MINISTERUL SĂNĂTĂŢII ŞI DEZVOLTARE SOCIALĂ

UNIVERSITATEA DE STAT DE MEDICINĂ ŞI FARMACIE

“NICOLAE TESTEMIŢANU”
CENTRUL NAŢIONAL DE BIOETICĂ DIN REPUBLICA MOLDOVA

ELEMENTE DE BIOETICĂ
Teodor N. Ţîrdea

Chişinău 2005
 Cuprins
PREFAŢĂ

Un curs de iniţiere în Bioetică constituie actualmente o experienţă intelectuală

indispensabilă omului şi înainte de toate noilor generaţii – elevilor, liceenilor,
studenţilor, tineretului în genere. Lucrarea de faţă, înglobînd în sine două
compartimente, reprezintă o elaborare propedeutică sistematizată în aşa fel ca ele să
reflecte cele mai esenţiale şi importante momente atît din bioetica teoretică, cît şi din
cea practică (clinică). În acelaşi timp înaintea cititorului va apărea nu un suport de
curs integral din domeniul cunoştinţelor bioetice, ci anumite fragmente ale acestui
fenomen, ceea ce, în viziunea noastră, ar corespunde mai mult instruirii
preuniversitare în domeniul nominalizat, deasemenea poate fi utilizat de studenţii şi
chiar de specialişti din diverse ramuri ale economiei naţionale cum ar fi medicina,
biologia, agricultura, ecologia etc.
Cititorii datorită acestei lucrări au la dispoziţie un minimum de cunoştinţe
bioetice extrem de importante pentru explicarea situaţiei ce s-a creat actualmente pe
Terra în rezultatul acutizării dure a problemelor globale, necesităţii elaborării noilor
paradigme de existenţă umană. Compartimentele cărţii sunt structurate în aşa mod
încît ei (cititorii) vor putea înţelege originea, cauza apariţiei, obiceiul de studiu şi
principiile bioeticii, să se familiarizeze cu manifestarea acestui domeniu al filosofiei
practice în diverse ramificaţii ale medicinei clinice, să conştientizeze inevitabilitatea
extinderii atitudinilor conştiente în categoriile şi postulatele eticii tradiţionale asupra
sistemului “om–biosferă”, asupra vieţii în ansamblu.
În această ordine de idei se fundamentează cauza tranziţiei ştiinţei
contemporane, a activităţii umane în genere spre o nouă paradigmă, spre un nou
principiu – principiul biosferocentrist, care trebuie să-l substituie pe cel
antropocentrist.
Un interes deosebit reprezintă analiza celor două trasee de dezvoltare a
bioeticii, începînd cu anul 1970. În carte detaliat se examinează în plan ştiinţifico-
istoric modul de tălmăcire a cunoştinţelor bioetice în sens larg (interpretarea lui Wan
Renssellaer Potter) şi în sens îngust (interpretarea lui Andre Hellegers). Autorii, fără
îndoială, promovează bioetica potteriană, etica care are atribuţie de biosferă prin
intermediul categoriilor “bine” şi “rău”.
 Prezenţa în lumea contemporană a multiplelor confesii religioase, a diverselor
tradiţii şi obiceiuri provoacă diferite atitudini vis-a-vis de cunoştinţele bioetice. Din
acest motiv în lucrare cititorul ca găsi argumente şi dovezi în favoarea necesităţii
elaborării diverselor modele socioculturale de referinţă ale eticii viului (a bioeticii) ca
o nouă viziune a lumii biomedicale.
E cunoscut faptul cp cea mai acută problemă a zilei de azi o constituie
problema supravieţuirii omenirii, stoparea crizei globale antropoecologice, a
omnicidului planetar. Bioetica în cuplu cu ştiinţa, tehnica şi filosofia trebuie să-şi
aducă aportul său în soluţionarea acestor probleme, active să se includă în elaborarea
noilor doctrine de existenţă umană, în realizarea concepţiilor de dezvoltare durabilă.
În lucrare se analizează ideea despre bioetică drept o filosofie de supravieţuire, se
examinează diversele ei aspecte, evidenţiind aparte laturile ei juridice şi axiologice.
Tot aici cititorul va găsi o analiză profundă sub unghiul de vedere al bioeticii a
problemelor ce ţin de viaţă, suferinţă, moarte şi eutanasie.
În fine, o parte dintre compartimentele lucrării sunt dedicate manifestării
bioeticii în medicina clinică cum ar fi reproducerea umană, problema avortului şi
transplantului, a genomului uman şi a clonării, a bioexperimentului. Tot sici se
întreprinde o analiză amplă a eticii medicale drept compartiment al bioeticii, a
modului de abordare paternalist şi antipaternalist (etica monologului şi etica
dialogului) în medicină, a mecanismelor de realizarea eticii interpretative
(consimţămîntul informat şi interpretarea). Fără îndoială că unul din cele mai
importante elemente ale bioeticii îl constituie principiile bioeticii şi imperativele
bioetice, unde autorul nu pune semnul de identitate între ele. Deaceea în carte se
execută o analiză profundă ale acestor fenomene, se analizează generalul şi
particularul în conţinutul lor. Tot aici cititorii vor găsi o informaţie detaliată despre
istoria dezvoltării gîndirii bioetice în Republica Moldova.
În aşa fel elaborarea ediţiei “Elemente de Bioetică” a fost ghidată de dorinţa
de a contribui la iniţierea populaţiei ţării noastre în problematica atît de vastă şi nu de
puţine ori controversată a teoriei moralităţii universale, adică a bioeticii – o nouă
orientare în filosofia practică ce sintetizează cunoştinţele ştiinţifice şi valorile umane
sau biologia, medicina şi etica, şi care examinează relaţiile morale în sistemul “om-
biosferă”. Acesta este al treilea nivel al eticii, primele două reglamentînd relaţiile
dintre “om-om” şi “om-socium” prin intermediul Decalogului (10 porunci) şi al
Regulii de aur.
 Astfel conţinutul şi structura lucrării de faţă, care nu este de altfel exhaustivă,
ţin de opţiunea autorilor, mai ales că e vorba de o nouă direcţie nu numai în filosofia
practică, dar şi în ştiinţă cum ar fi Bioetica. E necesar de adăugat că lucrarea de faţă
poate fi completată prin ideile ce vor veni de la cei care vor avea răbdare să o
parcurgă. Însă şi în această variantă ea va fi utilă nu doar elevilor, liceenilor şi
studenţilor, dar şi tuturor celor ce vor simte nevoia de cunoştinţele bioetice în
activităţile sale atît practice, cît şi teoretice.
Teodor N. Ţîrdea
Dr. hab. în şt. filos., prof. universitar, academician

Partea I
Repere teoretice ale bioeticii
1.1.

1.2.

1.3.
1.4.
1-5-

1.6. MODELELE CONTEMPORANE ALE MEDICINII MORALE

Există cîteva modele ale medicinei morale ce se axează în jurul raportului
“medic-pacient”. Aceste modele elucidează diferite probleme referitor la poziţia
morală şi comportamentul medicului faţă de pacient, precum şi atitudinea pacientului
faţă de lucrătorul medical. Savantul american R.M.Veatch formulează următoarele
modele a medicinei morale*:
 Modelul tipului tehnic, care presupune că medicul în activitatea sa se
conduce numai de principiile ştiinţei, el este inginerul organismul uman şi acţionează
ca un tehnician care conectează diferite ţevi şi conducte, curăţă sistemele uzate.
Exagerarea principiilor tehniciste exclude atitudinea morală a medicului faţă de
pacient. Totuşi, savantul adevărat (ne mai vorbind de medici) nu poate evita
aprecierea morală a activităţii sale, nu poate să nu se conducă de anumite valori

*
Вич Р. Модели моральной медицины в эпоху революционных изменений//Вопросы
философии, 1994. №3.
morale. Medicul la fiecare pas este nevoit să aleagă între acestea din urmă, el nu poate
fi liber de anumite sisteme de valori.
 Modelul tipului sacral este o altă extremă în raporturile morale dintre
medic şi pacient. Dacă în modelul tehnic medicul este complet lipsit de valori morale
atunci modelul sacral dimpotrivă absolutizează capacităţile şi atitudinile morale ale
medicului cu o ignorare totală a poziţiei pacientului. Medicul este privit ca un tată, ca
un preot (ceva sacru) care totul ştie şi procedează corect întotdeauna. El prescrie şi
aplică tratamentul conducîndu-se de propriile valori morale fără discuta cu pacientul.
Acest paternalism duce la ignorarea altor poziţii morale şi nu poate să nu aibă
consecinţe negative referitor la binele pacientului.
 Modelul tipului colegial este o încercare de a combina primele două
modele. Primul model presupune medicul ca un tehnocrat lipsit de orice calităţi
morale. Modelul sacral absolutizează autoritatea morală a medicului şi ignorează
demnitatea şi libertatea pacientului. Modelul colegial tinde spre un compromis ce ar
rezolva optimal raporturile morale dintre medic şi pacient. Aceste raporturi trebuie
fundamentate pe colegialitate, promovînd scopuri şi interese comune în rezolvarea
anumitor probleme. Relaţiile lor trebuie să se bazeze pe încrederea reciprocă,
egalitate, libertate. Însă comunitatea intereselor este mai repede o utopie decît
realitate. Deosebirile etnice, clasiale, economice dintre oameni aduc acest model doar
la nivelul unui ideal preferat.
Modelul tipului de contract poate să fie un model ce ar corespunde
relaţiilor sociale reale. Acest tip de medicină morală depăşeşte neajunsurile modelelor
susnumite şi se bazează acordul informaţional. Medicul trebuie să prezinte informaţia
despre caracterul bolii, scopul şi riscul tratamentului, alternativele posibile. Pacientul
îşi păstrează libertatea de a-şi controla sănătatea şi viaţa, de a lua decizii reieşind din
propriile dorinţe şi valori morale. Modelul tipului de contract presupune că atît
medicul cît şi pacientul se conduc de principii şi valori morale înalte. Modelul
nominalizat poate preîntîmpina multe probleme etice ce se întîlnesc în practica
medicală.

1.7.
1.8. Vitalie Ojovanu. Bioetica: succintă istorie şi realizări
Domeniul ce dispune de un potenţial cu adevărat revoluţionar în ceea ce
priveşte contribuţia civilizaţiei contemporane de a asigura supravieţuirea omenirii este
bioetica. Ea apare pe mapamond în rezultatul unor imperative ştiinţifice şi sociale
extrem de accentuate şi acute, începând să se cristalizeze evident către anii ’60 ai
secolului al XX-lea în SUA şi în ţările Europei Apusene constituind o nouă orientare
ştiinţifică interdisciplinară situată la zonele de interferenţă dintre biologie, medicină,
filosofie, etică, drept, sociologie ş.a.
Termenul “bioetică” a fost pus în circuit de către oncologul american
Van Rensselaer Potter în anul 1970. El are la bază două cuvinte greceşti: bios – viaţă
şi ethos – obicei, caracter moral, marcând în formula cea mai sumară etica sau morala
vieţii. Denumirea noii discipline, fundamentarea ei, este elucidată iniţial în lucrarea sa
Bioethics: The science of survival publicat în revista “Perspectives in Biology and
Medicine” în anul 1970; peste un an acest articol devine primul capitol al lucrării sale
de amploare Bioethics: bridge to the future (1971).
După cum menţionează Potter chiar pe prima pagină în Bioethics: bridge to
the future, bioetica trebuie să constituie o nouă disciplină care să combine cunoaşterea
biologică cu cea a sistemului valorilor umane, alegând pentru aceasta rădăcina bio –
pentru a reprezenta cunoaşterea biologică, ştiinţa sistemelor fiinţelor şi etica pentru a
reprezenta cunoaşterea sistemului valorilor umane.
Bioetica în concept potterian purcede de la circumstanţe de alertă şi de la o
preocupare în spirit critic privind progresul social şi cel ştiinţific, expunându-se
îndoiala privind capacitatea de supravieţuire a omenirii şi, drept consecinţă, ea trebuie
să constituie o nouă disciplină care să combine cunoaşterea biologică cu cea a
sistemului valorilor umane. Într-o formă ştiinţifică mai concludentă devenirea
bioeticii survine în mod obiectiv deoarece extinderea valorilor morale în spaţiul şi în
nivelele structurale ale naturii cere o reexaminare capitală a principiilor fundamentale
ale ştiinţei contemporane şi anume – trecerea de la paradigma anropocentristă la
paradigma biosferocentristă.
Fiind un concept a problemelor ce ţin direct la soarta omenirii şi a întregii
biosfere, bioetica nu putea să nu fie acceptată de lumea ştiinţifică, de personalităţi cu
funcţii publice importante şi chiar de o bună parte a populaţiei. Manifestându-se în
trei aspecte existenţiale ale vieţii sociale: teoretico-ştiinţific, instructiv-educativ,
organizaţional-practic, bioetica a început să pătrundă în viaţa socială a ţărilor apusene
şi să se răspândească şi în alte regiuni ale lumii. Problemele bioeticii sunt de o mare
actualitate, devenind de fapt un grup de probleme globale, de rezolvarea cărora va
depinde soarta vieţii pe Pământ. Actualitatea se amplifică şi din motivul că aceste
probleme, acute în majoritatea lor, au trăsături specifice autohtone în diferite regiuni
sau societăţi concrete, neconstituind o excepţie şi Republica Moldova.
Primele idei bioetice pătrund în republica noastră, ca de altfel şi în spaţiul
URSS, la finele anilor 80 ai secolului trecut. Însă capătă un răsunet veritabil în mediul
savant doar la începutul anilor 90. Comparativ cu ţările apusene în RM începutul
afirmării bioeticii are loc mult mai târziu – în prima jumătate a ultimului deceniu al
secolului XX. Acest interval de timp constituie I etapă a dezvoltării bioeticii în
spaţiul autohton, naţional.
Dacă în ţările apusene privitor la bioetică, paralel cu elaborările ştiinţifice,
într-un temp rapid s-au editat manuale, studii monografice, căutându-se o
implimentare eficientă în practică a postulatelor bioetice prin activitatea unor instituţii
abilitate, cum ar fi Institutele de Bioetică, Comisiile de Bioetică, Comitetele de
Bioetică ş.a., la noi afirmarea, pătrunderea ideilor şi materializarea lor s-a amânat,
începând ca proces insistent cu mijlocul ultimului deceniu al secolului trecut, mai bine
zis cu anul 1995.
La această etapă problemele bioeticii au rămas, totuşi, pe planul doi din cauza
marilor perturbări sociale ce au avut loc – falimentul URSS, obţinerea independenţii
republicii, războiul transnistrean ş.a. Cu toate acestea un mic grup de savanţi
examinează posibilităţile dezvoltării bioeticii în republică.
După declararea independenţei Republicii Moldova în 1991, odată cu
începerea procesului de democratizare a societăţii, unii specialişti se interesează de
acest nou domeniu desfăşurând investigaţii preliminare, pregătind astfel condiţiile
pentru afirmarea ulterioară a bioeticii la noi. Iniţiatorul şi promotorul ideilor bioeticii
în R.Moldova a fost prof.univ., acad. Teodor N.Ţîrdea care, iniţial sinestătător, apoi în
anturajul colegilor de catedră (actualmente Filosofie şi Bioetică a USMF “Nicolae
Testemiţanu”), a purces la desfăşurarea unor valoroase investigaţii privitor la
problemele bioeticii, pregătindu-se astfel “terenul” afirmării bioeticii în cadru
autohton.
Împrejurările au făcut ca nucleul afirmării bioeticii în Republica Moldova să
fie catedra Filosofie şi Bioetică a Universităţii de Stat de Medicină şi Farmacie
“Nicolae Testemiţanu” din Republica Moldova. Prin eforturile insistente ale şefului
Catedrei Filosofie a USMF prof. univ. acad. Teodor N.Ţîrdea s-a pus o bază reală de
implementare a bioeticii în diverse domenii de activitate, mai ales în cel ştiinţific şi
didactic. Se întreprind noi căutări de afirmare teoretică şi practică a acestui domeniu
ştiinţific. Despre instruirea bioetică a studenţilor şi despre cercetările ştiinţifice în
acest domeniu la Universitatea de Stat de Medicină şi Farmacie “Nicolae
Testemiţanu” ca problemă a medicinei contemporane şi a supravieţuirii umane se
vorbeşte din anul 1992. Începând cu anul universitar 1993-1994 se introduc
permanent în planul tematic de instruire filosofică teme din domeniul bioeticii. Pe
parcursul ultimilor zece ani la catedra de Filosofie condusă de d.h.ş.f. prof.
universitar acad. al AIUkr. Teodor N.Ţîrdea s-a desfăşurat o activitate intensă, atât în
procesul didactic, cât şi în cel investigaţional.
În acest răstimp au întreprinse eforturi complexe de ordin organizatoric
precedate de implementarea cunoştinţelor bioetice în mediul universitar, în instituţiile
curative şi de popularizare a lor prin intermediul mass-media. Astfel a fost stabilit un
program strategic în privinţa instituirii bioeticii ce includea o serie de măsuri
organizaţionale: lansarea învăţământului şi instruirii bioetice; organizarea unor
dispute ştiinţifico-teoretice la şedinţele catedrei şi seminare ştiinţifice; organizarea
unei serii de conferinţe ştiinţifice; propagarea cunoştinţelor bioetice în mass-media;
ţinerea unor prelegeri în colectivele medicale; asistenţa în organizarea comitetelor
bioetice în cadrul instituţiilor curative; fondarea unor organizaţii de bioetică;
organizarea activităţii editoriale şi investigaţional-ştiinţifice. În rezultat s-a pus o bază
reală de implementare a bioeticii în diverse domenii de activitate. Despre instruirea
bioetică a studenţilor şi despre cercetările ştiinţifice în acest domeniu la USMF
“N.Testemiţanu” (catedra Filosofie) ca problemă a medicinei contemporane şi a
supravieţuirii umane se vorbeşte din anul 1992. Începând cu anul universitar 1993-
1994 la catedră se introduc stabil în planul tematic de instruire filosofică teme din
domeniul bioeticii. Pe parcursul ultimilor zece ani s-a desfăşurat o activitate intensă,
atât în procesul didactic, cât şi în cel investigaţional.
Etapa a II-a cuprinde anii 1995-1999.
Un catalizator important în sensul afirmării bioeticii în cadru naţional au
constituit prelegerile profesorului italian Pietro Cavasin, directorul unui institut de
bioetică din Italia, cu sediul la Veneţia. Acestea au fost primele prelegeri dedicate
totalmente bioeticii, ţinute, începând cu anul 1995, în aulele universitare, inclusiv la
USMF “N.Testemiţanu”. Aceste prelegeri au trezit un viu interes în mediul
doctoranzilor, studenţesc şi profesoral din USMF”N.Testemiţanu”. Pentru contribuţia
sa, universitatea noastră în anul 2001 i-a acordat titlul de “Doctor honoris causa”.
La această etapă în programa de studii la filosofie pentru studenţii facultăţilor
Medicină generală, Stomatologie şi Farmacie a fost introdus un bloc cu tematică
bioetică. Aceste teme sunt prezente şi în programa cursului de pregătire pentru
examenul de doctorat la “Filosofia ştiinţei şi tehnicii”. De pe poziţii ştiinţifice
competente se abordează tot mai frecvent probleme ale bioeticii teoretice şi clinice.
Cu anul 1995 începe o perioadă importantă – organizarea în baza catedrei şi
sub egida acad. prof. univ. T.Ţîrdea a conferinţelor ştiinţifice internaţionale. Până în
prezent în baza catedrei au fost organizate 10 conferinţe ştiinţifice internaţionale cu
elucidarea preponderentă a problemelor bioetice, de asemenea şi a diferitor subiecte
teoretice şi filosofice ale medicinii în conexiune cu cunoştinţele bioetice. În acest an
şi-a ţinut lucrările prima conferinţă ştiinţifică internaţională cu genericul “Probleme
filosofice, de etică, drept şi tehnico-organizaţionale privind informatizarea societăţii”
unde pentru prima oară se abordează aspecte bioetice preponderent în rapoartele
prof.univ. T.Ţîrdea şi conf. P. Berlinschi. Discuţii şi publicaţii ştiinţifice de actualitate
dedicate direct bioeticii au fost deja prezente la ce-a de-a II-a Conferinţă ştiinţifică
internaţională “Omul, informatizarea, sănătatea: aspecte filosofice şi etico-medicale”
(martie 1997); respectiv la cea de-a III-a: “Problema supravieţuirii omenirii: aspecte
socio-filosofice, economico-juridice, politico-informaţionale şi etico-medicale”
(aprilie 1998) şi a IV-a: “Filosofie, Medicină, Ecologie: probleme de existenţă şi de
supravieţuire ale omului” (aprilie 1999). Începând cu anul 2000 problemele bioeticii
figurează în genericul conferinţelor ulterioare. În materialele acestor şi altor
conferinţe ştiinţifice (Rusia, Ucraina, România) cât şi diferite reviste (“Curierul
medical”, “Revista de filosofie şi drept”, “Timpul”, “Făclia” etc.), în Analele USMF
“Nicolae Testemiţanu” şi Universităţii de Stat din Moldova au fost publicate circa 40
articole ştiinţifice consacrate problematicii eticii biomedicale, autorii fiind membrii
catedrei Filosofie şi Bioetică, altor catedre a USMF “Nicolae Testemiţanu”. În anul
2004 se preconizează organizarea Conferinţei a IX-a ştiinţifice internaţionale cu
genericul “Bioetica, Filosofia, Economia şi Medicina practică în strategia de
existenţă umană”.
Între timp, perspectiva afirmării bioeticii în spaţiul nostru naţional, în general,
şi în cadrul medical, academic-medical, în special, se conturează tot mai mult.
Membrii Catedrei Filosofie a USMF abordează cu succes problemele în cauză la
prelegeri şi lecţii practice, publică materiale ştiinţifice. Tematica respectivă e abordată
în referatele doctoranzilor şi competitorilor, la conferinţele studenţilor şi
doctoranzilor, la şedinţele cercului filosofic, în presa republicană. Bioetica se predă de
către acad. prof. univ. T. Ţîrdea la câteva facultăţi şi la Universitatea de Stat din
Moldova.
Un moment de cotitură în dezvoltarea bioeticii în RM devine anul 1999, când
catedra Filosofie a fost reorganizată în catedra Filosofie şi Bioetică. Acest eveniment
a marcat începutul celei de-a III-a etapă, cea mai fructuoasă în dezvoltarea
bioeticii în Republica Moldova.
Drept rezultat al căutărilor şi eforturilor depuse de acad. prof. univ. T. Ţîrdea
şi de conducerea USMF, în mod special de dl rector acad. Ion Ababii şi de dl prim
vice rector prof. univ. Petru Galeţchi, se face un mare pas în afirmarea bioeticii: din
12 iulie 1999 catedra Filosofie se reorganizează în catedra Filosofie şi Bioetică -
prima catedră de acest gen din spaţiul ex-sovietic şi chiar din Europa de Răsărit.
Corespunzător se modifică radical programa analitică şi se formează o disciplină nouă
“Filosofie şi Bioetică”. Din septembrie 1999 la catedră se inaugurează magisterantura
în “Bioetică“ iar din anul 2003 se deschide doctorantura la această specialitate. Sunt
pregătiţi 2 magiştri şi 2 persoane îşi fac studiile în doctorat în acest domeniu. La finele
lunii august a anului 2002 au avut loc manifestări cu ocazia aniversării a 45 de ani de
la inaugurarea catedrei, fapt realizat şi prin publicarea unei monografii despre
activitatea catedrei de la începuturi până în prezent. Dar ascensiunea continuă şi în
până în prezent s-a înregistrat un număr impunător de publicaţii ştiinţifice, s-a
elaborat materiale metodice şi didactice, de asemenea manuale. În anul 2000 la noi a
fost editat primul manual privitor la bioetică în limba română “Filosofie şi Bioetică:
istorie, personalităţi, paradigme” (autor Teodor N.Ţîrdea), iar în anul 2002 manualul
“Философия (С курсом биоэтики)” (autori Teodor N.Ţîrdea, Petru V. Berlinschi).
A fost finalizat lucrul redacţional asupra “Dicţionarului de Filosofie şi Bioetică”.
Inaugurarea Asociaţiei de Bioetică din Republica Moldova a avut loc la 16
martie 2001. Conform ordinului Nr. 10 din 14.01.2002 al Ministerului Sănătăţii al
Republicii Moldova este constituită Comisia Naţională de Etică pentru Studiul Clinic
al medicamentelor. Din anul 2003 se iniţiază crearea Comitetelor de Bioetică pe lângă
spitalele republicane, orăşeneşti, raionale, instituţiile ştiinţifice medico-sanitare şi
medico-biologice. Actualmente funcţionează circa 25 de astfel de structuri obşteşti pe
ataşate instituţiilor medicale. La 1 martie 2005 a început să activeze Centrul Naţional
de Bioetică din R.Moldova.
La 10 octombrie 2001 a avut loc susţinerea primei teze de magistru în bioetică
de către dna Rodica Gramma iar la 29 noiembrie 2001 la USMF a avut loc conferirea
titlului de “Doctor honoris causa” lui Pietro Cavasin (Italia). Devine o tradiţie
organizarea unor “mese rotunde” cu tematică bioetică (“Bioetica şi reproducerea
umană” - 17 octombrie 2002, “Bioetica şi problema suicidului” - 16 octombrie 2003)
cu invitarea unor catedre clinice – Obstetrică şi Ginecologie, Genetică şi Biologie
Umană, Medicină Legală, Neurologie, Psihiatrie etc.
Între timp, perspectiva afirmării bioeticii în spaţiul nostru naţional, în general,
şi în cadrul medical, academic-medical, în special, se conturează tot mai mult.
Membrii Catedrei Filosofie şi Bioetică a USMF abordează cu succes problemele în
cauză la prelegeri şi lecţii practice, publică materiale ştiinţifice. Tematica respectivă e
abordată în referatele doctoranzilor şi competitorilor, la conferinţele studenţilor şi
doctoranzilor, la şedinţele cercului filosofic, în presa republicană. Bioetica se predă la
câteva facultăţi şi la Universitatea de Stat din Moldova.
Colaboratorii catedrei duc un lucru de colaborare cu structuri şi organisme
bioetice internaţionale cu scop de perfecţionare a cunoştinţelor în domeniu, precum şi
în promovarea concepţiilor ştiinţifice autohtone. Astfel, reprezentanţii catedrei sînt
invitaţi şi participă activ cu rapoarte la diferite întruniri internaţionale: Congresul VII
a bioeticiştilor şi istoricilor de Medicină din România (mai 2002, Bucureşti),
Conferinţa internaţională UNESCO pe problemele bioeticii (noiembrie 2002 Vilnius,
Lituania), Conferinţa ştiinţifică internaţională UNESCO consacrată problemelor
bioeticii clinice (iunie 2003, Zagreb, Croaţia), Congresul II de Bioetică (septembrie,
2004, Kiev, Ukraina), Consultaţiile regionale ale experţilor în scopul dezvoltării
colaborării în sfera eticii şi bioeticii (martie 2005, Minsk, Bielorusia).
Colaboratorii ai catedrei sunt invitaţi peste hotare pentru schimb de experienţă
şi instruire în domeniul bioeticii. Astfel, ideile bioetice au fost promovate şi prin
prezentarea unor cursuri la: Universitatea Tehnică “G. Asachi” Iaşi, România
(T.N.Ţîrdea); Catedra Filosofie, Universitatea “Dunărea de Jos”, Galaţi, România
(T.N.Ţîrdea, V.I.Ojovanu). Cu scop de perfecţionare membri ai catedrei au fost
acceptaţi prin concurs la: Departamentul de Antropologie a Universităţii Noi din
Bulgaria, Sofia (A.Paladi, mai, 2003), Şcoala de vară consacrată Drepturilor Omului
şi problemelor bioeticii organizată de către Fundaţia Helsinky (R. Gramma,
septembrie, 2003, Varşovia, Polonia), Departamentul Ştiinţe Umanistice a Facultăţii
de Medicină a Universităţii din Angers, Franţa (A. Eşanu, noiembrie, 2003).
Recent au început să apară primele investigaţii privitor la aspectele clinice ale
bioeticii, acestea formând cel de-al doilea “nivel”, aplicativ al bioeticii. Astfel, se
lucrează mult şi în direcţia organizării Comitetelor de Bioetică Spitaliceşti, care ar
aplica cunoştinţele bioetice elaborate în activitatea medicală practică.
În prezent se sesizează o necesitate tot mai vădită de elucidare a tematicii
bioetice în interconexiune cu aşa probleme majore ale contemporaneităţii cum ar fi
cele ale globalizării, securităţii intereselor vitale, noosferizării, informatizării,
axiologizării etc. Primele studii în această privinţă deja se întreprind.
Putem afirma cu certitudine că pe parcursul ultimului deceniu în Republica
Moldova s-a constituit o adevărată Şcoală ştiinţifică naţională de bioetică din RM,
nucleul căreia constituie catedra Filosofie şi Bioetică a USMF “N.Testemiţanu”.
Direcţiile investigaţionale principale ale acestei şcoli ştiinţifice în
momentul de faţă sunt următoarele:
“Aspectele bioetice ale supravieţuirii în condiţiile informatizării, ecologizării
şi noosferizării sociumului” (coordonator – dr.hab. în filos., prof.univ., acad.
T.Ţîrdea);
“Probleme filosofice ale medicinei şi bioeticii”(conf., dr. D. Nistreanu);
“Probleme filosofice ale medicinei, bioetica şi existenţa umană”(conf., dr. P.
Berlinschi);
“Axiologia medicală şi problemele bioeticii”(conf., dr. V.Ojovanu);
“Globalizarea şi problemele sănătăţii somatice şi spirituale ale omului: aspecte
filosofice şi bioetice”(conf., dr. A. Eşanu);
“Antropologia: implicaţii biologice, filosofice şi bioetice”(lect.sup., dr. A.
Paladi);
“Bioetica şi problemele ei teoretico-medicale”(lector, magistru în bioetică, R.
Gramma);
“Grupurile de presiune politică ca factor al dezvoltării bioetice şi
democratice”(lector, doctorand S. Sprincean);
“Rolul intelectului social şi noosferic în supravieţuirea omenirii”(lector, dr. V.
Leancă);
“Aspecte filosofico-antropologice ale bioeticii contemporane” (magist. A.
Marin) ş.a.
 Pe parcursul ultimilor ani în republică s-a declanşat o activitate ştiinţifică
apreciabilă în ceea ce priveşte abordarea subiectelor bioetice. Aceasta cuprinde patru
faze caracteristice: 1) delimitarea problemelor bioetice propriu-zise, concretizarea şi
analogizarea lor; 2) aprofundarea tematicii bioeticii şi elucidarea a noi şi importante
aspecte teoretice; 3) impulsionarea noilor orientări investigaţionale conexe; 4)
abordarea subiectelor bioeticii clinice.
Trebuie să menţionăm (accentuând iniţial prima fază) că deja la cea de-a II-a
Conferinţă Ştiinţifică Internaţională se abordează problemele bioeticii şi
informatizării, explicându-se sensul bioeticii, circumstanţele apariţiei ei, condiţiile
provocate de RTŞ şi unele situaţii din medicină. Ulterior se studiază concomitent şi
problemele axiologizării, noosferizării (PTŞ). De asemenea se analizează extinderea
sferei cunoştinţelor etice, situaţia reperelor filosofiei la intersecţia mileniilor, filosofiei
contemporane – ca condiţii de supravieţuire a omenirii cu elucidarea noilor repere
paradigmale şi a recentelor orientări conceptuale. Noi abordări teoretice se
promovează în elucidarea problemelor interacţiunii activităţii medicale şi informaticii
medicale, sinergeticii şi ştiinţelor medico-biologice, informatizării şi paradigmei
noosferice, bioeticii şi suicidului, aspectelor medico-sociale şi filosofice ale
eutanasiei, noosferizării şi proceselor demografice. S-au elucidat o serie de probleme
teoretice generale ale bioeticii.
În preajma şi către începutul celei de-a doua faze întâlnim investigaţi cu
profunde conotaţii de abordare corelaţională având următoarele subiecte: moralitatea
şi bioetica în cadrul problemei axiologice, consideraţii bioetice ale ştiinţei, filosofiei şi
moralei, bioetica şi biopolitica în strategia de existenţă umană etc.
În cadrul catedrei Filosofie şi Bioetică se efectuează un studiu mai profund şi
mai vast al bioeticii, făcându-se o implicare accentuată în disputele teoretice din
cadrul bioeticii, analizând în mod complex şi profund principiile şi modelele bioeticii
decât cum s-a făcut până în prezent la scară mondială (de exemplu modelul american
– poziţia lui Hellegers – şi cel european). În acest caz accentul se pune în mod special
pe sensul larg al bioeticii, creându-se bazele unei bioetici generale. O contribuţie
evidentă se aduce în prezent de către prof. univ. acad. T.N.Ţîrdea în determinarea
principiilor de bază ale bioeticii, deoarece în studiile de specialitate persistă o
mulţime de opinii, adesea controversate la acest subiect. Importanţa analizei acestei
situaţii se amplifică şi prin faptul că modelele actuale de bioetică nu pot satisface
exigenţele eticii biologice interpretate în sens larg, adică ca ştiinţă a supravieţuirii, sau
ca o etică a viului universal ce se extinde, evident, şi asupra omului. Experienţa
practică sugerează ideea unei utilităţi teoretice efective, în cazul bioeticii, ce reiese din
elaborarea principiilor de bază pentru anumite tipuri (concrete) de bioetică. Pentru
aceasta trebuie să se ţină cont maximal de tradiţiile culturale ale regiunii concrete.
Situaţia în cauză reiese din faptul rămânerii în urmă, în comparaţie cu alte tipuri, a
bioeticii teoretice (generale). Disputele ce s-au derulat până în prezent nu au dus la un
numitor comun, păstrându-se în continuare diversitatea poziţiilor teoretice; în acest
caz reliefându-se paradigmele conceptuale americană (cazuistică) şi europeană
(principialistă), iar tema cea mai discutată fiind problema originii cunoştinţelor
bioetice. Totodată bioetica occidentală (europeană şi americană) se bazează pe
valorile individualismului, luându-se insuficient în consideraţie valorile coeziunii
sociale. Această situaţie privitor la principiile şi modelele bioeticii satisface doar
bioetica medicală, interpretată în sens îngust şi nicidecum cea interpretată în sens larg.
O ieşire din impasul existent este, înainte de toate, universalizarea principiului
biosferocentrist. În acest sens se delimitează şi se fundamentează următoarele
principii bioetice de bază: biosferocentrist, coevoluţionist, al socializării, moralităţii,
libertăţii şi responsabilităţii, vulnerabilităţii, integrialităţii. Bioetica este cercetată ca o
ştiinţă interdisciplinară, cu scopul de a aplica valorile morale tradiţionale la
repercusiunile progresului tehnico-ştiinţific în toate domeniile de activitate umană şi,
nu în ultimul rând, în cadrul naturii vii.
Un pas important în explorarea teoretică a bioeticii constituie postulatele prof.
univ. acad. T.N.Ţîrdea privitor la un nou concept – lumea biomedicală şi bioetica care
denotă o nouă viziune privitor la fenomenele biologico-medicale, la esenţa şi
componenţa lor, dar, totodată, şi faţă de diverse aspecte ale acestor fenomene, inclusiv
în mod special faţă de cel bioetic. Umea biomedicală fiind tratată drept o porţiune
specifică, miraculoasă şi subtilă a Universului, adică constituie un univers deosebit.
Acesta este slab cunoscut (studiat), mai ales în raport cu lumea tehnică, spirituală,
informaţională, valorică, socială, religioasă etc. Lumea biomedicală se manifestă
drept un fenomen complicat, mai ales în prezent. Ea este un sistem ce dispune de toate
manifestările sistemului sinergetic. Autorul menţionează şi câteva procese ce implică
lumea biomedicală şi care provoacă apariţia bioeticii ca atare şi impune impetuos
organizarea instruirii bioetice. În prezent bioetica, susţine autorul, reprezintă un
adevărat institut social şi, totodată, o deosebită instituţie socială cu respectivele
atribuţii şi atributice.
 Afirmarea bioeticii la noi a facilitat condiţii oportune de fundamentare a
axiologiei medicale, domeniu aflat la intersecţia filosofiei şi medicinii. Deja s-au
întreprins primii paşi în declanşarea investigaţiilor la acest capitol. Axiologia în
medicină capătă anumite particularităţi, fapt ce accentuează tot mai vădit afirmarea
axiologiei medicale şi corelaţia ei cu bioetica. Unele manifestări valorice au fost
prezente permanent în medicină, actualmente evidenţiindu-se unele particularităţi
survenite în rezultatul impactului cu relaţiile sociale contemporane, incluzând
problemele globale contemporane, criza sistemului moral, descoperirile importante
din ştiinţă şi progresul remarcat în medicină. În mod obiectiv axiologia şi bioetica
devin două repere indispensabile ale medicinii de azi. Ambele se manifestă în trei
aspecte principale ale activităţii medicinale: teoria medicală, actul medical, medicina
şi incidenţa factorului social. Reieşind din faptul că medicina reprezintă un ansamblu
de cunoştinţe şi acţiuni practice utilizate în scopul prevenirii maladiilor, menţinerii şi
consolidării sănătăţii, tratării sau ameliorării afecţiunilor, suferinţelor şi infirmităţilor,
teoria medicală implicând axiologia şi bioetica, oferă principii etice, orientări valorice
care stau la baza activităţii de cercetare în medicină.
Elementul central al medicinii reprezintă, de fapt, actul medical. În jurul său se
structurează întreg sistemul medical incluzând aspectul clinic, teoretic şi valoric. Pe
măsura evoluării actului medical se intensifică corelaţia valoare-bioetică. Există multe
aspecte privitor la incidenţa factorului social în medicină, însă principalul rezidă din
faptul că medicina depinde aproape exclusiv de relaţiile morale din societate.
Axiologia şi bioetica constituie două premise de bază şi în activitatea educaţională în
medicină. În acest caz prin educaţie şi instruire se pot atinge performanţe
semnificative, mizându-se mult pe implementarea valorilor şi a educaţiei din motivul
că ultima constituie un proces de asimilare a valorilor, de facilitare a orientărilor
valorice prin metode active. Analizând unele tendinţe din medicină şi din gândirea
filosofică contemporană, inclusiv prin contribuţia savanţilor autohtoni la investigarea
unor probleme axiologice importante ale societăţii contemporane, putem afirma
categoric oportunitatea fundamentării axiologiei medicale drept un nou domeniu al
axiologiei.
Recent au început să apară primele investigaţii privitor la aspectele clinice ale
bioeticii acestea formând cel de-al doilea “nivel”, cel aplicativ al bioeticii. Se lucrează
mult şi în direcţia organizării Comitetelor de Bioetică Spitaliceşti, care ar aplica
cunoştinţele bioetice elaborate în activitatea medicală practică.
 În prezent se sesizează o necesitate tot mai vădită de elucidare a tematicii
bioetice în interconexiune cu aşa probleme majore ale contemporaneităţii cum ar fi
cele ale globalizării, securităţii intereselor vitale, noosferizării, informatizării,
axiologizării etc. Primele studii în această privinţă deja se întreprind.
Apar şi primele elaborări de sinteză teoretică a evoluării fenomenului bioetic
în Republica Moldova.
Aşadar, într-o perioadă relativ scurtă de timp a fost depus un lucru enorm în
dezvoltarea bioeticii, pentru ca astăzi să avem dreptul de a-i conferi statut de ştiinţă,
vital necesară societăţii contemporane în strategia de supravieţuire şi dezvoltare
durabilă. Practica nu poate să aibă sorţ de izbândă fără o argumentare teoretică solidă.
Anume în această direcţie este îndreptată activitatea membrilor catedrei Filosofie şi
Bioetică. Putem remarca cu certitudine că în Republica Moldova s-au înregistrat
realizări evidente în acest domeniu atât în aspect teoretic, cât şi în cel practic. Nucleul
elaborărilor teoretico-ştiinţifice şi cel al măsurilor organizaţionale referitor la bioetică
a devenit catedra Filosofie şi Bioetică a USMF “Nicolae Testemiţanu”. Totodată cele
obţinute până în momentul de faţă presupun trasarea noilor perspective teoretico-
investigaţionale şi aplicative, noi eforturi în elaborarea căilor netradiţionale în
dezvoltarea şi acumularea cunoştinţelor bioetice.
Afirmarea, deşi relativ tardivă, a bioeticii în Republica Moldova, a marcat o
nouă conotaţie: 1) a declanşat şi impulsionat măsuri organizaţionale de implimentare
a cunoştinţelor bioetice; 2) a provocat aici noi orientări investigaţionale; 3) a dus la
elaborarea unor importante postulate din cadrul bioeticii teoretice. Centrul evoluării
bioeticii în spaţiul autohton a devenit catedra Filosofie şi Bioetică a Universităţii de
Stat de Medicină şi Farmacie “Nicolae Testemiţanu”. Aprofundarea în continuare a
cercetărilor în domeniul respectiv trasează noi perspective teoretico-practice.

