postman, întemeietorii domeniului,
zvonul este un “enunţ legat de evenimentele la zi, destinat a fi crezut, colportat din om
în om, de obicei din gură- n gură, în lipsa unor date concrete care să ateste exactitatea
lui.”11
Pentru a circula zvonurile nu au nevoie de adevăr. Zvonurile apar în absenţa
informaţiilor oficiale. Sursa lor nu este niciodată dezvăluită. Ele suferă modificări
succesive în funcţie de persoanele purtătoare, în funcţie de cei ce le transmit mai
departe, de caracteristicile şi interesele acestora. “Ori de căte ori publicul doreşte să
înţeleagă ceva şi nu primeşte informaţii oficiale, se produc zvonuri. Ele constituie
bursa neagră a informaţiei.”12
Kapferer e de părere că “publicul unui zvon este format din cei care se simt
vizaţi de consecinţele acelui eveniment (adus în discuţie).13
Eticheta de “informaţie” sau “zvon” nu se atribuie înainte de acordarea
încrederii sau în lipsa ei, ea reprezintă o consecinţă. Ceea ce explică faptul că persoane
11
Gordon W. Allport , Leo Postman. An Analysis of Rumor, Public Opinion Quarterly, 10, iarna 1946-1947, pp.501-517
apud. Jean-Noel Kapferer. Zvonurile, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 27.
12
Jean-Noel Kapferer. op. cit., 1993, p. 33.
13
Jean-Noel Kapferer. Zvonurile, ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 39.
13
diferite riscă să ajungă la diagnostice opuse: unii vor numi zvon ceea ce alţii vor numi
adevăr.
Răspândirea zvonurilor cere o adevărată artă căci trebuie ocolite afirmaţiile
tranşante. Esenţial este ca publicul să se îndoiască de o persoană sau de un eveniment
şi să tragă singur concluzii.
1.3. SURSA ȘTIRILOR FALSE ȘI METODELE DE PROMOVAREA ALE
ACESTORA IN MASS-MEDIA.
Jurnaliştii sunt principalii beneficiari ai unui fenomen cu totul particular din
ultimele decenii, acela al vizibilităţii, al cerinţei unui minimum de relief public pentru a
dobândi nu numai notorietate ci chiar legitimitate. Pentru oamenii politici şi, în
general, pentru personalităţile publice, accesul în spaţiul public este fundamental.
Pentru că spaţiul public este singurul care îţi poate conferi “voce publică”. Exişti, din
punct de vedere public dacă ai vizibilitate în spaţiul public. Numai că accesul depinde
de jurnalişti, care au devenit un fel de gestionari ai acestui spaţiu. Ei programează
apariţia, ei organizează dezbaterile, ei adresează invitaţiile.
Există însă, în procesul jurnalistic, elemente care afectează adeseori adevărul,
chiar dacă nici un membru al lanţului informativ, de la informator la informat, nu are
intenţii vădite de a denatura mesajul transmis. Sunt factori care împiedică uneori un
ziarist să elaboreze un articol atât de corect şi de adevărat cum ar indica rigoarea
profesiei. Lipsa de timp pentru a construi o imagine cuprinzătoare, dificultatea sau
imposibilitatea de a ajunge la toate sursele şi de a găsi toate informaţiile; de exemplu,
legea secretului de stat şi de serviciu, care îngrădeşte accesul la informaţii.
Editorul este deci cel care decide dacă o informaţie merită să fie reţinută,
preluată, investigată şi, în final, publicată. Pe masa editorului poposesc articolele scrise
de jurnalişti, ştirile de la agenţiile de presă, scrisorile sau articolele de la colaboratori,
documentele oficiale şi -inevitabil - comunicatele de presă, invitaţiile, dosarele,
casetele sau celelalte materiale elaborate de specialiştii în relaţii publice. Editorul
trebuie să evalueze, într-o primă instanţă, care dintre ele interesează redacţia şi, apoi,

14
cum vor fi tratate cele deja alese: vor fi publicate ca atare, fără mari modificări, vor fi
date la rescriere sau vor face subiectul unei documentări pentru care va fi convocat un
anumit jurnalist din acea secţie.
Jurnaliştii primesc diverse sarcini de la editori; chiar dacă găsesc singuri un
subiect pe care îl consideră interesant, ei se consultă cu editorul, pentru a nu risca să
investească timp, energie, bani într-un produs ce nu va fi utilizat de redacţia în care
lucrează.
Cea mai importantă activitate a jurnaliştilor este căutarea şi verificarea
informaţiei; de aceea, ei trebuie să se deplaseze pentru a verifica, în arhive, biblioteci
sau alte bănci de date, informaţiile primite sau pentru a asista la diverse evenimente.
Puţine dintre acestea sunt evenimente neprevăzute (accidente, cataclisme,
confruntări); cea mai mare parte constituie aşa-numitele „evenimente de rutină":
discursuri ale liderilor politici, conferinţe de presă, vizite, deschideri de expoziţii,
şantiere, obiective turistice ori edilitare etc.
Un loc aparte îl ocupă sursele din interior şi informatorii. Ar fi greu de
imaginat realizarea unei anchete fără sprijinul unei surse din interiorul instituţiei căreia
îi aparţine activitatea/fenomenul investigat(ă). O sursă credibilă ar trebui să fie situată
spre vârful ierarhiei instituţiei, altminteri, nu ar fi în posesia informaţiilor.
Informatorii sunt benevoli. Mai întâi, jurnalistul are de evaluat motivaţia lor
(reductibilă, de fapt, la două variante opuse: răzbunare vs. onestitate), tocmai pentru a
elimina orice pericol de manipulare. Oricare ar fi însă motivaţia informatorului, mai
importante sunt calitatea/ adevărul/acurateţea informaţiei pe care o furnizează. Ca şi în
cazul surselor din interior, dezavantajul informatorilor utili/eficienţi se referă tot la
imposibilitatea citării lor. Pentru că, cel mai adesea, ei fac parte din categoria surselor
neconvenţionale.
O altă sursă bogată în erori este superficialitatea şi graba în determinarea
faptului.

15
 Regulile de bază ale documentării publicistice stipulează că: orice
ştire/informaţie trebuie obligatoriu verificată din alte două surse diferite care să
confirme sursa primară; dacă ştirea/informaţia nu se confirmă, este recomandabil ca
jurnalistul să nu dea curs unui demers publicistic îndoielnic; în situaţia în care
ştirea/informaţia se referă la doi sau mai mulţi actanţi, este obligatoriu să fie contactate
toate părţile implicate, cu consemnarea imparţială a punctelor de vedere ale fiecărei
părţi, mai ales dacă opiniile acestora se contrazic; este obligatoriu ca, în situaţii precum
cea evocată la pct. b), stilul prezentării să fie neutru, strict expozitiv, fără a înclina,
posibil în mod subiectiv, balanţa în favoarea uneia din părţi.
Există, însă, şi posibilitatea când un reprezentant al presei ar putea abdica cu
bună ştiinţă, fie şi la o singură regulă din cele expuse mai sus, şi va da curs unui
demers publicistic fondat pe surse care se vor dovedi ulterior ca fiind lipsite de
credibilitate. Este posibil ca, din acest motiv, să fie prezentată deformat o anumită
realitate.
Atunci când este recunoscută eroarea de informare a publicului sau când este
depistată, persoana sau realitatea vizată are dreptul la replică prin următoarele etape:
analiza atentă a materialului de presă, prin evidenţierea aspectelor relatate care intră în
conflict cu adevărul faptic; luarea de către conducătorul instanţei sau persoanei,
împreună cu purtătorul de cuvânt, a deciziei de redactare a unui drept la replică;
schiţarea unui răspuns la erorile, informaţiile false sau acuzele cuprinse în materialul
de presă, textul fiind redactat „în oglindă” (în aceeaşi ordine a erorilor sau a
informaţiilor false vor fi inserate şi răspunsurile/dezminţirile); efectuarea corecturilor,
introducerea eventualelor amendamente solicitate şi finisarea proiectului de răspuns;
prezentarea textului final factorilor de decizie pentru aprobare; transmiterea punctuală,
după aprobare, a dreptului la replică numai instituţiei de presă care a difuzat materialul
considerat defăimător;
Este posibil ca o instituţie de presă să dea publicităţii un material de presă care
conţine unele informaţii eronate, confuze sau incomplete, cauzate de o insuficientă

16
documentare a autorului. În această situaţie, se vor elabora precizări prin care sunt
corijate şi completate informaţiile difuzate în mediul public.
Deosebirea dintre precizare şi un drept la replică constă în faptul că precizarea
nu reprezintă replica unei „părţi” din cadrul unui dialog, ci doar o erată, aspect care nu-
i diminuează câtuşi de puţin utilitatea ca instrument de lucru al purtătorului de cuvânt.
Plecând de la premisa că "mass-media participă nu numai la geneza, ci şi la
manipularea opiniei publice", Robert Cisimo a studiat "presa ca parte din sistemele de
manipulare cele mai active ale opiniei publice, ajungând la concluzia că ea reprezintă o
armă teribilă sub raportul potenţialului de influenţare.
Ca principale tehnici de manipulare prin presă, folosite în mod curent,
enumerăm: 1. selectarea ştirilor - este apreciată ca cea mai eficientă cale de inserţie a
influenţei în spaţiul informaţional, deoarece criteriile de selectare aparţin deja celor
care deţin o anumită influenţei în structura socială; 2. orientarea ştirilor - se realizează
de obicei prin omitere a unor componente ale mesajului iniţial; 3. influenţarea prin
plasarea ştirilor - vizează dimensionarea axiologică a conţinutului în funcţie de pagina
pe care este culeasă ştirea sau de locul atribuit acesteia Într-o emisiune.; 4. influenţarea
prin titluri - se bazează pe faptul că sinteza din titlul articolului constituie o evaluare a
articolului în structura de ansamblu a publicaţiei, caracterele cu care sunt alese indică şi
importanţa lor pentru editori, importanţă ce se transferă şi publicului; 5. alegerea
evenimentelor care vertebrează un flux comunicaţional cu mare putere de influenţare;
6. selecţia fotografiilor in presa scrisă precum şi explicaţiile care însoţesc fotografiile.
pot afecta semnificativ atitudinea publicului faţă de conţinutul din imagini; 7.
editorialul, prin orientarea inerentă editorialistului, poate contribui nu numai la
afirmarea unei personalităţi, ci şi la transformarea ei în lider de opinie al publicului
care împărtăşeşte punctul de vedere al editorialistului respective; 8. producerea şi
difuzarea informaţiilor tendenţioase - ocupă un loc aparte în manipu1are.
Când vorbim de jurnalişti vorbim de a patra putere în stat. O putere care are
cele mai largi posibilităţi să manipuleze, dar şi să fie manipulată.

