METODELE DE EXPLORARE A REALITĂŢII

Observaţia sistematică şi independentă constă în urmărirea atentă de către elevi a

unor obiecte şi fenomene, fie sub îndrumarea cadrului didactic, fie în mod autonom, în scopul
sesizării şi descifrării unor noi aspecte ale realităţii şi îmbogăţirii cunoaşterii despre aceasta. De
obicei, rezultatele observaţiei sunt prezentate şi interpretate cu ajutorul unor rapoarte, referate,
tabele, desene, grafice, fotografii, înregistrări etc. Prin intermediul său li se dezvoltă elevilor o
serie de calităţi necesare oricărui domeniu de activitate: spiritul de observaţie, obiectivitatea,
rigoarea şi precizia, capacitatea de a formula întrebări şi de a căuta răspunsuri, de a supune
analizei şi de a interpreta faptele în mod personal. Cultivă, de asemenea, răbdarea şi
tenacitatea, imaginaţia, perspicacitatea.

Experimentul presupune provocarea intenţionată în condiţii determinate a unui

fenomen, în scopul observării desfăşurării lui, al cercetării raporturilor de cauzalitate, al
descoperirii legităţilor care-l guvernează, al verificării unor ipoteze. Deci, scopul experimentului
este de a observa, a studia, a dovedi, a verifica rezultatele obţinute etc.

Demonstraţia didactică constă în prezentarea structurală şi funcţională a unor obiecte,

fenomene sau substitute ale acestora în scopul asigurării unui suport concret-senzorial.
Conţinutul devine astfel mai accesibil, se diminuează verbalismul, asigurându-se procesului de
învăţare un suport concret senzorial, Pentru aceasta, pe parcursul demonstraţiei, elevul trebuie
să fie îndrumat să urmărească obiectele şi fenomenele nu numai prin intermediul simţurilor, ci şi
cu mintea, să gândească, să compare, să ordoneze, să interpreteze şi să încadreze informaţiile
în noi sisteme, pentru ca pe această cale să ajungă la esenţa lucrurilor.

Studiul de caz este o metodă de instruire şi de învăţare activă prin cercetarea unor
evenimente ce se abat de la normal, devenind ieşite din comun, în sens pozitiv sau negativ,
deci, devenind cazuri. Această metodă se foloseşte mult în medicină, psihologie, pedagogie,
sociologie, etică, istorie, dar şi în economie, drept, management şi chiar în ştiinţele tehnice.
Studiul de caz s-a născut din necesitatea găsirii unor căi noi de apropiere a procesului de
învăţare de modelul vieţii şi al practicii. Metoda permite elevilor o confruntare directă cu o
situaţie reală, autentică, considerată ca reprezentativă pentru o clasă de fenomene, o stare de
lucruri mai generală, pe care aceştia urmează să o analizeze sub toate aspectele.

Modelarea este metoda de a cerceta (studia) obiecte şi fenomene din natură şi

societate, proprietăţile şi legile lor de funcţionare, cu ajutorul modelelor. Modelul este un sistem
material sau ideal care reproduce mai mult sau mai puţin fidel originalul, cu scopul de a uşura
descoperirea unor noi proprietăţi. Modelul este un analog al realităţii; el reţine, reproduce numai
acele aspecte esenţiale pentru elaborarea unor cunoştinţe teoretice.
 METODELE DE COMUNICARE
(DE TRANSMITERE A INFORMAŢIILOR)

Descrierea principalelor metode tradiţionale de învăţământ s-a realizat prin apelul la

următoarele surse bibliografice:
- ediţiile din 1980, 1997 şi 2006 ale lucrării Metode de învăţământ, a profesorului Ioan
Cerghit (pentru descrierea metodelor de comunicare);
- lucrarea Teoria şi metodologia instruirii. Teoria şi metodologia evaluării,
coordonată de profesorul Stan Panţuru în 2008 (pe baza căreia sunt abordate metodele de
explorare);
- suportul de curs Teoria şi metodologia instruirii (on line), elaborat de profesorul Stan
Panţuru în colaborare cu asistentul universitar Daniela Necşoi în 2007 (pentru descrierea
metodelor de acţiune şi de raţionalizare).