Bibliografie

Ţîrdea T.N. Filosofiе şi Bioetică: istorie, personalităţi, paradigme. - Chişinau, 2000.

Ţîrdea T.N. Bioetică: origini, dileme, tendinţe. – Chişinău, 2005.
Биомедицинская этика / Под ред. акад. B.Покровского.- М., 1997.
Биоэтика: принципы, правила, проблемы / Под ред. Б.Юдина . М., 1998.
Цырдя Т.Н., Берлинский П.В. Философия (С курсом биоэтики). - Кишинэу,
2002.
Яровинский М.Я.Лекции по курсу “Медицинская этика” (Биоэтика). - М., 1999.
Partea a II-a. Implicaţiile practice ale bioeticii.
2.1. Teodor N.Ţîrdea, Rodica C. Gramma
SUFERINŢA, MOARTEA ŞI EUTANASIA PRIN PRISMA BIOETICII
În loc să educăm omul în frica pentru moarte (o întrebare a educaţiei
timpurii), trebuie să-l învăţăm să privească la ea direct, adică ca la o
lege generală a naturii, indispensabilă şi, probabil, nu numai necesară
dar şi binevenită prin urmările sale pentru tot ce-i viu. (R. Owen)

Este cunoscut postulatul că tot ce există pe pămînt este destinat pieririi: indivizii,
speciile şi ansamblul regnurilor animal şi vegetal. Pentru un biolog moartea1
individuală este concepută ca un proces fiziologic fără mister şi mult mai uşor de
înţeles decît viaţa. În diferite tradiţii, timpuri şi interpretări problema morţii se
formula ca element al personificării, individualizării vieţii. Aristotel afirma că toate
formele vieţii mor după legile sale, la Kierkegaard moartea este mai importantă decît
viaţa, în ea se realizează existenţa individuală drept “existenţă spre moarte”.
Schopenhauer înaintează problema veridicităţii morţii ca problemă a autenticităţii
inexistenţii, iar Nietzsche susţinea că moartea constituie un partener genial pe arena
vieţii.
Bioetica este domeniul care studiază caracterul complex interdisciplinar al
raportului Vieţii şi Morţii, implicînd în cercetarea acestuia diverse ramuri ale
cunoaşterii umane: medicina, biologia, filosofia, psihologia, sociologia, culturologia,
religia etc. Cunoştinţele acumulate prin intermediul disciplinelor numite devin punct
de pornire în dezvoltarea ideilor bioetice contemporane, sau fundamentare într-o
contemplare mult mai profundă a unor probleme morale, a sensului vieţii şi a morţii, a
criteriilor de apreciere a viului şi neviului.
Vorbind despre esenţa morţii, e un moment potrivit de a ne aminti cuvintele lui
Seneca (4 î.e.n. - 65 e.n.), marele filosof al antichităţii, care scria: „...Cel care se teme
de moarte este tot atît de nesocotit ca şi cel care se teme de bătrîneţe. Cum după
tinereţe vine bătrîneţea, tot aşa după bătrîneţe vine moartea. Cine nu vrea să moară,
înseamnă că nu a vrut să trăiască. Căci viaţa ni s-a dat sub rezerva morţii şi către
aceasta cu toţii ne îndreptăm. Moartea este o necesitate egală pentru toţi şi-i
neînduplecată. Cine s-ar putea plînge că se află într-o stare în care se află toată
lumea? Temeiul dreptăţii este doar egalitatea. Este zadarnic să căutăm pricina naturii,
care nu ne-a pus alte legi, decît si-a pus sieşi”.
 O abordare interesantă a noţiunii de moarte întîlnim şi în lucrarea lui L.
Feuerbach (1804-1872) Problema nemuririi din viziunea antropologiei: „Moartea este
negarea, sfîrşitul tuturor păcatelor şi greşelilor, tuturor dorinţelor şi patimilor, tuturor
necesităţilor şi a oricărei lupte, tuturor suferinţelor şi bolilor. De aceea, deja în
antichitate, moartea era numită medic... Ea este cel mai bun medic pe pămînt, care nu
a avut cazuri nereuşite. Puteţi să fiţi bolnav de cea mai grea boală, căci ea vă va trata
definitiv, în acord cu natura”. Deşi există accidente şi boli care ucid rapid oamenii şi
deşi mecanismul de îmbătrînire poate aduce un sfîrşit blînd vieţii, sunt întîlnite destul
de des şi cazurile cînd murirea este prelungită, dificilă şi dureroasă, implicînd
suferinţe fizice şi psihice de neîndurat, cînd suferă atît victima cît şi cei apropiaţi ei.
Procesul de murire mereu a atras atenţia oamenilor în istoria dezvoltării culturii,
fiind redat în folclor, artă, literatură, cu dedicarea unor tratate întregi în religie şi
filosofie. Deja în primele monumente literare - tăbliţele cuneiforme sumeriene (vîrsta
cărora numără aproximativ 5 mii de ani), - întîlnim problema suferinţei. Intr-o
adresare către o zeitate cineva a scris: „Lacrimi, tristeţe, mîhnire şi disperare
sălăşuiesc în mine. Suferinţa mă stăpîneşte şi sunt un om a cărui destin este numai de
a plînge. Soartă amară mă ţine în mîini şi-mi ia suflarea de viaţă. O boală crîncenă îmi
stăpîneşte corpul”.
O abordare asemănătoare întîlnim (peste aproape o mie de ani) în istoria biblică
a lui Iov. Trebuie de menţionat ideea ce se repetă nu o dată în „Cartea lui Iov”
(actuală în discuţiile despre eutanasie din ultimele decenii) despre suferinţa excesivă
care face viaţa insuportabilă, impune dorinţa de a muri: „Trupul mi se acopere de
viermi şi cu coajă pămîntoasă, pielea-mi crapă şi se desface... Ah! Aş vrea mai bine
gîtuirea, mai bine moarte decît aceste oase! Le dispreţuiesc!...nu voi trăi în veci” [4,
capitolul 7, versetul 5, 15, 16]. Aşadar, problema suferinţei persistă o dată cu existenţa
umană. Fiind neputincioşi în lupta contra acesteia, oamenii găseau refugiu în
resemnare şi credinţă.
Filosofia antică este o exprimare a demnităţii şi libertăţii, desigur pe cît era
posibil într-o societate sclavagistă. Cu toate că existau divergenţe în concepţiile
despre lume, în acelaşi timp atomiştii (Democrit, Epicur), cinicii (Antistene,
Dioghenes), stoicii (Seneca, Epictet) se consolidau în jurul ideii despre morală,
promovînd pînă la urmă una şi aceiaşi paradigmă: filosofia trebuie să înveţe omul spre
o concentrare spirituală, să-i educe fermitatea în faţa loviturilor destinului şi în faţa
suferinţelor trupeşti.
 Secolul al XX-lea şi începutul secolului al XXI-lea plasează problema dată într-
o abordare etică total diferită. Acest fapt este motivat prin cîteva cauze. Înainte de
toate se observă o creştere a nivelului de viaţă în majoritatea ţărilor lumii cu
soluţionarea multor patologii infecţioase. Un alt motiv ar fi dezvoltarea tehnologiilor
medicale performante care sunt în stare să prelungească viaţa umană (aici am include
rinichiul artificial, stimulatorul cardiac, terapiile de substituţie hormonală, insulinică
etc.). Posibilităţile medicinei contemporane permit de a încetini procesul îmbătrînirii,
de a deplasa momentul morţii la maximum, fiind uneori o luptă aprigă a medicilor
pentru viaţa pacientului într-o stare preterminală. Într-un lanţ logic apare întrebarea
calităţii vieţii susţinută prin diferite metode extraordinare şi foarte costisitoare, despre
autonomia persoanei şi dreptul la o moarte demnă.
La toate meritele şi aspectele pozitive ale tehnicilor de reanimare contemporană
vom adăuga unul mai puţin vizibil şi discutat - statutul psihologic al persoanelor
muribunde. Atitudinea societăţii faţă de această problemă a fost diferită în dependenţă
de tradiţiile, religia, moralitatea perioadei date. Altădată se murea acasă, în cadrul
familiei, înconjurat de rude şi prieteni, fiind o reuniune la patul muribundului.
Internarea îndelungată şi fără speranţe în secţiile clinice face ca plecarea din viaţă să
devină singuratică şi depersonalizată. Pacientul este separat de casă, de familie, fiind
tratat ca purtător al unei patologii şi nicidecum personalitate, el devine obiect al
manipulărilor medicale. Moartea nu mai este acel moment misterios şi poate sacru, în
care se trage limita vieţii umane. Aceasta este tehnologizată, standartizată, formulată
prin anumite criterii ştiinţifice, cum ar fi dimensiunea pupilei, lipsa anumitor reflexe,
starea respiratorie, cardio- şi electrograma etc. Medicii vor stabili cu un limbaj
ştiinţific etapa clinică în care se află bolnavul dat, uneori fiind greu de pătruns în
lumea tulburărilor interne a persoanei care moare.
Reanimatologii disting procesul muririi prin patru etape: agonia, moartea
clinică, momentul de ireversibilitate sau moartea creierului şi moartea biologică sau
ce este dincolo de moarte. Ne vom opri la fiecare în parte, fiind momente care implică
diverse conflicte etice, deoarece descifrarea morţii la nivelul ei biologic a atribuit un
conţinut nou problemelor vieţii şi morţii.
Agonia, adică trecerea spre moarte, se mai consideră o etapă de luptă şi
încercare atît pentru muribund cît şi pentru medicii ce îl înconjoară. Astfel, în practica
reanimatologică medicul se ciocneşte cu o nouă realitate obiectivă: obiectul de studiu
medical devine nu numai boala şi sănătatea, nu numai corpul, dar şi însăşi procesul de
murire. Putem spune cu siguranţă că moartea clinică de acum nu este viaţă, însă nici
moarte încă nu este.
Din punct de vedere biologic în moartea clinică există “elementele vieţii” - în
formă de structuri înalt organizate şi înalt specializate ale căror funcţii multiple s-au
stopat; fiind un proces reversibil, ce implică din partea medicilor o atitudine similară
stărilor de urgenţă. Noile metode de reanimare permit astăzi susţinerea vieţii unor
bolnavi gravi, persoane accidentate, traumatizate, salvarea cărora pînă nu demult
părea un adevărat miracol. Metode contemporane de susţinere a funcţiei sistemului
cardio-vascular, întreţinerea respiratorie şi ventriculară, regularea proceselor
metabolice etc. dau rezultate uimitoare în tratarea bolnavilor cu dereglări funcţionale
grave a diferitor organe (inimă, rinichi, pulmoni, ficat ş.a.). Fiecare clinică este
prevăzută şi cu o secţie de reanimare înzestrată cu aparataje moderne de menţinere a
vieţii. Ca urmare acestui fapt, bolnavii se pomenesc într-o situaţie nouă, fără
precedente şi cu implicaţii morale profunde, cînd devine posibilă susţinerea vieţii unui
bolnav grav, fără speranţe de a-l readuce în stare conştientă şi cu atît mai mult la un
mod adecvat de viaţă. Este situaţia cînd bolnavul a trecut deja în a doua etapă a morţii
- moartea creierului, adică după ce s-a epuizat limita de 5-6 min. - interval de timp
caracteristic morţii clinice. Odată cu stabilirea acestei etape omul este recunoscut ca
mort, necătînd la semnele vitale vizibile (contracţii cardiace, procese metabolice ş.a.).
Apare un paradox al existenţei cu întrebarea: afirmaţia “omul recunoscut ca mort”
poate fi apreciată drept o reflectare a realităţii obiective ?
Starea de moarte a creierului indică o lipsă a autonomiei, a individualităţii
vieţii chiar şi în sens biologic. Cu ajutorul aparatului “plămîn artificial” se reproduce
viaţa artificială, care niciodată nu va deveni autonom-suverană şi-i condamnată la
degradare progresivă. E cazul cînd dispare viaţa ca existenţă autonomă şi se
descompune unica identitate biologică şi socială care formează personalitatea fiecărui
om.
Bolnavul are dreptul la informare, la integritatea persoanei, la refuzul
durerii şi al „insistenţei” terapeutice. Voinţa pe care o poate exprima un om de a trăi
aşa cum doreşte ultimele sale zile constituie un drept şi o libertate, în faţa unei
medicini din ce în ce mai agresive, capabilă să prelungească boala, atunci cînd nu
poate să o vindece. Aşa după cum menţionează J.P. Soulier: „Nimeni nu are dreptul să
se substituie celui interesat şi care nu trebuie să suporte pasiv deciziile altuia, chiar
dacă acestea s-ar lua „în interesul lui”. Dorinţa de a trăi, gradul acceptabil de limitare
a autonomiei, aprecierea calităţii vieţii sunt atîtea valori subiective, care nu se pot
impune altcuiva. A avea o înaltă idee de viaţă conduce cu precizie la refuzarea unei
existenţe lipsită de valoare. Este justificat să preferi un sfîrşit rapid şi liniştit, unei
prelungiri zadarnice, penibilă pentru toţi”.
Cu suportul unor astfel de păreri şi afirmaţii apare categoria de eutanasie2, care
poate fi considerată ca o acţiune îndreptată spre binele şi interesul pacientului.
Criteriul care va fi folosit pentru completarea acestei definiţii sumare stă în spatele
întrebării: Cine decide ce trebuie făcut? sau Cine are primordialitatea
responsabilităţii în decizia pentru acest act?
La începutul secolului al XIV-lea Pietro dAbano în lucrarea Împăciuitorul
divergenţelor filosofilor şi medicilor abordează întrebări care rămîn actuale pînă în
prezent: Medicul trebuie să fie dialectic? E necesar ca medicul să cunoască şi alte
ştiinţe sau nu? Este oare o binefacere de a reţine moartea naturală sau invers – de a o
accelera? Ca continuare, savantul englez Françis Bacon (1561-1626) va susţine
eutanasia, ba chiar, anume el va introduce în limbajul modern această noţiune. În
lucrarea Despre demnitatea şi multiplicarea ştiinţelor vorbind despre scopurile şi
problemele medicinei, filosoful acordă o importanţă deosebită problemei bolilor
incurabile: “...Sunt convins că datoria medicului este nu doar de a restabili sănătatea,
dar şi de a uşura chinurile şi suferinţa pricinuite de boală, şi nu doar atunci cînd o aşa
uşurare de la durere ca un simptom periculos duce la însănătoşire, dar şi în acele
cazuri cînd nu mai există nici o speranţă la salvare şi e posibil doar de a face însăşi
moartea mai uşoară şi liniştită, deoarece eutanasia - de acum este o fericire imensă”.
În continuare F.Bacon va recomandă crearea unei ramuri aparte în medicină, ce ar
propune metode speciale pentru a uşura moartea bolnavului.
Astăzi hotarele problemei eutanasiei merg dincolo de limitele unui domeniu
îngust profesional. În discuţii aprinse sunt implicaţi medici, jurişti, filosofi, teologi,
jurnalişti, psihologi etc. Eutanasia ajunge temă actuală de discuţii la nivel de stat, cu
tendinţe tot mai insistente de fi legalizată. Vom analiza noţiunea pe îndelete, deoarece
timp de cinci secole de la apariţie aceasta a dovedit să evolueze, acumulînd noi
sensuri.
Am menţiona că în conceptul eutanasiei sunt implicate două trăsături importante
ale acestui act. Mai întîi, eutanasia presupune a lua în mod deliberat viaţa cuiva, în al
doilea rînd, acest lucru se face de dragul persoanei căreia i se ia viaţa. Aceste două
trăsături fac ca eutanasia să se deosebească de celelalte acte prin care se ia viaţa cuiva.
Există o serie de distincţii mai mult sau mai puţin acceptate de toată lumea în cadrul
conceptului de eutanasie. După mijloacele utilizate eutanasia poate fi activă3 şi
pasivă4.
Eutanasia activă se mai numeşte „uciderea din milă” şi se realizează de cîte ori
se efectuează nişte gesturi care determină moartea, iar moartea nu s-ar produce fără
efectuarea acestor gesturi. După Soulier eutanasia activă este numită o „sinucidere
prin procură”, reieşind din drepturile pacientului la libera alegere şi obligaţia
medicului de a i se supune dorinţei. În această noţiune uneori se mai încadrează şi
categoria de suicid asistat5. În cazul eutanasiei pasive medicul nu va interveni prin
nici o acţiune pentru a prelungi viaţa pacientului, sancţionînd, într-un fel, moartea (de
multe ori chinuitoare) omului bolnav. Unii autori ( E.Saviţki, A.Ivaniuşchin)
înaintează în contextul eutanasiei pasive şi noţiunile de ortotanasie6 şi distanasie7.
După atitudinea pacientului eutanasia poate lua trei forme: voluntară8,
nonvoluntară9 şi involuntară10. Argumentele care susţin eutanasia voluntară vin din
imperativul autonomiei pacientului, ce pledează pentru moralitatea luării vieţii unui
om care îşi doreşte acest lucru, atunci cînd viitorul nu-i mai rezervă decît suferinţă şi
degradare. Aşadar, se susţine dreptul de a decide asupra propriei morţi. În susţinerea
eutanasiei non-voluntare vine noţiunea de calitate a vieţii, adică dacă viaţa poate fi
continuată într-un mod ca să mai aibă valoare. Medicina cunoaşte o sumedenie de
situaţii cînd nu mai are sens să menţii în viaţă persoane care nu-şi vor recăpăta
vreodată conştiinţa şi a căror existenţă depinde exclusiv de aparatele de susţinere a
vieţii. Există şi alte situaţii în care handicapurile – fie mintale sau fizice – sunt atît de
severe şi permanente, încît nu pare ca viaţa handicapului să mai prezinte vreo valoare
nici pentru societate şi nici pentru însuşi pacientul. Astfel, deciziile în favoarea
eutanasiei non-voluntare sunt formate de cele mai multe ori pe principii utilitariste, cu
considerarea cheltuielilor imense pentru menţinerea în viaţă a celor aflaţi în stare
vegetativă permanentă, sau cele pentru a îngriji un copil cu handicap sever. Uneori
forma de eutanasie involuntară este „îndreptăţită” moral prin motivarea că moartea
individului a dus la scăderea costurilor sociale şi la creşterea fericirii sociale generale.
În pofida acestei mari diversităţi de păreri, dezbaterile asupra eutanasiei s-au
centrat asupra argumentelor „pro” sau „contra” eutanasiei din punct de vedere moral.
Justificarea actului eutanasic trece prin confruntarea a două tipuri de argumente
– omul trebuie scutit de suferinţe inutile şi numai Dumnezeu poate spune dacă un om
este sau nu pe moarte. Medicii nu pot avea această autoritate asupra vieţii umane
(există întotdeauna şansa unei vindecări miraculoase a unui bolnav pe care medicii l-
au declarat ca fiind pe moarte). Prima concepţie se referă la dreptul omului de a nu fi
supus unor suferinţe inutile ce este superior chiar dreptului acestuia de a dispune în
mod liber de propria sa viaţă (derivat din principiul autonomiei morale), dar este
superior şi celui după care fiecare om are dreptul la viaţă. Cea de-a doua poziţie
afirmă o ierarhie inversă a acestor principii: dreptul la viaţă este suveran şi el nu poate
fi sacrificat în vederea satisfacerii dreptului de a nu fi supus la suferinţe inutile.
Viaţa este un bun numai atunci cînd plăcerile prevalează asupra suferinţelor,
emoţiile pozitive asupra celor negative. În situaţia eutanasiei acest echilibru se încalcă
în mod inevitabil, iar ca rezultat viaţa se transformă într-un chin perpetuu şi ea nu mai
poate fi considerată un scop dorit. Argumentul în cauză este destul de puternic, mai
ales atunci cînd chinurile vieţii sunt absolut vizibile şi nedorinţa omului ce se află într-
o stare de limită este confirmată indiscutabil de voinţa exprimată a omului în cauză.
Totuşi acest argument poate fi pus la îndoială prin aducerea a două obiecţii. În primul
rînd, ar fi incorect a compara viaţa ca suferinţă cu viaţa ca ceva benefic. „În cazul
eutanasiei operează opţiunea nu între viaţa sub formă de suferinţă şi viaţa bună, dar
între viaţa sub formă de suferinţă şi lipsa vieţii, sub orice formă s-ar manifesta ea. Dar
putem spune că viaţa dusă în suferinţe este mai rea decît lipsa vieţii, iar emoţiile
negative sunt mai rele decît orice emoţii?” - se întreabă filosoful V. Capcelea.
Promovatorii eutanasiei afirmă că viaţa poate fi considerată un bine doar pînă în
momentul în care ea poartă o formă umană, există în cîmpul culturii, al relaţiilor
morale. Degradînd pînă la vitalitate, la nivelul preuman, viaţa este lipsită de
sancţiunea etică şi poate fi examinată ca un obiect, ca un lucru şi de aceea întreruperea
ei ar fi decizia optimală atît pentru muribund, cît şi pentru cei din jur. Ca opoziţie la
acest argument am menţiona că pe lîngă manifestările sale exterioare, viaţa este
preţioasă şi prin partea sa interioară. Indiferent de nivelul degradării unui om bolnav
(psihic sau somatic) noi nu purtăm dreptul moral să avem aceeaşi atitudine ca faţă de
un obiect inutil sau un copac uscat. Desigur, forma umană, cultural-morală a vieţii
este mult mai superioară şi demnă decît viaţa fizică în genere. Însă prima nu va exista
niciodată fără a doua. Există întotdeauna o legătură dintre conţinutul moral al
lucrurilor şi perceperea lor, deci însuşi lucrul ni se prezintă ca purtătorul unui sens.
Aici, însă am aminti binecunoscuta şi larg răspîndita tradiţie de a se închina în faţa
mormintelor. Este o evlavie faţă de viaţa care a fost, a dispărut. De ce nu ne-ar trezi
aceeaşi pietate şi viaţa care încă există numai că în forma sa vegetală?
 Desigur, susţinerea vieţii la stadiul muribund necesită tehnologii complicate şi
destul de costisitoare. Mijloacele cheltuite pentru menţinerea vieţii în situaţii
terminale ar ajunge poate pentru tratarea a zeci, sute de oameni tineri. Este un
argument practic ce vine din partea celor ce se ocupă cu problema repartizării
finanţelor, în organizarea sistemului ocrotirii sănătăţii. Aceasta însă nu va fi o
motivare adecvată, fiindcă în cazul dat nu se vorbeşte despre raţionalitatea financiară
sau socială, dar despre moralitatea actului eutanasic.
Aşadar, am evidenţia un şir de cauze care fac imposibilă acceptarea eutanasiei
din punct vedere etic, psihologic, medical, social etc. Mai întîi am atenţiona asupra
situaţiei psihice a bolnavului căruia i se stabileşte legal ziua, ora morţii. Fiecare om
ştie că va murii, dar cunoaşterea sigură a momentului inducerii acesteia poate provoca
frică, panică şi alte stări disperate.
Nu întotdeauna lipsa dorinţei de a trăi înseamnă cererea de a muri. Cererea
pentru moarte poate fi făcută sub influenţa unei reacţii la durere, depresie sau
disperare. În confirmarea acestei afirmaţii amintim cuvintele marelui filosof german
Immanuel Kant: „Dacă bolnavul, ţintuit la pat ani de zile, îndurînd suferinţe groaznice
cheamă permanent moartea, care îl va elibera de chinuri, - nu-l credeţi, aceasta nu-i
dorinţa lui adevărată”. Într-adevăr, dacă am putea elibera bolnavul de durere, şi-ar
mai dori el moartea?
Trebuie de menţionat că orice practică nu exclude apariţia unor erori. Un anumit
procent de erori de diagnostic vor fi cauzate de mărginirea ştiinţei clinico-medicale.
De exemplu, este primit a se considera că în cazul cînd trei organe vitale (creier,
inima, rinichi, plămîni, ficat) prezintă leziuni grave bolnavul va muri în următoarele
trei zile. Într-adevăr, mor 80% dintre bolnavi, însă există totuşi 20% care sfidează
pronosticul şi continuă să trăiască. În aşa caz actul eutanasic ar însemna crimă. Tot în
această grupă pot fi incluse şi erorile de diagnostic comise din incompetenţa şi
profesionalismul redus al unor medici.
În cel de al patrulea rînd nu trebuie exclus şi pericolul unor intenţii premeditate
criminale. Rudele pot insista şi/sau influenţa eutanasia unei persoane muribunde din
cauza succesiunii, testamentului etc. În aşa caz medicul va putea fi prins între
fidelitatea reputaţiei profesionale şi posibilitatea de a reda răul drept bine, „păcătuind”
cu conştiinţa curată. Aşadar, cine va purta decizia definitivă pentru îndeplinirea
acestui act? Pacientul poate fi afectat emoţional de starea în care se află, deci va fi
greu de afirmat despre luciditatea gîndirii sale. Rudele pot ascunde anumite momente
meschine şi interes personal, care nu va fi în acord cu binele pacientului. Organul
statal va decide în acord cu legile şi ideologiile existente la moment în statul dat (de
exemplu, totalitarism), implicînd pericolul dezvoltării unor politici eugenice. Tot în
cadrul unor acte eutanasice pot fi admise în perspectivă şi activităţi criminale de
extirpare a organelor pentru transplant, fenomen răspîndit clandestin astăzi în ţările
subdezvoltate economic. Astfel, eutanasia rămîne pe seama unor jurişti şi opinii
publice, cu părere de rău morala fiind unul din ultimele bariere în calea diferitor
abuzuri.
Un rol aparte trebuie de atribuit şi aspectului deontologic al actului eutanasic.
Cine va efectua această procedură? Va fi necesar de pregătit specialişti, aşa numiţi
medici-călăi? Reieşind din convingerea că medicina de la apariţia sa a fost în serviciul
sănătăţii, despre ce fel de medicină se poate de vorbit prin prisma eutanasiei?
Nu trebuie de exclus faptul că eutanasia, ca formă a practicii medicale poate
avea efect demoralizant şi iatrogen asupra societăţii. Se schimbă radical rolul
medicului în lupta cu patologia. Pînă unde se va trata şi cînd se decide de a opri
tratamentul? Există pericolul unei rupturi în încrederea societăţii atribuită medicilor
timp de secole.
Chiar dacă eutanasia poate implica prin sine o sumedenie de repercusiuni
morale, ea va rămîne să fie susţinută de mii de oameni din diferite ţări ale lumii.
Motivul primordial care este înaintat este convingerea că moartea reprezintă
eliberarea omului de suferinţe inutile şi excesive, ce însoţesc procesul ireversibil de
murire. Aceasta este o cale de a păstra demnitatea şi onoarea personală între o
atitudine umană faţă de om ca personalitate şi faţă de el ca obiect al manipulărilor
medicale.
Umanizarea asistenţei medicale în întreaga lume demonstrează că condiţiile sus-
numite pot fi respectate şi prin evitarea actului eutanasic. Astfel, se observă o tendinţă
tot mai pronunţată ca tactica medicală curativă aplicată bolnavilor muribunzi să fie
înlocuită cu un ajutor paliativ11. Bătrîneţea şi boala - chiar dacă combinaţia dată de
cuvinte provoacă tristeţe, oricum acestea trebuie acceptate în viaţa societăţii prin o
atitudine demnă şi adecvată. Refugiul şi ignoranţa nu vor face ca problema să dispară,
ba din contra, vor agrava în societate conflicte mult mai severe de ordin moral şi
spiritual. Aceşti oameni trebuie ajutaţi la finele drumului vieţii, care nu este acel pe
care ne-l dorim fiecare în tinereţe. El trebuie sfîrşit în pace şi împăcare, după cum
spunea Cicero (106 – 43 î.e.n.): „După cum o corabie este distrusă sau o clădire este
dărîmată mai uşor de către cel ce le-a construit, tot aşa şi omul este cel mai uşor ruinat
de către aceiaşi natură care l-a lipit... Bătrînii nu trebuie nici să se agaţe lacom de
această parte a vieţii ce le-a mai rămas, nici să o părăsească fără vre-o cauză”.
În ultimul timp în ţările civilizate apar tot mai multe instituţii menite unui astfel
de ajutor – numite aziluri sau hospice12. Ideea organizării unor aşa instituţii a fost
iniţiată de către Cicely Saunders în 1978 la Londra, unde pînă în prezent sînt elaborate
şi demonstrate noi metode de îngrijire a pacienţilor şi se petrece o instruire specială a
personalului. Este foarte important faptul că concentrarea este pe individ ca persoană,
nu ca caz medical, ceea ce contracarează tendinţa de dezumanizare a asistenţei
spitaliceşti. În cadrul acestor aziluri sunt încurajate şi facilitate contactele familiale cu
scop de a asigura un sprijin psihosocial complex.
De fapt, are loc o deplasare radicală a direcţiei scopurilor activităţii personalului
medical. Atenţia este îndreptată nu înspre prelungirea vieţii, dar spre calitatea
acesteia. Michele Salamagne, medicul şef al secţiei ajutorului paliativ al clinicii Paul
Brousse, Franţa scrie: „Dedicîndu-te îngrijirii celor sortiţi morţii înseamnă zilnic să
stabileşti relaţii între „deja morţi”, de la care am învăţat, viitori bolnavi, care vor avea
încredere în noi şi însăşi noi – victime potenţiale ale bolilor. Noi aparţinem unui lanţ
virtual, dar foarte real, format de omenire, în care nici un inel nu este separat de
celelalte, unde fiecare faptă este rezultatul acţiunii alteia”. Aşadar, hospicele va
reprezenta nu o clădire sau instituţie, şi nu „o casă a morţii”, dar îngrijirea umană,
compătimire şi caritate, este „casa vieţii”. Acesta este o „concepţie umanistă
contemporană despre lume”, o alternativă eutanasiei., deoarece nu poţi plăti pentru
moarte.
Ca obiecţie importantă împotriva eutanasiei va înainta faptul încălcării sanctităţii
vieţii umane, care, conform convingerilor bioetice, este inalienabilă, sacră, unică şi
inviolabilă, atît fizic cît şi spiritual. Ori de cîte ori se va ceda la principiul că viaţa are
valoare absolută se riscă a se distruge fundamentul culturii şi moralei, iar societatea se
va prăbuşi pe panta lunecoasă a unor practici nejustificate şi chiar criminale.
NOTĂ EXPLICATIVĂ:
1
Moarte - întrerupere ireversibilă a anabolismului care se opune entropiei,
oprirea tuturor fenomenelor energetice, a sintezelor şi a reglărilor.
2
Eutanasie - moarte bună, plăcută, reprezintă „ajutorul” acordat unui om
pentru a înceta din viaţă, termen împrumutat de la denumirea mitologică a insulei
Euthanasos pe care aveau loc fenomene onirice
3
Eutanasia activă - reprezintă omorîrea intenţionată a unei persoane bolnave de
către personalul medical.
 4
Eutanasia pasivă - apare prin reţinerea de la aplicarea unui tratament care ar
putea salva viaţa bolnavului.
5
Suicid asistat – actul de furnizare de către o persoană de mijloace specifice
pentru ca bolnavul să-şi sfîrşească viaţa. De obicei, medicul prescrie doze letale de
medicamente, dar nu le administrează, însă aceasta implică încurajarea tacită ca
pacientul să recurgă la suicid.
6
Ortotanasia - este întreruperea acestor manipulări de susţinere.
7
Distanasie - este prelungirea vieţii bolnavilor gravi cu diagnostic nefavorabil,
prin orice metode, chiar şi extrem de costisitoare.
8
Eutanasia voluntară - atunci cînd pacientul, în deplinătatea capacităţilor sale
cere de a fi ajutat să moară, exprimîndu-şi consimţămîntul pentru actul dat
9
Eutanasia nonvoluntară - reprezintă întreruperea vieţii unei persoane care nu
poate alege ea însăşi între a trăi şi a muri – ex.: nou-născut handicapat, bolnav mintal,
sau persoană incapabilă de a conştientiza realitatea, care nu a menţionat anterior dacă
ar fi dorit eutanasia în aşa caz.
10
Eutanasia involuntară – act de întrerupere a vieţii cînd persoana căruia i s-a
aplicat nu a fost întrebată, chiar dacă aceasta era în stare să-şi expună conştient
părerea.
11
Ajutor paliativ - ajutor multilateral activ medico-social acordat pacienţilor
incurabili, scopul căruia este îmbunătăţirea calităţii vieţii acestora.
12
Hospice - instituţie pentru îngrijirea bolnavului terminal, unde scopul terapiei
exclusiv paliative este de a ameliora calitatea ultimei perioade din viaţa omului
bolnav, cu respectarea demnităţii umane.