17
1.4 INCIDENȚA ȘTIRILOR FALSE: ASPECT JURIDIC, DEONTOLOGIE
PROFESIONALĂ, OPINIA PUBLICĂ. JUSTIFICAREA ȘTIRILOR FALSE

Am discutat ameninţările contra jurnaliştilor, ca şi ameninţarea pe care

jurnalismul şi media în general o reprezintă contra societăţii; am încercat în acelaşi
timp să arătăm trebuie făcută o anume distincţie între media şi jurnalism, ca şi între
media şi discursul public general. În raport cu aceste ameninţări, avem două tipuri de
răspunsuri: ale societăţii, prin stat, şi ale profesiunilor din media, înseşi. Acestea se pot
clasifica în: juridice şi etico-deontologice.
Pornim de la premisa că orice ziarist îşi respectă profesia şi principiile ei
(deontologia) şi nu poate fi convins să publice, în mod voluntar, informaţii false.
Pe de altă parte, piaţa liberă oferă posibilitatea mass-mediei de a fi reprezentată
de organizaţii concurente al căror scop este să obţină profit. Experienţa ultimilor ani a
dovedit că, anumiţi practicieni ai presei – în dorinţa de a publica ştiri senzaţionale, cu
orice preţ, sau de a aduce prejudicii morale şi\sau materiale unor persoane şi\sau
instituţii, rivale ori indezirabile – nu au ţinut seama de “minima moralia”,
distorsionând intenţionat informaţia.
După cum arată datele obținute de la Camera Înregistrării de Stat a Republicii
Moldova, proprietarii mijloacelor mass media sunt în majoritatea cazurilor societăți cu
răspundere limitată care au aceeași denumire ca și publicația sau instituția audiovizuală
în cauză. Acționari în cadrul acestor SRL-uri sunt membrii echipei redacționale. În
marea lor majoritate numele persoanelor care dețin acțiunile în cadrul acestor SRL-uri
sunt necunoscute publicului larg.
Un alt fenomen caracteristic presei din Moldova este fenomenul donațiilor și
sponsorizării. Sponsorizarea mass media se face printr-un mecanism prea puțin
transparent. Cât de independentă este presa sponsorizată?
Independența editorială și respectarea de către jurnaliști a eticii profesionale ar

18
putea fi privită ca o ultimă speranță a cititorilor și a publicului care doresc o informare
imparțială și o deplină realizare a dreptului la libera exprimare a opiniilor.
Ingerința statului în mass media private nu se manifestă prin intervenția în
conținut, ci prin diferite sancțiuni administrative printre care se numără interzicerea
publicațiilor și retragerea licenței de emisie unui post de radio sau TV (Vocea
Basarabiei, în 2003, NIT TV etc.).
Unicul mecanism de auto-reglementare rămâne pentru mass media din Moldova
este Codul Deontologic. La 4 mai 1999, Congresul Uniunii Jurnaliștilor a adoptat Noul
Cod al principiilor de Etică ale Jurnaliștilor din Republica Moldova, care are la bază
recomandările Adunării Parlamentare a Consiliului Europei și ale Federației
Internaționale a Jurnaliștilor. Codul a fost contrasemnat de 11 asociații de jurnaliști,
fapt ce i-a conferit recunoaștere națională.
Ţinând cont de acestea, dreptul spune că dacă e intenţie atunci e infracţiune, iar
dacă nu e intenţie se consideră culpă şi deci vorbim de contravenţie. Cazul jurnaliştilor
este unul mai deosebit, întru-cât trebuie făcută concilierea între dreptul la libera
exprimare şi interdicţia de a manipula piaţa prin diseminarea de informaţii false sau
înşelătoare. Problema cea mai mare este că jurnaliştii nu pot spune întregul adevăr, iar
principalul motiv este că, de multe ori, nici ei nu îl cunosc, ei sunt adesea alimentaţi în
mod deliberat cu informaţii eronate a căror autenticitate nu au posibilitatea să o
verifice. Pe de altă parte, activitatea de presă este reglată de diverse coduri ori modele
de etică profesională; astfel, Codul deontologic clarifică din punct de vedere moral
relaţia jurnalistului cu sine, cu sursele de informare, cu instituţia sa, cu publicul.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul Lingens14 a stabilit existenţa
diferenţei fundamentale între expunerea faptelor şi formularea opiniilor. ((1) expunerea
unor fapte are un efect sporit de convingere. În acelaşi timp ea necesită demonstrarea
corespunderii realităţii a acestor fapte; (2) formularea de opinii este legată de

14
Lingens c. Austriei, hot. 08.07.86, seria A 103, par. 46 în Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, Iaşi: 2000.
p.164.
19
perceperea subiectivă a realităţii şi de aceea este imposibil a se demonstra
corespunderea lor realităţii.
În R. Moldova principiul diferenţierii faptelor de judecăţile de valoare este nou
şi chiar contrazice legislaţia în vigoare şi practica formată. Articolele 7 şi 71 ale
Codului civil din 1964, în vigoare până la 11 iunie 2003, impuneau demonstrarea
corespunderii cu realitatea a oricărei afirmaţii, practică aplicată de instanţele judiciare
în perioada sovietică şi care a continuat până la abrogarea acestui cod.
Art. 16 Cod civil instituie responsabilitate pentru răspândirea unor categorii de
informaţii ce nu corespund realităţii. Însă noţiunea de “informaţie” poate avea un sens
dublu. Prin noţiunea de “informaţie” se înţelege orice relatare cu privire la un fapt, o
opinie sau o idee sub formă scrisă, de sunet şi/sau imagine15.
Deseori noţiunea de “informaţie” se utilizează în sens opus noţiunii de
“judecată” (apreciere). Dar modul în care se operează cu acest cuvânt în actele
juridice arată că, de fapt, prin acest cuvânt se înţelege orice informaţie comunicată sau
răspândită, indiferent de veridicitate sau falsitate, caracter factologic sau apreciativ.
Absolut altă situaţie e în cazul informaţiei apreciative (de valoare). Opiniile,
aprecierile, convingerile, precum şi ideologiile, teoriile, concepţiile, ipotezele,
programele, planurile, prognozele ş.a.m.d. prin esenţa lor nu pot fi nici adevărate, nici
false, nu pot să corespundă sau să nu corespundă realităţii.
Constituţia, în art. 32 alin. (1), garantează oricărui cetăţean libertatea gândirii, a
opiniei, precum şi libertatea exprimării în public prin cuvânt, imagine sau prin alt
mijloc posibil.
Ziaristul este istoricul clipei, spune Camus, dar nu un istoric. În ansamblu, însă,
presa este istoria emoţională a clipei, cu toate avatarurile ce decurg de aici. Pentru
textul de faţă rămâne ideea că presa este un act subiectiv, emoţional şi o judecată
contextuală, relativă, tranzitorie. Actul de presă („opinia”) nu poate fi judecat şi