Metoda expunerii constă din prezentarea verbală monologată de către profesor a unui
volum de informaţie, în concordanţă cu prevederile programei şi cu cerinţele didactice ale
comunicării. Metoda instruirii prin expunere se realizează cu ajutorul unor simboluri care pot fi
cuvinte, în formă verbală (orală sau scrisă), ori a unor simboluri foarte specializate (cele din
domeniul matematicii şi al ştiinţelor naturii, chimiei şi fizicii, mai ales). Poate fi utilizată în formă
pură, dar, de regulă, se sprijină şi pe alte metode sau se împleteşte cu ele, în funcţie de
disciplina la care este utilizată.

Explicaţia este forma de expunere în care predomină argumentarea raţională. Este o

cale uşoară, rapidă şi eficientă de dezvăluire, pe baza unei argumentaţii deductive, a unor date
noi. Se enunţă mai întâi un concept, o definiţie, o regulă, un principiu sau se prezintă un
fenomen, un cuvânt nou, o expresie, o situaţie, şi numai după aceea se analizează şi exemplele
sau argumentele (adică premisele, cauzele, relaţiile, aplicaţiile posibile, care conduc la
înţelegerea şi confirmarea celor explicate).

Naraţiunea (povestirea) constă în prezentarea informaţiei sub forme descriptive sau

narative, respectând ordonarea în timp sau în spaţiu a obiectelor, fenomenelor, evenimentelor.
Explicaţiile nu lipsesc cu desăvârşire, dar ele ocupă un loc secundar în raport cu prezentarea
faptelor. Naraţiunea, care poate lua forma povestirii sau a basmului, este o metodă de mare
succes, deoarece ea răspunde unei înclinaţii fireşti şi puternic resimţite la copii, aceea spre
imaginar, miraculos, fantastic şi istorisire. Importantă este şi activitatea de repovestire. Aceasta
întreţine dorinţa elevului de a se afirma, de a fi în centrul atenţiei, de a-şi manifesta capacitatea
creativă. Motiv pentru care este bine ca el să fie încurajat şi antrenat să povestească
independent.

Descrierea constă în prezentarea caracteristicilor unui obiect, proces, fenomen. Este o

metodă de cunoaştere prin atribuire de proprietăţi, stăruind asupra aspectelor pregnante de
formă, dimensiune, stare de spirit, context de relaţii etc. În acest sens, descrierea este cuprinsă
în judecăţi şi se exprimă în proprietăţi de tipul „obiectul X este voluminos” sau „persoana Y este
supărată” etc. Deşi este bazată pe observaţia intuitivă, această observare se poate orienta,
riscând să devină adeseori, o observare mult prea dirijată şi interpretată, din cauza intervenţiilor
cadrului didactic, preocupat să direcţioneze atenţia spre aspectele esenţiale şi importante.
 Instructajul reprezintă o enumerare de acţiuni care urmează a fi efectuate într-o anumită
succesiune. Precede sau însoţeşte desfăşurarea unei activităţi practice, în scopul precizării şi
clarificării sarcinilor de îndeplinit, a condiţiilor şi regulilor de ordine şi disciplină, a modului de
comportare a elevilor. În cadrul instructajului se dau indicaţii obiective, prescripţii, comenzi,
instrucţiuni cu privire la modul în care este necesar să se acţioneze în condiţii de maximă
eficienţă.

Conversaţia este o convorbire sau un dialog ce se desfăşoară între cadrul didactic şi

elevi, cu scopul ca, pe baza unor întrebări şi răspunsuri, să se stimuleze şi dirijeze activitatea de
învăţare. Are o arie foarte largă de utilizare, fiind întâlnită în predarea tuturor disciplinelor de
învăţământ şi la toate clasele. Conversaţia euristică (socratică) este bazată pe învăţarea
conştientă, folosind dialogul. Presupune o succesiune de întrebări adresate cu abilitate de către
profesor, care, în alternanţă cu răspunsurile elevilor, conduc la descoperirea unor noi informaţii.
Conversaţia catehetică are la bază învăţarea mecanică, pe de rost. Se foloseşte atunci când
trebuie memorată o formulă, anii de naştere ai unor personalităţi etc. Conversaţia examinatoare
(catehetică) are ca funcţie principală constatarea nivelului la care se află cunoştinţele elevului la
un moment dat.