BIBLIOGRAFIE:
1. Astărăstoae V., Bella Triff Almoş. Essentialia in Bioetica. - Iaşi: Cantes, 1998. –
254 p.
2. Capcelea V. Etica. Manual pentru instituţiile de învăţământ superior.- Chişinău.:
Arc, 2003. – 238 p.
3. Hospice – îngrijiri paleative =Хоспис – палиативный уход - Chişinău: Pontos,
2004. – 38; 59 p.
4. Kant Im. Bazele metafizicii moravurilor. - Bucureşti: Tiparniţa, 1997. - 86 p.
5. Nicolau S. Bioetica. Manual pentru învăţământul preuniversitar şi universitar
de specialitate.- Bucureşti: Universul, 1998. – 149 p.
6. Scripcaru Gh., Ciucă A., Astărăstoae V., Scripcaru C. Bioetica, ştiinţele vieţii
şi drepturile omului. - Iaşi: Polirom, 1998. – 237 p.
7. Seneca L. Annaeus. Scrisori către Luciliu. – Bucureşti: , 1967. - p.
8. Soulier J. P. Enigma vieţii. Reflecţiile unui medic-biolog asupra vieţii şi morţii.
– Buc.i: Ed. medicală, 1991. - 176 p.
9. Ţîrdea T.N. Filosofie şi Bioetică: istorie, personalităţi , paradigme. - Chişinău:
UASM, 2000. – 251 p.
10. Ţîrdea T.N. Bioetică: origini, dileme, tendinţe. – Chişinău: CEP „Medicina”,
2005. – 234 p.
11. Don Paolo Doni. Eutanasia e morale. // Eutanasia. Convegno di studio per
operatori sanitari degli ospedali e case di Riposo del Triveneto. 19-26 aprilie
1985, Padova, Italia. – Padova,1985. – P.103-116.
12. Hoefler James M., Kamoie Brian E. Deathright. Culture, Medicine, Politics,
and the Righ to Die. - Boulder: Westview Press, 1994. - 291 p.
13. McMahan Jeff. The Ethics of Killing. Problem at the Margins of Life. - New
York: Oxford University Press, 2002. – 540 p.
14. Дом для жизни. Беседа о проблемах хосписа. // Биоэтика принципы, правила,
проблемы. Под ред. Юдина Б.Г - Москва: Эдиториал УРСС, 1998. - С.308-
314. – 470 с.
15. Саламань М. ...и до смертного часа // Требования биоэтики. Медицина
между надеждой и опасениями. Под рук. Бриссе-Виньо Ф.. - Киев: Сфера,
1999. - С.55-63. - 247 с.
16. Юдин Б.Г. Возможно ли рациональное самоубийство?. // Биоэтика
принципы, правила, проблемы. Под ред. Юдина Б.Г. - Москва: Эдиториал
УРСС, 1998. С.284-296. – 470 с.
2.2. Rodica C. Gramma, Anatol I. Eşanu, Didina U. Nistreanu
IMPACTUL BIOETIC AL GENETICII UMANE
Totul în această lume este în criză... prezentul pierde
totul se face, se trăieşte pe termen scurt. Trăim într-o
lume care ne apare în acelaşi timp în evoluţie, în
revoluţie, în progres, în criză, în pericol.” (Edgar Morin)

În prima jumătate a secolului al XX-lea se schiţau dimensiunile unei biologii

noi, sub forma unei colecţii de ipoteze, cu un aspect destul de neutru, astăzi ajungind
să aibă tendinţele unei dintre cele mai mari puteri ale lumii, fiind pista de pornire a
multor altor domenii ştiinţifice performante. Este vorba despre genetică1, ştiinţă care a
făcut o adevărată revoluţie în unele dintre conceptele ştiinţifice anterioare.
A fost deja demonstrat faptul că universul nostru genetic, schema
cromosomială2, poate fi studiată cu aceeaşi certitudine cu care este descifrată structura
unei molecule. Savantul genetician va analiza neutru rezultatul primit, dar va sugera
ca urmare şi o anumită atitudine. Aceasta va fi sau nu adoptată în funcţie de numeroşi
factori extraştiinţifici - de legislaţia naţională, de sistemul politic (democraţie sau
totalitarism), de concepţiile morale, politice sau sociale ale însuşi omului de ştiinţă.
Trebuie de menţionat că finalizarea programului genomului uman (ordonarea
celor 3,5 miliarde de nucleotide), deschide calea unei medicini noi, genetizate, care va
începe cu gena3 şi se va termina cu gena, fiindcă deja e cert faptul că întreaga
patologie umană este condiţionată genetic.
Homo sapiens - o specie care vrea să ştie totul despre ea şi despre Univers, o
specie constituită, ca şi celelalte specii de altminteri numai din unicate, fiind
reprezentată din aproximativ 6 miliarde indivizi, profund asemănători şi în acelaşi
timp deosebiţi. În natură nu există doi indivizi identici, nu au existat şi nici nu vor
exista vreodată. La orice nivel am cerceta o populaţie, am ajunge la aceiaşi concluzie:
fiecare din membrii ei este unical.
 Asemănările cît şi diferenţile sunt enorme, variaţile interindividuale fiind atît
cantitative cît şi calitative. Aici apare o dilemă în calea de mai departe: uniformizarea
sau, dimpotrivă, favorizarea diversităţii. Fiecare fiinţă este, în primul rînd ereditate,
care-i defineşte înălţimea, greutatea, miile de proteine şi enzime necesare existenţei.
Doi indivizi, la nivel primar, se deosebesc prin aproximativ 10 mln. de baze dintre
cele 3,5 mlrd. de baze ale unei celule.
Diversitatea este şansa oricărei specii de a înfrunta presiunile mediului şi ca
exemplu elocvent ne poate servi confruntarea om - microorganisme patogene. De la
descoperirea antibioticelor pînă în prezent laboratoarele înaintează noi şi noi
generaţii de antibiotice, însă printre miliardele de microorganisme una singură,
avînd o mutaţie, asigură continuitatea speciei, prin sinteza unei enzime capabile să
anuleze efectul antibioticului. Faptele prezentate au o semnificaţie ce trece dincolo de
genetică, demonstrînd încă o dată că supravieţuirea noastră, în circumstanţe aparent
egale pentru toţi, este condiţionată genetic. Extinzînd cele spuse mai sus unii
geneticieni devin adepţii aşa - zisului reducţionism extrem - genele şi nimic altceva
explică şi individualul şi particularităţile sociale. Acelaşi reducţionism genetic este
apărat şi de E.O.Wilson, creatorul sociobiologiei4, iar Arthur Jensen afirmă că rasele
umane au un coeficient diferit de inteligenţă şi deosebirile sunt condiţionate numai
genetic.
Orice individ este “modelat” permanent de circumstanţe, desigur în limitele
permise de ereditate, mediul însă avînd un rol instructiv. Nenumărate observaţii
asupra populaţiilor umane, obligate de împrejurimi să trăiească în condiţii extreme,
confirmă această concluzie. Copiii lumii a treia cronic subnutriţi au un coeficient de
intelegenţă semnificativ mai mic decît semenii lor crescuţi într-un mediu privelegiat.
În rezultatul cercetărilor s-a observat că există un raport între grosimea scoarţei
cerebrale şi intensitatea stimulilor ambientali. Este deci evidentă nevoia unui mediu
stimulant şi variat, cu condiţia de a nu depăşi un plafon determinat genetic. Procentul
extrem de mare de nevroze este expresia incapacităţii noastre de a ne adapta la un
mediu stresant. Ca o dovadă decisivă este descoperirea regiunei HLA - complexului
major de histocompatibilitate (human leukocyte A-A) situat pe cromozonul 6, ce are
un rol important în procesele imune şi este o dovadă certă că sensibilitatea sau
rezistenţa noastră faţă de mediu comportă o componenţă majoră. Anume datorită
sistemului HLA s-a început descifrarea resorturilor relaţiei individualitate - mediu.
 Megaproiectul disecţiei genomului uman a fost lansat ca o adevărată sfidare
tehnologică, propus de SUA în 1998 şi fiind o performanţă deloc neutră social.
Comitetul de genetică umană al Consiliului pentru responsabilitatea geneticii din SUA
a relevat cîteva dintre posibilele consecinţe negative ale acestei mare realizări. Scopul
major al cartografierii genelor rămîne detestarea cît mai timpuriu posibil a tulburărilor
genetice şi predispoziţiilor - a tulburărilor cu determinism complex, cum ar fi cancerul
sau dezordinele mintale. Este puţin posibil, însă, că genetica se va limita doar la
patologie, existînd riscul real ca studiul genelor să impună o nouă ierarhie socială,
bazată pe particularităţi ereditare sau crearea unei categorii noi de bolnavi - bolnavi-
sănătoşi - care vor dezvolta cîndva (la 30-40 ani) o tulburare mai mult sau mai puţin
severă, tratamentul căruia nu există încă. Care va fi indicaţia diagnosticului unei boli
fără tratament? Individul sănătos-bolnav are toate şansele de a fi stigmatizat social.
Numai el singur poate fi în măsură să hotărască dacă se va căsători sau nu. Va avea
sau nu copii, chiar dacă există un diagnostic prenatal. Numai el are libertatea de a-şi
anunţa soţia asupra riscurilor pe care le implică reproducerea, ceea ce iscă un nou şir
de întrebări în aprecierea limitelor libertăţii individului. În timp ce Centrele de
genetică sunt obligate să nu cominice nimănui nici un fel de informaţii, opoziţia
susţine că rezultatele trebuie să fie publicate în interesul comunităţii.
O altă problemă iscată din cartografierea genelor este şi constituirea unui
criteriu profesional - pot fi preferaţi cei ce au gene particulare, favorabile într-un set şi
circumstanţe ambientale. Apare necesitatea elaborării anumitor legi, ce vor apăra
purtătorii unei mutaţii genetice cu debut tardiv, aici fiind evidentă opoziţia industriei
şi comerţului. Deseori, cel ce solicită o funcţie este obligat să treacă printr-o sită de
investigaţii, fără a fi informat asupra parametrilor cercetaţi. Instituţia poate refuza
angajarea fără să dea solicitantului vre-o explicaţie. În spatele refuzului poate fi o
tulburare biochimică pe care conducerea instituţiei o consideră un factor de risc -
situaţii ce deja au precedent în societate. Ca exemplu este cazul purtătorilor
hemoglobinei S, o mutaţie foarte frecventă (1:10) printre populaţia negroidă a SUA.
Deşi ei nu dezvoltau nici o boală profesională, persoanele respective nu erau admise
în forţele aeriene din SUA, iar în 1978 în laboratorul de toxicologie al uneia dintre
uzinele Du Pont a devenit obligatorie determinarea structurii hemoglobinei.
Purtătorilor mutaţiei respective le erau refuzate anumite angajări. Pînă şi companiile
de asigurări au întrodus un sistem diferenţiat de taxe pentru purtătorii acestei
hemoglobine. Motivul este că, în cazul unei uniuni dintre doi indivizi de culoare,
ambii purtători de mutaţie, se implică un risc de 25% de a avea un copil cu o anemie
gravă, care va duce la moarte în primii ani de viaţă.
Apariţia unei noi ştiinţe cu noi performanţe iscă un şir de întrebări obsedante:
unde se va opri genetica? ce este moral şi imoral? nu cumva reapare o nouă formă de
eugenism5, ascunsă în spatele unor idei generoase, susceptibile să se transforme într-o
versiune nouă şi ameliorată a unei ideologii totalitare?
Cartografierea genelor umane îşi stabileşte drept scop major detestarea cît mai
timpuriu posibil a tulburărilor genetice şi predispoziţiilor (a tulburărilor cu
determinism complex, cum ar fi cancerul sau dezordinele mintale). Este puţin posibil,
însă, că genetica se va limita doar la patologie, existînd riscul real ca studiul genelor
să impună o nouă ierarhie socială, bazată pe particularităţi ereditare. Aici apare şi
posibilitatea creării unei categorii noi de bolnavi - bolnavi-sănătoşi - care vor dezvolta
cîndva (la vîrsta de 30-40 ani) o tulburare mai mult sau mai puţin severă, tratamentul
căruia nu există încă, dar care vor fi stigmatizaţi de către societate încă din perioada
copilăriei.
Care va fi indicaţia diagnosticului unei boli fără tratament? Individul sănătos-
bolnav are toate şansele de a fi îndepărtat social. Numai el singur poate fi în măsură să
hotărască dacă se va căsători sau nu, va avea sau nu copii. Chiar dacă există un
diagnostic prenatal, numai el are libertatea de a-şi anunţa soţia asupra riscurilor pe
care le implică reproducerea, ceea ce iscă un nou şir de întrebări în aprecierea
limitelor libertăţii individului. În timp ce Centrele de genetică sunt obligate să nu
comunice nimănui nici un fel de informaţii, opoziţia susţine că rezultatele trebuie să
fie publicate în interesul comunităţii.
Nu este departe viitorul cînd toţi copiii din ţările civilizate vor avea fişe
genetice păstrate în bănci speciale, aşa-numite arhive de informaţie genetică. Pentru
evitarea oricărui conflict posibil ar fi necesar de respectat anumite condiţii în
manipularea cu acest tip de informaţie. În primul rînd, ar trebui de dus un lucru intens
de informare a comunităţii asupra progreselor geneticii - delimitarea obiectivă a
riscurilor şi beneficiilor pe care le antrenează fiecare performanţă. Se cere organizarea
de echipe interdisciplinare, care vor controla şi vor tinde să împiedice orice încălcare.
Este vorba despre comitetele de bioetică, despre care vom vorbi mai tîrziu.
În cel de al doilea rînd se cere asigurarea confidenţialităţii datelor genetice cu
eliminarea oricărei forme de discriminare a purtătorilor unei mutaţii, indiferent de
consecinţele ei în timp, reieşind din respectul individualităţii şi autonomiei fiecărei
vieţi, promovat de către bioetică.
În al treilea rînd, fiecare persoane dispune de libertatea alegerii, fapt ce permite
refuzul indivizilor la orice testare genetică. Individul uman poartă valoare în sine,
necătînd la informaţia genetică care va fi descifrată.
Aşadar, consultarea, testarea, tratamentul - sunt nişte relaţii interumane care au
strictă necesitate de a fi reglementate bioetic. Toate aceste proceduri trebuie efectuate
numai într-un acord informaţional cu individul, adică persoana întră în contact cu
medicul, geneticianul, cercetătorul numai benevol, iar profesionalul (medicul,
geneticianul, cercetătorul) este obligat să-i asigure o informare adecvată, într-o formă
accesibilă - să fie înţeleasă de pacient, pentru a fi ajutat în luarea unor decizii
desinestătătoare. Bioetica inversează principiile precedentei piramide ierarhice a
valorilor şi intereselor în comunitatea umană -societatea - familia – individul - , astăzi
pe primul loc fiind plasate respectul autonomiei şi individualităţii personalităţii.
Regula confidenţialităţii informaţiei este întîlnită în toate documentele
reglementării bioetice a oricărei activităţi medicale şi numaidecît celei medico-
genetice. Conform acestei reguli, informaţia despre statutul genetic individual poate fi
cunoscută doar de persoana dată, tutelele sale şi medicii implicaţi. Este inadmisă
transmiterea acestei informaţii fără sancţionarea persoanei testate sau tutelelor sale
oricărei alte părţi străine (organe de învăţămînt, asigurare, servicii sociale ş.a.) pentru
evitarea descriminării persoanei date pe baza datelor statutului genetic ce ar fi
analogia unui aşa-zis „şovinism genetic”.
La 4 decembrie 1990 are loc o “explozie” în lumea geneticii. După dezbateri
îndelungate comitetele de bioetică din SUA au acceptat prima tentativă de
restructurare a universului genetic uman. O fetiţă cu o tulburare ereditară extrem de
gravă - o deficienţă imunologică letală, o deficienţă a unei singure enzime -
adenozindeamenazei - întră în istoria medicinei, demonstrînd puterea geneticii. În
celulele măduvei sale osoase a fost inserată, prin intermediul unui virus transformat,
gena normală. De funcţionarea acesteia depindea viaţa copilului. Aproape simultan a
fost aprobată o nouă experienţă: inserarea în limfocite a unei gene care necrozează
celulele canceroase - TFN - tumor necrozis factor.
Cele două experienţe vin după nenumărate cercetări experimentale, cercetări
care au demonstrat că celulele pot fi modificate genetic, deschizînd o cale absolut
nouă şi făcîndu-ne martorii celei mai fascinante performanţe din îndelungata
desfăşurare a geniului uman - remodelarea vieţii.
Vorbind desre etapa implantării în organismul recipientului a informaţiei
genetice, adică terapia genetică 6, propriu-zisă, este necesar de menţionat un şir de
riscuri posibile.
În primul rînd pot fi posibile anumite accidente, ce ar duce la daune
considerabile atît persoanelor cît şi mediului ambiant. Ca rezultat al acestora nu este
exclusă crearea şi eliberarea unor materiale virale, adică viruşi creaţi artificial.
În cel de al doilea rînd, accidente legate de terapii asupra celulelor somatice pot
provoca mai tîrziu alterarea celulelor germinale cu pericolul naşterii unor copii cu
mutaţii genetice grave.
În al treilea rînd, intervenţiile genetice germinale prejudiciabile implică un risc
pe care nu suntem în măsură să-l controlăm şi pune în pericol generaţiile viitoare. O
implicaţie genetică ce pare a fi inofensivă astăzi poate aduce răsunet letal pentru
viitor, punînd în pericol supravieţuirea speciei umane.
Cercetările făcute pe genomul uman implică conflicte între interesele sănătăţii
publice privind reducerea bolilor ereditare şi numărului persoanelor handicape şi
libertatea omului la reproducere, dreptul său la un patrimoniu genetic nealterat. Acest
fapt ne demonstrează că cercetările genetice depăşesc limitele individuale, afectînd
comunitatea, motiv pentru care rezultatele cercetărilor date trebuie să vizeze:
- integritatea genomului uman ca un drept absolut, inalienabil,
netranzacţional,
- protecţia absolută a individualităţii fizice a corpului uman din care
decurge demnitatea persoanei,
- respectul personalităţii umane de la concepţie la moarte,
Morala naturală nu ne pune întotdeauna la adăpost de rău şi de aceea este nevoie
de intervenţia dreptului, a unei legiferări corespunzătoare pentru a face ca fiinţa
umană să fie mai presus de condiţia sa. Astfel, îngrijorările etice legate de cercetarea
în genetică au determinat şi intervenţia comunităţii internaţionale.
Declaraţia de la Inuyama (1990) afirmă că este de responsabilitatea
cercetătorilor şi terapeuţilor geneticieni de a se asigura că tehnicile şi tehnologiile
genetice sunt utilizate conform principiilor etice.
 Oamenii de ştiinţă nu sunt întotdeauna conştienţi de implicaţiile morale pe care
le poate avea genetica asupra individului şi societăţii. Moralitatea societăţii nu poate
ţine pasul cu evoluţia ştiinţei.
La Întîlnirea de la Geneva (1997) au fost discutate « Problemele etice ale
Geneticii Medicale» unde sunt stabilite principalele principii care ar trebui respectate
de către geneticieni cum ar fi : liberul acces la testare şi tratamentul cu tehnologiile
genetice, respectul diversităţii umane, educaţia publicului asupra problemelor
geneticii, prevenirea discriminărilor ş.a.
Dezvoltarea geneticii implică riscul unei descriminării dintre oameni, în
dependenţă de rasă, naţiune sau stare (sănătos sau bolnav). Evitarea unor astfel de
situaţii este posibilă prin respingerea oricărei ostilităţi fizice sau moral-psihologice
faţă de handicapurile genetice.
Scopul unei cercetări genetice poate fi combaterea unei patologii şi nicidecum
ameliorarea speciei umane. Funcţia tehnologiilor genetice se reduce doar la
informarea obiectivă a cuplui despre probabilitatea unui viitor handicap genetic,
decizia finală fiind un drept numai a lor. Conform principiilor bioetice legea supremă
a vieţii este interdependenţa şi cooperarea şi nicidecum competiţia şi selecţia.
Controlul genetic constituie o periculoasă ameninţare împotriva intimităţii fiinţei
umane. În perspectivă e posibil ca viitorul speciei umane să fie transformat în
conformitate cu ideile preconcepute ale celor ce controlează metodele de
efectuare a manipulărilor genetice. Întroducînd în procesul de fertilizare influenţele
ereditare adecvate, geneticianul va genera la comandă orice fel de indivizi: muncitori,
soldaţi, gînditori, care vor putea fi determinaţi dinainte, în funcţie de starea naţiunii şi
nevoile pieţii.
O singură concluzie ar trebui să fie certă: genetica nu are dreptul să participe la
crearea unei societăţi normate sau egalizate biologic. Dacă o face, încetează de a mai
fi o ştiinţă şi devine o armă, probabil cea mai teribilă armă concepută de geniul
distructiv al omului.
NOTĂ EXPLICATIVĂ
1
Genetică – domeniu al ştiinţei biologice şi medicale , ce studiază legile eredităţii şi
variabilităţii organismelor. Obiectul geneticii îl constituie genotipul, care exercită funcţia de
dirijare a sistemului viu.
2
Cromozom – corpuscul al nucleului, purtător al caracterelor ereditare, care se
formează în timpul diviziunii celulei şi care este variabil ca formă la fiecare specie
 3
Genă – o unitate materială minusculă de pe cromosom care codifică un caracter
particular şi care poate fi transmis de la părinte la urmaş izolat de orice influenţă externă. Ca
factor ereditar genele au fost evidenţiate prima dată de Gregor Mendel în anul 1865.
4
Sociobiologie – teorie despre studierea bazelor biologice ale comportamentului social
al animalelor şi omului. Sunt ignoraţi factorii sociali în funcţionarea şi dezvoltarea societăţii,
este negat rolul relaţiilor sociale în activitatea şi conduita oamenilor.
5
Eugenie - grec. ”gene mai bune”, termen întrodus de către Francis Galton în 1883,
teorie ce explică inegalitatea socială prin neechivalenţa psihică şi fiziologică a oamenilor şi
pune problema creării unei “rase noi” prin perfecţionarea codului genetic uman.
6
Terapia genetică – se referă la inserţia materialului genetic într-o celulă pentru a
corecta un defect. Informaţia bazată pe deficienţa genetică este înlocuită sau suplimentată cu
un set format din gene normale funcţionale, care vor putea produce proteine pentru a corecta
defectul enzimatic sau biochimic.
BIBLIOGRAFIE:
1. Astărăstoae V., Stoica Ortansa. Genetică versus bioetică. - Iaşi: Polirom, 2002.– 256 p.
2. Harris J. Clone, gene şi nemurire. Etica şi revoluţia genetică. - Bucureşti: Cartea veche,
2003. – 335 p.
3. Maximilian C., Bembea M., Belengeanu Valerica. Genetica. Început fără sfârşit.
-Timişoara: Ed. De Vest, 2001. – 263 p.
4. Scripcaru Gh., Ciucă A., Astărăstoae V., Scripcaru C. Bioetica, ştiinţele vieţii şi
drepturile omului. - Iaşi: Polirom, 1998. – 237 p.
5. Soulier J. P. Enigma vieţii. Reflecţiile unui medic-biolog asupra vieţii şi morţii. - Bucureşti:
Editura medicală, 1991. - 176 p.
6. Engelhardt Tristram H. Jr. Respect for life and the foundations of bioethics. // The ethics
of life. Ed. by Noble Denis, Vincent Jean-Didier. - Paris : UNESCO, 1997. – P.21-36. – 238 p.
7. Гончаров В.П. Геном и клонирование человека. Философский аспект. - Москва:
Современные тетради, 2003. – 102 с.
8. Чешко В.Ф., Кулиниченко В.Л.. Наука, Этика, Политика: социокультурные
аспекты современной генетики. - Киев: ПАРАПАН, 2004. - 228 с.

2.3. A.Eşanu, P.Berlinschi

Experimentele biomedicale.
Experimentul1 este aşa metodă de cunoaştere cînd cercetătorul acţionează
asupra obiectului, formînd condiţii artificiale pentru evidenţierea anumitor trăsături,
cînd conştient se schimbă desfăşirarea proceselor naturale ori cînd obiectul sau
procesul se reproduc artificial. Experimentul permite studierea obiectului în stare
“pură“ (cînd se exclud factorii secundari) şi în condiţii extremale. Experimentul poate
fi repetat de cîte ori e nevoie. Dacă în condiţii reale noi depindem de mersul natural al
proceselor şi fenomenelor, atunci în experiment sunt reproduse aceste procese şi
fenomene atîtea ori, cît este necesar pentru căpătarea informaţiei adevărate.
Este imposibil ca ştiinţa contemporană să se dezvolte fără folosirea
experimentului. Experimentele se utilizează cu scop de cunoaştere, pentru rezolvarea
unor probleme ştiinţifice, verificarea unor ipoteze şi în scopuri didactice. Cu alte
cuvinte, sunt experimente de cercetare, de verificare şi demonstrare. După modul de
acţiune deosebim experiment fizic, clinic, biologic, psihologic, medical, social ş.a. În
dependenţă de condiţiile în care se petrec experimentul se divizează în experiment de
laborator şi natural. Experimentul de laborator se petrece pe modele materiale
(animale, plante, microorganisme şi a.), ori modele ideale (matematice,
informaţionale ş.a.).
În medicină experimentul înclude în sine intervenţia activă asupra omului, care
duce la schimbarea proceselor fiziologice şi patologice cu scop ştiinţific ori curativ.
Într-un sens mai îngust, experimentul medical este folosirea pentru prima dată şi în
mod singular a unor metode de acţiune asupra organismului uman cu scop de
cercetare ori curativ. Dar nu întotdeauna aceea ce folosim pentru prima dată este
experiment. De aceea trebuie de deosebit experimentul (care se pune planificat şi cu
scop de cunoaştere) de tactica nevoită în tratament.
Experimentele medicale pot fi clasificate după scopul lor - în experimente
ştiinţifice şi practico-ştiinţifice ori curative. După obiect – experimentele savanţilor şi
medicilor asupra sa (măcar că astăzi ele nu se recomandă), experimente pe bolnavi şi
pe oameni sănătoşi. După volumul de intervenţii – experimente care se petrec pe
organism în întregime ori pe anumite organe. După modul de acţiune – experimente
chirurgicale, terapeutice, farmacologice ş.a. Deosebim experiment clinic (natural) şi
de laborator (pe modele).
Aprobînd folosirea experimentului în medicină, societatea cere de la medici
respectarea anumitor norme juridice şi morale, care garantează drepturile omului.
Majoritatea experimentelor trebuie să se petreacă în condiţii de laborator, pe modele.
Experimentele clinice se admit numai în cazuri excepţionale şi acele instituţii
medicale unde sunt condiţii optimale şi posibilitatea controlului din partea
specialiştilor medici. Pentru realizarea experimentelor clinice este necesar respectarea
următoarelor condiţii:
 Excluderea rezultatelor letale şi consecinţelor negative, trebuie să fim
încrezuţi că experimentul n-o să aducă daună bolnavului.
 Metoda folosită trebuie să conţină ceva nou.
 Experimentul şi necesitatea lui trebuie să fie argumentat ştiinţific.
 Pentru petrecerea experimentului trebuie să avem permisiunea instituţiilor
respective.
 Este necesar şi consimţămîntul bolnavului ori rudelor.
 Informaţia primită din experimentele de laborator, pe modele (animale) să
fie folosite în clinică cu o mare atenţie, fiindcă modelul şi originalul nu-s
 identice şi extrapolarea acestor cunoştinţe asupra omului pot fi privite
numai ca ipoteze.

Experimentul pe animale. Vivisecţia (experimente pe animale vii, tăiere pe viu)

se practică încă din sec. XVII, dar şi astăzi rămîne o „pată neagră” pe conştiinţa
omenirii din cauza folosirii tot mai larg a experimentelor inumane pe animale.
Referitor la cercetările biomedicale evidenţiem trei perioade:
1. sec. XVII–XVIII care se caracteriza prin experimente de o deosebită cruzime,
fără anestezie (substanţele anestezice au fost descoperite mult mai tîrziu). În
acea perioadă domina filosofia lui R. Descartes care afirma că animalele n-au
suflet, sunt nişte mecanisme care nu simt durere.
2. sec. XIX marcat prin mişcările obşteşti contra vivisecţiei şi formularea legilor
protecţiei animalelor (prima lege a fost primită în Anglia în 1878).
3. sec. XX cînd se abordează problema ineficacităţii experimentelor pe animale,
se lărgeşte mişcarea pentru modernizarea lor, căutarea alternativelor.

Savanţii utilizează animalele de experimentare pentru cercetări cu scopul de a

preciza cum funcţionează organismul uman sănătos şi în stare de boală, pentru
elaborarea noilor medicamente şi vaccinuri în medicină şi veterinarie, pentru a
verifica noile medicamente, aparate medicale, pesticide, detergenţi şi alte chimicate,
pentru a cunoaşte mai bine biologia animalelor şi ecologia. Pe animale se testează nu
numai medicamente, ci şi materiale igienice, cosmetice, de construcţii, ambalaj,
substanţe noi şi alte produse industriale. Animalele se folosesc ca material
demonstrativ la studierea anatomiei şi biologiei în licee, colegii şi universităţi.
Milioane de animalele de experimentare suferă şi mor în laboratoarele de
cercetări ştiinţifice. Ele sunt fripte, opărite, intoxicate, supuse foamei, torturilor cu
curent electric, temperaturilor joase. Animalelor le sunt provocate aşa boli ca cancer,
diabet zaharat, ulcer stomacal, sifilis, SIDA şi alte diferite infecţii. Lor li se produce
diferite plăgi, traume, şoc, se amputează diferite organe1. Numai în SUA anual se
întrebuinţează 15 – 30 mln. de animale (dintre care 500 mii păsări, iepuri, cobai, circa
400 mii porcini, câni, pisici, maimuţe), în Germania – 1,6 mln. Din toate cercetările
1
Vezi Sharpe R., The Cruel Deception. Thorsons Publishing group, 1988. "CM.: Singer P. Animal
Liberation. A New Ethics formour Treatment of Animais. Avon Books. New York, 1975.
pe animale 65% se referă la medicină, 26% - studii fundamentale, 1% - sfera
învăţămîntului şi 8% - altele.
Sacrificarea animalelor de experimentare se îndreptăţeşte prin binele omului, de
a găsi remediul salvator. Unii reprezentanţi a ştiinţei medicale afirmă, că medicina nu
poate să se dezvolte fără experimente. Experimentele pe animale se practică circa 300
de ani, pedioadă relativ scurtă în istoria medicinei ce a realizat succese ne folosind
metode experimentale. Fără îndoială ele au contribuit la mari descoperi în ştiinţă şi
ocrotirea sănătăţii, la implementarea noilor medicamente şi metode chirurgicale în
medicina practică, la salvarea multor vieţi omeneşti. Omenirea recunoaşte şi se
închină în faţa animalelor pentru aceasta, este cunoscut monumentul înălţat broaştei
din Paris şi cînelui din Coltuşi (Peterburg).
Dar este oare justificată această ucidere masivă de animale? Ce spune ştiinţa
despre eficacitatea experimentelor pe animale? Necătînd la aceea că fiecare
medicament se testează pe animale, trece un control riguros, efectele adverse a
medicamentelor duc la consecinţe grave. Unii teoreticieni consideră, că în lume
practic fiecare al patrulea caz de moarte din spitale este provocat de efectele adverse a
medicamentelor. Numai în SUA anual mor 100 mii de bolnavi şi circa 2 mln. suferă
de consecinţele negative a medicamentelor. În Anglia din această cauză mor 70 mii de
pacienţi. Probabil că complicaţiile ce apar la utilizarea medicamentelor depend nu
numai de testarea lor în experient. Organismul animalelor şi omului nu sunt identice,
există particularităţi anatomico-fiziologice, deosebiri a metabolismului. Ceace este
toxic pentru om poate fi netoxic pentru animale şi invers, unele substanţe sunt toxice
pentru unele specii şi netoxice pentru altele. Din aceste considerente tot mai mulţi
savanţi recunosc ineficacitatea testării medicamentelor pe animelele de laborator.
Bioetica pătrunde în toate sferele sociale şi încearcă să reglementeze diferite
activităţi, inclusive şi experimentele biomedicale. Aici se abordează cîteva probleme.
În cît este justificat moral şi juridic experimentul pe animale? Este oare justificată
sacrificarea animalelor? Care sunt limitele implicării în organismul animalului? Care
sunt drepturile omului de a realiza experimente dureroase? Principiile eticii se referă
numai la relaţiile interumane ori sunt valabile şi pentru animale?
Bioetica pledează pentru protejarea oricărei fiinţe vii. Dar aceasta este deosebit de
actual în cazurile de pericol pentru existenţa speciei. Dacă nu există pericol pentru
specie, atunci o anumită cantitate de animale pot fi jertfite pentru experimente. Cu
condiţia că necesitatea experimentelor trebuie să fie argumentată raţional, bazată pe
principii ştiinţifice. Atitudinea către animale trebuie să fie bazată pe o concepţie
ştiinţifico-filosofică. Ştiinţa afirmă, că noile medicamente nu pot fi testate în primul
pînd pe oameni. De aceea experimentul pe animale se admite (dacă nu există alte
posibilităţi), dar trebuie maximal să se protejeze animalele, să nu le producă
suferinţe.
Dar în multe cazuri experimentele dureroase pe animale pot fi şi trebuie
substituite prin diferite metode alternative. Adversarii vivisecţiilor consideră că
rezultatele experimentele pe animale sunt relativ nesemnificative, iar preţul lor este
incomparabil cu suferinţele animalelor. Astăzi practic 75 % din animalele de
laborator posibil să fie înlocuite prin modele biologice (culturi de bacterii, microbi,
celule, ţesuturi), informaţionale, computeriale etc. Tot mai des se foloseşte
experimental virtual. Aceste metode sunt umane şi cu mult mai ieftine, efective,
expresive. Ele pot testa toxicitatea substanţelor cu aceeaşi precizie ca şi pe animale.
Cu ajutorul lor putem proteja şi salva o mulţime de animale. În experimentul virtual
se pot reproduce aşa procese fiziologice, care în alte condiţii nu se modelează.
Alternative medicinei experimentale pot fi medicina naturopată şi homeopată care în
genere nu utilizează animale pentru experimente.
Bioetica deasemenea afirmă că activitatea de protecţie a animalelor este deosebit
de importantă. Există şi aşa opinii că dacă astăzi în lume sunt atîtea suferinţe umane,
n-ar fi mai raţional să rezolvăm mai întîi problemele oamenilor, iar peurmă să ne
ocupăm de problemele animalelor. Dar aici este altă problemă – ajutînd animalele noi
ajutăm oamenii. Deosebirea dintre valoarea vieţii umane şi vieţii animalului este
instabilă şi neclară. După cum afirma marele filosof şi savant din Grecia antică
Pitagora acel care liniştit şi fără scrupule ucide un animal, tot aşa de uşor poate să
ucidă şi un om. Dacă noi vrem să trăim într-o societate fără violenţă, atunci trebuie să
ne schimbăm mentalitatea.
Societatea vrea să ţină sub control experimentele biomedicale. Din aceste
considerente se formează comitete bioetice pe lîngă instituţiile de cercetăti ştiinţifice
fără avizul căror este imposibil realizarea experimentelor pe animale.