15
În Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie “Cu privire la aplicarea legislaţiei despre apărarea onoarei, demnităţii,
reputaţiei profesionale ale cetăţenilor şi organizaţiilor” din 27 martie 1997, modificatăla 20 decembrie1999 şi 19iunie2000
(încontinuare- Hotărîrea Plenului CSJ), în pct. 2
20
demonstrat ca adevărat sau fals – nu are relevanţă juridică – atâta vreme cât este onest,
etic. Libertatea de exprimare a gândurilor, opiniilor „de orice fel” este inviolabilă. Au
relevanţă juridică (inclusiv penală) numai opiniile instrumentalizate şi impuse prin
norme de organisme extremiste, agresive, contrare libertăţii şi demnităţii umane.
În ultimă analiză, interpretarea şi calificarea actelor de presă şi, prin consecinţă,
a delictelor de presă, implică interpretarea, în fapt şi în drept, a ideii de libertate; în
speţă, a libertăţii de exprimare şi comunicare.
Trebuie să fim atenţi la două aspecte „procesuale” sugestive: (1) Jurnalistul
poate greşi intenţionat, din eroare sau printr-o eronată interpretare contextuală a
mesajului său (ştire, comentariu, anchetă etc.). (2) Instanţa poate să ajungă la
calificarea actului de presă vizat, printr-o deliberare voit delictuală. În evoluţia
legislaţiei moldoveneşti a existat o perioadă (între anii 1991 şi 1999) când era suficient
ca informaţia să nu corespundă realităţii (fără a fi şi defăimătoare), ca să poată surveni
răspunderea în baza articolelor din Codul civil ce vizau apărarea onoarei şi demnităţii 16.
În mod rezonabil s-a renunţat la această abordare conceptuală a problematicii, care era
inoportună din mai multe puncte de vedere.17.
În doctrina juridică articolele civile privind apărarea onoarei, demnităţii şi
reputaţiei profesionale sunt interpretate, preponderent, în următorul mod: dovedirea
corespunderii informaţiilor realităţii trebuie să se facă în raport cu momentul
răspândirii acestora, şi nu în raport cu momentul când s-a intentat acţiunea sau s-a emis
hotărârea judecătorească.18
Problematica aplicării conceptului “prezumţia nevinovăţiei”, pentru jurnaliști
este și ea una controversată.19.
16
A se vedea art. 7 Cod Civil din 1964 în redacţia Legii nr. 639-XII din 10.07.1991, precum şi în redacţia Legii nr. 71-XIII
din 22.04.1994, M.O. nr. 5 din 30.04.1994
17
Пронина М. Г., Романович А. Н.: “Защита чести и достоинства”, Минск, изд-во “Беларусь”, 1978, р. 30-32
18
V c. Primăria mun. Bălţi, Judecătoria municipiului Bălţi, Dosarul nr. 2-1751/99, 07.09.1998: “În publicaţie dl. M. se
referea la hotărârile primăriei mun. Bălţi din 1993 şi 1995. Aceste hotărâri la data publicării articolului — 06.11.1996 —
erau în vigoare şi M. ca primar era dator să le execute. Hotărârea primăriei din 20.07.95 a fost recunoscută nulă numai prin
decizia Curţii Supreme de Justiţie din 06.05.1998. Alte hotărâri judecătoreşti la data de 06.11.1996 privind autoparcarea
deţinută anterior de cooperativa “B” nu existau. În publicaţie deci este descrisă situaţia cu parcarea în litigiu la data de
06.11.1996. Situaţia este redată corect şi prin nimic nu înjoseşte demnitatea d-lui V.G. Anume din aceste considerente d-lui
V.G. nu i s-au cauzat daune morale.”
19
Nr.1545-XIII din 25.02.98, M.O. nr.50-51, 1998
21
 Totuși, jurnaliștii poartă răspundere pentru veridicitatea informațiilor publicate.
Astfel, în cazul răspândirii cu bună-știință a informațiilor false, poate surveni
răspunderea administrativă pentru calomnie (iar până în 7 mai 2004, când a fost
decriminalizată calomnia, era posibilă și răspunderea penală), în alte cazuri de
publicare a informațiilor false – răspunderea civilă pentru lezarea onoarei, demnității și
reputației profesionale. Concluzia este că prezumția nevinovăției nu împiedică
investigării jurnalistice și dreptului jurnalistului de a-și exprima opinia asupra
acțiunilor ilegale stabilite.”20
Alt regim se aplică pentru persoanele cu funcţii de răspundere, fiindcă acestea
nu–şi exprimă propria părere, ci poziţia oficială în limitele competenţelor atribuite de
către stat.21.
1.5. INFLUIENȚA SOCIALĂ A ȘTIRILOR FALSE.
Înainte de toate, informaţia şi corectitudinea ar trebui să aibă prioritate
absolută în media. Este o falsă impresie aceea conform căreia, deformând informaţia,
media şi-ar dovedi puterea. Îşi poate dovedi, cel mult, slăbiciunea sau abandonarea
unor valori profesionale elementare. Diferit este numai impactul, rezultatul social al
informaţiei adevărate şi al celei false. Prima introduce un tip de ordonare: în propriile
opinii, în strategii de mai mare amploare etc.; cea de-a doua produce confuzie, care se
poate amplifica. Relaţiile dintre mass-media şi audienţă nu pot fi concepute în termenii
efectelor. Percepţiile asupra calităţii ştirilor, însă, nu reprezintă cel mai important nivel
al imaginilor mediatice. Audienţa pare să aibă idei clare şi diverse chiar dacă nu sunt
bine informate, despre modul de funcţionare al media.
Cercetarea audienţelor se poate face prin instantaneitatea măsurării diferiţilor
parametri care definesc consumul media. Pot fi utilizaţi trei mari clase de indicatori 22:
de frecvenţă (audienţa cumulată, audienţa medie, cota de piaţă, audienţa instantanee

20
87Воинов Алексей. Юридический аспект проблемы защиты чести и достоинства: теория и практика // “ЗиП”,
№1,1997
21
Кравченко Ф.Д. “Презумпция невиновности и журналистика”. // “ЗиП”, № 6 (1997), p. 12
22
F. Balle – „Medias et societe”, Paris 1993, p.543
22
etc.); de „buget-timp” (timp de lectură, durata ascultării/televizionării); de
„comportament de consum media”.
Puterea media trebuie pusă în legătură cu faptul că furnizează societăţii
informaţiile, scoate în relief anumite fenomene, evenimente, în dauna altora,
organizează percepţia socială a actualităţii.
Pe de alta parte, orice activitate menită a disemina informaţii false sau
înşelătoare este catalogată ca fiind manipulativă. Ce urmăresc ziariştii care se abat de
la normele profesionale şi încearcă să inducă cititorului atitudini fără a-l preveni?
Există mai multe motive care determină conduita lor incorectă din punct de vedere
profesional. O cauză este nivelul scăzut al pregătirii în domeniu. Alte motive pentru
care jurnaliştii procedează cu premeditare la inocularea unor atitudini prin inermediul
articolelor de informare pot fi de natură economică (promovarea intereselor unei firme)
sau politică ( favorizarea unui actor politic – denigrarea unui adversar).
CAPITOLUL II. RADIOGRAFIA UNOR STIRI FALSE IN MASS MEDIA
DIN REPUBLICA MOLDOVA.
În încercarea de-a efectua o radiografie a știrilor false în mass-media din statul
nostru, vom preciza că acest subiect în mare parte cade sub incidența normelor de drept
și a codului etic al jurnalistului. Aceasta presupune că planarea banuielii sau
certitudinea expusă pe marginea unui subiect public mediatizat precum că ar constitui o
știre falsă trebuie probată.
De aceea în acest capitol vom analiza subiecte ale unor știri false deja probate de
către instanțele judecătorești sau de recunoașterea vădită ale acestora în presa scrisă sau
audiovisual. Potrivit legislaţiei în vigoare, informaţiile defăimătoare a căror veridicitate
nu este dovedită cu certitudine se recunosc a fi false. Sarcina probaţiunii este
repartizată între reclamat şi reclamant. Reclamantul trebuie să dovedească doar faptul
că informaţiile contestate s-au răspândit, iar pârâtul trebuie să dovedească că
informaţiile respective corespund realităţii (eventual că nu sunt defăimătoare (lezante)

23
sau că nu s-au răspândit). Deşi nu este obligat, reclamantul este în drept să dovedească
şi faptul că informaţiile în litigiu nu corespund realităţii.
Mai trebuie precizat că sfera mediatică moldovenească, în general, este supusă
unor riscuri legate de:
•capacitatea infimă a agenţilor mass-media pe piaţa de produse mediatice şi căpătarea
unei dependenţe financiare profunde;
•experienţă limitată a mass-media pe piaţa reclamelor din Moldova, ultima fiind încă
insuficient dezvoltată;
•concentrarea mass-media în mînile unor cercuri restrînse de persoane larg implicate în
politică;
•folosirea de către guvernanţi a poziţiei sale pentru acordarea de licenţe preferenţiale
sau alte mijloace preferenţiale avantajarea unor agenţi şi şantajarea altora;
•victimizarea continuă a actorilor mediatici prin intermediul reglementărilor publice
deliberate şi anti-democratice ale forţelor politice conducătoare.
2.1. MEDIATIZAREA ȘTIRILOR INSUFICIENT DOCUMENTATE: DILEME
ETICE ȘI EDITORIALE.
2.1.1. Expunerea temei.
Un caz elucidant pentru acest tip informații care corespund parțial realității a
fost cel al Preotului acuzat de întreţinerea relaţiilor homosexuale, contrar canoanelor
bisericeşti care dezaprobă „păcatul sodomiei”, şi presupusa filmare cu camera ascunsă
a acestor relaţii, ridică semne de întrebare în ce priveşte implicarea mass-media în
campanii de blamare şi înfierare a unor persoane, dar şi dileme etice legate de interesul
public în raport cu dreptul la viaţă privată. Alte probleme examinate în prezentul studiu
de caz vizează implicaţiile deontologice ale difuzării şi comentării de către mass-media
a imaginilor cu caracter sexual explicit, nerespectării dreptului la replică, documentării
insuficiente, publicării datelor cu caracter personal şi a stigmatizării în presă.