Discuţia colectivă îmbracă forma unui schimb reciproc, organizat, constructiv de

informaţii, idei, impresii, opinii, critici, propuneri axate pe tema sau subiectul luat în studiu.
Contribuie la clarificarea unor noţiuni, consolidarea, sistematizarea unor idei, soluţionarea unor
probleme teoretice şi practice, uneori controversate, influenţarea convingerilor, atitudinilor,
conduitei participanţilor, stimularea creativităţii, spiritului critic, obiectivităţii, reflecţiei discursive.
Ca formă socializată a învăţării, intensifică relaţiile interpersonale, favorizează formarea
deprinderilor de cooperare, transferul de informaţii la situaţii noi, stimulează spontaneitatea,
imaginaţia creatoare.

Dezbaterea este o formă eficientă de conversaţie, caracterizată prin schimburi de păreri,

pe baza unei analize aprofundate asupra unei probleme ştiinţifice sau practice, încheiate cu
anumite deliberări, omologate de profesor. Concepute sub forma unor discuţii (adeseori
controversate), dezbaterile constau în „schimbul reciproc şi organizat de informaţii şi de idei, de
impresii şi de păreri, de critici şi de propuneri în jurul unei teme sau chestiuni determinate”
(Cerghit, 1997, p. 122).

Problematizarea. Conceptul cheie al problematizării este situaţia-problemă, care

desemnează o stare contradictorie, conflictuală ce rezultă din trăirea a două realităţi de
cunoaştere şi motivaţionale diferite: pe de o parte, experienţa anterioară de care dispune elevul
(informaţia existentă), iar pe de altă parte, elementul de noutate şi surpriză, necunoscutul cu
care este confruntat şi în faţa căruia datele vechi se dovedesc a fi insuficiente pentru a-l înţelege
şi a duce la rezolvarea dorită. Această confruntare generează o stare de curiozitate, de uimire,
incită la investigaţii, formulare de ipoteze, soluţii.

Metoda descoperirii este o continuare a problematizării şi constă în refacerea de către

elevi, prin efort propriu, a drumului elaborării de noi cunoştinţe. Presupune valorificarea
experienţei anterioare pentru rezolvarea unei situaţii problemă, fapt ce se traduce în noi
cunoştinţe, procedee de acţiune şi rezolvare. Implică o atitudine activă din partea elevului care
desfăşoară o activitate de observare, prelucrare a datelor, de explorare a alternativelor, de
învingere a obstacolelor, pe parcursul căreia se pot înregistra incertitudini şi erori.
 Metoda studiului cu manualul şi alte surse bibliografice. Studiul individual bazat pe
lectura textului scris este primordial în pregătirea de acasă a elevilor. Cartea, în ciuda unei
concurenţe crescânde din partea tehnologiilor moderne de comunicare, continuă să rămână
principalul mijloc de educaţie şi autoeducaţie. Lectura activă pune în mişcare gândirea şi
imaginaţia, incită la asociaţii de imagini şi idei, la reflecţii şi analize.

Reflecţia este nivelul cel mai înalt al gândirii, prin care aceasta se autoreglează
conştient şi se autocontrolează deliberat. Este, deci, gândirea despre gândire, examinarea
logico-abstractă a conţinuturilor intelectuale. Trebuie făcută distincţia între reflectare şi meditaţie,
în sensul că ultima se poate concentra asupra lumii, pe când prima se întoarce asupra înseşi
proceselor intelectuale, fiind un fel de meditaţie despre gândirea proprie. Reflecţia, ca
reîntoarcerea gândirii asupra ei înseşi, fireşte că duce la cunoaşterea de sine. În această
ipostază, termenul este apropiat de cel de introspecţie.