Experimentele pe oameni. Este binecunoscut faptul, că în ştiinţele

biomedicale orice idee nu se testează imediat pe om. Se începe cu o fază de studiu de
laborator, apoi experimentarea asupra animalului (“teste preclinice”) şi nu se ajunge
în faza de experiment asupra fiinţei umane (“teste clinice”) decît în cazul cînd aceste
experimentări preclinice sunt rezonabil sigure şi cînd cercetarea asupra fiinţei umane
prezintă un interes major şi evident, nu comportă riscuri disproporţionale în raport cu
importanţa cunoaşterii din domeniul de cercetare respectiv. Testele clinice se
divizează tradiţional în patru faze. Această distincţie este de sorginte americană.
Prima fază constă în a efectua primele teste ale unei substanţe pe cîteva voluntari
sănătoşi în scopul aprecierii toleranţei sale în funcţie de doză şi de a verifica
proprietăţile sale farmacodinamice, adică modificările organice sau funcţionale
reproductibile şi calculabile, provocate prin administrarea substanţei unui organism
viu. În faza a II-a se testează un grup mic de bolnavi. Ea vizează de a confirma
eficacitatea terapeutică a substanţei de a aprecia interesul faţă de ea şi a evalua
raportul risc - beneficiu. La bolnavii supuşi experimentării sunt calculaţi parametrii
farmacologici (resorbţia, biodisponibilitatea, eliminarea etc.) şi se determină modul
cel mai oportun de administrare a substanţei. Faza a III-a consistă într-o comparaţie
metodică a noului tratament cu absenţa oricărui tratament sau cu cel mai eficace
tratament clasic. Ea are scopul de a demonstra activitatea terapeutică a
medicamentului asupra grup larg de pacienţi, urmînd o metodologie riguroasă şi
complexă. Această fază corespunde cu expertizele clinice ce vizează obţinerea
autorizaţiei de a lansa pe piaţă noul medicament. În fine, faza a IV-a corespunde
studiilor epidemiologice şi farmacovigilente (retrospective şi prospective). Dacă
aceste studii sunt efectuate la modul serios, şi nu în scop promoţional, cum
procedează o parte din industria farmaceutică, apoi ele oferă mojloace de a decela
eventualele efecte indezirabile (intoleranţă), rare şi tardive.
În general, medicii realizează o distincţie clară între experimentarea cu “scop
terapeutic” şi experimentarea cu “scop cognitiv”. În realitate toată experimentarea
ştiinţifică în medicină are o intenţie cognitivă: scopul ei este de a dobîndi o
cunoaştere. Experimentarea “terapeutică”constituie un test asupra unei persoane
umane, a unui procedeu de tratament, de diagnostic sau de prevenire, care poate fi
direct benefic pentru sănătatea acestei persoane, în acelaşi timp permite de a avansa
cunoaşterea (de exemplu: testul de eficacitate al unui nou antidepresant la persoanele
dermatite, sau testul unui vaccin contra maladii la o populaţie ameninţată de această
maladie). Experimentarea “cognitivă” este o încercare susceptibilă de a produce
avansarea cunoaşterii, şi care nu comportă beneficii pentru sănătatea subiectelor
experimentului (de exemplu, testul de inocuitate a unui nou antidepresant la
“voluntarii sănătăţii”, sau încercarea unui pre-vaccin prin care se vrea testarea unor
proprietăţi, dar despre care se ştie ca el nu protejează contra maladiei).

Istoricul problemei. Experimentarea asupra omului nu este numai un domeniu

al medicinei. Testările de noi metode pedagogice asupra copiilor, studiile de
agronomie referitoare la nocivitatea muncii asupra ecranului, testul pe scafandri al
unor noi compuşi respiratorii, determinarea la cosmonauţi a modificărilor parametrilor
fiziologici în stare de imponderabilitate, deasemenea se prezintă ca experimentări
umane.
În sens larg, experimentarea umană este tot aşa de veche ca şi medicina.
Desperarea bolnavilor trebuie să fie într-ajutorată. Ştiinţa medicală nu prevede totul.
Medicul este impus să inoveze, să tatoneze, să încerce ajustările terapeutice de fiece
dată cînd starea pacientului său depăşeşte cunoştinţele acumulate. Şi cum fiecare
individ reacţionează la tratament de o manieră particulară, fiecare tratament constituie
o aventură, care-l îmbogăţeşte pe medic cu ceva nou. Într-un sens îngust, medicina
mult timp a rămas “empirică” şi n-a devenit “experimentală” decît relativ tîrziu
Claude Bernard (1865) numea “empirică” atitudinea ce constă în a privi cazurile fără
a provoca noi observaţii, a reproduce obişnuinţe fără a se integra asupra temeiurilor
lor şi cînd aceste obişnuinţe produc eşec, a inova de o manieră eleatorie, aparentă, fără
o veritabilă strategie novatoare de cercetare. Prin contrast, atitudinea experimentală
constă în a pune la îndoială ideile vehiculate, şi nu a admite ca veritabile decît
cunoştinţele meticulos controlate prin fapte şi de a imagina “planuri experimentale”,
ţinînd seama de validarea noilor cunoştinţe.
Pentru a ilustra trecerea de la experimentarea umană “empirică” la metoda
“experimentală”, să ne întoarcem în sec. XVII şi XVIII. La acea epocă o multitudine
de remedii “miraculoase” (antimoniu, apă de gudron, scoarţă de arbore de chinină)
erau prescrise pe o scară largă pentru a trata o varietate de maladii (variola, scorbitul,
febra). Foarte mulţi bolnavi au fost supuşi acestor experienţe terapeutice. Cu toate
acestea nu s-a manifestat un efort sistematic de a preciza care remediu este eficace
pentru care maladie. Antimoniuul şi apa de gudron au sfîrşit prin ieşirea din modă,
fără ca ineficacitatea sau nocivitatea lor să fie stabilită. Principiul activ chininei a
rămas necunoscut pînă în sec. XIX. Prin contrast, James Lind întreprinde în 1747
cercetări prin a compara metodic sub raport de eficacitate şase remedii propuse pentru
scorbut (băutură de mere, vitriol (acid sulfuric), oţet, apă de mere, portocale şi lămîie,
un preparat magistral propus de un chirurg). Experimentul a avut loc în mare, la
bordul unei corabii. Subiecţii au fost 12 marinari suferind de scorbut. Luînd i-a
repartizat în şase grupe a cîte doi, fiecare grupă primind un remediu diferit. Luînd
observă că marinarii care au primit portocale şi lămîie se simţeau mai bine decît alţii.
El conchide că portocalele şi lămîiele sunt un remediu al scorbutului. Astfel s-a
realizat prima experimentare terapeutică controlată asupra subiectelor umani. În sec.
al XVIII-lea, variola făcea ravagii în Europa. O metodă empirică venită din China
(inocularea de puroi de bolnavi variolici de la braţ la braţ) a fost introdusă în Anglia.
S-a început prin a fi testaţi (în 1721), cu autorizaţia regelui, şase deţinuţi ai închisorii
Newgate. Recurgerea la puşcăriaşi sau la cei condamnaţi la moarte, pentru
experimente medicale riscante nu prezintă un fapt rar în istoria umanităţii, lucrul
acesta se atestă în Alexandria încă în sec. III î. H. Puşcăriaşii din Newgate au
supravieţuit şi au fost graţiaţi. Supravieţuirea lor a demonstrat ca inocularea n-a fost
mortală. Inocularea se răspîndiră în Europa. Totuşi la un mare număr de persoane
inoculate revenea un număr semnificativ de decese. Inocularea era periculoasă. Dar în
comparaţie de a muri ori de inoculare ori de maladie Daniel Bernoulli calculă în 1760
că şansa de a se inocula (sau de a inocula copiii săi) era mai bună decît şansa de a se
expune (sau de a expune copiii) la variola naturală. În 1798 Edward Jenner
raportează că în urma observaţiei s-a constatat că ţăranii care aveau vaccină (obţinută
prin aşa numit-a variolă a vacilor) nu s-au îmbolnăvit atunci cînd la sa inoculat variolă
umană. El personal a efectuat la zece persoane o inoculare experimentală de vaccină,
urmată de inocularea de variolă. Subiecţii n-au făcut variolă. În acelaşi an G. Pearson
publică un alt eseu: el a inoculat variola la cinci persoane, dintre care trei fuseseră
vaccinaţi. Aceste trei persoane au fost protejate de variolă. Pearson insistă asupra
necesităţii, pentru a concluziona în favoarea eficacităţii vaccinei, de a avea în jur de o
mie de observaţii de acest gen. Duvillard a cules mai mult de o mie de cazuri în 1802,
el calculează ca vaccinarea, mai puţin periculoasă decît inocularea, realmente
protejează contra variolei naturale. Este prima probă statistică de eficacitate a unui
tratament, efectuată printr-o experimentare umană non-controlată, dar de o aşa largă
anvargută, că concluziile lui Duvillard fusese considerate ca definitive. Pe parcursul
sec. XIX medicina devine cu adevărat “experimentală” bolnavii din spitale încep a fi
supuşi la încercări metodice. Între a.a. 1821 şi 1827 Pierre C. A. Luis, medic de la
Spitalul Charite din Paris, avînd dubii asupra acţiunilor benefice ale scurgerii de sînge
în pneumonie, repartizează în două grupe bolnavii atinşi de pneumonie amînînd
emisia de sînge la una din grupe. El constată că în medie bolnavii la care scurgerea de
sînge a fost amînată se simţeau destul de bine. El a riscat deoarece scurgerea de sînge
era la acea epocă tratamentul standard al pneumoniei astfel că amînînd scurgerea de
sînge el a lăsat bolnavii fără tratament Luis publică studiul său în 1835. Ca urmare a
acestei publicaţii utilizarea medicală a lipitorilor a încetat. Începînd cu lucrările
precursorilor lui Luis istorie experimentării umane în medicină este istoria unei
ucenicii: aceleia de experimenta asupra fiinţei umane mai întîi sub plan metodologic,
apoi sub plan etic. Ucenicia metodologică a oferit medicilor multe necazuri din cauza
necesităţii de a raţiona în mod statistic. Pe cît de facil este de avea impresia, cînd unui
bolnav pneumonic î se face o scurgere de sînge şi el se însănătoşeşte, că scurgerea de
sînge are un efect curativ, pe atît este de dificil este de o dovedi sau a respinge o
conexiune cauzală. Bolnavii nu reacţionează toţi de o aceiaşi manieră, există diverse
varietăţi de pneumonie şi medicii practică diverse tehnici de scurgere a sîngelui. Cum
din această variabilitate să se evidenţieze conexiunile permanente? A trebuit să se
lucreze asupra unor serii de cazuri suficient de numeroase (Pinel, 1807), să se codifice
simptoamele prezentate de pacienţi (Luis, 1837) să se standardizeze tratamentele prin
care se vroia studierea eficacităţii. A trebuit să se înţeleagă “necesitatea experienţei
comparative” (Cl. Bernard, 1865) şi de a se iniţia în subtilitatea “planurilor
experimentale” (Fisher, 1926). Era necesar să se compare ceea ce e comparabil (Guy,
1839) şi pentru a constitui grupe comparabile de bolnavi, să se decidă, după multe
ezitări, de a se trage la sorţi: bolnavii atribuiţi la grupa “tratată” (cei care sunt
obiectul intervenţiei) şi bolnavii atribuiţi la grupa “controlată” (cei care nu primesc
nimic, sau numai un placebo). De asemenea se cerea să se însuşească fabricarea
remediilor “placebo”, la exterior asemănătoare cu remediile adevărate (începînd cu
sec. XVIII). Pentru a evita oblicitatea legată de expectativă umană se ascundea de
bolnavi remediul (adevărat sau placebo) care le era administrat (simplu neavizat) şi
apoi judecîndu-se rezultatele încercării de către medici ignirîndu-se datele tragerii la
sarţi (dublu neavizat). În fine, s-a însuşit calcularea riscului concluziei eronate
(Gavarret, 1839), şi de a fixa cu anticipaţie, atunci cînd se întreprinde un experiment
“riscul de eroare” conştientizat. Pentru medici, a fost destul de dificil de asimilat
această metodologie care aducea mari schimbări în relaţia cu pacienţii. Ei erau
incomodaţi de a releva incertitudinile ştiinţei medicale, impuşi să facă abstacţie de
particularităţile individuale. Dacă se caută care este cel mai bun tratament de
tuberculoză, apoi el este acel care se ignoră: revelaţie puţin liniştitoare pentru un
bolnav tuberculos. Dacă un anumit bolnav este atribuit la anumită grupă prin tragere
la sorţi în acest caz el este tratat de o manieră ce nu ţine cont de tratamentul său, de
preferinţele sale, nici de particularităţile cazului său.
Primul test comparativ medical bazat pe o metodologie impecabilă a fost
realizat în 1948. Este vorba de de testul cu streptomicină asupra bolnavilor atinşi de
tuberculoza pulmonară, realizat în Anglia sub conducerea lui A.Bradford Hill.
Aceasta a fost o încercare controlată randomizată, un dublu neavizat, fără plocebo.
Medicii englezi justificau faptul de a lăsa fără tratament o jumătate de pacienţi incluşi
în test prin insuficienţa streptomicinei de a-i trata pe toţi bolnavii. Aceasta era
explicaţie standard pentru bolnavii cărora nu li se administra streptomicina.
Acest test a demonstrat că streptomicina este un tratament eficace al
tuberculozei. El a fost primul dintr-o remarcabilă serie de experimentări sistematice
de tratamente antituberculoase, efectuate în cadrul Medical Research Council, care în
cîţiva ani au oferit medicilor cunoştinţe terapeutice preţioase, permiţînd o eradicare a
tuberculozei. A devenit clar că o experimentare ştiinţific bine pusă la punct, face să
progreseze cunoaşterea mult mai rapid decît nişte simple tatonări empirice, şi că în
consecinţă, devine o obligaţie de a experimenta, existînd datoria de pune cît mai
urgent la dispoziţie bolnavilor cele mai avansate cunoştinţe şi cele mai eficiente
tratamente.
Cu toate acestea puţine din medicamentele provenite din cercetarea chimică
şi farmaceutică între anii 1880 şi 1960 au fost testate asupra fiinţei umane cu aşa ca
streptomicina. În alte cazuri însă cercetătorii deseori se mulţumeau cu teste numai
asupra animalelor şi dacă ele erau promiţătoare preparatul se comercializa pentru
tratament uman. Afacerea talidomidei (1960-61) a marcat o turnură decisivă.
Talidomida fusese comercializată la începutul anilor 60 ca hipnotic după ce a fost
testat pe animal. O epidemie de focolemie (malformaţia membrelor) se declanşă la
nou-născuţii umani. De îndată ce epidemiologii au stabilit lăgătură între focomelic şi
consumul de talidomide de femeile gravide, autorităţile sanitare ale ţărilor
industrializate au reacţionat cerînd ca orice nouă substanţă propusă ca medicament
pentru tratament uman să-i fie testată eficacitatea şi absenţa de toxicitate prin
efectuarea de experimentări metodice asupra fiinţelor umane, înainte de
comercializare. Din a. 1962 FDA (Fond and Drug Administration) în SUA, interpreta
această exigentă ca o obligativitate a testelor controlate randomizate. Alte ţări i-au
urmat exemplul. Începînd din anii 70 experimentarea ştiinţifică asupra fiinţei umane a
tuturor noilor tratamente medicale constituie o obligaţie legală în majoritatea ţărilor.

Consimţămîntul subiectului experimentării. Ce gîndesc persoanele supuse

testelor: acei voluntari asupra cărora se realizează prima administrare a unei noi
molecule la o fiinţă umană, acei bolnavi supuşi tragerii la sorţi pentru o grupă sau alta
de “tratament”, puţin informaţi asupra protocolului ştiinţific, uneori de-abia conştienţi
de caracterul experimental al procedurii? Dependenta bolnavilor faţă de medicul care-
i îngrijeşte îi plasează într-o poziţie puţin propice pentru a emite reclamaţii. Numai
revelaţia publică al abuzurilor din cadrul experimentărilor medicale a impus o
reflecţie asupra aspectului etic de a experimenta asupra fiinţei umane.
Codul de etică al medicilor prusaci publicat în anul 1900 stipulează că, atunci
cînd unui bolnav i se propune un tratament nou, bolnavul trebuie prevenit că el va fi
supus unui tratament experimental. Unul din primele coduri de experimentare asupra
oamenilor, Rihtlinien, elaborat în Germania pe timpurile Republicii Weimar (1931),
interzicea experimentarea asupra oamenilor cînd aceştia nu erau de acord să servească
drept obiect de experienţă. Ori, numai revelaţia făcută în cadrul procesului de la
Numberg despre experienţele făcute de către nazişti asupra prizonierilor din lagărele
de concentrare din timpul celui de al doilea război mondial, a permis să fie
conştientizat faptul că experienţele asupra subiecţilor umani fără acordul lor sunt
inacceptabile. În Codul de Numberg (1947) se stipulează că consimţămîntul voluntar
al subiectului uman este absolut esenţial. Pactul internaţional cu privire la drepturile
civile şi politice, adoptat de către ONU în 1960, reafirma următoarele: “Este interzis
de a supune unei experienţe medicale sau ştiinţifice o persoană fără a avea
consimţămîntul ei libere”. Ori acest principiu, atunci pe larg acceptat, a fost încălcat
nu odată. În Declaraţia de la Helsinki (1964) a Asociaţiei Medicale Mondiale (AMM)
se spuse că, subiectul care va fi supus unei experienţe, trebuie să fie informat pe
deplin despre conţinutul experienţei şi să-şi dea acordul atunci cînd este vorba despre
o experienţă în urma căreia el nu cîştigă nimic din punct de vedere terapeutic. În
acelaşi timp Declaraţia în cauză permite medicului de a nu comunica unele informaţii,
dacă el consideră că acestea pot să-i dăuneze pacientului. Medicii au recurs deseori la
această permisiune. La sfîrşitul anilor 60, presa americană a dat publicaţii un şir de
persoane şi organisme care practicau experienţe asupra oamenilor, fără ca aceştea să
ştie. Afacerea a provocat un scandal nemaivăzut, ceea ce i-a făcut pe medicii nord-
americani să fie mai prudenţi. De atunci aceştia nu mai practică experienţe asupra
subiecţilor umani fără a avea consimţămîntul lor în scris. În Europa cercetările asupra
fiinţei umane s-au dovedit a fi “cruţătoare”, se efectuau cu timiditate doar experienţe
numite “terapeutice”, aceasta pentru că caracterul legal al experienţelor asupra
“voluntarilor” era admis cu greu. În Franţa, legea despre legalizarea experienţelor cu
scop cognitiv asupra fiinţei umane şi obligaţia de a obţine consimţămîntul explicit al
subiectului supus unei experienţe biomedicale a fost adoptată doar în 1988.
Morala medicală a formulat demult datoria medicului de a nu dăuna
bolnavului, de a nu-l supune unor riscuri inutile. Claude Bernard (1865) zicea că
medicii au dreptul să efectueze experienţe asupra subiecţilor umani în scopul obţinerii
unor noi cunoştinţe, dar numai cu condiţia ca subiectul în cauză să nu sufere şi să i se
cauzeze orice alt inconvenient. Or în sec. XIX au avut loc o serie de inoculări
experimentale ale unor boli, dintre care unele au avut consecinţe catastrofale. La
primul Congres Internaţional al moralei medicale (Paris, 1955) a fost din nou afirmat
faptul că în cazul în care medicul nu efectuează experienţa asupra lui însuşi, atunci el
este dator ca (….) în nici un caz să nu provoace vre-o boală subiectului şi să nu-l
supună unor riscuri grave. Dar ce este “un risc grav”? Comisia naţională americană
“pentru protecţia subiecţilor umani contra cercetărilor biomedicale şi de
comportament a analizat acest risc într-un text despre “principiile etice ale cercetărilor
asupra subiecţilor umani” (Rapport Belmont, 1978). Ea a subliniat că nici o activitate
umană nu este lipsită de pericolul unui sau altui risc şi a amintit că în cadrul
cercetărilor ştiinţifice, exact ca şi în cadrul altor activităţi, este nevoie de a “produce
maximum de avantaje şi de a reeduce riscurile la minimum”. Comisia a declarat de
asemenea că orice proiect de cercetări asupra fiinţelor umane trebuie să fie însoţit de o
evaluare minuţioasă a riscurilor cărora sunt supuşi subiecţii experienţelor şi a propus
să fie făcută o deosebire dintre “riscuri minime” şi “riscuri mai mult decît minime”.
“Riscurile minime” sunt tot atît de mari ca şi acele riscuri la care acceptăm să fim
supuşi în viaţa de toate zilele. Riscurile “mai mult decît minime” ar fi admisibile doar
cu condiţii restrictive, ceea ce amplifică calitatea consimţămîntului şi exclude
subiecţii “vulnerabili”.
Încă din sec. XIX cercetările medicale s-au efectuat mai ales asupra bolnavilor
din spitalele publice, pacienţilor azilurilor şi prizonierilor din închisori. B. Takaki
(1906) a testat asupra militarilor de pe nava Tsukuba suplimentarea în protide care a
făcut minuni contra bolii beri-beri. J. Godberg (1914) a testat regimurile alimentare
asupra copiilor unui orfelinat şi asupra pacienţilor unui azil psihiatric menite să trateze
pelagra. Înainte ca să fie propus femeilor americane un contraceptiv peroral a fost
testat mai întîi pe scară largă asupra unor femei din Puerto-Rico. Comisia naţională
americană (1978) a demascat caracterul injust al experienţelor efectuate asupra
populaţiilor sărace şi dependente, experienţe de rezultatul pozitiv al cărora se folosesc
apoi populaţii din ţări bogate cu un nivel înalt de viaţă. Atunci cînd apăru tendinţa în
unele ţări dezvoltate de a transfera cercetările clinice în regiuni din lumea a treia, unde
aceste cercetări se puteau efectua “cu cheltuieli şi restricţii minime” Organizaţia
Mondială a Sănătăţii (OMS, 1982) a emis o serie de directive care specifica condiţiile
în care se pot efectua astfel de cercetări fără ca să aibă loc exploatarea unora de către
alţii.
În 1908 Thomas Persival, autorul Codului medicilor englezi scria, ca înaite
de a purcede la vre-o experienţă asupra unui bolnav este nevoie de a consulta mai întîi
opinia rudelor sale. În sec XX ideea unui control care să fie efectuat de către rude se
generaliză şi dădu naştere controlului democratic al scopurilor şi metodelor cercetării
de către reprezentanţii “luminaţi” ai societăţii. În Declaraţia AMM din 1975 de la
Tokio se stipulează că, înainte de a efectua experienţe asupra unor subiecţi umani,
cercetătorii trebuie să descrie proiectul lor într-un “protocol experimental”, care
trebuie să fie supus, în vederea emiterii unui aviz şi a unui consiliu, examinării uni
comitet independent crea ad hoc. Directivele OMS / CIOMS (1982) prevăd studierea
sistematică a proiectelor de cercetări asupra fiinţelor umane de către “comitete de
etică independente”, iar în cazul cercetărilor efectuate de către cercetătorii dintr-o ţară
dezvoltată într-o ţară în curs de dezvoltare, aceste directive prevăd posibilitatea unui
dublu examen, unul – în ţara de origine şi altul – în ţara unde se efectuiază cercetările.
În legea franceză din 1988 Comitetele de etică a cercetărilor sunt numite “Comitetele
de protecţie ale persoanelor supuse cercetărilor biomedicale”, Comitete, o treime din
membrii cărora, sunt persoane care nu au nimic comun cu cercetările ştiinţifice, nici
cu orice profesie medicală.
Din toate acestea rezultă, că cercetătorii care efectuiază astăzi experienţe
asupra fiinţelor umane sunt obligaţi: 1. Să elaboreze un protocol unde să fie expus
scopul cercetării, metoda, numărul subiecţilor necesari pentru efectuarea experienţei,
obligaţiile subiecţilor, modul în care le va fi solicitat consimţămîntul; 2. Înainte de a
începe orice experienţă asupra fiinţelor umane se cere avizul unui comitet de etică al
cercetărilor despre protocolul în cauză. Această procedură garantează următoarele:
calitatea etică şi ştiinţifică a cercetărilor efectuate asupra fiinţelor umane la sfîrşitul
sec XX. Or, ea nu rezolvă toate problemele.
Conflictul dintre respectul faţă de fiinţa umană şi principiile dreptăţii şi
binefacerii. Chiar şi stăpînită de cadrul juridic şi controlat (cel puţin în ţările
dezvoltate), cercetările asupra fiinţei umane evocă în imaginaţia noastră fantasme de
agresiuni asupra corpului uman. Din partea celui supus experienţei se cere un fel de
devotament, chiar abnegaţie, căci el acceptă ca reacţiile organismului său să fie
“obiectivate” şi prin acesta să contribuie la formarea unor cunoştinţe care au o valoare
generală. Această abnegaţie trezeşte emoţii ambivalente la cei care refuză să participe
la experienţe. Voluntarii “sănătoşi” care au acceptat să participe la cercetări au fost
acuzaţi de prostituare a propriului lor corp. Cercetătorii însă sunt reticenţi la
persoanele handicapate sau zise “deteriorate” care îşi oferă “corpul pentru cercetările
ştiinţifice”. La sfîrşitul sec. XX se afirmă ca subiectul cercetărilor trebuie să
colaboreze sau să fie un partener de cercetare, dar nu este uşor de aculturat relaţia
dintre experimentator şi experimentat.
Consimţămîntul subiectului este un factor esenţial al acestei aculturaţii. Or,
obţinerea consimţămîntului de la un subiect este deseori problematică. În cadrul unei
secţii de reanimare, majoritatea bolnavilor (cu respiraţia artificială sub efectul
preparatelor sedative, în comă) nu sunt capabili să asculte expozeul unui proiect de
cercetare şi să-şi dea acordul explicit pentru cercetări care să fie efectuate asupra
persoanei lor. Întrebarea se pune: acordul familiei este suficient? Pot oare părinţii sau
persoanele autorizate de părinţi să de-a acordul la o investigaţie experimentală asupra
minorului de care sunt responsabili? Are oare dreptul tutela unui bolnav psihic de a da
acordul să fie efectuate cercetări asupra acestui bolnav? În acesta constă problema
consimţămîntului substituit. Dacă bolnavul psihic nu este sub tutelă, în principiu el
trebuie să-şi dea singur consimţămîntul. Cum se procedează atunci, cînd în urma
consecinţelor bolii sale el nu este capabil să ia o decizie rezonabilă? Aceiaşi întrebare
este valabilă pentru toţi bolnavii: cînd unei persoane, fragilizate de boală, medicul îi
propune un proiect de cercetare, poate ia oare să consimtă “în mod liber şi lucid”?
Poate oare o populaţie africană asupra căreia se experimentează un vaccin contra
hepatitei sau contra SIDA să consimtă în cunoştinţă de cauză în timp ce această
populaţie este analfabetă şi nu are idee despre necesitatea cercetării ştiinţifice? Unii au
afirmat chiar că “voluntarii sănătoşi”, care acceptă să fie supuşi unor experienţe
medicale nu trebuiesc plătiţi, căci perspectiva de a cîştiga bani le întunecă capacitatea
de a judeca şi îi face pe aceşti oameni sclavi ai cupidităţii lor. Apare deci problema
dublei competenţe de comsimţămînt şi a coerciţiei latante legate de situaţiile de
dependenţă.
Problema poate fi inversată: cine îşi poate atribui dreptul de a decide ca o alta
persoană, majoră şi legal avînd toate facultăţile, este în realitate incapabilă de a
consimţi? Şi dacă o persoană într-adevăr nu este aptă de a da un consimţămînt explicit
clar, ca de exemplu în cazul unui bolnav psihic care delirează sau este în situaţie de
totală dependenţă ca prizonierii din închisori, înseamnă oare aceasta, că persoanele în
cauză nu pot fi recrutate în calitate de subiecţi de cercetăre? Majoritatea ţărilor au
renunţat încă din anii 70 la solicitarea în calitate de subiecţi pentru cercetări
biomedicale. Peste tot a fost adoptată legea conform căreia nu se admite testarea unui
medicament asupra unui copil înainte ca acesta să fi fost corect testat pe adulţi.
OMS/CIOMS a invocat argumentul că ar fi injust ca, sub pretextul că ar fi insuficient
de apte de a consimţi, persoanele bolnave psihic să fie lipsite de cercetări asupra
bolilor de care suferă, precum şi populaţiile din ţările lumii a treia - de cercetări
asupra bolilor care le afectează, deaceea este de dorit ca să se efectueze cercetări
asupra malariei, leprei, care fac ravagii în ţările lumii a treia. aceste cercetări implica
colaborarea populaţiei din ţările lumii a treia la investigaţii experimentale. Pediatrii
spun, ca sub pretextul de a-i proteja, copiii suferă din cauza că se aşteaptă momentul
cînd tratamentul se va face mai întîi asupra adulţilor, or rezultatele cercetărilor asupra
adulţilor deseori nu sunt extrapolabile la copii. Există deci un conflict potenţial dintre,
pe de o parte, respectarea principiului persoanei umane, din care rezultă regula
consimţămîntului şi principiile dreptăţii şi a binefacerii, pe de altă parte. În experienţă
principiul binefacerii creează o problema specifică care constă în conflictul dintre mai
multe bunuri. Omenii sunt bucuroşi sa trimită bani pentru cercetările în domeniul
tratamentului cancerului, a mucoviscidozei, a miopatiilor. Ei spun că contribuie la
ceva bun. Dar pentru ca cercetarea asupra cancerului să înregistrege progrese
semnificative trebuie ca bolnavii de cancer mai bine sa accepte să adere la protocoale
de cercetări decît să fie trataţi conform unei scheme deja validate. A adera la un
protocol de cercetări înseamnă a risca, admiţînd faptul că riscul poate sa comporte o
mai bună supraveghere şi perspectiva de a obţine un tratament mai bun decît cel
standard. Oricum, aderarea la un protocol de cercetări implică acceptarea unor
obligaţii şi inconveniente (consultaţii mai frecvente, diverse analize). Scopul pe care îl
urmăreşte un protocol de cercetări este obţinerea unui bun numit cunoştinţe. Acest
bun poate sa nu fie obţinut dacă dintr-o cauză sau alta, de ex. a fost recrutat un număr
insuficient de persoane şi atunci experienţa nu este concludentă. Medicii speră că
cunoştinţele obţinute vor fi utile, ceea ce le va permite ulterior o mai buna stăpînire a
bolii. Or binele viitorilor bolnavi nu se poate confunda nici cu interesul obţinerii
cunoştinţelor, nici cu binele individual al unor bolnavi incluşi în cercetare. Bolnavii
de cancer nu trăiesc suficient de mult pentru a putea beneficia de progresele
terapeutice realizate graţie cercetărilor la care participă ei. atunci cînd se elaborează
un plan de experienţe care vor fi efectuate asupra unor persoane umane, se impun în
acelaşi timp trei probleme, care la rîndul lor se divizează în trei bunuri: 1) Este oare
eficace planul experimental? Oare dă el şanse mai multe de a ajunge la o concluzie?
2) Vor servi oare cunoştinţele căpătate viitorilor bolnavi? 3) Cum sa facem în aşa fel
ca bolnavii care participă la experienţe să nu fie lezaţi? Conflictul dintre bunuri este şi
mai evident atunci cînd voluntarii care acceptă să participe la experienţă sunt sănătoşi.
Întrebarea se pune atunci: pînă unde se poate pune în pericol sănătatea şi integritatea
persoanei care nu este bolnavă, în scopul de a obţine cunoştinţe interesante în sine şi
poate utile pentru restabilirea sănătăţii viitorilor bolnavi? Calculînd riscul şi avantajele
unei investigaţii experimentale, ajungem la un calcul al echităţii.
Datoria de a efectua experienţe ştiinţifice, pentru binele generaţiilor viitoare
nu ar fi justificată dacă s-ar sacrifica generaţia prezentă. Şi totuşi subiecţii care
participă la astfel de experienţe sunt de acord sa facă un sacrificiu, oricît de mic ar fi
el, fie că sacrifica puţin timp, o investigaţie în plus sau că se supun rigorii şi
disciplinei de cercetare. Faptul ca în societăţile liberale nimeni nu este obligat să
participe la cercetări presupune o inegalitate între persoanele care acceptă să se
sacrifice, participînd la experienţe şi cele care aşteaptă ca noile tratamente să fie
testate pe alţii. Atunci cînd este vorba despre voluntari sănătoşi, această inegalitate
este de obicei compensată prin bani. Problema care apare în acest caz este de a găsi
echilibrul just între compensaţia financiară prea înaltă care ar putea îndemna
voluntarii sa accepte obligaţii degradante şi o compensaţie prea mică, care nu ar onora
în mod corect datoria colectivă. Cît despre voluntarii bolnavi, acei care participă la o
experienţă terapeutică se consideră în general suficient de recompensaţi prin faptul de
a putea profita de un beneficiu direct, precum şi de a întra în cercul solidarităţii cu
persoanele afectate de aceeaşi boală. Mai mult decît atît, în ţările în care asigurarea
medicală nu este obligatorie, bolnavii care nu au o astfel de asigurare sunt îndemnaţi
să participe la experienţe; dar este oare aceasta just? O problema care nu este încă
rezolvată e cea a bolnavilor cace îşi propun candidatura pentru a participa la
experienţe altruiste, cu alte cuvinte, fără recompensă. Conform legii aceşti bolnavi
voluntari trebuie recompensaţi după aceleaşi reguli ca şi voluntarii sănătoşi. Cît
priveşte problema exploatării în folosul cercetărilor pentru populaţiile vulnerabile,
sărace, dependente, mai ales atunci cînd nu este sigur că aceste persoane vor putea
beneficia de rezultatele obţinute, ca de exemplu atunci cînd în Africa se
experimentează un vaccin, iar într-o zi, cînd el va fi comercializat, se va dovedi prea
scump pentru ca africanii să poată beneficia de el, această problema a fost pusă în
mod acut. Astăzi ea se discută la nivel internaţional, ceea ce semnifică ca s-a făcut un
pas înainte, dar nici decum că problema a fost rezolvată.
Medicina liberală a dat garanţii accentuate de libertate şi informare bolnavului,
a creat însă şi riscul comercializării actului medical, bolnavul fiind perceput mai mult
ca un client decît ca un deţinător al unui drept de sănătate. Bioetica este în măsură să
dea un răspuns unor curente antimedicale la modă, care pretind demedicalizarea vieţii
şi demercantilizarea medicinei. Declaraţia de la Helsinki din 1964 introduce mai
multe tipuri de cercetare, cum ar fi autoexperementele, cercetările de laborator,
cercetările clinice şi terapeutice sau neterapeutice şi obligă ca cercetarea pe om să fie
precedată de cercetări pe animale şi să fie considerată legitimă numai dacă obiectivele
sale sunt superioare riscurilor eventuale. În acest scop, protocolul de cercetare trebuie
să conţină o evaluare adecvată a riscurilor, iar interesul social şi ştiinţific să nu
prevaleze asupra interesului individual. Declaraţia de la Tokyo din 1975 privind
cercetarea medicală recomandată aprobarea protocolului de cercetare ştiinţifică de
către un comitet de etică, iar apoi alte declaraţii, ca acea de la Manila din 1981, ce
recomandă racordarea principiilor cercetării la codurile etice specifice fiecărei ţări,
sau cea din Hawai din 1983, ce stipulează că medicul trebuie să fie garantul
drepturilor omului şi interzice cercetările pe minori, bolnavi psihici, deţinuţi,
condamnaţi la moarte, toate acestea în deplin acord cu declaraţie ONU din 1972, a
Consiliului Europei din 1983 cu declaraţia de la Veneţia din acelaşi an şi cu declaraţia
Consiliului de Cercetare Ştiinţifică Metodică din Europă (CIOMS) din 1984. Mai
recent declaraţia din Hong Kong prevede necesitatea unificării normative a
principiilor bioetice în cercetare, recomandare consecutiv căreia s-au înfiinţat multiple
grupe de studii, în multe ţări s-au organizat institute de cercetare şi de informare în
domeniul bioeticii. O importanţă deosebită pentru evoluţia cercetării biomedicale pe
făgaşul bioeticii o prezintă Convenţia Consiliului Europei şi a Uniunii Europene
pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane cu privire la aplicarea
biologiei şi medicinei, adoptată la Oviedo (Spania) în 4 aprilie 1997.
Multiple justificări doctrinare se află la baza amplorii intervenţiei bioeticii în
cercetarea ştiinţifică medicală actuală.
Justificările de ordin etic privesc nevoia respectului drepturilor şi libertăţilor
persoanei, a principiului primum non nocere în condiţiile tehnologiei actuale, în
esenţă a evitării prejudiciilor aduse unei persoane” de dragul ştiinţei şi progresului
ştiinţific”.
Justificările epistemologice privesc nevoia respectului absolut pentru adevărul
ştiinţific, atît prin aplicarea unor metode de cercetare pe măsura scopului propus, cît şi
prin argumentarea ştiinţifică adecvată, în care, totdeauna, instituţia sau flerul trebuie
să cedeze cercetării şi argumentării ştiinţifice ruguroase.
Justificările organizatorice privesc libertatea cercetării ca fiind echivalentă
libertăţii cuvîntului, dar în condiţii de informare a opiniei publice şi de avizare a
cercetării de către un comitet de etică ce are sarcina de a recomanda, informa, aviza şi
ghida cercetarea şi de o devansa normarea legislativă în domenii privind viaţa şi
sănătatea omului prin respectul lor absolut.
În sfîrşit justificările pedagogice privesc nevoia formării sensibilităţii pentru
adevăr prin onestitate şi spirit autocritic, a competenţei pentru adevăr prin îndoială
carteziană, ca şi a cultului pentru adevăr prin vocaţie a cercetării.
La ora actuală, cîteva paradigme de bioetică comparată privesc:
 respectul persoanei supuse cercetării indiferent de statutul său;
 acordul opiniei publice privind cercetarea
 efectuarea sa în institute specializate
 confidenţialitatea rezultatelor;
 minimalizarea riscurilor şi maximalizarea beneficiilor;
 contenţia faţă de rezultate - succese şi valorificarea euristică a eventualelor
erori, ca şi profesiunea de credinţă faţă de ele: cu asumarea riscurilor.
Orice cercetare ştiinţifică medico-biologică trebuie să ia în consideraţie
următoarele paradigme:
- să fie absentă orice antinomie între conştiinţa morală a societăţii şi conştiinţa
morală a medicinei, între conştiinţa morală a subiectului supus cercetării şi conştiinţa
cercetătorului;
 - în caz de apariţie a unor riscuri, aceste stări să fie reziliate prin ceea ce s-a
nimit clauza de conştiinţă a medicului, clauză după care nu trebuie să se piardă din
uman ceea ce se cîştigă în tehnic. mai mult, ştiinţa trebuie să aducă nevoia de mai
multă conştiinţă;
- bioetica trebuie să mute ştiinţa în uman şi să lege astfel subiectivitatea de
obiectivitate, să lege judecăţile de valoare de judecăţile despre fapte, adevărurile
ştiinţifice de semnificaţie lor umană, numai astfel ştiinţa valorizîndu-se integral sub
aspect uman.
Pentru a reda încrederea societăţii în ştiinţă, este nevoie ca opinia publică să
fie informată ştiinţa să aibă acordul societăţii, iar oamenii de ştiinţă să-şi aducă
contribuţia la înlăturarea efectelor sale nedorite. Cum şi ştiinţa medicală evoluează
mai repede decît omul, faptul aduce implicit necesitatea promovării bioeticii, cu
sarcina de a umple orice vid normativ şi a devansa normările judiciare în domeniul
cercetării. În acelaşi timp bioetica poate contribui din plin la formarea modelului de
competenţă biomedicală, cît timp scopul ştiinţei nu este atît de a de cunoştinţe
definitive, cît de o organiza căutarea şi a găsi limitele necunoaşterii noastre. După
cum afirma un bioetician: “În condiţiile moderne, a fi medic şi cercetător înseamnă a
te bate pentru viaţă, a te expune aventurii şi riscului, furtunii şi înfrîngerii. Înseamnă
uneori a acceptă nesigurul, abisul şi durerea, pentru care trebuie curaj: Înseamnă a
accepta nenorocirea şi, în nenorocire, singură conştiinţa care contează”.
NOTĂ EXPLICATIVĂ
1
Experiment (din lat. experimentum - încercare, experienţă) - procedeu de cercetare a
unor fenomene printr-o acţiune activă asupra lor cu ajutorul creării unor noi condiţii,
care să corespundă scopurilor cercetării, sau prin modificarea procesului în direcţia
necesară.
Bibliografie:
Aliot M., L'acculturation juridique, Paris, 1967
Aries Ph., Duby G. Istoria vieţii private, Ed.Meridiane, Vol. IX, 1997
Deleanu I., Biologie şi drept. Ed. Dacia, 1983
Scriptaru Gh., Bioetica şi drepturile omului. În vol. Psihiatria şi condiţia umană,
Ed.Psihomnia, 1995
Scripcanu Gh. Bioetica în perspectiva europeană, Ed. Sympasion, 12995
Ambroselli C., Melot Met Spire A. Ethique medicale et droits de l'homme, Paris.
Actes sud. Hubert Nyssen INSERM, 1988
Conseil de l'Europe Recomandetion N R (90)3 Comite des ministres aux Etats
membres sur la recherche medicale sur l'atre humain, Strasbourg, 1990
Fagot-Largeault A. L'homme bioethique. Pour une deontologie de la recherche sur le
vivant, Paris, Maloine, 1985
Iliopoulos-Strangas J. Experimentation biomedicale et Droits de l'Homme, Paris.
PUF, 1988
Isambert F.A. : "L'experimentation sur l'homme comme pratique et comme
reprezentation”, dans Actes de la recherche en screuces sociales, 1987
“Medicine et experimentation” Les cahiers de bioethque, 4, Quebec, Presses de
l'Universite Laval
Textes du Conseil de l 'Europe eu matiere de bioethique, Strasbourg, 1993
Buchanan M.J., Limitele libertăţii, Ed. Institut Euripean, 1997