24
 2.1.2. Prezentarea faptelor
La 1 martie 2011, în buletinul de ştiri de la orele 13.00, postul de televiziune
Jurnal TV a difuzat o ştire-promo a unui subiect care urma să fie prezentat în Jurnalul
orei 20.00 la acelaşi post de televiziune. Ştirea cu durata de 42 de secunde, întitulată
„Păcat... sub sutană”, anunţa despre un „scandal sexual fără precedent în Republica
Moldova” în care ar fi implicat părintele V. C., duhovnic al mănăstirii de femei din
Tabăra, Orhei. Postul de televiziune a anunţat că preotul „riscă să fie caterisit”, după ce
Jurnal TV „a intrat în posesia unor imagini care îl surprind pe preot întreţinând relaţii
sexuale cu doi tineri”.
Ştirea a inclus imagini filmate cu camera ascunsă, de asemenea, este prezentată
şi declaraţia preotului, care spune că „preotul este fiinţă vie şi ar putea să cadă în
păcat”.
Ştirea este marcată cu banda „Exclusivitate” şi „Camera ascunsă” şi se încheie
cu îndemnul „Urmăriţi un reportaj exclusiv cu imagini şocante în Jurnalul orei 20.00!”.
La scurt timp, ştirea a fost preluată şi de alte componente ale Trustului de presă
Jurnal. Astfel, portalul www.jurnal.md a titrat: „VIDEO/Scandal sexual la Orhei!
Preot, în relaţii sexuale cu doi tineri”, anunţând de asemenea un „scandal sexual fără
precedent în Republica Moldova” şi „un caz strigător la cer”, informaţia fiind însoţită
de ştirea video difuzată anterior de Jurnal TV.
În jurnalul de ştiri de la 20.00, dar şi în alte buletine de ştiri din seara aceleiaşi
zile, Jurnal TV a prezentat un reportaj detaliat cu durata de 4 minute şi 30 secunde,
precizând că a „utilizat cele mai decente secvenţe din imaginile filmate cu camera
ascunsă”. În reportaj este dat citirii decretul emis de Mitropolitul Moldovei care l-a
oprit de la oficierea serviciilor bisericeşti, apoi sunt prezentate şi comentate imaginile
filmate cu camera ascunsă, subtitrate. În continuarea reportajului se anunţă că reporterii
de la Jurnal TV i-au cerut comentarii duhovnicului V. C., fără ca acesta să cunoască că
postul de televiziune deţine imagini compromițătoare, reporterul îi spune preotului că
„la noi în redacţie au parvenit nişte imagini în care sunteţi dumneavoastră şi încă un

25
bărbat întreţinând relaţii sexuale”, cu scopul clar de a surprinde reacţia duhovnicului
la aflarea noutăţii că ar fi fost filmat.
In aceeaşi zi, dar şi în zilele imediat următoare, imaginile cu trimitere la Jurnal
TV au fost preluate de majoritatea posturilor de televiziune cu acoperire naţională şi
cvasinaţională din Moldova, de portaluri de ştiri şi motoare de căutare web, precum şi
de unele ziare care au prezentat informaţia aşa cum au preluat-o de la sursa primară sau
au dezvoltat subiectul, incluzând opinii ale reprezentanţilor clerului, ale călugăriţelor
sau localnicilor din Tabăra, Orhei.
Un exemplu de exagerarea a știrii preluate este cea din 2 şi 3 martie 2011, a
cotidianului „Adevărul Moldova” care a publicat materialele „Preotul V. C. a
transformat mănăstirea Tabăra într-un bordel”, în acelaşi timp, ziarul publică
informaţii, fotografii şi alte „detalii picante” din viaţa preotului, inclusiv faptul că
locuieşte cu un bărbat de 30 de ani, despre care unii sătenii afirmă că îi este amant, sau
că deseori apare în stare de ebrietate. Replica duhovnicului la aceste acuzaţii lipseşte.
De notat că reportajul cu pricina a fost pus pe post de Jurnal TV în perioada
când în spaţiul public era dezbătută intens necesitatea adoptării Legii privind
prevenirea şi combaterea discriminării, proiectul căreia fusese avizat pozitiv de
Guvernul Republicii Moldova. A doua zi după difuzarea primului reportaj despre
preotul de la mănăstirea Tabăra, pe portalul www.jurnal.md a fost plasată informaţia
„Preotul surprins în pat cu doi tineri s-ar fi ales şi cu desbăgubiri”, în care se afirmă, cu
trimitere la un reprezentant al Mitropoliei Moldovei, că o eventuală lege anti-
discriminare i-ar fi permis acestui duhovnic să oficieze în continuare slujbe, căci
mitropolitul nu l-ar fi putut opri să facă acest lucru. Ulterior, ministrul Justiţiei a
dezminţit această afirmaţie, deoarece biserica este separată de stat şi statul nu poate
interveni în organizarea internă a bisericii.
Cazul s-a aflat în atenţia presei pe toată durata lunii martie 2011, ulterior fiind
anunţată decizia judecăţii bisericeşti, prin care preotul Vasile Ciobanu a fost caterisit,
numirea altui duhovnic, întâmpinat cu răceală de stareţa Mănăstirii Tabăra etc.

26
 2.1.3. Analiza problemelor de conduită profesională a jurnaliștilor
Modalitatea în care a fost realizat, prezentat şi comentat reportajul despre acest
caz ar trebui să ne determine să căutăm răspunsuri la câteva întrebări importante legate
de conduita profesională a postului de televiziune şi a jurnaliştilor care au realizat
materialul:
• Când au fost filmate secvenţele video?
• Cum anume a intrat redacţia în posesia lor?
• Dacă au fost filmate de colaboratorii postului de televiziune, cu ce scop şi în baza
cărei norme legale sau deontologice s-a făcut acest lucru?
• Dacă imaginile nu sunt rezultatul muncii jurnalistului şi au fost aduse la redacţie,
cine sunt aceste persoane şi cu ce intenţii declarate au făcut-o?
• De ce trustul media a ales să mediatizeze acest caz atât de detaliat, orientând în
acest scop importante resurse umane din instituţiile mass-media pe care le
gestionează?
• S-a urmărit dezbaterea publică a acestui caz concret sau a unui fenomen pe care
redacţia îl dezaprobă, împotriva căruia se pronunţă cu fermitate şi doreşte
pedepsirea celor implicaţi în relaţii de acest fel?
• Cine va avea de câştigat în urma difuzării reportajului? De ce redacţia a recurs la
tehnici de intimidare a sursei, prin întrebări de „demascare”?
• Nu sunt oare jurnaliştii manipulaţi?
• Există vreo legătură între prezentarea acestui reportaj şi protestele anumitor forţe
împotriva adoptării Legii privind prevenirea şi combaterea discriminării?
Răspunsurile la aceste şi alte întrebări ne-ar putea ajuta să tragem concluzia
privind gradul de implicare a postului de televiziune într-o campanie de înfierare a unei
persoane care, din punct de vedere al moralei creştine, a săvârşit un păcat incompatibil
cu calitatea de slujitor al bisericii.

27
 Codurile deontologice ale jurnaliştilor impun prezentarea informaţiilor într-o
manieră onestă şi echilibrată, iar implicarea instituţiilor mass-media în campanii de
blamare a unor persoane contravine principiilor jurnalismului responsabil şi etic.
Ca efect advers al mediatizării excesive a acestui caz de către instituţiile mass-
media din Moldova, putem vorbi despre stigmatizarea în presă a preotului de la
mănăstirea Tabăra, contrar prevederilor deontologice care spun că jurnalistul este
dator să respecte dreptul la viaţă privată şi demnitate al persoanelor. Astfel, unele
materiale de reacţie şi comentarii la acest caz au conţinut etichete jignitoare cum ar fi
„preot „homosexual”23, “arhimandritul pederast”, “pederast în sutană”24 etc.
De asemenea, a fost etichetat şi un bărbat de 30 de ani, despre care s-a scris, cu
trimitere la sătenii din Tabăra, că ar locui împreună cu arhimandritul V. C. şi ar fi
întreţinut relaţii sexuale cu acesta. Ziarul „Adevărul Moldova” a publicat două articole,
în care a lăsat să se înţeleagă că acest bărbat este amantul preotului, a publicat
fotografia acestuia, declaraţiile unor săteni la această temă, dar nu şi opinia bărbatului
privind acuzaţiile care i se aduc. S-a scris doar că preotul „neagă aceste declaraţii”.
Imaginile cu acest bărbat au fost preluate de tabloidul „Apropo Magazin”, parte
a Jurnal Trust Media, care a publicat la 10 martie 2011, materialul „Amantul preotului
din Orhei, poreclit „Irina Loghin”, în care afirmă că bărbatul este amantul preotului,
dar la fel nu prezintă opinia acestuia. În contextul acestui caz, publicarea unor „detalii
picante”, inclusiv fotografii şi alte date personale ale unei persoane private, despre care
unii afirmă că ar avea o relaţie sexuală cu preotul, nu poate fi justificată, cu atât mai
puţin cu cât replica acestei persoane lipseşte. Codul deontologic al jurnalistului prevede
obligaţia jurnalistului de a respecta principiul potrivit căruia orice persoană vizată
direct într-un material are dreptul la replică.
Maniera de mediatizare a acestui caz relevă şi documentarea insuficientă a
jurnaliştilor. Astfel, nicio instituţie mass-media nu a investigat cine sunt tinerii care
apar în imaginile filmate cu camera ascunsă. La un moment dat, preotul afirma că s-ar
23
www.politik.md, 2 martie 2011
24
Flux, 25 martie 2011
28
fi aflat în conflict cu un meşter de icoane care s-ar fi răzbunat pe el, însă nici această
pistă nu a fost investigată de jurnalişti. Unii dintre sătenii din Tabăra afirmă că preotul
întreţinea relaţii sexuale cu minorii – lucru menţionat şi de unele instituţii mass-media,
iar abuzul sexual asupra minorilor este o crimă penală. Din păcate, nici acest aspect nu
a fost documentat de jurnalişti şi editori.