2.4. Teodor N. Ţîrdea, Rodica C.Gramma, Petru V. Berlinschi

Unele probleme bioetice ale transplantologiei

Morala cultivă componenta umană a vieţii,
arătînd ce şi cum trebuie făcut pentru ca prin
acţiunile noastre să fim demni de calitatea de om.
(Vasile Macovciuc)

Dacă vom face o retrospectivă istorică a procesului transplantologic rămînem

surprinşi că îl întîlnim (fie şi într-o formă imaginară) încă în antichitate. Cunoscutul
zeu al soarelui la egiptenii antici – Amon-Ra – a fost întruchipat cu corp de om şi cap
de berbec, iar zeul babilonian Moloh era recunoscut datorită capului de lup. De o
bogată fantezie au dat dovadă şi grecii antici, reprezentînd minotaurul lui Minos ca
taur-om, Ehidna cu şerpi pe cap, Sfinga – o femeie cu corp de leu şi pe cunoscuta
Himera cu un cap de ţap pe spatele leului, iar în loc de coadă cu un şarpe. Mult mai
tîrziu Mikellangelo va picta un şarpe pe plafonul capelei Sixtine, aplicîndu-i cap de
femeie şi două trupuri.
Tehnica chirurgicală a operaţiilor pentru transplantare1 se cristalizează la
începutul secolului XX-lea. Acest fapt a trezit interesul multor scriitori fantaşti care
au început a crea romane şi povestiri uluitoare cum ar fi: “Inimă de cîine” de M.
Bulgacov, “Omul-amfibie”, “Capul profesorului Dowel” de V. Beleaev ş.a. Totuşi,
atunci farmacologia nu era gata să rezolve multe dintre complicaţiile post-operatorii.
Răspunsul apare mai tîrziu, odată cu descoperirea antibioticilor şi stabilirea
transplantologiei2 ca ştiinţă.
Aici vom elucida primul aspect al problemei transplantului, cel medical. În
1954 este efectuată prima operaţie de transplant renal în Boston de către Dj. Murrey,
care a observat că la cîini transplantarea este reuşită atunci cînd este efectuată între
fraţi. Asfel, pe data de 23 decembrie este extras un rinichi de la donorul3 Ronald
Herrik şi implantat fratelui său gemene. După aceasta recipientul4 a mai trăit 8 ani.
Alt savant american, D. Thomas, şi-a consacrat viaţa luptei cu leucemiile. D-
lui face aceiaşi afirmaţie, precum că transplantarea măduvei osoase este mult mai
reuşită dacă se efectuează la cîini-gemeni. Pentru prima dată operaţia este efectuată pe
om în 1956, iar în 1990 ambii savanţi menţionaţi devin premianţi Nobel.
În 1989 în Chicago SUA a avut loc prima operaţie de transplant de ficat de la
donor viu, care a durat 14 ore şi în urma căreia a foste transplantat ţesut hepatic de la
mamă unei fetiţe nou-născute.
Substanţa genetică – AND – este cauza unui barier imunologic, fapt ce nu
permite un transplant chiar de la părinte la copil, deoarece ultimul reprezintă o
combinare a două seturi de gene (mamă, tată), ceea ce îl face irepetabil. Astfel apare o
respingere agresivă a organului transplantat de către organismul recipient pînă la
distrugerea (necroza) acestuia.
O ascensiune puternică în transplantologie s-a petrecut în anul 1980, cînd sunt
descoperite imunodepresantele (ciclosporina), care blochează reacţia imună de
respingere. Dacă pînă la descoperirea ciclosporinei reuşita operaţiilor de transplantare
a măduvei osoase a fost de 12-13% , acum aceasta se ridică la 50%, iar dacă donorul
este rudă genetic apropiată cu recipientul reuşita devine de 70%.
Conform unui unghi al practicii medicale produsele umane sunt împărţite în trei
grupuri: indispensabile vieţii, utile vieţii şi inutile.
Consiliul Europei şi apoi Consiliul de miniştri francez au preferat o altă
diviziune: organe regenerabile, organe neregenerabile. Organe neregenerabile: ficat,
rinichi, inimă, cornee. Categoria organelor regenerabile include: laptele, sîngele,
pielea, părul. Placentele sunt resturi inutile, dar din ele se extrag produse utilizabile în
medicină sau cosmetică.
Problema apare la încercarea de a clasifica ţesuturile şi organele embrionului
uman extras în rezultatul avortării. Este oare moral justificată prelevarea şi utilizarea
embrionului cu scop de tratament ori chiar „întinerirea” organismulu?
Transplantul de organe devine unica şansă de supravieţuire în cazul a cîtorva
anomalii severe ca: unele patologii a sîngelui - transplant de măduvă osoasă, tulburări
grave ale ficatului - transplant de lobi ai ficatului, patologii genetice (ex.:
mucoviscidoza, cu afectarea plămîinilor) - se grefează plămîinii sau chiar blocul
inimă-plămîini. Transplantele de inimă, rinichi, cornee au devenit banale în medicina
cotidiană. Dificultăţile tehnice au fost depăşite însă rămîne o singură incertitudine
irezolvabilă: asigurarea organelor de shimb. Aici apare cel de al doilea aspect al
transplantologiei, cel juridic, care trebuie să fie o problemă majoră a statului.
 Organele sau ţesuturile grefabile au doar două surse: organisme vii sau cadavre.
Un donor în viaţă poate dona doar unul dintre rinichii săi sau o anumită cantitate de
măduvă osoasă, uneori poate ceda şi o porţiune de ficat. Donarea se efectuează de
obicei de la persoane înrudite sau se organizează rînduri de aşteptare a unui organ.
Aici intervine a doua sursă de colectare de organe: de la cadavre.
Nici un transplant nu este posibil dacă nu sunt îndeplinite două condiţii:
- donorul este mort
- se cere consimţămîntul donorului înainte de moarte sau al uneia din rudele
lui apropiate, după moarte.
Lista de aşteptare a bolnavilor pentru un organ de schimb se amplifică
neîncetat, ea numără zeci de mii în diferite ţări ale lumii. În ţările economic dezvoltate
mai mult de 150 mii de pacienţi aşteaptă organe pentru transplantare (iar numărul
acesta se măreşte anual cu 15%). Numai în SUA 30 mii de bolnavi sunt incluşi în
lista de aşteptare, iar în Anglia – 6 mii. Dar numai 10% din ei au norocul de ai ajunge
rîndul. Totuşi, există o soluţie: victimele accidentelor. Aceasta a fost propusă de către
savantul francez Caillvalet, care înaintează ideea că orice individ este un donor
potenţial, dacă nu a specificat în timpul vieţii lui că se opune prelevării post mortem a
oricăruia dintre organele lui. Donarea de organe post mortem nu este o obligaţie a
omului, dar poate fi un gest de iubire şi solidaritate umană, iar consimţămîntul în
timpul vieţii pentru prelevarea organelor este o condiţie necesară, morală şi legală
pentru aceste acţiuni.
Conform statisticilor, numai în Franţa, în fiecare an la fiecare milion de
persoane, 70 sunt în moarte clinică, dar au organe utilizabile. Astfel, un şir de ţări în
lumea civilizată înaintează lege destul de flexibilă: pe permisul de conducere
figurează şi acordul sau refuzul posesorului de a ceda unul din organele sale în ipoteza
că devine victima unui accident rutier. Se spune că mulţi acceptă, avînd certitudinea
că ei nu vor figura niciodată printre donori. În unele ţări, cum ar fi Rusia, este
acceptată prezumţia acordului potenţialului donator – dacă în timpul vieţii persoana
respectivă n-a fost contra şi n-a lăsat în scris că este contra prelevărei organelor,
atunci după moartea lui colectarea organelor este justificată.
Ar fi binevenită aici experienţa Franţei care în anul 1994 a determinat printr-o
lege constituirea unui Centru statal de control (EFG) cu funcţia de a duce evidenţa
pacienţilor care necesită grefe şi a repartiza organele donate între centrele de
transplant. O altă funcţie a Centrului (EFG) este informarea corectă a populaţiei.
Acest fapt presupune instruirea tineretului din şcoli asupra semnificaţiei donării de
organe ca act umanitar, explicarea morţii cerebrale, mediatizarea, relaţia cu biserica
(religiile catolică, protestantistă, ortodoxă şi mozaică sunt de acord şi chiar susţin
actul de transplantare, pe cînd budismul şi religiile animiste africane îl condamnă).
Legea mai multor state impune protecţia donatorului – care trebuie să
acţioneze dezinteresat şi să consimtă expres. Scopul donaţiei trebuie să vizeze un
interes terapeutic direct al recipientului. Consimţămîntul trebuie să fie exprimat în
scris în faţa medicului-şef şi doi martori, după avertizarea donatorululi asupra tuturor
implicaţiilor şi riscurilor de ordin medical. Consimţămîntul poate fi retras oricînd.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a stabilit cîteva criterii pe care trebuie
îndeplinite în momentul prelevării de organe şi inclisiv a grefei:
- să fie un gest gratuit (donatorul nu poate fi remunerat);
- să fie o acţiune publică şi nu privată;
- să respecte demnitatea umană;
- să existe o separare totală între echipa de reanimare care stabileşte
diagnosticul morţii cerebrale şi echipele de transplant, în vederea
suprimării posibilului conflict de interese.
Acest cadru de reglementări este foarte important pentru a împiedica orice
devieri de ordin legal şi moral. Însă în activitatea transplantologică există momente
cînd aspectul medical şi juridic par a fi rezolvate, dar rămăne loc şi pentru o
sumedenie de semnul întrebării. Aici se observă cel de al treilea aspect al problemei
transplantologiei, cel bioetic.
Atît timp cît un părinte sau un frate mai mare (matur) hotărăşte să doneze un
organ sau o grefă de ţesut copilului / fratelui său, probleme de ordin etic nu există. În
cazul în care unul dintre copii cedează fratelui său un rinichi există o singură condiţie:
să nu se exercite nici un fel de presiuni asupra copilului sănătos. A fost cunoscut cazul
cînd fratele mai mic nu a fost de acord să renunţe la o mică cantitate din măduva sa
osoasă, deşi procedura nu era periculoasă pentru sănătate şi ştia că este unicul donor
compatibil, iar moralmente devenea vinovat de moartea bolnavului. Situaţia devine
gravă cînd donorul este prea mic şi nu înţelege semnificaţia gestului său. Cine îşi
asumă responsabilitatea? De mai multe ori părinţii, iar în SUA există avocaţi ai
copilului, care decid în numele lui, cerînd justiţiei dreptul la viaţă al unui copil
condamnat la moarte sau confirmă sentinţa destinului.
 Cazul familiei Ayalla din Los-Angeles (anul 1990) a stîrnit discuţii
controverse în răndurile mass-mediei SUA. Soţii decid să aibă al doilea copil pentru a
salva viaţa fiicei sale de 15 ani bolnave de leucemie. Unica şansă în cazul acestei
fetiţe era transplantul de măduvă osoasă iar părinţii erau incompatibili la nivel
imunologic. Astfel soţia de 44 ani naşte al doilea copil, chiar dacă şansele erau de
25% că copilul nou născut va fi compatibil cu sora bolnavă. Cînd fiica mai mică a
împlinit 14 luni a fost efectuată operaţia de transplant care a durat doar 20 minute, iar
starea sănătăţii copilului nu s-a înrăutăţit. În schimb, a avut loc o minune şi salvată
viaţa unui alt copil surorii sale, care practic a înviat. În cazul dat însă se prezintă şi
partea tristă. Cînd a fost întrebată soţia ce făcea, dacă copilul nu era compatibil
genetic cu sora bolnavă (antigenii pot fi depistaţi şi intrauterin), răspunsul a fost foarte
scurt: avort. Şi cîte încercări puteau să fie la şansele unei reuşite de doar 25 %?
Cazul numit nu a fost unic. În familia Kerry din oraşul Laynstwill statul
Indiana, a fost stabilită diagnoza gravă a fiicei nou născute – anemia Franconi, o
formă rară de cancer de sînge – cu necesitate vitală pentru transplant de măduvă.
Mama a mai născut doi copii la intervale mici de timp pînă ultimul s-a dovedit a fi
compatibil cu fetiţa bolnavă şi ea a fost salvată.
Părerile societăţii au fost contrare. Unii considerau că copii nu trebuie să fie
concepuţi cu scop curativ şi că este mai uman de investit bani în organizarea unei
sisteme de “registru” – o bancă de date despre caracterele imunologice ale donorilor şi
recipienţilor. Era împărtăşită ideea precum că nu este moral să ceri unui copil , care
nu a împlinit 18 ani să doneze ţesut sau organ. Alţii erau de părerea că autojertfirea
membrilor familiei pentru supravieţuirea acestei familii este o chestie personală ce nu
poate fi discutată. Această părere o împărtăşeau 83% din anchetaţi din SUA.
O altă problemă cu caracter neliniştit survine şi din probabilitatea ca donorul
să facă o complicaţie după cedarea unui organ sau a unei grefe de ţesut. Dacă fratele
sănătos va face ulterior o infecţie renală severă cu dezvoltarea unei insuficienţe renale
a unicului rinichi rămas? A renunţat la un rinichi supunîndu-se legilor fireşti ale
fraternităţii sau de teama reacţiei comunităţii? Sau, ce se întîmplă dacă donorul moare
în cursul unei intervenţii chirurgicale ori consecutiv ei? Moral este inadmisibil
prelevarea organelor, în cazuri ce ar prezenta pericol pentru donator.
Prelevările de ţesuturi sau celule de la o persoană în viaţă nu se fac decît cu
scop terapeutic sau ştiinţific. Devine însă actual subiectul celulelor umane, în special
ale celor reproductive. Femei tinere, cu un aspect fizic atrăgător donează contra plată
ovule la comanda „clientului”, sau unii bărbaţi devin furnizorii de spermă pentru
centrele de fertilizare artificială. Anume în aceste cazuri, legile mai multor ţări susţin
că soarta de mai departe a celulelor donate trebuie să rămînă anonimă pentru donor.
Unii bioeticieni consideră că donorul are dreptul să cunoască soarta produselor
extrase din corpul său şi să fie remunerat, de vreme ce se obţin anumite beneficii din
ele.
În 1976 în SUA a fost eliminată splina unui bolnav de leucemie. Celulele
splinei au fost cultivate şi din ele s-au extras două substanţe deosebit de valoroase
pentru tratarea cancerului. S-a început o comercializare a substanţelor obţinute.
Bolnavul – devenit sursă de beneficii – şi-a cerut partea cuvenită din cîştiguri. Curtea
Supremă din California a decis că bolnavul nu este proprietarul ţesuturilor sau
organelor eliminate din raţiuni medicale, dar are dreptul să decidă destinul lor.
Medicul trebuie să prezinte bolnavului toate intenţiile lui, apropiate şi îndepărtate.
Dacă bolnavul acceptă ca celulele sale să fie studiate, atunci nu mai are dreptul de a
cere beneficii, chiar dacă cercetarea se finisează cu producerea unor substanţe
valoroase economic.
Aşa cum s-a menţionat, corpul omenesc în întregul său şi nici părţi ale acestuia
nu trebuie să fie subiectul unui comerţ, dar din nefericire, aceasta există în unele state
cum ar fi în India, America de Sud, Mexica ş.a. În lume lucrează “piaţa neagră” de
organe, ceea ce pune organismele bioetice în gardă. De exemplu, în Tokio un rinichi
costă 45-50 mii dolari SUA, pe cînd preţul lui în Bombei scade la 1,5 mii dolari. Din
aceste considerente ţările cu o econimie săracă şi un nivel scăzut de trai devin centre
de comercializare a organelor pentru China, Japonia, Arabia Saudită ş.a. Cetăţeni ai
Moldovei pleacă în Turcia, iar a Turciei pleacă în Anglia pentru a-şi vinde rinichii,
tineretul Europei de Est îşi cedează rinichii pentru a se achita plata studiilor în
universităţi de prestigiu.
Comercializarea organelor nu este recunoscută oficial, cu toate acestea, în
Anglia, de exemplu, este permisă donarea pe motivul “relaţiilor intime”. La astfel de
relaţii pot fi atribuite şi cele ale cuplurilor homosexuale, astăzi recunoscute în cadrul
legii în mai multe ţări. De aici pornesc un şir de întrebări care poartă în acelaşi timp
caracter şi juridic şi moral. Nu va fi posibilă o nouă modalitate de a eschiva de la lege
prin mascarea unor astfel de relaţii? Unde este limita definiţiei de „relaţie intimă”?
Pînă în prezent au fost schimbate doar organe lezate, bolnave. Ce se va
întîmpla în societate dacă va apărea tendinţa de a înlocui organele îmbătrînite, ca pe
nişte piese uzate, pentru a prelungi viaţa unor persoane foarte bogate, dar ca orişicare
alţii, supuse legilor naturi de îmbătrînire? Va fi garantată protecţia unor tineri sănătoşi
dar săraci, proveniţi din ţările lumii a treia? Vom fi în stare să evităm transformarea
transplantologiei din domeniu creat pentru salvarea vieţii în „atelier pentru reparaţie a
milionarilor”? Vi se pare o presupunere din domeniul science fiction? Amintiţi-vă
submarinul căpitanului Nemo inventrat în secolul al XIX-lea (şi ajuns astăzi un vas
obligatoriu al oricărei armate marine) şi veţi înţelege cum progresul tehnico-ştiinţific
păşeşte pe urmele imaginaţiei umane.
Ca prelungire a acestei idei apare şi problema clonării umane în scopul creării
unei bănci de organe absolut compatibile cu recipientul. Oare nu există pericolul ca o
persoană foarte bogată să-şi „comande” o clonă pentru a-i folosi organele tinere?
Individul clonat va fi crescut ca o legumă într-un laborator clandestin, fără a fi
recunoscut ca personalitate, iar cînd organele sale vor ajunge stadiul de maturitate, va
fi sacrificat în numele „stăpînului” său. Care va fi statutul omului-clon? Proprietate,
susrsă de organe, individ cu drepturi egale ca şi cel de la care au fost recoltate
celulele? Desigur, astfel de presupuneri trezesc fiori şi sperăm că legislaţiile lumii
vor face tot posibilul pentru a nu permite realizarea lor în practică. Savanţii lumii
lucrează intens asupra problemei clonării de ţesuturi şi organe separate, fapt ce ar
soluţiona problema deficitului de organe şi ar trata o multitudine de boli genetice sau
caracterizate de anumite deficienţe (ex.: deficitul insulinei în diabetul zaharat poate fi
tratat prin clonarea celulelor pancreatice responsabile de producerea insulinei -
recoltate de la însuşi persoana bolnavă cu introducerea coloniilor de celule sănătoase
înapoi aceleaşi persoane). Aceste metode sunt deja utilizate în laboratoarele
performante ale lumii şi sperăm că nu e departe timpul cînd vor fi accesibile şi pentru
pacienţii noştrii.
Situaţiile descrise mai sus s-au referit la două tipuri de transplantare:
autotransplantare5 şi homotransplantare6. O altă cale de rezolvare a problemei
deficitului de organe s-a încercat prin prelevarea organelor de la animale –
xenotransplantare7. Prima grefă a fost realizată în 1963, în Minneapolis. A fost
transplantat un rinichi de babuin unei bolnave cu insuficienţă renală gravă. Rinichiul a
funcţionat doar cîteva zile. După aceasta au mai urmat multe încercări. Recordul a
fost stabilit de o bolnavă ce a supravieţuit cu rinichi de maimuţă timp de 63 zile.
Problema majoră în această posibilitate este incompabilitatea genetică din
cauza diferenţei în structura ADN-ului uman şi cel al altor specii. Unii savanţi au
propus o îmbinare a AND-lui porcin cu cel uman (organele porcului fiind după
structură cele mai apropiate cu cele umane). Este deja cunoscută experienţa de a
transplanta inimă de porci modificaţi genetic. Reacţia societăţii este diversă. Există
doar păreri separate, fără o opinie unică, concludentă. Mulţi psihologi susţin că
bolnavul în stadiul final al bolii nu va ezita să accepte chiar un rinichi de porc, dacă
datorită lui va supravieţui. Alţii însă, vor prefera să moară cu demnitate, în special cei
profund credincioşi.
În această ordine de idei mai apare o problemă metodologică a
transplantologiei, formulată în felul următor: are loc oare schimbarea naturii umane în
acele cazuri de înlocuire a organelor? Are loc schimbarea concepţiei despre esenţa
omului? Există oare vreo limită a schimbării organelor fără schimbarea esenţei? Cîte
organe putem înlocui ca omul să nu înceteze a fi om? Personalitatea depinde doar de
autoconştiinţă, de funcţionarea creerului, memoriei precum şi de componenta
biologică (constituţia, temperamentul, structura corporală). Care va fi impactul
transplantării asupra autoidentificării personalităţii? Vor putea fi toate acestea corelate
cu principiile bioetice şi normele morale? Răspunsurile depind de mulţi factori –
tradiţii, religie, economie etc. Rolul bioeticii este de iniţia aceste semne de întrebare,
de a apela la conştiinţa morală a societăţii.
Oricărei cercetări îi este necesar un substrat etic, indiferent dacă cercetarea
vine din genetică sau din economie, din medicină sau arheologie. Fireşte, este greu
să priveşti peste decenii rezultatul unei cercetări banale. Mai ales, fiind confruntaţi
mereu cu conflicte de valori – între bine şi rău, între necesar şi inutil, între ceea ce
este favorabil individualului şi ceea ce este favorabil societăţii. Ştiinţa contemporană
va ridica noi întrebări, ce ne aduc în faţa unor dileme, generate fie de ignoranţa
umană, fie de indiferenţă. Deaceea, mai mult ca oricînd trebuie analizate conceptele
de om şi de viaţă. Ideea de om nu poate fi formată plecînd doar de la un punct de
vedere îngust biologic. Dimpotrivă, omul reprezintă integritatea psiho-bio-socială cu
o valorificare în egală măsură a tuturor acestor laturi.
Păstrînd funcţiile eticii profesionale medicale, bioetica concomitent devine şi
un laborator de creaţie în care se elaborează noi norme şi chiar coduri normative
morale ce îmbogăţesc substanţial conţinutul eticii din medicină, din deontologie, din
cele mai diverse domenii ale activităţii medicale. Aici bioetica se transformă şi într-un
institut social cu scopul de a lupta pentru o societate deschisă, pentru domnia raţiunii,
pentru drepturi naturale şi legale. Căci, deşi inegalitatea biologică a oamenilor este
naturală şi dezirabilă, omul are motivul de a lupta pentru drepturi egale, pentru
instituţii raţionale, pentru respectul individualităţii. Numai prin raţiune umanismul
poate deveni un crez cu amplitudinea de a înlătura orice forme de violenţă.
Studiind implicaţiile şi semnificaţiile etice ale descoperirilor şi performanţelor
biomedicale, bioetica încearcă să realizeze ceea ce Tucidide afirma: „Voi, care prin
hotărîrile voastre veţi fi creatorii evenimentelor viitoare, bune sau rele, aveţi tot
dreptul (dar şi datoria) de a vă gîndi la consecinţele lor posibile.”
NOTĂ EXPLICATIVĂ:
1
Transplantarea - este operaţia de substituire a unor organe sau a ţesuturilor
organismului cu alte organe sau ţesuturi colectate de la acelaşi om ori de la altul.
Porţiunea de organ transplantată se numeşte transplant sau grefă.
2
Transplantologie - ştiinţa ce se ocupă de problemele teoretice şi practice a
transplantării organelor şi ţesuturilor.
3
Donator - organismul de la care se ia ţesut pentru transplantare.
4
Recipient - organismul căruia i se transferă transplantul.
5
Autotransplantare - este operaţia de înlocuire a unei porţiuni de ţesut lezat luat de
la aceeaşi persoană din alt loc.
6
Homotransplantare – substituirea unor organe ori ţesuturi luate de la alt individ de
aceeaşi specie.
7
Xenotransplantare – transplantarea unor organe ori ţesuturi luate de la altă specie.
Se practică grefe de piele, cartilaj, muşchi, tendoane, vase sanguine, nervi ş.a. În
ultimule decenii se dezvoltă o nouă direcţie în chirurgia plastică – folosirea
organelor artificiale (valvulele artificiale ale cordului, proteze de vase sangvine
mari, confecţionate din teflon ori alte materiale sintetice).

BIBLIOGRAFIE
1. Astărăstoae V., Bella Triff Almoş. Essentialia in Bioetica. - Iaşi: Cantes, 1998. –
254 p.
2. Gramma R Bioetica şi hotarele umanităţii // Bioetică, Filosofie, Medicină
practică: probleme de existenţă şi de supravieţuire ale omului. Materialele Conferinţei
a V-a ştiinţifice internaţionale. 19-20 aprilie, 2000. Sub red. şt. T.N. Ţîrdea. Chişinău,
2000. - p. 23-24.
3. Maximilian C. Fascinaţia imposibilului - bioetica. Bucureşti, 1997.
4. Scripcaru Gh., Astărăstoae V., Scripcaru C., Ciucă A. Bioetica, ştiinţele vieţii
şi drepturile omului - Iaşi: Polirom, 1998. – 237 p.
5. Ţîrdea T.N. Bioetică: origini, dileme, tendinţe. Suport de curs. Chişinău: CEP
Medicina, 2005. – 234 p.
6. ŢîrdeaT.N, Berlinschi P.V., Popuşoi E.P. Filosofie - Etică – Medicină. -
Chişinău: UASM, 1997. – 58 p.
7. Ţîrdea T. N., Eşanu A.I., Nistreanu D.U., Berlinschi P.V., Ojovanu V.I.
Dicţionar de Filosofie şi Bioetică. – Chişinău, 2004. - 442 p.
8. ŢîrdeaT.N, Berlinschi P.V. Unele probleme ale bioeticii în condiţiile
informatizării societăţii // Omul, Informatizarea, Sănătatea: aspecte socio-filosofice şi
etico-medicale. Materialele conferinţei a II-a ştiinţifice internaţionale. 27-28 martie
1997. Sub red. şt. a academ. d.h.ş.f.Ţîrdea T.N. Chişinău, 1997, p. 57 – 60.
9. Ramon Lucas Lucas. Bioetica per tutti. - Milano: Ed. San Paolo, 2002. – 183
p.
10. Skorupski John. Ethical Explorations. - New York: Oxford University Press,
1999. – 300 p.
11. Биомедицинская этика. Под ред. В.И. Покровского. – Москва: Медицина.
1997. - 223 c.
12. Биоэтика, принципы, правила, проблемы. Под редакции Б. Г. Юдина.
Москва: Эдиториал УРСС. 1998. – 470 c.
13. Вековшинина С.В., Кулиниченко В.Л.. Биоэтика: начала и основания.
Философско-методологический анализ. - Киев: Сфера. 2002. - 152 с.
14. Ланоэ Жан-Луи. За здоровье назначена цена. // Требования биоэтики.
Медицина между надеждой и опасениями. Под рук. Бриссе-Виньо Ф.. - Киев:
Сфера. 1999. - С. 94-99. - 247 с.

2.5. Teodor N. Ţîrdea, Rodica C. Gramma

ASPECTE BIOETICE ALE REPRODUCERII UMANE ASISTATE MEDICAL
Vedem un barbarism spiritual la popoarele cu o cultură intelectuală fină,
o cruzime dură pe fondalul domniei principiilor umanitare, depravare
şi mizerie sufletească pe fonul unei aparente purităţi şi decenţe,
o impotenţă interioară a unei virtuţi exterioare.” (S.A.Frank)

Spiritul uman a căutat mereu să răspundă la întrebarea-cheie a existenţei sale: ce

este viaţa? Răspunsurile au fost diferite iar lărgirea opţiunilor continuă. Fie că acestea
vin dintr-o interpretare religios-dogmatică, fie materialist-evoluţionistă, totuşi, pînă la
momentul actual nu a fost găsit un numitor comun. Omul rămîne să aleagă dintre
diversitatea de interpretări oferite, aderînd la cele venite din misticism, sau oferindu-
se adept al unor teorii ştiinţifice concrete. Din patosul acestor căutări apare o altă
întrebare, repercusiunile căreia răsar din domeniile biomedicale: cînd începe viaţa? Şi
ca ecou al acesteia, răsună problema actualităţii noastre: Cînd o fiinţă ce poartă codul
genetic uman capătă dreptul de a fi numit Om, cu toate privilegiile sale sociale? Este
suficient de a-i atribui noţiunea de Viaţă, Viu, sau ar fi necesare alte criterii pentru a
determina limitele temporale în definirea omului? Diversitatea soluţiilor propuse va fi
motivată iarăşi de anumite concepţii, prin prisma cărora se va analiza problema:
ştiinţifice medicale, religioase - creştină, musulmană, budistă etc.
Pentru a pătrunde în esenţa confuziilor apărute vom începe de la etapa timpurie
a existenţei omului – perioada intra-uterină, embrionară. Procrearea rezultă din
legătura a două persoane diferite care doresc să dea naştere unei vieţi. Această viaţă se
organizează după cuplarea (sau fecundarea) a două celule morfologic foarte diferite,
gameţi1. Din îmbinarea dată se formează o nouă unitate genetic irepetabilă, fragilă –
embrionul – care este purtătorul potenţialului de dezvoltare a unei fiinţe, conform
proiectului parental.
 Dezlegarea problemei determinării vîrstei ne-ar permite să abordăm embrionul
uman ca personalitate, cu toate drepturile sale, protejate de către stat (şi în primul rînd
la viaţă). Aceasta impune anumite dileme în determinarea perioadelor admise pentru
diferite manipulaţii medicale, începînd de la cea mai veche, tradiţională şi, cu părere
de rău, binecunoscută – avortul, şi ajungînd la metodele tehnologice performante cum
sunt: cultivarea embrionilor umani in-vitro (extracorporal) în scopuri terapeutice şi
experimentale, congelarea gameţilor şi embrionilor pentru a fi folosiţi mai tîrziu ca
material genetic pentru cercetare şi chiar utilizarea acestora ca materie primă
farmaceutică. Este foarte greu de impus şi de permis un nivel unanim acceptat al
termenului admiterii acestor acţiuni ştiinţifice, motivul fiind diversitatea aspectelor
problemelor date - medicale, biologice, legale, etico-morale, filosofice. Din
complexitatea situaţiei reiese şi dificultatea prognosticului unor urmări concrete
pentru un individ aparte, societate, generaţii etc.
Aşadar, care este statutul embrionului uman? Este o perioadă a vieţii umane, sau
o îngrămădire de celule fără suflet? Ar trebui să punem semnul egalităţii dintre
noţiunile de „om”, „fetus”2, „embrion”3, „zigot”4, “blastomer”5,„oocit”6? În care
moment fiinţa umană devine subiect moral? Cultura şi ştiinţa încercau să dea
răspunsuri concrete, care se schimbau pe parcursul secolelor.
Conform unei tradiţii orientale antice vîrsta omului se calculează din
momentul conceperii, pe cînd cultura occidentală va considera începutul vieţii din
momentul naşterii. Un timp îndelungat medicii recunoşteau viaţa intra-uterină doar
după primele mişcări ale fătului. Problema însufleţirii devine un teren pentru discuţii
aprinse şi în cadrul dogmelor religioase. Conform teoriei creştine contemporane,
sufletul fiind un dar Dumnezeiesc, este atribuit embrionului chiar în momentul
conceperii.
Viaţa ne oferă paradoxuri şi uneori, considerăm, nedreptăţi. În timp ce sute de
femei merg zilnic să avorteze, altele fac tot posibilul, (şi uneori chiar inacceptabilul)
pentru a deveni însărcinate. Pentru aceasta sunt cheltuite sume enorme, sunt încălcate
multe tradiţii şi norme morale, însă dorinţa de a avea urmaşi, implantată la nivel de
biologic, devine mai puternică ca orice alt factor. Subiectul steril nu este un bolnav în
sensul obişnuit al termenului, frecvent el neprezentînd nici un simptom organic.
Sterilitatea7 provoacă o suferinţă deosebită, descoperirea cauzei acesteea determinînd
o culpabilizare a subiectului steril şi o fragilitate a cuplului.
Progresul ştiinţific a permis nu numai a observa şi a cunoaşte mai bine
fecundarea şi dezvoltarea la primele etape ale fiinţei umane, dar, de asemenea, de a
interveni asupra procreării, dacă ea este improbabilă (hipofertilitatea) sau chiar
imposibilă (sterilitate). Medicii din domeniul reproducerii umane promit rezultate
îmbucurătoare şi în cazuri care cîndva erau considerate disperabile. Patologii ca
impermiabilitatea totală a trompelor uterine, disfuncţii hormonale ovariene8 grave,
defecte biochimice a ovulului, dereglarea spermatogenezei9 ,la soţ, azospermia10 şi
chiar şi lipsa uterului nu mai sunt considerate piedici în îndeplinirea dorinţei de a avea
„propriul” copil. Astfel, sunt dezvoltate metodele procreării asistate medical11, în care
medicul intervine doar asupra fenomenului biologic, celular al procreării, însă în
esenţă există o imixtiune în viaţa intimă a cuplului.
Industria farmaceutică oferă preparate care sunt în stare să maturizeze
concomitent pînă la zece ovule12 (în locul celor 1-2 programate de natură) la o unică
ovulaţie13. Acestea sunt colectate de către medicul biotehnician şi amestecate cu
sperma soţului sau a donorului (în dependenţă de situaţie), fiind posibilă o selecţie
preventivă a embrionilor după sexe (iarăşi depinde de cererea clientului-părinţii).
Amestecul obţinut, sau embrionii deja formaţi sunt implantaţi în uterul mamei
biologice sau a unei mama surogat14, în caz cînd situaţia fiziologică a soţiei nu-i
permite de a duce o sarcină. Performanţele geneticii contemporane ne surprind şi cu
posibilitatea unei diagnosticări în perioada preimplantării, cu scop de a exclude
mutaţiile diferitor fragmente de gene. Astfel, doar embrionii ce au trecut testul necesar
şi numai de genul „comandat” au dreptul de a nimeri în mediul pentru supravieţuire.
Sunt cazuri cînd există o incompatibilitate dintre gameţii soţilor (ovule şi spermă),
cînd spermatozoizii15 nu pot penetra membrana ovulului. Medicinii contemporane îi
stă în puteri de a înlătura şi această problemă. Prin intermediul unor microinjecţii
pronucleul mascul este introdus în citoplasma celulei femenine. În caz cînd defectul
este depistat la nivel de citoplasmă, aceasta este înlocuită cu citoplasma unui ovul-
donor, prin schimbarea setului cromosomial.
După descrierea complexităţii procedurilor date am aminti cuvintele lui Jac
Mono: „În crearea unui copil sunt implicaţi trei: femeia, bărbatul şi întîmplarea.
Medicina actuală induce alte cerinţe: femeia, sperma şi medicul. Copilul se naşte de la
ştiinţă”. Am putea lesne spune că tehnologiile medico-biologice au delimitat brutal
sexualitatea de concepere, implicînd savanţii medici în perspective uluitoare dar
concomitent şi zguduitoare.
Însă măreţia biotehnologiilor va continua să ne surprindă şi mai departe. Din
cele zece ovule maturate şi extrase artificial vor fi supuse fecundării toate,
probabilitatea fiind pe seama întîmplării, deoarece numărul de embrioni formaţi nu se
va putea prognoza niciodată, cifra fiind flexibilă de la zero la zece. În cavitatea uterină
vor fi plasaţi doar trei din numărul embrionilor formaţi, cei rămaşi fiind supuşi
„rezervării” adică păstraţi la temperaturi de minus 30-40 grade Celsius în caz dacă vor
fi solicitaţi vreodată.
Destinul embrionilor congelaţi este în mijlocul unor aprinse dezbateri actuale.
De cele mai multe ori aceştea sunt abandonaţi de către cuplurile implicate în
fecundarea artificială. Mii de embrioni îşi aşteaptă astăzi „sentinţa” în Bănci de
Embrioni Umani, specialiştii cărora nu doresc să îşi asume responsabilitatea deciziei
asupra destinului acestui „genofond de rezervă”.
Uneori embrionii supranumerari sunt cedaţi institutelor de embriologie, din care
orice cuplu steril poate cere spre adopţie un asemenea embrion – aceasta fiind o
adopţie prenatală. Problema morală care apare din posibilitatea dată este auzită astăzi
tot mai insistent în literatura de specialitate, elucidînd faptul că congelarea
îndelungată poate răsturna întregul comportament reproductiv uman cu schimbarea
legilor eredităţii. Ce se va întîmpla cînd băncile de embrioni vor oferi nepoatei un
embrion al bunicii ei, sau cînd fiica va avea posibilitatea de a fi sora copilului său?
În ultimul timp o solicitare tot mai largă a embrionilor umani este înaintată de
către o ramură nouă a medicinii contemporane – terapia cu ţesuturi fetale. Organe şi
ţesuturi ale embrionilor sunt utilitate în tratamentul unor tipuri de dificienţe
imunologice sau boala Parkinson (insuficienţa melaninei în ţesutul nervos), de
exemplu. Problema nu ar fi atît de acută, atît timp cît embrionul era mort pînă a
întrerupe sarcina şi nu ar fi existat o dependenţă direct proporţională dintre numărul
avorturilor efectuate, numărul embrionilor supranumerari şi solicitările de a primi
ţesuturile fetale. Cu părere de rău este foarte dificil de a evita astfel de legături.
Deci, succesele medicinii reproductive indică totodată şi stringenţa necesităţii de
a elabora nişte normative etice noi, la situaţii fără precedent, care în concepţiile
tradiţionale ale oamenilor pur şi simplu lipsesc. Anume aceste întrebări sunt înaintate
astăzi de bioeticienii diferitor ţări ale lumii. De exemplu, cum se va proceda dacă
donorul de spermă va pretinde drepturile sale de tată biologic al copilului creat din
gameţii săi? A fost necesar de elaborat o barieră triplă pentru astfel de pretenţii:
colectare anonimă, confidenţialitatea familiei recipiente, a fost recomandată chiar şi
mixarea spermei a cîtorva donori înainte de însămînţare, pentru a rămîne o enigmă „al
cui” spermatozoid a fecundat ovulul-recipient.
 Aşadar, o problemă importantă legată de implicarea medicului în înseminarea
artificială este cea a confidenţialităţii. Bioetica clinică cere acestuia, drept regulă
generală, să nu dezvăluie nimic din ceea ce a aflat despre pacienţii săi, ca şi despre
identitatea donorului, în cursul relaţiei profesionale. Doar în condiţii excepţionale
judecătorul îi poate cere să divulge astfel de informaţii.
Consiliul European de la Strassbourg, studiind în anul 1979 proiectul de
inseminare artificială, a recomandat:
- necesitatea consimţămîntului ambilor soţi;
- fecundarea se efectuează într-o unitate medicală specială doar de către
medicul genetician şi echipa sa;
- medicul are obligaţia de a păstra un secret absolut asupra cuplului ce are un
copil pe această cale;
- copilul născut va fi considerat fiul (fiica) legitim (mă) al soţiei şi al soţului;
- medicul trebuie să păstreze datele referitoare la donor pentru ca în anumite
situaţii acestea să poată fi puse la dispoziţia cuplului;
- se interzice mixajul spermei de la mai mulţi donori, care s-a practicat uneori
pentru atenuarea consecinţelor morale, psihice şi eventual legale;
- se va limita numărul de gravidităţi de la acelaşi donor;
- se va cerceta evoluţia psihologică a copiilor care au fost concepuţi prin
înseminare artificială şi a familiilor lor;
- se vor lua măsuri de precauţie ca să nu se poată stabili legătura de filiaţie
dintre donor şi copil.
Am putea spune că practica procedurii de înseminare artificială se bazează pe
protejarea intereselor cuplurilor şi a copiilor, a medicilor şi donorilor. Totuşi,
fecundarea prin donor nu este universal acceptată atît religios cît şi moral. De
exemplu, acest fel de inseminare a fost respins de către biserica catolică şi contestat
de către Academia de Ştiinţe morale şi politice din Paris (1949).
Motivaţiile şi condiţiile în care a fost colectată sperma vor înainta un alt şir de
probleme de ordin moral. Este înregistrat faptul că înainte de plecarea soldaţilor
americani în războiul din Golf, băncile americane de spermă au înregistrat numeroase
cereri de congelare. Conservarea de spermă a fost cerută şi de către cupluri în care
bărbatul a fost privat de raporturi sexuale cu soţia: prizonier, condamnat, profesii
care-i ţin departe unul de altul în perioade lungi. Considerăm că misiunea medicului
nu este de a suplini interdicţiile, dificultăţile sau constrîngerile societăţii.
 De asemenea sunt cunoscute cazuri cînd soţul cere conservarea spermei înaintea
unor tratamente sterilizante (chimioterapie, radioterapie), după care situaţia se
agravează şi el va muri. Va aparţine sperma stocată soţiei? Vom ţine cont de dorinţa
parentală din momentul depunerii spermei sau din momentul însămînţării? Ar fi moral
să favorizăm naşterea unui copil fără tată? Un copil de la un tată mort? Nu ar fi
aceasta o „fugă”, o respingere a morţii?
O problemă gravă de ordin etic provoacă şi cerinţele unor femei de a fi
fecundate artificial, fiind trecute de vîrsta de patruzeci de ani, în etapa de
menopauză16 şi, de obicei, celibatare. Doamnele date au fost implicate în diverse
activităţii profesionale, sociale, şi-au dedicat viaţa unei cariere înalte, însă şi-au dat
seama despre menirea lor biologică doar după trecerea unor limite naturale temporale.
Pe data de 17 decembrie 2005 postul de televiziune Pro-TV derulează ştirea zilei – o
femeie de 67 de ani a născut doi gemeni (unul decedat) în urma fertilizării artificiale.
Apare o întrebare ce vine mai mult poate din gîndirea tradiţională, poate pragmatică –
copilul are nevoie de mamă sau de bunică? Avem noi dreptul moral să mergem contra
naturii, să menţinem sarcina prin diferite preparate sintetice doar din motivul că
aceasta s-a amînat prea mult, cînd timpul biologic i-a expirat? Care va fi calitatea
vieţii copilului impus unor tratamente agresive medicamentoase doar din insistenţa şi
interesul unor savanţi?
Situaţia se plasează şi mai departe cînd embrioni congelaţi sunt ceruţi spre
înfiere de către femei virgine, care nu-şi pot găsi locul alături de un bărbat (fie că se
consideră feministe, fie lesbiene etc.). Ar fi permis oare de a pune la mijloc educaţia şi
soarta unui viitor copil prin reglarea unor probleme psihologice individuale ale femeii
care cere fecundarea artificială?
Entuziasmul oamenilor de ştiinţă contemporani a ajuns pînă la încercarea de a
implanta în uterul femeii embrioni ai unor animale, sau invers, implantarea
embrionilor umani în uterul unor primate, ori la înlocuirea nucleului celulelor donore
cu nuclee ale celulelor altor specii. Posibilitatea naşterii unui copil de către o gorilă
sau a unui pui de cimpanzeu de către o femeie voluntară poate fi nu numai o ipoteză,
avînd în vedere şi apropierea genetică dintre cele două specii. Rămîne de hotărît unde
sunt limitele admisului şi pînă unde putem „încerca” norocul ?
Mamele surogat creează un areal aparte al discuţiilor bioetice. Aici survine un
haos, fiind sursa unor situaţii şocante în cazuri de determinare a statutului de
rubedenie. Spre exemplu, dacă copilul din uterul femeii este conceput din ovulului
fiicei sale fecundate cu sperma ginerelui, atunci cine va fi aceasta pentru copilul dat –
mamă sau bunică?
Problema mamelor surogat poartă în sine un caracter contradictoriu. Pe de o
parte, această hotărîre conştientă şi liberă de a naşte un copil pentru cineva poate fi
privită ca o realizare a autonomiei reproductive şi autodeterminării, pe cînd pe de altă
parte, o aşa decizie poate fi analizată şi ca o manifestare a oprimării, asupririi
femeilor, ca o formă a exploatării sexuale. Unii experţi în etică consideră că o
convenţie contractuală sau comercială între ambele părţi reprezintă o încălcare a
principiilor de bază pentru respectarea demnităţii umane, deoarece este permisă
invadarea sferei relaţiilor de familie cu consideraţii ofertă-profit.
Mamele surogat devin solicitate mai ales în ţările unde este recunoscută la nivel
statal homosexualitatea. Cuplurile de bărbaţi cer dreptul da a avea un copil în comun
pentru a se simţi familii împlinite. Ei sunt de acord să cumpere ovulul, să încheie un
contract cu mama-incubator numai de a avea parte de fericitul sentiment de a fi
părinte. Însă, cum va fi primit un aşa copil de către societate? Va avea prieteni la
şcoala sau se va urî pe sine şi familia sa, fiind sub presiunile celor veniţi din familii
tradiţionale? Înainte de a lua poziţii decisive referitoare la probleme date, societatea
trebuie să reflecteze mult asupra urmărilor în viitor şi, în special, asupra sorţii celor
nevinovaţi implicaţi în mijlocul desfăşurării situaţiilor create – copiii.
Desigur, donarea de gameţi ar părea a fi, la prima vedere, chiar un act caritabil.
Însă, acesta se transformă astăzi într-o adevărată piaţă, ceea ce devine nu numai ne
etic dar şi amoral. Cu părere de rău sunt create reţele întregi clandestine, preponderent
prin Inter-net, unde contra plată femei şi bărbaţi cu cele mai alese calităţi fizice îşi
oferă spre vînzare celulele sexuale. Ba chiar a fost mers şi mai departe, cînd un
miliardar american, care a creat prima bancă de spermă Nobel, spermă donată de
bărbaţi cu un coeficient de inteligenţă mai mare de 140. Printre primii donatori a fost
şi laureatul premiului Nobel pentru descoperirea tranzistorului William Shonkley,
cunoscut şi pentru poziţia sa extremă - elitistă şi rasistă. O astfel de alegere a
gameţilor presupune naşterea unor serii de genialităţi. Desigur, orice mamă doreşte ca
copilul ei să fie un Einstein, presupunînd că copilul va fi fericit să fie urmaşul unei
celebrităţi. Însă, cu părere de rău oamenii pretind să lupte cu Natura-Mamă, pînă la
urmă luptînd cu propriul destin. Fiecare individ are cîteva gene în formă heterozigotă
(un heterozigot are o genă normală şi una mutantă). Din uniunea a doi heterozigoţi
pentru aceeaşi mutaţie se pot naşte copii profund handicapaţi şi numai întîmplarea
poate decide dacă vor fi sau nu purtătorii erorii genetice identice.
După cum a fost menţionat, studierea genetică a embrionilor face posibilă
cunoaşterea calităţilor şi predispunerilor pe care acesta le poartă în informaţia sa
biologică. Însă, cercetările date pot genera riscul dezvoltării unor practici cu caracter
eugenic care, banalizîndu-se ar putea trezi dorinţe etic condamnabile, cum ar fi
tentaţia alegerii unui copil cu anumite calităţi, aspecte fizice, lucru contrar demnităţii
umane prin încălcarea respectului singularităţii şi libertăţii copilului.
Inducerea unor modificări la nivelul genetic al embrionului după placul
părinţilor sau al altor persoane interesate este o etapă nouă a eugeniei, deja la nivel
molecular. Iar aici se ascunde unul din cele mai grave pericole pentru supravieţuirea
speciei umane. Am menţiona că greşeala unui medic-chirurg, spre exemplu, se
răsfrînge asupra sănătăţii şi vieţii unui pacient, indirect fiind afectaţi şi membrii
familiei acestuia, pe cînd în urma erorii unui genetician vor suferi generaţiile
viitorului, ea poate distruge pămîntenii.
Şirul problemelor expuse indică contrarietatea actelor medicale date, cu toate că
majoritatea din ele există şi sunt acceptate de către societăţile unor state dezvoltate.
Deci, ar fi rezonabil să grupăm argumentele „pro” şi „contra” susţinerii reproducerii
umane asistate medical. În suport la aceasta vine afirmaţia că istoria cunoaşte zeci de
cazuri, cînd inovaţiile ştiinţifice au fost interzise din motive conservatoare, poate din
frica în faţa necunoscutului, ca apoi acestea să fie considerate mai tîrziu performante.
Deci nu putem să oprim o evoluţie, care reiese de la sine. Al doilea argument „pro” ar
fi dreptul oricărui om de ştiinţă la independenţă şi libertate în munca creatoare.
Tendinţa spre noi cunoştinţe şi descoperiri este calitatea oricărui savant adevărat,
impulsionat de curiozitate şi interes ştiinţific. Un alt motiv reiese din faptul că
majoritatea descoperirilor ştiinţifice îşi găsesc aplicare în practică, sunt utilizate de
către societate, deci îşi găsesc „clientul”. Astfel, scopul final al noilor implementări
ştiinţifice ar fi fericirea şi confortul membrilor societăţii.
La cele descrise mai sus am aduce argumentele „contra” şi primul reproş ar fi că
unele cercetări sunt negative şi neraţionale chiar prin ideea lor, conceperea lor din
start fiind o greşeală. Aşa se prezintă, de exemplu, cuplarea gameţilor umani cu cei
animali, fapt amintit anterior. Uneori procesul cercetării presupune nişte situaţii
inadmisibile din punct de vedere moral. Astfel, pentru a cerceta rănile prin armă de
foc erau împuşcate intenţionat animale, lăsînd procesul patologic să evolueze, pentru
a face concluzii utile în tratamentul uman.
O tehnică nouă şi extrem de miraculoasă este clonarea17, care este o multiplicare
fără fecundare, ocolind ovulul femeii. Prin intermediul unei garnituri simple de celule
vii sau chiar a unei celule a individului se fac încercări de a crea un embrion uman.
Astăzi se efectuază un alt tip al clonării. Nucleul unei fiinţe vii bine determinate se
plasează în ovulul eliberat de nucleul ei propriu. Cu ajutorul unui stimulator electric
ovulul se modifică esenţial. Rezultatul acestei acţiuni este apariţia unui organism-
copie celui de la care a fost prelevată informaţia cariotipară. Este mediatizată pe larg
situaţia în aprecierea clonării atît în favoarea sau contra acesteia. Pe de o parte sunt
aplaudabile eforturile ştiinţelor biomedicale de a explica tainele vieţii, însă pe de altă
parte, este delimitată, separată componenta biologică de cea spirituală, traiul de
dragoste. Care va statutul copilului creat prin clonare? Va fi copia identică a donorului
său de celulă, va fi identificat cu acesta? Îi vor fi atribuite calităţile identice sau va fi
pereput ca o identitate aparte? Unii entuziaşti propun clonarea lui Adolf Hitler în scop
de a-l pedepsi pentru crimele făcute. Alţii ar dori clonarea lui Hristos pentru a-i
dovedi abilităţile divine. Un lucru este cert: societatea umană actuală nu este pregătită
încă pentru a accepta procesul clonării ca metodă a reproducerii asistate medicale.
Persistă un pericol enorm de a da posibilitatea evoluării unor acţiuni amorale şi chiar
distrugătoare.
Cercetătorii ştiinţifici se axează atît de mult spre scopul final al experienţelor
sale, încît ignoră rezultatele secundare adverse care apar în urma acestora şi care se
dovedesc a fi periculoase pentru multe fiinţe vii. Un alt argument vine din
dezechilibrul financiar, atunci cînd sunt acordate sume enorme pentru cercetări cu un
final sumbru, rămînînd să persiste probleme mult mai acute şi, credem, ruşinoase
(cum ar fi problemele globale) pentru societatea mileniului III.
Desigur, limitele capitolului dat nu ne-au putut permite să desfăşurăm
multitudinea de probleme care există şi sunt în continuă aparenţă în ramura medicinii
reproductive. Acestea vor ţine de lucrul zilnic imens şi frămîntările comitetelor de
bioetică ce activează în lume, de activitatea a zeci şi poate sute chiar de jurişti,
sociologi şi filosofi, care încearcă de a găsi căi optimale de evitare a situaţiilor de
conflict şi degradare morală prin elaborare de legi, norme, regulamente etc. Scopul
nostru a fost de a demonstra că problemele morale care apar în domeniul dat trebuie şi
pot să îngrijoreze fiecare om contemporan. Bioetica este acea balanţă necesară vital,
care nu va permite „spiritului cunoaşterii”, rebel şi zbuciumat prin natura sa, să
arunce omenirea în întunericul non-existenţei.
NOTĂ EXPLICATIVĂ:
1
Gamet (gameţi) – denumire generală pentru celulele sexuale ale animalelor şi
plantelor
2
Făt (fetus)– produs de concepţie din uterul mamiferelor din momentul cînd
începe a avea mişcări proprii şi formele caracteristice speciei , pînă cînd se naşte
3
Embrion – produsul concepţiei în primele trei luni de existenţă
4
Zigot – celulă rezultată din urma a doi gameţi, ou fecundat, zigospor
5
Blastomer - celulă formată în urma diviziunii primate a zigotului
6
Oocit - celulă germinativă femelă la animale
7
Sterilitate – lipsa posibilităţii de procreare
8
Spermă – substanţă lichidă cu compoziţie complexă, secretată de glandele
sexuale masculine care conţine ca elemente esenţiale spermatozoizii
9
Ovar – fiecare dintre cele două glande de reproducere ale femelei, care conţine
celulele germinative şi ovulele
10
Azoospermie – absenţa spermatozoizilor din spermă, care determină
sterilitatea
11
Procreare asistată medical - mod desexualizat al procreării.
12
Ovul – gametul femel al animalelor. Element sexual femel al plantelor
fanerofame, produs al carpelelor, care după fecundare se transformă în sămînţă.
13
Ovulaţie – stadiu al ciclului ovarian care constă în eliminarea ovulului matur
(apt de a fi fecundat) din ovar
14
Mamă surogat sau mamă foster - femeie care îşi „împrumută” uterul pentru a
duce o sarcină cu un embrion străin biologic
15
Spermatozoid – celulă sexuală mobilă a organismului animal şi vegetal
mascul
16
Menopauză - fenomen fiziologic complex, care constă în încetarea definitivă a
menstruaţiei la femei, ca urmare a încetării funcţiei ovariene
17
Clon – succesiune rezultată dintr-un singur individ prin înmulţire asexuală,
înmulţire celulară rezultată prin diviziune dintr-o celulă iniţială.
BIBLIOGRAFIE:
1. Scripcaru Gh., Ciucă A., Astărăstoae V., Scripcaru C. Bioetica, ştiinţele
vieţii şi drepturile omului. - Iaşi: Polirom, 1998. – 237 p.
2. Scripcaru Gh., Astărăstoaie V., Scripcaru C.. Principii de bioetică,
deontologie şi drept medical. - Iaşi: Omnia, 1994. - 222 p.
3. Ţîrdea T.N. Filosofie şi Bioetică: istorie, personalităţi , paradigme. -
Chişinău: UASM, 2000. – 251 p.
4. Ţîrdea T.N. Bioetică: origini, dileme, tendinţe. – Chişinău: CEP
„Medicina”, 2005. – 234 p.
5. McMahan Jeff. The Ethics of Killing. Problem at the Margins of Life. -
New York: Oxford University Press, 2002. – 540 p.
 6. Альнот Мари-Одиль. Чьи это гаметы? // Требования биоэтики.
Медицина между надеждой и опасениями. Под рук. Бриссе-Виньо Ф. -
Киев: Сфера, 1999. - C. 178-185. – 247 с.
7. Курило Л.Ф. Право родиться. // Биоэтика принципы, правила,
проблемы. Под ред. Юдина Б.Г - Москва: Эдиториал УРСС, 1998. С.
135-146. – 470 с.
8. Соболев Р.В. Этические аспекты исследований в репродуктивной
медицине. // Антологiя Бiоетики. За ред. Кундiева Ю.I. - Львiв: БаК,
2003. - C. 147-151.– 589 c.