2.2. INSTRUMENTAREA ȘI MEDIATIZAREA UNEI MINCIUNI: DIGUL DE LA

NEMȚENI.
2.2.1. Expunerea temei
Cazul are tangenţe cu mai multe aspecte ce vizează deontologia mass-mediei,
inclusive acurateţea informaţiilor, jurnalistul şi conflictul de interese.
2.2.2. Faptele
Pe 26 octombrie 2010, la oficiul din Chişinău al Partidului Comuniştilor din
Republica Moldova, Alexandr Petkov, directorul Agenţiei de ştiri „Omega”,
demonstrează un documentar intitulat „Trădaţi de vii”, prezentat drept „investigaţie
jurnalistică”. A. Petkov, coautor al documentarului, în conferinţă de presă, afirmă că
digul de protecţie de la Nemţeni a fost detonat în mod special de autorităţile moldovene
în noaptea spre 7 iulie 2010 pentru a salva oraşul românesc Galaţi de inundaţii. A.
Petkov susţine că această concluzie se bazează pe declaraţiile localnicilor din zona
sinistrată, pe observaţiile reporterilor agenţiei, care au analizat o groapă din zona în
care se află digul şi pe confirmările lui Ion Lupu, directorul agenţiei „Apele
Moldovei”, care a accentuat că „a fost o ruptură artificială a digului de la Nemţeni şi
noi am efectuat trei rupturi: două în râul Nârnova şi una în râul Prut”.
În scurt timp documentarul este postat pe mai multe site-uri, câteva televiziuni
difuzează imagini din el şi comentează, iar canalul NIT îl difuzează în întregime.
Pro TV aminteşte în ştire că A.Petkov este candidat PCRM la alegerile
parlamentare anticipate din 28 noiembrie 2010. De rând cu afirmaţiile lui A. Petkov în
ştire este prezentată şi reacţia Ambasadei României la Chişinău.

29
 La o zi de la difuzarea filmului, mass-media comunică despre o conferinţă de
presă susţinută de liderul PCRM Vladimir Voronin, în care acesta îl învinuieşte de
premierul Vlad Filat de incompetenţă în gestionarea inundaţiilor.
Pe 27 octombrie Publika TV organizează o dezbatere a documentarului şi ajunge
la concluzia că este un film propagandistic din campania electorală, filmul nu este o
investigaţie jurnalistică ci un film de manipulare.
Pe 28 octombrie ziarul „Comunistul” publică un material cu titlul „Pentru a
salva românii din Galaţi, Filat a lăsat fără acoperiş mii de moldoveni. Pe 2 noiembrie
cotidianul „Timpul de dimineaţă” publică analize referitoare la documentar, inclusiv
declaraţii contradictorii ale protagoniştilor din „Trădaţi de vii”.
Publicaţia „Flux” reacţionează printr-un material, în care precizează că: Galaţi
este un oraş port pe Dunăre şi nu pe Prut şi că este situat în amonte de gura
Prutului, că Dunărea în zona Moldovei istorice are un debit de vreo 30 de ori mai mare
decât cel al Prutului, că „relieful regiunii vizate este de aşa natură, încât apele curg
singure la vale şi nicidecum invers, că, până la ipotetica şi vicleana inundare a
Galaţului, Prutul ar fi trebuit să inunde mai întâi toate localităţile de pe ambele sale
maluri din aval de Nemţeni”.
„Jurnal de Chişinău” publică materialul intitulat „O nouă „bombă”
cinematografică marca PCRM”, făcând aluzie, se vede, la documentarul „Atac
asupra Moldovei”, lansat după evenimentele din 7 aprilie 2009.
Portalul Unimedia, pe 1 noiembrie, îi citează pe şeful Serviciului Protecţie Civilă
şi Situaţii „invenţia NIT-ului, Omega şi PCRM” drept „trucuri electorale”. Unimedia
face trimitere la oficiali care au explicat că dacă era vorba de o explozie, „urma să se
deformeze şi coloana din jurul arborilor din apropiere, urmau să fie bucăţi de fier şi
schije ….”.
Ministrul de Interne a menţionat că „au fost efectuate şase explozii, rupturi pentru
scurgerea apelor care s-au adunat în Lunca Prutului după ruperea digului din Nemţeni,

30
însă acestea au fost efectuate de organe speciale, s-au întocmit acte procesuale şi s-a
făcut deviz de cheltuieli”.
Documentarul „Trădaţi de vii” a stârnit o reacţie în lanţ. Şeful misiunii
diplomatice româneşti de la Chişinău califica afirmaţiile drept „un atac electoral
împotriva Alianţei pentru Integrare Europeană şi, în al doilea rând, împotriva Uniunii
Europene şi a României.”. Ion Lupu, directorul Agenţiei „Apele Moldovei”, declara
pentru ziarul „Timpul” că atunci, când i s-a solicitat un interviu din partea Agenţiei
„Omega”, a insistat ca aceasta să fie obiectivă şi să dea exact ce le va spune, în
definitiv, informaţia a fost total denaturată, deoarece interviul a fost trucat, iar
anumite fraze au fost scoase din context. „Ruptura digului a fost una naturală. Ei
măcar au idee la ce distanţă se află Galaţul de râul Prut? Nu e corect să speculeze
nenorocirea oamenilor”.
2.2.3. Probleme etice
Comportamentul mass-mediei a depăşit, mai multe limite etice, asupra cărora
vom stărui în continuare.
Prima întrebare, la care ar fi bine să răspundem este: jurnaliştii, pentru că s-au
aflat în exerciţiul funcţiunii, au căutat adevărul în tot ce au publicat/difuzat cu referire
la cazul „digul de la Nemţeni”? De exemplu, autorii documentarului „Trădaţi de vii” se
întreabă: „Cine este responsabil pentru genocidul organizat în Lunca Prutului
împotriva poporului nostru?!”, ca apoi, tot ei, să răspundă fără pic de îndoială și,
pentru ca să nu apară dubii la vreun privitor al documentarului, urmează imagini cu V.
Filat filmate pe 30 iunie 2010, în care, într-adevăr, premierul afirma că sunt întreprinse
măsuri de protecţie a oamenilor din zona ulterior inundată. Totuşi, un jurnalist care
acţionează cu bună credinţă, urma să utilizeze imagini proaspete şi nu „istorice” cu
Filat care să răspundă la principala întrebare: de ce „viaţa şi bunăstarea vecinilor e mai
de preţuit”?

31
 În finalul documentarului autorii proiectează pe ecran: „În urma inundaţiilor
organizate...” şi enumeră victime şi pagube materiale. Altfel spus, autorii sunt ferm
convinşi că inundaţiile, totuşi, au fost „organizate”.
Cu siguranţă, asemenea învinuiri necesită o temelie factologică pe potrivă. În
realitate, însă, concluziile autorilor se întemeiază pe supoziţiile fanteziste ale câtorva
localnici, inclusiv a unei bătrâne care a auzit „o buhnitură” şi a doi copii, care cred că
„românii au aruncat o boambă la marginea satului”; pe afirmaţia directorului agenţiei
„Apele Moldovei” că „a fost o ruptură artificială a digului de la Nemţeni” şi că au fost
effectuate „trei rupturi: două în râul Nîrnova şi una în râul Prut”. Să accentuăm, că
presupunerile nu sunt fapte, iar directorul agenţiei „Apele Moldovei” nu a fost întrebat
direct despre presupusa „explozie”, mesajul lui fiind denaturat prin scoaterea
cuvintelor din context şi, practic, prin trucare.
Codul deontologic al jurnalistului din Republica Moldova stabileşte că jurnalistul
va atribui citatele cu acurateţe. Citatele trebuie să fie exacte, iar în cazul citării
parţiale, jurnalistul are obligaţia de a nu denatura mesajul persoanei citate.
De notat, că agenţia „Omega” pe 9 iulie 2010, adică la două zile de la
„inundaţiile organizate”, difuzează un reportaj de la faţa locului, în care protagoniştii,
localnici, se indignează că „s-au găsit deştepţi care au săpat în dambă, ca să se scurgă
apa să umple un iaz”, şi în care se întreabă retoric: de ce nu a fost reparat şi întărit
digul?! Despre explozie, despre detonarea dambei, nici pomină. Accentuăm – la două
zile de la 7 iulie. Dacă documentarul se pretinde a fi investigaţie jurnalistică, la modul
logic, erau imminent necesare răspunsurile univoce ale factorilor de decizie la
întrebarea despre „boambă”, inclusiv ale autorităţilor române. Aceste răspunsuri
lipsesc cu desăvârşire. În cazul documentarului autorii au demonstrat o lipsă clară de
acurateţe şi de verificare a faptelor, lucru inadmisibil pentru o investigaţie jurnalistică.
În documentar opiniile şi faptele sunt amestecate de o manieră, care poate
produce efecte manipulatorii în rândurile publicului neavizat şi, de fapt, a produs, dacă
urmărim reacţiile cititorilor şi telespectatorilor. Parte dintre ei, cu adevărat, au crezut