2.6. T. ŢÎRDEA, A. EŞANU

IMPLICAŢIILE BIOETICE ALE AVORTULUI

Problema avortului1 conţine în sine dimensiuni medicale, juridice, sociale,

demografice, psihologice, morale şi filosofice. Însă ea constituie mai întîi de toate
ocazia unei experienţe dramatice pentru femeia însărcinată
Pentru că, înainte de a veni la medic, femeia se află în faţa unei dileme
morale, viaţa sau moartea viitorului om. Dar şi după ce ea s-a adresat medicului,
sensul etic al problemei nu numai că nu dispare ci se complică şi mai mult. În
rezolvarea ei se implică al treilea om, medicul, şi într-un anumit sens el devine
copărtaşul omnicidului. Anume omnicid, pentru că spre deosebire de operaţia
chirurgicală, actul în cauză are un scop deosebit – a distruge viaţa, a ucide fiinţa
umană, lipsită totalmente de apărare, fără drepturi, suferind fără vină. Între aceste
două puncte de vedere contrare se întinde cîmpul problematic pe care se desfăşoară
opoziţia diverselor poziţii, puncte de vedere, abordări, aprecieri, viziuni. În aşa
măsură de acute şi dramatice, încît ea se rezolvă în străzi, devine obiectul
manifestărilor de masă, mitingurilor şi demonstraţiilor. Demonstraţii sub astfel de
lozinci au avut loc în diverse ţări În SUA o singură manifestaţie de acest gen a
întrunit peste 300 mii de oameni.
La etapa actuală de dezvoltare a ştiinţei obstetrico-ginecologice în pofida
anumitor realităţi în elaborarea, propagarea şi implimentarea unor mijloace
anticoncepţionale, avortul rămîne una din metodele principale de planificare a
familiei. Pe parcusul perioadei reproductive fiecărei femei de pe glob îi revine, în
medie, un avort artificial. Anual în lume se efectuează circa 50 mln de întreruperi
artificiale a sarcinii şi mai mult de 20 mln de avorturi sunt ilegale. Conform datelor
OMS, 60-100 de mii de decese anual, sunt consecinţe ale complicaţiilor septice post-
partum. Statistica ne indică următoarele date: la 1000 femei (anul 1994) au fost
efectuate avorturi: în Polonia - 3,6, în Irlanda - 5,4, în Germania - 8,7, în Italia - 12,7,
în Franţa - 13,4, în Anglia - 14,8, în SUA - 26,4, în China - 37,5, în Cuba - 56,6, în
Rusia - 119,6, în România 172,4.
Dar cum stau lucrurile în R. Moldova? Constituie pentru noi o problemă
actuală? Şi în ce măsură? Trebuie să recunoaştem ca la noi această problemă este
abordată într-un mod paradoxal. Pe de o parte în literatură aproape că lipsesc
discuţiile, dezbaterile, articolele, publicaţiile vizînd problema avortului. Pe de altă
parte, această “problemă inexistentă” – nerezolvată şi chiar nediscutată teoretic - în
practică se rezolvă cu “succes”. Ţara noastră se află printre primele locuri în Europa
la acest capitol. Numărul avorturilor provocate în R. Moldova în a. 2000 a atins circa
de 26350, ceea ce constituie 24,4 la 1000 de femei fertile, raportul dintre naşteri şi
avorturi fiind de 1 : 1 Cifrele acestea nu reflectă situaţia reală. Deoarece multe
avorturi rămîn neînregistrate, numărul lor fiind mult mai mare.
Ce argumente se invocă în bioetica contemporană pentru a fundamenta
permisibilitatea avortului şi acceptarea lui din punct de vedere moral, şi ce – contra, în
scopul interzicerii avorturilor şi a demonstra incompatibilitatea lui morală? În acest
spaţiu “Pro şi Contra” al polemicii bioetice se detaşează o problemă fundamentală:
este oare fetusul uman membru plenipotenţiar al comunităţii morale, protejat de
interdicţiile referitoare la omnicid? În dependenţă de modalitatea de rezolvare a
problemei enunţate mai sus putem decela 3 abordări de bază în bioetica
contemporană: a) radical-liberală; b) conservatoare restrictivă; c) moderată.
Viziunea radical-liberală interpretează drepturile omului în mod identic cu
drepturile de proprietate. Pentru libertanieni orice individ exercită un control asipra
corpului său şi a acţiunilor sale: acest tip de control, specific tuturor fiinţelor umane, îl
constituie proprietatea. Dreptul de proprietate legitimă este absolut - de altfel, afirmă
libertanienii, toate celelalte drepturi sunt derivabile din dreptul de proprietate. De aici
rezultă o concepţie radical permisivă a avortului. În acest caz fetusul este considerat
drept un intrus. Şi această caracterizare semnifică că fetusul este comparabil cu o
tumoare, cu un apendice şi în consecinţă femeia, tutulară a unui drept absolut asupra
propriului său corp, poate practica asupra sa însăşi un avort sau să contracteze liber un
specialist pentru a o scuti de sarcină.
 Această abordare formulează o distincţie clară între fiinţa umană şi
personalitatea umană. Termenul de “personalitate” este tratat în acest context destul
de echivoc: personalitatea (dotată cu valori, scop în sine) se află în opoziţie explicită
în raport cu lucrul, cu obiectul (avînd numai preţ şi care poate fi posedat la dorinţă).
În materie de drept, personalitatea se consideră o fiinţă titulară de drepturi şi de
obligaţii şi care are un rol decisiv în activitatea juridică. Liberal-radicalii nu consideră
fetusul drept personalitate, el nu face parte din comunitatea morală. Drepturile lui
(dacă le are) sunt prea insignifiante pentru a anula drepturile unei personalităţi în
sensul strict al cuvîntului, aşa cum este indiscutabil femeia însărcinată. Care sunt
aceste drepturi? Este vorba de dreptul de a proteja viaţa proprie, sănătatea proprie,
libertatea proprie, şi chiar fericirea proprie. Şi dacă unicul mijloc de a pune în valoare
aceste drepturi îl constituie întreruperea sarcinii, devenită indezirabilă, ea nu poate fi
condamnabilă moral, indiferent la ce etapă de dezvoltare a sarcinii se aplică.
Pe de altă parte, se consideră că analizele conservatoare aparţin de biserică şi
ele se discută în acest context. Însă lucrurile nu sunt aşa de simple. În primul rând,
unii susţin concepţiile conservatoare nefiind clericali sau fără a interveni cu
argumente teologice. În al doilea rînd, unii teologi creştini au avansat în cursul istoriei
analize care nu sunt conservatoare.
Totuşi ar fi cazul să facem cunoştinţă cu teoriile Bisericii Creştine vizînd
avortul, în speţă a celei Catolice şi a celei Ortodoxe. Biserica catolică afirmă că viaţa
umană trebuie să fie respectată în mod absolut ( protejată în consecinţă) din faza
concepţiei. Ideea esenţială este următoarea: zigota derivată din fecundare constituie
deja o identitate biologică a unui nou individ uman. Or, începînd din momentul cînd
se are de a face cu un individ uman, instantaneu se are de a face cu o personalitate
umană. Specificul unei astfel de analize constă în a identifica la fiinţa umană
personalitatea şi idividualitatea biologică: persoana umană este concepută drept un
individ viu, natura lui fiind umană. Consecinţele unei astfel de viziuni raportate la
avort sunt extrem de clare: “Nu există nici un om, nici o autoritate umană, nici o
ştiinţă, nici o indicaţie medicală, eugenică , socială, economică, morală care poate
exiba, sau acorda un titlu juridic valabil pentru a dispune direct şi deliberat de o viaţă
umană inocentă deci, de a dispune avînd ca ţel distrugerea ei, considerată ori drept
scop, ori mijloc de a atinge un scop, care, poate în sine, nu este întru totul ilegitim”.
Această formulă exclude avortul, fie practicat pentru a preveni apariţia unei
descendenţe genetic deficiente pentru a impiedica venirea pe lume a nou-născuţilor
grav handicapaţi fie drept mijloc de limitare a naşterilor etc Se interzice orice avort
chiar şi cu scopul de a salva viaţa femeii însărcinate: argumentul legitimei apărări nu
poate fi invocat. Fetusul fiind o fiinţă umană inocentă, nu poate fi identificat drept un
agresor injust sau un animal periculos. Atitudinea negativă a Bisericii Ortodoxe vis-a-
vis de avort are o lungă istorie. Viziunile ei etice elaborate, atît în dreptul canonic şi în
cărţile ecleziastice, cît şi în instrucţiuni etice condamnă avortul, considerîndu-l drept
omucidere În canonul al doilea Sfîntul Vasile neagă orice diferenţiere artificială
între fătul “format” şi “neformat”. În aşa fel, orice avort constituie un păcat, deoarece
prezintă răul. Şi pentru că aspectele fizice şi personale ale existenţei umane se tratează
drept componente inalienabile ale esenţei umane, fătul cît n-ar fi el de nedezvoltat nu
poate să fie distrus în condiţiile unei gestaţii normale. Eticienii Ortodoxei Orientale,
resping, considerîndu-le nedemne, acele contraargumente, care apelează la
considerente economice sau sociale, deoarece, viaţa abordată dintr-o astfel de
perspectivă valorează mai puţin, decît banii, sentimentul mîndriei sau confortul.
Înzestraţi cu cunoştinţele geneticii contemporane, ei nu sunt de acord cu faptul că
avorturile pot fi justificate din considerentul că femeia posedă dreptul de a controla
propriul său corp. Luată ca atare această supoziţie fundamentală respinge argumentul
conform căruia fătul nu constituie decît o parte a ţesutului matern. Fătul nu face parte
din corpul mamei; acesta este corpul şi viaţa unei alte fiinţe umane, încredinţată
îngrijirilor materne pentru alimentare.
Abordarea posibilităţii avortului este moralmente acceptabilă numai în cazul
cînd dezvoltarea fătului pune în pericol viaţa mamei. Şi în acest caz valoarea supremă
o constituie anume prezervarea vieţii. Se i-au în calcul o multitudine de argumente
dictate de rezonabilitate şi în primul rînd se va decide salvarea vieţii mamei. În orice
caz, o astfel de decizie, cade sub incidenta “păcatelor involuntare” cînd se recunoaşte
răul săvărşit, dar vina personalităţii este atenuată.
Cei care au o atitudine conservatoare referitor la avort consideră că fiinţa
umană posedă din momentul conceperii drepturi plenare care trebuie să-l protejeze de
omnicid. Cei care au o atitudine liberală faţă de avort consideră că aceste drepturi
fiinţa umană la obţine din momentul naşterii. Aceste teorii puţin iau în considerare
intuţiile noastre spontane, conform cărora un avort precoce diferă foarte puţin de o
practică contraceptivă, în timp ce un avort tardiv diferă puţin de omnicid. Teoriile
moderate ţin cont de acest tip de intuiţie.
 În ce moment totuşi, în ce punct al dezvoltării gravidităţii embrionul devine
fiinţă umană, cu toate drepturile ce-i revin apriori? În momentul fecundării? În
primul , în al doilea sau în al treilea stadiu al gravidităţii? În momentul naşterii?
Aceasta nu este o interogare medicală, ci etică – interogarea despre statutul moral al
fetusului uman. Numai în dependenţă de răspuns poate fi rezolvată problema admiterii
săi interzicerii avortului. Poate fi stabilit, dacă nu un punct sau un moment concret,
cel puţin o limită anumită, cînd embrionul capătă statutul de fiinţă morală, împreună
cu el şi dreptul la viaţă? În primul rînd, observăm, că trecerea de la absenţa spre
prezenţa statului moral integral se manifestă printr-un salt calitativ. În al doilea rînd,
obţinerea statutului moral integral nu prezintă o calitate imanentă caracteristică
fătului, ci un rezultat al unui proces treptat în care noi putem să stabilim nu o dată
precisă ci numai stadiul, la care fiinţa respectivă devine subiect moral.
Adepţii moderaţi ai avortului pornesc de la ipoteza că statutul moral al
fetusului trebuie cel puţin parţial să fie corelat cu nivelul dezvoltării sale (şi nu cu alte
criterii de exemplu, utilitatea socială) etc. Şi, în fine, trebuie să fie elaborat un criteriu
de determinare al statului moral al fetusului. Acest criteriu trebuie să fie într-atît de
general pentru a nu intra în contradicţie cu alte criterii morale şi într-atît de vast
pentru a fi valabil şi pentru alte fiinţe vii,nu numai pentru embrionul uman. Criteriul
respectiv trebuie să conexeze statutul moral al acestor fiinţe cu unele caracteristici
empirice (şi nu metafizice ca de exemplu calitatea făpturii, rezultatul creaţiei divine,
statutul religios etc.) şi trebuie să fie moral important.
Dintre multiplele elaborări pe această problemă patru criterii, după aprecierea
unanimă, merită atenţie: valoarea intrisecă, vitalitatea, raţionalitatea, reacţia la
excitanţi. Primul poate fi respins în virtutea incertitudinii sale, or, el nu poate de unul
singur, fără o teorie corespunzătoare ,care ar explica noţiunea valorii intrisece, să fie
utilizat pentru determinarea statutului moral, plus la aceasta, el nu posedă o suficientă
importanţă generalizantă. Al doilea criteriu de asemenea prezintă carenţe majore în
virtutea faptului, că el este aplicabil la un cerc prea vast de obiecte, cărora li s-ar
recunoaşte statutul moral. E de domeniul evidenţei, că morala cu noţiunile ei de
interese, a binelui şi răului etc., trebuie să se refere numai la fiinţele vii, dar aceste
fiinţe vii, pentru a deveni esenţe morale trebuie să fie şi conştiente. Următorul criteriu,
al raţionalităţii, este posibil prea îngust, deoarece exclude clase întregi de fiinţe vii,
dar care, nefiind raţionale (de exemplu animalele), trebuie să fie protejate de către
morală. Deaceea raţionalitatea constituie o condiţie suficientă dar nu necesară de
posesie a statutului moral. Astfel, rămîne singurul criteriu – cel al reacţiei la excitanţi,
înţeles în sens îngust, drept capacitatea de a simţi plăcerea şi durerea .
Alegerea acestui criteriu drept bază pentru determinarea statutului moral al
fetusului şi dreptul lui la viaţă permite elaborarea unei aprecieri morale raţionale de
întrerupere a sarcinii. Criteriul menţionat deschise posibilităţi de rezolvare ale multor
probleme, ca de exemplu, atitudinea faţă de animale, copii cu deficiente mentale
genetice, bolnavi incurabili, aflaţi între viaţă şi moarte. El permite de a preciza şi
unele probleme complexe şi delicate vizînd eutanasia.
Referitor la avort, aplicarea criteriului respectiv permite stabilirea diferenţei,
importantă din punct de vedere moral, dintre întreruperea precoce şi tardivă a sarcinii.
Perioada, după cum afirmă mulţi autori, cînd se formează reacţia fetusului la excitanţi
trebuie considerată trimestrul al doilea al sarcinii- 3-6 luni. A propos, această viziune
coincide cu reprezentările morale comune, cu practica juridică. Oamenii în mod
diferit apreciază utilizarea mijloacelor contracepţionale, pe de o parte şi uciderea nou-
născutului, pe de alta. Dacă prima acţiune e permisă şi legală, apoi a doua e
considerată crimă. Recunoaşterea faptului ca fetusul capătă statut moral, semnifică, că
întreruperea precoce a sarcinii din punct de vedere moral poate fi comparată cu
utilizarea mijloacelor contraceptive, însă întreruperea tardivă a ei poate fi apreciată
drept uciderea unei fiinţe vii. Desigur, ce impune discernerea acelei diferenţe enorme
dintre infanticid şi suprimarea vieţii a fetusului nenăscut. Ultima uneori poate să fie
generată de astfel de cauze, ca pericolul pentru viaţa şi sănătatea mamei sau
probabilitatea mare, ca copilul se va naşte bolnav incurabil, condamnat la suferinţe şi
moarte.
O poziţie moderată poate fi susţinută de diverse strategii. Conform celei mai
simple, relatate mai sus fetusul poate beneficia de protecţie contra omnicidului, numai
într-un anumit moment al evoluţiei sale de la procreare şi pînă la naştere. În perioada
gravidităţii, fiind un proces continuu, se manifestă în mod necesar şi o doză de
arbitrariu în determinarea acelui punct, considerat drept semnificativ în abordările
bioetice. În dependenţă de faptul, se acordă o mai mare sau mai mică importanţă
aspectelor biologice ale personalităţii, ori din contră, celor sociale, se propune drept
punct relevant în evoluţia gravidităţii următorii factori: formarea blastulei, formarea
morulei, nidarea blastocitului (morulei),embriogeneza(organogeneza, placentarea),
începutul activităţii cerebrale fetale, primele mişcări perceptibile ale fetusului de către
femeia gravidă, viabilitatea.
 Declaraţia de la Veneţia a Asambleii medicale mondiale referitor la avort
(1983) stipuliază:
1. Principiul moral fundamental a medicului – respectul faţă de viaţa din momentul
conceperii ei.
2. Circumstanţele care opun interesele mamei potenţiale şi cele ale copilului
nenăscut plasează medicul în faţa necesităţii alegerii: a păstra sarcina sau de a o
întrerupe intenţionat.
3. Neunivocitatea alegerii este determinată de diverse poziţii religioase şi morale,
fiecare din ele necesită respect.
4. Unele relaţii, ce se referă la această problemă şi reguli de rezolvare a ei, în fiecare
stat sau comunitate se află în afara competenţei medicinei: medicina trebuie să
asigure protecţia pacienţilor şi să-şi apere propriile drepturi în societate.
5. În acele ţări, unde avorturile medicale sunt permise de lege, specialiştii
competenţi pot să le efectuieze în mod legal.
6. Dacă convingerile proprii nu-i permit medicului să recomande sau să efectuieze
avortul medical, el trebuie să încredinţeze pacienta unui coleg competent.
Investigaţiile ştiinţifice despre esenţa embrionului ne dovedesc că din
momentul conceperii, prin urmare din momentul unirii spermatozoidului cu ovulul
feminin, embrionul capătă toate caracteristicile individului uman. Savanţii italieni
afirmă că la a 2-a lună fătul chiar ascultă muzică. Însă e dificil a afirma că embrionul
devine şi o personalitate. El nu-i înzestrat cu caracteristici spirituale, în orişice caz e
greu de argumentat acest fapt.
Pornind de la cele spuse, conchidem că avortul este o încălcare a dreptului
omului la viaţă, a demnităţii lui personale. Însă dacă e cazul de ales dintre viaţa
mamei şi a fătului, atunci noi ne plasăm în alte circumstanţe. Aici avem de a face cu
avortul terapeutic (de exemplu, înlăturarea uterului cu tumoare malignă). Alt avort
recunoscut este cel eugenic, care se provoacă cu scopul de a nu admite naşterea
copiilor cu defecte genetice, incurabile mai apoi. Un alt tip de avort e cel criminal,
care are loc în afara instituţiei medicale. În prezent el este foarte răspîndit din motive
economice, şi nu numai. Despre acest fapt ne mărturisesc situaţiile care s-au creat mai
întîi de toate în multe ţări postsocialiste, ne fiind o excepţie în această ordine de idei şi
Republica Moldova.
Am examinat cîteva sugestii ce ţin de avort. Actualmente avortul e necesar de
combinat cu alte forme şi metode de reglementare a natalităţii. Acest lucru ni-l cere
ideologia ecogeică care preconizează o revoluţie axigenică (demnă de noi), adică în
familie doar un copil şi deci depopularea anuală – cu 1,5–2%. Dar acest fenomen
necesită o altă argumentare, deoarece populaţia Terrei nu-i gata să accepte aşa ceva.

NOTĂ EXPLICATIVĂ
1
Avort - expulzarea spontană sau provocată a unui fetus înainte ca el să fie viabil.

BIBLIOGRAFIE

1. Biblia
2. D’Onofrio F., Giunta R. La Bioetica nel futuro dell’uomo, Napoli 1999.
3. Ramon Lucas Lucas. Antropologia e problemi bioetici. Milano, Edizioni San
Paolo 2001.
4. Roşca P., Gaidău E. Sănătatea reproductivă şi avortul în Republica Moldova. //
Problemele actuale de planificare a familiei în ţările Europei de Est. Chişinău,
1994.
5. Singer P. Practical Ethics, Cambridje, Univ. Press. 2 ed., 1993
6. Strătilă M. Avortul – factor social biologic al morbidităţii feminine.//Actualităţi în
obstetrică, ginicologie şi pediatrie. Chişinău, 1996.
7. Şalari Otilia Avortul şi sănătatea reproductivă în Republica Moldova.//
Particularităţile şi tendinţele proceselor demografice în Republica Moldova.
Chişinău, 2001.
8. Ţîrdea N. Teodor. Filosofie şi Bioetică. Chişinău, 2000.
9. Ţîrdea N. Teodor Bioetică:origini, dileme, tendinţe Chişinău, 2005.
10. Биомедицинская этика/под ред. В.И.Покровского. М., Медицина, 1997.
11. Биоэтика: принципы, правила, проблемы. М., Эдиториал УРСС, 1998.
12. Яровинский М.Я. Лекции по курсу «Медицинская этика» (биоэтика).
Второй выпуск. М., Медицина 2000.

2.7. Valeriu Sava

BIOETICA , LEGISLAŢIA ŞI DREPTURILE PACIENŢILOR

Conform definiţiilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii o funcţie importantă a

sistemului de ocrotire a sănătăţii este răspunderea acestuia la aşteptările şi necesităţile
populaţiei, care urmează a fi abordate într-o manieră justă şi echitabilă în contextul
drepturilor universale ale omului la viaţă şi sănătate. Obţinerea accesului universal la
asistenţa medico-sanitară reprezintă o importantă problemă etică, politică şi socială a
începutului secolului al XXI-lea în majoritatea ţărilor. Şi pentru populaţia Republicii
Moldova îmbunătăţirea accesului şi echităţii în acordarea îngrijirilor de sănătate este
una din aşteptările generale, deoarece pe parcursul ultimului deceniu mai mulţi factori
de ordin economic şi social au dus la lezarea acestor drepturi ale cetăţenilor.
Republica Moldova poartă amprenta poverii istorice moştenită din perioada cînd făcea
parte din Uniunea Sovietică, avînd economia integrată şi dependentă de alte foste
republici, astăzi state independente.
Practica internaţională atesta că numai prin crearea şi ajustarea adecvată a
cadrului normativ ce ţine de asigurarea accesului echitabil la un volum definit de
servicii medicale calitative, complimentat de mecanisme reale de implementare, pot fi
garantate drepturile1 fundamentale ale cetăţenilor în sistemul serviciilor de sănătate.
Aceste drepturi cuprind două dimensiuni: drepturi sociale şi drepturi individuale.
Drepturile sociale reprezintă retribuţia fiecărui cetăţean la asistenţă medicală
şi sunt determinate în cea mai mare măsură de obligaţiile asumate de stat şi de alte
organisme publice în scopul furnizării unei cantităţi rezonabile de servicii de sănătate
pentru întreaga populaţie. Respectarea acestora include în mod obligator garantarea
accesului, echităţii, calităţii, continuităţii asistenţei medicale fiecărui cetăţean. De
regulă, aceste drepturi sunt garantate de Constituţie şi reglementate de legi, acte
juridice şi documente normative la nivel naţional, iar realizarea lor este determinată în
mare măsură de factorii politici, sociali şi economici ai statului.
Legislaţia stabileşte responsabilitatea statului pentru protejarea sănătăţii,
prosperităţii şi securităţii cetăţenilor. Sub egida puterii statale există un număr
impunător de legi şi regulamente sanitare care ţin de sănătatea publică, finanţarea
serviciilor sanitare, agricultură, produsele alimentare, medicamente, preparatele
cosmetice, dispozitivele medicale, de sănătatea şi securitatea profesională, controlul
ecologic şi prosperitatea publică. Legile sănătăţii publice se bazează pe un număr
mare de decizii constituţionale, statutare, administrative şi judecătoreşti, fiind utilizate
atît în procedurile civile, cît şi în cele penale.
Sănătatea Publică îşi asumă responsabilitatea socială pentru sănătatea generală
şi utilizează cît se poate de eficient modalităţile comunitare şi personale de asistenţă
pentru realizarea scopurilor sanitare universale.
În acest context, obiectivele prioritare, stabilite prin strategiile de dezvoltare a
sistemului sănătăţii al Republicii Moldova în perioada de tranziţie sunt:
- sporirea accesului echitabil a întregii populaţiei la un pachet bine definit de
servicii medicale;
- dezvoltarea şi implementarea în practică a mecanismelor reale de protecţie
financiară a populaţiei care se confruntă cu o problemă de sănătate.
 Unul din mecanismele eficiente de atingere a ambelor obiective sunt
asigurările obligatorii de sănătate, care în varianta propusă spre implementare în
Republica Moldova permite garantarea accesului echitabil la asistenţă medicală
întregii populaţii prin legiferarea Programului Unic de asigurare2.
În acelaşi timp, complexitatea crescîndă din cadrul sistemelor de sănătate,
progresele făcute în ştiinţele şi în tehnologiile medicale, faptul că practica medicală a
devenit mai riscantă au determinat punerea accentului pe importanţa recunoaşterii
dreptului individual la autodeterminare şi deseori pe nevoia de a legifera garanţii
suplimentare ale drepturilor individuale ale pacienţilor.
Drepturile individuale ale bolnavului au caracter personal, vizînd respectarea
demnităţii umane şi inviolabilitatea vieţii personale, accesul la informaţia cu privire la
starea sănătăţii proprii, respectarea şi garantarea confidenţialităţii3, consimţămîntul
informat al pacientului şi dreptul acestuia de a alege tratamentele alternative.
a) Conflictul dintre drepturile individuale şi necesităţile comunitare. O
problemă continuă a sănătăţii publice este conflictul dintre drepturile individuale şi
necesităţile comunitare. Aplicarea măsurilor sanitare publice acceptate întru
beneficiul unor grupuri de persoane din societate poate necesita implementarea unei
intervenţii la nivel comunitar sau chiar naţional. Scopul majorităţii în sănătatea
publică este de a proteja minoritatea fără a fi specificate care anume vieţi individuale
vor fi salvate. În procesul de realizare a obiectivelor trasate (reducerea unei boli în
rîndul populaţiei) societatea poate limita unele libertăţi individuale. Majorarea taxelor
pentru produsele alcoolice şi din tutun, limitarea regimului de viteză, impunerea
utilizării obligatorii a centurilor de siguranţă reprezintă legi care violează drepturile
individuale, dar protejează persoanele individuale şi comunitatea în întregime.
Conflictul dintre interesele şi drepturile comunitare şi individuale constituie frecvent
subiecte ale dezbaterilor etice referitor la conceptul „cele mai multe beneficii pentru
cel mai mare număr de persoane” care poate afecta drepturile legitime ale indivizilor.
Aspectele legale ale sănătăţii publice sunt de o importanţă vitală pentru funcţionarea
sistemului sanitar, totodată acestea devin tot mai complexe şi controversate din punct
de vedere etic şi moral. Echilibrul dintre drepturile individuale şi comunitare este
foarte sensibil şi de aceea necesită o permanentă supraveghere.
Realizarea drepturilor individuale ale pacienţilor depind mai mult de valorile
morale ale societăţii, de convingerile filosofice şi de principiile etice din sistemul de
sănătate. În cazul în care principiul salvării vieţii omeneşti este mai presus decît toate
considerările în acest scop sunt utilizate toate mijloacele disponibile, indiferent de
starea pacientului şi costurile asociate. Dacă boala şi decesul sunt privite ca pedepse
pentru păcate, măsurile de prevenţie pot fi considerate ca amestecarea în treburile
divine, iar principala obligaţie etică constă în ameliorarea suferinţei bolnavului.
Umanismul echilibrează aceste două imperative etice: salvarea vieţii omeneşti şi
ameliorarea suferinţei bolnavului. Materialismul percepe asistenţa medico-sanitară în
primul rînd ca o funcţie de păstrare a sănătăţii forţei productive de muncă.
Legislaţia referitor la protecţia drepturilor individului sunt o parte componentă
a sănătăţii publice. Legile sănătăţii publice ţin de toate aspectele vieţii individuale şi
comunitare, inclusiv de protejarea individului de diferite tipuri de abuz. Traducerea în
viaţă a legilor sănătăţii publice poate duce la încălcarea drepturilor individului prin
implementarea forţată a normelor sanitare, precum şi a drepturilor civile prin
instituirea unui tratament obligatoriu unui bolnav cu o boală infecţioasă periculoasă
sau cu afecţiune psihică. Libertatea confesiunii poate veni în conflict cu legile
sănătăţii publice. Practicile religioase restrictive pot interzice utilizarea instituţiilor
medico-sanitare publice, iar spitalele religioase refuză să efectueze avortul în caz de
viol. Aceste practici religioase pot pune în pericol alţi membri ai comunităţii, cum se
întîmplă în cazul refuzului de a fi imunizat copilul, deşi această practică este
obligatorie. Legile sănătăţii publice interzic publicitatea amorală sau nejustificată prin
media, limitînd astfel dreptul libertăţii cuvîntului.
Protecţia sănătăţii publicului sau a individului necesită uneori împuterniciri
speciale pentru a izola o persoană - sursă de infecţie pentru prevenirea răspîndirii
bolii, de a proteja pacienţii cu afecţiuni psihice sau de a izola o persoană violentă.
Aceste împuterniciri trebuie utilizate doar în ultimă instanţă cînd tentativele de
convingere şi educare suferă eşec şi apare un pericol real pentru comunitate sau
individ, care este suficient pentru a convinge instanţa judecătorească de necesitatea
privării de libertate a individului. Sănătatea publică totuşi se bazează mai mult pe
metodele de convingere decît pe cele de impunere a pacientului.
Confidenţialitatea informaţiei medicale pentru asigurarea dreptului individului
la confidenţă implică şi aspecte etice în funcţionarea sistemelor informaţionale
sanitare. Naşterea, decesul, bolile infecţioase care necesită declarare şi datele
spitalizării reprezintă instrumentele de bază ale analizei epidemiologice şi
managementului sanitar. Totodată este necesară o precauţie în utilizarea acestor date
pentru evitarea identificării individuale care poate fi utilizată în scopuri de penalizare.
Spre exemplu, divulgarea informaţiei referitor la fumători, alcoolici sau pacienţii
bolnavi de SIDA poate duce la respingerea acestora de către companiile de asigurare
medicală. Totodată depistarea cazurilor şi supravegherea lor la distanţă este de o
importanţă vitală pentru managementul epidemiologic adecvat al bolilor infecţioase,
inclusiv al bolilor cu transmitere sexuală.
Epidemia4 de SIDA din anii 1980 a ridicat o mulţime de probleme etice şi
sanitare publice. Unele aspecte ale managementului epidemiei de SIDA vin în conflict
cu atitudinile bine stabilite ale societăţii referitor la bolnavii infecţioşi. Într-o societate
modernă este inacceptabilă şi ruşinoasă practica de izolare a purtătorilor de infecţie
HIV, totuşi pasivitatea de la sfîrşitul anilor `80 ai secolului al XX-lea a autorităţilor
sanitare publice faţă de casele de homosexuali din New York şi alte oraşe ale Statelor
Unite, care a provocat un pericol pentru transmiterea infecţiei HIV nu poate fi
interpretată altfel decît o neglijenţă din partea lor. Atitudinea politică faţă de SIDA în
anii nominalizaţi era bazată pe conceptul că testarea la infecţia HIV a comunităţii de
homosexuali va duce la apariţia discriminării faţă de ei, din acest motiv SIDA nefiind
considerată problemă sanitară publică şi fiind privită ca o problemă a drepturilor
civile.
Screening-ul, raportarea şi supravegherea cazurilor şi a persoanelor de contact
erau considerate ca încălcări ale drepturilor personale şi duceau la refuzul persoanelor
de a fi testate. Cea mai reuşită şi acceptabilă atitudine faţă de SIDA este conceptul
educativ. Avansarea epidemiei de SIDA şi majorarea anxietăţii publicului de infectare
cu HIV prin contact habitual a impus necesitatea implementării programelor de
educaţie referitor la sexul protejat, care constituie şi o problemă etică, deoarece
această educaţie putea fi greşit interpretată ca una care promovează relaţiile sexuale
extramaritale. Problema testării gravidelor la infecţia HIV a devenit actuală în special
cînd a fost demonstrată eficacitatea tratamentului gravidelor în prevenirea infectării cu
HIV a nou-născuţilor şi contraindicarea alimentaţiei la sînul mamei infectate a acestor
copii.
b) Aspecte bioetice ale asistenţei medico-sanitare. Sistemul de asistenţă
medico-sanitară are responsabilităţi complexe care le depăşesc cu mult pe cele ale
serviciilor medicale prestate de medic, instituţie sau prin intermediul serviciilor
comunitare la domiciliu.
Asistenţa medico-sanitară este furnizată de oameni, instituţii şi dispozitive
medicale. Calitatea asistenţei este influenţată mai mult de oamenii care acordă
asistenţa. Asistenţa medico-sanitară reprezintă un serviciu bazat pe cunoştinţe.
Indiferent de opiniile controversate progresul aspectului tehnologic al asistenţei este
de o importanţă vitală pentru dezvoltarea acestui domeniu. Metodele noi de tratament,
echipamentul modern de monitorizare, serviciile de laborator înalt tehnologice şi
tehnicile sofisticate de imagistică au adus o contribuţie enormă la progresul asistenţei
medico-sanitare. Tehnologia corespunzătoare este o problemă majoră şi importantă a
sănătăţii internaţionale. Spre exemplu, cea mai avansată tehnologie poate fi complet
inoportună pentru utilizare într-o instituţie care nu-şi poate permite s-o menţină în
stare funcţională, în care lipseşte personalul calificat pentru exploatarea acesteia sau
în regiunile unde această tehnologie este procurată din contul serviciilor de asistenţă
primară. Procesul de evaluare a tehnologiei permite aprecierea ei în contextul unei ţări
anumite şi a resurselor acesteia pentru asistenţa medico-sanitară.
Resursele alocate pentru asistenţa medico-sanitară sunt limitate chiar şi în
ţările industrializate. Finanţarea excesivă a noilor tehnologii cu beneficii contestabile
are loc frecvent din contul tehnicilor tradiţionale eficiente şi ieftine de prevenţie şi
tratament. Beneficiile sanitare oferite tot mai mult pacientului sunt uneori limitate din
punctul de vedere al duratei sau calităţii vieţii. Sunt dificil de rezolvat problemele
apărute în cazul în care eforturile eroice ale medicului pentru păstrarea vieţii
pacientului compromit calitatea vieţii pacientului şi drepturile legitime ale acestuia.
Provocarea suferinţei în cadrul unui tratament radical care poate prelungi viaţa
bolnavului cu doar cîteva ore sau zile vine în conflict cu obligaţia medicului de a nu
dăuna pacientului. Valoarea etică a menţinerii în viaţă a unui pacient în stadiul
terminal al bolii care suferă mult reprezintă o dilemă medicală controversată. Această
problemă este cu mult mai complexă decît valorile economice incluse în ecuaţie. Ea
deţine un potenţial de conflict între aspectele economice, rolul medicului de salvator
al vieţii omeneşti, obligaţia lui de a nu dăuna pacientului şi necesităţile percepute ale
pacientului şi familiei sale, precum şi ale comunităţii în întregime.
În acest context devin foarte importante aspectele etico-juridice ale relaţiilor
pacient – furnizor de asistenţă medico-sanitară. De la un medic se aşteaptă o asistenţă
adecvată, cunoştinţe, deprinderi şi precauţii în conformitate cu standardele practice
acceptate de opinia medicală, precum şi respectarea principiului de bază de a nu
dăuna pacientului. Pacientul are dreptul la informaţie referitor la starea sa, metodele
alternative de tratament şi riscurile posibile. El are de asemenea dreptul de a căuta
opinii medicale alternative, dar totodată acest drept este limitat de resursele financiare
disponibile oferite de către stat sau companiile de asigurare în medicină, ceea ce
necesită reglementări normative speciale.
 Legislaţia presupune şi permite utilizarea raţională a banilor publici pentru
promovarea sănătăţii publice. Fondurile publice pot fi oferite sub formă de finanţare
cu destinaţie specială pentru servicii specifice, cum ar fi imunizarea, asistenţa
prenatală, programele de combatere a bolilor specifice (controlul tuberculozei,
infecţiei HIV/SIDA). Fondurile publice sunt utilizate şi pentru asigurarea cu asistenţă
medico-sanitară a categoriilor de persoane care nu pot achita primele de asigurare
medicală. Legile şi regulamentele care reglementează aceste activităţi definesc exact
toate categoriile de beneficiari şi volumul serviciilor acordate.
În acelaşi timp unele servicii nu sunt incluse din lista serviciilor din
programele asigurării medicale, cum ar fi asistenţa stomatologică, acest fapt afectînd
în special grupurile vulnerabile cum ar fi copiii şi vîrstnicii. Ca exemplu de altă
extremă poate servi faptul că unele instituţii medico-sanitare specializate utilizează
metode extrem de costisitoare pentru prelungirea vieţii pacienţilor în fazele terminale
ale bolii, menţinînd temporar viaţa, dar provocînd suferinţe majore pacientului şi
cheltuieli exagerate sistemului de sănătate publică.
Imperativul etic de salvare a vieţii omeneşti a devenit o problemă morală şi
practică importantă a asistenţei medico-sanitare. Adepţii suicidului asistat de medic
(eutanasie) utilizează ca argument dreptul pacientului la o moarte demnă în pofida
unei existenţe traumatizante în stadiile terminale ale bolii. Această decizie nu este
doar medicală, ci reprezintă şi o problemă controversată socială. Programul fascist de
eutanasie şi experienţele pe oameni constituie un exemplu îngrozitor pentru societate
care indică potenţialul înspăimîntător al practicilor militariste în cazul în care este
neglijat principiul sanctităţii vieţii umane. Această problemă a fost repusă în discuţie
în anii `80-`90 ai secolului al XX-lea, cînd realizările ştiinţelor medicale au permis o
prelungire a vieţii umane, în condiţiile lipsei totale a speranţei de vindecare.
Legislativele din unele ţări cum ar fi Olanda, Belgia, Australia ş.a. au aprobat practica
eutanasiei, aceasta însă fiind securizată prin multiple mecanisme de control în diferite
circumstanţe (pacienţii în comă sau în stadiul terminal al bolii).
Medicii, pacienţii, rudele şi organizaţiile de asistenţă medico-sanitară necesită
recomandări clinice clare şi o protecţie legală, deoarece ne efectuarea unor astfel de
măsuri de „salvare” a pacientului cum ar fi resuscitarea5 sau transplantul de organe
pot fi cauza unor litigii judecătoreşti. Teoretic permiterea decesului şi facilitarea lui
pot fi delimitate una de alta. Totodată, în practica medicală asistenţa de terapie
intensivă se confruntă zi de zi cu cazuri în care aceste limite sunt obscure, fiind
nevoiţi să ia singuri decizia. Medicii din spital depun de obicei eforturi maxime pentru
prelungirea vieţii pacientului. Astfel de decizii nu sunt determinate doar de
considerente economice, dar, în practică, costurile exagerate ale asistenţei medico-
sanitare a pacientului muribund sunt un puternic argument în mîinile adepţilor
eutanasiei. Pacientul în viaţă are dreptul să refuze măsurile de resuscitare,
împuternicind membrii familiei să ia decizia finală. Atitudinea familiei faţă de această
problemă este importantă, dar nu mai puţin important este şi aspectul social al
dreptului pacientului de a opta pentru terminarea medicală a vieţii din considerente
medicale. Acest subiect va rămîne unul controversat şi în permanentă dezbatere
publică şi în secolul XXI.
c) Perspectiva aplicării principilor de bioetică şi legiferării drepturilor
pacienţilor în sistemul de sănătate al Republici Moldova. Concomitent cu
dezvoltarea mecanismelor de protecţie a drepturilor sociale a cetăţenilor în sistemul
de sănătate autohton, Republica Moldova întreprinde măsuri concrete de consolidare a
drepturilor individuale ale pacienţilor şi înainte de toate în domeniul protecţiei
autonomiei şi demnităţii acestora.
Aderînd la Convenţia cu privire la drepturile omului şi biomedicină, alături de
alte documente similare la care a luat parte (Declaraţia de promovarea drepturilor
pacienţilor din Europa, 1994, Amsterdam, Carta de la Ljubljana 1996), Republica
Moldova încearcă să transpună în practică principiile fundamentale abordate în cadrul
acestor foruri europene.
Ca un pas concret făcut spre punerea în practică a principiilor menţionate este
elaborarea şi aprobarea de către Guvernul Republicii a proiectelor de legi „cu privire
la drepturile şi responsabilităţile pacientului” şi „despre exercitarea funcţiei de
medic”. Aceste documente vin să suplinească lacunele de ordin normativ din sistemul
de sănătate şi să asigure realizarea în instituţiile medico-sanitare a autonomiei şi
demnităţii pacienţilor.
O dată cu aprobarea de către Parlamentul ţării a legilor menţionate, o atenţie
deosebită va fi acordată informării pacientului cu privire la profilul, volumul,
condiţiile, calitatea, costul, modalitatea de prestare a servicilor medicale şi statutul
profesional al medicului, care va fi adusă la cunoştinţa lui într-un limbaj şi formă
accesibilă.
Unităţile medico-sanitare vor asigura accesul pacientului la propriile date
medicale, rezultate ale investigaţiilor, fişe de tratament şi la dosarul medical personal,
iar opinia pacientului sau reprezentantului legal ai acestuia va fi solicitată în toate
cazurile de luare a deciziilor referitoare la selectarea modalităţilor de diagnostic,
tratament şi îngrijire.
Pentru orice intervenţie medicală se va obţine consimţămîntul informat al
pacientului exprimat în formă verbală sau scrisă cu înscrierea respectivă în
documentaţia medicală a acestuia. De asemenea, consimţămîntul pacientului sau
reprezentantului legal va fi obţinut şi pentru recoltarea, pastrarea şi folosirea tuturor
produselor biologice prelevate din corpul pacientului, inclusiv a ţesuturilor
(organelor) ca obiect de transplant.
Consimţămîntul pacientului sau reprezentantului legal va fi obţinut pentru
fotografiere, filmare sau demonstrare a acestuia ca obiect de studiu în procesul de
învăţămînt medical, şi vor fi luate toate măsurile de protejare a datelor personale ale
pacientului şi informaţia referitoare la procesul de diagnostic şi tratament de la
accesul persoanelor neautorizate.
Vor fi asigurate toate măsurile ca antrenarea pacientului în cercetări ştiinţifice,
inclusiv în testarea clinică a medicamentelor să fie efectuată numai în baza
consimţămîntului informat, exprimat personal sau de către reprezentantul legal a
acestuia în formă scrisă. Realizarea cercetării va fi reflectată obligator în Protocolul
cercetării, executat în ordinea stabilită de Ministerul Sănătăţii.
În mod obligatoriu se va solicita acceptul Centrului Naţional de Bioetică din
RM la implementarea modalităţilor noi de diagnostic şi tratament, administrarea
procedurilor de diagnostic şi tratament pacienţilor incapabili de a exprima
consimţămîntul informat şi care nu au familie, rude, sau reprezentanţi legali.
Vor fi create condiţiile ca viaţa şi sănătatea pacientului supus cercetării
ştiinţifice (experimentului clinic) să fie asigurată din contul instituţiei la una din
organizaţiile de asigurări care activează în conformitate cu legislaţia în vigoare. Se
vor crea condiţii adecvate ca pacienţii să-şi poată realiza dreptul de a adresa plîngeri şi
petiţii referitor la serviciile medicale prestate, iar administraţia instituţiilor medico-
sanitare le vor înregistra şi examina în termen optim cu remiterea răspunsului şi
măsurilor luate în formă scrisă.
Pentru soluţionarea echitabilă a cazurilor de divergenţă în examinarea
plîngerilor va fi creat un sistem eşalonat, extra-judiciar de rezolvare a litigiilor.
Sporirea credibilităţii cetăţenilor în soluţionare corectă a litigiilor de sănătate va fi
asigurată prin dezvoltarea serviciul de expertiză medico-legală cu statut independent
şi nivel înalt de competenţă profesională, bazat pe tehnologii relevante.
 Sporirea prestigiului profesiunii de medic şi protejarea drepturilor pacientului
vor fi realizate prin elaborarea şi implementarea în practică a codului de etică
medicală (codului deontologic) cu asigurarea respectării acestuia în toate instituţiile
medicale. În acest sens va fi încurajată crearea unui organ profesional independent
destinat soluţionării cazurilor ce ţin de activitatea profesională şi aspectului moral al
medicilor, care va asigura şi proteja drepturile acestora.
De asemenea, în scopul consolidării responsabilităţii profesionale şi
individuale pentru realizarea actului medical, vor fi perfecţionate procedurile de
responsabilitate a personalului medical şi a pacienţilor (eschivarea de la tratamentul
bolilor venerice şi transmiterea ei, contaminarea cu infecţia HIV/SIDA, efectuarea
ilegală a avorturilor, sterilizării chirurgicale, fecundării artificiale şi implantării
embrionului, neacordarea ajutorului).
Un alt mecanism pornit spre implementare şi aşteptat de a fi eficient în
asigurarea respectării demnităţii şi autonomiei pacienţilor este acreditarea instituţiilor
medico-sanitare publice în baza Standardelor Naţionale de Acreditare, care au ca prim
şi unul din cel mai important capitol - Drepturile şi Responsabilităţile Pacienţilor.
Astfel, în perioada de tranziţie la forme noi de organizare şi de finanţare a
serviciilor de sănătate, populaţia Republicii Moldova va beneficia de un sistem bine
organizat şi social orientat de protecţie, inclusiv a celor mai vulnerabile părţi a
populaţiei şi de asigurare a respectării demnităţii şi integrităţii individuale a
pacienţilor.
NOTĂ EXPLICATIVĂ
1
Drept – totalitatea regulilor şi normelor juridice care reglamentează relaţiile sociale dintr-
un stat; putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane de a avea o anumită
conduită, de a se bucura de anumite privelegii.
2
Programului Unic de asigurare - reprezentă un pachet uniform şi definit de servicii
medicale, acoperit din fondul solidar format din contribuţiile patronilor, angajaţilor şi
autorităţilor publice locale şi centrale
3
Confidenţial – care se comunică în taină; secret
4
Epidemie – extindere a unei boli contagioase într-un timp scurt, prin contaminare, la un
număr mare de persoane dintr-o localitate, regiune etc.
5
Resuscitare – acţiune de redare a funcţiilor vitale ale organismului, a repune în
funcţiune inima şi respiraţia oprite, a readuce în simţiri, a face să-şi revină.
BIBLIOGRAFIE:
1. Andre den Exter, Herbert Hermans. The Right to Health Care in Several
European Countries. Kluer Law International, 1999, 187p.
2. A Declatation on the Promotion of Patient’s Rights in Europe // International
digest of health legislation, 1994, v.45, nr.3, pp 411- 419.
3. Saltman Richard B., Figueras Josep. Eupean Health Care Reform: analysis of
current strategies // WHO regional publication. European series, nr.72
Copenhagen, 1997,308 p.
4. Ţîrdea T.N. Bioetică: origini, dileme, tendinţe. Suport de curs. Chişinău, 2005. –
234 p.
5. Ţîrdea T. N., Eşanu A.I., Nistreanu D.U., Berlinschi P.V., Ojovanu V.I.
Dicţionar de Filosofie şi Bioetică. Chişinău, 2004. - 442 p.
6. Ţîrdea T.N. Filosofie şi Bioetică: istorie, personalităţi, paradigme. Chişinău,
2002. – 256 p.
7. Tulchinsky Th., Varavikova E., Noua Sănătate Publică, Chişinău, 2003, 744 p.
8. Zarcovic G., Enăchescu D. Problemele Privind Politicile de Sănătate în Ţările
Europei Centrale şi de Răsărit. Bucureşti, 1998, 432 p.
9. Жилеяева Е.П., Жилинская Е.В., Семенов В.Ю., Петухова В.В. Андреева
Е.Н. Аналитический обзор по защите прав пациентов в промышленно-
развитых странах. Москва, 1997, 112 стр.