32
din prima în cele afirmate de autorii documentarului. Publicaţia „Comunistul” îşi
intitulează materialul: „Pentru a salva românii din Galaţi, Filat a lăsat fără acoperiş mii
de moldoveni?” cu semnul întrebării la urmă. Titlul-întrebare sugerează că ar exista
anumite îndoieli. Sub titlu, însă, autorul scrie direct, categoric şi fără ezitare:
„Inundaţiile din vara curentă, care au prejudiciat considerabil mai multe sate din
raionul Hînceşti au fost provocate artificial de către actuala guvernare a ţării...”. Mai
mult, după ce sunt reamintite pagubele enorme provocate de inundaţii, publicaţia
adaugă: „Astăzi – sinistraţii din Hînceşti, mâine pot fi alţii”. Acest amestec de suferinţă
şi de sentimente de frică, de înfricoşare, cu siguranţă trebuia să-şi facă efectul şi să-şi
atingă scopul.
În cazul documentarului nu au fost întreprinse acţiuni de căutare a adevărului,
pentru că, în caz contrar, autorii lui ar fi consultat, cel puţin, harta, pentru a afla în care
parte curge râul Prut şi unde este situat oraşul Galaţi.
Codul deontologic precizează că jurnalistul face o distincţie clară între fapte şi
opinii şi nu-şi prezintă propriile opinii drept fapte. Jurnalistul îşi exprimă opiniile pe o
bază factuală, pornind de la informaţii pe care, de bună credinţă, le consideră
adevărate.
Este lăudabilă intenţia mass-mediei de a ataca probleme de rezonanţă, de a sta cu
ochii pe guvernanţi, mai ales, în perioade extrem de dificile, cum sunt calamităţile
naturale de proporţii. Dar investigarea unei probleme atât de grave, cum ar fi presupusa
trădare, solicită o bază factuală solidă. În cazul documentarului „Trădaţi de vii”, ce
sunt fapte: elicopterele româneşti?, gaura de 8 metri?, ţeava de scurgere nedescoperită?
S-ar putea, dar jurnaliştii nu le prezintă drept fapte cu adevărat, ci se limitează la
spusele protagoniştilor, care, până la urmă, tot opinii rămân, în sensul consistenţei
informaţiei.
Pentru a ajunge la concluziile, la care au ajuns autorii documentarului, mai era
necesar de căutat răspunsuri la un şir de întrebări elementare, cum ar fi: au fixat sau ba
radarele Moldovei, României sau Ucrainei elicopterul „cu boamba”; unde este situat

33
oraşul Galaţi – pe Prut, sau pe Dunăre; încotro curge râul Prut, în aval, sau în amonte
de Galaţi; a fost sau nu a fost groapa de opt metri; pe lângă groapa de opt metri, dacă a
fost, ce alte urme a mai lăsat explozia – victime, copaci retezaţi, geamuri sparte,
acoperişuri spulberate de pe case (în care, totuşi, cineva, care poate da mărturii, trebuia
să fie); pe ce suprafaţă sunt împrăştiate schijele „boambei”; cine a ordonat
„bombardamentul” şi ce documente confirmatoare sunt; cine şi în ce condiţii poate
utiliza explozibilul etc., etc.
Răspunsurile, la cel puţin aceste întrebări, puteau completa baza factuală, sau,
dimpotrivă, puteau indica lipsa temeiului pentru continuarea investigaţiei.
Rezultatul unei investigaţii poate fi şi lipsa rezultatului, adică, înţelegerea
faptului că presupusa, iniţial, problemă nu este problemă. Dacă nu există răspunsuri
nici la o parte dintre aceste puţine, totuşi, întrebări, atunci apar indiciile clare ale
distorsionării voite a informaţiei.
Cazul cu documentarul „Trădaţi de vii” atinge şi alte laturi sensibile ale activităţii
jurnalistice. Conferinţa de presă cu prezentarea documentarului a avut loc la sediul
unui partid politic. Întrebări ce apar sunt: pe cât de îndreptăţit este ca un jurnalist-
candidat în deputaţi pe liste de partid să semneze o pretinsă investigaţie jurnalistică?
De ce filmul nu a fost lansat mai înainte de sau după campania electorală? De ce nu a
fost prezentat într-un sediu obişnuit, „neutru” pentru conferinţele de presă? Cu mâna pe
Codul deontologic, nu găsim răspunsuri suficiente acestor întrebări.
În altă ordine de idei, imaginile, pe care le-a filmat şi le-a utilizat pe 2 noiembrie
publicaţia „Timpul” în propria investigaţie, plasată pe site, şi cele pe care le-a
demonstrate într-o conferinţă de presă pe 3 noiembrie un vicepreşedinte al PLDM, lasă
impresia că sunt filmate de acelaşi cameraman. Dacă este aşa, apare o dilemă etică: e
bine ca jurnaliştii să coopereze cu forţele politice, mai ales, în campanii electorale?
De fapt, ceea ce s-a întâmplat în cazul documentarului, s-au „bătut”, în fond, între
ei, jurnaliştii. Politicienii s-au „bătut” mai puţin şi, dacă au făcut-o, au făcut-o cu
peniţele jurnaliştilor. Deşi, s-ar părea, jurnaliştii au făcut exact ceea, pentru ce există,

34
de fapt: au „descoperit” o problemă şi au întors-o pe toate părţile, cu mult zel, cu mult
efort uman şi cheltuială. Dar, de fapt, li s-a întins o cursă electorală.
Din tot tantamul a avut de suferit şi de pierdut cetăţeanul. A pierdut, cel puţin,
timpul său liber, care i s-a furat, la drept vorbind. „Investigaţia” jurnalistică nu
merita decât o lecţie de geografie despre încotro curge Prutul.
Codul deontologic precizează că jurnalistul separă activităţile editoriale de cele
politice şi economice. Profesia de jurnalist este incompatibilă cu orice funcţii în
organele puterii de stat, legislative sau de drept, dar şi cu apartenenţa la un partid
politic. Codul de conduită al radiodifuzorilor prescrie că radiodifuzorii nu trebuie să-şi
regleze conturile prin intermediul undelor. O astfel de conduită aduce prejudicii nu
numai lor, dar şi profesiei în ansamblu.
2.3. REFLECTAREA SITUAȚIILOR EXCEPȚIONALE ȘI A
CONFLICTELOR: INFORMARE, DEZINFORMARE, MANIPULARE,
DISIMULAREA REALITĂȚII…
2.3.1.Expunerea temei
Studiul dat abordează aspecte profesionale şi etice privind reflectarea
conflictelor, în speţă a protestelor violente din 7 aprilie 2009. Sunt analizate
problemele etice şi profesionale ce ţin de modalităţile de prezentare a ştirilor, de
informarea asupra motivelor şi modului în care s-au derulat evenimentele, veridicitatea
informaţiei, citarea părţilor în conflict, respectarea prezumţiei nevinovăţiei, prezentarea
imaginilor şi limbajul utilizat.
2.3.2. Fapte
La 6 aprilie 2009, mii de persoane, majoritatea tineri, s-au adunat spontan în
centrul Chişinăului pentru a protesta împotriva rezultatelor alegerilor din 5 aprilie
2009, pe care ei le considerau fraudate. Marşul de protest a decurs paşnic. La 7 aprilie,
tinerii au revenit în Piaţa Marii Adunări Naţionale. O parte din ei s-au deplasat în faţa
Parlamentului şi Preşedinţiei, unde, după o primă ciocnire cu forţele de ordine,
protestele au degenerat în violenţe. Sediile acestor două instituţii au fost devastate, iar

35
Parlamentul a fost incendiat. Şeful statului Vladimir Voronin a acuzat opoziţia că ar fi
direct responsabilă de organizarea acţiunilor violente. La 8 aprilie, preşedintele
Voronin a acuzat şi statul vecin, România, că ar sta în spatele a ceea ce dânsul a numit
„lovitură de stat”. Ambasadorul României a fost declarat persona non grata şi expulzat,
iar pentru cetăţenii României a fost introdus regimul de vize. În noaptea de 7 spre 8
aprilie au început arestările, o parte din tineri fiind reţinuţi direct în stradă de către
grupuri de persoane în civil. Ulterior au fost înregistrate zeci de cazuri de abuzuri,
maltratări, încălcări ale drepturilor omului.
2.3.3. Probleme etice: veridicitate, imparţialitate, obiectivitate
Principalele mass-media din RM au reflectat în mod diferit protestele din 6 şi 7
aprilie, fiind remarcată tendinţa majorităţii de a face partizanat în favoarea sau
defavoarea unei părţi în conflict. Prima problemă pe care am identificat-o la reflectarea
acestor evenimente ţine de veridicitatea informaţiilor prezentate. Protestele violente, ca
şi oricare conflict, prin natura lor, au două sau mai multe faţete, de aceea ar fi trebuit
oglindite complex, fără a omite detalii importante, fără a scoate informaţia din context
sau a interpreta anumite lucruri. Presa ar fi trebuit să caute rădăcinile, cauzele
conflictului şi să prezinte publicului informaţie veridică asupra acestuia. Or, tocmai
acest lucru nu s-a întâmplat în cazul protestelor din 7 aprilie. Din câte am putut vedea
din numărul foarte mare de materiale publicate/difuzate pe parcursul mai multor zile
după 7 aprilie, o parte a presei a tirajat intens părerile unei sau altei tabere, prezentând
opiniile acestora drept adevăr absolut. Aşa cum prezentau doar o latură a conflictului,
informaţiile difuzate de o bună parte din posturile tv cu acoperire naţională erau
departe de a fi veridice, în special dacă ţinem cont de faptul că jurnaliştii au stat mai
aproape de politicieni, îndepărtându-se de adevăraţii protagonişti – persoanele care
ieşiseră în stradă să protesteze.
Zecile de ştiri care reflectau cu lux de amănunte declaraţiile preşedintelui
Voronin, potrivit cărora principalii „organizatori ai răsturnării ordinii
constituţionale” ar fi România şi partidele de opoziţie, au fost în măsură să inducă

36
telespectatorilor percepţia că respectivii ar fi într-adevăr cei responsabili de violenţe.
Au urmat informaţii despre aceea că majoritatea protestatarilor se aflau sub influenţa
drogurilor (informaţie infirmată de ministra Sănătăţii) (NIT, 10 aprilie 2009), despre
aşa-zisa implicare a angajaţilor Consiliului Europei în organizarea evenimentelor
(informaţii dezminţite ulterior de Secretarul General al CoE, care a acuzat postul
Moldova 1 că nu ţine cont de principiile unui jurnalism responsabil) (Moldova
suverană, 8 iulie 2009, Moldova 1, 8 iulie 2009) etc.
Informaţia a fost prezentată selectiv de multe posturi TV, anumite detalii fiind
omise din context, ceea ce a dus la distorsionarea tabloului evenimentelor propriu-zise.
Materialele din care este evident subiectivismul şi părtinirea posturilor (Moldova
1, NIT, N4) nu au fost în măsură să informeze multilateral audienţa. Telespectatorilor
le-au fost servite informaţii care au blamat liderii opoziţiei, au promovat intens toate
acţiunile întreprinse de guvernare, evitând să abordeze zecile de cazuri de îngrădire a
drepturilor omului, de aresturi, expulzări ale ziariştilor străini etc. Posturile respective
au prezentat foarte sumar sau deloc părerea tinerilor, care au fost implicaţi direct în
evenimente. Postul public Moldova 1, de exemplu, şi-a început buletinul informative
„Mesager” din 7 aprilie cu ştirea despre devastarea de către mii de protestatari a
sediilor Parlamentului şi Preşedinţiei. Motivele care au determinat tinerii să iasă în
stradă nu au fost expuse nici în această ştire, nici în ştirile ulterioare (!).
Or, dacă jurnaliştii s-ar fi condus cu stricteţe de principiile etice referitoare la
veridicitatea şi echilibrul informaţiei, acest lucru nu s-ar fi întâmplat. Reflectarea
conflictelor de o asemenea anvergură este un lucru deosebit de sensibil din punct de
vedere etic.
Rolul jurnalistului, potrivit doctrinelor deontologice, e de a afla adevărul şi de a-
l comunica publicului. Dar nu trebuie să uităm că adevărul se află întotdeauna la
mijloc. Iar doctrina “mijlocului de aur”, care îndeamnă spre evitarea extremelor şi
luarea părţilor, ar trebui să devină o primă regulă de care ar trebui să ţină cont presa
atunci când se angajează în reflectarea conflictelor.

37
 2.3.4. Separarea faptelor de opinie
Au fost înregistrate mai multe cazuri în care, în ştiri, faptele nu au fost separate
de opinie, afirmaţiile şi comentariile jurnalistului lăsând să se întrevadă atitudinea
personală faţă de un protagonist sau altul. Astfel, la 8 aprilie, NIT pune pe post câteva
ştiri despre acţiunile „anti-protest” din Taraclia şi Edineţ, în care informaţia nu e
separată de opinie, prezentatoarea afirmând că oamenii nu vor permite dezmăţul şi că
liderii au instigat la acte de vandalism. De asemenea, atunci când informează despre
starea victimelor, prezentatoarea afirmă, pe un ton acuzator, că la spital sunt internaţi
poliţişti dar şi protestatarii care au făcut dezmăţul, lăsând, prin intonaţie, să se
întrevadă atitudinea personală faţă de protestatari. Şi N4 a avut multe materialele
controversate în care faptele nu au fost separate de opinie, jurnaliştii deseori etichetând,
acuzând, exprimându-şi părerea personală. Or, jurnaliştii nu ar fi trebuit să-şi prezinte
propriile păreri în ştiri, în special când e vorba de situaţii de conflict de o asemenea
amploare.
Potrivit Codului deontologic, materialele de opinie trebuie prezentate în
paginile/emisiunile/ rubricile special dedicate sau sunt delimitate grafic de cele de
informaţii.
2.3.5. Corectitudinea şi echilibrul surselor
Pentru a fi corecte şi echilibrate, materialele trebuiau să prezinte toate părţile
vizate în subiectele controversate şi să trateze în mod egal părţile implicate în dispută.
Or, în condiţiile în care anumitor puncte de vedere le-au fost oferite mai multă atenţie
decât altora, acestea au devenit proeminente şi, implicit, au putut să afecteze percepţia
publicului despre ce se întâmpla în societate.
Ţinând cont de faptul că televiziunile servesc drept principală sursă de informare
pentru majoritatea populaţiei, presa ar fi trebuit să prezinte informaţii complexe, care ar
fi prezentat opinia ambelor părţi, ajutând publicul să înţeleagă ce se întâmpla în
Chişinău la acea vreme.

38
 Totuşi, mai multe posturi de televiziune nu au ţinut cont de criteriile
corectitudinii şi echilibrului surselor, prezentând publicului informaţii dintr-o singură
perspectivă. Astfel, majoritatea materialelor de la postul public Moldova 1 şi cele
private NIT, Prime, N4 şi, parţial EU TV, au fost inspirate dintr-o singură sau mai
multe surse, care prezentau aceeaşi poziţie, şi anume poziţia administraţiei publice
centrale asupra evenimentelor din 6 şi 7 aprilie. La Moldova 1 nu a fost prezentată
părerea nici unui participant la proteste. Or, în condiţiile în care postul public a difuzat
foarte multe ştiri despre eveniment, ar fi fost absolut necesar sa fie întrebaţi şi tinerii de
ce au ieşit în stradă să protesteze.
Comportamentul etic al jurnaliştilor este pus la îndoială de cele mai multe ori
atunci când imaginile prezintă aspecte ce nu corespund realităţii, când acestea sunt
trucate, dar şi atunci când anumite ştiri sunt ilustrate cu imagini ce nu au legătură cu
textul, cu partea informaţională.
Or, imaginile au fost utilizate de unele posturi şi în ştiri ce nu se refereau direct
la ele, pentru a ilustra efectele/consecinţele protestelor. De asemenea, au fost
înregistrate mai multe cazuri în care imaginile au fost montate astfel încât să prezinte
informaţii distorsionate care ar pune în lumină proastă anumite persoane. Astfel, la 9
aprilie, Moldova 1 difuzează imaginile din timpul protestelor la rubrica „No
comment”, cu menţiunea că evenimentele s-au derulat la 7 aprilie. Din imaginile care
apar pe ecran, un telespectator avizat poate să realizeze că e vorba de un montaj al
imaginilor preluate la protestele din 6 aprilie şi cele din 7 aprilie. În cadru apar în
câteva rânduri preşedintele PLDM Vlad Filat şi reprezentantul Partidului Democrat
Chiril Lucinschi, în timpul protestelor din 6 aprilie, care privesc, cu feţe radioase, ce se
întâmplă în apropiere.
Aceste imagini sunt urmate de secvenţa ce prezintă sediul Preşedinţiei împroşcat
cu ouă, lucru care s-a produs la 7 aprilie. Faptul că imaginile au fost preluate în zile
diferite este confirmat şi de haina în care apare Chiril Lucinschi la începutul secvenţei,
care este diferită de cea în care Lucinschi apare câteva cadre mai târziu (!). Imaginile

39
cu lideri sunt urmate de secvenţe violente. Mesajul transmis unui telespectator neavizat
în acest caz ar fi că Filat şi Lucinschi ar fi mulţumiţi de faptul că sediul Preşedinţiei
este atacat şi, implicit, că aceştia ar fi organizatorii violenţelor.
În buletinul de ştiri din 7 aprilie, Moldova 1 a pus pe post multe imagini filmate
în timpul ciocnirilor violente dintre protestatari şi organele de forţă. În acestea apare şi
liderul PLDM Vlad Filat, care cheamă protestatarii să meargă din faţa Preşedinţiei în
PMAN – vocea se aude clar pe fundalul fluierăturilor şi scandărilor. La 9 aprilie,
Moldova 1 difuzează în reluare aceleaşi imagini, cu diferenţa că vocea lui Filat nu mai
poate fi auzită, aceasta fiind acoperită de fluierături. O primă impresie pe care o lasă
secvenţa dată e că Vlad Filat instigă tinerii la violenţe.
N4 oferă un alt exemplu de manipulare a imaginilor şi sunetului: în buletinul din
9 aprilie de la N4, la rubrica „No comment” sunt difuzate imagini pe durata a 11
minute, care finalizează cu un sumar, în care pe fundalul muzicii apare, râzând, Vlad
Filat. Cadrele se repetă de 2 ori, fiind urmate de imaginea a doi poliţişti răniţi şi
devastarea sediilor.
În cazurile descrise mai sus, mesajul transmis publicului, inclusiv prin imagini, a
fost unul care distorsionează adevărul. Speculaţiile asupra evenimentelor tragice ar fi
trebuit evitate, la fel ca şi repetarea imaginilor şocante care pot provoca temeri inutile
sau panică în rândul populaţiei.
2.3.6. Respectarea prezumţiei nevinovăţiei
Respectarea prezumţiei nevinovăţiei este unul din elementele de bază ale
jurnalismului obiectiv; jurnaliştii trebuie să acţioneze responsabil şi să se abţină de la
acuzaţii la adresa diferitelor persoane, pornind de la premisa că orice persoană este
considerată nevinovată până la demonstrarea vinei acesteia în instanţă.
Majoritatea posturilor au citat apelul semnat de Vladimir Voronin în care s-a
spus despre aceea că „liderii opoziţiei au ales calea crimei grave”, „au dirijat lovitura
de stat”, scopul acestora fiind „de a distruge statalitatea RM”. Unele posturi au
perpetuat aceste acuzaţii grave, referindu-se la ele de mai multe ori pe parcursul zilelor