2.8. Ion Mereuţă

DREPTURI ŞI OBLIGAŢIUNI ÎN ACTIVITATEA MEDICALĂ:
ASPECTE BIOETICO-SOCIALE
Cerinţele faţă de profesia de medic impun o pregătire profesională specifică.
După absolvirea universităţii medicale, rezidentul devine juridic medic, însă
pregătirea sa profesională va continua toată viaţa. O dată cu primirea jurămîntului
medical din ţară, a jurămîntului lui Hipocrate, medicul îşi ia nişte obligaţiuni speciale
faţă de profesia sa, faţă de colegi, faţă de umanitate. În procesul activităţii sale
medicul are relaţii cu bolnavul, cu rudele acestuia, cu colegii, cu colectivul, cu
administraţia instituţiei medicale, cu inginerii tehnicii medicale şi cu tehnica
medicală, cu farmacistul etc. Medicul trebuie să fie corect în orice situaţie şi
întotdeauna să reiasă din interesul sănătăţii bolnavului. Este evident că medicul, chiar
de la începutul unor prestări medicale, unei operaţii, unei infuzii îşi asumă un anumit
risc şi anumite obligaţiuni faţă de bolnav, şi chiar faţă de lege. În procesul corelaţiei
medic-pacient din diferite epoci pînă în zilele noastre au existat mai multe tipuri de
interacţiuni: prima din ele, după cum s-a mai menţionat, a fost paternalizmul. Medicul
era „Dumnezeul“ bolnavului. El întotdeauna era drept, acţiunile lui erau definitive şi
nu se discutau.
Altă interacţiune care de abia îşi ia începutul este cea a înţelegerii reciproce.
Parţial această regulă funcţionează astăzi în unele ţări. Ea impune discutarea stării
pacientului, tactica de tratament, manoperele, operaţiile, volumul lor şi în rezultat i se
cere consimţămîntul. După adoptarea Declaraţiei drepturilor pacientului de la
Amsterdam, s-a creat o situaţie specială a medicului faţă de pacient. Medicul răspunde
nu numai în faţa eticii medicale, deontologiei, Codului deontologic, dar i se impune
responsabilitatea juridică. Medicii care încalcă îndatoririle profesionale stipulate în
Codul deontologic pot fi judecaţi de către Departamentul de jurisdicţie profesională
cu aplicarea diferitor sancţiuni iar în cazul săvîrşirii culpelor medicale şi în faţa
judecăţii.
Apare o problemă primordială: unde este diferenţa dintre eroarea1, greşeala2 şi
culpa3 medicală? Apare în această ordine de idei necesitatea reglamentării juridice a
responsabilităţii medicilor şi pacienţilor, şi concomitent a drepturilor lor în diferite
situaţii. E necesară, deci, elaborarea şi adoptarea Codului Medical din Republica
Moldova. Sperăm că aceste probleme se vor soluţiona în cea mai apropiată vreme. În
continuare vom analiza unele chestiuni ce ţin de problemă dată.
1. Responsabilitatea în activitatea medicală sub aspect istoric
Responsabilitatea medicului pentru sănătatea şi viaţa bolnavului este
caracteristică pentru fiecare medic. Acest fapt era echivalent cu însăşi profesia de
medic. Morala4, etica5, deontologia6 au fost şi sunt sacre pentru fiecare lucrător
medical. Aceasta însă nu era stipulat în acte normative sau legislative. De menţionat
totuşi, că responsabilitatea medicală şi-a găsit oglindire în unele scripte ale civilizaţiei
antice. În Egiptul Antic, de exemplu, găsim acest lucru în Papirusul Ebers descoperit
în anul 1875 şi în Papirusul Edvin Smith descoperit în anul 1862. Legile faraonice,
Cartea Sacră puteau pedepsi pe cel care recomanda sau înfăptuia un tratament care
ducea pacientul la moarte. În Mesopotamia – Codul lui Hammurapi, reglementa
amenzi pentru tratamentul hazardat, nereuşit (tratamente greşite care aduceau
prejudicii bolnavilor). În Regatele lui Iuda şi Israel – Cărţile biblice şi Talmudul
reflectă şi ele unele fapte medicale – avortul, sterilitatea, declararea bolilor
contagioase, izolarea şi dezinfectarea obiectelor bolnavilor. Medicii evrei erau
obligaţi să deţină o permisiune scrisă şi aveau obligaţiuni determinate. În India Antică
se întîlnesc lucrări care conţin aspecte ale eticii şi responsabilităţii medicale, Legile
lui Mann - ce reprezintă un cod religios, moral şi social. Medicul, în cazul unui
tratament nereuşit, era supus unor amenzi. În Grecia Antică – Lucrările lui Platon şi
mai ales ale lui Aristotel conţineau unele aspecte ale responsabilităţii medicale.
Aristotel recomanda ca medicul care a greşit trebuie chemat în faţa unui areopag şi să
fie judecat doar de confraţii săi de specialitate, subliniind aspectele teoretice ale
expertizei medicale.
 Cel mai cunoscut text antic cu aspecte etice, de responsabilitate civică şi
medicală rămîne a fi Jurămîntul lui Hippocrate (460–377 î. Hr.). Acest document a
devenit Lege eternă privitor la bunul comportament al medicului. Sunt cunoscute şi
alte legi ale acestei perioade: Lex Aguillia (sec III î. Hr.), Lex Cornelia –
responsabilitatea medicului în caz de abandon al bolnavului, de tratament neglijent
urmat de moartea bolnavului, Lex Pompeia de parricidiis prevedea o sancţiune
specială pentru medic în caz de complicaţie a tratamentului. În Evul era în vigoare
jurămîntul medical sau Rugăciuni adresate Divinităţii ale distinşilor personalităţi ale
vremii - Moshe ben Maimon (Maimonides), discipolul lui Averroes şi medicului
sultanului Saladin.
Rugăciunea medicală a lui Maimonides a ridicat responsabilitatea medicului
faţă de profesiune şi faţă de bolnavi prin comportament credibil. Un rol aparte l-a
jucat Şcoala medicală de la Montpellier înfiinţată pe baza şcolii lui Maimonides de
către medicii evrei şi arabi. În epoca trecerii de la Evul Mediu la Renaştere apare pe
olimpul ştiinţei în general şi în medicină în special personalitatea lui Teofrast
Peratelsus (1493–1541), chimist şi medic elveţian. El a introdus responsabilitatea
medicului pentru prescrierea unui medicament şi a farmacistului pentru eliberarea lui,
de asemenea responsabilitatea medicului pentru discipolii săi.
Constitutio Carolina sancţiona medicii care din neglijenţă au cauzat moartea
bolnavului, sau care au folosit remedii şi medicamente neautorizate. Un medic ilustru
care a lăsat o urmă impunătoare în medicina universală a fost Abroise Paré (1509–
1590). El a studiat circulaţia sîngelui, a introdus ligatura vaselor şi responsabilitatea
medicală în amputaţii.
Ulterior responsabilitatea medicală a fost stipulată în vechea jurisprudenţă
franceză – Decizia Parlamentului din Bordeaux (1596) şi Decizia reglementării
responsabilităţii chirurgului pentru accidentele provocate bolnavului din culpă
proprie, răspunderea chirurgului pentru faptele sale.
În Ţările Române – prin Pravilele lui Vasile Lupu (1646), Matei Basarab
(1652) medicul era pedepsit pentru nemeşteşugul său şi putea pierde meseria.
Legiuirea lui Caragea (1818–1819), era un cod mai mult civil.
Codul Callimachi (1813) reglementează „epitropia Casei doctorilor“ şi
are aspecte de responsabilitate medicală. Dacă doctorul încălca
Legămîntul putea fi lipsit de profesiune.
 Societatea modernă occidentală a cunoscut mai multe nume şi lucrări care
reglau activitatea medicală şi apreciau responsabilitatea. Printre aceste lucrări putem
menţiona cu lucrarea „Despre deliu şi despre pedepse“ autor Cesare Bonesana
îmbunătăţind dreptul penal european a contribuit şi la dezvoltarea unor aspecte ale
„dreptului medical”.
Codul lui Napoleon a avut o influenţă europeană. În el s-a consfinţit
responsabilitatea medicală prin lege. Ulterior unele lacune ale acestei legi au fost
completate în anul 1936, unde a fost apreciat contractul dintre medic şi bolnav,
obligaţiunile profesionale asumate de părţi, locul activităţii medicului.
Responsabilitatea medicală a fost stabilită în funcţie de prezenţa culpei profesionale.
Se judeca acţiunile penale contra medicilor legate de regimul stupefianţelor,
avorturilor, vătămare corporală şi omor, etc. Criteriul culpei în această perioadă
istorică nu a fost definitivat.
Ioan Fruma în lucrarea sa „Responsabilitatea medicală“ (1944) scria că
principiul responsabilităţii pentru daunele provocate trebuie să fie judecat de orice
naţiune civilizată, şi că medicii trebuie să aibă responsabilitate, inclusiv penală.
În Republica Moldova responsabilitatea medicală a fost abordată în lucrările
autorilor: N. Testemiţanu, E. Popuşoi, C. Eţco, I. Mereuţă ş.a. De exemplu lucrarea
profesorilor universitari Eugen Popuşoi şi Constantin Eţco „Valori morale în
medicină“ şi-a adus aportul său în educaţia medicilor, în dezvoltarea deontologiei
medicale în Republica Moldova, iar monografia profesorilor I. Mereuţă, E. Popuşoi,
C. Eţco, O. Lozan, B. Untu „Reglementarea activităţii medicale“ a evidenţiat şi a
arătat aspectele juridice la moment a reglementării activităţii medicale. O informaţie
amplă în domeniul responsabilităţii activităţii medicale a fost prezentată în
monografia prof. univ. Ion Mereuţă, C. Ţurcanu, Gh. Amihalachioae, N. Groian
„Responsabilitatea morală şi juridică în activitatea medicală “.
2. Responsabilităţi medicale în lumea contemporană. Sisteme europene

A. Responsabilitatea profesională medicală în dreptul contemporan

Raportul medic-bolnav a evoluat către o relaţie contractuală în care, pe baza
încrederii, bolnavul îşi alege medicul care este pe deplin conştient de obligaţiile ce îi
revin în contract. În cadrul clauzelor contractului poate apărea incriminarea activităţii
medicale neadecvate pentru: neasumarea unor riscuri ale unor acţiuni care ar fi
devenit utile bolnavului; abstenţia-nonintervenţia cu consecinţa privării de şanse;
rezultatele nu sînt cele scontate de bolnav etc.
În contextul creşterii motivelor de incriminare a activităţii medicale
neadecvate au apărut şi noi sisteme de reparaţie a prejudiciului prin asigurări,
rezolvarea litigiilor medic-bolnav prin societăţi de asigurare, independent de stabilirea
judiciară a prejudiciului. Reparaţiile pot fi prin indemnizarea bolnavului, prin
înţelegere sau prin reziliere de conflicte. Garanţiile pecuniare ce se acordă pentru
accidente imprevizibile au creat noţiunea de „răspundere fără greşeală“. În această
ordine de idei, dacă bolnavul a fost indemnizat ca victimă a unui prejudiciu, nu mai
este important de a stabili dacă autorul lui este sau nu vinovat. Susţinătorii sistemului
de acoperire a răspunderii prin asigurări subliniază: durata procedurii juridice privind
stabilirea responsabilităţii; dificultatea dovedirii greşelii medicale şi a legăturii
cauzale cu prejudiciul; incertitudinea unora din deciziile judiciare; posibilitatea de a
evita, prin indemnizare sistematică, traumatizarea, descurajarea, pierderea energiei şi
competenţei acolo unde este important să iţi asumi riscuri.
Societăţile de asigurări au început să indemnizeze bolnavii şi pentru cazurile
de forţă majoră. Se instituie comisii de cercetare a dosarelor medicale care încearcă
tranzacţia amiabilă între părţi. Societăţile de protecţie a medicilor care cooperează în
direct cu companiile de asigurări recomandă: o evidenţă clară şi riguroasă a scriptelor
medicale; o informare clară şi completă a bolnavului şi şefului de departament; o
cercetare riguroasă fără omisiuni sau greşeli.
B. Viziunea Consiliului Europei în materie de responsabilitate medicală
Consiliul European a adoptat cîteva maniere de lucru: indemnizarea
(indemnizaţia) cu caracter autonom; asigurările medicale funcţionează pe principiul
controlului riscurilor „după descoperirile ştiinţei“ pentru a evita creşterea costului
asistenţei medicale; autoritatea şi respectabilitatea medicului trebuie restabilite şi
păstrate; concilierea contenciosului se face prin mediatori, prin comisii şi procedură
extrajudiciară; se evită inflaţia cotizaţiilor de asigurare care ar creşte costul asistenţei
medicale; asiguraţii finanţează fondul de asigurări, în scopul asumării responsabilităţii
în deplină independenţă profesională.
Sistemul francez Sistemul francez îşi caută personalitatea comparînd
manierele de lucru ale celor suedez şi german. La colocviul organizat la Lyon în
martie 1990 de Societatea spitalicească de asigurări mutuale a fost definit riscul
terapeutic ca fiind acea parte de incertitudine inerentă oricărui act medical, datorată
fie reacţiilor imprevizibile ale pacientului, fie circumstanţelor inevitabile, care nu pun
în cauză tehnica sau competenţa celor care intervin. În Franţa răspunderea civilă se
bazează pe întrunirea triadei-prejudiciu (material, moral, estetic), prezumţia de
vinovăţie şi legătura cauzală dintre ele.
Sistemul suedez În sistemul suedez nu se ţine cont de riscul terapeutic. Se
practică un regim de asigurări voluntare, şi nu un dispozitiv legal, între un consorţiu
de asigurări şi Federaţia suedeză de consiliere generală, între 1975 şi 1988 s-au
deschis 60.000 de dosare, din care 35.000 au necesitat plăţi (costul mediu al unui
dosar era de 33.700 de franci în 1988).
Principiul de indemnizaţie. Acoperite de asigurări sînt doar complicaţiile
datorate greşelilor sau neglijenţelor comise în cursul diagnosticului sau tratamentului.
Originalitatea sistemului constă în aceea că, pentru a pretinde o indemnizaţie (plată),
nu este necesar ca victima să dovedească această neglijenţă; ea este dedusă din
examinarea fiecărei situaţii, determinînd dacă prejudiciul ar fi putut fi evitat aplicînd o
altă modalitate de tratament. Directorul Societăţii de asigurări Skandia precizează:
„Dacă se dovedeşte că era inevitabilă complicaţia şi că tratamentul ales era justificat,
nu se va plăti nici o indemnizaţie“. Pentru examenele periculoase, complicaţiile sînt
indemnizate atunci cînd simptoamele fac necesar acest examen, dacă se dovedeşte că
pacientul nu suferea de o afecţiune gravă. În schimb, aceste complicaţii nu aduc după
ele plata unei indemnizaţii, atunci cînd bolnavul prezintă o afecţiune gravă care
impune investigaţia, pentru că respectivele complicaţii sînt considerate ca făcînd parte
din riscul normal al tratamentului. Pentru eroarea de diagnostic, este necesar de a
stabili în mod obiectiv dacă nivelul cunoştinţelor permite un diagnostic exact.
Prejudiciul ce apare dintr-o complicaţie septică este luat în considerare, căci se
prezumă a surveni după tratament, dar nu va fi vorba de indemnizaţie, dacă se
stabileşte că pacientul era deja purtătorul germenului. De asemenea, nu se va plăti
indemnizaţie cînd complicaţia rezultă dintr-un risc asumat deliberat pentru a evita
consecinţe vitale sau grav invalidate, în situaţia în care nu s-a produs nici o neglijenţă
sau în cazul infecţiilor provocate de tratament, atunci cînd riscul acestuia este în mod
special cunoscut.
Sistemul german. În statul german medicul răspunde numai pentru greşeală,
iar sarcina probei revine pacientului. La începutul anilor `70 s-a observat că pacienţii
declanşau mult prea frecvent proceduri penale, a căror instrucţie era făcută de Parchet
datorită obstacolelor numeroase din procedura necesară administrării probei
vinovăţiei. Pentru rezolvarea conflictelor, reprezentanţii Ordinului medicilor şi
asigurătorilor au căzut de acord să instituie un Comitet independent care să ajute
bolnavii la stabilirea faptelor şi la organizarea unei expertize medicale.
Directorul Companiei de asigurări Gerling prezintă în felul următor misiunea
comisiilor de conciliere create în fiecare circumscripţie medicală: stabileşte clar
faptele (fără a le cerceta însă); conduce expertiza medicală; prezintă celor interesaţi un
raport ce poate servi ca bază de soluţionare a litigiului: Atunci cînd comisia a hotărît
că este vorba despre o „greşeală“ în conduită, diagnostic sau tratament, raportul este
transmis asigurătorului de responsabilitatea civilă ca el să regleze litigiul. Cînd
responsabilitatea nu poate fi tranşată, se redactează un proces-verbal de tranzacţie cu
concesiuni reciproce. Comisia de conciliere nu este niciodată însărcinată să evalueze
prejudiciul evocat de pacient.
Sistemul britanic. Responsabilitatea civilă contractuală se
realizează în Anglia în baza unui contract de diligentă – Legal Duty to
Take Care. Termenul care incumbă ideea de răspundere pentru
„greşeală“ este acel de malpractice, care se opune celui de good
practice. Definirea noţiunii de „exerciţiu corect al profesiunii“ este făcută
detaliat de publicaţiile Societăţilor de protecţie a medicilor care fiinţează
în Marea Britanie şi în fostele ei colonii încă din a doua jumătate a
secolului trecut. De exemplu: Medical Protection Society Limited îşi
asigură membrii şi se bucură de următoarele beneficii: 1) indemnitate7;
2) sfat şi asistenţă în materie de dificultate profesională şi, în caz de
necesitate, opinia şi îndrumarea avocaţilor Societăţii; 3) iniţierea sau
apărarea procedurală în sprijinul membrilor pentru apărarea intereselor
profesionale; 4) iniţierea sau apărarea procedurală în probleme ale
principiului profesional; 5) apărarea unui membru în condiţiile în care
procedura se referă la o acţiune sau la o omisiune făcută de: un
colaborator, asistent sau locţiitor care este membru al acestei Societăţi sau
a alteia cu care există aranjamente reciproce; un subordonat medical sau
tehnician dentar, care poate să nu fie membru al unei societăţi de
protecţie, cum ar fi soră, infirmieră, fizioterapeut ş. a. Consiliul nu va
accepta responsabilitatea în baza acestui paragraf, daca plîngerea se referă
la o activitate prestată în afara practicii medico-dentare; 6) apărare
procedurală pentru un membru decedat cînd acţiunea a fost iniţiată pentru
un act medical sau pentru o omisiune din timpul vieţii. Această situaţie
este valabilă şi pentru cei ce îl reprezintă pe decedat în cazul indemnităţii
– a exonerării de plată a daunelor rezultate din acţiunile sau inacţiunile
acestuia.
 Sistemul american . Sistemul de protecţie a medicului care este acţionat în
justiţie pentru acţiuni sau omisiuni păgubitoare pacientului este esenţial pentru
existenţa însăşi a practicii medicale în SUA. Aşa cum doar Examenul de liberă
practică oferă dreptul de a trata bolnavi, numai poliţa de asigurare pentru „greşeală“
permite de a intra în rînd cu colegii de aceeaşi specialitate. Termenul de malpractice
coverage l-a făcut pe dr. David Spindle, neurochirurg din California, să afirme în anul
1977: „If you didn’t have malpractice insurance, you simply couldn’t practice there“
(Dacă nu ai avea asigurare pentru greşeală, pur şi simplu nu ai putea profesa acolo).
Celebra Asociaţie Medicală Americană editoarea unui jurnal — Journal of American
Medical Association are un Consiliu Juridic care emite un Cod de Principii de Etică
Medicală revizuit ultima oară în 1982. El conţine elemente practice de adresabilitate
şi procedură, Principiile sînt detaliate cu minuţiozitate, chiar cu vocaţia exhaustivă,
lectorul avînd la dispoziţie un cuprins pe capitole. Membrul Asociaţiei ce doreşte să
se bucure de protecţie este invitat să le cunoască şi să li se conformeze.
Ţările CSI şi chiar a ECV (Europei Centrale şi de Vest) fac primii paşi în
asigurările medicale. Asigurările medicilor pentru greşeală vor fi numaidecît
practicate în viitor şi situaţia existentă o să ne impună la acest fapt.
3. Comportamentul medicului în condiţiile dreptului medical
Obligaţia profesională şi morală a medicului constă în respectarea dreptului
omului, iar mai concret - drepturile pacientului. Considerăm că atitudinea umană faţă
de bolnav, neparticiparea la acţiuni care ar diminua indicii sănătăţii lui, inclusiv
experienţele, acordarea ajutorului medical tuturor bolnavilor indiferent de apartenenţa
de rasă, viziuni politice, religioase, respectarea demnităţii umane, protejarea sănătăţii
oamenilor, abţinerea de la acţiuni care ar înjosi demnitatea profesională şi altele, sunt
unele postulate ale eticii medicale şi principii ale activităţii medicului.
În viziunea noastră profilaxia greşelilor şi culpelor medicale ar fi:
perfecţionarea continuă a cunoştinţelor teoretice ale medicilor şi a manoperelor
specifice profesiunii, specialităţii respective; aprecierea corectă de către medic a
riscului manipulaţiei, intervenţiei, procedurii de diagnostic, avînd la bază starea
somato-funcţională a bolnavului şi inofensivităţii procedurilor medicale. Medicul este
obligat să determine riscul profesional şi să mediteze asupra acţiunilor profilactice.
Medicul trebuie să transforme riscul inoportun, imprevizibil şi incontrolabil în riscul
oportun – evidenţiat, controlat, evaluat şi diminuat în interesul bolnavului; să obţină
consimţămîntul informat; să respecte secretul medical şi cel al confidenţialităţii; să
excludă aspectele intenţionale din practica medicală – afrontul şi molestarea,
defăimarea, sechestrarea de persoană ş.a.; să excludă posibilităţile, condiţiile în care
medicul ar fi subiectul infracţiunilor de ultragiu, insultă, ameninţare şi defăimare; să
asigure susţinerea medicilor în caz de greşeală (asigurarea riscului). În cadrul unor
organizaţii profesionale medicii îşi asigură riscul, fie „profesional“, în cazul
necesităţii consultaţiei unui specialist mai avansat, sau asigurările speciale financiare,
în cazul cînd medicul este impus să plătească paguba adusă sănătăţii bolnavului.
Paguba trebuie stabilită de comisia de experţi medico-legală şi chiar de un arbitraj.
Deja a fost prezentat un proiect de lege în acest aspect privitor la responsabilitatea
medicului şi responsabilitatea bolnavului. Este necesară adoptarea Legii despre
profesiunea de medic, stipulîndu-se drepturile şi obligaţiunile profesionale ale lui.
Paralel, este oportună şi adoptarea Legii despre drepturile şi obligaţiunile pacienţilor.
Responsabilitatea reciprocă poate fi reglementată de contractul respectiv între două
părţi. Contractul trebuie să conţină următoarele aspecte: contract între medic şi
bolnav, între bolnav şi unitatea curativ-profilactică.
Medicul deja are contract de muncă cu administraţia unităţii curativ-
profilactice. Aici apare problema responsabilităţii în echipă (a echipei de operaţii, a
secţiei respective, catedrei, etc). Respectiv se stipulează responsabilitatea pentru
încălcarea contractului şi responsabilitatea pentru rezultat. În unele cazuri contractul
stipulează şi aşa tipuri de responsabilitate cum ar fi informarea permanentă a
pacientului şi a rudelor sale apropiate despre starea sănătăţii lui. Medicul este obligat
să dea informaţia despre evoluţia şi dezvoltarea naturală a bolii, respectarea
standardelor prestărilor medicale. Numai medicul ce posedă diploma, de studii în
domeniu, deţine licenţă de activitate medicală într-un anumit domeniu are dreptul de a
profesa. Liberalismul medical impune accesibilitatea lejeră a medicului de a profesa
în specialitatea sa şi libera alegere de către pacient a medicului şi a instituţiei
medicale. Medicul de sine stătător stabileşte diagnosticul, indică tratamentul. Aceasta
în cazul însănătoşirii cînd totul se sfîrşeşte cu bine. Dar apar cazuri cînd are loc
agravarea bolii, chiar decesul. De aceea la insistenţa juriştilor în unele ţări au început
să fie introduse standarde medicale. Ele impun pentru o patologie anumită – un
tratament concret cu un volum strict determinat. Desigur standardele nu sunt perfecte
şi nu pot include particularităţile clinice şi de tratament, dar din punct de vedere
juridic ele sunt definitive. Acestea sunt diferite în diferite ţări, totodată sunt şi
standarde internaţionale minime. În aceste condiţii apare atît standardizarea criteriilor
de apreciere a calităţii prestărilor de sănătate, cît şi perfecţionarea cunoştinţelor
medicilor în domeniul medico-legislativ.
În medicina noastră naţională a început elaborarea standardelor naţionale
medicale pregătite pentru viitorul sistem al medicinii prin asigurare, pentru aprecierea
costului prestării medicale. În jurisprudenţă sunt stipulate şi alte standarde.
În literatura internaţională au fost descrise 3 niveluri de standarde8 (juridico-
medicale): Conform Nivelului I standardul cere o îngrijire rezonabilă şi adecvată pe
care o execută medicii şi chirurgii titulari în situaţia dată. La nivelul II standardul
compară tratamentul folosit de medic cu cel practicat de medici şi chirurgi „din
aceiaşi vecinătate“. Sunt comparate rezultatele de diagnostic şi tratament din centre
similare. În cadrul nivelului III standardul impune criteriul de comparaţie cu medici şi
chirurgi situaţi la acelaşi nivel general de practică.
Standardele tipice de diagnostic şi tratament care se pregătesc de Ministerul
Sănătăţii pentru medicina prin asigurare sunt “imperfecte” şi nu pot fi tipizate şi
folosite în practica expertizei greşelilor şi culpelor medicale. Trebuie elaborate
standardele şi nivelele specifice naţionale, adoptate printr-o lege a parlamentului şi
guvernului. Atunci ele vor avea putere juridică. Respectarea standardului de către
medic duce la neimputabilitate, chiar dacă apar complicaţii, ori moartea pacientului.
Trebuie diferenţiate standardele medicale pentru diagnostic, şi pentru tratament. Ele
vor servi pentru aprecierea costului prestării medicale, dezlegarea litigiilor dintre
Compania de asigurări cu instituţia medicală şi medic. Juriştii încearcă să stabilească
standarde medico-judiciare pentru a aprecia şi diferenţia greşeala sau culpa medicală.
Aceste standarde trebuie stipulate în legislaţie, dar mai întîi ele trebuie elaborate de
medici şi jurişti şi adoptate la un for ştiinţific comun.
NOTĂ EXPLICATIVĂ
1
Eroarea medicală -
2
Greşeala medicală -
3
Culpa medicală -
4
Morala – ansamblul normelor de conveţuire, de comportare a oamenilor unii faţă de
alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată prin lege, ci de opinia
publică
5
Etica – ştiinţă care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor şi condiţiei umane din
perspectiva principiilor morale şi cu rolul lor în viaţa socială; totalitatea normelor de conduită
morală corespunzătoare.
6
Deontologia – doctrină privitoare la normele de conduită şi la obligaţiile etice ale
unei profesiuni (mai ales a celei medicale)
7
Indemnitate - exonerare legală de la plata sumelor calculate ca daune în toate
cazurile analizate de societate împotriva plăţilor legal datorate
8
Standard – normă sau ansamblu de norme care reglementează calitatea,
caracteristicele, forma etc. unui produs; document în care sunt consemnate aceste norme.

BIBLIOGRAFIE
 11. Fruma Ioan. Responsabilitatea medicului. - Sibiu, 1994.
2. Grazling A. Viitorul valorilor morale - Bucureşti: Ed. Ştiinţifică, 2000. – 96 p..
13. Mereuţă Ion. Sistemele sănătăţii în ţările Uniunii Europene. - Chişinău 1996.
14. Mereuţă Ion, Popuşoi E., Eţco C., Untu B., Lozan O.. Reglementarea activităţii
medicale în Republica Moldova. - Chişinău, 1999.
15. Mereuţă I. Filozifia patologiei şi dezvoltării societăţii noastre. - Chişinău.: Tipogr. A.Ş.
a RM, 2003. – 235 p
6. Ozun R., Poenaru E. Medicină şi adevăr. - Bucureşti, 1976.
17. Popuşoi Eugen, Eţco Constantin. Valori morale în medicină. - Chişinău.: Medicina,
1999. – 216 p.
8. Scripcaru Gh., Astarăstoae V., Scripcaru C. Principii de bioetică, deontologie şi drept
medical - Iaşi: Omnia, 1994. - 222 p.
9. Ţîrdea T.N. Filosofie şi Bioetică: istorie, personalităţi, paradigme. - Chişinău: UASM,
2000. – 251 p.
10. Мереуца И.Е. Социально-экономическое реформирование здравоохранения в
Республике Молдова. - Кишинев, 1994.

A VIZ
privitor la ştiinţifico-didactică: “ Teodor N. Ţîrdea. Elemente
de bioetică. Chişinău, 2005”

Bioetica a devenit un domeniu dedicat supravieţuirii a tot ce este

viu – de la microorganisme şi pînă la om. Subiectele principale ale
bioeticii, grupate în două compartimente, teoretic şi clinic, au devenit
scopul lucrării în cauză, elaborată sub auspiciile catedrei Filosofie şi
Bioetică a USMF “Nicolae Testemiţanu” şi a Centrului Naţional de
Bioetică din R. Moldova. Redăm doar cîteva din cele ce ni s-au părut mai
sugestive: modelele contemporane ale medicinei morale; principiile de
bază ale bioeticii; modelele socioculturale ale bioeticii; bioetica în raport
cu lumea biomedicală modernă; modelele contemporane ale medicinei
morale etc.
Sunt deosebit originale compartimentele: problema supravieţuirii omenirii din
perspectiva bioeticii; suferinţa, moartea şi eutanasia prin prisma bioeticii; impactul
bioetic al geneticii umane; aspectul bioetic al experimentelor biomedicale; unele
probleme bioetice ale transplantologie etc. pentru a ne da seama de actualitatea şi
reala lor valoare ştiinţifico-educativă.
 În text, totodată, se întîlnesc unele deficienţe de ordin gramatical şi stilistic ce
pot fi depăşite.

Elaborarea recenzată prezintă interes teoretic şi ştiinţific deosebit şi poate fi

considerată o lucrare care merită de a fi publicată.

Doctor habilitat în medicină, Constantin EŢCO

profesor universitar

A V I Z
privitor la elaborarea ştiinţifico-didactică “Tîrdea T.N.
Elemente de bioetică. Chişinău, 2005”

Abordările bioetice şi măsurile organizatorice în domeniu au

atins în prezent şi faza editării manualelor. Prezenta elaborare vine
să satisfacă necesităţile familiarizării tineretului studios cu
principalele postulate ori probleme ale bioeticii. Luînd în
consideraţie contingentul de persoane ce urmează să pătrundă în
esenţa bioeticii, conţinutul este redat în două compartimente. Primul
conţine reperele teoretice ale fenomenului bioetic, iar cel de-al
doilea aspectelor praxiologice, clinice ale acestuia. Prezintă interes
maniera redării subiectelor – fiecare dintre ele e prezentat după
“gustul” cititorului contemporan şi este dedicat unei probleme de
extremă importanţă pentru contemporaneitate: clonarea, avortul,
fecundarea in vitro, eutanasia, supravieţuirea etc. Un interes deosebit
constituie şi discuţiile teoretice ale bioeticii contemporane, de
asemenea şi redarea tabloului afirmării acestui nou domeniu,
interdisciplinar în Republica Moldova. Se subliniază, pe bună
dreptate, că în spaţiul autohton privitor la bioetică s-au atins
performanţe apreciabile.
Elaborarea în cauză corespunde întru totul exigenţelor
contemporane şi poate fi recomandată pentru publicare.

Doctor habilitat
În ştiinţe medicale
Teodor GREJDEAN
AVIZ
la lucrarea ştiinţifico-didactică cu titlul:
“ Teodor N. Ţîrdea. Elemente de bioetică. Chişinău, 2005”

Apărută ca o necesitate stringentă a timpului prezent în anii '70 ai

sec. al XX-lea, bioetica a devenit un domeniu dedicat supravieţuirii a tot
ce este viu – de la microorganisme şi pînă la om. Subiectele principale ale
bioeticii, grupate în două compartimente, teoretic şi clinic, au devenit
scopul lucrării în cauză, elaborată sub auspiciile catedrei Filosofie şi
Bioetică a USMF “Nicolae Testemiţanu” şi a Centrului Naţional de
Bioetică din R. Moldova. Redăm doar cîteva din cele ce ni s-au părut mai
sugestive: modelele contemporane ale medicinei morale; principiile de
bază ale bioeticii; modelele socioculturale ale bioeticii; bioetica în
raport cu lumea biomedicală modernă; modelele contemporane ale
medicinei morale etc.
Destul de originale ni se par a fi compartimentele: problema supravieţuirii
omenirii din perspectiva bioeticii; suferinţa, moartea şi eutanasia prin prisma bioeticii;
impactul bioetic al geneticii umane; aspectul bioetic al experimentelor biomedicale;
unele probleme bioetice ale transplantologie etc. pentru a ne da seama de actualitatea
şi reala lor valoare ştiinţifico-educativă.

Totodată în text se întîlnesc unele deficienţe de ordin gramatical şi stilistic ce

pot fi depăşite printr-o respectivă redactare.
 Aşadar elaborarea recenzată prezintă interes teoretic vădit, este actuală, şi poate
fi considerată o lucrare ştiinţifico-didactică reuşită care merită de a fi publicată.

Doctor habilitat în filosofie, Pavel Vizir

profesor universitar