40
de după protestele violente. Ţinând cont de pericolul escaladării situaţiei, jurnaliştii nu
ar fi trebuit să citeze direct acuzaţiile, iar atunci când au făcut-o erau obligaţi să
prezinte şi părerea celor acuzaţi, în condiţii egale ca spaţiu şi timp.
În unele cazuri, jurnaliştii au prezentat informaţiile astfel încât liderii opoziţiei
au fost făcuţi indirect responsabili de cele întâmplate, fără a fi respectată prezumţia
nevinovăţiei. De exemplu, lead-ul ştirii privind negocierile dintre opoziţie şi
administraţia centrală, citit de către jurnalistul de la NIT, spune că „Discuţiile s-au
încheiat fără rezultate încurajatoare, deoarece opoziţia declină responsabilitatea pentru
dezastrul pe care l-a făcut în stradă” (NIT, 7 aprilie 2009 ), de unde telespectatorul
poate deduce că dezastrul a fost făcut de opoziţie, dar aceasta nu vrea să-şi recunoască
vina.
Deşi nu existau probe că anume opoziţia ar fi organizat acţiunile de protest, în
buletinele de ştiri, jurnaliştii au făcut deseori astfel de afirmaţii ca „sute de tineri
ghidaţi de opoziţie” (NIT, N4, 7 aprilie 2009), „acţiunile sunt rezultatul acţiunilor
opoziţiei” (NIT, 7 aprilie 2009), „liderii au instigat la actele de vandalism” (NIT, 8
aprilie 2009) „acei care au pus la cale barbaria au fugit din ţară” (NIT, 9 aprilie 2009)
etc.
CONCLUZII
Lucrarea de faţă îşi propune o reflectare a principalelor modalităţi prin care
informaţiile, obţinute prin intermediul surselor consacrate în practica jurnalismului
audiovizual, şi semnificaţiile acestora, sintetizate în structura ştirilor, sunt supuse unui
proces de interpretare a realităţii, funcţie de o serie de norme şi principii, unei selecţii
echivalente deciziei de includere sau ignorare a acestor informaţii ca fiind
nesemnificative la nivel social. Actul în sine implică o deosebită responsabilitate
socială, fapt datorat în special dependenţei create de mass-media prin informaţiile
difuzate indivizilor. Aceştia uzează de clasificările şi ordonările propuse de jurnalişti
conform unei anumite ierarhii care induce o ordine a priorităţilor- ierarhizarea fiind în
cele mai multe situaţii în măsura să configureze imaginea evenimentelor “zilei”.

41
 Corectitudinea şi înţelegerea simplului fapt că informarea publicului este o
profesie şi nu un mijloc de a obţine alte foloase, ar trebui să primeze în activitatea
oricărui gazetar. Respectarea adevărului în relatarea unui subiect se regăseşte în codul
etic al jurnaliştilor.
Potenţialul informaţional al presei presupune nu doar capacitatea de reflectare a
evenimentelor economice, politice, culturale, ci şi forţa de influenţă şi de corectare a
proceselor economice, politice şi culturale prin crearea unei opinii publice anumite
vizavi de acestea.
În acest context, jurnaliştii trebuie să fie conştienţi de rolul lor de creator, de
modelator al opiniei publice şi să dea dovadă de o responsabilitate socială şi morală
deosebită. Realizarea materialului de presă trebuie să fie precedată de o întrebare: “E
binevenit să scriu, să dau pe post o asemenea informaţie?”, iar difuzarea – de alta: “Am
fost oare coerent din punct de vedere a logicii în afirmaţiile făcute, am utilizat
informaţii veridic depline şi , la urmă, dar nu în ultimul rînd, am trecut prin propria-mi
fiinţă această stare de lucruri sau aceste emoţii?”. Răspunsul afirmativ este garantul
informării obiective a populaţiei, iar în rezultat – şi a unei opinii publice adecvate,
corecte.
Dezinformarea prin intermediul presei este cauzată de mai mulţi factori:
• Lipsa unei prese cu adevărat independente şi imparţiale;
• Angajarea din punct de vedere politic a jurnaliştilor. În acest caz ei devin mai
toleranţi faţă de anumite persoane publice sau politicieni;
• Imunitatea scăzută a jurnaliştilor faţă de informaţiile parvenite de la centrele de
presă, sursele oficiale, etc.
• Sarcini de producţie exagerat de mari. Jurnaliştii nu dispun de timp pentru a
ancheta informaţiile pe teren, ca urmare, ei pun în circuitul informaţional
materiale realizate la telefon sau preluate de la agenţiile de presă;
• Lipsa unei baze tehnico-materiale satisfăcătoare şi dependenţa economică a
angajaţilor mass-media, etc.
42
 Punerea în circulaţie a unei anumite informaţii orientative, precum şi
multiplicarea canalelor de difuzare a ei presupun formarea opiniei publice, precum şi
influenţarea şi schimbarea acestora. Există mai multe categorii de opinie: externă,
internă, momentană, durabilă, intensă, slabă. Lucrătorii mass-media trebuie să ţină cont
de aceste laturi ale opiniei publice astfel, încât să poată contribui la crearea unei
atitudini a publicului cititor faţă de anumite probleme de interes general şi de o
importanţă socială primordială.
În concluzie se poate spune că mijloacele de informare în masă sunt departe de
a fi perfecte. Încă de la originile ei, presa s-a făcut vinovată de practici abuzive.
Anumite publicaţii încălcau morala impusă ori provocau dezordine socială, ceea ce
declanşa intervenţia poliţiei şi a tribunalelor. Modul în care sunt definite practicele
abuzive depinde de cultura naţională, de stadiul evoluţiei respectivei naţiuni sau de
regimul său politic. Situaţia diferă dacă este vorba de o ţară comunistă sau de una
liberală, de o ţară anarhică sau de una postindustrială, musulmană ori budistă

BIBLIOGRAFIE

1. Bondrea, Aurelian, Sociologia opiniei publice şi a mass-media, Editura Fundaţiei

„Republica Moldova de mâine” , Bucureşti, 1997;

2. Bourdieu, Pierre, Despre televiziune, Editura Meridiane, Bucureşti, 1998;
3. Buzărnescu, Ştefan, Sociologia opiniei publice, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2003;
4. Coman, Cristina , Relaţiile publice şi mass media, Editura Polirom, Bucureşti,
2004;
5. Claude Bertrand, Jean, Deontologia mijloacelor de comunicare, Institutul

European, 2006;

43
 6. Coman, Mihai, Manual de jurnalism, Ed. Polirom, 2006;
7. Cucu, George, Mass media şi influenţele asupra educaţiei, Editura Tempus,
Bucureşti, 2002;
8. Dahlgren Peter, Colin Sparks, Jurnalismul şi cultura populară, Ed Polirom
9. Dobrescu, Paul, Alina Bârgăuoanu, Mass media şi societatea, Editura
Comunicare.ro, Bucureşti, 2001;
10.Gaillard, Philippe, Tehnica jurnalismului, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 2000;
11. Ghid mass-media din Republica Moldova: 2008. Chişinău: Centrul Independent

de Jurnalism, 2008.
12. Ionescu, Carmen, Agenţiile de presă din Republica Moldova, Editura Tritonic,

Bucureşti, 2001;
13.Keane, John, Mass media şi democraţia, Institutul European, Iaşi, 2000;
14.Legea Audiovizualului nr.603-XII, din 03.10.95, Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, nr.70 din 14.12. 1995
15.Marinescu, Silvia, Rodica Dinescu, Invitaţie la educaţie, Editura Carminis,
Piteşti, 2003;
16. Mass-media şi legislaţia. Analiză. Opinii. Propuneri. http://www.acces-
info.org.md/index.php?cid=169.
17.Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Manuale Educaţie pentru cetăţenie
democratică, Bucureşti, 2004;
18.Pîrțac Constantin, Coroana cu spini a audiovizualului moldav, Mass Media în
Moldova, Raport anual 2001, UJM
19. Popescu, Cristian Florin. Dicţionar de jurnalism, relaţii publice şi publicitate.

Bucureşti: Editura Niculescu, 2007.

20.Prutianu, Ştefan, Antrenamentul abilităţilor de comunicare, Edituta Polirom,
Bucureşti, 2004;
21.Randall David, Jurnalistul universal-ghid practic pentru presa scrisă, 2007, Ed
Polirom

44
22.Roşca, Luminiţa, Formarea identităţii profesionale a jurnaliştilor, Editura
Polirom, Bucureşti, 2000;
23.Sălăgean, Daniela, Ţinică Silvia, Pintilie Dorin, Ora educativă, Editura
Eurodidact, Cluj Napoca, 2004;
24.Spinei Vasile, Libertatea de informare între o lege anacronică și o lege
progresistă, în Mass Media în Moldova, raport anual 2000, Uniunea Jurnaliștilor
din Moldova, 2001
25.Stanton, Nicki, Comunicarea, Editura Multiprint, Iaşi, 1995;
26.Şoitu, Laurenţiu, Pedagogia comunicării, Institutul European Iaşi, 2001.
27.Tran, Vasile, Irina Stănciugelu, Teoria comunicării, Editura Comunicare.ro,
Bucureşti, 2003;
28.Tribuna învăţământului „Ora de dirigenţie. Dirigentele”, Bucureşti, 1993;
29. Zamfir, Cătălin, Lazăr Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Editura Babel,

Bucureşti, 1993.
30.Mass Media și legislația. Analize, opinii, propuneri. Centru Acces Info,
Chișinău, 2002

45